BULETINUL STIL DE VIAŢĂ SĂNĂTOS

Publicaţie a Compartimentului de Promovare a Sănătăţii din Centrul Regional de Sănătate Publică Bucureşti

Nr. 53 - August 2014

ANUL BRÂNCOVEANU 300 Fragment de roman de Ileana Toma. Note de R. Negoescu

Nota 1. Brâncoveanu: prima reglementare anti-fumat în ţările române

Puţină lume ştie că Io Costandin Basarab Voevod a fost autorul primei legiuiri anti-fumat în Ţara Românească. Invocând vârsta şi starea subredă a sănătăţii, domnul a obţinut de la Sultan, către sfârşitul domniei, încuviinţarea scoaterii narghilelei din protocolul primirii în divan a trimişilor străini [1]. Constantin Brancoveanu mai recursese în trecut la motive de ordin medical pentru a evita umilinţele protocolare în timpul audienţelor la Marele Vizir (cf. [2]). Este desigur puţin probabil ca domnitorul să fi avut în vedere considerente de sănătate publică în sensul actual (fumatul narghilelei era rezervat protipendadei timpului), dar sigur se va fi gândit la ţinerea departe a boierilor de „turcire” pe calea fumatului ritual. Ne amintim că - la început ritual (pipa păcii a amerindienilor), apoi semn de distincţie socială între avuţi şi însfârşit deprindere vinovată contra sănătăţii individuale şi colective odată cu răspândirea în popor - tabacul importat din Caraibe (între care Arhipelagul Tobago) a cotropit treptat Europa şi Estul Mijlociu sub denumirea semnificativă de „beţie uscată”, îndulcită abia către sfârşitul secolului XVIII cu termenul mai tehnic de „fumat”. În privinţa fumatului umed, narghileaua, originea este central-asiatică, haşişul sau opiul fiind înlocuite sau combinate, odată cu difuzarea spre vest şi otomani, cu un amestec de tutun şi felurite arome din fructe [3]. [1] Dr (istorie) Gabriela Nitulescu. Comunicare publică. Lansare Quit&Win România, Grupul şcolar Pucioasa, 2000. [2] Ileana Toma. Ultimul Constantin - romanul Brâncovenilor. Editura Babel, Bacău 2010, pp 227-235. [3] George Vlăescu. Istoria tutunului şi a fumatului. Just Another Wordpress.com, vizitat iunie 2014.

Nota 2. Martiriul Brâncovenilor: fără egal în istorie

Deşi, mai înainte de Brâncoveni, Lukas Notaras – vistiernic al ultimului împărat din Constantinopol, cruţat iniţial de turci după căderea zidurilor - privise decăpăţânarea fiului şi a nepotului înainte de a fi sineşi omorât după banchetul învingătorilor din 3 iunie 1453 fiindcă infierase pofta lui Mahomed II pentru băiatul său de 14 ani, iar în noiembrie 1463 despotul David de Trapezunt - ocolit de primul val al năvălirii păgâne spre Bizanţ - pre-îndurase aşişderea priveliştea decapitării fiilor Vasile, Gheorghe, Manuil și a nepotul Alexie (toţi aceştia canonizaţi în iulie 2013 de Patriarhia Ecumenică) după ce refuzase târgul: viaţa contra Islam - aceste execuţii seriale de familii, intrate apoi în cutuma Porţii Otomane, nu se pot compara ca semnificaţie şi ecou cu supliciul impus de Ahmet III domnului valah renascentist ce-şi ridicase în 25 ani ţara strânsă între imperii către conştiinţa şi recunoaşterea europeană. Primele au rămas în istorie drept excese inerente unei forţe barbare explozive, încă puţin cunoscute la mijloc de secol XV Europei ce-i va tremura de frică următoarele 2 veacuri, în timp ce execuţia Brâncovenilor după vechiul tipic punea în gardă lumea că Impărăţia turcească fusese numai rănită la Viena în 1683, iar gonirea sa grabnică înapoi spre Bosfor urma să fie utopică pentru alte 2. Astfel, fuga-înainte spre neatârnare a unor Cantemir sau Io Costandin Voevod – un test eşuat – va fi contribuit la redefinirea pe termen lung a strategiilor Apusului, cel care - după spectacolul sângeros oferit ambasadorilor la Iali Kiosk pe 15 august 1714 - avea să formuleze, chiar sotto voce, proteste depăşind obişnuita prudenţă şi slaba păsare de mai micii fraţi de credinţă din Răsărit. * Reproducem mai jos extrase din capitol prefinal al volumului Ilenei Toma “ULTIMUL CONSTANTIN -ROMANUL BRÂNCOVENILOR”, Editura Babel, Bacău 2010, a cărui actualitate este excelent surprinsă în postfaţa de copertă 4 a autoarei ce “adresează cititorului întrebarea: judecăţile privind trădarea, vinderea, puteau fi scrise acum de un autor care nu a trecut prin ultimii 50 ani? Tragedia creştinilor ce au crezut în utopia descreşterii [dintr-odată, nn] a puterii otomane un poate fi înţeleasă decât alţi trăitori ai unei utopii, cea comunistă. Romanul este o epopee despre răbdarea şi iertarea creştină, despre încercarea de a rămâne tu însuşi înconjurat de trădători

şi de a rezista existând ca popor între puteri mari şi nemiloase. în faţa compromisului, acceptat pentru o eventuală supravieţuire, Brâncovenii aleg sublimul şi-şi mărturisesc marea lor iubire pentru Iisus cel răstignit şi intră astfel în veşnicie”. Vă atrag atenţia că fragmentul este de mare încărcătură emoţională.

CRED, DOAMNE!

Ileana Toma Îşi cerură iertare între ei când se întâlniră în curtea interioară a Închisorii de la Bostangi başa. Nu erau legaţi, aşa că se îmbrăţişară. Fiecare încerca să-i cruţe pe ceilalţi şi se trudea să pară nepăsător. Mateiaş se căznea să pară chiar viteaz. Nu-l mai văzuse pe taica de când statuseră cele patru zile în amăgitoarea libertate de la Vlah serai, gândea el, şi azi era ziua lui taica, atunci fusese în iunie şi azi este cincisprezece august, Sfânta Maria Mare, Adormirea Maicii Domnului. Pentru asta la Bucureşti or să sufle în trimbiţele de argint. Or să sufle? Există ceva ce nu putea să creadă. Din câtă turcească ştia înţelesese că i-au cerut lui taica şaizeci de mii de pungi ca să-l facă Domn din nou. Când au venit să le spună, citea turcul că taica s-a răzvrătit şi nu a vrut să dea şi de asta ei toţi Brâncovenii au fost osândiţi la moarte împreună cu neica Ianache. Ce fel de judecată o fi asta, de unde să ia taica şaizeci de mii de pungi? Nu-i venea să creadă că vizirul este aşa de prost şi nu ştie că taica n-are atâta aur. Nimeni în Ţara Românească n-are şaizeci de mii de pungi. Nici aici la Istanbul. Sultanul nici el n-are. Oare în lumea asta are cineva şaizeei de mii de pungi? Poate împăratul de la Viena să aibă şi să-l împrumute pe taica... I-au sculat de cu noapte. Cât de frumos este cerul, niciodată n-am văzut atâtea stele. Ce să-i spun lui taica de ziua lui: să trăiţi, Maria ta? Cred că nu se cade. Au fost aseară trei monahi greci trimişi de fericitul Hrisant ca să ne spovedească. Bine că i-au lăsat să intre la noi. Azi este Sfânta Maria Mare, se cade să ne împărtăşim. S-or fi copt strugurii la Potlogi, dar perele la Doiceşti? Au venit tot călugării de aseară. Să ne rugăm pentru împărtăşanie: - ... Nici sărutare îţi voi da ca luda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă, strig către Tine: pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta. Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea sfintelor Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului meu. Amin. - Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu Matei ... - Nu vreau să fiu eu primul, taică, nu mă lăsa să fiu eu primul. De lângă el, Radu îl cuprinse pe după umeri şi-i şopti blând: - N-avea grijă, atunci o să fiu eu înaintea ta, aşa se cade că sunt mai vârstnic ... [….] Lacrimi mari scăldau faţa copilului, se uita în jur, zâmbi fericit, nimeni nu-l vedea, acum toţi se uitau la neica Ştefan cum se împărtăşeşte, ridică mâna cu pumnul strâns şi-şi şterse grăbit lacrimile. - Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, Ştefan ..., cântă eu glas răguşit monahul cel coliliu şi mâna-i tremura atât de tare încât linguriţa zăngăni de buza potirului. - Părinte, să ai grijă de Măriuţa mea, şi roagă-te atunci pentru noi, se auzi ca un oftat şoapta lui Ştefan. De sus de la fereastră, Doamna Marica se strădui să nu ţipe, să nu plângă în hohote, să nu le răzvrătească acum gândurile. Ultimul fu împărtăşit Măria sa Io Constantin Basarab, voievod peste toată Ţara Românească. [….] Ajunseseră. În piaţa de la Iali Kiosk erau întinse corturi deschise spre locul execuţiei şi un fel de estradă ridicată pe ţăruşi din lemn de brad şi podită cu scânduri din acelaşi material. Estrada era spre apus, în aşa fel ca lumina răsăritului de soare să-i prindă pe osândiţi din faţă şi ca privitorii invitaţi special să se poată desfăta netulburaţi de razele dimineţii. Ienicerii din gardă se strânseră într-un cerc, înghesuind condamnaţii între ei. Se luminase, torţele fură stinse şi paznicii închisorii îşi luară locurile lor în jurul cortului din mijloc decorat cu însemnele sultanului şi ale cumnatului său, marele vizir. Tânguit, primul muezin începu să-i îndemne pe credincioşii lui Allah să-şi recunoască dumnezeul. După el, din toate minaretele oraşului venea aceeaşi chemare, crescând pe măsură ce creştea ziua. Între prima chemare a muezinilor şi cea de a doua va trebui "să se întâmple totul", îşi aminti Ştefan vorbele capitanului gărzii. Ridicând ochii întâlni nemărginirea mării şi nu-şi mai putu deslipi privirea. În genunchi, cu faţa spre Mecca, ienicerii se rugau. Privea marea şi i se păru de neimaginat faptul că de la o distanţă atât de mare îi auzea freamătul valurilor. Le auzea zbaterea şi izbiturile de ţărm, fâlfâit de aripi de păsari care se înălţau ca nişte sageţi în văzduh, ca de acolo de sus să poată vedea soarele nerăsărit încă, şi peste toate, ca un ciocan izbind înfundat, loviturile inimii. Cu aceeaşi acuitate auzi şoapta Mariei sale taica spre neica Ianache: - Să fii Domnia ta primul, eu o să fiu ultimul. Rogu-te ai grijă cum faci ca să nu se răzvrătească dragii mei coconi. Rogu-te, ai grijă, după pilda Domniei tale să moară şi ei creştineşte, cu sufletul împăcat. Rogu-te ... Ce face? Taica plânge în hohote în genunchi în faţa lui neica Ianache? Ştefan se întoarse brusc, lăsând marea cu păsările ei şi se aplecă să-l ridice pe taica izbindu-se de Constantin, care făcea acelaşi lucru. - N-avea grijă, taică, şopti Constantin, noi o să fim primii, neica Ianache şi cu mine. O să încercăm, deşi ştii, aş vrea să ştii asta, până acum am fost împreună, dar de murit, fiecare moare singur, aşa cum îi daruieşte Dumnezeu sfârşitul. [...]

De peste mare, ritmat, i se păru că aude toaca. Să fie oare toaca, sau sângele în tâmple? - Mi-e frică, Ştefane, mi-e frică să nu mor cu totul. Mi-e groază că n-o să pot să mă lepad de cele lumeşti, aşa cum spunea cuviosul Gherasim, să lepăd grija lumească şi să mă bucur că paşesc în veşnicia iubirii lui Hristos. Mi-e dor de Dinuţ, de Aniţa nevastă-mea, am grija lor… Nu poate să fie păcat asta. - Iubeşte-i, frate, iubeşte-i în clipele puţine care ţi-au mai rămas, iubeşte-i în asemenea măsură încât, la Înspăimântătorul Judeţ, Hristos să-ţi spună: “L-ai iubit pe cel mai mic dintr-ai Mei, pe Mine M-ai iubit”. [….] - Să ne închinăm pentru ultima oară: în numele Tatalui şi al Fiu-lui şi al Sfântului Duh, Amin! Toţi şase îşi însemnară trupurile făcând larg semnul crucii. Din spate, şase ajutoare de călai le prinseră puternic mâinile în lanţuri dinainte pregătite. Tobele începură din nou să răpăie. Neica Ianache nu le auzea, doar glasul suspinat al Voievodului său spunându-i "ai grijă să moară şi ei creştineşte": Bum, bum, îi făcea sângele. Acum rămăsese doar atât, bătaia inimii lui. Făcu un pas înainte, şi încă unul. Dar ce este asta, o lumină nefirească prinse a-l înconjura şi de undeva de sus auzea cernindu-se peste el ca un fel de cânt. - Cred, Doamne, şi mărturisesc! Călaul îl luă blând de cap, şi-i aplecă trupul îngenunchiat până ce gătul i se întinse pe butuc. Îndemânatec, lovi de sus cu putere o singură dată. Constantin în zadar încerca să distingă printre glasurile care-i cântau în suflet, vocile lui Dinuţ şi Aniţei. Sau erau glasurile lor înmulţite de o mie de ori sau erau altele iar ale lor nu se împleteau printre ele. Ah, da, el trecuse deja, şi ei rămăseseră în urmă. Păşise în lumină. Ce bine, nu mai aude cum bubuie sângele în cap. Ce a rămas ţine doar de ţărână. Facu un pas. Doamne, câtă lumină! Încă doi, trei paşi, îngenunche şi de acolo de jos simţi nevoia să spună: - Cred, Doamne, şi mărturisesc! Simţi ca o mângâiere atingerea călăului care-i întindea gâtul la locul lui pe butuc ... Îi venea să ţipe, să urle: părinte Gherasime, nu mă lăsa singur, maică, maicuţă, ai milă, ţine-mă de mână, eu nu sunt ca ei, sunt doar Ştefan, nu sunt ca ei, mie mi-e frică de moarte. Bum, bum, inima-i bătea să-i spargă pieptul. Minune, departe din ape o jumătate de talger de jeratic răsări deodată, întregindu-se cu jumătatea oglindită mişcător de valurile Bosforului. O clipă doar, şi discul întreg săltă rupându-se de oglindirea-i geamănă, lăsând în valuri doar o dâră, o cărare de lumină purpurie. Atunci înţelese Ştefan că el fusese cel mult iubit al Măriilor lor maica şi taica, al preafericitului Hrisant, al Sfinţiei sale Theodosie şi al ieromonahului Gherasim şi ca mila şi jalea lor nu-l lasă să o apuce pe cărarea de lumină deschisă în faţa lui. Simţea însă cum o iubire şi mai mare îl cheamă. Auzea chemarea venindu-i mereu, ca o muzică desăvârşită, ca o apă îmbălsămată care-l răpea să-l ducă. Este rugăciunea lor pentru mine, îşi spuse, a celor ce mă iubesc, e timpul să mă rog şi eu. Un pas, un psalm de laudă lui Dumnezeu, cum n-a putut nicicând gândi psalmistul, puse stăpânire pe cugetul lui, şi încă un pas spre lumină, până când, ajuns în faţa butucului, se identifică întru totul luminii: - Cred, Doamne, şi mărturisesc! Îngenunche. Butucul îl vedeau doar cei din corturile din partea opusă eşafodului, el Ştefan Brâncoveanu nu vedea decât Tronul Slavei lui Dumnezeu. De sub eşafod, sângele şiroi începu să şerpuiască pe pavajul alb al pieţii. [….] Privitorilor nu le venea să creadă: cel de al treilea fiu al Brâncoveanului îşi dezlegase prin nu ştiu ce minune mâinile şi, graţios, zâmbind ca într-un dans magnific înainta spre butuc. Acolo se opri, dădu din cap cu un salut timid şi înălţă braţele spre cer: - Cred, Doamne, şi mărturisesc! Îşi făcu cruce şi, îngenunchind, îmbrăţişă cu amândouă braţele butucul, călăul se dădu doi paşi înapoi şi făcu semn spre adunare că nu este în stare să-şi facă meseria. Celalţi trei călăi de teamă să nu le cadă şi această execuţie în sarcina lor, se retraseră până aproape de ieniceri. Văzând că nu are încotro, călăul de rând se apropie de condamnat şi se aplecă să-i vada faţa. Se ridică şi exclamă ca la o minune: -Doarme! Ridică securea şi lovi. Exact o singură lovitură şi capul lui Radu, al logodnicului nenunţit, se desprinse de trup, sângele lui şuvoi unindu-se cel al celorlalţi trei, în timp ce trupul rămase lumii acesteia îmbrăţişând butucul. [….] - Taică, taică, nu vreau să mor! Dacă trec în legea turcească, aşa spunea ieri cadiul, că dacă trec la Coran ... Taică, maria ta, sunt nevinovat, mi-e frică. Lasă-mă, taică, nu vreau să mor, ţipă copilul, amuţind pentru o clipă toată suflarea ce era de faţă. Pentru o clipă doar, la fel cum înaintea furtunii un scurt răstimp toată firea se opreşte stăpânită de o linişte ameninţătoare, o clipă şi rumoarea, ca un val care creşte, ajunse la urechile bătranului Voievod. - Ce spune? - Ce a spus copilul? - Ce vrea tânărul?

Veneau întretăiate în turceşte, greceşte, sârbeşte şi arăbeşte întrebările oamenilor. În spatele lor, ienicerii se foiau uitând să-şi păstreze atitudinea solemnă, călăii răsuflau uşuraţi. - Ti-e frică, Mateiaş? tună Vodă pe turceşte, ca să-l înţeleagă oricine. De ce ţi-e frică, dragule? Orbit de frică, nu ai putut să-i vezi venind spre noi pe preoţii de la Hagia Sofia? Iată-i cum vin spre tine, porneşte cu privirea pe apă în lungul potecii de lumină, aşa. Acum înalţă ochii. Îi vezi? Sunt preoţii care, atunci când a luat Mehmet El Fatih Bizanţul şi au intrat ienicerii în biserica Hagiei Sofia, tocmai îi împărtăşeau pe credincioşi. Ienicerii s-au repezit atunci să le rupă potirele din mâini că erau din aur. Preoţii s-au strâns unii în alţii şi s-au tras înapoi până au ajuns la perete. Atunci ienicerii au dat şi mai înverşunat năvală, dar zidul s-a deschis şi i-a ascuns pe preoţi în trupul lui de piatră şi i-a ţinut acolo până acum. Îi vezi cum vin spre tine cu potirele în mâini ... ? Copilul privea un punct undeva între soare şi orizontul de apă, apropiindu-se pas cu pas de butuc. Bolborosea ceva neînţeles. Ajuns, îngenunche, continuând răspicat: - ... Nici sărutare îti voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu mă, strig către Tine: pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta! Întinse singur gâtul pe butuc, plecându-se înainte, înălţă puţin capul să vadă dacă Preoţii cu Potirele îl aşteaptă şi ţipă turceşte din răsputeri: - Gata! Tobele începură să bată, salutând jertfa copilului cum nu făcuseră până atunci. Călăul îi mângâie pletele, i le ridică spre creştet învârtindu-i-le într-un moţ, se îndreptă şi lovi. Era fericit că reuşise fără greş. Nu şi-ar fi iertat să-l facă să sufere pe acest copil minunat. [….] Pentru Voievod timpul se oprise în loc şi clipele deveniră nesfârşite, ca să poată să cuprindă ... Ce să cuprindă? O, Doamne, eu nu sunt dreptul Iov să pot îndura moartea feciorilor mei. Am crezut că suntem împreună legaţi în mărturisirea credinţei în învierea Fiului Tău şi de aceea i-am îndemnat s-o facă ... Nu poţi să mă pedepseşti într-atât, Dumnezeule, încât cu trupul rănit şi sufletul schingiuit să rămân să-mi trăiesc neputinţele bătrâneţii, hulindu-mă însumi ca pe un bătrân nebun ce sunt care şi-a trimis fiii la moarte, el însuşi rămânând rob păcatelor acestei vieţi. Ia-mă, Doamne, dă-mi puterea pe care le-ai dat-o lor, fă-mă să pot zice din tot sufletul: facă-se voia Ta, ştiind că voia Ta e să intru alături de fiii mei în lumina Ta. Tobele au încetat. De undeva, într-o cernere continuă, Vodă se simţi învăluit într-o lumină caldă. Paşii nu-l mai dureau. Nu mai simţea nimic, privea şi el acolo, puţin sub soare deasupra locului în care albastrul cerului se pierdea în cel al mării şi nu-i vedea pe Sfinţii Preoţi, ci doar ca o părere îi vedea scăldaţi în lumină pe Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, voievozi în înalturi. Îngenunche în faţa butucului: - Cred, Doamne, şi mărturisesc! Mai ridică o dată privirea să-i mai vadă, dar nu văzu decât o cruce mare, mare, stăpână pe tot cerul şi din ea curgând picături roşii, boabe nestemate de sânge, înfrăţindu-se cu sângele Brâncovenilor pe caldarâm, la Iali Kiosk.