brosura ncpc

I n s t i t u t u l N a ţ i o n a l a l M a g i s t r a t u r i i

C o n f e r i n ţ e l e N O U L C O D D E

P R O C E D U RĂ C I V I LĂ

- 2012 -

În perioada iunie-septembrie 2012 Institutul Naţional al Magistraturii a organizat o serie de patru conferinţe dedicate noului Cod civil, ca parte a Programului de formare continuă a judecătorilor şi procurorilor.

Prelegerile au fost consemnate şi rezumate de experţii Institutului Naţional al Magistraturii:

- Diana CARPEN

- Ioana CÎMPEAN

- Maria DRAGU

- Cristina GEORGESCU

- Răzvan MIHĂILĂ

- Tania MIU

- Nadia ROMAN

- Maria SCARLAT

- Ioana Alexandra TĂNASIE

- Cosmina VIERIU

- Alexandra ZAPOROJANU

Rezumatele au fost verificate şi corectate de autorii prelegerilor, cărora le mulţumim şi pe această cale pentru efortul depus şi pentru seriozitatea cu care au sprijinit iniţiativa noastră.

Redactare: Nadia-Simona ŢĂRAN

Tehnoredactare: Răzvan MIHĂILĂ

Institutul Naţional al Magistraturii a organizat, în perioada iunie-septembrie 2012, o serie de

patru conferinţe dedicate noului Cod de procedură civilă în următoarele date:

28 -29 iunie 2012

5-6 iulie 2012

20-21 septembrie 2012

27-28 septembrie 2012

Tematica noului Cod de procedură civilă a fost împărţită în patru mari unităţi, abordate pe

parcursul conferinţelor după cum urmează:

Modul I (28 -29 iunie 2012)

Principiile fundamentale şi aplicarea în timp a Noului Cod de procedură civilă

Acţiunea civilă

Participanţii la procesul civil

Competenţa instanţelor judecătoreşti

Nulitatea actelor de procedură

Procedura în faţa primei instanţe

Modulul II (5-6 iulie 2012)

Procedura necontencioasă

Proceduri speciale

Arbitrajul

Executarea silită

Modulul III (20-21 septembrie 2012)

Prezentare de ansamblu a căilor de atac

Apelul

Recursul

Modulul IV (27-28 septembrie 2012)

Recursul în interesul legii

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri

prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Contestaţia privind tergiversarea procesului

Contestaţia în anulare

Revizuirea

ABREVIERI

NCPC Noul Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010 publicată în M. Of. nr.

485/15.07.2010, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012).

CPC 1865 Codul de procedură civilă de la 1865

NCC Noul Cod civil (Legea nr. 287/2009, republicată în M.Of. nr. 505/15.07.2011)

C. civ. 1864 Codul civil de la 1864

LPA NCC Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil (Legea nr. 60/2012, publicată în M.

Of. nr. 255/17.04.2012)

LPA NCPC Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă (Legea nr. 76/2012,

publicată în M. Of. nr. 365/30.05.2012)

CUPRINS

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ŞI APLICAREA ÎN TIMP A NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ ACŢIUNEA CIVILĂ PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL - PROF. UNIV. GABRIEL BOROI.................................................................................................................................................................. 13

1. INTRODUCERE.......................................................................................................................................... 13 2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL .............................................................................. 14 3. APLICAREA LEGII DE PROCEDURĂ CIVILĂ ................................................................................................ 19 4. ACŢIUNEA CIVILĂ .................................................................................................................................... 20 5. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL .......................................................................................................... 22 6. PĂRŢILE ................................................................................................................................................... 24

COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI - AVOCAT TRAIAN BRICIU ............................ 29

1. COMPETENŢA MATERIALĂ ....................................................................................................................... 29 2. CRITERIILE DE DETERMINARE A COMPETENŢEI MATERIALE ..................................................................... 33 3. COMPETENŢA TERITORIALĂ ..................................................................................................................... 38 4. PROROGAREA DE COMPETENŢĂ ............................................................................................................... 42

NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ - AVOCAT GHEORGHE FLOREA .................................. 47

PROCEDURA ÎN FAȚAAPRIMEI INSTANȚE: ETAPA SCRISĂ CERCETAREA PROCESULUI: EXCEPŢIILE PROCESUALE PROBELE: DOVADA CU ÎNSCRISURI, PROBA CU MARTORI - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI.............................................................................................................. 53

1. PROCEDURA ÎN FAȚA PRIMEI INSTANŢE.................................................................................................... 53 2. CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ ....................................................................................................... 54 3. REGULARIZAREA CERERII ........................................................................................................................ 55 4. MĂSURI PENTRU PREGĂTIREA JUDECĂŢII................................................................................................. 56 5. CEREREA RECONVENŢIONALĂ ................................................................................................................. 59 6. DISPOZIŢII GENERALE CU PRIVIRE LA JUDECATĂ...................................................................................... 60 7. CERCETAREA PROCESULUI....................................................................................................................... 62 8. EXCEPŢII PROCESUALE............................................................................................................................. 63 9. PROBELE.................................................................................................................................................. 64 10. PROBA CU ÎNSCRISURI.............................................................................................................................. 66

PROCEDURA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE: PROBELE - JUDECĂTOR VALENTIN MITEA......... 69

1. PROBA CU ÎNSCRISURI.............................................................................................................................. 70 2. PROBA CU MARTORI................................................................................................................................. 71 3. PREZUMŢIILE ........................................................................................................................................... 73 4. EXPERTIZA............................................................................................................................................... 73 5. MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ......................................................................................................... 76 6. MĂRTURISIREA........................................................................................................................................ 76 7. ASIGURAREA PROBELOR .......................................................................................................................... 77 8. ADMINISTRAREA PROBELOR DE CĂTRE AVOCAŢI SAU CONSILIERI JURIDICI ............................................. 78 9. DEZBATEREA ÎN FOND A PROCESULUI ...................................................................................................... 78 10. DELIBERAREA ŞI PRONUNŢAREA HOTĂRÂRII............................................................................................ 80 11. UNELE INCIDENTE PROCEDURALE............................................................................................................ 81

11.1 Renunţarea la judecată.................................................................................................................. 81 11.2 Suspendarea procesului................................................................................................................. 82 11.3 Perimarea cererii .......................................................................................................................... 84

12. HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREŞTI.................................................................................................................. 84 13. EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI .................................................................................................... 86 14. ÎNDREPTAREA, LĂMURIREA ŞI COMPLETAREA HOTĂRÂRII ....................................................................... 86

Acest document reprezintă un rezumat al transcriptului conferinţelor ţinute în Aula INM în 2012. Pentru conţinutul complet, a se urmări prelegerile la adresa: http://www.inm-lex.ro/NCPC/ 9


C o n f e r i n ţe l e N O U L C O D D E P R O C E D U RĂ C I V I LĂ

PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA ORDONANŢEI DE PLATĂ - JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU................................................................................................................................................... 89

1. OBSERVAŢII INTRODUCTIVE..................................................................................................................... 89 2. CONSIDERAŢII PRIVIND PROCEDURA SPECIALĂ A ORDONANŢEI DE PLATĂ................................................ 92

2.1 Sediul materiei ...............................................................................................................................92 2.2 Domeniu de aplicare......................................................................................................................92 2.3 Somația ..........................................................................................................................................94 2.4 Efectele somaţiei ............................................................................................................................96 2.5 Competenţa ....................................................................................................................................97 2.6 Cuprinsul cererii introductive......................................................................................................100 2.7 Contestarea creanţei....................................................................................................................102 2.8 Emiterea ordonanţei ....................................................................................................................103 2.9 Cererea în anulare.......................................................................................................................104 2.10 Aspecte de drept substanţial ........................................................................................................106

PROCEDURI SPECIALE: EVACUAREA DIN IMOBILELE FOLOSITE SAU OCUPATE FĂRĂ DREPT - JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU.............................................................................. 107

1. DOMENIU DE APLICARE.......................................................................................................................... 107 2. PROCEDURA APLICABILĂ ....................................................................................................................... 111 3. PROCEDURA DE EVACUARE .................................................................................................................... 112 4. DISPOZIŢII SPECIALE .............................................................................................................................. 114

PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA CU PRIVIRE LA CERERILE DE VALOARE REDUSĂ - JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU .............................................................................................. 117

1. DOMENIU DE APLICARE.......................................................................................................................... 117 2. CARACTERUL ALTERNATIV .................................................................................................................... 119 3. TAXELE DE TIMBRU................................................................................................................................ 120 4. INSTANŢA COMPETENTĂ ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ ......................................................................................... 121 5. DESFĂŞURAREA PROCEDURII ................................................................................................................. 122 6. SOLUŢIONAREA CERERII......................................................................................................................... 124 7. CĂI DE ATAC .......................................................................................................................................... 125 8. ÎNTREBĂRI.............................................................................................................................................. 125

8.1 Probele suplimentare...................................................................................................................125 8.2 Caracterul alternativ [dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) NCPC] ....................................................126

PROCEDURA NECONTENCIOASĂ JUDICIARĂ - JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU ... 129

1. DOMENIUL DE APLICARE........................................................................................................................ 129 2. COMPETENŢA......................................................................................................................................... 130 3. PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CERERII............................................................................................... 130 4. MODALITATEA DE SOLUŢIONARE A CERERII........................................................................................... 131 5. CĂILE DE ATAC ...................................................................................................................................... 131

MĂSURILE ASIGURĂTORII ŞI SECHESTRUL ASIGURĂTOR - AVOCAT TRAIAN BRICIU....... 133

1. MĂSURILE ASIGURĂTORII ŞI SECHESTRUL ASIGURĂTOR......................................................................... 133 1.1 Sediul materiei .............................................................................................................................133 1.2 Generalităţi..................................................................................................................................133 1.3 Condiţiile de înfiinţare a sechestrului asigurător ........................................................................134 1.4 Competenţa ..................................................................................................................................134 1.5 Forma cererii...............................................................................................................................135 1.6 Judecata cererii de sechestru.......................................................................................................137 1.7 Comunicarea încheierii judecătoreşti..........................................................................................137 1.8 Calea de atac ...............................................................................................................................138 1.9 Executarea măsurii ......................................................................................................................138 1.10 Sechestrul navelor civile ..............................................................................................................139



2. POPRIREA ASIGURĂTORIE ...................................................................................................................... 140 3. SECHESTRUL JUDICIAR........................................................................................................................... 141

3.1 Modificări .................................................................................................................................... 141 3.2 Competenţa.................................................................................................................................. 141

4. MĂSURI PROVIZORII ÎN MATERIA DREPTURILOR DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ ................................. 142 4.1 Generalităţi.................................................................................................................................. 142 4.2 Condiţii ........................................................................................................................................ 142 4.3 Măsuri care pot fi dispuse de instanţă......................................................................................... 143 4.4 Procedura .................................................................................................................................... 143

PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA PARTAJULUI JUDICIAR - AVOCAT TRAIAN BRICIU. 145

1. SEDIUL MATERIEI................................................................................................................................... 145 2. COMPETENŢA......................................................................................................................................... 145 3. PROCEDURA PREALABILĂ ...................................................................................................................... 149 4. OBIECTUL PARTAJULUI .......................................................................................................................... 150 5. CALITATEA PROCESUALĂ....................................................................................................................... 150 6. ROLUL ACTIV AL JUDECĂTORULUI ......................................................................................................... 151 7. ADMITEREA ÎN PRINCIPIU....................................................................................................................... 151 8. CĂILE DE ATAC ...................................................................................................................................... 152 9. SUSPENDAREA PARTAJULUI ................................................................................................................... 152 10. PROCEDURA PARTAJULUI....................................................................................................................... 153

PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA PRIVITOARE LA ÎNSCRIEREA DREPTURILOR DOBÂNDITE ÎN TEMEIUL UZUCAPIUNII - AVOCAT TRAIAN BRICIU ........................................... 155

1. DIFERITE PROBLEME DE DETERMINARE A DOMENIULUI DE APLICARE .................................................... 155 2. JUDECAREA CERERII ŞI EFECTELE HOTĂRÂRII ........................................................................................ 156

PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA DIVORŢULUI - AVOCAT TRAIAN BRICIU..................... 159

1. COMPETENŢA......................................................................................................................................... 159 2. CERERI SOLUŢIONATE DIN OFICIU .......................................................................................................... 159 3. CONTINUAREA PROCESULUI ÎN CAZ DE DECES AL RECLAMANTULUI ...................................................... 160 4. CULPA EXCLUSIVĂ A RECLAMANTULUI, ATUNCI CÂND PÂRÂTUL NU A FORMULAT CERERE

RECONVENŢIONALĂ. EFECTE........................................................................................................................... 161 5. CĂI DE ATAC .......................................................................................................................................... 162

ARBITRAJUL - AVOCAT TRAIAN BRICIU .............................................................................................. 165

EXECUTAREA SILITĂ ÎN LUMINA DISPOZIŢIILOR NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ - BOGDAN DUMITRACHE .............................................................................................................................. 169

1. SEDIUL MATERIEI................................................................................................................................... 169 2. PROCEDURA ÎNVESTIRII CU FORMULĂ EXECUTORIE – ELEMENT AL CODULUI DE PROCEDURĂ CIVILĂ DE LA

1865 169 3. PROCEDURA ÎNCUVIINŢĂRII EXECUTĂRII SILITE..................................................................................... 170

3.1 Instanţa de executare................................................................................................................... 170 3.2 Încuviinţarea urmăririi silite imobiliare...................................................................................... 171 3.3 Recuzarea şi înlocuirea executorului judecătoresc ..................................................................... 177

4. CONTESTAŢIA LA EXECUTARE ............................................................................................................... 182 4.1 Aspecte comune ........................................................................................................................... 182 4.2 Contestaţia împotriva executării silite......................................................................................... 183 4.3 Motivele contestaţiei împotriva executării silite.......................................................................... 183 4.4 Diferite modalităţi de executare .................................................................................................. 186

5. PROCEDURA DE JUDECATĂ..................................................................................................................... 189 6. ÎNCHEIERILE EMISE DE EXECUTOR ÎN CADRUL PROCEDURII.................................................................... 194

6.1 Încheierea prin care se stabileşte valoarea de circulaţie a imobilului........................................ 194



6.2 Încheierea de desemnare a expertului: ........................................................................................195 6.3 Încheierea prin care fixează preţul imobilului.............................................................................195 6.4 Încheierea prin care stabileşte termenul pentru vânzarea imobilului .........................................196

7. URMĂRIREA SILITĂ IMOBILIARĂ – ELEMENTE DE NOUTATE FAŢĂ DE REGLEMENTAREA ANTERIOARĂ ... 197 8. CALENDARUL VÂNZĂRII......................................................................................................................... 200 9. POPRIREA ............................................................................................................................................... 202

9.1 Generalităţi..................................................................................................................................202 9.2 Validarea popririi ........................................................................................................................202

10. OBLIGAŢII ALTERNATIVE ....................................................................................................................... 203 11. EVACUAREA........................................................................................................................................... 204


Principiile fundamentale şi aplicarea în timp a noului Cod de procedură civilă Acţiunea civilă Participanţii la procesul civil1 - Prof. univ. Gabriel BOROI

Prelegere susţinută de dl. Prof. univ. dr. Gabriel BOROI

1. Introducere

Modificările aduse de noul Cod de procedură civilă nu sunt brutale privind sistemul

procesual civil actual, instituţiile fundamentale păstrându-se, iar în cazul unora aducându-se

doar unele precizări, completări.

O diferenţă aparent de substanţă priveşte introducerea în noul Cod de procedură civilă

a etapei cercetării judecătoreşti în procesul civil (însă doar la judecata în primă instanţă), dar

aceasta echivalează, în fapt, cu etapele actual premergătoare fazei finale a dezbaterilor.

De asemenea, ca noutate, există posibilitatea ca părţile, în baza disponibilităţii

acestora, să solicite eliminarea dezbaterilor în şedinţă publică.

O altă modificare faţă de CPC 1865 priveşte sistemul căilor de atac, în noul Cod de

procedură civilă apelul fiind calea obişnuită de atac, renunţându-se astfel la “hibridul”

prevăzut la art. 304¹ CPC 1865, recursul nefiind de ordine constituţională la noi şi nici

justificat în toate litigiile de pe rolul instanţelor. Prin urmare, conform noului Cod de

procedură civilă, vom avea judecată în primă instanţă, în apel şi, doar în unele cazuri, judecată

în recurs.

S-a discutat şi despre procedura specială a judecăţii în primă instanţă a cererilor cu

valoare redusă, procedură, ca regulă, scrisă, mai rapidă, vizând cereri de până la 10.000 lei,

menită să uşureze munca judecătorilor. De asemenea, a fost amintită procedura ordonanţei de

plată, a cărei reglementare se inspiră din dreptul Uniunii Europene.

1 Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol.



O altă instituţie nouă este cea a contestaţiei la tergiversarea soluţionării procesului.

2. Principiile fundamentale ale procesului civil

Articolul 5 alin. (3) NCPC stabileşte o ierarhie a izvoarelor de drept : „În cazul în

care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora

din urmă nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui

judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele

acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”. Ierarhia este: un text de lege, uzanţele,

analogia legii şi, ca ultimă alternativă subsidiară, principiile generale ale dreptului, acestea

stând la baza reglementării procesului civil. Referitor la acestea din urmă s-a menţionat că

reglementarea în Titlul preliminar al Noului Cod a principiilor generale după care se

desfăşoară procesul civil este cu atât mai importantă cu cât, în reglementarea anterioară,

tehnica legislativă în privinţa principiilor lăsa de dorit, context în care exista tendinţa de a

extrage principii din câteva texte de lege care, de regulă, reglementau situaţii cu totul

particulare.

Principiile generale ale dreptului sunt enumerate în noul Cod de procedură civilă,

primul dintre acestea fiind dreptul la un proces echitabil (art. 6 NCPC), preluat din Convenţia

europeană a drepturilor omului. Textul vorbeşte însă de necesitatea termenului optim şi

previzibil care înseamnă mai mult decât simplul termen rezonabil. În acest context trebuie

citită şi dispoziţia Noului Cod care obligă judecătorul să fixeze termenul în care urmează a fi

finalizată etapa cercetării procesului (asupra căruia poate reveni), respectiv tocmai pentru a

asigura respectarea principiului termenului optim şi previzibil.

Au fost semnalate toate principiile, insistându-se pe cele relevante din punctul de

vedere al modificărilor ori completărilor aduse.

Articolul 9 NCPC prevede dreptul de dispoziţie al părţilor sau principiul

disponibilităţii părţilor, alineatul al doilea precizând expres că obiectul şi limitele procesului

sunt stabilite cererile şi apărările părţilor, putând exista şi dispoziţii speciale care să deroge de

la regula generală.

A fost semnalat art. 12 NCPC cu menţiunea marginală „Buna-credinţă”, alineatul (1)

fiind preluat din reglementarea CPC 1865 [art. 723 alin. (3)]. El aduce însă un element de

noutate, întrucât până acum se vorbea de exercitarea cu bună-credinţă doar a drepturilor



subiective civile sau a celor procesuale, noul Cod de procedură civilă introducând necesitatea

exercitării cu bună-credinţă şi a obligaţiilor civile, cu posibilitatea plăţii de despăgubiri pe

teren delictual în cazul încălcării acestora.

Articolul 13 prevede dreptul la apărare, alin. (2) teza a II-a constituind element de

noutate prin obligativitatea reprezentării părţilor în recurs, inclusiv în privinţa cererii de

recurs, cu motivarea acesteia („părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate

sau, după caz, asistate în condiţiile legii. În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi

formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei

în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este

licenţiată în drept”). Soluţia apare ca firească având în vedere faptul că în recurs se discută

exclusiv aspecte de legalitate, chiar dacă pot fi anticipate eventuale probleme de asigurare a

asistenţei juridice şi în acest context poate ridica o problemă determinarea instanţei

competente să se pronunţe cu privire la această asistenţă obligatorie. Referitor la asistenţa

juridică obligatorie, ar fi fost poate de dorit ca aceasta să fie prevăzută pentru judecata în

primă instanţă, ca moment al procesului în care „se confecţionează” dosarul.

Articolul 14 NCPC – contradictorialitatea nu aduce modificări semnificative.

Alineatul (3) („Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi

apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt

cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile

părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză”) stabileşte obligaţii, dar nu

şi sancţiuni în situaţia prezentată. Eventuala sancţiune va veni în planul soluţiei care urmează

a fi pronunţată.

Articolul 15 – principiul oralităţii dezbaterilor prevede şi excepţiile de la regulă,

prima vizând dispoziţia legii iar cea de a doua referindu-se la posibilitatea derogării de la

regulă la cererea părţilor, judecata efectuându-se doar pe baza actelor depuse la dosar,

eliminându-se astfel etapa dezbaterilor în fond.

Principiul continuităţii rămâne reglementat, dar cu o nouă conotaţie, anticipată de

practica judiciară, astfel încât, conform art. 19 NCPC, judecătorul nu poate fi înlocuit pe

durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii. Soluţia a urmărit şi

reducerea intervenţiei preşedintelui instanţei în soluţionarea dosarului, în virtutea atribuţiilor

de acest tip pe care Codul anterior i le recunoştea, ele urmând a fi preluate de completul

căruia dosarul i-a fost repartizat aleatoriu.



Articolul 21 alin. (2) NCPC aduce o schimbare în cadrul instituţiei încercării

împăcării părţilor în sarcina judecătorului, aceasta fiind posibilă acum pe tot parcursul

judecăţii, iar nu doar în primă instanţă ori doar în faţa judecătoriilor.

Articolul 22 alin. (2) NCPC – privitor la rolul activ al judecătorului nu aduce

modificări fundamentale, acesta având, în continuare, posibilitatea de a cere părţilor să

prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt

sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare, să dispună

administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege,

chiar dacă părţile se împotrivesc. Alineatul al treilea stabileşte posibilitatea judecătorului de a

dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii, modificare aparent de

substanţă, înainte de această reglementare vorbindu-se, cel mult, de punerea în discuţia

părţilor a introducerii în cauză a unei terţe persoane. Instituţia este în strânsă legătură cu

introducerea forţată prevăzută de art. 77 şi urm. NCPC2, în cazurile expres prevăzute de lege

şi în procedura necontencioasă unde nu se urmăreşte stabilirea unei situaţii potrivnice, întrucât

nu există pârât, prin urmare intervenţia este chiar justificată. Într-una din variantele de lucru

ale Noului Cod de procedură civilă exista prevăzută pentru judecător posibilitatea de

introduce în cauză, din oficiu, o terţă persoană şi în materie contencioasă. Ulterior, redactorii

Codului au revenit asupra acestei soluţii, alin. (2) al art. 77 NCPC3 prevăzând în prezent că,

„atunci când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia

părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu

solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi

soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond”. În

acest context, a fost dat exemplul unei acţiuni în nulitatea absolută a unui contract, introdusă

de un terţ şi care trebuie introdusă împotriva tuturor părţilor contractante. Au existat în

practică situaţii în care o astfel de acţiune a fost introdusă doar împotriva unei părţi

contractante, de regulă a debitorului reclamantului din acţiunea în anulare. Într-o asemenea

ipoteză, calitatea procesuală pasivă trebuie să revină tuturor părţilor contractante, întrucât

nulitatea absolută produce efecte erga omnes, contractul neputând fi valabil pentru o parte şi

anulat pentru alta. În acest context, dacă acţiunea în anulare este introdusă numai împotriva

uneia din părţile contractului, de exemplu, împotriva vânzătorului, prin mecanismul

modificării cererii, posibilă în condiţiile legii, urmează a se solicita introducerea în cauză a

2 Art. 79 şi urm., în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat). 3 Art. 78 alin. (2) NCPC republicat.



cocontractantului; în caz contrar, judecătorul va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond,

în funcţie de excepţia invocată în cauză, în exemplul dat, excepţia lipsei calităţii procesuale

pasive. În consecinţă, pe fond hotărârea nu va avea autoritate de lucru judecat. În contextul

acestui exemplu, singurul mecanism la îndemână pentru introducerea cocontractantului în

proces în calitate de pârât este modificarea cererii de chemare în judecată, nu şi intervenţia

accesorie, întrucât intervenientul accesoriu nu devine pârât; mecanismul intervenţiei

principale este, de asemenea, inaplicabil ipotezei în discuţie, întrucât intervenientul trebuie să

pretindă pentru sine dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

O altă întrebare a vizat concilierea dispoziţiilor art. 199 alin. (3) NCPC4, respectiv

modificarea cererii de chemare în judecată făcută peste termenul de judecată, această

modificare putând interveni doar cu acordul expres al tuturor părţilor, cu cele ale art. 77

NCPC5. Situaţia de fapt vizată este cea în care nu există acordul părţilor pentru modificarea

peste termen a cererii de chemare în judecată, pe de o parte, dar instanţa, pe de altă parte,

pune în discuţia părţilor introducerea în cauză a terţului. S-a subliniat că, în soluţionarea

acestei probleme trebuie plecat de la intenţia avută în vedere de legiuitor la edictarea

dispoziţiilor art. 199 alin. (3), respectiv a de evita prelungirea nejustificată a judecăţii. Astfel,

ne aflăm la momentul de început al cercetării judecătoreşti, la primul termen de judecată la

care la care părţile sunt legal citate, când părţilor le-au fost comunicate cererea de chemare în

judecată, respectiv întâmpinarea. Faptul că reclamantul nu a indicat în cererea de chemare în

judecată toţi pârâţii este expresia, la acest moment al procesului, a unei culpe procesuale, cu

toate consecinţele care decurg de aici pentru reclamant, inclusiv cât priveşte cheltuielile

judiciare, şi care culpă nu poate fi remediată prin mecanismul modificării cererii decât în

condiţiile art. 199 NCPC, respectiv condiţionat de acordul expres al tuturor părţilor.

În acelaşi context, a fost pusă în discuţie ipoteza unei cereri de partaj care nu a fost

introdusă împotriva tuturor coindivizarilor. Se poate vorbi, în acest caz excepţia lipsei calităţii

procesuale pasive sau de cea a lipsei coparticipării pasive? Referitor la problema pusă în

discuţie, s-a arătat că, deşi coparticiparea pasivă apare în acest caz ca fiind obligatorie, potrivit

legii, efectul este identic cu cel din exemplul referitor la acţiunea în anularea contractului.

Ceea ce se urmăreşte, în ambele cazuri, este restabilirea identităţii dintre părţile raportului

juridic, pe de o parte, şi părţile raportului de drept procesual, pe de altă parte; finalmente,

4 Art. 204 alin. (3) NCPC republicat. 5 Art. 78 NCPC republicat.



chiar dacă problema lipsei coparticipării procesuale pasive poate fi validată, efectul se

manifestă tot în lipsa calităţii procesuale pasive.

Alineatele (4) şi (5) ale art. 22 privind rolul activ al judecătorului aduc mici

modificări. Alineatul (4) dispune că „judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a

actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz,

judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă”. Textul se

referă în mod expres la „denumirea”, eventual eronată, dată de părţi. Alineatul (5) dispune,

prin excepţie, că judecătorul nu poate schimba denumirea sau – adaugă textul – temeiul

juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit

legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles

să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

Întrebarea care se pune în acest context este dacă alin. (5), prin referirea pe care o face şi la

temeiul juridic, şi nu doar la denumirea dată de parte, îl autoriză pe judecător să schimbe unul

din elementele cererii de chemare în judecată, şi anume cauza? Interpretat per a contrario,

alin. (5) permite judecătorului, ca, în lipsa acordului expres al părţilor, să schimbe temeiul

juridic. Ce se înţelege prin temei juridic? S-au dat ca exemplu în acest sens situaţii practice în

care, spre pildă, reclamantul solicită obligarea pârâtului la despăgubiri pe tărâmul răspunderii

civile delictuale, deşi între părţi există un contract încheiat. Poate instanţa acorda

despăgubirile pretinse pe temeiul însă al răspunderii contractuale? Sau poate admite cererea

de despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale, dar pentru o altă formă de răspundere

delictuală decât cea invocată de reclamant? Sau – pentru a aduce în discuţie aspecte

controversate din cazuistica instanţei supreme – poate instanţa pronunţa nulitatea pe un alt

temei decât cel solicitat de reclamant, chiar pus în discuţia părţilor? În această situaţie, s-a

apreciat că, fără a avea pretenţia de a oferi un răspuns tranşant într-un sens sau altul, trebuie

cercetată cauza reală de nulitate; cu alte cuvinte, în funcţie de motivarea în fapt a cererii de

chemare în judecată, dacă fundamentul pretenţiei nu este redat în mod corect sau, eventual,

este redat prin indicarea unui text de lege care ar conduce la o altă cauză de nulitate, instanţa,

făcând aplicarea dispoziţiilor alin. (5), poate decela fundamentul corect, concordant cu

dezvoltarea împrejurărilor de fapt învederate în cererea de chemare în judecată; de altfel, prin

noţiunea de „cauză” trebuie înţelese deopotrivă temeiul de fapt şi cel de drept, şi nu doar cel

juridic. În cele din urmă, soluţia legislativă nu este una nouă; ea corespunde practicii

majoritare a instanţelor sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865.



3. Aplicarea legii de procedură civilă

Privitor la aplicarea în timp a legii procesual civile, a fost semnalat curajul comisiei

de elaborare a Noului Cod care, dând eficienţă principiului previzibilităţii procesului, a optat

pentru soluţia ca procesului, în întregul său, să îi fie aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la

momentul pornirii acestuia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Astfel, art. 24 NCPC priveşte legea aplicabilă în cazul proceselor noi: „dispoziţiile legii noi de

procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în

vigoare” iar conform art. 25 NCPC procesele în curs de judecată şi executările silite începute

sub legea veche rămân supuse legii sub care au început. Articolul 27 NCPC dispune că

„hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care

a început procesul”. Aceasta constituie o modificare majoră faţă de norma tranzitorie înscrisă

în Codul de procedură civilă în 1948 şi care consacra soluţia potrivit căreia calea de atac este

guvernată de legea în vigoare la momentul pronunţării hotărârii.

Din punct de vedere organizatoric, soluţia consacrată de noile norme tranzitorii se va

traduce fie prin constituirea de completuri noi care vor judeca în conformitate cu dispoziţiile

Noului Cod de procedură civilă, fie, în ipoteza completurilor anterior constituite care vor

primi dosare înregistrate după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, în cauzele

care vor fi soluţionate potrivit Codului de procedură civilă de la 1865 şi cauze care se vor

soluţiona conform Noului Cod de procedură civilă. Vor exista suficiente situaţii care vor

impune aplicarea, în continuare, a dispoziţiilor Codului de procedură civilă anterior, şi avem

în vedere aici, în primul rând, ipoteza rejudecării după casarea cu trimitere, caz în care va

trebui avută în vedere legea aplicabilă la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată

în primul ciclu procesual.

În ceea ce priveşte sintagma „procese şi executări silite” utilizată în capitolul referitor

la aplicarea în timp a legii, s-a precizat că, deşi îndeobşte prin proces civil se înţelege atât faza

judecăţii, cât şi faza executării silite, din formularea textelor de lege s-ar putea deduce că

legiuitorul a înţeles să separe cele două faze ale procesului în curs de judecată, astfel încât, în

ceea ce priveşte judecata a reglementat aplicabilitatea legii în vigoare la momentul

înregistrării cererii de chemare în judecată, în timp ce executarea este guvernată de legea în

vigoare la momentul declanşării executării silite, respectiv al înregistrării cererii de

încuviinţare a executării silite. Faptul că legiuitorul utilizează în mod separat cele două

noţiuni, vorbind despre „procese şi executări silite” este un argument suplimentar în sprijinul



acestei interpretări; practic, în acest context, cuvântul „proces” este folosit în sensul de proces

în curs de judecată.

4. Acţiunea civilă

Privitor la instituţia acţiunii civile, a fost semnalată o noţiune aparent nouă din punct

de vedere al denumirii legislative, dar cu care practica este deja familiarizată, şi anume

cererea adiţională care este, conform art. 30 alin. (5) NCPC, cererea prin care o parte

modifică pretenţiile sale anterioare, deci o cerere de modificare a unei cereri anterioare. În

practică se mai întâlneşte frecvent şi o altă categorie de cereri, şi anume cererile precizatoare.

Uneori, aceste cereri sunt veritabile cereri de modificare, fiind supuse regimului cererii de

modificare, alteori sunt o simple cereri care nu modifică cu nimic cadrul procesual. Deşi

cererea precizatoare nu este reglementată ca atare de Noul Cod de procedură civilă, ea se va

regăsi, cu siguranţă, şi în continuare în practica judiciară.

Cât priveşte cererea principală, alin. (3) al art. 30 NCPC dispune că ea este cererea

introductivă de instanţă, de fapt cererea de chemare în judecată. Acelaşi alin. (3) vorbeşte însă

şi de capăt principal de cerere, şi această noţiune ne interesează, sub unele consecinţe

juridice, în mod special.

Calitatea procesuală este reglementată de art. 35 NCPC6 care, în teza a II-a, dispune că

„Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de

fond”. Referitor la acest text, s-a menţionat că intenţia legiuitorului a fost să atenţioneze

asupra unui fenomen întâlnit în practica judiciară, respectiv tendinţa de a utiliza în exces lipsa

de calitate procesuală şi, în acest context, textul menţionat vine să sublinieze necesitatea ca

hotărârea pronunţată să dobândească autoritate de lucru judecat pe fond.

Conform art. 37 NCPC7, calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional,

ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori a situaţiilor juridice deduse

judecăţii, posibilitate admisă şi până acum în practica judiciară, pe temeiul unor dispoziţii de

drept material.

Articolul 38 NCPC8 reglementează situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a

succesorilor săi. Astfel, alin. (1) teza I prevede că „Dacă în cursul procesului dreptul litigios

6 Art. 36 NCPC republicat 7 Art. 38 NCPC republicat. 8 Art. 39 NCPC republicat.



este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale”,

altfel spus între reclamant şi pârât; prin urmare, în acest caz, nu este avută în vedere ipoteza

transmisiunii succesorale. Teza a II-a a aceluiaşi alineat dispune însă că, „Dacă însă

transferul este făcut, în condiţiile legii, prin acte cu titlul particular pentru cauză de moarte

[adică prin legat cu titlu particular], judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu

universal al autorului, după caz”. Ipoteza acestei a doua teze este următoarea: reclamantul

iniţial a lăsat prin testament unui terţ (care nu are şi calitatea de potenţial succesibil universal

sau cu titlu universal) un bun imobil iar în cazul în care acesta a decedat pe parcursul

procesului, litigiul va continua între pârât şi moştenitorii legali sau legatarii universali ori cu

titlu universal ai reclamantului iniţial, după caz.

Alineatul (2) prevede, că „În toate cazurile [deci fie cumpărător, fie legatar cu titlu

particular], succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are

cunoştinţă de existenţa procesului sau poate fi introdus în cauză, la cerere ori din oficiu. În

acest caz, instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celeilalte părţi,

dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau,

după caz, va fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz succesorul universal ori cu

titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu

titlul particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a

intervenit sau a fost introdus în cauză” (asemănător intervenţiei forţate). Conform alin. (3),

„Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului [deci părţii iniţiale] sau succesorului universal

ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesorului

cu titlu particular [evident, dacă succesorul cu titlu particular nu a fost introdus în cauză, caz

în care dobândeşte calitatea de parte] şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu

excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins,

potrivit legii, de către adevăratul titular” (condiţii cumulative). Referitor la condiţiile

cumulative enunţate în finalul alin. (3), s-a precizat că, în contextul Noului Cod civil, au

rămas puţine situaţiile în care simpla bună-credinţă a dobânditorului este suficientă pentru a-l

pune la adăpost de o eventuală evicţiune [de exemplu, art. 17 alin. (4) NCC exclude aplicarea

erorii comune şi invincibile în materie de carte funciară şi în alte materii pentru care legea

reglementează un sistem de publicitate; art. 937 NCC reglementează condiţiile în care buna-

credinţă poate conduce la dobândirea proprietăţii mobiliare].

Referitor la terţul dobânditor cu titlu particular care a aflat de existenţa procesului, s-a

pus problema formei procedurale în care acesta poate interveni în proces, respectiv dacă ar



interes.

trebui să uzeze de mecanismul intervenţiei voluntare principale? Cu privire la această

problemă s-a apreciat că, în acest caz, instanţa nu este ţinută de dispoziţiile legale privitoare la

intervenţia voluntară sau forţată, fiind suficientă o simplă cerere care să permită instanţei să

facă aplicarea dispoziţiilor art. 37 NCPC privitoare la transmiterea calităţii procesuale;

desigur, soluţia diferă dacă este vorba despre o introducere din oficiu a terţului în proces.

Articolul 39 NCPC9 stabileşte sancţiunea încălcării condiţiilor de exercitare a

acţiunii civile: cererile făcute fără respectarea condiţiei capacităţii procesuale sunt nule,

respectiv anulabile, după caz, iar în cazul nerespectării celorlalte condiţii de valabilitate a

introducerii cererii, sancţiunea care intervine este respingerea acesteia ori a apărării formulate

ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de

5. Participanţii la procesul civil

Privitor la participanţii la procesul civil se remarcă o modificare conceptuală, referitor

la incidentele procedurale privind alcătuirea instanţei. Spre deosebire de procedura penală, în

procedura civilă se distingea incompatibilitatea, pe de o parte, şi recuzarea şi abţinerea, pe de

altă parte. Noua reglementare identifică incompatibilitatea cu starea în care se află judecătorul

sau o altă persoană iar abţinerea şi recuzarea reprezintă mijloacele procedurale de valorificare

a incompatibilităţii, similar procedurii penale.

În ceea ce priveşte cazurile de incompatibilitate, o primă categorie priveşte

incompatibilităţi absolute, reglementate de art. 40 NCPC10 (inspirate din cazurile de

incompatibilitate menţionate la art. 24 CPC 1865) – „judecătorul care a pronunţat o încheiere

interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină

în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare” –

elementul de noutate constituindu-l reglementarea, ca incompatibilitate (absolută) a situaţiilor

în care judecătorul a soluţionat contestaţia în anulare şi revizuirea. Chiar şi pe tărâmul

Codului de procedură civilă anterior, în absenţa unui text similar, judecătorul care a soluţionat

contestaţia în anulare şi revizuirea are la dispoziţie mecanismul abţinerii pentru a răspunde

exigenţelor impuse de dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenţia europeană a

drepturilor omului), sub aspectul dreptului la un tribunal imparţial. Alineatul (2) al art. 40

9 Art. 40 NCPC republicat. 10 Art. 41 NCPC republicat.



NCPC adaugă cazurilor de incompatibilitate absolută calităţile de avocat, magistrat-asistent,

asistent judiciar, mediator.

Articolul 41 NCPC11 stabileşte alte cazuri de incompatibilitate, nou fiind punctul 12

„când există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa”. S-

a precizat că soluţia a vizat acoperirea acelor situaţii din practică în care nu era posibilă

încadrarea în unul din cazurile de recuzare expres prevăzute de art. 27 CPC 1865.

Conform art. 43 NCPC12, cererea de recuzare se poate face înainte de începerea

oricărei dezbateri dar, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, dacă motivele au apărut ori au fost

cunoscute ulterior momentului dezbaterilor, partea trebuie să solicite recuzarea de îndată ce

aceste motive i-au fost cunoscute [şi nu de îndată ce s-au ivit].

Articolul 4613 alin. (2)-(4) NCPC reglementează condiţiile cererii de recuzare, şi

anume inadmisibilitatea unei cereri prin care se invocă alte motive decât cele prevăzute la art.

40 şi 41, precum şi inadmisibilitatea cererii care priveşte alţi judecători decât cei prevăzuţi la

art. 45 şi cererea îndreptată împotriva aceluiaşi judecător pentru acelaşi motiv de

incompatibilitate. Nerespectarea acestor condiţii atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare,

constatată de îndată chiar de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare, cu

participarea judecătorului recuzat.

În ceea ce priveşte starea cauzei până la soluţionarea cererii de recuzare, art. 48

NCPC14 dispune că, spre deosebire de ipoteza formulării unei cereri de abţinere în dosar,

situaţie în care până la soluţionarea acesteia în cauză nu se mai poate face nici un act de

procedură, ceea ce echivalează cu suspendarea cauzei (soluţie existentă şi în prezent), în cazul

formulării unei cereri de recuzare, judecata nu se suspendă, ci continuă în dosar, cu interdicţia

însă de a pronunţa hotărârea până la soluţionarea cererii de recuzare (eventual, poate fi

amânată pronunţarea iar dacă cererea de recuzare a fost admisă se va repune cauza pe rol, se

vor cita părţile etc.).

Articolul 47 NCPC15 păstrează, la alin. (2), prioritatea cererii de abţinere în faţa celei

de recuzare, în cazul existenţei concomitente a acestora. Alineatul (3) dispune, pentru ipoteza

admiterii cererii de abţinerii, respingerea, prin aceeaşi încheiere, a cererii de recuzare ca

11 Art. 42 NCPC republicat. 12 Art. 44 NCPC republicat 13 Art. 47 NCPC republicat. 14 Art. 49 NCPC republicat. 15 Art. 48 NCPC republicat



rămasă fără obiect; existenţa însă, în această ipoteză, şi a unei cereri de recuzare capătă

importanţă cât priveşte regimul căilor de atac.

Articolul 52 NCPC16 aduce o noutate în alin. (1) teza a II-a, după ce se precizează că

încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi odată cu hotărârea

prin care s-a soluţionat cauza, hotărârea definitivă – aceasta fiind, conform noului Cod de

procedură civilă, hotărârea irevocabilă din prezent – poate fi atacată cu recurs, la instanţa

ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii. Prin urmare, în această

ipoteză, avem un recurs la recurs.

Referitor la materia incompatibilităţii, s-a ridicat problema mijlocului procedural

aplicabil în ipoteza în care niciunul din judecătorii instanţei nu deţine un certificat ORNISS şi

pe rolul instanţei se află o cauză în care au fost depuse înscrisuri care au regimul juridic al

documentelor secret de stat. Deşi în practică, în acest caz, s-a optat pentru soluţia formulării

cererilor de abţinere, s-a apreciat că o atare situaţie nu pune probleme de imparţialitate, ci

evocă mai degrabă ipoteza normativă a instituţiei delegării instanţei, putându-se imagina

situaţia-premisă a imposibilităţii de funcţionare a instanţei, evocată de art. 23 CPC 1865 (art.

142 NCPC17). Soluţia, în acest caz, ar putea fi una de natură administrativă, în care la instanţă

să fie delegaţi judecători cu certificat ORNISS.

6. Părţile

Privitor la părţile din procesul civil, un element de noutate este adus prin intermediul

art. 55 alin. (2)18 [actualul art. 41 alin. (2) CPC 1865], referitor la capacitatea procesuală

activă a asociaţiilor, societăţilor sau altor entităţi fără personalitate juridică (de exemplu,

sucursale, agenţii, puncte de lucru, reprezentanţe), constituite conform legii. În prezent,

acestea pot sta în judecată doar în calitate de pârâte şi numai dacă au organe proprii de

conducere, pe când, conform noului Cod de procedură civilă, pot avea calitatea de reclamante,

deci pot sta în proces ca parte, singura condiţie incidentă fiind aceea de a fi constituite

conform legii.

16 Art. 53 NCPC republicat 17 Art. 147 NCPC republicat. 18 Art. 56 alin. (2) NCPC republicat.



Referitor la instituirea unui curator special, art. 57 alin. (3) NCPC19 precizează că

„numirea curatorilor speciali se va face de către instanţa care judecă procesul, dintre

avocaţii anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească”.

Prin urmare, la fiecare dintre instanţele judecătoreşti, baroul va trebui să pună la dispoziţie o

listă de avocaţi spre a fi desemnaţi, la nevoie, curatori.

Articolul 58 NCPC20 – „persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte –

condiţii de existenţă” prin ultima sa teză extinde cazurile de coparticipare activă şi pasivă, şi

la ipotezele în care „drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o

strânsă legătură”. Noua reglementare vine să acopere situaţii apărute în practică în care, de

exemplu, o persoană juridică a încheiat contracte similare cu un număr foarte mare de

persoane fizice, ulterior acestea s-au dovedit a fi debitori rău-platnici iar în cererea de

chemare în judecată creditorul a indicat toate persoanele fizice care aveau calitatea de debitor.

O atare soluţie devine posibilă acum prin prisma dispoziţiilor art. 58 NCPC, nefiind

recunoscută ca şi caz de coparticipare procesuală pe temeiul art. 47 CPC 1865. În privinţa

celorlalte aspecte, regimul coparticipării procesuale rămâne acelaşi.

În ceea ce priveşte alte persoane care pot lua parte la judecată, au fost evocate

dispoziţiile art. 60 NCPC21 care, dincolo de modificările de natură terminologică (consacrarea

noţiunii de intervenţie voluntară, în locul celei de intervenţie în interes propriu, respectiv

intervenţie accesorie, în loc de intervenţie în interesul unei părţi) aduce şi câteva elemente de

noutate. Astfel, în alin. (2), definind intervenţia principală, se precizează că aceasta presupune

ca intervenientul să pretindă „pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un

drept strâns legat de acesta”; se observă că nu mai este necesară o identitate, totală sau

parţială între obiectul cererii de chemare în judecată/al cererii reconvenţionale şi obiectul

intervenţiei principale, ci este suficientă o strânsă legătură juridică între acestea, care să

justifice soluţionarea împreună a cererii principale şi a celei de intervenţie principală.

Prin art. 63 alin. (1) NCPC22 legiuitorul s-a conformat practicii, stabilind ordinea

procedurală firească a comunicării cererii de intervenţie, urmată de admiterea în principiu,

diferit de reglementarea din Codul de procedură civilă de la 1865, în care mai întâi intervine

încuviinţarea în principiu şi abia apoi comunicarea. Potrivit alin. (3), încheierea interlocutorie

de admitere în principiu poate fi atacată odată cu fondul, în schimb, încheierea de respingere a

19 Art. 58 alin. (3) NCPC republicat. 20 Art. 59 NCPC republicat. 21 Art. 61 NCPC republicat. 22 Art. 64 alin. (1) NCPC republicat.



cererii de intervenţie (principală sau accesorie) ca inadmisibilă poate fi atacată numai cu apel,

în 5 zile de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea

lipsă, dacă s-a dat în primă instanţă şi numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară dacă

încheierea s-a pronunţat în apel [alin. (4)]. Referitor la această din urmă dispoziţie, au fost

formulate câteva precizări. O precizare, cu caracter general, a vizat faptul că, în Noul Cod de

procedură civilă, ori de cate ori întâlnim formularea potrivit căreia calea de atac este numai

apelul, în acele materii nu va exista recurs. O altă precizare s-a făcut în legătură cu utilizarea

de către legiuitor a noţiunilor de parte prezentă, parte lipsă, respectiv parte. În acest context,

s-a susţinut că acest text de lege trebuie interpretat mai degrabă prin raportare la scopul

urmărit de legiuitor, şi nu coroborându-l cu dispoziţiile art. 64 NCPC23 care conferă

intervenientului calitatea de parte în proces abia după admiterea în principiu a cererii de

intervenţie. Or, în mod evident, interesul de a ataca încheierea despre care vorbeşte alin. (4) al

art. 63 este al intervenientului, chiar dacă, la momentul exercitării căii de atac, acesta nu a

dobândit calitatea de parte, în sensul art. 64 NCPC. Prin interpretarea textelor de lege, în acest

caz, în funcţie de scopul urmărit de legiuitor se poate evita soluţia nejustificată a respingerii

căii de atac exercitate de intervenient ca inadmisibilă. Textul alin. (4) precizează, în

continuare, că întâmpinarea nu este obligatorie iar teza finală statuează soluţia firească a

suspendării de drept (suspendare legală obligatorie) a judecării cererii principale până la

soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii

de intervenţie.

În privinţa judecării cererii de intervenţie principală, alin. (2) al art. 65 NCPC24

dispune că disjungerea cererii principale de cea de intervenţie se poate dispune doar în

cazurile în care cea dintâi ar fi întârziată de aceasta din urmă, exceptând situaţia în care

intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus judecăţii. De

asemenea, alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că nu se va dispune disjungerea dacă judecata

cererii de intervenţie ar fi întârziată de cererea principală. Soluţia este justă întrucât

intervenientul a avut posibilitatea de a opta pentru introducerea separată a cererii, dar a

preferat intervenţia.

Articolul 66 alin. (4) NCPC25 adaugă la actuala reglementare prin ultima teză „calea

de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care

a intervenit nu a exercitat calea de atac, (şi ca noutate) a renunţat la calea de atac exercitată

23 Art. 65 NCPC republicat. 24 Art. 66 alin. (2) NCPC republicat. 25 Art. 67 alin. (4) NCPC republicat.



ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond”, soluţie oferită

însă în doctrină şi practică şi pe temeiul Codului de procedură civilă de la 1865.

În privinţa intervenţiei forţate, reglementată de art. 67-70 NCPC26, ca element de

noutate apare etapa admiterii în principiu şi în cazul acestei cereri şi tot ca diferenţă se

vorbeşte de primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, nu de prima zi de

înfăţişare. Întâmpinarea rămâne obligatorie.

26 Art. 68-71 NCPC republicat.


Competenţa instanţelor judecătoreşti* - avocat Traian BRICIU

Prelegere susţinută de dl. avocat Traian BRICIU

1. Competenţa materială

În prima parte a expunerii s-a tratat chestiunea competenţei materiale. S-a atras atenţia

asupra modificărilor aduse, prima fiind topografia în NCPC. Astfel, spre deosebire de actualul

Cod de procedură civilă, care începe cu competenţa, în NCPC aceasta este tratată începând cu

art. 921. S-a optat pentru o abordare mai curând didactică, ca într-un curs universitar, în

detrimentul celei practice (practicianul ar începe prin verificarea competenţei).

Prima modificare de concepţie constă în revenirea la sistemul în care tribunalul este

instanţa cu plenitudine de competenţă în primă instanţă. În noua concepţie, judecătoriile ar

urma să soluţioneze în primă instanţă litigiile având o importanţă redusă, curţile de apel

urmând a judeca în principal apeluri, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie domină recursurile

– judecă toate recursurile, mai puţin în situaţiile în care legea prevede expres altfel. Această

logică poate fi criticată ca fiind una care ţine mai curând cont de direcţii generale decât de

particularităţile întâlnite în instanţele române. Direcţia generală principală este reprezentată de

unificarea jurisprudenţei printr-un mecanism flexibil: ducerea recursurilor la Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, presupunându-se că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa cea mai

susceptibilă de a avea o jurisprudenţă unitară. În această manieră, jurisprudenţa va fi reglată

nu prin metode de intervenţie, precum recursul în interesul legii, care rămâne o metodă

excepţională, ci prin casarea hotărârilor ce nu se supun jurisprudenţei unitare a instanţei

supreme (hotărârile instanţei de recurs fiind obligatorii pentru instanţele de fond şi în NCPC).

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, varianta în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol. 1 Art. 94 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).



Astfel, spre deosebire de alte sisteme, precum cel francez (nu cunoaşte obligativitatea

dezlegărilor în drept date de instanţa de recurs, pentru judecătorii fondului, după casare),

sistemul casării ar putea să funcţioneze în mod real, generând o jurisprudenţă unitară.

Articolul 932 cu modificările din Legea nr. 76/2012, arată, la pct. 1, că tribunalul

judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date în competenţa altor instanţe. În ceea

ce priveşte competenţa judecătoriei, aceasta este delimitată în mod excepţional. Se poate

observa ca, în pofida faptului că a pierdut poziţia de instanţă cu plenitudine de competenţă,

judecătoria păstrează competenţa într-un număr mare de litigii. Astfel, judecătoria este

competentă să soluţioneze toate cererile din materia instanţei de tutelă (ocrotirea persoanei

fizice, divorţuri, rudenie, filiaţie). S-a atras atenţia asupra art. 92 lit. f)3, prevedere importantă

deoarece legiuitorul a admis existenţa acţiunilor în evacuare şi, totodată, pentru că ne scuteşte

de la calcularea valorii cererii.

Litera j)4 are potenţial de a genera unele probleme: sunt de competenţa judecătoriei

cererile privind obligaţiile de a face sau a nu face indiferent de izvorul contractual sau

necontractual. Va fi dificil de stabilit ce înseamnă obligaţie de a face sau a nu face

neevaluabilă în bani. Cu siguranţă, dacă este vorba de obligaţii de a face precum ridicarea

unei construcţii, dărâmarea unui zid, trecerea pe un anumit drum, nu sunt probleme, fiind

situaţii prevăzute expres la lit. g)5. Totuşi, în cazul unei obligaţii precum cea de trecere în

contabilitate a unor sume, obligarea de emitere a unor documente contabile, predarea unor

documente etc., se pune problema naturii lor evaluabile sau neevaluabile în bani, iar în cazul

în care sunt obligaţii evaluabile, a modalităţii în care se va realiza evaluarea acestora.

Raţiunea reglementării din NCPC este deocamdată pusă în umbră de Decizia Secţiilor Unite

ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 32/2008, evocată sub aspectul motivării, şi nu al

dispozitivului. Este vorba de decizia prin care s-a stabilit că cererile privind anularea,

rezoluţiunea, rezilierea sau declararea nulităţii unor acte juridice sunt evaluabile în bani,

indiferent dacă se cere sau nu repunerea în situaţia anterioară. În motivarea deciziei este

enunţat un principiu care pune semnul egalităţii între patrimonial şi noţiunea de evaluabil.

Cererile nu sunt decât de două feluri: patrimoniale şi nepatrimoniale. Cererile sunt

nepatrimoniale atunci când vizează drepturi nepatrimoniale, precum viaţa, sănătatea,

2 Art. 95 NCPC republicat. 3 Art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC republicat. 4 Art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC republicat. 5 Art. 94 pct. 1 lit. e) NCPC republicat.



libertatea persoanei etc. Toate celelalte cereri sunt patrimoniale şi, conform deciziei Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie, evaluabile. Cu alte cuvinte, de esenţa patrimoniului este evaluarea.

Această chestiune pune probleme în materia obligaţiilor de a face sau a nu face. Este oferită

ca exemplu obligaţia de predare a unor documente. Aceasta este o obligaţie patrimonială, de

cele mai multe ori documentele având legătură cu activitatea unor societăţi comerciale, cu

înregistrări în contabilitate. Fiind o obligaţie patrimonială, aceasta poate şi trebuie evaluată

prin prisma impactului economic al predării/nepredării documentelor. Din uşurinţă, marea

majoritate a instanţelor apreciază, în acest caz, că este vorba de obligaţii neevaluabile în bani

deoarece nu produc o satisfacţie materială directă. Acesta este poziţia pe care se va merge în

continuare deoarece aplicarea inclusiv a considerentelor deciziei amintite ar conduce la

întrebări greu de desluşit pe planul noţiunii de «evaluabil/neevaluabil». Personal, cred că

există drepturi cu conţinut patrimonial care nu sunt susceptibile de a fi evaluate în bani în mod

distinct, nefiind cuantificabile per se. Poate ar trebui acceptat că noţiunea de evaluabil nu este

identică cu cea de patrimonial, cel puţin sub aspect procesual.

Litera k) a art. 926 care dă în competenţa judecătoriei cererile de împărţeală judiciară,

indiferent de valoare este susceptibilă a genera probleme. Acest text preia parţial ideea

cuprinsă în art. 2 lit. b) CPC 1865, care are însă o formulare diferită: cererile în materie

succesorală şi cele în materie de împărţeală judiciară – deci este vorba de două categorii.

Pare că legiuitorul a optat pentru soluţia competenţei judecătoriei numai în privinţa cererilor

de împărţeală judiciară (e.g. împărţelile judiciare ce pot rezulta dintr-o coachiziţie). Impactul

acestei opţiuni constă în dificultatea de a stabili competenţa privind o cerere de partaj ca

urmare a unei succesiuni. Astfel, în practică se vor ivi două interpretări: 1. litera k) priveşte

cererile de împărţeală judiciară, cu excepţia celor privind succesiunea, intenţia legiuitorului

fiind ca toate aceste litigii să intre în competenţa tribunalului (desigur, în cazul în care

valoarea obiectului litigiului ar depăşi pragul legal); 2. litera k) priveşte orice cerere de partaj,

indiferent de sursa indiviziunii sau coproprietăţii. Acestea vor fi judecate de judecătorie,

rămânând la tribunal celelalte cereri în materie succesorală care nu presupun împărţeală:

anulări de testamente, petiţii de ereditate, predări de legate, anulări de certificate de

moştenitor, acţiuni în constatarea cotelor de moştenitor. Ar rezulta, astfel, o scindare a

competenţei materiale în domeniul succesoral: partajul este în competenţa judecătoriei iar

celelalte cereri vor fi soluţionate de tribunal dacă valoarea acestora depăşeşte 200.000 lei [art.

6 Art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC republicat.



92 lit. l)7]. În favoarea primei interpretări este adus ca argument art. 1038 conform căruia, „în

materie de moştenire, competenţa după valoare se determină fără scăderea sarcinilor sau

datoriilor moştenirii. Se face astfel referire la materia moştenirii în legătură strictă cu

determinarea valorii”. Dând curs acestei prevederi, ar rezulta că acele cereri de partaj care se

referă la o succesiune vor fi de competenţa instanţei la care se va dezbate succesiunea, în

funcţie de valoare. În concluzie, judecătoria este competentă să soluţioneze cererile privind

împărţeli judiciare simple, împărţelile judiciare privind succesiunea fiind de competenţa

judecătoriei sau tribunalului, în funcţie de valoare.

Împărţelile judiciare privind o moştenire nu presupun doar stabilirea de loturi, ci au

legătură cu probleme mai dificile precum stabilirea regulilor succesorale, stabilirea cotelor, a

masei succesorale etc. Problema care se pune în continuare este determinarea capătului

principal de cerere în ipoteza unei cereri de succesiune în care există, foarte adesea, mai multe

capete de cerere: stabilirea masei, reducţiunea, raportul donaţiilor, o anulare de certificat de

moştenitor/testament, ieşirea din indiviziune. În funcţie de valoare, unele dintre acestea vor fi

de competenţa judecătoriei, altele de competenţa tribunalului. Este astfel necesară

determinarea cererilor principale şi a celor accesorii. În doctrină sunt oferite două soluţii

pentru stabilirea capătului de cerere principal. Prima este cea clasică: cauză-efect. Conform

acestei soluţii, cererea principală este cea care determină soluţia din cererea accesorie. Potrivit

celei de-a doua soluţii, cererea principală este cea care determină scopul acţiunii (e.g. la

întrebarea ,,de ce se cere reducţiunea/ anularea testamentului”, răspunsul ar fi ,,aceste cereri

sunt făcute cu scopul de a ieşi din indiviziune într-un anumit fel”). Astfel, conform acestei

teorii, ieşirea din indiviziune este scopul principal şi, prin urmare, capătul de cerere principal.

În această logică, competenţa ar reveni judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului.

Legiuitorul român a tranşat însă problema în art. 30 alin. (4), unde este oferită definiţia

cererilor accesorii: „Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de

soluţia dată unui capăt de cerere principal”. Prin urmare, s-a optat pentru soluţia clasică

cauză-efect. Astfel, în cazul unei cereri de reducţiune a liberalităţilor şi de ieşire din

indiviziune, cererea de reducţiune va genera competenţa, fiind capătul de cerere principal

deoarece va determina soluţia ieşirii din indiviziune. Problema apare însă numai în cazul

practicienilor care vor îmbrăţişa teza conform căreia art. 92 lit. k) se referă inclusiv la cereri

7 Art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC republicat. 8 Art. 105 NCPC republicat.



de împărţeală judiciară în materie succesorală. Cu siguranţă însă, chestiunea este susceptibilă

de a naşte întrebări şi dispute.

2. Criteriile de determinare a competenţei materiale

În ceea ce priveşte criteriile de determinare a competenţei materiale, se observă

menţinerea criteriilor utilizate şi în prezent în Codul de procedură civilă:

– Natura pricinii;

– Valoarea [art. 92 lit. l)9];

– Nivelul organului emitent al actului (în materie de contencios administrativ – art.

9410).

Rămâne o problemă delicată valoarea obiectului cererii, acesta fiind punctul tranşant

al determinării competenţei între judecătorie şi tribunal. Pragul este de 200.000 lei: până la

200.000 inclusiv la judecătorie, peste 200.000 la tribunal. Reducerea pragului a dat naştere

unei îngrijorări, considerându-se că va avea un efect catastrofal pentru Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie. Această susţinere nu este în mare măsură reală, art. 477 alin. (2)11 arătând că

cererile evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv nu sunt susceptibile de

recurs. Prin urmare, aceste litigii nu vor ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind

susceptibile doar de apel, care va fi exercitat la tribunal dacă valoarea este până la 200.000 lei

inclusiv sau la curtea de apel, dacă sunt între 200.000 şi 500.000 lei inclusiv.

În art. 96 şi următoarele12 este tratată problema determinării competenţei după

valoarea obiectului cererii introductive de instanţă. O întreagă secţiune este rezervată unei

chestiuni anterior nereglementate (cu excepţia art. 181 şi art. 112 CPC 1865), existând doar

doctrină şi jurisprudenţă.

Reclamantul este acela care stabileşte valoarea. Aceasta poate fi contestată de către

pârât sau chiar de către instanţă, stabilirea competenţei materiale fiind o chestiune de ordine

publică. Conform art. 96 alin. (2) NCPC13, „pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere

9 Art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC republicat. 10 Art. 96 NCPC republicat. 11 Art. 483 alin. (2) NCPC republicat. 12 Art. 98 şi urm. NCPC republicat. 13 Art. 98 alin. (2) NCPC republicat.



accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau

altele asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă

în cursul judecăţii”. Legiuitorul îmbrăţişează teza conform căreia indiferent de curgerea

anterioară introducerii cererii de chemare în judecată a dobânzilor, penalităţilor, fructelor

etc., acestea nu vor fi luate în calcul la stabilirea valorii.

Articolul 97 alin. (2)14 introduce o soluţie inexistentă în reglementarea din CPC 1865,

a cărei nevoie a fost resimţită în practică: „În cazul în care mai multe capete principale de

cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar

aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în

judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea

pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt”. Există, astfel, mai multe

cereri principale, întemeiate pe raporturi juridice distincte, dar care au strânsă legătură, fie

pentru că este vorba de un titlu comun, fie pentru că există o strânsă legătură între cauze. În

cadrul reglementării actuale, diferenţa valorică între diferitele capete de cerere principale

duce, de cele mai multe ori, la disjungere şi la suspendarea unei cauze până la soluţionarea

celeilalte. Legiuitorul a creat astfel un caz nou de prorogare legală de competenţă, în care

cereri de competenţa instanţei mai mici în grad vor fi soluţionate de instanţa mai mare în grad

ca urmare a strânsei legături. Spre exemplu, o persoană care are un titlu de proprietate unic,

pretinde că a dobândit un bun de la autorul lui, preluat de stat în orice formă, şi solicită

anularea unor contracte de vânzare-cumpărate cu părţi diferite. De la persoana în cauză a fost

preluată de stat o singură unitate locativă, dar acesta a fost ulterior divizată în mai multe

apartamente, astfel că persoana în cauză are de anulat mai multe acte, întemeiate pe raporturi

juridice diferite, dar bazate pe un singur titlu. Totodată, valorile sunt diferite, suprafeţele

apartamentelor fiind diferite. În acest tip de situaţii, analiza trebuie să fie comună deoarece

este invocat acelaşi titlu, aceleaşi realităţi care au stat la baza preluării, raporturile juridice ale

dobânditorilor apartamentelor prezintă aceleaşi probleme, având o strânsă legătură: în baza

aceleiaşi legi, cu acelaşi vânzător, cu eventuale probleme probatorii comune. Judecarea

acestor cauze se va face de instanţa mai înaltă în grad.

O noutate o reprezintă art. 100 NCPC15: „Când prin acţiune se cere plata unei părţi

dintr-o creanţă, valoarea cererii se socoteşte după partea pretinsă de reclamant ca fiind

14 Art. 99 alin. (2) NCPC republicat. 15 Art. 102 NCPC republicat.



exigibilă”. Spre exemplu, creanţa unui reclamant este exigibilă în proporţie de 300.000 lei,

dar nu dispune de resurse suficiente pentru plata taxei de timbru. În virtutea principiului

disponibilităţii, reclamantul solicită doar plata a 200.000 lei. Problema determinării

competenţei poate avea două soluţii: 1. în funcţie de valoarea cerută; 2. în funcţie de valoarea

creanţei, chiar nesolicitată integral. În art. 100 s-a optat pentru a doua soluţie, raţiunea fiind

evitarea generării competenţei după propria voinţă a reclamantului, deci evitarea eludării

dispoziţiilor imperative ale legii în materie de competenţă materială. În planul timbrajului nu

există efecte, taxa calculându-se în funcţie de valoarea solicitată. Tot în legătură cu acest text

s-a pus problema exigibilităţii creanţei, arătându-se că art. 100 se referă la partea pretinsă de

reclamant ca fiind exigibilă, nedorindu-se discutarea fondului în ceea ce priveşte

exigibilitatea.

O altă problemă soluţionată este cea referitoare la contractele cu executare succesivă.

Articolul 99 alin. (3) NCPC16 arată că „în cererile de aceeaşi natură, privitoare la contracte

de locaţiune ori de leasing, precum şi în acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului

închiriat ori arendat, valoarea cererii se socoteşte după chiria sau arenda anuală”. Aici

practica judiciară a semnalat o problemă, existând mai multe soluţii susţinute cu argumente

solide. Este fixat, astfel, un criteriu legal într-o materie în care nu exista niciun reper

indiscutabil pentru stabilirea valorii obiectului. Aceeaşi regulă se regăseşte şi în art. 101

NCPC în materia cererilor privind prestaţii succesive17 dacă durata existenţei dreptului este

nedeterminată. Spre exemplu, cereri de rentă viageră, renta viageră neavând prin natura sa o

durată determinată. În cazul în care s-ar solicita însă desfiinţarea contractului şi restituirea

bunului, nu se va aplica acest criteriu, ci se va merge pe valoarea bunului [art. 99 alin. (2)18].

Conform art. 99 alin. (1) NCPC19, „în cererile privitoare la executarea unui contract

ori a unui alt act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea

obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii”. Este vorba

de valoare reală a obiectului, şi nu cea din actul juridic, acesta fiind doar un reper.

16 Art. 101 alin. (3) NCPC republicat. 17 Art. 103 NCPC republicat. 18 Art. 101 alin. (2) NCPC republicat. 19 Art. 101 alin. (1) NCPC republicat.



Soluţia adusă prin art. 10220 este una favorabilă jurisprudenţei, ducând la uşurarea

sarcinii instanţelor. Conform alin. (1) al acestui articol, „în cererile având ca obiect un drept

de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcţie

de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale”. Problema stabilirii prin alte

mijloace se pune doar în situaţia în care valoarea impozabilă nu este stabilită [art. 102 alin. (2)

şi art. 96].

S-a pus problema instanţei competente material să soluţioneze conflictele de muncă,

deoarece nu există o prevedere expresă, litigiile de muncă fiind amintite în NCPC doar în

materia recursului la art. 47721. În acest caz s-ar aplica dispoziţiile art. 92 pct. 1 lit. l)22 în

cazul cererilor evaluabile în bani, lit. j) în cazul obligaţiilor de face sau a nu face, iar pentru

contestaţii la decizii de sancţionare/concediere şi cereri de anulare clauze/contracte colective

se va aplica art. 93 pct. 1 – în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în

competenţa altor instanţe23. S-a opinat că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului şi că

omisiunea trebuie remediată cât mai rapid pentru că asigurările sociale care se judecă cu

participarea asistenţilor rămân, conform legii speciale, în competenţa tribunalului, şi vor

exista probleme serioase în administrarea şedinţei de judecată, pentru că asistenţii sociali vor

trebui să participe la şedinţe atât la judecătorii, cât şi la tribunale, deci vor fugi de la o instanţă

la alta. S-a răspuns arătându-se că eliminându-se prevederea expresă a competenţei

tribunalului în cazul acestor categorii de litigii s-a dorit aducerea acestora sub incidenţa art.

93 pct. (toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe). În mod cert,

raportul de muncă are conţinut patrimonial, chiar litigiile privind sancţionarea sunt evaluabile

în bani. Astfel, se va lua în considerare valoarea salariului, litigiile de muncă putând fi

soluţionate de judecătorie sau de tribunal, în funcţie de valoare. Trebuie admis, totuşi, că se

pun probleme de administrare (de exemplu, corpul asistenţilor – unii vor trebui să fie la

judecătorie, alţii la tribunal, specializarea judecătorilor etc.). Se pare că în cele din urmă va

prevala soluţia de păstrare a competenţei tribunalului în privinţa acestei categorii de litigii,

chestiune ce va forma obiectul unei propuneri de modificare fie a legii dialogului social, fie

chiar a legii de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă.

20 Art. 104 NCPC republicat. 21 Art. 483 NCPC republicat. 22 Art. 94 pct. 1 NPCP republicat. 23 Art. 95 pct. 1 NCPC republicat.



O altă problemă care s-a pus este valoarea obiectului în cazul cererii de pronunţare a

unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic. Astfel, valoarea bunului se va stabili

potrivit: 1. art. 102 NCPC24 – valoare impozabilă; 2. art. 99 alin. (1) NCPC 25– valoarea de

circulaţie şi nu cea din contract sau 3. Legea nr. 146/1997 – valorile notariale? S-a apreciat

că urmează a fi avută în vedere a doua variantă, pentru că este vorba despre executarea unui

contract şi se va lua în considerare valoarea reală a bunului, cu precizarea că valoarea trecută

în contract este o prezumţie care poate fi luată sau nu în considerare de judecător. S-a mai

arătat că art. 102 se aplică doar în privinţa cererilor având ca obiect un drept de proprietate

sau alte drepturi reale asupra unui imobil, şi nu atunci când se solicită executarea unui

antecontract.

În acelaşi context, s-a pus problema stabilirii valorii de circulaţie. În regimul CPC

1865, aceasta ar fi fost stabilită prin recurgerea la prevederile Legii nr. 146/1997 care trimitea

la diverse acte normative şi în baza căreia judecătorul putea pune în discuţia părţilor o

eventuală valoare derizorie sau putea solicita stabilirea unei valori rezonabile, urmând ca, în

caz de refuz, să dispună efectuarea unei expertize. Se apreciază că ar fi logic să se aplice în

cazul perfectării unei vânzări prin pronunţarea unei hotărâri prevederile art. 102 NCPC26

deoarece prin hotărâre se va dobândi un drept de proprietate. Totodată, valoarea impozabilă

este clară, nefiind nevoie ca judecătorul să aprecieze care este valoarea reală/de circulaţie. S-a

răspuns arătându-se că valoarea reală poate fi stabilită prin orice mijloc de probă, inclusiv

prezumţia că valoarea impozabilă este cea reală. Astfel, în cazul art. 99 NCPC27, valoarea

poate fi cea din act, cea impozabilă sau o alta dacă judecătorului i se pare că niciuna dintre

cele două enunţate nu satisface condiţia realităţii. Se poate recurge la metode externe de

determinare, precum catalogul cu care lucrează notarii publici. Există, prin urmare, un regim

diferit de cel al art. 102 care obligă la luarea în calcul a valorii impozabile. Tot în legătură cu

această chestiune trebuie amintite prevederile art. 1261 alin. (2) NCPC28, conform cărora, la

primul termen de judecată, „în mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei

sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în

discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop”. Este posibil, astfel, ca la

primul termen una dintre părţi să conteste valoarea stabilită de cealaltă parte iar valoarea

24 Art. 104 NCPC republicat. 25 Art. 101 alin. (1) NCPC republicat. 26 Art. 104 NCPC republicat. 27 Art. 101 NCPC republicat. 28 Art. 131 alin. (2) NCPC republicat.



impozabilă să nu poate fi stabilită, fiind necesară administrarea de probe. Problema care se

pune este dacă o expertiză poate fi făcută într-un singur termen. Se apreciază că este posibil ca

o expertiză să fie făcută într-un singur termen, legiuitorul lăsând a înţelege, totuşi, că acesta

trebuie să fie ultima metodă de folosit. Judecătorul este, astfel, invitat să recurgă la alte

metode pentru determinarea valorii reale şi doar excepţional la expertiză. Cu toate acestea, nu

există o sancţiune în cazul în care se vor acorda două sau mai multe termene pentru lămuriri

sau probe suplimentare. Eventual, s-ar putea formula de partea interesată o contestaţie privind

tergiversarea procesului.

O altă situaţie adusă în discuţie este aceea în care judecătorul cere anumite acte

părţilor pentru dovedirea valorii, dar partea nu se conformează. Or, în NCPC nu mai există o

prevedere care să permită judecătorului să suspende cauza, similară art. 155 CPC 1865. S-a

precizat că, în acest caz, judecătorul va dispune o expertiză, dar oricum, şi în NCPC există o

prevedere similară art. 155 CPC 1865, în art. 2361.29

O altă chestiune adusă în discuţie priveşte cererile de evacuare, mai exact competenţa

judecătoriei de a soluţiona cereri de evacuare indiferent de valoare. Judecătoria va judeca

cererile de evacuare doar când acestea reprezintă capăt unic de cerere [art. 92 pct. 1 lit. f)30]

sau în cazul procedurii speciale de evacuare. Dacă există cerere de reziliere şi capăt de cerere

de predare a bunului ca urmare a rezilierii, în funcţie de valoarea chiriei anuale, competenţa

va reveni fie judecătoriei, fie tribunalului.

3. Competenţa teritorială

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, în principiu rămân aceleaşi trei cazuri: de

drept comun, alternativă şi exclusivă, cu câteva precizări. În privinţa competenţei de drept

comun, există o modificare: la art. 106 NCPC31 modificat prin LPA (art. 5 CPC 1865) nu se

mai regăseşte situaţia în care pârâtul are domiciliul în străinătate. În fapt, această situaţie este

reglementată în NCPC la art. 105132, în materia competenţei internaţionale a instanţelor

29 Art. 131 NCPC republicat. 30 Art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC republicat. 31 Art. 108 NCPC republicat. 32 Art. 1065 NCPC republicat.



române. Această modificare este una justificată deoarece art. 5 CPC 1865 introducea o normă

de competenţă internaţională alta decât cea din Legea nr. 105/1992.

O mică problemă se poate ridica în legătură cu domiciliul. Este acceptat faptul că prin

domiciliu se înţelege locul unde persoana stă în mod statornic, fiind vorba de domiciliul de

fapt, şi nu de cel indicat în actele de stare civilă. Este un câştig al jurisprudenţei. Aceste

prevederi trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 91 NCC care instituie o prezumţie, arătând că

dovada domiciliului se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. La alin. (2) al

aceluiaşi articol se precizează că, în lipsa acestor menţiuni, instituirea sau schimbarea

domiciliului nu va putea fi opusă altor persoane. Se instituie, practic, o inopozabilitate fată de

terţi a oricărei situaţii de fapt care contravine menţiunilor din cartea de identitate. Această

dispoziţie trebuie să aibă efect şi pe plan procesual. Astfel, persoana care îşi asumă riscul de a

locui în altă parte şi nu ia măsurile de a declara locuinţa statornică pentru a fi menţionată în

registrele de evidenţă a populaţiei, îşi asumă, implicit, riscul ca reclamantul care-l va cita la

locul indicat în registrele de evidenţă să poată invoca inopozabilitatea situaţiei de fapt. Din

acest moment se poate marca o modificare în ceea ce priveşte ideea domiciliului de fapt: în

situaţia în care reclamantul care indică domiciliul pârâtului ca fiind cel prevăzut în registrele

de evidenţă a populaţiei şi nu se face proba că a cunoscut domiciliul de fapt prin alte mijloace

[art. 91 alin. (3) NCC], procesul se va judeca valabil cu citarea pârâtului la adresa indicată de

reclamant. Domiciliul de fapt va fi inopozabil atât reclamantului, cât şi instanţei, aceasta fiind

tot un terţ.

Articolele 107, 108, 109 NCPC33 privind competenţa teritorială corespund legislaţiei

în vigoare şi principiilor cu care operăm în prezent. Articolul 11034 este un corespondent al

art. 19 CPC 1865, cu precizarea că în alin. (2) se introduce o prevedere importantă: un pârât

poate fi chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el. Este

vorba despre un abuz de drept procesual: un reclamant cheamă în judecată o persoană dar nu

pentru că vrea să se judece realmente, ci pentru a crea un cerc procesual în raport de care să

atragă o anume competenţă. În acest caz, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la

primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Instanţa nu o

poate invoca din oficiu, fiind o competenţă teritorială alternativă.

33 Art. 109, 110, 111 NCPC republicat. 34 Art. 112 NCPC republicat.



Problema care se pune în continuare este aceea de a şti dacă, o dată cu invocarea

excepţiei de necompetenţă materială, pârâtul trebuie să invoce şi lipsa calităţii procesuale

pasive a copârâtului respectiv. Se presupune că dacă acesta ar avea calitate procesuală pasivă,

ar fi greu de susţinut că a fost chemat în proces numai pentru a atrage competenţa unei

instanţe. Prin urmare, este vorba despre o persoană care nu are calitate procesuală, dar este

chemată în proces pentru a atrage competenţa, după care se admite lipsa calităţii procesuale

pasive dar instanţa rămâne competentă. Astfel, ar trebui ca în primul rând să fie invocată lipsa

calităţii procesuale pasive şi, totodată, necompetenţa instanţei atrasă prin chemarea unei

persoane care nu are calitate procesuală pasivă.

Articolul 111 NCPC35 reproduce dispoziţiile art. 10 CPC 1865, cu unele mici

modificări. Prima modificare priveşte punctul 1 referitor stabilirea filiaţiei, care nu era

anterior caz de competenţă alternativă. Astfel, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei mai

este competentă instanţa domiciliului reclamantului. Se instituie un regim de favoare pentru

reclamanţi, care sunt cu precădere minori, persoane aflate în situaţii de dificultate. O altă

modificare priveşte punctul 8, conform căruia, în afară de instanţa de la domiciliul pârâtului,

mai este competentă „instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect

executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea

unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect

repararea pagubelor produse consumatorilor”. Este o normă de favoare pentru consumator.

O altă modificare priveşte punctul 9, ce vizează cereri în domeniul răspunderii

delictuale, fiind adăugată ca instanţă competentă cea în a cărei circumscripţie s-a produs

prejudiciul. Deşi este vorba de o preluare a unei reglementări europene, modificarea este una

problematică deoarece fapta ilicită poate fi comisă prin mass-media, deci prejudiciul se

produce oriunde. Prin urmare, orice instanţă de pe teritoriul ţării ar putea fi competentă. În

schimb, prevederea este în favoarea victimei.

În materie de tutelă şi familie, art. 1111 36 introduce competenţa alternativă. În fapt,

acest text reprezintă trecerea în procedură a unui text introdus prin legea de punere în aplicare

a Noului Cod civil. Conform alin. (1), instanţa de tutelă este cea de la domiciliul/reşedinţa

celui ocrotit. Dar în cazul în care se vizează autorizarea unor acte privind un imobil,

35 Art. 113 NCPC republicat. 36 Art. 114 NCPC republicat.



competenţa este una alternativă, fiind competentă şi instanţa în a cărei circumscripţie

teritorială este situat imobilul. În acest caz, instanţa de tutelă şi de familie care a pronunţat

hotărârea trebuie să comunice de îndată o copie a hotărârii instanţei de tutelă şi de familie în a

cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa cel ocrotit.

În materie de competenţă exclusivă, este consacrat un caz nou: art. 118 NCPC –

cererile împotriva unui consumator37. Astfel, „cererile formulate de profesionist împotriva

unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului”. Aceste

prevederi nu se confundă cu dispoziţiile pct. 8 de la art. 111 NCPC38, care au în vedere cereri

formulate de consumatori. Alegerea acestei soluţii a fost determinată de faptul că alegerea de

competenţă în contractele dintre profesionist şi consumator este considerată în practica

europeană o clauză abuzivă. Legiuitorul român a tranşat astfel problema, consacrând un caz

de competenţă exclusivă. În doctrina recentă s-a arătat, în mod justificat, că acest articol este

aplicabil chiar dacă acţiunea profesionistului nu vizează dispoziţii din legea privind protecţia

consumatorului, ci chestiuni precum plata etc. Este evident sensul dispoziţiei, aceasta fiind

una protecţie a părţii mai slabe. Prin urmare, pe fondul unui raport inegal, dispoziţia creează

o inegalitate acceptabilă.

Articolul 123 NCPC39 introduce un nou tip de competenţă, cea facultativă. Este o

înlăturare a unor cereri ulterioare, de recuzare, de strămutare etc. Sunt vizate două situaţii: 1.

când judecătorul este reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară

activitatea; 2. judecătorul este pârât într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară

activitatea. În prima situaţie, judecătorul nu mai poate sesiza instanţa la care îşi desfăşoară

activitatea, fiind obligat să aleagă una dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia

oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află

instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. În cea de a doua situaţie, instanţa rămâne

competentă dar se oferă pârâtului posibilitatea de a alege una dintre instanţele de acelaşi grad

aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei

circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul.

37 Art. 121 NCPC republicat. 38 Art. 113 alin. (1) pct. 8 NCPC republicat. 39 Art. 127 NCPC republicat.



4. Prorogarea de competenţă

În ceea ce priveşte modificările în domeniul prorogării, art. 134 NCPC40 referitor la

conexitate nu mai prevede, în mod expres, condiţia egalităţii în grad a instanţelor. De altfel, a

fost evidenţiat anterior că în situaţia unor cereri principale de competenţa unor instanţe

diferite în grad, dar care sunt în strânsă legătură, instanţa mai înaltă în grad va fi competentă.

Or, dacă se permite părţii să sesizeze de la început instanţa mai înaltă în grad, prin derogare de

la regulile de competenţă materială, nu apare exagerat ca în situaţii similare să poată fi

dispusă şi conexarea. Totuşi, acceptarea în practică a acestei soluţii ar putea să întâmpine o

anumită rezistenţă, deoarece legiuitorul a păstrat regula existentă şi astăzi, conform căreia

,,când una din cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea se va face la acea

instanţă”, regulă din care ne-am obişnuit (corect sau nu) să deducem că atunci când ambele

instanţe sunt competente exclusiv conexarea nu poate opera. Considerăm că acest text,

existent şi în Codul de procedură civilă de la 1865, împiedică conexarea, având drept scop

determinarea instanţei la care se conexează pricinile. Singurul text în Codul de procedură

civilă de la 1865 care împiedică conexarea este cel care impune condiţia egalităţii în grad a

instanţelor şi care nu se mai regăseşte în noua reglementare. Totuşi, pentru a opera conexarea

este necesar ca pricinile să se afle în faţa primei instanţe, condiţie ce decurge implicit din

textul art. 134. Astfel, se menţine regula conform căreia conexarea poate fi dispusă şi din

oficiu, dar se pune o limită de timp: cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea

instanţei ulterior sesizate [art. 134 alin. (2)]. Astăzi nu există o limită de timp expres

prevăzută, limita fiind totuşi rămânerea cauzelor la instanţe de acelaşi grad. Or, dispărând

această condiţie, era necesară introducerea unei limite pentru a se preveni abuzurile (e.g.

cereri de conexare formulate în faze avansate ale procesului).

Tot în această materie a fost stabilită o regulă care anterior era discutabilă: instanţa

care se va pronunţa asupra excepţiei de conexitate. Astfel, în practică s-a decis că asupra

acestei cereri se pronunţă instanţa ulterior sesizată, în timp ce în doctrină s-a arătat că, din

moment ce legea nu distinge, ambele instanţe sunt competente în privinţa acestei cereri41.

40 Art. 139 NCPC republicat 41 A se vedea Gh. Buta, M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2007, p. 528.



Noul Cod de procedură civilă tranşează această problemă în art. 134 alin. (2)42: instanţa

ulterior sesizată se va pronunţa asupra excepţiei conexităţii.

În materia strămutării, dispare strămutarea pentru rudenie, dubla rudenie fiind un caz

extrem de rar semnalat de practică (art. 135 NCPC43). În cazul în care apar totuşi astfel de

situaţii, poate fi solicitată recuzarea, motivele de incompatibilitate reglementate în noul Cod

de procedură civilă fiind mai extinse (există şi o prevedere privind posibilitatea invocării şi

altor motive decât cele prevăzute expres – art. 41 pct. 1244, respectiv atunci când există alte

elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei).

O altă modificare priveşte competenţa de soluţionare a cererilor de strămutare.

Astfel, conform art. 137 alin. (1) NCPC45, în cazul bănuielii legitime cererea va fi soluţionată

de curtea de apel, iar doar în cazul în care motivul de strămutare se iveşte în faţa curţii de

apel, va fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceste prevederi au fost criticate,

poate pe bună dreptate, pe motivul că ipotezele de bănuială legitimă într-un oraş în care

funcţionează o judecătorie, un tribunal şi o curte de apel, nu se regăsesc doar în cazul

judecătoriei şi tribunalului, cuprinzând şi curtea de apel. În general, bănuiala legitimă se

fundamentează pe calitatea părţilor, particularităţile ce ţin de persoana sau situaţia acestora

manifestându-se într-o anumită zonă. Or, în multe cazuri, judecarea unei cereri de strămutare

de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era considerată singurul remediu pentru evitarea

influenţelor locale. În aceste circumstanţe, probabil justiţiabilii vor avea un sentiment de

nedreptate. Justiţia poate pierde la capitolul imagine, dar dispoziţia va avea ca efect

degrevarea instanţei supreme de numărul mare de strămutări, aflate pe rolul acesteia.

S-a ridicat problema corelării art. 111 pct. 546 cu art. 11447: art. 111 pct. 5 prevede o

competenţă alternativă în ceea ce priveşte acţiunile de carte funciară; or, acestea privesc, de

cele mai multe ori, drepturi reale. Pe de altă parte, art. 114 prevede o competenţă exclusivă în

ceea ce priveşte drepturi reale imobiliare. S-a precizat că Noul Cod de procedură civilă nu

aduce nicio modificare faţă de Codul de procedură civilă de la 1865. Textul art. 111 pct. 5

NCPC este actualul art. 10 pct. 2 teza a II-a CPC 1865 iar art. 114 NCPC corespunde art. 13

42 Art. 139 alin. (2) NCPC republicat. 43 Art. 140 NCPC republicat. 44 Art. 42 pct. 13 NCPC republicat. 45 Art. 142 alin. (1) NCPC republicat. 46 Art. 113 pct. 5 NCPC republicat. 47 Art. 117 NCPC republicat.



CPC 1865 (cereri privitoare la bunuri imobile), fiind consacrată interpretarea doctrinară şi

jurisprudenţială a acestui articol (cereri privind drepturi reale imobiliare, şi nu orice cereri

privitoare la imobile, de exemplu contracte de închiriere).

O altă problemă ridicată priveşte dispoziţiile art. 106 NCPC48, în concret semnificaţia

sintagmei societate cu sediu necunoscut. Este vorba, în acest context, de societatea străină cu

sediul în străinătate şi cu reprezentanţă în România iar reclamantul nu cunoaşte sediul din

străinătate sau poate fi vorba şi despre o societate română, însă al cărei sediu înscris la

Registrul comerţului nu mai este valabil, nu mai corespunde realităţii? S-a apreciat că a doua

variantă a fost cea avută în vedere la redactarea Noului Cod de procedură civilă.

O altă întrebare a vizat noţiunea de reprezentanţă: este o filială, sucursală, punct de

lucru? Prin urmare, poate fi reţinută competenţa instanţei de la locul filialei, sucursalei,

punctului de lucru? Referitor la această problemă s-a arătat că sintagma acoperă toate

noţiunile menţionate, mai puţin filiala, deoarece acesta, având personalitate juridică, va fi

chiar ea pârâtă. Prin urmare, prin reprezentanţă, în sensul acestui text s-ar înţelege sucursala

şi reprezentanţa stricto sensu (un sediu secundar al societăţii-mamă din străinătate, lipsit de

personalitate juridică proprie, care nu are un capital distinct de cel al societăţii-mamă şi poate

efectua numai operaţiuni de reprezentare a acesteia faţă de partenerii săi comerciali din

România). O altă întrebare a vizat cazul în care sediul fiind necunoscut există mai multe

puncte de lucru, în concret posibilitatea reclamantului de a introduce acţiunea la instanţa în

circumscripţia căreia se află oricare dintre aceste puncte de lucru. S-a apreciat că, fiind în

prezenţa unei competenţe teritoriale alternative, reclamantul putând introduce acţiunea la

oricare din aceste instanţe.

O altă problemă ridicată în legătură cu aceeaşi chestiune vizează situaţia introducerii

unei cereri de chemare în judecată la instanţa de la sediul pârâtei, necunoscând că acesta nu

mai este valabil şi că nu a fost operată modificarea în Registrul comerţului. În această

situaţie, pârâtul, invocând nevalabilitatea sediului, va trebui să arate, totuşi, care este sediul

valabil, în caz contrar comiţând un abuz de drept. În cazul în care nu există un sediu valabil,

acesta nu ar putea invoca în folosul lui dispoziţiile art. 106 NCPC. Oricum, instanţa nu va

putea invoca necompetenţa deoarece este vorba despre o competenţă de ordine privată.

Problema se rezolvă, de cele mai multe ori, prin invocarea excepţiei de necompetenţă

48 Art. 108 NCPC republicat.



teritorială, iar nu făcând apel la dispoziţiile art. 106. S-a adăugat că problema poate subzista,

totuşi, în situaţia în care reclamantul face verificări la Registrul Comerţului şi constată că

sediul este expirat. Va putea acesta să introducă cererea de chemare în judecată la instanţa de

la un punct de lucru? Referitor la acest aspect s-a apreciat că, în privinţa competenţei,

problema se rezolvă în funcţie de reacţia pârâtului prin întâmpinare. Cu alte cuvinte, în cazul

lipsei unei reacţii, instanţa rămâne competentă. Problema poate apărea, totuşi, în privinţa

citării. Soluţia este una simplă: pârâtul nu se poate prevala de propria turpitudine pentru a

invoca nelegalitatea citării; totodată, se poate recurge şi citarea prin publicitate, care în noul

Cod oferă garanţii mai ample celui citat.

O ultimă problemă ridicată a vizat legea de punere în aplicare extrem de stufoasă care

modifică foarte multe legi, fără însă a avea pretenţia că această modificare este una

exhaustivă. În acest context, s-a arătat că, întrucât Comisia de redactare nu îşi putea asuma

parcurgerea tuturor actele normative pentru a stabili conformitatea cu dispoziţiile Noului Cod

de procedură civilă, au fost modificate explicit doar cele mai importante prevederi. Articolul

83 lit. k) din Legea de punere în aplicare prevede că „la data intrării în vigoare a Codului de

procedură civilă se abrogă: (…) k) orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă sunt cuprinse în

legi speciale”. Aceasta este mijlocul la care a recurs comisia de redactare pentru a evita

aplicarea unor legi speciale care nu au fost abrogate expres, deşi intenţia legiuitorului a fost ca

Noul Cod de procedură civilă să se aplice şi în situaţiile respective. Astfel, legea generală

abrogă prevederi din legea specială, fiind îndeplinită condiţia prevederii exprese a abrogării.

Aceste dispoziţii au relevanţă pe planul competenţei, existând legi care prevăd competenţe

speciale. În această situaţie, astfel de dispoziţii speciale vor fi înlăturate în baza art. 83 lit. k),

în măsura în care nu există prevederi în NCPC care să care să permită supravieţuirea lor [un

exemplu de normă specială îl constituie dispoziţiile art. 92 alin. (1) lit. a) NCPC49 care

stabilesc competenţa judecătoriei în soluţionarea cererilor date de Codul civil în competenţa

instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod

expres altfel].

49 Art. 94 pct. 1 lit. a) NCPC republicat.

http://intranet.inm-lex.ro/exchange/nadia.taran/Inbox/brosura%20materiale.EML/1_multipart_xF8FF_2_Brosura%20NCPC.doc/AppData/Local/Microsoft/Windows/Temporary%20Internet%20Files/Content.IE5/D6KBL50P/document-view.seam%3fdocumentId=mnxwix3emvpxa4tpmnswi5lsmfpwg2lwnfwgc

http://intranet.inm-lex.ro/exchange/nadia.taran/Inbox/brosura%20materiale.EML/1_multipart_xF8FF_2_Brosura%20NCPC.doc/AppData/Local/Microsoft/Windows/Temporary%20Internet%20Files/Content.IE5/D6KBL50P/document-view.seam%3fdocumentId=mnxwix3emvpxa4tpmnswi5lsmfpwg2lwnfwgc

http://intranet.inm-lex.ro/exchange/nadia.taran/Inbox/brosura%20materiale.EML/1_multipart_xF8FF_2_Brosura%20NCPC.doc/AppData/Local/Microsoft/Windows/Temporary%20Internet%20Files/Content.IE5/D6KBL50P/document-view.seam%3fdocumentId=mnxwix3dnf3gs3a


Nulitatea actelor de procedură* - avocat Gheorghe Florea

Prelegere susţinută de dl. avocat Gheorghe Florea

Domnul avocat Gheorghe Florea a prezentat noutăţile, modificările şi completările

aduse în materia nulităţii actelor de procedură, reglementată de noul Cod de procedură civilă

prin articolele 169-174 integrate în capitolul „Citarea şi comunicarea actelor de procedură”,

care, la rândul lui, este inclus în Titlul IV “Actele de procedură”.1

Nulitatea, ca sancţiune procedurală de drept comun, trebuie să fie ultima soluţie la care

apelează judecătorul în cazul în care nu se pot remedia neregularităţile procedurale altfel.

Reglementarea noului Cod de procedură civilă sistematizează noţiunile procedurale

existente, defineşte noţional unde este cazul, clasifică pentru a simplifica şi lasă judecătorul să

aprecieze dacă trebuie să opereze cu aplicarea sancţiunii sau nu.

Nu este legal definită nici în noul Cod noţiunea de „act de procedură”, deci se va apela

la doctrină, jurisprudenţă pentru această noţiune tehnico-juridică. Ca observaţie de ansamblu,

s-a precizat că nu există elemente de noutate deosebită la acest capitol.

Articolul 143 alin. (1²) NCPC2 prezintă soluţia legiuitorului pentru noţiunea de cerere,

act: „în cazul în care prezentul cod prevede condiţia formei scrise a susţinerilor, apărărilor

sau a concluziilor părţilor ori a altor acte de procedură adresate instanţelor judecătoreşti”.

Din acest text de lege putem trage concluzia că noua reglementare priveşte actul de procedură

ca operaţiune juridică ce constă în manifestarea de voinţă ce ţine de naşterea, dinamizarea sau

stingerea unui raport procesual, dar şi ca instrumentum probationis, respectiv forma scrisă,

indiferent că este făcut în scris sau oral şi consemnat ulterior în scris. Această distincţie între

actul juridic ca manifestare de voinţă şi ca formalitate cu valoare juridică constatată în scris

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol. 1 Art. 174-179 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat). 2 Art. 148 alin. (3) NCPC republicat.



este importantă întrucât nulitatea priveşte atât actele de procedură verbale, consemnate în

scris, cât şi actele de procedură scrise, ale părţilor şi ale instanţei deopotrivă.

Controlul actelor de procedură, inclusiv al celor care emană de la auxiliarii instanţei,

cum ar fi, de exemplu, expertizele, se realizează permanent, continuu, în raport de felul

nulităţii, de regimul juridic al nulităţii, în raport de persoanele interesate să invoce nulitatea, în

raport de mijlocul procesual prin care se propune nulitatea.

Articolul 169 NCPC3 defineşte nulitatea actului de procedură ca o sancţiune

procesuală. În realitate, sancţiunea a fost identificată prin efectele ei „sancţiunea care lipseşte

total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de

fond sau de formă”.

Identificarea efectelor actelor de procedură este esenţială.

Lipsirea de efecte a unui act de procedură presupune o operaţiune logică şi necesitatea

de a şti care sunt efectele de care este lipsit actul în cauză, care sunt cerinţele de fond şi de

formă ale actului respectiv – cu distincţiile dintre acestea – şi dacă se dă prioritate condiţiilor

de fond (deci celor prevăzute de lege pentru întocmirea actului de procedură) sau celor de

formă.

Alineatele (2) şi (3) ale art. 169 NCPC4 consacră o clasificare doctrinară pe care

jurisprudenţa a aplicat-o deja, dată de un criteriu nou, şi anume noţiunea de interes public şi

interes privat. Acest criteriu de clasificare între nulitatea absolută şi nulitatea relativă a actelor

de procedură nu se confundă cu noţiunea de ordine publică.

Articolele 170-171 NCPC5 fac distincţia conform unui alt criteriu de clasificare. Legea

analizează expres nulitatea condiţionată, tip de nulitate care derivă dintr-o clasificare cu o

conotaţie tehnică ce implică descifrarea noţiunii de vătămare, cu accepţiunea ei procesuală

pentru a se evita utilizarea acesteia în mod discreţionar. Vătămarea procesuală are caracterul

de a fi una relativă, simplă, pentru că legiuitorul prevede expres că „partea interesată poate

face oricând dovada contrară”.

Alineatul (2) al art. 1706 stabileşte că vătămarea este prezumată în cazul nulităţilor

exprese.

3 Art. 174 NCPC republicat. 4 Art. 174 alin. (2) şi (3) NCPC republicat. 5 Art. 175 şi 176 NCPC republicat. 6 Art. 175 alin. (2) NCPC republicat.



Există cazuri de nulitate necondiţionată pentru neîndeplinirea unor condiţii extrinseci

actului de procedură. Articolul 171 pct. 6 NCPC7 presupune efortul interpretului de a stabili

cazurile şi condiţiile extrinseci, fără a risca să devină discreţionar.

Articolul 172 NCPC8 introduce un instrument tehnic procesual din practică: criteriul

pragmatic cu caracter corector al activităţii de aplicare a sancţiunii nulităţii, şi anume

„îndreptarea neregularităţilor actelor de procedură”. Alineatul al doilea arată ficţiunea la

care apelează legiuitorul „nulitatea nu mai poate fi acoperită [deşi regula este cea de la alin.

(1)], dacă a intervenit decăderea ori o altă sancţiune procedurală sau dacă se produce ori

subzistă o vătămare”. Alineatul acesta surprinde raportarea sancţiunii nulităţii la alte sancţiuni

ce pot interveni şi identifică posibilitatea sau imposibilitatea de regularizare a actului, regula

generală fiind regularizarea actului de procedură.

Articolul 172 alin. (3) NCPC9 potrivit căruia „actul de procedură nu va fi anulat dacă

până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia”

presupune, în realitate, ficţiunea la care recurge legiuitorul pentru a comprima tehnic raportul

dintre cauză şi efect, care nu se produce decât dacă se aplică sau nu sancţiunea. Textul

interzice în mod imperativ aplicarea nulităţii dacă această cauză a dispărut. Trebuie verificate

din nou toate condiţiile ce fac actul juridic valabil.

Articolul 173 NCPC10 ordonează activitatea în timp a participanţilor la procedură cu

privire la termenul în care poate fi invocată nulitatea. Se stabileşte clar că, în ceea ce priveşte

nulitatea absolută, apare un subiect nou care poate să o invoce, şi anume procurorul, cu

circumstanţierea „după caz”, „în orice stare a judecăţii cauzei”, ceea ce implică o îndrituire

legală care trebuie verificată în fiecare situaţie concretă.

Nulitatea relativă trebuie invocată, imperativ, în condiţiile art. 173 alin. (3).

Alineatul (4) al art. 173 NCPC11 consacră în procedură dreptul la tăcere al celui

îndreptăţit să invoce o neregularitate procesuală pentru aplicarea sancţiunii, drept la tăcere

care aparţine părţii interesate şi care face, în realitate, această tăcere să fie cea care, uneori,

poate aduce vătămări, cu excepţia situaţiilor de renunţare expresă.

Articolul 173 alin. (5) NCPC12 reia o regulă ce stă la baza judecăţii ce se derulează în

două etape. Etapa cercetării procesului presupune că actele de procedură întocmite sunt dintre

7 Art. 176 pct. 6 NCPC republicat. 8 Art. 177 NCPC republicat. 9 Art. 177 alin. (3) NCPC republicat. 10 Art. 178 NCPC republicat. 11 Art. 178 alin. (4) NCPC republicat. 12 Art. 178 alin. (5) NCPC republicat.



acelea al căror control de regularitate se realizează mult mai eficient, deoarece controlul este

imediat, permanent şi continuu.

Regula legală potrivit căreia „Toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja

efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai

invoca” exprimă concepţia că, în realitate, şicana procesuală se tinde a fi reprimată şi printr-o

astfel de reglementare. Textul poate fi interpretat în sensul că are în vedere şi cazul de nulitate

absolută, ţinând cont de alineatul întâi („nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din

proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea nu

prevede altfel”). Soluţia dată în rezolvarea unui asemenea conflict de norme aparent este cea a

excluderii nulităţii absolute de sub puterea acestei reguli, atât timp cât nulitatea absolută este

definită legal şi reglementarea sa distinctă este făcută pentru că interesul public este cel care

trebuie avut în vedere [art. 169 alin. (2) NCPC13]. Prin urmare, alineatul (5) nu poate fi

interpretat decât în sensul că decăderea operează exclusiv pentru cazurile de nulitate relativă.

Articolul 174 alin. (1) NCPC14 statuează expres că actul de procedură este desfiinţat

odată ce este declarat nul.

Legiuitorul foloseşte distincţia nul sau anulabil corespondentă distincţiei din materia

de drept comun, de drept substanţial, distincţia având în vedere tipul de nulitate absolută sau

relativă.

Desfiinţarea actului de procedură poate fi totală sau parţială, cu efect retroactiv,

procedura trebuind reluată dacă legea o permite (de exemplu, citarea neregulat efectuată) iar

dacă această îndreptare nu mai poate fi făcută, actul de procedură presupune aplicarea

măsurilor procesuale specifice în căile de atac şi reluarea judecăţii la un moment dat.

Alineatul (3) al art. 174 NCPC presupune desfiinţarea actului subsecvent, condiţionat de

existenţa sa independentă de cel principal, nefiind vorba de o noutate în materie.

Procedura conversiunii în materia actelor de procedură este permisă legal, în mod

expres şi este prevăzută de art. 174 alin. (4) NCPC15. Potrivit acestei reguli, ca şi până acum,

conform doctrinei şi practicii, este considerat valabil un act de procedură de alt tip decât cel

nul dacă sunt respectate condiţiile legii pentru cel identificat ca fiind valabil, de exemplu

recunoaşterile făcute într-o cerere de chemare în judecată nulă, renunţări la drepturi făcute

inform în faţa instanţei, dar care sunt corecte din punct de vedere substanţial.

S-au ridicat o serie de întrebări.

13 Art. 174 alin. (2) NCPC republicat. 14 Art. 179 alin. (1) NCPC republicat. 15 Art. 179 alin. (4) NCPC republicat.



Prima dintre acestea s-a referit la art. 171 pct. 6 NCPC16 – cerinţe legale extrinseci

actului de procedură, solicitându-se, în acest sens, exemple. S-a arătat că astfel de elemente ar

fi: condiţia timbrajului, procedurile prealabile obligatorii în cazurile cerute de lege. S-a

precizat că acestea pot atrage nulitatea numai în cazul în care legea nu dispune altfel.

O a doua întrebare a ridicat problema cererii de recurs introdusă direct de partea

interesată la instanţă, sancţionată cu nulitatea conform art. 13 alin. (2) NCPC, potrivit căruia

„Părţile au dreptul, în tot cursul procesului de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în

condiţiile legii. În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât

prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau

mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept.”

Aceasta constituie sau nu o condiţie extrinsecă legală? S-a apreciat că este dificil de precizat

dacă această condiţie este una extrinsecă actului de procedură, având în vedere faptul că

legiuitorul a adus un element de noutate în seria condiţiilor introducerii cererii de recurs şi a

cererilor formulate în această cale de atac. Intenţia a fost ca, în realitate, să se introducă o

garanţie legală ca răspuns la o tehnicizare accentuată a procedurii în căile de atac.

O ultimă întrebare a surprins problema îngrădirii nejustificate a dreptului de acces la

instanţe prin prisma art. 13 alin. (2) menţionat mai sus. Consecinţa acestei condiţii va fi

asaltarea instanţelor care pronunţă hotărâri în fond cu cereri de ajutor public judiciar pentru

introducerea cererilor în mod valabil. S-a apreciat că o astfel de interpretare – cea mai la

îndemână –- ignoră şi încurajează avocatura clandestină sau practicată ilegal, deoarece

realitatea demonstrează că supraîncărcarea condicii instanţelor de control judiciar, în cazul

căilor extraordinare de atac, este şi rezultatul unor reglementări care exclud orice

responsabilitate în declararea căilor de atac, cu încurajarea nerespectării stricte a disciplinării

tehnice pe care o impune controlul judiciar extraordinar al hotărârilor judecătoreşti.

16 Art. 176 pct. 6 NCPC republicat.


Procedura în fațaaprimei instanțe: etapa scrisă Cercetarea procesului: excepţiile procesuale Probele: dovada cu înscrisuri, proba cu martori1 - Prof. univ. dr. Gabriel Boroi

Prelegere susţinută de dl. Prof. univ. dr. Gabriel Boroi

1. Procedura în fața primei instanţe

Un prim aspect pus în discuţie referitor la procedura în faţa primei instanţe a vizat

cerinţa referitoare la îndeplinirea procedurilor prealabile prevăzute de lege – chestiune

consacrată însă odată cu modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr.

202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

Articolul 188 alin. (1) NCPC2 prevede că „sesizarea instanţei se poate face numai

după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta”. Nu

se prevede însă în mod expres calificarea mijlocului procesual în cazul sesizării instanţei fără

îndeplinirea procedurii prealabile. Referitor la acest ultim aspect, s-a apreciat că suntem în

prezenţa unei condiţii speciale de exercitare a acţiunii civile, în cazurile expres preăzute de

lege, astfel încât, neîndeplinirea procedurii prealabile, invocată în termen (sub sancţiunea

decăderii, prin întâmpinare sau, în acele cazuri în care întâmpinarea nu este obligatorie, la

primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, deşi situaţii de tipul celei din urmă

pot fi rar imaginate în practică) urmează a îmbrăca forma excepţiei de inadmisibilitate a

sesizării instanţei, şi nu de prematuritate a cererii, aceasta din urmă găsindu-şi aplicarea doar

în situaţia în care dreptul subiectiv civil pretins prin cererea de chemare în judecată nu este

actual.

1 Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol. 2 Art. 193 alin. (1) în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).



Alineatul (3) al art. 1883 conţine o dispoziţie specială, aplicabilă în cazul sesizării

instanţei cu dezbaterea procedurii succesorale. În acest caz, legea prevede că „reclamantul va

depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale

prevăzute de Codul civil. În acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de

către instanţă, din oficiu, sau de către pârât”. Se observă că la alin. (3) nu se mai prevede un

termen, context în care se aplică termenul prevăzut la alin. (2); astfel, se poate susţine că alin.

(3) constituie o normă specială în raport cu dispoziţiile alin. (2), cu care, prin urmare, se

completează, în lipsă de dispoziţie derogatorie. Pe de altă parte, neexistând un termen

prevăzut pentru instanţă, aceasta poate să invoce neîndeplinirea procedurii prealabile oricând

în cursul judecăţii în primă instanţă.

2. Cererea de chemare în judecată

Menţiunile care trebuie făcute în cererea de chemare în judecată sunt, în mare parte,

aceleaşi. În plus apare, ca menţiune obligatorie, codul numeric personal sau, după caz, codul

unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală al reclamantului şi, de asemenea, al

pârâtului, în întâmpinare.

Articolul 1944, referitor la înregistrarea şi repartizarea cererii de chemare în

judecată, prevede, la alin. (2), că, „după înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc se

predau preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care va lua de îndată

măsuri în vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată”. S-a precizat că

dispoziţia legală amintită face trimitere, cât priveşte repartizarea aleatorie, doar la complet, nu

şi la primul termen de judecată, a cărui stabilire urmează să intre în atribuţiile preşedintelui de

complet. Din acest moment, toate măsurile referitoare la cauză vor fi stabilite de completul

desemnat aleatoriu, inclusiv măsuri care – în reglementarea Codului de procedură civilă de la

1865 – erau în competenţa preşedintelui instanţei.

3 Art. 193 alin. (3) NCPC republicat. 4 Art. 199 NCPC republicat



3. Regularizarea cererii

Conform art. 195 NCPC5, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza (judecătorul

unic, fiind la judecata în primă instanţă), la primirea cererii, verifică dacă aceasta îndeplineşte

condiţiile prevăzute de lege. În măsura în care constată că nu sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute de lege, va înştiinţa în scris pe reclamant asupra necesităţii regularizării cererii în

termen de 10 zile de la primirea comunicării. Referitor la termenul de 10 zile au fost aduse în

discuţie dispoziţiile art. 160 NCPC6 privind data îndeplinirii procedurii, context în care s-a

subliniat că stabilirea cu exactitate a termenului de 10 zile prevăzut de art. 195 este greu de

făcut, depinzând de momentul la care actul va ajunge la reclamant.

Modificarea cea mai importantă vizează însă sancţiunea nerespectării termenului de 10

zile. Astfel, dacă în reglementarea Codului de procedură civilă de la 1985, sancţiunea

suspendării judecăţii nu era foarte utilă (abstracţie făcând de faptul că se prevedea

suspendarea în condiţiile în care judecata nu este încă în curs, deşi există, fireşte, textul de

lege care dispune că procesul debutează odată cu înregistrarea cererii de chemare în judecată),

în noua reglementare, sancţiunea anulării cererii este mult mai energică.

Anularea cererii de chemare în judecată se face prin încheiere dată în camera de

consiliu [art. 195 alin. (3) NCPC7]. Deşi regula este citarea părţilor, s-a subliniat că, în acest

caz, este evident că încheierea va fi pronunţată fără citarea părţilor întrucât ne aflăm

procedura de regularizare a cererii, pârâtul nu a aflat, prin ipoteză, de existenţa cererii iar un

argument de text în favoarea acestei soluţii este alin. (6) care se referă în mod expres la citarea

reclamantului la soluţionarea cererii de reexaminare; per a contrario, în ipoteza de la alin. (3)

nu este nevoie de citare.

Calea de atac împotriva încheierii de anulare este cererea de reexaminare care poate fi

formulată în termen 15 zile de la data comunicării încheierii. Soluţionarea cererii de

reexaminare se face de către un alt complet decât cel căruia i s-a repartizat cauza, prin

încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului. Acest alt complet

poate reveni asupra măsurii dacă a fost dispusă în mod eronat sau dacă neregularităţile au fost

înlăturate în termenul acordat [alin. (6)], caz în care cauza va fi retrimisă completului iniţial

învestit.

5 Art. 200 NCPC republicat. 6 Art. 165 NCPC republicat. 7 Art. 200 alin. (3) NCPC republicat.



Potrivit art. 196 NCPC8, odată îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea

de chemare în judecată, judecătorul dispune, prin rezoluţie, comunicarea acesteia către pârât,

cu menţiunea că întâmpinarea urmează a fi depusă în termen de 25 de zile de la comunicare

(spre deosebire de actuala reglementare, conform căreia întâmpinarea se depune cel mai târziu

cu 5 zile înaintea termenului stabilit pentru judecată).

Alineatul (2) al art. 196 operează o modificare bine-venită instituind obligativitatea

comunicării de îndată [conţinutul sintagmei “de îndată” urmează a fi apreciat de la caz la caz]

către reclamant a întâmpinarii, respectându-se astfel principiul egalităţii de arme. Se înlătură,

astfel, un neajuns existent în reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, din care

nu rezulta că întâmpinarea se comunică, lucru altminteri greu de realizat din perspectiva

termenului de 5 zile până la care, cel mai târziu, putea fi depusă întâmpinarea.

În termen de 10 zile de la comunicare, reclamantul are obligaţia, conform art. 196 alin.

(2) NCPC9, de a depune răspuns la întâmpinare – instituţie nouă – urmând ca pârâtul să ia

cunoştinţă de acesta de la dosarul cauzei. Răspunsul la întâmpinare nu va conţine pretenţii

noi, ci apărări, de fond sau de procedură, la apărările făcute de către pârât în întâmpinare.

Primul termen de judecată, potrivit art. 196 alin. (3)10, va fi stabilit de către judecător,

prin rezoluţie, în termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare şi nu va

putea depăşi 60 de zile de la data rezoluţiei. Odată cu stabilirea primului termen, judecătorul

dispune citarea părţilor. Referitor la termenul de 60 de zile s-a apreciat că urmează a fi

calificat ca termen relativ, ceea ce înseamnă că nerespectarea lui nu va atrage sancţiuni cât

priveşte valabilitatea actului de procedură.

Alineatele (5) şi (6) ale art. 196 stabilesc posibilitatea reducerii, respectiv creşterii

termenului în anumite împrejurări.

4. Măsuri pentru pregătirea judecăţii

Referitor la dispoziţiile art. 198 NCPC11 s-a subliniat că trebuie reţinută distincţia între

măsurile care pot fi luate de judecător prin rezoluţie, în condiţiile alin. (1) [citarea pârâtului la

interogatoriu, alte măsuri pentru administrarea probelor şi alte măsuri necesare pentru

8 Art. 201 NCPC republicat. 9 Art. 201 alin. (2) NCPC republicat. 10 Art. 201 alin. (3) NCPC republicat. 11 Art. 203 NCPC republicat.



desfăşurarea procesului], respectiv prin încheiere executorie, conform alin. (2) – măsuri

asigurătorii şi măsuri pentru asigurarea probelor.

Potrivit art. 199 NCPC12, până la primul termen de judecată la care este legal citat,

reclamantul poate să-şi modifice cererea de chemare în judecată şi, de asemenea, poate

propune noi dovezi. Referitor la această din urmă noţiune – noi dovezi – s-a arătat că este

utilizată şi în Codul de procedură civilă de la 1865. Sintagma nu se referă însă la dovezile pe

care, din vari motive, reclamantul nu le-a menţionat în cererea de chemare în judecată, ci este

vorba despre dovezi a căror necesitate a rezultat din întâmpinare, art. 248 NCPC13 dispunând

că probele, sub sancţiunea decăderii, se propun de către reclamant, prin cererea de chemare în

judecată şi de către pârât, prin întâmpinare. În acest context, s-a subliniat că dezideratul

disciplinării părţilor poate fi atins şi prin aplicarea energică a sancţiunilor, în practică existând

uneori tendinţa de a trece mai uşor mai ales peste sancţiunea decăderii (de exemplu, practica

acordării de termen pentru propunerea probelor).

Referitor la sancţiunea decăderii reclamantului din dreptul de a propune noi dovezi, s-

a pus întrebarea dacă aceasta trebuie invocată de pârât sau poate fi invocată din oficiu de către

instanţă. În prezent soluţia adoptată este că dispoziţiile în discuţie sunt de ordine privată iar

dacă pârâtul nu se opune, instanţa ia act de modificarea cererii. Soluţia trebuie însă nuanţată,

ţinând cont de dispoziţiile alin. (3) al art. 19914 care face vorbire despre acordul expres al

tuturor părţilor din proces. Or, neinvocarea decăderii de către pârât nu permite instanţei să ia

act de modificarea cererii, în acest caz nefiind vorba de un acord expres, ci, cel mult, de un

acord tacit. Dacă pârâtul nu este prezent, instanţa comunică acestuia intenţia reclamantului de

modificare a cererii şi prorogă discutarea acestui aspect până la comunicarea răspunsului

pârâtului. În lipsa oricărui răspuns, condiţia acordului expres nu este întrunită şi judecata va

continua în cadrul stabilit prin cererea iniţială.

În legătură cu procedura regularizării cererii de chemare în judecată, s-a pus

problema dacă aceasta se poate aplica prin analogie şi cererilor reconvenţionale care nu

îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, dându-se exemplul cerinţelor referitoare la timbraj.

Referitor la această problemă au fost formulate două puncte de vedere.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că nu este recomandabilă aplicarea

dispoziţiilor referitoare la regularizarea cererii de chemare în judecată, în primul rând pentru

că formularea cererii reconvenţionale este opţiunea pârâtului iar în al doilea rând, astfel s-ar 12 Art. 204 NCPC republicat. 13 Art. 254 NCPC republicat. 14 Art. 204 alin. (3) NCPC republicat.



ajunge la dilatarea duratei de soluţionarea a cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, în

măsura în care caracterul inform este atras de nerespectarea cerinţelor privind timbrajul,

remediul îl constituie aplicarea dispoziţiilor speciale, respectiv punerea în vedere

reclamantului să timbreze cererea la termen, cu sancţiunea anulării cererii în caz de

neîndeplinire a obligaţiei. Un alt argument de text îl constituie faptul că în art. 204 NCPC15 nu

există nicio trimitere la aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor din art. 195 NCPC16.

Într-o opinie exprimată în acelaşi sens s-a mai arătat că aplicarea prin analogie ar constitui o

adăugare la lege câtă vreme legiuitorul nu a prevăzut o atare posibilitate şi nu poate fi pus

semnul egalităţii între cele două cereri, cererea reconvenţională fiind, finalmente, determinată

de atitudinea reclamantului.

Într-o altă opinie s-a apreciat că dispoziţiile referitoare la regularizarea cererii pot fi

aplicate şi cererii reconvenţionale, pentru următoarele argumente: cererea reconvenţională

este o veritabilă cerere de chemare în judecată şi învesteşte instanţa similar unei cereri de

chemare în judecată, prin urmare, în mod simetric ar trebui să i se recunoască acelaşi regim

juridic. Soluţia disjungerii de cererea principală a reconvenţionalei informe, până la

regularizarea ei, nu are susţinere în textele Codului, ipotezele avute în vedere la disjungere

fiind altele. Mai mult, aplicarea prin analogie a dispoziţiilor care privesc regularizarea cererii

de chemare în judecată şi cererii reconvenţionale îşi găsesc fundament în dispoziţiile art. 5

alin. (3) NCPC, text introdus prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură

civilă. În susţinerea aceleiaşi opinii s-a susţinut că trebuie avute în vedere, în primul rând,

interesele părţilor pentru soluţionarea litigiului şi, din acest punct de vedere, ar trebui să se

acorde şi cererii reconvenţionale informe posibilitatea regularizării.

În finalul dezbaterii pe acest aspect s-a convenit că poate fi adoptată soluţia aplicării

procedurii de regularizare şi cererii reconvenţionale, argumentul de text în acest sens

constituindu-l dispoziţiile art. 196 NCPC, la care art. 204 alin. (5) face trimitere. Astfel,

potrivit alin. (1) al art. 19617, comunicarea cererii reconvenţionale către reclamant va fi

dispusă de judecător, prin rezoluţie, de îndată ce constată îndeplinite condiţiile prevăzute de

lege pentru aceasta, ceea ce presupune că a fost verificată îndeplinirea cerinţelor de formă.

Dacă cererea reconvenţională este informă, se va declanşa procedura de regularizare, potrivit

dispoziţiilor cuprinse în art. 195 NCPC18.

15 Art. 209 NCPC republicat. 16 Art. 100 NCPC republicat. 17 Art. 201 alin. (1) NCPC republicat. 18 Art. 200 NCPC republicat.



Articolul 20319 NCPC operează o serie de modificări în ce priveşte întâmpinarea. O

primă modificare este dată de dispoziţiile alin. (2) care prevăd în mod expres sancţiunea

decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor

de ordine publică, dacă legea nu dispune altfel, pentru nedepunerea la timp a întâmpinării.

În ceea ce priveşte persoanele care o pot invoca, s-a arătat că, spre deosebire de

materia actului juridic, în care, în măsura în care natura interesului ocrotit nu poate fi stabilită,

se prezumă că interesul protejat este unul privat, în ipoteza nedepunerii întâmpinării este în

joc nu doar interesul privat al reclamantului, ci mai degrabă buna desfăşurare a procesului.

Prin urmare, atât reclamantul, cât şi instanţa, din oficiu, pot invoca decăderea.

Totodată, în noua reglementare nu se mai menţin prevederile art. 118 alin. (3) CPC

1865, referitoare la situaţia în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat. Aceasta

înseamnă că pârâtul nu mai are dreptul ca, la primul termen de judecată la care părţile sunt

legal citate (prima zi de înfăţişare, conform CPC 1865) să depună întâmpinarea şi, cu atât mai

mult, nu va mai putea beneficia de un termen suplimentar pentru pregătirea apărării şi

depunerea întâmpinării. Aceasta nu înseamnă însă că la primul termen de judecată nu are

dreptul de a formula apărări, decăderea din dreptul de a depune întâmpinare nefiind

echivalentă cu decăderea din însuşi dreptul de a se apăra.

5. Cererea reconvenţională

O primă modificare semnalată cu privire la cererea reconvenţională priveşte condiţiile

de admisibilitate. Astfel, într-o formă iniţială a textului art. 204 alin. (1) NCPC20 s-a dorit

limitarea sferei de aplicare a cererii reconvenţionale doar la situaţiile în care pârâtul avea

pretenţii faţă de reclamant derivând din acelaşi raport juridic (similar arbitrajului sau materiei

comerciale). Întrucât o atare soluţie legislativă ar fi condus la aplicarea extrem de rar în

practică a cererii reconvenţionale în materie civilă lato sensu, legiuitorul a simţit nevoia să

adauge sintagma „pretenţii strâns legate de aceasta [cererea reclamantului]”, urmând ca

legătura să fie apreciată de la caz la caz.

Potrivit art. 204 alin. (4) NCPC21, cererea reconvenţională se depune odată cu

întâmpinarea (cu excepţia situaţiilor în care întâmpinarea nu este obligatorie, caz în care se va

19 Art. 208 alin. (2) NCPC republicat. 20 Art. 209 alin. (1) NCPC republicat. 21 Art. 209 NCPC republicat.



ăzute în citaţii.

depune la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate), sub sancţiunea decăderii

din dreptul de a-şi valorifica pretenţiile pe cale incidentală. Intervine, astfel, o modificare

importantă faţă de reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, potrivit căreia

nedepunerea la timp a cererii reconvenţionale atrage ca sancţiune judecarea separată a

acesteia (art. 135 CPC 1865), deşi, au existat sub imperiul acestei reglementări şi soluţii în

practică în care, în mod greşit, s-a constatat decăderea. Cu toate acestea, pârâtul păstrează

dreptul de a-şi valorifica pretenţiile pe calea unei cereri principale, care însă va declanşa un

proces distinct.

Potrivit alin. (2) teza a II-a al art. 205 NCPC22, „Dacă numai cererea principală este

în stare de a fi judecată [nu însă şi atunci când reconvenţionala este în stare de a fi judecată,

iar cererea principală nu] instanţa poate dispune judecarea separată a cererii

reconvenţionale. Cu toate acestea, disjungerea nu poate fi dispusă în cazuri anume prevăzute

de lege sau dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a

procesului”. În această situaţie, rămâne competentă aceeaşi instanţă, urmare a faptului că

efectele prorogării de competenţă se menţin şi după disjungere.

6. Dispoziţii generale cu privire la judecată

Ca element de noutate în această materie, art. 210 alin. (1) teza a II-a NCPC23

prevede, cu titlu de recomandare, că lista de şedinţă va cuprinde şi intervalele orare

orientative fixate pentru strigarea cauzelor, ţinând cont de orele fixate şi prev

Articolul 211 prevede, la alin. (4)24, printre atribuţiile preşedintelui de complet,

posibilitatea de a limita în timp intervenţia fiecărei părţi. Această dispoziţie are corespondent

în art. 128 alin. (3) CPC 1865, prevăzând, în plus, că, înainte de a da cuvântul părţii,

preşedintele trebuie să îi pună în vedere timpul pe care îl va avea la dispoziţie. Se mai impune

precizarea că dispoziţia în cauză vizează o mai bună organizare şi desfăşurare a şedinţelor de

judecată, în scopul respectării intervalelor orare dinainte stabilite pentru fiecare cauză.

Referitor la acest aspect, s-a ridicat problema indicării în lista de şedinţă a orei la care

este programat un anumit litigiu. S-a apreciat că ora poate fi indicată în lista de şedinţă, în

22 Art. 210 alin. (2) NCPC republicat. 23 Art. 215 NCPC republicat. 24 Art. 216 alin. (4) NCPC republicat.



condiţiile în care dispoziţiile 152 alin. (1) lit d) NCPC25 impun indicarea orei în citaţie iar

lista de şedinţă se redactează ulterior întocmirii citaţiilor.

În contextul unor dezbateri mai ample privitoare la planificarea pe intervale orare a

şedinţelor, spaţii disponibile etc., s-a ridicat problema sancţiunii care intervine în ipoteza în

care judecata trebuia să se desfăşoare în camera de consiliu şi ea s-a desfăşurat în şedinţă

publică. S-a arătat că, în acest caz, nu este de dorit aplicarea sancţiunii nulităţii (sens în care a

existat o soluţie în practică, în care s-a admis recursul pentru acest motiv şi s-a casat

hotărârea). Regula în materie o reprezintă publicitatea iar desfăşurarea şedinţei în camera de

consiliu este reglementată în avantajul părţilor, singurele în măsură să formuleze obiecţiuni

dacă judecata s-a desfăşurat în şedinţă publică. Pe de altă parte, textele trebuie interpretate în

spiritul lor iar aplicarea sancţiunii este condiţionată de existenţa unei vătămări. Desigur,

soluţia nu este valabilă în situaţia inversă, în care, deşi pricina trebuia judecată în şedinţă

publică, aceasta s-a judecat în camera de consiliu.

Dispoziţiile referitoare la amânarea judecăţii prin învoiala părţilor se menţin

neschimbate, fiind preluate în noua reglementare la art. 216 NCPC26. Potrivit acestui text,

amânarea judecăţii în baza înţelegerii părţilor se poate face o singură dată în cursul

procesului. Se menţine aceeaşi sancţiune pentru cazul în care, după suspendare, părţile nu

stăruiesc în judecată, şi anume suspendarea cauzei şi repunerea ei pe rol doar după achitarea

taxelor de timbru, conform legii.

Trebuie precizat că limitarea prevăzută la art. 216 nu se aplică şi situaţiei în care

partea interesată cere amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare (art. 217 NCPC27), aceasta

putând fi dispusă ori de câte ori sunt întrunite condiţiile cerute de lege – lipsa de apărare să fie

temeinic motivată şi neimputabilă părţii sau reprezentantului acesteia.

Nu în ultimul rând, o intervenţie binevenită a legiuitorului se regăseşte în textul art.

230 NCPC28, care, în teza a II-a face referire la noţiunea de încheiere interlocutorie, aşa cum

este admisă şi astăzi în practică – „Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se

hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale

ori alte chestiuni litigioase”.

25 Art. 157 alin. (1) lit. d) NCPC republicat. 26 Art. 221 NCPC republicat. 27 Art. 222 NCPC republicat. 28 Art. 235 NCPC republicat.



7. Cercetarea procesului

În această materie, seria noutăţilor este deschisă prin prevederile art. 23329. Astfel,

alin. (1) prevede pentru judecător obligaţia ca, la primul termen de judecată, după ascultarea

părţilor, să estimeze durata necesară pentru cercetarea procesului, durată ce va fi

consemnată în încheierea de şedinţă. Alineatul (2) statuează că, pentru motive temeinice,

judecătorul va putea să revină asupra duratei estimate iniţial.

Potrivit dispoziţiilor art. 237 NCPC30, în cazul în care, „în cursul cercetării

procesului, reclamantul renunţă la judecarea cererii de chemare în judecată ori la dreptul

pretins, intervine învoiala părţilor sau sunt admise cereri ori excepţii care pun capăt în

întregime procesului, fără a mai fi necesară dezbaterea asupra fondului în camera de consiliu

sau în şedinţă publică, judecătorul se va pronunţa asupra cauzei prin hotărâre”. Cu privire la

acest text de lege, s-a făcut precizarea că renunţarea la un capăt de cerere se poate face şi în

cursul procedurii de regularizare, noţiunea ”în cursul cercetării procesului” putând fi

interpretată într-un sens mai extins, şi anume ca debutând în momentul imediat următor

înregistrării cererii de chemare în judecată. Astfel, de exemplu, pentru ipoteza în care

reclamantul doreşte să renunţe la un capăt de cerere şi instanţa îi pune în vedere să îl timbreze,

nu s-ar impune soluţia anulării întregii cereri în cazul în care nu se îndeplineşte obligaţia de

timbrare, ci se poate lua act de renunţarea la un căpat de cerere în cadrul procedurii de

regularizare.

Potrivit art. 238 NPCP31, cercetarea procesului se încheie imediat ce judecătorul se

consideră lămurit, dând o încheiere în acest sens prin care fixează termen pentru dezbaterea

fondului în şedinţă publică. De la regula conform căreia această procedură are loc în şedinţă

publică, alin. (3) al art. 238 prevede pentru părţi posibilitatea de a conveni ca dezbaterile să

aibă loc în camera de consiliu, în aceeaşi zi sau la un alt termen. Este necesar ca acordul

părţilor să fie expres, neputând fi dedus din împrejurarea că una din ele nu este prezentă.

Conform alin. (2), „pentru dezbaterea fondului, judecătorul pune în vedere părţilor să

redacteze note privind susţinerile lor şi să le depună la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de

termenul stabilit potrivit alin. (1), fără a aduce atingere dreptului acestora de a formula

concluzii orale”. În aplicarea acestui text, părţile vor trebui să îşi dea concursul întrucât textul

nu instituie o sancţiune specifică pentru situaţia în care părţile nu depun note.

29 Art. 238 NCPC republicat. 30 Art. 243 NCPC republicat. 31 Art. 244 NCPC republicat.



Cu privire la invocarea unei eventuale neconcordanţe între dispoziţiile art. 238 alin.

(3) NCPC şi art. 127 din legea fundamentală, privitor la caracterul public al dezbaterilor, s-a

apreciat că nu se pune problema admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate întrucât

Constituţia se referă doar la pronunţarea hotărârilor judecătoreşti, care trebuie să aibă loc în

şedinţă publică. Nu trebuie omis nici faptul că în procesul civil primează interesele private ale

părţilor.

8. Excepţii procesuale

În această materie, legiuitorul noului Cod de procedură civilă face mai curând o serie

de precizări, neputându-se vorbi de modificări substanţiale.

Dată fiind structurarea procesului civil în etape, se pot face câteva observaţii în ce

priveşte soluţionarea excepţiilor procesuale.

Astfel, potrivit art. 242 alin. (1) NCPC32, care preia, în mare parte, prevederile art. 137

NCPC 1865, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi

asupra celor de fond care fac inutilă administrarea de probe (element de noutate) sau, după

caz, cercetarea în fond a cauzei. În continuare, alin. (4) prevede că excepţiile vor putea fi unite

fie cu administrarea probelor, fie cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este

necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului

sau, după caz, pentru soluţionarea fondului. S-a precizat însă, că unirea excepţiilor ar fi mai

degrabă posibilă cu administrarea probelor pentru că după administrarea probelor comune

fondului şi soluţionării excepţiilor ne aflăm, prin ipoteză, încă în camera de consiliu, caz în

care urmează a se da cuvântul pe excepţie, şi nu a se fixa imediat termen în şedinţă publică

pentru dezbaterea fondului.

În ce priveşte ordinea soluţionării excepţiilor, alin. (2) al art. 242 NCPC33 lasă

instanţei libertate deplină, stabilind însă un criteriu în acest sens, şi anume efectele pe care

acestea le produc. Referitor la acest aspect, s-a precizat că soluţionarea unei excepţii înaintea

alteia nu înseamnă în mod automat cauză de nulitate; trebuie evitat formalismul excesiv.

Evident, dacă una dintre excepţii este dirimantă, nu se va trece la soluţionarea celorlalte, cu

atât mai mult cu cât, în urma casării se vor pune în discuţia părţilor şi motivele care au rămas

nesoluţionate în primul ciclu procesual. S-a apreciat, totuşi, că primează chestiunile legate de 32 Art. 248 alin. (1) NCPC republicat. 33 Art. 248 alin. (2) NCPC republicat.



citare, soluţionarea cu prioritate a excepţiei referitoare la citare fiind de natură să asigure

discutarea în contradictoriu a tot ceea ce urmează. Finalmente, sub rezerva verificării

îndeplinirii condiţiilor de regularitate prevăzute de lege, inclusiv, dacă este cazul, cu privire la

sesizarea instanţei, este recomandabilă analizarea cu prioritate a excepţiilor peremptorii, care,

dacă s-ar admite, ar împiedica desfăşurarea în continuare a procesului.

9. Probele

Potrivit art. 24834 alin. (1) teza I NCPC, sub sancţiunea decăderii, „ probele se propun

de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare,

dacă legea nu dispune altfel”.

Alineatul (2) prevede limitativ cazurile în care sancţiunea decăderii poate fi înlăturată.

Acest lucru nu face însă ca ea să fie de ordine privată, putând fi invocată şi din oficiu de către

instanţă, întrucât natura juridică a decăderii şi posibilitatea oferită de legiuitor de a înlătura

această sancţiune reprezintă chestiuni distincte.

Formularea unora din cazurile în care sancţiunea decăderii este înlăturată ţine cont de

consacrarea în Noul Cod de procedură civilă a etapei cercetării, respectiv a dezbaterii

procesului. Astfel, dovezile care nu au fost propuse la timp vor putea fi cerute şi încuviinţate

atunci când necesitatea rezultă fie din modificarea cererii (pct. 1), fie din cercetarea

judecătorească şi partea nu o putea prevedea (pct. 2); când partea învederează instanţei că,

din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; acest caz

echivalează, în privinţa efectelor, cu o repunere în termen, însă nu poate fi considerată o

repunere în termen propriu-zisă, textul de lege fiind mai permisiv, iar motivele lăsate la

aprecierea instanţei; punctul 4 menţine cazul prevăzut de actualul pct. 3 al art. 138 CPC 1865,

şi anume când administrarea probei nu pricinuieşte amânarea judecăţii; de asemenea,

decăderea poate fi înlăturată prin acordul expres al tuturor părţilor.

Dispoziţiile alin. (6) al art. 24835 sunt deja cunoscute – „(...) părţile nu pot invoca în

căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi

administrat în condiţiile legii”; în acest caz, deşi teoretic se poate vorbi de o culpă a instanţei,

culpa părţilor este mai mare.

34 Art. 254 NCPC republicat. 35 Art. 254 alin. (6) NCPC republicat.



În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 249 alin. (1) NCPC36 a fost semnalat faptul că

denumirea marginală („admisibilitatea probelor”) nu corespunde întru totul conţinutului

alineatului –„probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea

procesului”.

Un text de lege care ar putea ridica unele dificultăţi de interpretare este cel de la art.

252 alin. (1)37, potrivit căruia „probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele

prevăzute de art. 249 [admisibilitate şi concludenţă], în afară de cazul în care ar exista

pericolul ca ele să se piardă prin întârziere”. Textul va trebui interpretat în sensul în care,

daca partea va învedera pericolul pierderii probei – în condiţiile în care ne aflăm în etapa

încuviinţării probelor, şi nu în procedura de asigurare a dovezilor – fiind necesare mai multe

termene pentru a se dezbate admisibilitatea, ea va fi încuviinţată şi administrată, urmând ca

ulterior să se stabilească dacă este ori nu admisibilă.

Dispoziţiile art. 252 alin. (2) NCPC38 stabilesc conţinutul încheierii prin care se

încuviinţează probele şi „faptele ce trebuie dovedite, mijloacele de probă ce trebuie

încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătura cu administrarea acestora”,

context în care s-a precizat că, în practică, există tendinţa încuviinţării probelor fără a se face

în cuprinsul încheierii toate menţiunile cerute de acest text de lege.

Articolul 256 NCPC39 stabileşte modul în care se impută cheltuielile pentru

administrarea probelor. Astfel, potrivit alin. (1), dacă proba a fost cerută de una dintre părţi,

instanţa îi pune în vedere acesteia ca, în termenul fixat, să depună la grefa instanţei dovada

plăţii sumelor necesare pentru administrarea probei respective. Atunci când proba este dispusă

din oficiu sau la cererea procurorului, instanţa va stabili, prin încheiere, cheltuielile de

administrare a acesteia şi partea care trebuie să le plătească, putându-le pune în sarcina

ambelor părţi [alin. (2)].

O problemă care a fost ridicată cu privire la aceste dispoziţii vizează aplicarea textului

alin. (3) al aceluiaşi articol care face trimitere doar la dispoziţiile alin. (1) – proba

încuviinţată la cererea părţii, caz în care nedepunerea sumei stabilite de instanţă atrage

decăderea părţii din dreptul de a mai administra dovada numai în faţa acelei instanţe, nu şi în

faţa instanţei de apel – nu şi la cele ale alin. (2).

36 Art. 255 alin. (1) NCPC republicat. 37 Art. 258 alin. (1) NCPC republicat. 38 Art. 258 alin. (2) NCPC republicat. 39 Art. 262 NCPC republicat.



O primă precizare cât priveşte posibilitatea de a aplica dispoziţiile alin. (3) pentru

ipoteza menţionată la alin. (2), s-a făcut în sensul că nu se recomandă folosirea sintagmei

decăderea părţii din probă, întrucât este vorba despre neîndeplinirea de către parte a unei

obligaţii fixate de instanţă, şi nu din dreptul de a mai propune probe.

Astfel, pentru ipoteza în care instanţa a pus cheltuielile administrării probei (de

exemplu, o expertiză), în sarcina ambelor părţi, în cazul în care acestea nu depun la timp suma

stabilită, urmează să se constate că nu se poate administra proba din motive imputabile şi,

dacă aceste motive sunt imputabile şi reclamantului, instanţa urmează să suspende judecata,

în temeiul art. 2361 NCPC40 (echivalentul art. 1551 CPC 1865). Din acest motiv, se

recomandă ca aceste cheltuieli să fie puse (şi) în sarcina reclamantului, acesta fiind primul

interesat în soluţionarea litigiului, şi numai în situaţii de excepţie să fie puse în sarcina

pârâtului. O astfel de situaţie de excepţie ar putea fi imaginată pentru ipoteza judecării cererii

reconvenţionale. În această situaţie, în caz de neplată nu se poate suspenda doar cererea

reconvenţională, întrucât suspendarea operează în bloc; mai întâi se va disjunge judecata

cererii reconvenţionale de cererea principală, urmând ca judecata cererii reconvenţionale să

fie suspendată în temeiul art. 2361 NCPC.

10. Proba cu înscrisuri

Potrivit art. 259 NCPC41, prin „înscris” se înţelege „orice scriere sau altă consemnare

care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de

modalitatea de conservare şi stocare”. Pe de altă parte, conform art. 260 NCPC42, „înscrisul

pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport de hârtie,

dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege” iar conform art. 261 NCPC43, „înscrisurile în

formă electronică sunt supuse dispoziţiilor legii speciale [Legea nr. 455/2001 privind

semnătura electronică]”.

Articolul 276 NCPC44 conţine noţiunea de „înscris pe suport informatic”. Astfel, când

datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic, documentul care reproduce aceste

date constituie instrumentul probator al actului, dacă este inteligibil şi prezintă garanţii

40 Art. 242 NCPC republicat. 41 Art 265 NCPC republicat. 42 Art. 266 NCPC republicat. 43 Art. 267 NCPC republicat. 44 Art. 282 NCPC republicat.



suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa conţinutului acestuia şi a

identităţii persoanei de la care emană.

În materia mijloacelor materiale de probă, a fost semnalat faptul că, deşi art. 335 alin.

(2) NCPC45, cu denumirea marginală „lucrurile ca mijloace de probă”, prevede că sunt

mijloace materiale de probă fotografiile, fotocopiile, filmele (...), dată fiind redactarea în

termeni generali a art. 25946 care vorbeşte despre „orice altă consemnare”, o înregistrare

video a încheierii unui contract ar urma să fie supusă regulilor din materia înscrisurilor, iar nu

a mijloacelor materiale de probă. În mod similar, proba materială are o accepţiune care

permite aplicarea regulilor de la proba cu înscrisuri.

În ceea ce priveşte regimul juridic al copiilor, au fost semnalate dispoziţiile art. 281

NCPC47 care conferă copiilor făcute pe microfilme sau pe suporturi informatice o forţă

probantă mai mare decât copiilor legalizate de pe înscrisurile tradiţionale (art. 280 NCPC48).

De asemenea, au fost semnalate dispoziţiile art. 295 NCPC49 care, în privinţa

înscrisurilor sub semnătură privată, prevăd sancţiunea decăderii pentru necontestarea scrierii

sau semnăturii la primul termen după depunerea înscrisului şi cele ale art. 29850 care dispun

că „dacă cel mai târziu la primul termen după prezentarea unui înscris folosit în proces una

dintre părţi declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este

obligată să arate motivele pe care se sprijină” [alin. (1)], urmând ca, pentru ipoteza în care

partea care foloseşte înscrisul nu este prezentă, instanţa să ordone ca aceasta să se prezinte

personal pentru a lua cunoştinţă de denunţarea înscrisului ca fals, să depună originalul şi să

dea explicaţiile necesare [alin. (2)].

45 Art. 341 NCPC republicat. 46 Art. 265 NCPC republicat. 47 Art. 287 NCPC republicat. 48 Art. 286 NCPC republicat. 49 Art. 301 NCPC republicat. 50 Art. 304 NCPC republicat.


Procedura în faţa primei instanţe: probele* - judecător Valentin MITEA

Prelegere susţinută de dl. judecător Valentin MITEA

Noul Cod de procedură civilă tranşează mai vechea dispută a apartenenţei materiei

probelor în plan normativ la Codul civil sau la Codul de procedură civilă, în favoarea acestuia

din urmă. Soluţia este una firească, dată fiind împrejurarea că probele interesează în cursul

procesului civil, iar desfăşurarea acestuia este reglementată, firesc, de Codul de procedură

civilă.

Articolul 250 NCPC enumeră mijloacele de probă, cuprinzând între acestea, cu

caracter de noutate, şi mijloacele materiale de probă. Alături de acestea sunt menţionate,

previzibil, mijloacele de probă recunoscute şi sub vechea reglementare: înscrisuri, martori,

prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, expertiza, cercetarea la faţa locului.

Enumerarea este doar aparent exemplificativă, finalul art. 250 lăsând să se înţeleagă că

orice alte mijloace de probă pot fi admise numai dacă ele sunt permise expres de lege,

determinarea sferei şi a mijloacelor de probă fiind de ordine publică.

Articolul 256 NCPC stabileşte limitele în care părţile pot dispune prin convenţii

asupra probelor, ele putând încheia, în mod valabil, convenţii privitoare la admisibilitatea,

obiectul sau sarcina probei, afară de acelea care privesc drepturi de care părţile nu pot

dispune, a celor care fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după

caz, care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.

În esenţă, putem reţine că părţile nu pot restrânge posibilitatea probaţiunii, ci, eventual

o pot extinde, aşa cum se şi întâmplă adesea în practică, atunci când, spre exemplu, sunt de

acord să se admită proba cu martori pentru a fi dovedit un act juridic al cărui obiect are o

valoare mai mare de 250 lei.

După cum prevede art. 237 alin. (2) pct. 7 NCPC, în faţa primei instanţe (cu precizarea

expresă că nu şi la judecata în căile de atac), încuviinţarea şi administrarea probelor are loc

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.



în etapa cercetării procesului. Astfel, instanţa va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care

le găseşte admisibile, precum şi pe acelea pe care, din oficiu, le consideră utile judecării

procesului, urmând a le administra în condiţiile legii.

1. Proba cu înscrisuri

În această materie, un important element de noutate este reprezentat de evocarea în

Noul Cod de procedură civilă a înscrisurilor pe suport informatic şi a celor în format

electronic. Reglementarea de detaliu a acestora este însă asigurată de Legea nr. 455/2001

privind semnătura electronică1, lege la care se face trimitere şi în cuprinsul art. 267 NCPC,

referitor la rolul semnăturii într-un înscris. Potrivit art. 4 al legii, înscrisul în formă

electronică reprezintă o „colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi

funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă,

destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar”, iar

semnătura electronică reprezintă „date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic

asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare”.

În ce priveşte forţa probantă a unor asemenea înscrisuri, legea prevede că înscrisul în

formă electronică ce are asociată sau încorporată o semnătură electronică certificată este

asimilat înscrisului sub semnătură privată, iar dacă acesta este recunoscut de cel căruia i se

opune, produce aceleaşi efecte ca un înscris autentic.

Putem anticipa că cele care vor domina şi în perioada următoare în activitatea de

judecată vor fi înscrisurile sub semnătură privată, care îşi păstrează caracteristicile cunoscute

în prezent. Se menţin, astfel, formalitatea multiplului exemplar, menţiunea „bun şi aprobat”,

dispoziţiile referitoare la data certă, cele referitoare la registrele şi hârtiile domestice. În timp,

vom înregistra însă o utilizare tot mai ridicată a înscrisurilor în formă electronică, astfel că va

trebui, şi noi, să ne dezvoltăm competenţele în acest domeniu.

Înscrisurile autentice îşi vor păstra regimul deja cunoscut, Noul Cod de procedură

civilă neoferind elemente de noutate semnificative.

Cu caracter de noutate, în Noul Cod de procedură civilă sunt dedicate câteva articole

unor înscrisuri cu privire la care nu au existat până în prezent dispoziţii exprese, deşi în

doctrină şi în jurisprudenţă ele erau acceptate ca atare. Astfel, art. 289-291 reglementează

1 Publicată în M. Of. nr. 429/31.07.2001.



regimul zis al altor înscrisuri, după cum urmează: art. 289 asimilează înscrisurilor sub

semnătură privată, dacă legea nu prevede altfel, contractele încheiate pe formulare tipizate,

standardizate ori încorporând condiţii generale tip, biletele, tichetele şi alte asemenea

documente, precum şi telexul şi telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poştal, au fost

semnate de expeditor. Articolul 290 prevede că planurile, schiţele, hârtiile, fotografiile şi orice

alte documente anexate au aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile la care sunt alăturate,

dacă au legătură directă cu înscrisul şi poartă semnătura persoanei care l-a întocmit. În sfârşit,

art. 291 reglementează regimul modificărilor operate asupra unui astfel de înscris, statuând că

acestea vor fi luate în considerare numai dacă au fost constatate sub semnătură de persoana de

la care emană înscrisul modificat.

Administrarea probei cu înscrisuri se face la fel ca şi până în prezent, sub acest aspect

neexistând modificări esenţiale. Vechile dispoziţii se menţin şi în ce priveşte procedura

verificării de scripte.

2. Proba cu martori

Potrivit art. 309 NCPC, care preia aproape integral prevederile vechiului Cod civil,

proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel, ea fiind,

aşadar, o probă de utilizare generală. Alineatul al doilea şi următoarele ale aceluiaşi articol

prevăd, însă, unele situaţii în care se derogă de la regula statuată de alin. (1).

Putem remarca, astfel, că nu va fi primită proba cu martori pentru a dovedi un act

juridic al cărui obiect are o valoare mai mare de 250 lei [alin. (2)], când forma scrisă este

cerută ad validitatem [alin. (3)], când forma scrisă este cerută ad probationem, în acest din

urmă caz existând însă unele excepţii prevăzute la art. 309 alin. (4) NCPC, împotriva sau

peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici pentru a dovedi ceea ce se pretinde că s-ar fi zis

înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru

dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia situaţiilor prevăzute la alin. (4).

În ce priveşte administrarea probei cu martori, nu intervin modificări substanţiale, însă

noua reglementare face o serie de precizări bine venite. Astfel, după ce se prevede că

ascultarea martorilor are loc după încuviinţarea probei şi citarea lor, art. 312 statuează că

ascultarea martorilor este permisă chiar la termenul la care proba a fost încuviinţată şi, de

asemenea, că la termenul fixat pentru administrarea probei, partea va putea aduce martorii,



chiar dacă aceştia nu au fost citaţi. Alineatul (3) al aceluiaşi articol prevede, foarte util, că

dacă partea care s-a obligat să prezinte martorul la termenul de judecată fără a fi citat, nu-şi

îndeplineşte obligaţia, instanţa va dispune citarea martorului pentru noul termen. Această din

urmă dispoziţie legală tranşează o situaţie care până în prezent a dat naştere unor soluţii

diferite, unele instanţe sancţionând partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia, din motive

imputabile ei, cu decăderea din dreptul de a mai administra proba cu martori ce fusese

încuviinţată, în timp ce alte instanţe, considerând proba câştigată cauzei, preferau să dispună

citarea martorilor pentru următorul termen. Această din urmă soluţie a fost, pe bună dreptate,

transpusă în Noul Cod de procedură civilă, căci probele, odată încuviinţate, aparţin cauzei şi

contribuie la aflarea adevărului.

Unele modificări apar şi în ceea ce priveşte sfera persoanelor care nu pot fi ascultate

ca martori în procesul civil. Se menţin categoriile arătate în art. 189 CPC 1865, dar se adaugă

alte câteva: logodnicul ori concubinul [art. 315 alin. (1) pct. 2] şi cei aflaţi în duşmănie sau în

legături de interese cu vreuna dintre părţi [art. 315 alin. (1) pct. 3]. Dovada existenţei

relaţiilor de concubinaj dintre parte şi persoana chemată ca martor se va putea face prin orice

mijloc de probă, fiind vorba despre o situaţie de fapt. Aceeaşi este situaţia şi cu privire la

dovedirea relaţiilor de duşmănie sau a legăturii de interese, acestea reprezentând, şi ele, tot

situaţii de fapt.

Articolul 324 NCPC conţine, şi el, o prevedere inexistentă anterior, referindu-se la

modul în care judecătorul urmează să aprecieze proba cu martori, statuând că acesta va ţine

seama de sinceritatea martorilor şi de împrejurările în care aceştia au luat cunoştinţă de faptele

relatate.

Articolul 326 NCPC, având ca notă marginală ”drepturile băneşti ale martorului”,

aduce o completare la prevederile art. 200 CPC 1865, dispunând că martorului care provine

dintr-o altă localitate i se cuvine nu doar rambursarea cheltuielilor de transport, ci şi a celor de

cazare şi masă. Acest text de lege trebuie însă interpretat cu prudenţă, evitându-se unele

abuzuri ale martorilor care ar solicita nejustificat cheltuieli de cazare şi masă, atunci când

distanţa dintre localitatea de sediu al instanţei şi localitatea în care martorul domiciliază ar fi

mică sau foarte mică, neimpunând cazare.

Totodată, pentru a stabili sumele ce i se cuvin martorului pentru timpul în care a lipsit

de la locul de muncă, instanţa se va raporta la indemnizaţia acestuia, iar în cazul în care

cuantumul acesteia nu poate fi determinat cu exactitate sau dacă martorul nu lucrează, instanţa

va aprecia în concret, de la caz la caz.



Drepturile băneşti astfel stabilite se asigură, potrivit alin. (2) al art. 326 NCPC, de

partea care a propus martorul şi sunt constatate, la cerere, de către instanţă, prin încheiere

executorie.

3. Prezumţiile

Noul Cod de procedură civilă păstrează acelaşi regim al prezumţiilor şi distincţia între

prezumţii legale şi judiciare.

Articolul 329 NCPC reproduce soluţia consacrată de art. 1203 C. civ. 1864, limitând

admisibilitatea prezumţiilor judiciare la situaţiile în care este permisă administrarea probei cu

martori, însă nu mai păstrează excepţia referitoare la cazul în care se atacă un act ca fiind

făcut prin fraudă, dol sau violenţă.

4. Expertiza

Regimul juridic general al probei cu expertiza rămâne cel deja cunoscut, noul Cod

făcând doar unele completări sau nuanţări.

Cu privire la persoanele care pot participa la efectuarea expertizei, Noul Cod de

procedură civilă oferă, prin alin. (5) al art. 330, o reglementare nouă: „la efectuarea expertizei

pot participa experţi aleşi de părţi şi încuviinţaţi de instanţă, având calitatea de consilieri ai

părţilor, dacă legea nu dispune altfel”. Tot astfel, alin. (5) prevede că, în acest caz, ei pot să

ofere relaţii, să formuleze întrebări şi observaţii şi, dacă este cazul, să întocmească un raport

separat cu privire la obiectivele expertizei.

Legea le recunoaşte, astfel, un rol potenţial util acestor experţi care, lucrând în numele

părţilor şi condiţionat de acceptarea de către acestea, pot să formuleze observaţii, întrebări şi

să dea lămuriri pe care instanţa le poate avea în vedere, în măsura în care sunt pertinente.

Ultima parte a alin. (5) reglementează un aspect important, respectiv posibilitatea ca

expertul ales de parte să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei.

Utilitatea acestei dispoziţii legale rezultă, întâi de toate, din faptul că oferă instanţei

posibilitatea de a realiza o analiză comparativă între raportul întocmit de experţii pe care i-a

numit prin încheiere şi argumentele aduse de către expertul numit de parte, ceea ce poate



conferi o mai mare rigoare şi greutate ştiinţifică concluziilor trase de instanţă în urma

expertizei.

Articolul 331 NCPC cuprinde dispoziţii referitoare la numirea expertului, păstrându-se

regula potrivit căreia, dacă părţile nu se învoiesc asupra numirii experţilor, ei vor fi numiţi de

către instanţă prin tragere la sorţi, de pe lista întocmită şi comunicată de către biroul local de

expertiză, cuprinzând persoanele înscrise în evidenţa sa şi autorizate.

În ce priveşte conţinutul încheierii prin care instanţa numeşte experţii, apar câteva

elemente suplimentare în raport de ceea ce prevedea reglementarea anterioară. Astfel, pe

lângă obiectivele expertizei şi termenul în care aceasta trebuie să fie întocmită, instanţa va

stabili onorariul provizoriu al expertului şi, dacă este cazul, avansul pentru cheltuielile de

deplasare, separat de onorariu. Potrivit alin. (3) al art. 331 NCPC, dovada plăţii onorariului se

depune de către partea care a fost obligată prin încheiere, la grefa instanţei. Aşadar, plata

onorariului se face anticipat, deşi el este stabilit doar provizoriu, păstrându-se însă

posibilitatea majorării sumei, în raport de munca depusă de către expert.

În scopul estimării sumei ce i se cuvine ca onorariu, dar şi, mai important, pentru

stabilirea termenului de predare a raportului de expertiză, instanţa îl poate convoca pe expert

în cadrul unei audieri în camera de consiliu. Dacă, însă, acest lucru ar fi dificil de realizat

(deoarece, spre exemplu, expertul/experţii nu şi-ar avea domiciliul în raza teritorială a

instanţei), aceasta are la dispoziţie, în sensul Noului Cod de procedură civilă, şi posibilitatea

de a fixa un termen scurt în care expertul să estimeze şi să comunice în scris costul lucrării şi

timpul necesar finalizării acesteia.

La cazurile în care este necesară efectuarea unei expertize la faţa locului, art. 335

NCPC mai adaugă unul, anume atunci când sunt necesare explicaţiile părţilor. Citarea se va

face prin scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire şi, sub

sancţiunea nulităţii, ea va fi comunicată părţii cu cel puţin 5 zile înainte. În cuprinsul citaţiei

va fi indicat şi locul în care se va efectua lucrarea.

Următoarele alineate ale art. 335 NCPC oferă câteva noutăţi interesante în

reglementare, în intenţia – binevenită – de a oferi soluţii unor situaţii procedurale care, de

lege lata sunt din păcate lipsite de suport normativ. Astfel, dacă una dintre părţi opune

rezistenţă sau împiedică în orice alt mod efectuarea lucrării, instanţa va putea socoti ca

dovedite afirmaţiile făcute de partea adversă cu privire la împrejurarea de fapt ce face obiectul

lucrării, în contextul administrării celorlalte probe. Legiuitorul oferă, aşadar, dezlegare unor

probleme întâlnite adesea în practică, prin introducerea unei sancţiuni specifice, care are



aptitudinea de a se dovedi mai eficientă decât cea a amenzii judiciare. Partea finală a alin. (3)

conţine însă o precizare importantă, atrăgându-se atenţia judecătorului că hotărârea nu va

putea fi dată exclusiv pe baza interpretării atitudinii părţii, aceasta trebuind să fie coroborată

cu celelalte dovezi administrate în cauză.

Este esenţial ca în contextul administrării tuturor probelor, în final, judecătorul să-şi

poată forma convingerea sinceră că soluţia prefigurată reflectă adevărul. O dispoziţie

asemănătoare, însă pentru o altă situaţie, este înscrisă în art. 225 CPC 1865, potrivit căruia

„dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogator sau nu se înfăţişează,

instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturie deplină sau numai ca un început de

dovadă în folosul părţii potrivnice”. Referitor la prudenţa necesară în aplicarea unor astfel de

texte legale, fosta instanţă supremă recomanda, într-o decizie de îndrumare, ca atunci când

este posibilă administrarea altor probe, instanţele să nu socotească refuzul de a răspunde ori

de a se prezenta la interogatoriu ca dovadă deplină, ci mai degrabă ca început de dovadă.

Mecanismul fiind similar şi în ipoteza evocată de art. 335 alin.(3) NCPC, o astfel de dezlegare

rămâne valabilă şi în ambianţa noilor reglementări, rolul judecătorului nefiind acela de a

pronunţa o hotărâre precumpănitor sancţionatorie, ci una care să corespundă adevărului.

O problemă ce s-ar putea ivi în practică în aplicarea acestor dispoziţii este legată de

citarea părţilor la efectuarea expertizei. Trebuie precizat că, într-o atare situaţie, nu este

necesar ca citaţia să conţină toate menţiunile cerute pentru citarea la termenul de judecată, ci

numai data, ora şi locul unde se va face lucrarea. Confirmarea de primire trebuie alăturată

raportului de expertiză, pentru ca partea să nu poată invoca neprimirea citaţiei drept motiv de

neprezentare.

Alineatul (5) al art. 335 NCPC conţine şi el un alt element de noutate, întrucât îi

conferă judecătorului posibilitatea ca, în mod excepţional, când aflarea adevărului în cauză

este indisolubil legată de efectuarea probei cu expertiza tehnică, să autorizeze folosirea forţei

publice în vederea efectuării expertizei. Autorizaţia este dată prin încheiere executorie

pronunţată în camera de consiliu, după ascultarea părţilor. Dispoziţiile acestui alineat urmează

a fi avute în vedere în situaţia în care efectuarea expertizei este esenţială pentru aflarea

adevărului şi soluţionarea cauzei, iar sancţiunea prevăzută de alin. (3) nu ar putea fi, în

circumstanţele cauzei, aplicată.

Articolul 336 NCPC, privitor la raportul de expertiză, redă conţinutul art. 209 CPC

1865, cu o diferenţă minoră, anume majorarea termenului de depunere a raportului de la 5 la

10 zile. Această modificare este binevenită întrucât, uneori, în practică termenul de 5 zile s-a



dovedit a fi prea scurt pentru ca părţile să studieze raportul şi să formuleze obiecţii ori pentru

ca instanţa să studieze raportul.

Noul Cod de procedură civilă conferă, însă, şi un plus de flexibilitate procedurii, dând

posibilitatea micşorării termenului, în cazurile urgente.

5. Mijloacele materiale de probă

Noutatea cea mai importantă, am spune, în ce priveşte categoriile de mijloace de

probă, este oferită prin prevederile art. 341-343 NCPC, ele stabilind regimul juridic al

mijloacelor materiale de probă. Acestea nu erau recunoscute sub Codul de procedură civilă de

la 1865 ceea ce, în mod evident, devenise un neajuns, în condiţiile în care evoluţia ştiinţifică a

permis crearea unor instrumente şi dispozitive capabile să stocheze şi să redea sunete şi

imagini.

Articolul 341 NCPC defineşte mijloacele materiale de probă ca fiind „acele lucruri

care, prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează,

servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluţionarea procesului”.

De asemenea, sunt mijloace materiale de probă şi „fotografiile, fotocopiile, filmele,

discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă

nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri”.

Va trebui însă să se ţină cont de necesitatea respectării vieţii intime şi private,

putându-se anticipa că uneori va fi dificil de stabilit ce înseamnă respectare a bunelor

moravuri. În principiu, noţiunea de „bune moravuri” evocată de art. 341 alin. (2) NCPC se

raportează la anumite standarde şi valori morale impuse de societate, dar care se află într-o

continuă evoluţie şi transformare, fiind nu doar îndeajuns de dinamice, ci şi destul de proteice.

6. Mărturisirea

Reglementată de art. 348-358 NCPC, mărturisirea nu comportă modificări esenţiale

faţă de reglementarea anterioară. În cuprinsul acestor articole, legiuitorul redă unele dispoziţii

din Codul civil de la 1864 şi, totodată, oferă suport normativ unor soluţii deja acceptate în

doctrină şi jurisprudenţă.



Sunt lămurite noţiunile de „mărturisire judiciară” şi „mărturisire extrajudiciară” şi, de

asemenea, condiţiile de admisibilitate şi regimul juridic al acestora.

Cu privire la interogatoriu, art. 354 alin. (3) NCPC face o precizare foarte utilă: atunci

când interogatoriul a fost dispus din oficiu, precum şi în cazul prevăzut la art. 352 alin. (2)

(când, cu încuviinţarea preşedintelui, judecătorul, procurorul sau partea adversă adresează

întrebări direct celui chemat la interogatoriu), întrebările şi răspunsurile vor fi consemnate în

încheierea de şedinţă, nefiind necesară întocmirea unei liste separate. În acest caz, semnătura

părţii nu mai este necesară, întrucât hotărârea judecătorească este un act autentic ce face

dovada deplină cu privire la constatările personale ale agentului instrumentator.

Un alt element de noutate se regăseşte în cuprinsul art. 352 alin. (5) NCPC, acesta

prevăzând că „atunci când ambele părţi sunt de faţă la luarea interogatoriului, ele pot fi

confruntate”.

7. Asigurarea probelor

În materia asigurării probelor, să remarcăm că unele modificări apar în ce priveşte

căile de atac. Articolul 238 CPC 1865 prevede că încheierea instanţei este executorie şi poate

fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor,

respectiv de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor. Pe de altă parte, potrivit art. 361 alin.

(1) NCPC, încheierea de admitere a cererii de asigurare este executorie şi nu este susceptibilă

de atac, în timp ce încheierea de respingere poate fi atacată cu apel, în aceleaşi condiţii ca şi în

reglementarea anterioară. Tot ca deosebire faţă de vechiul Cod, să remarcăm că încheierea

dată în timpul judecării cauzei va putea fi atacată separat, iar nu doar odată cu fondul.

Articolul 364 NCPC aduce unele modificări în ce priveşte procedura constatării de

urgenţă a unei stări de fapt. Astfel, orice persoană care are interesul să constate de urgenţă o

anumită stare de fapt, care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea

dovezilor, va putea să se adreseze direct executorului judecătoresc în circumscripţia căruia

urmează să fie făcută constatarea.

Intervenţia instanţei devine necesară numai atunci când, fiind cerut concursul părţii

adverse sau al altei persoane pentru efectuarea constatării, acest acord lipseşte. Instanţa va

pronunţa o încheiere prin care va autoriza executorul judecătoresc să efectueze constatarea,

fără a fi obligatorie citarea celui împotriva căruia se cere [art. 364 alin. (3)].



8. Administrarea probelor de către avocaţi sau consilieri juridici

Deşi introdusă încă prin O.U.G. nr. 138/2000, această procedură nu s-a bucurat de

aplicabilitate în practica instanţelor, lipsind solicitările de a se recurge la utilizarea ei.

Noul Cod de procedură civilă preia reglementarea cuprinsă în actualele art. 2411-

24222, însă aduce o completare menită să impulsioneze părţile şi avocaţii, stimulându-i în a

utiliza procedura.

Astfel, în cuprinsul art. 367 NCPC se prevede că la primul termen de judecată la care

părţile au fost legal citate şi la care acestea sunt prezente sau reprezentate, instanţa le va

întreba dacă sunt de acord ca probele să fie administrate potrivit dispoziţiilor din această

subsecţiune. În acest fel, este provocat un dialog între parte şi avocatul ei, şansele de a se

recurge la folosirea procedurii urmând, probabil, a creşte.

9. Dezbaterea în fond a procesului

După finalizarea cercetării judecătoreşti în camera de consiliu, instanţa trece la

dezbaterile în fond, care, ca regulă, se desfăşoară în şedinţă publică. Această etapă a

procesului civil corespunde punerii de concluzii în fond, conţinutul ei fiind reprezentat, deci,

de pledoaria finală a părţilor.

Aşa cum prevede art. 389 NCPC, obiectul dezbaterilor în fond îl constituie

împrejurările de fapt şi temeiurile de drept invocate de părţi în cererile lor sau ridicate din

oficiu de către instanţă.

Înainte de a trece la punerea de concluzii în fond, din oficiu sau la cererea părţilor,

instanţa va pune în discuţia acestora cererile, excepţiile procesuale şi apărările care nu au fost

soluţionate în cursul cercetării procesului, precum şi cele care, potrivit legii, pot fi invocate în

orice stare a procesului. Cu alte cuvinte, la acest moment al judecăţii, încă li se mai oferă

părţilor posibilitatea de a invoca unele excepţii absolute, dintre acelea susceptibile de invocare

oricând în cursul procesului, de a mai formula unele apărări sau cereri noi (spre exemplu, o

cerere de recuzare, dacă abia la acest moment partea a luat cunoştinţă de existenţa unui motiv

de recuzare; o cerere de suspendare sub motivul că dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în

parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul altei judecăţi etc.).

Tot în această etapă procesuală, instanţa, potrivit art. 391 NCPC, poate încuviinţa

administrarea unor probe noi sau readministrarea altora, în cazul în care, din dezbateri,



rezultă necesitatea acestei măsuri. Cu referire la această chestiune, o prevedere utilă este

cuprinsă în art. 244 alin. (2) NCPC, potrivit căreia pentru dezbaterea fondului, judecătorul

pune în vederea părţilor să redacteze note privind susţinerile lor şi să le depună la dosar cu cel

puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru dezbaterea fondului în şedinţă publică. Astfel,

este posibil ca din cuprinsul notelor scrise să rezulte necesitatea completării sau refacerii unor

probe.

Potrivit art. 391 NCPC, dacă părţile declară că nu mai au cereri de formulat şi nu mai

sunt alte incidente de soluţionat, preşedintele deschide dezbaterile asupra fondului cauzei,

dând cuvântul părţilor, în ordinea şi condiţiile prevăzute la art. 316 (mai întâi pârâtul, apoi

reclamantul şi, în cele din urmă, procurorul, cu excepţia cazului în care acţiunea a fost pornită

de acesta), pentru ca fiecare să îşi susţină cererile şi apărările formulate în proces.

Articolul 393 NCPC se referă la continuarea dezbaterilor în fond şi prevede că

dezbaterile începute vor fi continuate la acelaşi termen până la închiderea lor, cu excepţia

cazului în care, pentru motive temeinice, instanţa stabileşte ca acestea să continue într-o altă

zi, chiar în afara orelor fixate pentru judecarea cauzelor.

Atunci când consideră că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de

drept ale cauzei, preşedintele declară dezbaterile închise, iar cauza rămâne în pronunţare în

aceeaşi zi sau se amână pentru o altă zi. Dacă instanţa consideră necesar, poate cere părţilor să

depună completări la notele depuse potrivit art. 244 NCPC. De asemenea, ele pot depune

completări chiar şi fără ca instanţa să le fi cerut.

O dispoziţie legală inexistentă anterior, dar care decurgea în mod natural din

exigenţele referitoare la respectarea principiului contradictorialităţii şi a aceluia al dreptului la

apărare, este cea cuprinsă în art. 394 alin.(3) NCPC, potrivit căreia „după închiderea

dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a

nu fi luat în seamă”. Un text aflat în strânsă legătură cu acesta este acela mai particularizant,

din cuprinsul art. 452 NCPC, care prevede că dovada existenţei şi a întinderii cheltuielilor de

judecată pot fi făcute de partea care le pretinde numai până la data închiderii dezbaterilor

asupra fondului cauzei.



10. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii

Fără să fi suferit modificări de substanţă, dispoziţiile referitoare la deliberarea şi

pronunţarea hotărârii aduc unele completări şi precizări.

Astfel, termenul maxim de amânare a pronunţării hotărârii a fost majorat de la 7, la

15 zile [art. 396 alin. (1)], oferindu-se judecătorului o durată mai generoasă pentru deliberare.

Ca şi până acum, acest termen rămâne unul de recomandare şi maximal, ceea ce înseamnă că

judecătorul poate amâna pronunţarea cu mai puţin de 15 zile, însă nu ar avea dreptul de a o

amâna cu mai mult de 15 zile.

Articolul 396 alin. (2) NCPC prevede că, în cazul în care pronunţarea hotărârii a fost

amânată potrivit alin. (1), preşedintele poate stabili ca părţile să ia act de soluţie de la grefa

instanţei, unde le va fi pusă la dispoziţie. Înştiinţarea părţilor asupra acestui aspect se va face

odată cu anunţarea amânării. Şi aceasta este o reglementare cu caracter de noutate,

flexibilizându-se formalităţile asociate pronunţării hotărârii, fiind vădit că, din raţiuni ce ţin de

pragmatism şi din necesitatea de a simplifica desfăşurarea acestor proceduri, legiuitorul i-a

oferit instanţei posibilitatea de a aduce soluţia la cunoştinţa părţilor printr-un act echivalent

pronunţării, dar care nu este o pronunţare propriu-zisă.

Potrivit art. 397 NCPC, ca şi până acum, instanţa este obligată să se pronunţe – iar

această soluţie legală este una clasică – omnia petita, ea neputând acorda mai mult, mai puţin

sau altceva decât ceea ce s-a cerut, afară de cazul când legea prevede altfel.

O noutate oferă şi alin. (2) al art. 397 NCPC. Potrivit textului legal, „dacă cererea are

ca obiect pretenţii privitoare la obligaţia de întreţinere, alocaţia pentru copii, chirie, arendă,

plata salariului, rate din preţul vânzării sau alte sume datorate periodic, instanţa îl va obliga

pe pârât, la cererea reclamantului, după plata taxelor de timbru, potrivit legii, şi la achitarea

sumelor devenite exigibile după data introducerii cererii”. Textul se referă, aşadar, la prestaţii

periodice sub forma unor sume de bani, având în vedere situaţia în care, pe parcursul

procesului, se împlineşte scadenţa pentru astfel de sume cu care instanţa nu fusese învestită

prin cererea de chemare în judecată întrucât la momentul sesizării ei nu erau încă scadente. În

acest caz, în aplicarea principiului disponibilităţii, reclamantul va trebui să ceară instanţei să-l

oblige pe pârât şi la plata acestor sume de bani, nu înainte însă de a achita taxa de timbru

corespunzătoare noilor pretenţii.

Articolul 399 NCPC aduce o majorare a termenului înăuntrul căruia trebuie să aibă

loc judecata în complet de divergenţă, atunci când este cazul. În prezent, termenul este de cel



mult 5 zile, iar noul cod îl majorează la 20 de zile, pentru cazul în care nu este posibilă

judecarea în aceeaşi zi. De asemenea, se mai prevede că, în cauzele urgente, termenul nu

poate fi mai mare de 7 zile. Majorarea termenului de judecare în complet de divergenţă vine

în întâmpinarea unei probleme frecvent întâlnite în practică, aceea a nerespectării termenului

de 5 zile, acesta dovedindu-se unul nerealist de redus. Cu toate acestea, rămâne de văzut dacă

şi noul termen, cel de 20 de zile, va fi suficient de generos, având în vedere că, potrivit noilor

reglementări, în anumite circumstanţe procedura de citare poate pretinde mai mult timp pentru

efectuare decât în prezent.

În ce priveşte întocmirea minutei, noul Cod nu aduce elemente cu adevărat noi. Să

remarcăm că art. 401 alin. (1) prevede că „după ce a fost luată hotărârea, se va întocmi de

îndată o minută care va cuprinde soluţia şi în care se va arăta, când este cazul, opinia

separată a judecătorilor aflaţi în minoritate”.

Alin. (2) consacră normativ o cutumă existentă în practică, prevăzând, sub sancţiunea

nulităţii absolute, că minuta va fi semnată de către judecători şi, după caz, de către

magistratul-asistent, pe fiecare pagină. Ulterior, minuta se va consemna într-un registru

special, ţinut la grefa instanţei, care poate avea şi formă electronică.

Dispoziţiile referitoare la posibilitatea părţii de a renunţa la calea de atac în faţa primei

instanţe se păstrează, cu precizarea că apar totuşi nuanţări. Ca şi în reglementarea anterioară,

renunţarea va fi menţionată într-un proces-verbal ce se va semna de preşedinte şi de grefier,

însă noutatea poate fi remarcată în cuprinsul alin. (2) al art. 404, care prevede că renunţarea se

va putea face şi după declararea căii de atac, în faţa preşedintelui instanţei care a pronunţat

hotărârea sau a persoanei desemnate de acesta ori prin înscris autentic, cu condiţia ca dosarul

să nu fi fost deja înaintat instanţei superioare. În prezent, o astfel de renunţare este posibilă,

însă de ea trebuie să ia act instanţa competentă să judece calea de atac, chiar dacă, la

momentul renunţării, dosarul se mai află la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată.

11. Unele incidente procedurale

11.1 Renunţarea la judecată

Expresie a principiului disponibilităţii, legea conferă celui care a pornit procesul

dreptul de a renunţa oricând, pe parcursul acestuia, la judecată, uneori însă cu anumite

condiţii.



Ca şi în reglementarea anterioară, renunţarea la judecată se poate face verbal, în

şedinţa de judecată, sau prin cerere scrisă, personal sau prin mandatar cu procură specială.

Alineatul (3) al art. 406 reia conţinutul art. 246 alin. (3) CPC 1865, stabilind că dacă

renunţarea a intervenit după comunicarea cererii de chemare în judecată, la cererea pârâtului,

instanţa îl poate obliga pe reclamant la suportarea cheltuielilor pricinuite acestuia prin

chemarea în judecată.

De la momentul primului termen la care părţile sunt legal citate, renunţarea la

judecată este condiţionată, potrivit art. 406 alin. (4) NCPC, de acordul expres sau tacit al

pârâtului. Dacă acesta nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la

judecată, instanţa îi acordă un termen până la care să-şi exprime poziţia, tăcerea, în acest caz,

valorând acord. Aşadar, noul Cod face o precizare oportună mai ales în contextul în care, în

reglementarea anterioară, nu exista un temei care să îngăduie instanţei ca, într-o atare situaţie,

să ia act de renunţare. Or, în dreptul procesual tăcerea valorează acord numai atunci când

legea prevede expres aceasta.

În ce priveşte calea de atac împotriva hotărârii prin care s-a luat act de renunţarea la

judecată, aceasta rămâne în continuare recursul, cu precizarea – făcută la alin. (6) – că, în

acest caz, recursul este de competenţa instanţei ierarhic superioare, iar nu a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, hotărârea prin care s-a luat act de renunţare este definitivă.

11.2 Suspendarea procesului

Noul Cod de procedură civilă păstrează formele de suspendare acceptate şi în prezent:

voluntară, de drept şi facultativă.

Suspendarea voluntară îşi conservă temeiurile deja consacrate în reglementarea

actuală, anume acordul expres al părţilor, respectiv neprezentarea părţilor legal citate la

strigarea cauzei, sub condiţia ca niciuna din ele să nu fi cerut judecata în lipsă. Această

dispoziţie trebuie coroborată şi cu prevederile art. 244 alin. (4) NCPC, în sensul că cererea de

judecare în lipsă presupune că partea care a formulat-o a fost de acord şi ca dezbaterea

fondului să aibă loc în camera de consiliu, afară de cazul în care a solicitat expres ca aceasta

să aibă loc în şedinţă publică.

Articolul 411 alin. (2) face o precizare necesară, dispunând că cererea de judecată în

lipsă produce efecte doar în instanţa în faţa căreia a fost formulată. Această interpretare a fost

îmbrăţişată adesea în practică, însă consacrarea ei expresă nu poate fi decât binevenită.



Articolul 412 NCPC, privitor la suspendarea de drept a procesului, păstrează ipotezele

existente în prezent, însă adaugă şi unele noi. Astfel, instanţa va fi obligată să suspende cauza

şi atunci când a formulat o cerere de hotărâre preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii

Europene, potrivit tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (procedura

prejudicială, reglementată de art. 234 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, potrivit

căruia instanţele naţionale pot cere Curţii de Justiţie a Uniunii Europene lămuriri cu privire la

interpretarea şi aplicarea dreptului comunitar).

În legătură cu această ipoteză, se cuvine precizat că are neajunsul de a majora durata

de soluţionare a procesului, fiind necesar să se aştepte soluţia dată de instanţa europeană. Pe

de altă parte, există o raţiune extrem de importantă care face ca soluţia legiuitorului de a

impune suspendarea să fie una justificată: este vorba despre nevoia judecătorului pus în

situaţia de a interpreta şi aplica o normă de drept european de a fi lămurit înainte de a da o

soluţie ce are la bază tocmai respectiva normă.

După ce preia fidel cele două ipoteze prezente în art. 244 CPC 1865, privitoare la

suspendarea facultativă, art. 413 alin. (3) NCPC propune o interesantă şi oportună noutate,

statuând că instanţa va putea reveni motivat asupra suspendării, dacă: se constată că partea

care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat

suspendarea, tergiversând soluţionarea acestuia; urmărirea penală durează mai mult de 1 an de

la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluţie în acea cauză. Trebuie,

aşadar, remarcat că textul legal evocat conferă instanţei prerogativa de a reconsidera

suspendarea cauzei, aceasta făcând o apreciere în concret a situaţiei existente.

Un alt element de noutate priveşte calea de atac împotriva încheierii prin care s-a

dispus suspendarea procesului. Articolul 414 NCPC dispune că aceasta poate fi atacată

separat cu recurs la instanţa ierarhic superioară, afară de cazul în care suspendarea a fost

dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Se renunţă, aşadar, la dispoziţia existentă în

prezent, potrivit căreia încheierile de suspendare pronunţate în recurs sunt irevocabile, ceea ce

înseamnă că în acele puţine cazuri în care tribunalul sau curtea de apel vor judeca recursuri,

va fi posibilă atacarea cu un recurs distinct a încheierilor de suspendare (recurs în interiorul

recursului). Legiuitorul a admis această ipoteză întrucât instanţa de recurs este pusă în faţa

unui incident procedural nou, născut întâia oară înaintea sa şi care, anterior, nu făcuse obiectul

unei verificări jurisdicţionale.



11.3 Perimarea cererii

Sub reglementarea noului Cod de procedură civilă, pentru toate cazurile de natură

civilă (în înţelesul larg al noţiunii, consonant cu noua concepţie promovată de Codul civil în

vigoare) va exista un termen unic de perimare a cererii, de 6 luni, ce curge de la ultimul act

de procedură îndeplinit de instanţă sau de părţi.

Ca şi în reglementarea anterioară, perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi

invocată pentru prima oară la instanţa de apel. Efectele cererii de perimare, precum şi ale

actului întrerupător de perimare, se produc şi asupra coparticipanţilor.

Hotărârea prin care s-a constatat perimarea poate fi atacată, potrivit art. 421 alin. (2),

cu recurs la instanţa ierarhic superioară. Când hotărârea a fost pronunţată de Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători, fiind de remarcat, sub

acest aspect, că în acest fel se tranşează şi controversele existente sub reglementarea

anterioară privitoare la (ne)recunoaşterea recursului contra unei hotărâri care, dată fiind în

recurs, constată perimarea acestei căi de atac.

O instituţie nouă în Codul de procedură civilă, însă nu străină de procesul civil, este

prevăzută la art. 423: perimarea instanţei. Preluat din Cod civil de la 1864 (art. 1891) şi uşor

modificat, textul dispune că orice cerere adresată unei instanţe şi care a rămas în nelucrare

timp de 10 ani (30 de ani, în vechea reglementare) se perimă de drept, chiar în lipsa unor

motive imputabile părţii. De această dată, chiar dacă procesul a rămas în nelucrare inclusiv

din culpa instanţei, efectul extinctiv general este angajat.

12. Hotărârile judecătoreşti

Articolul 424 NCPC preia şi completează dispoziţiile art. 255 CPC 1865, stabilind că

hotărârile prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se

dezînvesteşte fără a soluţiona cauza [alin. (1)], precum şi cea prin care judecătoria

soluţionează căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu

activitate jurisdicţională sau ale altor organe cu astfel de activitate [alin. (2)], se numesc

sentinţe. Alineatul (1) tranşează, aşadar, o controversă existentă în practică, anume aceea

referitoare la natura juridică a hotărârii date de instanţă atunci când îşi declină competenţa,

statuând că ea lua forma unei sentinţe.



Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului şi recursului în

interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată ca urmare a anulării în apel a hotărârii primei

instanţe şi reţinerii cauzei spre rejudecare ori ca urmare a rejudecării cauzei în fond după

casarea cu reţinere în recurs, se numeşte decizie [alin. (3)].

Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra contestaţiei în anulare sau asupra

revizuirii se numeşte, după caz, sentinţă sau decizie [alin. (4).

Toate celelalte hotărâri date de instanţă se numesc încheieri, dacă legea nu prevede

altfel [alin. (5)].

În ce priveşte conţinutul hotărârii, acesta rămâne neschimbat pentru hotărârile

pronunţate de judecătorii, tribunale şi curţi de apel. Unele modificări apar însă în ce priveşte

conţinutul hotărârilor pronunţate în recurs, Noul Cod de procedură civilă optând, prin art. 499,

pentru o simplificare a motivării acestora.

Articolul 425 alin. (3) NCPC aduce unele precizări, stabilind expres că în partea finală

a dispozitivului, instanţa va trebui să arate dacă hotărârea este executorie (aspect cu privire la

care se făcea menţiune şi până în prezent, însă fără a exista un text legal) şi, de asemenea,

atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului, se va arăta şi instanţa la care se

depune cererea pentru exercitarea căii de atac.

Dispoziţiile legale referitoare la redactarea şi semnarea hotărârii aduc o noutate,

cuprinsă în teza finală a art. 426 alin. (2) NCPC. Potrivit acestuia, judecătorul care este de

acord cu soluţia dată, dar pentru alte considerente decât cele expuse în hotărâre, va redacta

separat opinia concurentă. Se recunoaşte, aşadar, dreptul judecătorului la opinie concurentă,

vechea reglementare neconţinând o dispoziţie similară.

Alineatul (4) al art. 426 NCPC aduce o modificare de însemnătate mai degrabă

practică, atribuind preşedintelui de complet prerogativa de a semna hotărârea în locul

judecătorului aflat în imposibilitate de a semna. Rămâne, în continuare, atribuţia preşedintelui

de instanţă să semneze hotărârea atunci când şi preşedintele de complet se află în

imposibilitate de a semna ori când completul este format dintr-un singur judecător.

Privitor la comunicarea hotărârii, Noul Cod de procedură civilă prevede că hotărârea

se va comunica din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă, ceea ce reprezintă, de

asemenea, un element de noutate.



13. Efectele hotărârii judecătoreşti

După pronunţarea hotărârii, instanţa se dezînvesteşte şi niciun judecător nu poate

reveni asupra părerii sale (art. 429 NCPC).

Articolul 430 NCPC, privitor la autoritatea de lucru judecat, preia concepţia Codului

de procedură civilă francez, dispunând că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau

în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt

incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Alineatul (4) atenuează însă această dispoziţie, stabilind că atunci când hotărârea este supusă

apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.

O dispoziţie cu caracter de noutate se regăseşte în alin. (2) al art. 430 NCPC, care

prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul hotărârii şi considerentele pe care

acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Deşi susceptibilă

de unele critici, această dispoziţie îşi are utilitatea ei practică, din perspectiva faptului că,

adesea, anumite statuări cuprinse în considerentele hotărârii sprijină direct şi necesar soluţia

din dispozitiv ori dezleagă unele chestiuni litigioase, fiind indisolubil legate de acesta.

Articolul 431 NCPC reglementează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat

dispunând că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul

aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. Cel aflat într-o atare situaţie se poate apăra invocând

excepţia absolută şi dirimantă a autorităţii de lucru judecat. Alineatul (2) reglementează

efectul pozitiv al lucrului judecat: oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-

un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Excepţia autorităţii de lucru judecat rămâne, potrivit noului Cod, una de ordine

publică, putând fi invocată de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea

instanţei de recurs. Consolidându-i statutul juridic, teza finală a art. 432 NCPC prevede că,

urmare a admiterii excepţiei, părţii i se poate crea, în propria cale de atac, o situaţie mai rea

decât aceea din hotărârea atacată. Prin urmare, principiul non reformatio în pejus rămâne

ineficace în faţa autorităţii de lucru judecat, aceasta având preeminenţă.

14. Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii

Reglementată în cuprinsul art. 442-447 NCPC, soluţionarea acestor cereri nu a suferit

modificări semnificative.



Îndreptarea, lămurirea şi înlăturarea dispoziţiilor contradictorii se vor face ca şi în

prezent, unele precizări suplimentare apar însă în ce priveşte completarea hotărârii. Astfel,

art. 444 NCPC prevede că „dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra

unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se

poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel

sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de

atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare”.

Aşadar, faţă de reglementarea actuală, noul Cod face referire la completarea

hotărârilor date în căile extraordinare de atac, însă omite o altă ipoteză, anume aceea a

hotărârilor date de judecătorii în primă şi ultimă instanţă. Într-o atare situaţie, s-ar putea

aplica, prin asemănare, în temeiul art. 5 alin. (3) NCPC, teza finală a art. 444, astfel încât

cererea de completare a hotărârilor pronunţate de judecătorie în primă şi ultimă instanţă să

poată fi introdusă în termen de 15 zile de la pronunţare, precum în cazul hotărârilor definitive.

Un text cu totul nou în cadrul acestor proceduri este cel al art. 447 NCPC. Potrivit

acestuia, „În cazul în care cererea de îndreptare, de lămurire sau de completare a hotărârii a

fost admisă, cheltuielile făcute de parte în aceste cereri vor fi suportate de stat, din fondul

constituit potrivit legii. Când cererea a fost respinsă, cheltuielile vor fi suportate de parte

potrivit dreptului comun”.

Plecând de la constatarea – subînţeleasă – că în asemenea situaţii părţile cărora li s-au

admis cererile nu sunt în culpă, noile dispoziţii legale obligă la constituirea unui fond bugetar

care să servească la despăgubirea părţii care a făcut cheltuieli în legătură cu aceste cereri.


Proceduri speciale: procedura ordonanţei de plată* - judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU

Prelegere susţinută de dl. judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU

1. Observaţii introductive

Pe lângă procedura contencioasă „clasică“, legiuitorul a instituit şi o seamă de

proceduri speciale mai simple (adiacente), care să degreveze instanţa, în special judecătoriile,

de procedura contencioasă de drept comun, aceasta având un caracter mai complex.

Trebuie menţionat că în procedura contencioasă de drept comun există noutăţi

semnificative, îndeosebi etapa scrisă şi divizarea procedurii în faţa primei instanţe în două

faze, respectiv cercetarea şi dezbaterea procesului.

Astfel, după înregistrarea dosarului la instanţă, se iau măsuri în vederea desemnării

aleatorii a completului de judecată (nu şi a termenului), după care se urmează, facultativ, o

procedură de regularizare, conform art. 200 NCPC. Nu se stabileşte termen de judecată;

completul de judecată verifică dacă sunt îndeplinite cerinţele destul de amănunţite şi de

exigente prevăzute pentru cererea de chemare în judecată în art. 194 NCPC: „Cererea de

chemare în judecată va cuprinde: a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor

ori, pentru persoane juridice, denumirea şi sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde şi

codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare

fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul

persoanelor juridice şi contul bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă părţile

posedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, în măsura în care

acestea sunt cunoscute de reclamant. Dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a sunt aplicabile.

Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România unde

urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; b) numele, prenumele şi calitatea

celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele,




prenumele acestuia şi sediul profesional. Dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a sunt

aplicabile în mod corespunzător. Dovada calităţii de reprezentant, în forma prevăzută la art.

151, se va alătura cererii; c) obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului,

atunci când acesta este evaluabil în bani, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la

determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Pentru imobile, se

aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 104. Pentru identificarea imobilelor se vor arăta

localitatea şi judeţul, strada şi numărul, iar în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul,

precum şi, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul

cadastral sau topografic, după caz. La cererea de chemare în judecată se va anexa extrasul

de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de

cadastru şi publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în care

imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de acelaşi birou,

care atestă acest fapt; d) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;

e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin

înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150. Când reclamantul

doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul

pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În

cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi

ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta

numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 143 alin. (1) teza a II-a fiind

aplicabile în mod corespunzător; f) semnătura”.

Articolul 194 NCPC un este un text foarte amplu, dar nu sunt deosebiri esenţiale faţă

art. 112 CPC 1865. Se ştie că nici astăzi marea majoritate a reclamanţilor nu respectă întru

totul dispoziţiile acestui articol (de exemplu, chiar şi în situaţia în care cererea se motivează în

fapt şi în drept cât de cât coerent, nu indică aproape nimeni numele şi adresa martorilor deja

prin cererea de chemare în judecată, aceste date fiind indicate ulterior).

Există câteva noutăţi privind cererea de chemare în judecată, de exemplu dacă cererea

are ca obiect un imobil, la cererea de chemare în judecată se va anexa un extras de carte

funciară emis de biroul de carte funciară, iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea

funciară, se va anexa un certificat emis de acelaşi birou, care atestă acest fapt.

De asemenea, dacă obiectul pricinii este evaluabil în bani, trebuie indicată valoarea

acestuia, cu explicarea modului de calcul şi depunerea înscrisurilor doveditoare necesare.



În cazul în care lipsurile formale ale cererii prezintă o anumită gravitate, completul de

judecată va cita reclamantul cu menţiunea de a-şi îndrepta, completa sau rectifica cererea, iar

dacă reclamantul nu se conformează, se pronunţă o încheiere de anulare care poate fi atacată

cu cerere de reexaminare la alt complet.

După regularizare are loc acea procedură prealabilă scrisă care creează numeroase

probleme de ordin administrativ în perspectiva intrării în vigoare a NCPC; se comunică

cererea cu înscrisurile anexate pârâtului, care dispune de un termen de 25 de zile (mărit prin

LPA) pentru a depune întâmpinare. Întâmpinarea se comunică reclamantului care trebuie să

depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile şi abia după aceea completul de judecată

fixează termen de judecată.

Urmează etapele anterior menţionate, respectiv cercetarea procesului şi dezbaterea în

şedinţă publică.

S-a arătat că în procedurile speciale lucrurile sunt mai simple, ele urmează mai

degrabă tipologia vechiului Cod de procedură civilă, decât sistemul acesta relativ complex

prevăzut de noul Cod pentru procedura contencioasă de drept comun.

În continuare s-a făcut observaţia că, probabil, în multe dosare nu vor fi întâlnite toate

aceste etape: dacă nu se depune întâmpinare ori, după caz, răspuns la întâmpinare în termenul

prevăzut de lege, judecătorul fixează termenul de judecată după împlinirea termenului pentru

depunerea actului de procedură respectiv [de exemplu, s-a împlinit termenul pentru depunerea

întâmpinării, fără ca aceasta să fie depusă; în acest caz, judecătorul fixează termen de

judecată, potrivit art. 201 alin. (4) NCPC]. Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut

atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a propune excepţii relative, ca de exemplu

necompetenţa teritorială şi de a propune probe [art. 208 alin. (2)]. În materia probei există

diverse modalităţi de atenuare a consecinţelor acestei decăderi [a se vedea dispoziţiile art. 254

alin. (2)], în vreme ce în cazul excepţiilor relative ce trebuiau invocate prin întâmpinare, o

asemenea posibilitate nu există. Spre exemplu, în cazul necompetenţei teritoriale relative,

neinvocarea acesteia prin întâmpinare, atunci când întâmpinarea nu este obligatorie, face ca

necompetenţa să se acopere în mod definitiv, instanţa sesizată devenind competentă; ca

urmare, o eventuală excepţie invocată abia la primul termen la care părţile sunt legal citate

trebuie respinsă, ca tardiv formulată, decăderea fiind luată în considerare din oficiu [art. 130

alin. (3) NCPC].

Termenele de 25, respectiv 10 zile trebuie calculate pe zile libere [art. 181 alin. (1) pct.

2] având în vedere şi durata necesară emiterii şi comunicării actelor de procedură, precum şi



durata necesară comunicării actului de procedură depus de parte la poştă; aceste chestiuni au

fost tratate şi într-un material elaborat de Consiliul Superior al Magistraturii, în vederea

intrării în vigoare a Codului. Orientativ, judecătorul ar trebui să aştepte aproximativ 35 de zile

de la data primei rezoluţii înainte de a verifica dacă pârâtul a depus întâmpinare în termenul

acordat în acest scop de lege.

2. Consideraţii privind procedura specială a ordonanţei de plată

2.1 Sediul materiei

Cartea a VI-a, Titlul IX, art. 1.013 – 1.024

2.2 Domeniu de aplicare

Potrivit art. 1013 NCPC, „(1) Prevederile prezentului titlu se aplică creanţelor certe,

lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un

contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă,

constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris,

însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.”

S-a arătat că este vorba de o transpunere în NCPC a O.U.G. nr. 119/2007 privind

măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte

comerciale. Prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă – Legea nr.

76/2012 se abrogă integral atât O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, cât şi

O.U.G. nr. 119/2007, eliminându-se acel concurs de acte normative ce reglementau, practic,

două proceduri paralele, situaţie ce a fost criticată în doctrină. Legiuitorul a complicat inutil

lucrurile în 2007, instituind o procedură paralelă cam cu aceleaşi cerinţe de fond cu cele

prevăzute de O.G. nr. 5/2001 (diferită în O.U.G. nr. 119/2007 fiind cerinţa de a fi vorba

despre contracte încheiate între comercianţi, fiind exceptate contractele încheiate între

comercianţi şi consumatori, care intrau însă sub incidenţa OG nr. 5/2001).

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 a transpus Directiva 2000/35/CE a

Parlamentului European şi a Consiliului din 29 iunie 2000 privind măsurile pentru combaterea

întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale.



Noua reglementare consacră o modificare faţă de dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007,

prin înlocuirea termenului de comerciant cu cel de profesionist. Articolul 1 din O.U.G. nr.

119/2007 face referire la contracte încheiate între profesionişti.

Articolul 1.013 nu mai restrânge sfera de aplicare a procedurii ordonanţei de plată,

fiind inclus şi domeniul de aplicare al fostei O.G. nr 5/2001 privind somaţia de plată, aşa încât

prevederile se aplică „creanţelor certe, lichide şi exigibile constând (în loc de corelative, cum

ar fi fost corect, în limbaj juridic; creanţele nu constau în obligaţii de plată) în obligaţii de

plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil [în sens larg – contract de drept

privat în general], inclusiv [dar nu exclusiv] din cele încheiate între un profesionist şi o

autoritate contractantă (…).” Celelalte cerinţe amintesc mai degrabă de O.G. nr. 5/2001.

Ceea ce este clar este că textul de lege (art. 1013) se aplică numai creanţelor ce au ca

obiect plata unei sume de bani, ca şi în fosta reglementare; nu apare nimic nou în această

privinţă.

O controversă practică a rezultat din interpretarea ad litteram – şi cam nejuridică – a

noţiunii de «contract» din O.U.G. nr. 119/2007. Multe părţi şi chiar avocaţi erau de părere că,

de vreme ce legea se referea la un contract ar fi necesar un înscris constatator al acordului de

voinţă, nefiind suficient un contract constatat în formă simplificată (de exemplu, o factură

acceptată); se confunda, practic, actul juridic, ca negotium iuris, cu înscrisul constatator;

aşadar, adesea erau formulate cereri întemeiate pe O.U.G. nr. 119/2007 numai în acele cazuri

în care exista un contract scris. Acordul de voinţă trebuie înţeles ca negotium juris, şi de fapt

acesta este contractul şi potrivit art. 942 C. civ. 1864 şi potrivit textului omonim din art.

1.166 NCC, contractul este un acord de voinţă dintre două sau mai multe părţi pentru a

constitui, a modifica sau stinge un raport juridic, nicidecum nu este vorba despre înscrisul

constatator al contractului.

Din noua formulare a textului rezultă separarea pe care legiuitorul o face între

contract, ca act juridic şi înscris; nu trebuie confundat cu înscrisul constatator, nu trebuie să

fie un înscris unic; acordul de voinţă poate rezulta dintr-o factură acceptată ori din

corespondenţa părţilor. Trebuie să existe un înscris, înscrisul să emane de la debitor şi să

confirme existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

Au fost aşadar, eliminate prin LPA vechile restrângeri ale domeniului de aplicare

impuse de O.U.G. nr. 119/2007, fiind incluse şi contractele încheiate între profesionişti şi

consumatori; dacă acestea ar fi fost exceptate în continuare, s-ar fi ajuns în situaţia nedorită în

care recuperarea creanţelor cu valoare foarte mică ar fi trebuit să parcurgă procedura de drept



comun, ceea ce ar fi fost deosebit de păgubitor atât pentru creditori, cât şi pentru instanţa de

judecată, care ar fi trebuit să soluţioneze un număr foarte mare de dosare într-o procedură mai

complicată.

2.3 Somația

Găsim o noutate în cuprinsul art. 10141, respectiv condiţia ca în prealabil (înainte de

sesizarea instanţei cu cererea de ordonanţă) să fie comunicată debitorului o somaţie (prin

intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi

confirmare de primire) prin care i se pune în vedere să plătească suma datorată în termen de

15 zile de la primirea acesteia. Această somaţie întrerupe prescripţia extinctivă.

Pe lângă dorinţa firească de a degreva pe cât posibil instanţa şi de a obţine o plată

benevolă in extremis, sursa reglementării poate fi regăsită în Codul de procedură civilă din

1940 (Codul de procedură civilă Carol al II-lea), care nu a mai intrat în vigoare, fiind amânat

sine die în septembrie 1940 şi care, de altfel, a fost un model consistent pentru NCPC (după

cum reiese din expunerea de motive a proiectului de lege, precum şi din hotărârea de Guvern

care aprobă tezele prealabile), aşa cum şi Codul civil Carol al II-lea a constituit un model

pentru Codul civil azi în vigoare. Codurile noi nu au apărut aşadar de nicăieri, ele se

întemeiază atât pe o tradiţie juridică românească, cât şi pe soluţii preluate din dreptul

comparat ori din proiectele de codificări savante europene.

În această materie, a ordonanţei de plată, Codul Carol al II-lea prevedea în titlul

dedicat ordonanţelor judecătoreşti (ordonanţe prezidenţiale – primul capitol şi ordonanţă de

plată – al doilea capitol): dacă creditorul prezenta înscrisul original care constata o creanţă

certă, lichidă şi exigibilă, judecătorul de ocol emitea o ordonanţă, fără citarea părţilor, prin

care îl soma pe debitor să plătească. Debitorul primea ordonanţa şi existau 2 variante:

– dacă formula opoziţie în termen de 5 zile, ordonanţa se anula automat şi se trecea în

procedura de judecată de drept comun;

– daca nu formula opoziţie, practic, se constituia titlul executoriu.

1 Art. 1.014. Comunicarea somaţiei: „(1) Creditorul îi va comunica debitorului, prin intermediul executorului

judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi confirmare de primire, o somaţie, prin care

îi va pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia. (2) Această somaţie

întrerupe prescripţia extinctivă potrivit dispoziţiilor art. 2.540 din Codul civil, care se aplică în mod

corespunzător.”



O procedură foarte simplă, în care, într-o fază iniţială necontencioasă, judecătorul

apreciază pe baza unor probe sumare dacă trebuie emisă somaţia; dacă debitorul nu o contestă

rapid, somaţia devine titlu executoriu, iar dacă o contestă se trece în procedura de judecată de

drept comun.

Aceasta este, în linii mari, reglementarea şi în Codul de procedură civilă german (unde

de altfel s-a trecut la prelucrarea computerizată a somaţiilor de plată, sub supravegherea unui

grefier cu studii superioare, iar nu a unui judecător, cererea nefiind verificată sub aspectul

temeiniciei pretenţiei), precum şi în Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului

European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de

somaţie de plată. Există, aşadar, în dreptul comparat această soluţie, a structurării procedurii

pe două etape: una necontencioasă şi una contencioasă. În O.G. nr. 5/2001 privind somaţia de

plată nu a fost preluat, din păcate, acest model; iniţial a existat ideea de a se soluţiona cererea

cu sau fără citare, dar în Parlament, cu ocazia aprobării ordonanţei, s-a stipulat că cererea se

soluţionează întotdeauna cu citare. Ca urmare, deşi formal în cuprinsul O.G. nr. 5/2001 se

face trimitere la aplicabilitatea, în completare, a dispoziţiilor din materie necontencioasă, în

fapt suntem în prezenţa unei proceduri simplificate cu puternice trăsături contencioase.

În procedura actuală se pierde un avantaj esenţial, degrevarea judecătorului de o

procedură (în fapt) contencioasă. Dacă debitorul nu contestă, lucrurile merg mai simplu, este

o procedură pseudocontencioasă, care implică o verificare sumară a temeiniciei pretenţiei

formulate. În schimb, obligaţia instanţei de a motiva hotărârea este aceeaşi ca în procedura

contencioasă, deci această procedură nu constituie o degrevare semnificativă pentru instanţele

judecătoreşti, câtă vreme hotărârea nu este redactată pe un formular ori în altă manieră

simplificată faţă de dreptul comun.

Sancţiunea necomunicării somaţiei este inadmisibilitatea cererii de emitere a

ordonanţei de plată, potrivit art. 1016 alin. (2) NCPC. Scopul acestei somaţii prealabile este

de a obţine o plată benevolă şi de a degreva, implicit, instanţa. Putem vedea aici un rudiment

al fazei procesuale necontencioase cuprinse în Codul din 1940. Nu se poate aprecia că această

condiţie ar constitui o ingerinţă nejustificată în dreptul de acces la justiţie. Scopul urmărit este

legitim, iar procedura prealabilă se realizează în mod facil.

Cuprinsul somaţiei nu trebuie apreciat într-o manieră formalistă. Ar trebui să fie

suficientă indicarea cuantumului debitului principal şi sursa debitului. Ar fi excesiv să se

considere că în instanţă creditorul nu ar putea pretinde şi accesorii precum dobânzi şi



penalităţi aferente debitului principal, dacă aceste accesorii nu au fost menţionate şi în

cuprinsul somaţiei.

Articolul 1.016 alin. (2) prevede că „la cerere se anexează înscrisurile ce atestă

cuantumul sumei datorate şi orice alte înscrisuri doveditoare ale acesteia. Dovada

comunicării somaţiei prevăzute la art. 1.014 alin. (1) se va ataşa cererii sub sancţiunea

respingerii acesteia ca inadmisibilă”.

În privinţa acestei proceduri prealabile sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în

materie cu privire la procedura prealabilă, şi anume dispoziţiile art. 193 NCPC, conform

cărora instanţa va fi sesizată numai după îndeplinirea procedurii prealabile, dacă legea

prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii se ataşează la cererea

introductivă de instanţă. În schimb, neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată doar

de pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.

2.4 Efectele somaţiei

Pe lângă faptul că permite formularea ulterioară a cererii de emitere a ordonanţei de

plată, somaţia întrerupe prescripţia extinctivă potrivit dispoziţiilor art. 2.540 NCC, care se

aplică în mod corespunzător. Acest text, care trebuie citit împreună cu art. 2.537 pct. 4 NCC,

prevede că prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge

prescripţia, numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de

la data punerii în întârziere.

Spre deosebire de fostul Decret nr. 167/1958, conform căruia prescripţia se întrerupea

prin sesizarea instanţei ori a organului arbitral sau prin recunoaşterea debitorului, potrivit

NCPC, deja punerea în întârziere are acest efect întreruptiv de prescripţie, deci se atribuie

efect întreruptiv de prescripţie unei simple notificări, cu condiţia ca, într-un termen rezonabil,

stabilit de lege, să urmeze sesizarea instanţei – fie pe calea ordonanţei de plată, fie pe calea

dreptului comun.

Întrebarea care se ridică este următoarea: de vreme ce se face trimitere la Noul Cod

civil, ce se va întâmpla în cauzele în care acesta nu este aplicabil, pentru că, după cum se ştie,

art. 201 LPA NCC prevede că Noul Cod civil nu se aplică prescripţiilor începute înaintea

intrării în vigoare a Codului civil. Or, instanţele pot fi sesizate acum şi încă vreun an-doi cu

cereri de emitere a ordonanţei de plată care privesc creanţe al căror drept la acţiune se prescrie

potrivit legii vechi.



Potrivit art. 203–204 LPA NCC, anumite dispoziţii punctuale referitoare la cauzele de

suspendare şi de întrerupere a prescripţiei sunt aplicabile şi prescripţiilor în curs la data de

1.10.2011; aceste excepţii de la regula generală, a supravieţuirii legii vechi în materie de

prescripţie, nu privesc şi întreruperea prescripţiei prin punerea în întârziere a debitorului.

Aşadar, prevederile art. 1.014 alin. (2) NCPC se aplică doar prescripţiilor începute sub

imperiul Noului Cod civil, iar nu şi celor anterioare, care rămân supuse legii vechi [art. 6 alin.

(4) NCC].

Aşadar, chiar în cazul creanţelor ale căror drepturi la acţiune se prescriu conform legii

anterioare Noului Cod civil, după intrarea în vigoare a NCPC, somaţia trebuie făcută oricum

înainte de a sesiza instanţa cu cererea de emitere a ordonanţei de plată, pentru că ea constituie

o cerinţă de ordin procedural, aplicabilă tuturor proceselor începute după intrarea în vigoare a

NCPC (conform art. 3 LPA NCPC). Somaţia nu va avea efect întreruptiv de prescripţie decât

dacă prescripţia este guvernată de prevederile Noului Cod civil, însă ea constituie o procedură

prealabilă necesară sesizării instanţei, sub sancţiunea respingerii cererii, ca inadmisibilă.

2.5 Competenţa

Sub aspectul competenţei, se menţine regula conform căreia ordonanţa se soluţionează

de instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.

În ce priveşte competenţa materială, potrivit art. 95 pct. 1 NCPC, competenţa de

judecare a cauzelor în primă instanţă revine tribunalului, dacă legea nu prevede altfel. Cu titlu

de excepţie, art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC dispune că „ Judecătoriile judecă (…) orice alte cereri

evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor,

profesionişti sau neprofesionişti”.

Cererea de ordonanţă de plată este, prin definiţie, o cerere evaluabilă în bani, pentru că

are ca obiect plata unei sume de bani; ea va fi de competenţa judecătoriei dacă cererea

principală are ca obiect o sumă de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor

şi a tribunalului, dacă valoarea este de peste 200.000 lei.

Se aplică toate regulile de drept comun cu privire la determinarea competenţei după

valoarea obiectului cererii arătate în capătul principal de cerere, inclusiv dispoziţiile art. 98

alin. (2) NCPC, conform cărora „pentru stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile

pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele



asemenea, indiferent de data scadenţei şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în

cursul judecăţii”.

Prin urmare, chiar dacă, spre exemplu, dobânzile sunt scadente anterior cererii

introductive de instanţă, ele nu se iau în considerare (dacă avem un capăt de cerere principal

pentru suma de 195.000 lei şi dobânzi în valoare de 30.000 lei, competentă va fi judecătoria şi

nu tribunalul). Aceeaşi regulă este, desigur, aplicabilă şi procedurii contencioase de drept

comun.

Mai departe s-a arătat că sub aspectul competenţei teritoriale există câteva noutăţi.

Este de menţionat, totuşi, că procedura ordonanţei de plată, în mod evident, nu este o

procedură necontencioasă; este o procedură contencioasă care presupune citarea pârâtului, iar

el formulează apărări, aşa încât nu se mai poate reţine soluţia practicii potrivit căreia, inclusiv

în materia procedurii ordonanţei de plată, se poate invoca din oficiu excepţia necompetenţei

teritoriale. Câtă vreme art. 1.015 NCPC face doar trimitere la dispoziţiile dreptului comun,

sunt aplicabile prevederile art. 130 alin. (3) NCPC, referitoare la invocarea excepţiei de

necompetenţă relativă doar de către pârât, prin întâmpinare, dacă aceasta este obligatorie

[precum în cazul ordonanţei de plată, conform art. 1.018 alin. (3) NCPC].

În ce priveşte competenţa teritorială ar putea fi incidente anumite cazuri de

competenţă alternativă, precum cel prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC, care se referă la

competenţa instanţei „locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a

obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui

contract”.

În cazurile de excepţie în care reclamantul este consumator [art. 113 alin. (1) pct. 8.

NCPC] el beneficiază de o competenţă alternativă: „instanţa domiciliului consumatorului, în

cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea,

rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un întreprinzător/profesionist

ori alt profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse

consumatorilor”.

În schimb, ca noutate, în situaţia tipică, în care consumatorul este pârât (de exemplu,

i se cere plata facturilor de telefonie, gaze, electricitate etc.) iar reclamantul este un

profesionist, deci nu în cazul litigiilor între neprofesionişti, art. 121 NCPC instituie

competenţa exclusivă a instanţei de la domiciliul consumatorului: „Cererile formulate de un

profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului



consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile”. Se curmă, astfel,

posibilitatea inserării unor clauze atributive de competenţă în contractele de adeziune propuse

de profesionist consumatorului (contracte de leasing, de telefonie), în favoarea instanţei de la

domiciliul profesionistului), clauze care sunt considerate în jurisprudenţa CJUE ca fiind

abuzive; cert este că acum avem o competenţă exclusivă în art. 118 NCPC în favoarea

instanţei de la domiciliul consumatorului, nemaifiind permisă prorogarea convenţională a

competenţei, anterior naşterii diferendului juridic al părţilor.

Articolul 126 alin. (2) atenuează însă caracterul imperativ al normei de competenţă

prevăzute de art. 121, prevăzând că „în litigiile din materia protecţiei drepturilor

consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea

instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la

despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă”. Ca urmare, deşi norma

este imperativă până la data naşterii dreptului la despăgubire, după această dată (a încălcării

obligaţiilor izvorâte din raportul de drept substanţial), beneficiarul normei, respectiv

consumatorul, poate renunţa la ea, prorogând în mod valabil competenţa în favoarea altei

instanţe, inclusiv pentru cererile formulate de profesionist.

Apreciem că instanţa este obligată să invoce din oficiu necompetenţa teritorială

decurgând din încălcarea dispoziţiilor art. 121 NCPC [şi, după caz, ale art. 126 alin. (2)

NCPC, în măsura în care a fost prorogată competenţa cu nerespectarea condiţiilor prevăzute

de acest text], în condiţiile prevăzute de art. 130 alin. (2) NCPC (cel mai târziu la primul

termen de judecată la care părţile sunt legal citate). Această interpretare ar fi şi în concordanţă

cu jurisprudenţa CJUE, care obligă instanţa să verifice chiar din oficiu dacă clauza atributivă

de competenţă stipulată într-un contract de adeziune încheiat între un consumator şi un

profesionist şi care intră sub incidenţa Directivei (CE) nr. 13/93 privind clauzele abuzive în

contractele încheiate cu consumatorii are caracter abuziv şi, în caz afirmativ, să se declare

necompetentă, cu excepţia situaţiei în care consumatorul renunţă la beneficiul sancţiunii

edictate de lege în favoarea sa. A fortiori, invocarea ex officio a necompetenţei se impune

atunci când profesionistul a sesizat altă instanţă decât cea de la domiciliul consumatorului, în

lipsa oricărei convenţii cu acesta.

Dacă însă după invocarea din oficiu a necompetenţei teritoriale, pârâtul se declară de

acord cu judecarea cauzei de către instanţa sesizată, aceasta rămâne competentă să soluţioneze

cauza, nefiind posibilă o declinare a competenţei, chiar împotriva voinţei consumatorului.

Această soluţie se impune în raport de partea finală a textului. De vreme ce, în condiţiile art.



126 alin. (2) NCPC, după naşterea diferendului juridic între părţi este oricum posibilă

prorogarea convenţională a competenţei, acordul explicit al pârâtului referitor la judecarea

cererii de către instanţa sesizată de reclamantul profesionist ar echivala cu o convenţie

atributivă de competenţă (tacită, dar neîndoielnică), încheiată după naşterea dreptului la

despăgubire, deci eficace din perspectiva art. 126 alin. (2) NCPC. Soluţia legii este firească,

întrucât protecţia conferită de lege nu trebuie să fie „impusă“ consumatorului, degenerând în

paternalism.

2.6 Cuprinsul cererii introductive

Este o formă simplificată a cerinţelor din art. 194 NCPC care reprezintă dreptul

comun. Mai există un text în afară de art. 194 care reglementează cererea de chemare în

judecată în general, respectiv art. 148 NCPC care arată tot ceea ce trebuie să conţină orice

cerere adresată instanţei.

Singurul aspect derogatoriu de la dreptul comun se referă la proba cu înscrisurile

doveditoare. Astfel, potrivit art. 1.016, „(1) Cererea privind ordonanţa de plată va cuprinde:

a) numele şi prenumele, precum şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul

creditorului;b) numele şi prenumele, codul numeric personal, dacă este cunoscut, şi

domiciliul debitorului persoană fizică, iar în cazul debitorului persoană juridică, denumirea

şi sediul, precum şi, după caz, dacă sunt cunoscute, codul unic de înregistrare sau codul de

identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în

registrul persoanelor juridice şi contul bancar; c) suma ce reprezintă obiectul creanţei,

temeiul de fapt şi de drept al obligaţiei de plată, perioada la care se referă acestea, termenul

la care trebuia făcută plata şi orice element necesar pentru determinarea datoriei;d) suma ce

reprezintă dobânzile aferente sau alte despăgubiri ce se cuvin creditorului, potrivit legii;e)

semnătura creditorului.(2) La cerere se anexează înscrisurile ce atestă cuantumul sumei

datorate şi orice alte înscrisuri doveditoare ale acesteia. Dovada comunicării somaţiei

prevăzute la art. 1.014 alin. (1) se va ataşa cererii sub sancţiunea respingerii acesteia ca

inadmisibilă. (3) Cererea şi actele anexate la aceasta se depun în copie în atâtea exemplare

câte părţi sunt, plus unul pentru instanţă”.

Coroborat cu dispoziţiile din art. 1.020 NCPC, acest text impune concluzia univocă

potrivit căreia singura probă admisibilă în această procedură este cea cu înscrisuri, plus

declaraţiile părţilor – vine debitorul şi spune că recunoaşte datoria (mărturisirea judiciară

spontană).



Spre deosebire de dreptul comun, judecătorul dispune citarea părţilor, conform art.

1018 NCPC, cu cel puţin 10 zile înaintea termenului de judecată. De vreme ce în citaţie este

precizat că debitorul trebuie să depună întâmpinare cu cel puţin 3 zile înainte de termenul de

judecată, înseamnă că termenul este fixat de la bun început de completul stabilit aleatoriu, iar

nu doar la sfârşitul fazei scrise.

La stabilirea termenului trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1.022 alin. (1) care

recomandă finalizarea procedurii (emiterea ordonanţei de plată) în termen de 45 de zile de la

introducerea cererii, în cazul în care debitorul nu contestă creanţa prin întâmpinare; termenul

de 45 de zile se datorează împrejurării că, între timp, Directiva 35/2000 a fost înlocuită cu

Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind

combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale şi care recomandă ca, în

situaţia în care debitorul nu contestă pretenţiile formulate, statele să instituie o procedură care

să garanteze obţinerea unui titlu executoriu în 45 de zile; este singura dispoziţie de procedură

din această nouă directivă, procedura aplicabilă fiind lăsată, pentru rest, la latitudinea statelor

membre.

Aşadar, dacă debitorul nu contestă, şi scăzându-se şi termenul necesar pentru

comunicarea actelor de procedură, ar trebui ca procesul să se încheie în termenul de 45 de zile

recomandat de lege, dar mai greu de respectat întocmai la instanţele aglomerate. Important

este că termenul de judecată este în mod semnificativ mai scurt decât în procedura

contencioasă de drept comun.

Se păstrează prezumţia de recunoaştere instituită şi de O.U.G. nr. 119/2007 decurgând

din necontestarea de către debitor prin întâmpinare a pretenţiilor creditorului, ca şi în

reglementarea anterioară, acest aspect fiind menţionat şi în citaţie [art. 1018 alin. (3)].

Este recomandabilă aplicarea acestei prezumţii de recunoaştere în completarea unui

probatoriu incipient, iar nu în lipsa oricărei probe; de exemplu, dacă există dovada

comunicării facturilor nesemnate debitorului, iar acesta nu formulează obiecţiuni şi nici nu se

apără în proces, ori dacă o parte din facturi sunt acceptate, iar altele nu, prezumţia de

recunoaştere poate fi o opţiune raţională (fiind de altfel de presupus că creditorul nu emitea

facturi fără temei, câtă vreme datorează TVA pentru suma facturată, chiar înainte de încasare,

cel puţin potrivit regimului fiscal existent până foarte recent).

Dacă părţile încheie o tranzacţie, se ia act de aceasta printr-o încheiere definitivă,

potrivit art. 1.019 NCPC. Definitiv, în sistemul Noului Cod de procedură civilă, echivalează

cu ceea ce în sistemul Codului de procedură civilă de la 1865 era irevocabil (conform art. 634

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32011L0007:RO:NOT



NCPC); în dreptul comun, potrivit art. 440 NCPC, hotărârea care consfinţeşte tranzacţia

intervenită între părţi poate fi atacată pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa

ierarhic superioară.

2.7 Contestarea creanţei

Art. 1.020. Contestarea creanţei. „(1) Dacă debitorul contestă creanţa, instanţa

verifică dacă contestaţia este întemeiată, în baza înscrisurilor aflate la dosar şi a explicaţiilor

şi lămuririlor părţilor. În cazul în care apărarea debitorului este întemeiată, instanţa va

respinge cererea creditorului prin încheiere.

(2) Dacă apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe

decât cele prevăzute la alin. (1), iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de

drept comun, instanţa va respinge cererea creditorului privind ordonanţa de plată prin

încheiere.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), creditorul poate introduce cerere de

chemare în judecată potrivit dreptului comun”.

În măsura în care nu se ajunge la acest deznodământ fericit al plăţii, ori al înţelegerii

cu privire la plată, art. 1021 NCPC instituie mai multe soluţii diferenţiate, mai multe cazuri de

respingere:

a) dacă debitorul contestă creanţa şi contestaţia se consideră întemeiată, instanţa

respinge cererea creditorului prin încheiere. În acest caz persistă acelaşi echivoc ca şi în

O.U.G. nr. 119/2007, respectiv dacă textul ar trebui interpretat în sensul că numai dacă

debitorul contestă creanţa se verifică temeinicia cererii; această dispoziţie, preluată din

Directiva CE nr. 35/2000, are legătură cu filozofia parţial diferită a actelor europene în

această materie: sunt proceduri (în dreptul german, francez, italian) în care, dacă pârâtul nu

vine şi nu formulează apărări, se pronunţă o hotărâre în lipsă prin care cererea formulată de

reclamant este admisă. Se face doar o examinare a concludenţei: dacă faptele susţinute de

reclamant, aşa cum sunt ele relatate, ar fi adevărate, justifică ele petitul cererii sau nu? La noi

această manieră de a degreva justiţia de foarte multe cereri contencioase ar fi periculoasă,

pentru că părţile îşi valorifică drepturile în maniera pe care o ştim, pârâţii vin când vin,

siguranţa comunicării citaţiei nu există, domiciliile reale nu corespund cu cele declarate,

motiv pentru care, chiar în lipsa pârâtului, instanţa trebuie să administreze probe cu privire la

temeinicia cererii. Acesta ar putea fi suportul conceptual al unor asemenea dispoziţii, ar putea

rezulta, dacă o luăm foarte strict, că dacă debitorul nu contestă creanţa nu s-ar mai face o



examinare a temeiniciei. Practica nu urmează o atare interpretare. Pe de altă parte,

necontestarea creanţei dă loc doar unei prezumţii de recunoaştere, pe care legea doar o

recomandă judecătorului, fără a o impune; este clar că judecătorul român verifică temeinicia

cererii chiar fără apărări formulate de pârât, fiind format în acest sens, să verifice cererile

deduse judecăţii indiferent de poziţia procesuală a pârâtului, dar nu ar trebui să rămână fără

importanţă dacă pârâtul contestă sau nu creanţa. În măsura în care există certitudinea

comunicării cererii introductive către pârât (de exemplu, citaţia a fost primită de registratura

persoanei juridice pârâte ori de către pârât personal), iar acesta nu formulează apărări, este

plauzibilă conjectura conform căruia acesta nu contestă un debit pe care îl priveşte ca fiind

real.

b) în măsura în care apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea

altor probe decât cele prevăzute la art. 1020 alin. (1), iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii,

în procedura de drept comun, instanţa va respinge cererea creditorului prin încheiere.

În ambele cazuri, ambele tipuri de ordonanţe (atât în caz de contestaţie găsită

întemeiată, cât şi în caz de necesitate de administrare a noi probe) nu au autoritate de lucru

judecat pe fond, întrucât creditorul poate introduce cererea de chemare în judecată potrivit

dreptului comun. Din practica de aplicare a procedurii somaţiei de plată rezultă însă că nu este

suficient simplul fapt că debitorul susţine că debitul nu ar exista şi recurge la o contestare

generică a creanţei, afirmând că „sunt necesare probe complexe pentru desluşirea adevăratelor

raporturi juridice dintre părţi”, fără ca aceste probe să fie indicate şi argumentate, şi fără a

exista un temei serios şi probat pentru contestarea creanţei, nu înseamnă că instanţa va

respinge cererea. Trebuie să existe o apărare substanţială, plauzibilă, susţinută de dovezi;

altminteri, dacă avem un contract clar care spune că trebuie plătită suma de x lei, iar debitorul

vine şi spune că trebuie audiaţi martori şi administrate expertize, iar instanţa ar respinge doar

în considerarea acestei atitudini procesuale, atunci eficacitatea procedurii ar fi serios

compromisă.

2.8 Emiterea ordonanţei

Art. 1.021. Emiterea ordonanţei. „(1) În cazul în care instanţa, ca urmare a

verificării cererii pe baza înscrisurilor depuse, precum şi a declaraţiilor părţilor, constată că

pretenţiile creditorului sunt întemeiate, va emite o ordonanţă de plată, în care se precizează

suma şi termenul de plată.



(2) Dacă instanţa, examinând probele cauzei, constată că numai o parte dintre

pretenţiile creditorului sunt întemeiate, va emite ordonanţa de plată numai pentru această

parte, stabilind şi termenul de plată. În acest caz, creditorul poate formula cerere de chemare

în judecată potrivit dreptului comun pentru a obţine obligarea debitorului la plata restului

datoriei”.

În cazul în care instanţa admite cererea, se emite ordonanţa de plată, în cuprinsul

căreia se precizează suma şi termenul de plată. Admiterea poate fi totală [art. 1021 alin. (1)]

sau parţială [art. 1.021 alin. (2)]. Dacă admiterea este parţială, creditorul poate formula cerere

întemeiată pe dreptul comun la plata restului datoriei.

Ordonanţa de respingere nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului; ea poate,

în schimb, să constituie un mijloc de probă semnificativ în procesul de fond, în măsura în care

nu sunt administrate probe ori înfăţişate motive noi, de natură a justifica admiterea cererii.

2.9 Cererea în anulare

Ordonanţa de plată poate fi atacată cu cerere în anulare.

Potrivit art. 1.023 NCPC, debitorul poate formula cerere în anulare în termen de 10

zile de la data înmânării (fiind inaplicabilă, practic, ideea înmânării imediat după pronunţarea

soluţiei) sau comunicării (termenul este mai scurt decât cel de drept comun pentru formularea

apelului, respectiv a recursului, care a fost mărit la 30 de zile).

Cu titlu de noutate, cererea în anulare poate fi introdusă şi de creditor împotriva

încheierii prin care i se respinge cererea, respectiv împotriva ordonanţei prin care i s-a admis

cererea doar în parte. Practic, se restabileşte echilibrul procesual între părţi. În prezent, doar

debitorul poate formula cerere în anulare, ceea ce face ca, în cazurile mai complicate, în care

este neclară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea cererii, judecătorul să

poată fi înclinat să respingă cererea, de vreme ce încheierea sa este irevocabilă. Însă, aceasta

înseamnă că, cel mai probabil, instanţele vor fi din nou sesizate pe calea dreptului comun.

În măsura în care cererea în anulare este formulată de debitor, art. 1.023 alin. (3)

prevede că prin cererea în anulare se poate invoca numai nerespectarea cerinţelor prevăzute de

acest titlu din cod pentru emiterea ordonanţei de plată, ori, după caz, cauze de stingere a

obligaţiei de plată ulterioare emiterii ordonanţei de plată; cererea în anulare nu modifică

parametrii verificării jurisdicţionale, condiţiile speciale prevăzute de lege pentru ordonanţa de

plată fiind în continuare aplicabile. Simetric invers, creditorul poate critica nesocotirea



aceloraşi dispoziţii legale, în sensul că, deşi erau îndeplinite condiţiile cerute pentru emiterea

ordonanţei, instanţa a respins cererea, în mod netemeinic şi/sau nelegal.

Cererea în anulare se soluţionează de către instanţa care a pronunţat ordonanţa de

plată, în complet format din 2 judecători. În această materie vom avea, aşadar, complete

colegiale şi la judecătorie, nu numai la tribunal şi la curţile de apel.

De vreme ce art. 1.023 alin. (6) prevede că se va pronunţa o hotărâre definitivă, fiind

anulată în tot sau în parte ordonanţa, suntem în prezenţa unei căi de atac eminamente

devolutivă, de reformare sui generis, pentru că nu se adresează unei instanţe superioare. Este

un fel de apel orizontal, o cale de atac cu privire la toate aspectele de fapt şi de drept ale

cauzei, adresată unui complet de la aceeaşi instanţă.

În lipsa unei reglementări mai amănunţite, genul proxim pentru această cale de atac ar

fi apelul. Cu toate acestea, completul învestit cu judecarea cererii în anulare va judeca

întotdeauna fondul, nu se poate trimite cauza spre rejudecare, indiferent cât de grave sunt

erorile procedurale comise (cererea a fost soluţionată cu nelegala citare a părţii care a atacat

hotărârea, o excepţie peremptorie a fost greşit admisă etc.), ci va trebui soluţionată cererea pe

fond.

Potrivit art. 1.023 alin. (7), în cazurile prevăzute la alin. (2), dacă instanţa învestită

admite cererea în anulare, va pronunţa o hotărâre definitivă prin care va emite ordonanţa de

plată, dispoziţiile art. 1.021 aplicându-se în mod corespunzător. În schimb, în condiţiile alin.

(8), hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este definitivă.

Cererea în anulare nu suspendă executarea, ca în reglementarea anterioară. Însă, într-o

formulare mai clară, de natură să elimine controversele care existau în trecut, art. 1024 NCPC

prevede că ordonanţa de plată este executorie, chiar dacă este atacată cu cerere în anulare şi

are autoritate de lucru judecat provizorie până la soluţionarea cererii în anulare.

Pe de altă parte, în măsura în care este admisă, ordonanţa de plată are autoritate de

lucru judecat asupra fondului, nemaifiind posibilă contestarea chestiunilor de fapt şi de drept

care au făcut obiectul judecăţii pe nicio altă cale [conform art. 1.020 alin. (3) şi art. 1.021 alin.

(2), a contrario; art. 712 alin. (1) NCPC].

În condiţiile art. 1.024 alin. (2) NCPC, „împotriva executării silite a ordonanţei de

plată partea interesată poate face contestaţie la executare, potrivit dreptului comun. În cadrul

contestaţiei nu se pot invoca decât neregularităţi privind procedura de executare, precum şi

cauze de stingere a obligaţiei ivite ulterior rămânerii definitive a ordonanţei de plată”.



Ordonanţa de plată devine definitivă ca urmare a neintroducerii sau respingerii cererii

în anulare.

2.10 Aspecte de drept substanţial

Articolul 1.017, intitulat „determinarea dobânzii”, reglementează aspecte de drept

substanţial. Acest text nu are ce căuta în Codul de procedură civilă, cum nu avea ce să caute

nici în O.U.G. nr. 119/2007; asistăm la o transpunere greşită a Diretivei 2000/35/CE privind

combaterea întârzierii efectuării plăţilor în cazul tranzacţiilor comerciale, întrucât aceste

reglementări, menite să realizeze obiectivul combaterii întârzierii plăţilor, urmărit în Uniunea

Europeană, ar trebui să fie aplicabile indiferent dacă instanţa este sesizată cu o cerere de

emitere a ordonanţei de plată, ori pe calea dreptului comun. Or, din amplasarea lui în acest

capitol ar rezulta că el se aplică numai dacă se formulează o cerere pe calea ordonanţei de

plată, ceea ce este greşit.

O contradicţie există între art. 1.017 alin. (1) teza finală, care a preluat sistemul

conform căruia dobânda legală se raportează la dobânda de referinţă publicată în prima zi

lucrătoare a fiecărui semestru, şi art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 cu privire la dobânda

legală2: în prezent, dobânda legală se calculează în raport de dobânda de referinţă publicată în

fiecare lună.

Recent, Guvernul României a adoptat un proiect de lege privind măsurile pentru

combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din

contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, în vederea

transpunerii Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie

2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale.3 Potrivit

art. 23 din proiect, art. 1.017 NCPC ar urma să fie abrogat la data intrării în vigoare a legii.

2 Publicată în M. Of. nr. 607/29.08.2011. 3 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L48 din 23 februarie 2011. Proiectul poate fi consultat pe http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=cQBqECd50WU%3d&tabid=2272/

http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=cQBqECd50WU%3d&tabid=2272/


Proceduri speciale: evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept* - judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU


Sursa de inspiraţie pentru reglementarea acestei proceduri se regăseşte în Codul de

procedură civilă Carol al II-lea din 1940. Procedura instituită de NCPC este deosebit de utilă,

întrucât rezolvă o adevărată problemă socială, frecvent ivită în practică: tergiversarea cererilor

de evacuare, pentru a locui fără titlu şi fără echivalent în imobilul altuia.

1. Domeniu de aplicare

Domeniul de aplicare al acestei proceduri alternative este reglementat de art. 1.033

NCPC, conform căruia „(1) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică în litigiile privind

evacuarea din imobilele folosite sau, după caz, ocupate fără drept de către foştii locatari sau

alte persoane. (2) În sensul prezentului titlu, termenii de mai jos au următorul înţeles:

a) locaţiune – orice locaţiune scrisă sau verbală, incluzând şi sublocaţiunea;

b) locatar – locatarul principal, chiriaş sau arendaş, sublocatarul sau un cesionar al

locatarului, indiferent dacă persoana care solicită evacuarea este locatorul sau sublocatorul

ori dobânditorul imobilului;

c) locator – locatorul principal, sublocatorul, cesionarul şi dobânditorul imobilului;

d) imobil – construcţia, terenul cu sau fără construcţii, împreună cu accesoriile

acestora;

e) ocupantul – oricare persoană, alta decât proprietarul sau locatarul, care ocupă în

fapt imobilul cu sau fără permisiunea ori îngăduinţa proprietarului;

f) proprietar – titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, inclusiv locatarul”.




Există, aşadar, două mari ipoteze:

a) ipoteza în care se cere evacuarea locatarului sau sublocatarului;

b) ipoteza în care se cere evacuarea ocupantului.

În ambele cazuri, procedura este facultativă [art. 1.034 alin. (1) NCPC]. Alternativele

urmează a fi discutate pentru fiecare ipoteză în parte.

a) În primul caz, acţiunea se îndreaptă împotriva unei persoane care a deţinut un titlu

care o îndreptăţea să folosească (să deţină) imobilul – locatarul sau sublocatarul – titlu care

nu mai există la momentul introducerii acţiunii.

Calitatea procesuală activă aparţine atât locatorului principal, cât şi sublocatorului care

cere evacuarea sublocatarului; de asemenea, aparţine dobânditorului imobilului, în acele

cazuri în care contractul de locaţiune încheiat anterior nu-i este ori a încetat să-i fie opozabil

[art. 1.033 alin. (2) lit. b), c) şi f) NCPC]. În mod corespunzător, calitatea procesuală pasivă

aparţine, după caz, locatarului ori sublocatarului, după cum poate fi vorba şi despre un

arendaş sau de cesionarii acestora.

În ce priveşte opozabilitatea locaţiunii faţă de dobânditorul imobilului, urmează a fi

avute în vedere dispoziţiile art. 1811 NCC (a se vedea şi art. 130 din Legea nr. 71/2011 – LPA

NCC – cu privire la aplicabilitatea ratione temporis a acestei dispoziţii, text care derogă de la

regula generală a supravieţuirii legii vechi, instituită de art. 102 LPA NCC, şi cele ale art.

1.649 NCC, pentru ipoteza în care titlul locatorului a fost desfiinţat).

Sub aspectul interesului formulării acţiunii în evacuare de către locator (şi asimilaţii

acestuia), trebuie avut în vedere că, potrivit art. 1.798, art. 1.809 alin. (2) şi (3) NCC,

contractul de locaţiune constatat prin înscris sub semnătură privată şi înregistrat la organele

fiscale competente, respectiv încheiat în formă autentică, constituie titlu executoriu atât în ce

priveşte plata chiriei, cât şi în ce priveşte obligaţia de restituire a bunului dat în locaţiune, la

expirarea duratei convenite.

De asemenea, în condiţiile art. 1.816 NCC, o locaţiune făcută fără determinarea

duratei poate fi denunţată unilateral de oricare dintre părţi, prin notificare; după expirarea

termenului de preaviz contractul de locaţiune încheiat în condiţiile prevăzute de art. 1.809

alin. (2) şi (3) NCC constituie titlu executoriu în privinţa obligaţiei de predare.1

1 Cu privire la delicata problemă a aplicabilităţii ratione temporis a acestor dispoziţii din Noul Cod civil semnalăm doar că, într-o concepţie, calitatea de titlu executoriu nu poate fi recunoscută decât contractelor încheiate după intrarea în vigoare a NCC, faţă de prevederile art. 102 alin. (1) LPA NCC, care se referă la efectele şi executarea contractului, în vreme ce în altă concepţie, fiind vorba despre dispoziţii cu caracter procedural (în pofida amplasării lor în Codul civil), sunt aplicabile regulile generale intertemporale din dreptul procesual civil, adică art. 725 alin. (1) CPC 1865 în vigoare la data de 1.10.2011. Ultima opinie pare preferabilă



Principial, în aceste ipoteze lipseşte interesul de a sesiza instanţa pentru obţinerea

titlului executoriu, în condiţiile în care creditorul obligaţiei de predare/restituire a imobilului

deţine deja un titlu executoriu.

Cererea în evacuare poate fi formulată când dreptul locatarului (în sensul larg, anterior

arătat) s-a stins într-una din modalităţile prevăzute de lege, enunţate de art. 1.037 alin. (1)

NCPC. Îndeosebi trebuie menţionată ipoteza rezilierii unilaterale (conform art. 1.552, art.

1.817 NCC), ca urmare a neexecutării unei obligaţii principale ce incumbă locatarului

(îndeosebi, dar nu exclusiv, plata chiriei), dar şi denunţarea unilaterală a contractului fără

termen (art. 1.816 NCC), ori în alte situaţii, când părţile au convenit facultatea denunţării

unilaterale de către locator (art. 1.276 NCC).

În acest caz, este obligatorie notificarea locatarului şi acordarea unui termen de 30 de

zile pentru eliberarea imobilului, termen care curge de la data comunicării notificării prin

executor judecătoresc. În cazul locaţiunii pe durată nedeterminată, denunţarea cerută de lege

pentru încetarea contractului va fi considerată şi notificare de evacuare, chiar dacă nu

cuprinde o menţiune expresă în acest sens. Locatarul poate însă renunţa la această notificare,

inclusiv prin contractul de locaţiune; legea cere însă pentru dovada acestei manifestări de

voinţă forma scrisă (art. 1.037 NCPC).

Referitor la sfera de aplicare a noţiunii de „locatar”, s-a ridicat problema dacă, la nivel

teoretic, poate fi asimilat locatarului titularul contractului de leasing (deşi leasingul nu este

locaţiune, iar contractul de leasing este şi el considerat titlu executoriu). Referitor la acest

aspect, s-a precizat că, în principiu, ar putea fi concepută o aplicare extensivă a textelor de

lege, spre exemplu, nu doar locatarului, ci şi comodatarului. Chiar dacă nu s-ar primi o atare

aplicare extensivă, un comodatar ori un utilizator al cărui drept de folosinţă a încetat ar putea

fi considerat „ocupant”, în sensul art. 1.033 alin. (2) lit. e) NCPC.

b) În al doilea caz, acţiunea se îndreaptă împotriva unei persoane care a deţinut un

titlu şi care ocupă în fapt imobilul, cu sau fără îngăduinţa proprietarului ori detentorului

legitim al bunului [conform art. 1033 alin. (2) lit. e) şi f) NCPC].

sub aspectul efectelor practice pe care le produce, respectiv facilitarea realizării drepturilor locatorului şi degrevarea instanţelor judecătoreşti de litigii având ca obiect evacuarea foştilor locatari. Nici nu s-ar putea invoca principiul protecţiei încrederii legitime, întrucât locatarul nu are un interes legitim ca, în cazul neexecutării obligaţiei de restituire a imobilului, să fie mai întâi chemat în judecată şi abia apoi executat silit; eventuale apărări cu privire la fondul raportului juridic dintre părţi pot fi oricum invocate şi în contestaţia la executare.



Calitatea procesuală activă aparţine proprietarului, dar şi celui care deţine bunul în

temeiul unui contract încheiat cu proprietarul, de exemplu, un locatar. Calitatea procesuală

pasivă aparţine, prin derogare de la dreptul comun, nu doar celui cu care proprietarul s-a aflat

în raporturi juridice obligaţionale având ca obiect transmiterea folosinţei, ori în raporturi de

simplă tolerare, ci şi celui care ocupă imobilul în lipsa oricărei înţelegeri sau tolerări, aducând

astfel atingere dreptului absolut şi exclusiv al proprietarului imobilului (art. 555 NCC).

În acest din urmă caz, acţiunea în evacuare formulată potrivit dispoziţiilor procedurii

speciale sancţionează nemijlocit încălcarea unui drept real, preluând funcţiile acţiunii în

revendicare, pentru ipoteza în care pârâtul nu exhibă niciun titlu asupra bunului. Pentru a

asigura eficacitatea procedurii, ar trebui să se considere că şi în situaţia în care pârâtul susţine

că ar exista un astfel de titlu, dar această susţinere nu are caracter pertinent şi nu este probată,

cererea în evacuare rămâne admisibilă chiar împotriva celui care se pretinde proprietar.

Apreciem însă că, în măsura în care cererea nu este formulată potrivit procedurii speciale, ci

pe calea dreptului comun, în lipsa oricăror raporturi obligaţionale dintre părţi, cererea trebuie

calificată drept revendicare, şi aceasta indiferent dacă pârâtul exhibă sau nu un titlu de

proprietate, câtă vreme acţiunea în revendicare se îndreaptă atât împotriva posesorului, cât şi

împotriva detentorului precar sau a oricărei persoane care deţine bunul fără drept [art. 563

alin. (1) NCC].2

2 În sens contrar, sub imperiul Codului civil anterior, a se vedea Cas., s.com., dec nr. 169/18.01.2011, disponibilă pe www.scj.ro, unde s-a reţinut că „În materia acţiunii în evacuare, nu se pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar folosinţa acestuia, folosinţă încălcată de către pârâţi, urmare a ocupării fără titlu a imobilului. (…) reclamanta nu a urmărit valorificarea unui drept de proprietate exclusiv şi absolut în cadrul unei acţiuni în revendicare, ci doar un drept personal de creanţă având caracter relativ, în cadrul acţiunii în evacuare, urmând constrângerea debitorului la executarea obligaţiei de a face. Altfel spus, reclamanta nu a solicitat obligarea pârâţilor să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar evacuarea acestora şi predarea bunului în materialitatea sa. Se constată astfel că, în mod eronat au apreciat instanţele inferioare că acţiunea în evacuare constituie mijlocul procedural specific exclusiv raporturilor de locaţiune între părţi, reţinând că neopunerea unui titlu de către pârâţi nu poate fi analizată decât în cadrul unei acţiuni în revendicare. Astfel, dispoziţiile art. 480 C. civ. constituie temei de drept inclusiv pentru acţiunea în evacuare, ca mijloc procedural de valorificare a posesiei şi folosinţei asupra bunurilor, ceea ce face pe deplin admisibilă şi întemeiată o asemenea acţiune. A susţine că reclamanta nu se poate prevala de titlul său decât în cadrul unei acţiuni în revendicare prin comparaţie de titluri, în condiţiile în care pârâţii nu au afirmat că ar deţine vreun titlu, contravine dispoziţiilor legale sus menţionate, practicii şi doctrinei în materie.” Soluţia este, fără îndoială, echitabilă, dar ne întrebăm care este izvorul dreptului de „creanţă” având ca obiect „obligaţia de a face”, altul decât obligaţia pârâtului de a respecta dreptul de proprietate al reclamantului, drept absolut şi exclusiv, în condiţiile în care între părţi nu există raporturi contractuale? Şi atunci, delimitarea acţiunii în revendicare de cea în evacuare s-ar face exclusiv în raport de poziţia procesuală a pârâtului, care afirmă (exhibă) sau nu un titlu de proprietate? Ar fi o situaţie aparte, în care natura juridică a cererii este configurată de apărările pârâtului.

http://www.scj.ro/



Proprietarul va prefera, de regulă, procedura specială de evacuare împotriva

ocupantului, iar nu cererea în revendicare, din raţiuni care privesc celeritatea procesului şi

cuantumul taxei judiciare de timbru datorate.

În cazul ocupantului este obligatorie notificarea acestuia prin executor judecătoresc,

iar cererea poate fi introdusă după expirarea unui termen de 5 zile de la comunicarea

notificării (art. 1.038, art. 1.040 NCPC).

2. Procedura aplicabilă

Referitor la sesizarea instanţei, art. 1.040 NCPC dispune că „Dacă locatarul sau

ocupantul notificat în condiţiile prezentului titlu refuză să evacueze imobilul ori dacă

locatarul a renunţat la dreptul său de a fi notificat şi a pierdut, din orice motive, dreptul de a

folosi imobilul, locatorul sau proprietarul va solicita instanţei să dispună, prin hotărâre

executorie, evacuarea imediată a locatarului sau ocupantului din imobil, pentru lipsă de

titlu”.

Competenţa de soluţionare a cererii aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se

află imobilul (art. 1.035 NCPC); competenţa teritorială trebuie socotită exclusivă, cu toate că

este vorba despre o cerere patrimonială, faţă de scopul textului, de a asigura proximitatea

jurisdicţiei sesizate faţă de obiectul litigiului.

Plecând de la dispoziţiile art. 1.034 NCPC privind caracterul facultativ al procedurii3

şi ale art. 1041 privind procedura de judecată şi calea de atac4 s-a subliniat faptul că odată cu

3 „Art. 1034. Caracterul facultativ al procedurii: „(1) Reclamantul are alegerea între procedura reglementată

de prezentul titlu şi procedura de drept comun. (2) De asemenea, dispoziţiile prezentului titlu nu aduc nicio

atingere drepturilor locatorului sau proprietarului la plata chiriei sau arenzii, la plata de despăgubiri şi nici

altor drepturi născute în temeiul contractului sau al legii, după caz. (3) În cazul arătat la alin. (2), pentru

realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor izvorând din contract, precum şi a celor prevăzute de

dispoziţiile legale aplicabile în materie, partea interesată, sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 1.041 alin. (4),

va putea proceda, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la ordonanţa de plată sau celor privind

soluţionarea cererilor cu valoare redusă ori la sesizarea instanţei competente, în condiţiile dreptului comun”.

4 Art. 1041. Procedura de judecată. Calea de atac: „(1) Cererea de evacuare se judecă cu citarea părţilor, în

afară de cazul în care evacuarea imobilului pentru neplata chiriei sau a arenzii se solicită în baza unui contract

care constituie, pentru plata acestora, titlu executoriu, potrivit legii. (2) Cererea de evacuare se judecă de

urgenţă, în camera de consiliu, cu dezbateri sumare, dacă s-a dat cu citarea părţilor. (3) Întâmpinarea nu este



cererea principală în evacuare se mai poate cere doar plata chiriei ori arenzii exigibile, care

pot fi, desigur, cerute şi pe calea altor proceduri prevăzute de lege, precum ordonanţa de plată,

procedura aplicabilă cererilor cu valoare redusă, respectiv procedura de drept comun.

Alte despăgubiri, precum cele pentru daunele aduse imobilului de locatar sau ocupant,

pot fi cerute numai pe cale separată.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.036 NCPC (Citarea şi comunicarea actelor procedurale),

„(1) Locatarul şi ocupantul imobilului sunt socotiţi ca având domiciliul lor obligatoriu la

imobilul pe care îl ocupă fără niciun drept. (2) Dacă imobilul este închis, toate notificările,

citaţiile şi celelalte acte de procedură emise potrivit dispoziţiilor prezentului titlu vor fi

afişate la uşa imobilului”.

Suntem în prezenţa unor dispoziţii speciale cu privire la citarea pârâtului, derogatorii

de la regula generală a citării pârâtului la domiciliul său; pârâtul nu ar putea invoca

nevalabilitatea procedurii de citare sub cuvânt că domiciliul său se află în altă parte. Alineatul

(2) derogă de la regulile generale referitoare la modalităţile de citare.

În altă ordine de idei, s-a ridicat deja problema de a şti ce se va întâmpla în cazul în

care se cere evacuarea de pe un teren unde nu poate fi localizată o uşă. În acest caz, redevin

aplicabile, în completare, regulile generale în materie de citare.

3. Procedura de evacuare

În continuare au fost prezentate dispoziţiile art. 1.0395 şi 1040 NCPC.

Dispoziţiile art. 1.039 rezolvă o problemă practică: uneori, proprietarul formula cerere

în evacuare, chiar dacă fostul locatar ori ocupantul părăsise în fapt imobilul, fără să fi existat o

obligatorie. (4) Dacă s-a solicitat şi plata chiriei ori a arenzii exigibile, instanţa, cu citarea părţilor, va putea

dispune odată cu evacuarea şi obligarea pârâtului la plata acestora, inclusiv a sumelor devenite exigibile în

cursul judecăţii. (5) Hotărârea de evacuare este executorie şi poate fi atacată numai cu apel în termen de 5 zile

de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, sau de la comunicare, când s-a dat fără citarea lor”.

5 Art. 1039. Evacuarea voluntară. (1) Dacă locatarul sau ocupantul care a fost notificat în condiţiile prezentului

titlu a părăsit imobilul, locatorul sau proprietarul poate intra în posesia acestuia, de drept, fără nicio procedură

judiciară de evacuare. În caz contrar, sunt incidente dispoziţiile prezentului capitol. (2) Se prezumă că imobilul

este părăsit în caz de încetare a activităţii economice ori de încetare a folosirii imobilului de către locatar sau

ocupant ori de către persoanele aflate sub controlul lor, precum şi în cazul returnării cheilor imobilului,

ridicării echipamentelor, mărfurilor sau altor bunuri mobile din imobil.”



predare a imobilului către proprietar; în acest caz, cererea se formula pentru a se evita acuzaţii

ulterioare de violare a domiciliului. Or, în măsura în care imobilul este părăsit, ori prezumat

ca părăsit în condiţiile alin. (2), proprietarul ori detentorul legitim al bunului poate intra în

posesia bunului, de drept, fără a mai sesiza instanţa.

Potrivit dispoziţiilor art. 1.040 NCPC (Sesizarea instanţei), „Dacă locatarul sau

ocupantul notificat în condiţiile prezentului titlu refuză să evacueze imobilul ori dacă

locatarul a renunţat la dreptul său de a fi notificat şi a pierdut, din orice motive, dreptul de a

folosi imobilul, locatorul sau proprietarul va solicita instanţei să dispună, prin hotărâre

executorie, evacuarea imediată a locatarului sau ocupantului din imobil, pentru lipsă de titlu.

În condiţiile art. 1.041 NCPC, cererea se judecă cu citare (dar cu „dezbateri sumare“,

limitate la îndreptăţirea folosirii bunului de către pârât, existenţa şi scadenţa obligaţiei de

restituire) sau fără citare, după distincţiile prevăzute de lege.

Din împrejurarea că întâmpinarea nu este obligatorie [art. 1041 alin. (3) NCPC]

deducem că nu va fi parcursă procedura prealabilă scrisă din dreptul comun, ci completul

stabilit aleatoriu va fixa direct termen de judecată, comunicând cererea introductivă şi

înscrisurile anexate către pârât. Acesta va fi în drept să formuleze apărările ce fac obiectul

întâmpinării la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.

O inovaţie binevenită este reprezentată de caracterul executoriu al hotărârii primei

instanţe [art. 1041 alin. (5)] – dispoziţiile în sens contrar cuprinse în legi speciale fiind

abrogate prin art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012. De asemenea, celeritatea procedurii este

subliniată de termenul de apel de 5 zile, derogatoriu de la dreptul comun, care curge de la

pronunţare, în cazul în care hotărârea s-a dat cu citarea părţilor, respectiv de la comunicare, în

caz contrar [art. 1.041 alin. (5)].

Dispoziţiile art. 1.0426 sunt foarte importante din punct de vedere practic, fiind evitată

situaţia în care pârâtul formulează cerere reconvenţională cu privire la îmbunătăţiri, reale ori

pretinse, şi solicită instituirea unui drept de retenţie. Cererea de plată a îmbunătăţirilor poate fi

formulată numai pe cale separată. Din scopul urmărit de legiuitor, acela de a evita

6 Art. 1042. Apărările pârâtului în cazul judecării cu citare: „(1) Pârâtul chemat în judecată, potrivit

procedurii prevăzute în prezentul titlu, nu poate formula cerere reconvenţională, de chemare în judecată a altei

persoane sau în garanţie, pretenţiile sale urmând a fi valorificate numai pe cale separată. (2) Pârâtul poate

invoca apărări de fond privind temeinicia motivelor de fapt şi de drept ale cererii, inclusiv lipsa titlului

reclamantului”.



temporizarea cererii de evacuare, rezultă în mod logic că, chiar dacă pârâtul cere pe cale

separată instituirea unui drept de retenţie, nu s-ar putea în niciun caz dispune suspendarea

judecăţii potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC, întrucât s-ar ajunge la situaţia contrară celei

urmărite de legiuitor.

Privitor la dreptul de retenţie trebuie menţionate şi dispoziţiile art. 1.823 alin. (3) NCC

care prevede faptul că, dacă îmbunătăţirile au fost făcute fără acordul locatorului nu se poate

invoca în niciun caz dreptul de retenţie.

În ceea ce priveşte suspendarea executării, dispoziţiile art. 1.0447 derogă de la dreptul

comun, suspendarea fiind posibilă doar în ipoteze foarte strict delimitate, procedura fiind

elaborată pentru protecţia intereselor legitime ale proprietarului ori locatorului, pentru a

contracara abuzurile care se petrec în practică în această materie.

Ne aflăm în prezenţa unui text derogatoriu de la dreptul comun, suspendarea fiind

posibilă doar în ipoteze foarte strict delimitate, procedura fiind elaborată pentru protecţia

intereselor legitime ale proprietarului ori locatorului, pentru a contracara abuzurile care se

petrec în practică în această materie.

4. Dispoziţii speciale

Pentru configurarea domeniului de aplicare a acestei proceduri speciale sunt relevante

şi dispoziţiile art. 1.045 – Încetarea abuzului de folosinţă: „(1) Dacă locatarul, nerespectând

obligaţiile ce îi revin privind folosirea normală, cu prudenţă şi diligenţă, a imobilului

închiriat ori arendat, întrebuinţează imobilul în alt scop decât cel prevăzut în contract, îi

modifică structura stabilită prin construcţie, îi produce stricăciuni ori săvârşeşte orice alte

abuzuri de folosinţă, el va putea fi obligat, prin ordonanţă preşedinţială, dată cu citarea

7 Art. 1044. Suspendarea executării: „ (1) Executarea hotărârii de evacuare nu va putea fi suspendată. Cu toate

acestea, în cazul evacuării pentru neplata chiriei sau a arenzii se va putea dispune suspendarea executării

hotărârii în cadrul contestaţiei la executare sau a apelului exercitat de către pârât numai dacă acesta

consemnează în numerar, la dispoziţia creditorului, chiria sau arenda la care a fost obligat, suma stabilită

pentru asigurarea ratelor de chirie sau arendă datorate până la data cererii de suspendare, precum şi cea

aferentă ratelor de chirie sau arendă ce ar deveni exigibile în cursul judecăţii procesului. (2) Suspendarea

încetează de drept dacă, la expirarea termenului pentru care chiria sau arenda a fost astfel acoperită, debitorul

nu cere şi nu depune suma ce se va fixa de instanţa de executare pentru acoperirea unor noi rate, în condiţiile

prevăzute la alin. (1) ”.



părţilor, la încetarea acestor abuzuri şi la restabilirea situaţiei anterioare. (2) Dispoziţiile

alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi pentru soluţionarea cererii privind încetarea

oricăror abuzuri săvârşite de proprietarul care prejudiciază folosinţa normală a părţilor sau

instalaţiilor aflate în proprietate comună din imobilele cu mai multe etaje sau apartamente

ori care tulbură buna convieţuire în acel imobil”.

În ceea ce priveşte efectuarea reparaţiilor şi restrângerea folosinţei, art. 1.046, cu

denumirea marginală „Efectuarea reparaţiilor. Restrângerea folosinţei. Evacuarea” dispune că

„Prin ordonanţă preşedinţială, dată cu citarea părţilor, locatarul sau, când este cazul,

sublocatarul poate fi obligat la efectuarea reparaţiilor necesare ce îi revin potrivit legii,

precum şi la restrângerea folosinţei spaţiului închiriat ori chiar la evacuarea din acest spaţiu

dacă aceste măsuri se justifică pentru efectuarea reparaţiilor ori lucrărilor prevăzute de lege

în sarcina locatorului”,

Potrivit dispoziţiilor art. 996 alin. (5) NCPC, conform cărora „pe cale de ordonanţă

preşedinţială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici măsuri a căror

executare nu ar mai face posibilă restabilirea situaţiei de fapt”, admisibilitatea acestor măsuri

ar putea forma obiect de controversă. Însă măsurile la care se referă expres art. 1.045 şi urm.

ar putea fi considerate măsuri definitive, de unde rezultă că legiuitorul a rezolvat expres

chestiunea admisibilităţii acestor cereri, chestiune care nu mai trebuie verificată distinct, prin

raportare la dreptul comun al ordonanţei preşedinţiale. Articolul 1045 şi următoarele sunt

texte speciale, derogatorii de la dreptul comun al ordonanţei preşedinţiale; practic, se

împrumută doar „haina procedurală” referitoare la judecarea cererii, caracterul executoriu al

hotărârii, calea de atac, termenele speciale de pronunţare şi de motivare etc.

Abundenţa măsurilor care pot fi luate pe calea ordonanţei preşedinţiale (prevăzute de

NCC şi NCPC) derivă din faptul că legiuitorul a ales să facă trimitere la procedura ordonanţei

preşedinţiale ca la un tipar aplicabil ori de câte ori a considerat o anumită cerere a fi urgentă.

Soluţia este raţională sub aspectul tehnicii legislative, pentru că altminteri ar fi trebuit să

calchieze în diferite materii textele referitoare la ordonanţa preşedinţială. De aici rezultă însă

că nu se mai verifică celelalte condiţii de fond prevăzute de dreptul comun pentru această

procedură, trimiterea la procedura ordonanţei preşedinţiale fiind una limitată la procedura

aplicabilă.

Ca exemplu din practică judiciară a fost menţionat un caz în care locatorul a solicitat,

pe calea ordonanţei preşedinţiale, să i se permită accesul în imobil pentru efectuarea unor



măsurători cadastrale necesare rezolvării unor probleme litigioase dintre părţi, iar prima

instanţă a respins cererea ca inadmisibilă, cu motivarea că nu s-a respectat cerinţa

vremelniciei, întrucât accesul nu ar fi permis doar în mod vremelnic (!). O astfel de

interpretare formalistă şi rigidă a cerinţei vremelniciei ar însemna că ordonanţa preşedinţială

ar putea fi la fel de bine abrogată întrucât nu ar mai prezenta nicio utilitate practică, mai ales

în cazul unor prestaţii pozitive impuse debitorului. Evident că, în cazul de mai sus, ar fi

tranşată definitiv problema accesului în imobil, locatorul făcând măsurătorile, ori efectuând

reparaţiile necesare, dar s-a subliniat faptul că ceea nu se stabileşte prin ordonanţă

preşedinţială cu autoritate de lucru judecat sunt aspectele de fond (de exemplu, cine trebuia să

facă reparaţiile, cine trebuia să le plătească, dacă a fost predată întreaga suprafaţă convenită

etc.). Aceste aspecte de fond pot face obiectul unei judecăţi ulterioare; în acest sens ordonanţa

este doar vremelnică, întrucât nu înlătură posibilitatea soluţionării tuturor aspectelor litigioase

privitoare la fondul raporturilor juridice dintre părţi, pe calea dreptului comun.

Cu alte cuvinte, vremelnicia nu este o condiţie care trebuie percepută într-o manieră

mecanicistă, materială, întrucât, până la urmă, orice măsură care este vremelnică în ce priveşte

dezlegarea finală a raporturilor juridice între părţi are şi o conotaţie definitivă – spre exemplu,

sistarea construcţiilor pe o perioadă de timp este un element de fapt ireversibil, obligaţia de a

ridica provizoriu anumite lucrări considerate abuzive produce, de asemenea, efecte materiale

ireversibile, evacuarea dintr-un imobil deţinut abuziv (admisibilă, după noi, în vechea

reglementare, în măsura în care erau îndeplinite condiţiile art. 581 CPC 1865, îndeosebi

urgenţa şi aparenţa dreptului) produce, de asemenea, efecte ireversibile pentru perioada de

timp în care pârâtul nu a locuit în imobil, chiar dacă el este ulterior reintegrat etc.

Un alt text binevenit, întrucât reglementează o situaţie des întâlnită în practică, este

prevăzut cel de la art. 1.048 – Cereri ale asociaţiilor de proprietari: „ Dispoziţiile art. 1.045 se

aplică în mod corespunzător şi pentru soluţionarea cererii formulate de o asociaţie de

proprietari împotriva proprietarilor, membri ai acesteia, în cazul în care neefectuarea

reparaţiilor ce sunt în sarcina fiecărui proprietar ori a reparaţiilor sau a oricăror lucrări la

părţile sau la instalaţiile aflate în coproprietatea acestora ori la spaţiile aflate în proprietate

exclusivă afectează folosinţa normală a părţilor comune sau a altor spaţii locative din imobil,

precum şi siguranţa locuirii în acel imobil”.

Aceste texte au foarte puţină legătură cu evacuarea, dar au fost probabil subsumate de

legiuitor chestiunii generice a tulburărilor locative şi de aceea se regăsesc în acest capitol.


Proceduri speciale: procedura cu privire la cererile de valoare redusă* - judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU


1. Domeniu de aplicare

Cu privire la domeniul de aplicare, art. 1.025 alin. (1) NCPC dispune că: „(1)

Prezentul titlu se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile,

cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data

sesizării instanţei”.

În cazul acestei proceduri nu mai suntem în prezenţa unei inovaţii româneşti, ci se

reproduc prevederile Regulamentului (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al

Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu

valoare redusă. S-a precizat faptul că domeniul de aplicare al Regulamentului priveşte doar

litigiile cu un element de extraneitate privitor la părţi, în sensul că cel puţin una dintre acestea

îşi are reşedinţa obişnuită în alt stat membru decât instanţa sesizată [art. 3 alin. (1) din

Regulament].

Regulamentul, prin natura sa fiind aplicabil nemijlocit, nu are nevoie de transpunere în

legislaţia internă. Este însă utilă transpunerea acestei proceduri în NCPC şi pentru litigiile

strict interne, pentru familiarizarea judecătorilor cu această procedură, deoarece ar fi fost greu

pentru instanţele din România să aplice, în cazurile în care Regulamentul ar fi nemijlocit

aplicabil, o procedură pe care practic nu o cunoşteau absolut deloc; de asemenea, procedura

simplificată, în măsura în care va fi suficient de popularizată, se va dovedi utilă pentru

degrevarea instanţelor de o serie de litigii pentru care nu vor mai trebui să desfăşoare

procedura complexă de drept comun.

Legea naţională prevede aplicabilitatea procedurii speciale, în măsura în care valoarea

capătului principal de cerere nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei [fără a




fi luate în considerare accesoriile, ceea ce corespunde şi soluţiei de drept comun prevăzute de

art. 98 alin. (2) NCPC], în timp ce Regulamentul face referire la suma de 2.000 Euro; nefiind

în câmpul de aplicare al Regulamentului, legiuitorul naţional putea prevedea un plafon diferit

(de altfel, foarte apropiat); domnul profesor Gabriel Boroi a arătat, în cadrul unei prelegeri

anterioare, că această valoare este destul de redusă, iar dacă procedura va avea succes, va

putea fi mărită ulterior.

Excepţiile de la domeniul de aplicare au fost preluate ca atare din Regulament. Astfel,

potrivit dispoziţiilor art. 1.025 „(2)Prezentul titlu nu se aplică în materie fiscală, vamală sau

administrativă şi nici în ceea ce priveşte răspunderea statului pentru acte sau omisiuni în

cadrul exercitării autorităţii publice. (3) De asemenea, prezenta procedură nu se aplică

cererilor referitoare la: a) starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice; b) drepturile

patrimoniale născute din raporturile de familie; c) moştenire; d) insolvenţă, concordatul

preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor insolvabile şi a altor persoane juridice

sau alte proceduri asemănătoare; e) asigurări sociale; f) dreptul muncii; g) închirierea unor

bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de

bani; h) arbitraj; i) atingeri aduse dreptului la viaţă privată sau altor drepturi care privesc

personalitatea”.

S-a dorit în special exceptarea materiilor de drept public, dar şi a unor aspecte

specifice precum litigiile în materie succesorală ori cele referitoare la regimurile

matrimoniale.

Legat de domeniul de aplicare, s-a ridicat problema dacă cererea de chemare în

judecată poate privi şi altceva decât plata unei sume de bani, întrucât art. 1.025 alin. (1)

prevede „valoarea cererii (...) nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei”.

Interpretarea propusă în doctrină este aceea că cererea trebuie să aibă ca obiect un drept de

creanţă a cărui obligaţie corelativă constă în plata unei sume de bani, interpretare care se

întemeiază pe formularea art. 1.025 alin. (1), respectiv alin. (2) lit. g) NCPC.1 Această opinie

trebuie considerată întemeiată; desigur, în practica judiciară se va decide dacă se va da

textelor o interpretare mai largă, în sensul că procedura este aplicabilă oricărei cereri

patrimoniale al cărei obiect are o valoare de până la 10.000 lei inclusiv.

1 În acest sens, a se vedea C.C. Dinu, Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă în contextul Noului Cod de procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2011, p. 70, 71.



2. Caracterul alternativ

Trebuie subliniat caracterul alternativ al acestei proceduri, conform art. 1.026 alin.

(1) şi (2): „(1) Reclamantul are alegerea între procedura specială reglementată de prezentul

titlu şi procedura de drept comun. 2) Dacă a sesizat instanţa cu o cerere redactată potrivit

art. 194, aceasta va fi soluţionată potrivit procedurii de drept comun, cu excepţia cazului în

care reclamantul, cel mai târziu la primul termen de judecată, solicită în mod expres

aplicarea procedurii speciale”.

Având în vedere valoarea redusă a cererilor înregistrate în această procedură, se

presupune că părţile nu vor fi asistate de avocat, sens în care s-a arătat faptul că părţile vor fi

asistate prin intermediul unor formulare aprobate prin Ordin emis de Ministerul Justiţiei, după

cum rezultă din art. 1.028 NCPC. În acest sens, trebuie menţionat că aceste formulare au fost

aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 359/C din 29.01.20132, Ca urmare, din punct de

vedere practic, de cele mai multe ori alegerea procedurii speciale rezultă din completarea de

către reclamant a formularului anume destinat acestui scop. Doar prin excepţie, reclamantul

care a formulat o cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun poate opta pentru

aplicarea procedurii speciale la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate3.

Cu privire la modelul de formular a fost subliniată necesitatea ca acesta să nu fie unul

foarte tehnic, ci intuitiv, astfel încât să poată ghida, în lipsa unui avocat, chiar un justiţiabil

nefamiliarizat cu procedura; de asemenea, a fost subliniată necesitatea ca fomularul să conţină

inclusiv un spaţiu suficient alocat descrierii pricinii, având în vedere obişnuinţa justiţiabilului

2 Publicat în M.Of. nr. 69/1.02.2013. 3 Art. 1.028: „(1) Reclamantul declanşează procedura cu privire la cererile cu valoare redusă prin completarea

formularului de cerere şi depunerea sau trimiterea acestuia la instanţa competentă, prin poştă sau prin orice

alte mijloace care asigură transmiterea formularului şi confirmarea primirii acestuia. (2) Formularul de cerere

se aprobă prin ordin al ministrului justiţiei şi conţine rubrici care permit identificarea părţilor, valoarea

pretenţiei, indicarea probelor şi alte elemente necesare soluţionării cauzei. (3) Odată cu formularul de cerere se

depun ori se trimit şi copii de pe înscrisurile de care reclamantul înţelege să se folosească. (4) În cazul în care

informaţiile furnizate de reclamant nu sunt suficient de clare sau sunt inadecvate ori formularul de cerere nu a

fost completat corect, instanţa îi va acorda reclamantului posibilitatea să completeze sau să rectifice formularul

ori să furnizeze informaţii sau înscrisuri suplimentare. Instanţa va folosi în acest scop un formular tip, care va fi

aprobat prin ordin al ministrului justiţiei. (5) În cazul în care reclamantul nu completează sau nu rectifică

formularul de cerere în termenul stabilit de instanţă, cererea se va anula”.



de a nu se rezuma strict la faptele care fundamentează pretenţiile sale ori de a le expune pe

larg.

Formatorul a apreciat că, în situaţia în care instanţa care tipăreşte formularele

apreciază că spaţiul alocat descrierii pricinii nu este suficient, îl poate extinde, fără a se afecta

astfel spiritul Ordinului Ministerului Justiţiei; din sală s-a făcut precizarea că depinde cine

imprimă formularele, existând şi posibilitatea ca acestea să sosească la instanţe deja tipărite.

În acelaşi context s-a exprimat opinia că popularizarea NCPC este în stadiu incipient,

nu numai la nivelul instanţelor judecătoreşti, cât mai ales în rândul justiţiabililor, sens în care

s-a apreciat că inclusiv instanţele ar trebui să popularizeze procedurile noi prin mijloace aflate

la îndemâna lor (de exemplu, prin afişare la sediul instanţelor a unui ghid cu privire la noua

procedură, care să cuprindă şi explicarea avantajelor acesteia, în ce priveşte timbrajul,

simplificarea procedurii, caracterul executoriu al hotărârii de primă instanţă).

3. Taxele de timbru

Cu privire la taxele de timbru a fost arătat faptul că, în cazul cererilor cu valoare

redusă, acestea vor fi, potrivit art. 2 alin. (1)2 din Legea nr. 146/1997, introdus prin LPA

NCPC:

– 50 lei pentru cererile cu o valoare de până la 2.000 lei;

–150 lei pentru cererile cu o valoare între 2.000 lei şi 10.000 lei.

În materiile speciale în care legea prevede scutirea de plata taxei judiciare de timbru

(e.g., cererile formulate de asociaţiile de proprietari pentru plata cheltuielilor de întreţinere),

reclamantul nu va datora taxa de timbru, chiar dacă optează pentru aplicarea procedurii

speciale. Această concluzie se impune inclusiv pentru a asigura aplicarea practică a noilor

texte de lege.

Potrivit art. 1.026 alin. (3) (text preluat din Regulament, ca şi celelalte texte în

general, care au fost preluate cu mici adaptări), „Atunci când cererea nu poate fi soluţionată

potrivit dispoziţiilor prevăzute de prezentul titlu, instanţa judecătorească îl informează pe

reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi retrage cererea, aceasta va fi judecată

potrivit dreptului comun”. Acest text este aplicabil, spre exemplu, în cazul în care reclamantul

introduce, folosind formularul aferent procedurii speciale, o cerere având valoarea de 15.000

lei; în acest caz, în cadrul procedurii de regularizare, instanţa îi va comunica prin citaţie faptul



că cererea sa nu poate fi soluţionată şi îl întreabă dacă înţelege să îşi retragă cererea sau să

continue judecata conform dreptului comun.

Având în vedere că ne aflăm în prezenţa unui text derogatoriu, s-a ridicat problema

consecinţelor în cazul în care formularul nu îndeplineşte condiţiile pentru cererea de chemare

în judecată (art. 194 NCPC) sau nu este completat corect [art. 1.028 alin. (4)]. În acest caz,

conform prevederilor art. 1.028 alin. (4) NCPC, instanţa îi va acorda reclamantului

posibilitatea să completeze sau să rectifice formularul ori să furnizeze informaţii sau înscrisuri

suplimentare, iar dacă reclamantul nu completează sau nu rectifică formularul de cerere în

termenul stabilit de instanţă, cererea se va anula. Aceste dispoziţii constituie o particularizare

a prevederilor generale din materia regularizării cererii (art. 200 NCPC), care se vor aplica în

completare, pentru aspectele procedurale care nu sunt expres reglementate prin normele

speciale. Ca urmare, anularea se va pronunţa prin încheiere în camera de consiliu, fără citarea

părţilor [art. 200 alin. (3) cu referire la art. 532 alin. (1) teza finală NCPC, care instituie, în

materie necontencioasă, regula citării facultative a părţilor]; din interpretarea sistematică a art.

200 rezultă că în ipoteza prevăzută de alin. (3), cererea se va anula fără citarea reclamantului,

doar pe baza verificării impuse de lege cu privire la remedierea lipsurilor – nici nu se pune

problema citării pârâtului, câtă vreme cererea introductivă, prin ipoteză, nu i-a fost

comunicată şi nici nu trebuie înştiinţat de proces decât după regularizarea cererii

introductive!), iar cererea de reexaminare pe care reclamantul o poate formula, în condiţiile

dreptului comun, se soluţionează cu citarea reclamantului, conform art. 200 alin. (6) NCPC.

În acelaşi context s-a apreciat că un formular completat corect va constitui şi o cerere

care va respecta dispoziţiile art. 194 NCPC privind cuprinsul cererii de chemare în judecată,

astfel încât, în situaţia în care reclamantul, înştiinţat potrivit art. 1.026 alin. (3), tace sau nu îşi

retrage cererea, instanţa va putea proceda conform dreptului comun, respectiv va parcurge

procedura prealabilă scrisă (art. 201 NCPC).

4. Instanţa competentă în primă instanţă

Cu privire la instanţa competentă în primă instanţă s-a arătat că aceasta este

judecătoria [conform 1.027 alin. (1) NCPC] iar competenţa teritorială se stabileşte potrivit

dreptului comun, astfel cum se prevede la art. 1.027 alin. (2) NCPC; s-a precizat, totodată,

faptul că, având în vedere că suntem în prezenţa unei cereri patrimoniale, competenţa



teritorială va fi de ordine privată, regimul de invocare a excepţiei de necompetenţă fiind supus

prevederilor art. 130 alin. (3) NCPC. În acest context se pune problema dacă în procedura

cererilor cu valoare redusă întâmpinarea este obligatorie sau nu. În raport de formularea

imperativă a art. 1.029 alin. (4) [„pârâtul va depune sau trimite formularul de răspuns

completat corespunzător (...)”] soluţia corectă ar fi cea a obligativităţii răspunsului, ca formă

specifică a întâmpinării. Ca urmare, excepţia necompetenţei teritoriale relative trebuie

ridicată, sub sancţiunea decăderii, în termenul prevăzut de art. 1.029 alin. (4) NCPC.

5. Desfăşurarea procedurii

În continuare, privitor la desfăşurarea procedurii, pornind de la prevederile art. 1.029

alin. (1) şi 2 [„(1) Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă şi se

desfăşoară în întregul ei în camera de consiliu. (2) Instanţa poate dispune înfăţişarea

părţilor, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar sau la solicitarea uneia dintre părţi.

Instanţa poate să refuze o astfel de solicitare în cazul în care consideră că, ţinând cont de

împrejurările cauzei, nu sunt necesare dezbateri orale. Refuzul se motivează în scris şi nu

poate fi atacat separat”] a fost prezentat ca principal avantaj (atât pentru instanţă, cât şi în

general) al acestei proceduri faptul că s-ar putea desfăşura în întregime chiar şi în biroul

judecătorului, având în vedere că nu este necesară citarea părţilor dacă înscrisurile sunt

edificatoare.

În acest context, s-a ridicat întrebarea dacă textul va rămâne în această formă, având în

vedere că după apariţia O.G. nr. 5/2001, care era foarte asemănătoare cu Regulamentul

privind somaţia europeană de plată şi în cadrul căreia se prevedea că hotărârea se dă fără

citare, Curtea Constituţională a declarat textul neconstituţional pentru încălcarea dreptului la

apărare, ceea ce a condus la modificarea ordonanţei.4

4 Afirmaţia autorului întrebării nu este exactă. În forma iniţială a O.G. nr. 5/2001 se prevedea, într-adevăr, că citarea părţilor este facultativă [art. 4 alin. (2)], dispoziţie care nu a fost declarată neconstituţională. Prin Legea nr. 295/2002, Parlamentul a modificat acest text de lege, instituind regula citării şi în această materie, însă această opţiune legislativă nu s-a datorat unei decizii de neconstituţionalitate cu privire la textul anterior. Dimpotrivă, prin Decizia nr. 141/30.04.2002, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate ridicată cu privire la textul care prevedea citarea facultativă, arătând că „Posibilitatea soluţionării cererii şi fără citarea părţilor este justificată din motive similare celor care au fost avute în vedere de legiuitor la reglementarea instituţiei ordonanţei preşedinţiale: adoptarea unor măsuri vremelnice pentru apărarea unor interese legitime, urgenţa adoptării unor asemenea măsuri, dar şi încercarea de a stinge litigiul pe baza înţelegerii părţilor. Soluţiile adoptate de judecător în cadrul procedurii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 au un caracter vremelnic şi sunt supuse căilor de atac. De asemenea, judecătorul, în vederea soluţionării cererii, poate dispune citarea părţilor, dacă înscrisurile depuse de creditor nu sunt suficient de convingătoare şi consideră că sunt

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=30610



În răspunsul la această întrebare s-a precizat faptul că textul este o preluare exactă a

prevederilor Regulamentului, respectiv a art. 5 alin. (1), iar Curtea Constituţională nu are

competenţa de a se pronunţa cu privire la conformitatea acestuia cu Constituţia. Ar fi ilogic să

se considere că legea care preia aceeaşi soluţie ca Regulamentul european ar contraveni

Constituţiei.

În acelaşi context, s-a subliniat necesitatea de a nu se asocia obligatoriu

contradictorialitatea cu citarea, întrucât se poate asigura contradictorialitatea şi printr-o

procedură scrisă, nu numai printr-o procedură orală. Ca exemplu a fost indicată procedura de

filtrare a recursului, în care contradictorialitatea se asigură prin comunicarea raportului

completului de filtru către părţi, care pot depune puncte de vedere scrise, fără a fi necesară

deplasarea la instanţă, pentru dezbateri orale. De asemenea, s-a precizat că, în cazul

regulamentelor comunitare, competenţa de a se pronunţa asupra încălcării drepturilor

fundamentale aparţine CJUE, formatorul opinând că, având în vedere că nu putem invoca o

tradiţie românească în cazul unor astfel de proceduri fără citare sau cu citare facultativă, fiind

încă în stadiul coagulării acestora, nu putem să pretindem a-i învăţa pe judecătorii din statele

europene ce proceduri respectă sau nu dreptul la un proces echitabil, ci, din contră, noi putem

învăţa din experienţa acestora referitoare la proceduri scrise, care respectă principiul

contradictorialităţii în altă manieră decât prin citarea părţilor.

În ceea ce priveşte probele, potrivit dispoziţiilor art. 1.029 alin. (9), „Instanţa poate

încuviinţa şi alte probe în afara înscrisurilor depuse de părţi. Nu vor fi însă încuviinţate acele

probe a căror administrare necesită cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de

chemare în judecată sau a cererii reconvenţionale”.

Cu privire la noţiunea de „probă care provoacă o cheltuială disproporţionată” a fost

dată ca exemplu ipoteza în care, dacă valoarea cererii este de 500 – 1000 lei, ar fi probabil de

evitat încuviinţarea probei cu expertiză, ajungându-se la o diferenţă prea mare între miza reală

a litigiului şi cheltuielile necesare pentru soluţionarea acestuia.

În acest context trebuie menţionat că în Codul civil există un text cu certe valenţe

procedurale, în materie probatorie, care permite instanţei învestite cu o cerere în acordarea

despăgubirilor, întemeiată pe răspunderea civilă a debitorului, să estimeze prejudiciul al cărui

cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine [art. 1.532 alin. (3) NCC].

necesare lămuriri şi explicaţii suplimentare. Ordonanţa cu somaţia de plată se va emite numai când în urma examinării înscrisurilor prezentate se constată că pretenţiile creditorului sunt justificate.”



Articolul 1.029 alin. (9) NCPC nu limitează probatoriul admisibil în această procedură

la proba cu înscrisuri (ca urmare, nu trebuie confundate cerinţele acestei proceduri cu cele

aplicabile ordonanţei de plată) şi nici nu declară de plano inadmisibile probele care ar necesita

cheltuieli disproporţionate; se instituie un criteriu suplimentar care trebuie avut în vedere de

instanţă, atunci când aceasta decide asupra cererii de probe, pe lângă admisibilitate şi

concludenţă.

6. Soluţionarea cererii

În ceea ce priveşte soluţionarea cererii, art. 1.029 NCPC dispune că: „(1) Instanţa va

pronunţa şi redacta hotărârea în termen de 30 de zile de la primirea tuturor informaţiilor

necesare sau, după caz, de la dezbaterea orală. (2) În cazul în care nu se primeşte niciun

răspuns de la partea interesată în termenul stabilit la art. 1.029 alin. (4), (6) sau (8), instanţa

se va pronunţa cu privire la cererea principală sau la cererea reconvenţională în raport cu

actele aflate la dosar. (3) Hotărârea primei instanţe este executorie de drept”.

Procedura în cazul cererilor cu valoare redusă ar putea fi abordată foarte flexibil de

judecători, în cazul în care se va depăşi obişnuinţa mentală a citării părţilor.

Formatorul a apreciat că, probabil din raţiuni administrative, ce privesc programul

ECRIS şi de planificare a şedinţelor completelor de judecată, judecătorul cauzei va stabili un

termen de soluţionare, în camera de consiliu, chiar dacă nu dispune citarea părţilor. Desigur,

nu trebuie exclusă posibilitatea ca instanţa, constatând că pentru soluţionarea pricinii sunt

necesare şi alte înscrisuri, să pună în vedere părţilor – de regulă, reclamantului – să

completeze probele, depunând înscrisurile necesare. În cazul în care ar fi necesare şi alte

probe în afara înscrisurilor ar fi recomandabilă citarea părţilor, pentru a discuta probele în

şedinţă publică, în urma unei dezbateri orale contradictorii.

Potrivit art. 1.029 alin. (1) NCPC, procedura se desfăşoară în întregul ei în camera de

consiliu.

Şi în cazul altor proceduri speciale s-a prevăzut soluţionarea cererilor în camera de

consiliu, soluţie regăsită de altfel şi în CPC 1865.

Potrivit art. XII din Legea nr. 2/2013, „(1) Dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind

Codul de procedură civilă, republicată, privind cercetarea procesului şi, după caz,



dezbaterea fondului în camera de consiliu se aplică proceselor pornite începând cu data de 1

ianuarie 2016. (2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi

până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului şi, după caz, dezbaterea fondului

se desfăşoară în şedinţă publică, dacă legea nu prevede altfel.”

Prin această normă legiuitorul a intenţionat doar să amâne aplicarea dispoziţiilor

referitoare la desfăşurarea cercetării procesului în faţa primei instanţe în camera de consiliu,

în procedura de drept comun, şi nu să suspende aplicarea tuturor dispoziţiilor NCPC

privitoare la judecarea unor cereri în camera de consiliu. Această soluţie este evidentă, atât

având în vedere raţiunile practice urmărite de legiuitor, cât şi faptul că se face referire la

cercetarea procesului, respectiv dezbaterea fondului; or, spre exemplu în cazul cererilor cu

valoare redusă, nici nu există aceste două etape procesuale, cu această denumire.

7. Căi de atac

Potrivit art. 1.032 NCPC, hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului la tribunal,

ceea ce corespunde soluţiei din dreptul comun. Diferenţa constă în faptul că apelul nu este

suspensiv de executare, suspendarea fiind dispusă de tribunal, la cererea motivată a părţii,

numai cu plata unei cauţiuni de 10 % din valoarea contestată de apelant. Hotărârea instanţei

de apel este definitivă, în sensul art. 634 NCPC, nefiind aşadar supusă recursului.

8. Întrebări

În încheiere formatorul a alocat timp pentru întrebări din partea participanţilor:

8.1 Probele suplimentare

Referitor la probele suplimentare care pot fi acceptate de judecător în condiţiile art.

1.029 alin. (9) NCPC, s-a ridicat problema dacă aceasta ar putea fi analizată ca o chestiune de

admisibilitate a procedurii, având în vedere că instanţa pronunţă o hotărâre pe fond. Întrucât,

în lipsa probelor, instanţa poate respinge cererea ca neîntemeiată, nu ar fi fost corect ca

aceasta să fie o condiţie de admisibilitate a cererii, în sensul ca administrarea probelor să nu

conducă la cheltuieli disproporţionate, ceea ce i-ar permite reclamantului să folosească direct

procedura de drept comun?



Formatorul a apreciat că de vreme ce hotărârea (de admitere sau de respingere a

cererii) are autoritate de lucru judecat asupra fondului (spre deosebire de cazul ordonanţei de

plată), cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, prevederea alin. (9) trebuie privită ca o

recomandare adresată judecătorului, care va putea face o evaluare suplimentară a probei,

inclusiv din perspectiva proporţionalităţii cheltuielilor ocazionate de administrarea sa cu

valoarea obiectului cererii, căutând să administreze probe care să nu fie costisitoare; cu toate

acestea, judecătorul va admite proba, dacă o va considera concludentă, necesară soluţionării

cauzei, alternativa respingerii cererii pe fond fiind indezirabilă; prevederile art. 1.029 alin. (9)

nu trebuie interpretate ca un obstacol peremptoriu, în condiţiile în care hotărârea dată este o

veritabilă hotărâre de fond; de asemenea, s-a precizat că, dacă prima instanţă ar administra

proba, se poate completa oricum probatoriul în apel, unde se aplică, în principiu, regulile de

drept comun.

În tot cazul, art. 1.029 alin. (9) nu instituie o condiţie de admisibilitate a procedurii,

suplimentară faţă de cele prevăzute de art. 1025 NCPC, fiind vorba despre o regulă privitoare

la încuviinţarea probatoriului.

8.2 Caracterul alternativ [dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) NCPC]

Referitor la dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) NCPC [„ Atunci când cererea nu poate fi

soluţionată potrivit dispoziţiilor prevăzute de prezentul titlu, instanţa judecătorească îl

informează pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi retrage cererea, aceasta

va fi judecată potrivit dreptului comun”]s-a ridicat problema concilierii acestor prevederi cu

cele ale art. 204 privitoare la modificarea cererii de chemare în judecată; poate fi considerată

situaţia de la art. 1.026 alin. (3) o modificare a cererii, pot fi considerate aceste prevederi o

derogare de la condiţiile menţionate în art. 204? Care ar fi interesul de a retrage cererea dacă

aceasta se judecă oricum conform dreptului comun?

Formatorul a precizat că răspunsul depinde, practic, de momentul în care instanţa pune

în vedere reclamantului că cererea sa nu poate fi soluţionată potrivit acestei proceduri

speciale; coroborând dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) cu cele ale art. 1.028 alin. (4) se poate

concluziona că deja în cadrul procedurii prealabile scrise instanţa l-ar putea informa pe

reclamant că cererea sa nu se încadrează în dispoziţiile legii speciale; totodată, instanţa îi va

pune în vedere reclamantului să timbreze la valoarea pretinsă, completând în mod

corespunzător taxa de timbru plătită, dacă este cazul. Ca urmare, dacă reclamantul comunică

acordul său privind transformarea cererii într-o cerere pe calea dreptului comun, la primul



termen de judecată la care părţile sunt legal citate, această cerere poate fi considerată o

modificare, în sensul art. 204 alin. (1) NCPC. Dacă o asemenea comunicare nu este făcută, iar

reclamantul nici nu renunţă la judecată, cererea va fi oricum judecată potrivit dreptului

comun, conform art. 1.026 alin. (3) NCPC. Ca urmare, practic, nu este posibil ca reclamantul

să-şi modifice cererea în sensul arătat abia după primul termen de judecată la care părţile sunt

legal citate, întrucât această modificare fie are loc la primul termen, fie este considerată a fi

operat de drept, în temeiul legii.

Interesul retragerii cererii – o formă de renunţare la judecată – ar putea fi dat de

necesitatea unei mai bune pregătiri şi fundamentări a cererii formulate potrivit dreptului

comun.


Procedura necontencioasă judiciară* - judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU


La prima vedere, procedura necontencioasă nu prezintă multe aspecte de noutate:

1. Domeniul de aplicare

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, art. 527 NCPC dispune că „Cererile pentru

soluţionarea cărora este nevoie de intervenţia instanţei, fără însă a se urmări stabilirea unui

drept potrivnic faţă de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor

judecătoreşti sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare, sunt

supuse dispoziţiilor prezentei cărţi”.

A fost subliniat faptul că, prin instituirea instanţei de tutelă, procedurile

necontencioase (mai ales în ceea ce priveşte Cartea I din NCC, fiind date ca exemple

autorizarea încheierii actelor juridice de dispoziţie de către incapabil, numirea tutorelui, a

curatorului, descărcarea de gestiune etc.) vor cunoaşte un adevărat reviriment; în cadrul

cererilor de competenţa instanţei de tutelă, prevăzute de Cartea I referitoare la persoane din

NCC, vom întâlni rar proceduri contencioase (de exemplu dizolvarea consiliului de familie),

spre deosebire de Cartea a II-a cu privire la familie (conform art. 265 NCC). Ar fi fost, poate,

de dorit o procedură mai elaborată, special destinată instanţei de tutelă.




2. Competenţa

Este reglementată de art. 528 NCPC: „(1) Cererile necontencioase care sunt în

legătură cu o cauză în curs de soluţionare sau soluţionată deja de o instanţă ori care au ca

obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanţe se vor

îndrepta la acea instanţă. (2) În celelalte cazuri, competenţa instanţei şi soluţionarea

incidentelor privind competenţa sunt supuse regulilor prevăzute pentru cererile contencioase.

(3) În cazul în care competenţa teritorială nu poate fi stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (2),

cererile necontencioase se vor îndrepta la instanţa în a cărei circumscripţie petentul îşi are,

după caz, domiciliul, reşedinţa, sediul ori reprezentanţa, iar dacă niciuna dintre acestea nu

se află pe teritoriul României, cererile se vor îndrepta, urmând regulile de competenţă

materială, la Judecătoria Sectorului 1 al municipiului Bucureşti sau, după caz, la Tribunalul

Bucureşti”.

În cazul litigiilor cu element de extraneitate textul consacră o competenţă teritorială

subsidiară la Judecătoria Sectorului 1 şi Tribunalul Bucureşti; în cazul acestor litigii trebuie

verificat în prealabil dacă instanţele române sunt competente internaţional [în special

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa

judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială] şi, dacă nu

sunt aplicabile actele europene în domeniul procesului civil internaţional, Cartea a VII-a

NCPC, cu privire la procesul civil internaţional; totodată, s-a precizat faptul că pentru

verificarea competenţei sunt incidente prevederile art. 130 NCPC privitoare la invocarea

excepţiei de necompetenţă şi cele ale art. 131 privitoare la verificarea competenţei.

În cazul procedurilor necontencioase propriu-zise, unde nu există pârât şi, deci, nu ar

avea cine să invoce necompetenţa, instanţa îşi verifică din oficiu inclusiv competenţa de

ordine privată (art. 529 NCPC).

3. Procedura de soluţionare a cererii

Procedura de soluţionare a cererii este reglementată de art. 532 NCPC, potrivit căruia:

„(1) Cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea petentului şi a persoanelor arătate în

cerere, dacă legea o impune. În caz contrar, judecata se face cu sau fără citare, la aprecierea

instanţei. (2) Instanţa poate dispune, chiar din oficiu, orice măsuri utile cauzei. Ea are



dreptul să asculte orice persoană care poate aduce lămuriri în cauză, precum şi pe acelea ale

căror interese ar putea fi afectate de hotărâre”.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, se instituie regula citării facultative, la

aprecierea instanţei, în materie necontencioasă [art. 532 alin. (1) teza finală]. Doar dacă legea

impune citarea, aceasta este obligatorie.

În ce priveşte alin. (2), instanţa poate introduce, din oficiu, părţi în cauză, spre

deosebire de procedura contencioasă, în care instanţa poate face acest lucru doar în cazuri

excepţionale, expres prevăzute de lege, în celelalte situaţii neputând decât să pună în vedere

părţilor necesitatea lărgirii cadrului procesual (conform art. 78 NCPC). Acest text de lege

poate primi aplicare practică, spre exemplu, în cazul plângerilor de carte funciară (spre

exemplu, se cere radierea unei notări, caz în care trebuie citat cel în folosul căreia a fost făcută

notarea, ori dimpotrivă, se face plângere împotriva respingerii notării, caz în care trebuie citat

titularul dreptului tabular împotriva căruia s-ar face înscrierea).

4. Modalitatea de soluţionare a cererii

Potrivit art. 533 NCPC, asupra cererii „ Instanţa se pronunţă prin încheiere, în raport

cu toate împrejurările de fapt şi de drept ale cauzei, chiar dacă nu au fost invocate în cerere

sau pe parcursul procedurii”.

Este un text interesant, sub aspectul rolului activ mai accentuat al instanţei; se poate

constata că instanţa are o libertate mai accentuată în a stabili inclusiv faptele relevante pentru

soluţionarea pricinii şi a se lămuri cu privire la acestea, tocmai pentru că, prin definiţie, nu

există un litigiu între părţi.

5. Căile de atac

În ceea ce priveşte calea de atac, art. 534 NCPC dispune că: „(1) Încheierea prin care

se încuviinţează cererea este executorie. (2) Încheierea prevăzută la alin. (1) este supusă

numai apelului, cu excepţia celei pronunţate de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, care este definitivă. (3) Termenul de apel va curge de la pronunţare, pentru cei care

au fost prezenţi la ultima şedinţă de judecată, şi de la comunicare, pentru cei care au

lipsit.(4) Apelul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la



soluţionarea cererii, termenul de apel curgând de la data la care a luat cunoştinţă de

încheiere, dar nu mai târziu de un an de la data pronunţării. (5) Apelul se judecă în camera

de consiliu”.

În această materie nu sunt noutăţi, în afară de faptul că se înlocuieşte recursul cu

apelul, cu excepţia dispoziţiilor alin. (4). Instituirea unui termen maxim de 1 an de la data

pronunţării pentru persoanele interesate care nu au participat la proces în faţa primei instanţe

este de natură să asigure certitudinea juridică.

Această procedură are caracter de drept comun pentru procedurile necontencioase

prevăzute de alte capitole ale NCPC, precum şi de legi speciale, completându-se, la rândul lor,

cu dispoziţiile mai elaborate din materia procedurii contencioase, în măsura în care acestea

din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii (art. 536 NCPC).


Măsurile asigurătorii şi sechestrul asigurător* - avocat Traian BRICIU


1. Măsurile asigurătorii şi sechestrul asigurător

1.1 Sediul materiei

Cartea a VI-a, Titlul IV din Noul Cod de procedură civilă

Primele modificări se regăsesc chiar în titlul capitolului: dacă în Codul de procedură

civilă de la 1865, Titlul IV din Cartea privind procedurile speciale este intitulat ,,măsuri

asigurătorii”, în Noul Cod de procedură civilă apare denumirea de ,,măsurile asigurătorii şi

provizorii”. Această denumire a apărut prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod de

procedură civilă (Legea nr. 76/2012) şi vine ca urmare a articolului referitor la ,,măsuri

provizorii în materia dreptului de proprietate intelectuală”, în care prin Legea de punere în

aplicare s-a încercat aducerea în Noul Cod de procedură civilă a unor reguli existente şi

anterior, însă disparate (art. 255 NCC, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile

conexe, Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie), toate având la bază o directivă

europeană.

Sub aspectul noţiunilor de «măsuri asigurătorii – măsuri provizorii», art. 1.559 NCC

defineşte măsurile asigurătorii: sechestrul, poprirea şi sechestrul judiciar; prin urmare,

dispoziţiile nou introduse nu erau măsuri asigurătorii, aşa încât au fost numite măsuri

asigurătorii şi provizorii.

1.2 Generalităţi

O chestiune generală cu privire la sechestrul asigurător: legiuitorul nu poate fi acuzat

că nu a fost extrem de dornic să modifice. Este un capitol unde există modificări, însă nu sunt

atât de ample precum în alte domenii, pentru că elementele care puteau fi aduse cu titlu de

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol.



inovaţie nu încadrau foarte bine cu profilul debitorilor şi creditorilor noştri. Soluţiile de genul

„se pot lua măsuri asigurătorii şi fără cauţiune sau cauţiunea este o chestiune excepţională” nu

cred ar fi reprezentat o soluţie bună. Realitatea pieţei noastre şi dreptul, ca reflex al

economiei, mă fac să cred că o ideologie de tipul „să facem legislaţia să fie propice pentru

creditori” este o armă cu două tăişuri: mulţi creditori nu sunt creditori, alţii sunt şicanatori,

astfel încât trebuie să existe o rezervă, în sensul condiţionării luării măsurii de plata unei

cauţiuni şi caracterul semnificativ al acesteia.

1.3 Condiţiile de înfiinţare a sechestrului asigurător

În Codul de procedură civilă de la 1865 condiţiile de admisibilitate sunt prevăzute în

art. 591.

Noul Cod de procedură civilă menţionează aceleaşi condiţii de admisibilitate (în art.

940 – Condiţii de înfiinţare1: „(1) Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă

este constatată în scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător

asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat cerere de

chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către

instanţă. (2) Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă

dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de

jumătate din valoarea reclamată. (3) Instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar şi

atunci când creanţa nu este exigibilă, în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta sa

asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca

debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea. În

aceste cazuri, creditorul trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute la

alin. (1) şi să depună o cauţiune, al cărei cuantum va fi fixat de către instanţă”.

1.4 Competenţa

Referitor la acest aspect, s-a precizat că nu există modificări, deşi textele diferă: în

Noul Cod de procedură civilă, faţă de Codul de procedură civilă de la 1865, se arată, în plus,

că este competentă să judece procesul instanţa competentă să judece procesul în primă

instanţă: art. 941 alin. (1) NCPC2, faţă de art. 592 CPC 1865 („cererea de sechestru se

adresează instanţei care judecă procesul”). Această prevedere nu era chiar atât de clară; noul

Cod prevede clar că această competenţă aparţine instanţei care judecă în primă instanţă.

1 Art. 952 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat). 2 Art. 953 alin. (1) NCPC republicat



Totodată, s-a mai arătat că, deşi nu suntem în prezenţa unei modificări, au existat

jurişti care au susţinut că, de exemplu, cererea de sechestru formulată într-un proces care se

află deja în faza apelului trebuie adresată instanţei de apel. Soluţia era, evident, greşită. Nu a

fost o practică extinsă de asemenea soluţii greşite, însă au fost suficiente încât să justifice

menţionarea în mod expres că este vorba despre instanţa care judecă în primă instanţă

procesul, chiar dacă acel proces se află în apel sau chiar în recurs.

1.5 Forma cererii

Codul de procedură civilă de la 1865 nu indica o anumită formă a cererii sechestrului

asigurător, astfel încât s-a dezvoltat o practică neunitară (unii menţionează bunurile pe care

vor să le sechestreze, alţii nu le individualizează, solicitând “sechestrul asupra bunurilor

mobile şi imobile”). Aşadar, în tăcerea textului de lege, s-a dezvoltat o practică neunitară; au

existat şi soluţii de respingere a cererii pentru motivul că nu au fost menţionate bunurile care

se dorea a fi sechestrate.

În acest context, legiuitorul a prevăzut mai ferm, în art. 941 alin. (1) teza a II-a

NCPC3, că petentul creditor nu este obligat să individualizeze bunurile; dispoziţia urmăreşte

să uşureze sarcina creditorului, să nu îl pună pe acesta să indice în cererea de sechestru ce

anume bunuri vrea să sechestreze. Argumentul care a generat o astfel de soluţie legislativă a

fost acela că ar fi inechitabil să i se ceară creditorului să individualizeze bunurile, cât timp

acest lucru ţine de punerea în executare a sechestrului. Or, tocmai asta face executorul

judecătoresc, care identifică bunurile după ce are încheierea de sechestru. Fără acest aport al

executorului, care ar putea identifica bunurile mai bine decât creditorul, acesta din urmă s-ar

transforma într-un detectiv (fapt care chiar se întâmplă în prezent). Actualmente, practica

majoritară este în sensul de a cere identificarea bunurilor. Soluţia din art. 941 NCPC tranşează

o problemă în care practica era neunitară.

S-a ridicat problema ce se întâmplă cu cererea unui creditor care are o creanţă de o

anumită valoare şi se descoperă abia în faza de executare că singurul bun pe care îl are

debitorul este un imobil de o valoare mult mai mare decât creanţa pentru care s-a solicitat

sechestrul? Dispare, aşadar, filtrul instanţei în ce priveşte proporţia dintre cuantumul creanţei

şi valoarea bunului sechestrat. Nu există niciun control asupra a ceea deţine debitorul pentru

justificarea măsurii în raport cu valoarea creanţei.

3 Idem.



Opinia exprimată referitor la această problemă a fost în sensul că efectul imediat al

noii reglementări este tranşarea problemei soluţionate în mod neunitar, însă efectul mediat

este acela că dispare controlul judecătorului asupra proporţionalităţii. Instanţa care analizează

cererea nu poate verifica dacă solicitarea creditorului este proporţională. Aprecierea de

oportunitate a judecătorului dispare numai în faza prealabilă, a încuviinţării măsurii. Aceasta

se transferă la executorul judecătoresc, care, având încheierea de sechestru, va stabili dacă

sechestrează sau nu un anumit bun. Executorul poate să limiteze sechestrarea la bunuri care

sunt proporţionale cu valoarea creanţei.

În cele din urmă, un control din partea instanţei cu privire la respectarea unui raport

echitabil de proporţionalitate în aplicarea sechestrului există şi în logica Noului Cod de

procedură civilă, însă intervenţia instanţei nu se realizează în amonte, ci în aval. Sunt două

soluţii posibile:

a) instanţa are un control, totul se transferă în zona contestaţiei la executare; debitorul,

care va fi confruntat cu aplicarea unei măsuri asigurătorii de către executor, contestă. Instanţa

are un control, însă nu instanţa care judecă sechestrul, ci instanţa care soluţionează contestaţia

la executare;

b) dacă discrepanţa între creanţă şi măsura aplicată este atât de mare încât îi blochează

pentru o creanţă mică un bun de mare valoare, debitorul, confruntat cu aplicarea sechestrului,

poate să uzeze de prevederile Noului Cod de procedură civilă: consemnarea sumei de bani şi

ridicarea sechestrului, dând garanţii îndestulătoare4 (un alt imobil, o sumă de bani, o

scrisoare de garanţie bancară din partea băncii care îi finanţează proiectul). Este o combinare

între juridic şi economic, însă acestea sunt, în realitate, deblocările.

Contraargumentul la problema identificată de participanţi, care a condus la soluţia din

art. 944 NCPC este acela că nu poate fi reţinută culpa creditorului pentru a-l lipsi de

posibilitatea asigurării creanţei în situaţia în care debitorul are numai un bun foarte valoros.

Acesta din urmă ar trebui să se afle într-o situaţie mai proastă decât a creditorului cu un

debitor cu un bun mai puţin valoros? Ar trebui să acceptăm că această creanţă a lui este mai

lipsită de suport?

4 Art. 944 (art. 956 NCPC republicat). Ridicarea sechestrului asigurător. „(1) Dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător. Cererea se soluţionează în camera de consiliu, de urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere. Dispoziţiile art. 941 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.



1.6 Judecata cererii de sechestru

Se păstrează, în mare, soluţiile din reglementarea anterioară, cu precizarea că în

cuprinsul încheierii de sechestru trebuie menţionată (instanţele fac şi în prezent acest lucru,

chiar dacă nu se prevede în mod expres) suma până la care se dispune măsura sechestrului5.

Această menţiune este foarte importantă. În primul rând, reprezintă o orientare pentru

executorul judecătoresc cu privire la limita valorii până la care sechestrează bunurile (să nu

facă ce spune creditorul, ci ceea ce a spus creditorul şi a fost acceptat de către instanţă).

Uneori este utilă deoarece creditorul poate veni cu mai multe creanţe sau cu o creanţă mai

mare, însă numai unele creanţe sau o parte din creanţă se bucură de dovada prin act scris,

instanţa încuviinţând măsura asigurătorie în limita acelei creanţe sau părţi din creanţă. Pe de

altă parte, în funcţie de valoarea creanţei acceptate a fi protejate provizoriu, se va face şi

eventuala ridicare a sechestrului. În genere, instanţele procedau astfel, însă nu în toate

cazurile, iar legiuitorul a considerat că ar trebui menţionată această regulă în mod expres.

Referitor la acest aspect s-a precizat că, în condiţiile în care art. 907- 908 din vechiul

Cod comercial au supravieţuit până la acest moment noului Cod civil, înseamnă că avem

reguli unitare pentru sechestru şi cauţiune, dispărând regula care exista doar în comercial cu

privire la achitarea anticipată.

Cu privire la problema menţionată, s-a arătat că noutatea adusă de Noul Cod de

procedură civilă este că pentru toate litigiile (indiferent de natura părţilor – profesionişti sau

nu) cauţiunea nu se mai plăteşte anticipat, ci în termenul acordat de instanţă prin chiar

încheierea de admitere. Există o clarificare a practicii potrivit cu care în toate litigiile nu se

mai stabileşte termen în vederea achitării anticipate a cauţiunii. Textul are valoare numai

pentru situaţia în care instanţa stabileşte cauţiunea, nu şi pentru ipoteza în care creditorul

solicită sechestrul pentru o creanţă care nu este constatată prin act scris, deoarece acolo

instanţa nu are ce cauţiune să stabilească, pentru că este de jumătate din sumă şi aceea poate fi

plătită anticipat, fără probleme. Concluzia este că textul se referă numai la ipoteza creanţei

garantate prin act scris.

1.7 Comunicarea încheierii judecătoreşti

O altă modificare se referă la comunicarea încheierii judecătoreşti: în reglementarea

CPC 1865, se făcea în toate cazurile, de instanţă, din oficiu. În Noul Cod de procedură civilă,

5 Art. 953 alin. (2) NCPC republicat.



conform art. 941 alin (21)6 comunicarea diferă: creditorului i se comunică de îndată, de către

instanţă, în timp ce debitorului i se comunică de către executorul judecătoresc odată cu

aplicarea măsurii sechestrului.

Care a fost raţiunea pentru această disociere în materie de comunicare a încheierii? S-a

încercat să se protejeze elementul surpriză. Vorbim de măsuri asigurătorii. Bunurile, în

momentul anterior aplicării măsurii, pot fi uşor mutate, vândute. Or, măsura dispusă de

instanţă nu mai reprezintă o surpriză dacă debitorului i se comunică încheierea înainte de

aplicarea acesteia, prin executor judecătoresc. De obicei, comunicarea către debitor se făcea

înainte ca executorul să reuşească sechestrarea bunului. Practica a dovedit că debitorul ştie, de

cele mai multe ori, când se ia o măsură asigurătorie împotriva lui. Aceasta a fost raţiunea care

a impus în LPA NCPC modificarea regulilor în materie de comunicare a încheierii.

Pe de altă parte, debitorul are şi alte mijloace de a afla (de exemplu, portalul

instanţelor). Au existat discuţii în comisia de elaborare că aceste măsuri asigurătorii ar trebui

protejate şi prin norme de regulament al instanţelor, referitoare la secretizarea pe portalul

instanţelor, însă asemenea reguli nu pot fi introduse într-un cod fundamental, fiind mai curând

aspecte de resort administrativ.

1.8 Calea de atac

Se păstrează termenul pentru exercitarea căii de atac de 5 zile de la comunicare. Calea

de atac însă nu mai este recursul, ca în CPC 1865, ci numai apelul. Dacă prima instanţă este

curtea de apel, calea de atac va fi recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

1.9 Executarea măsurii

Pentru executarea măsurii nu este nevoie de încuviinţarea executării silite. Precizarea

este necesară, deoarece în practica unor instanţe se cerea încuviinţarea chiar şi pentru măsuri

asigurătorii, ceea ce nu era nici în spiritul Codului de procedură civilă de la 1865. De

asemenea, nu este nevoie de somaţie.

Aşadar, lipsesc două elemente ale executării, încuviinţarea şi somaţia prealabilă, sau

orice altă autorizare din partea instanţei.

Există şi alte reglementări ale Codului de procedură civilă de la 1865 care au fost

preluate în Noul Cod de procedură civilă: ridicarea sechestrului, faptul că bunurile se

valorifică după ce se obţine titlul executoriu etc.




1.10 Sechestrul navelor civile

Această materie este reglementată pentru întâia dată în Codul de procedură civilă.

Sediul materiei este reprezentat de dispoziţiile art. 947 şi urm. NCPC7 care au o triplă

sursă: convenţiile internaţionale, dispoziţiile din vechiul Cod comercial privind vânzarea şi

sechestrul navelor şi art. 907 şi 908 din vechiul Cod comercial.

Competenţa este mai largă decât în prezent. Este vorba de tribunalul locului unde se

află nava, indiferent de instanţa la care s-a introdus sau urmează a se introduce acţiunea pe

fond.

În ceea ce priveşte acţiunea de fond, în legea de organizare judecătorească nr.

304/2004 se prevede o competenţă specială în cazul navelor civile sau comerciale, maritime

sau fluviale: Tribunalele Constanţa şi Galaţi. În materia sechestrului asistăm la o desprindere

faţă de soluţia clasică, aplicabilă acţiunii de fond, din cauza urgenţei maxime şi faptului că

nava, deşi este concepută ideal ca bun imobil, prezintă dezavantajele de urmărire pe care le

are orice bun mobil. Din acest motiv, s-a optat ca orice tribunal din ţară, unde s-ar afla nava,

să fie competent să judece cerere de sechestru, chiar dacă nu ar fi competent şi în ce priveşte

soluţionarea fondului (de exemplu, tribunalele Giurgiu, Brăila etc.).

O altă problemă vizează condiţiile de înfiinţare a sechestrului: nava, chiar dacă este în

port, nu poate fi sechestrată, pentru că se consideră că este pe punctul de plecare, atunci când

documentele de călătorie se află în mâna căpitanului. Sunt, aşadar, anumite condiţionări care

implică o urgenţă mai mare.

Un alt element de noutate, care a creat un impact şi asupra altor măsuri asigurătorii

este acela că în materia sechestrului navelor, plecând de la o practică internaţională bazată pe

convenţiile internaţionale în materie maritimă şi fluvială şi de la urgenţa specifică sechestrului

navelor, există posibilitatea introducerii acţiunii sechestrului chiar înainte de introducerea

acţiunii de fond. La sechestrul asigurător obişnuit, asupra celorlalte bunuri mobile şi imobile,

nu există posibilitatea introducerii cererii de sechestru înainte de introducerea acţiunii de fond.

Regăsim această posibilitate numai la sechestrul judiciar, dar nu şi la sechestrul asigurător.

Legiuitorul a fost prudent, reglementând două variante posibile: fie introducerea

acţiunii de fond, fie declanşarea procedurilor arbitrale în termen de cel mult de 20 de zile de la

data încuviinţării măsurii, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii asigurătorii. S-a dorit,

prin această condiţionare, limitarea posibilităţilor de abuz din partea creditorului, care ar

7 Art. 959 şi urm. NCPC republicat.



întârzia în mod nepermis introducerea acţiunii de fond, prelungind în acest mod sine die

efectul măsurii asigurătorii.

Alte norme în materia navelor sunt spectaculoase, deşi nu sunt neapărat noi. Ele se

regăseau în legi speciale sau în vechiul Cod comercial. Executarea măsurii revine căpităniei

portului; este un executor de ocazie. Nu este ceva nou. Suntem, aşadar, în prezenţa unei

derogări de la regulile privind executarea sechestrului.

O altă prevedere interesantă este cea din art. 956 NCPC8, existentă şi până în prezent

în legea specială abrogată prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă:

oprirea temporară a plecării navei. Căpitănia portului poate opri temporar nava, chiar şi în

absenţa unei hotărâri judecătoreşti (în legea specială se prevedea un termen de 24 de ore).

Spre exemplu, în situaţia în care se cunoaşte că s-a depus cererea de sechestru, se face o

cerere rapidă la căpitănia portului, solicitându-se oprirea temporară a plecării navei până la

soluţionarea cererii de sechestru. Este o măsură provizorie, care se ia de obicei de instanţă,

însă aici, având în vedere specificul, se adoptă de căpitănia portului (măsura este oarecum

echivalentă, păstrând proporţiile, cu materia suspendării executării: acea suspendare

provizorie acordată până la judecarea cererii de suspendare sau, în materia sechestrului

judiciar, numirea administratorului provizoriu până la judecarea cererii de sechestru judiciar,

pentru a nu dispărea interesul de judecare a cererii provizorii).

2. Poprirea asigurătorie

Singura modificare prin care se rezolvă o problemă de practică este aceea că în

materie de poprire bancară nu mai este necesară indicarea terţilor popriţi. A contrario, când nu

suntem în prezenţa unei popriri bancare, terţii trebuie individualizaţi. S-a rezolvat, astfel,

problema apărută în practică privind citarea şi comunicarea tuturor terţilor intervenienţi.

8 Art. 968 NCPC republicat



3. Sechestrul judiciar

3.1 Modificări

A fost subliniată noutatea adusă de art. 960 alin. (2) şi urm.9, în sensul că, similar

procedurii de la sechestrul navelor civile, în cazul sechestrului solicitat anterior acţiunii de

fond, creditorul este obligat să introducă acţiunea sau să iniţieze demersurile pentru

constituirea tribunalului arbitral într-un termen de cel mult 20 de zile de la data încuviinţării

sechestrului, sub sancţiunea desfiinţării de drept a sechestrului judiciar, care se constată prin

încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor. A fost salutată introducerea acestui text, în

condiţiile în care, în reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865 era posibilă

introducerea acţiunii – în cele trei situaţii prevăzute de art. 599 – fără a fi stabilit un termen

pentru introducerea acţiunii de fond, iar creditorul putea amâna introducerea acţiunii până la

împlinirea termenului de prescripţie.

3.2 Competenţa

Cu privire la competenţă, au fost prezentate dispoziţiile art. 961– Instanţa

competentă10: „Cererea pentru înfiinţarea sechestrului judiciar se va adresa instanţei

învestite cu judecarea acţiunii principale în cazul prevăzut la art. 960 alin. (1), respectiv

instanţei în circumscripţia căreia se află bunul în cazurile prevăzute la art. 960 alin. (2)”,

context în care s-a precizat că, în cazul în care nu există acţiune de fond, competenţa materială

aparţine tribunalului (întrucât judecă toate pricinile care nu sunt date expres în competenţa

judecătoriei) iar competenţa teritorială se determină având în vedere locul unde se află

bunurile; în cazurile în care există acţiune de fond, cererea va fi una accesorie iar competenţa

va aparţine instanţei care judecă acţiunea principală.

În încheiere, s-a precizat că s-au menţinut aceleaşi reguli cu privire la administratorul-

sechestru (art. 96311) şi administratorul provizoriu (art. 96412).

9 Art. 971 şi urm. NCPC republicat 10 Art. 973 NCPC republicat: „Cererea pentru înfiinţarea sechestrului judiciar se va adresa instanţei învestite cu judecarea acţiunii principale în cazul prevăzut la art. 972 alin. (1), respectiv instanţei în circumscripţia căreia se află bunul în cazurile prevăzute la art. 972 alin. (2)”. 11 Art. 975 NCPC republicat. 12 Art. 976 NCPC republicat.



nt prevăzute la art. 255 din Codul civil].

4. Măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală

4.1 Generalităţi

În debutul prezentării s-a precizat că acest capitol reprezintă o noutate.

De asemenea, a fost subliniat faptul că dispoziţiile art. 9641 NCPC13seamănă izbitor

cu dispoziţiile art. 255 NCC referitor la măsuri provizorii în materia drepturilor

nepatrimoniale. În acelaşi context, s-a precizat că art. 9641 se doreşte a fi un text general

aplicabil măsurilor provizorii în materie de proprietate intelectuală (patrimoniale sau

nepatrimoniale), derogatoriu de la dispoziţiile art. 255 NCC, care priveşte drepturi

nepatrimoniale [art. 9641 alin. (2): Măsurile provizorii necesare pentru protecţia altor

drepturi nepatrimoniale su

4.2 Condiţii

S-a precizat că pentru a cere instanţei luarea unor măsuri provizorii în această materie

trebuie îndeplinite două condiţii: dovada credibilă că drepturile de proprietate intelectuală fac

obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi existenţa riscului unui prejudiciu greu de

reparat.

a) Cu privire la prima condiţie – dovada credibilă şi a modului în care va fi aceasta

interpretată în practică au fost indicate ca repere prevederile Legii contenciosului

administrativ, care transpune în legislaţia internă anumite recomandări privind protecţia

provizorie în materie administrativă – „caz bine justificat”, presupunând elemente evidente

privind nelegalitatea actului administrativ. De asemenea, s-a făcut trimitere la practica

internaţională, care foloseşte noţiunea „prima facie” (analiză la prima vedere) sau fumus boni

juris (ceva care nu este cert, dar care creează, în mod rezonabil, aparenţa de dreptate).

b) Cu privire la a doua condiţie – prejudiciu greu de reparat, s-a făcut trimitere la

practica europeană, care foloseşte noţiunea „pericullum in mora” (pericol de întârziere),

apreciată ca reprezentând situaţia în care dauna produsă prin neluarea măsurii ar fi dificil sau

imposibil de reparat, în acelaşi context făcându-se referire şi la noţiunea de „pericol iminent”

din materia dreptului administrativ.




4.3 Măsuri care pot fi dispuse de instanţă

Referitor la măsurile care pot fi luate, au fost prezentate dispoziţiile art. 9642 alin.

(2)14: „(2) Instanţa judecătorească poate să dispună în special: a) interzicerea încălcării sau

încetarea ei provizorie;b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor”.

Ne aflăm în prezenţa mai degrabă a unor măsuri de asigurare a dovezilor, decât a unor

măsuri asigurătorii.

De asemenea, s-a precizat că enumerarea este enunţiativă, în sensul că se pot imagina

şi alte măsuri, fiind vorba de o sferă mai largă, ce excede noţiunii de «măsuri asigurătorii».

4.4 Procedura

Cu privire la procedură, alin. (4) al art. 9642 NCPC15 prevede faptul că măsurile

provizorii se aplică prin intermediul altei proceduri speciale întrucât legiuitorul trimite expres

la aceasta: ,,Instanţa soluţionează cererea potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa

preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care cererea este formulată

înainte de introducerea acţiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus măsura

provizorie se va fixa şi termenul în care acţiunea de fond trebuie să fie introdusă, sub

sancţiunea încetării de drept a acelei măsuri.”

În ceea ce priveşte cauţiunea, impunerea ei reprezintă o facultate pentru instanţă

(cauţiunea este lăsată la aprecierea instanţei, atât sub aspectul necesităţii, cât şi sub aspectul

cuantumului, ca reper fiind indicat posibilul prejudiciu produs părţii adverse). Cauţiunea se

fixează prin hotărârea de adoptare a măsurilor provizorii, iar nu anticipat. Dispoziţiile alin. (5)

şi următoarele sunt apreciate ca o prudenţă a legiuitorului, tratându-se posibilitatea reparării

eventualului prejudiciu cauzat prin măsura provizorie părţii adverse. Cu privire la prudenţa

legiuitorului în ceea ce priveşte reglementarea regimului cauţiunii a fost dată ca exemplu

situaţia în care reclamantul susţine faptul că pârâtul a preluat o operă (de exemplu, compoziţie

muzicală) asupra căreia are drept de autor [reclamantul solicită, în baza art. art. 9642 alin. (2)

lit. a)16, să i se interzică artistului să o interpreteze] sau o carte de specialitate [reclamantul

solicită, în baza art. art. 9642 alin. (2) lit. a)17, scoaterea de pe piaţă a exemplarelor

respective]; în situaţia în care reclamantul ar avea dreptate, măsura provizorie ar fi justificată

întrucât publicul nu i-ar mai cumpăra opera întrucât a cumpărat-o deja mai ieftin de la pârât;

în situaţia în care reclamantul nu ar avea dreptate, pârâtului i s-ar cauza un prejudiciu prin 14 Art. 978 alin. (2) NCPC republicat. 15 Art. 978 alin. (4) NCPC republicat. 16 Art. 978 alin. (2) lit. a) NCPC republicat. 17 Idem.



măsura asigurătorie întrucât în această perioadă ar fi lipsit de veniturile generate de opera sa.

Astfel, s-a arătat că trebuie protejat atât cel care cere dispunerea măsurii provizorii, cât şi cel

împotriva căruia se dispune aceasta.

S-a subliniat, totodată, că regimul eliberării cauţiunii este unul special, conform alin.

(8), prevederile acestuia prezentând o uşoară derogare de la regimul general al restituirii

cauţiunii (art. 1.049 NCPC18). Suntem în prezenţa unor prevederi mai favorabile celui

împotriva căruia a fost dispusă măsura provizorie (pârâtul este întrebat de instanţă dacă se

opune la eliberarea cauţiunii şi dacă acesta declară astfel, abia atunci instanţa îi fixează

termenul de maxim 30 zile pentru introducerea acţiunii de fond).

18 Art. 1.063 NCPC republicat.


Proceduri speciale: procedura partajului judiciar* - avocat Traian BRICIU


1. Sediul materiei

Sediul materiei în constituie dispoziţiile art. 965-981 NCPC1 şi o serie de prevederi

din Noul Cod civil, respectiv art. 669-686, soluţia îmbinării prevederilor privind partajul din

cele două coduri fiind considerată întrucâtva tradiţională, întrucât şi vechiul Cod civil

conţinea astfel de texte.

2. Competenţa

Pentru început au fost formulate câteva precizări în vederea lămuririi chestiunii

competenţei.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, s-a apreciat că nu vor fi dificultăţi, ea

urmând să fie determinată astfel:

– dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj succesoral, vom fi aplicabile dispoziţiile

privind ultimul domiciliu al defunctului;

– dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj care nu are temei succesoral, în masa

partajabilă existând un imobil, competenţa va aparţine instanţei locului unde este situat

imobilul; în situaţia în care în masa partajabilă există mai multe imobile competenţa va fi una

alternativă;

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol. 1 Art. 979-995 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).



– dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj care nu are temei succesoral, în masa

partajabilă existând numai mobile, competenţa o va determina locul unde sunt situate

bunurile; dacă nu se poate determina un loc al bunurilor mobile, competenţa va fi determinată

de domiciliul pârâtului.

În ceea ce priveşte competenţa materială, s-a precizat că, conţinutul textelor ridică

probleme de interpretare întrucât în condiţiile în care art. 92 pct. 1 lit. k) NCPC2 [judecătoriile

judecă (.....) k) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare] nu a preluat în

totalitate formularea art. 2 pct 1 lit. b) CPC 1865 care dă partajul judiciar în competenţa

materială a judecătoriei, indiferent de valoarea bunurilor şi indiferent de cauza indiviziunii,

inclusiv în cazul partajelor succesorale.

a) Astfel, s-a precizat că, dacă ne aflăm în faţa unei cereri de partaj fără probleme

succesorale, competenţa aparţine exclusiv judecătoriei, conform art. 92 pct. 1 lit. k) NCPC.

b) Dacă însă ne aflăm în faţa unei cereri de partaj care implică rezolvarea unor

probleme succesorale (stabilirea calităţii părţilor şi a masei succesorale, reducţiunea

liberalităţilor, anulare testament sau certificat de moştenitor), cele mai multe evaluabile în

bani, textul ne-ar conduce către aplicarea regulii determinării competenţei în funcţie de

valoare între judecătorie şi tribunal; în condiţiile în care art. 92 pct. 1 lit k) NCPC nu a preluat

formularea actualului art. 2 pct. 1 lit. b) („inclusiv în cazul partajelor succesorale”), această

situaţie poate determina o interpretare caracterizată drept rezonabilă bazată pe o analiză ad

litteram .

În acest context, formatorul a făcut trimitere la materialul suport de curs în care a

indicat două variante de interpretare:

– Varianta 1 (V1): Dacă există o cerere de partaj accesorie altor chestiuni

(reducţiune, anulare testament sau certificat de moştenitor sau alte asemenea, toate evaluabile

în bani), competenţa va aparţine judecătoriei la o valoare mai mică de 200.000 lei şi

tribunalului, pentru o valoare mai mare de 200.000 lei, cererile principale atrăgând

competenţa instanţei şi pentru cererea accesorie de partaj.

Argumente în favoarea acestei variante:

– dispoziţiile art. 119 NCPC3 , care, referitor la cererile accesorii, adiţionale şi

incidentale dispune că: „ (1) Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se

2 Art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC republicat. 3 Art. 123 alin. (1) NCPC republicat: „Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120”.



judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa

materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art.

117”

– dispoziţiile art. 30 alin. (4) NCPC: „Cererile accesorii sunt acele cereri a căror

soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal”.

– dispoziţiile art. 970 alin. (2) NCPC - Încheierea de admitere în principiu4: „Dacă, în

condiţiile legii, s-au formulat şi alte cereri în legătură cu partajul şi de a căror soluţionare

depinde efectuarea acestuia, precum cererea de reducţiune a liberalităţilor excesive, cererea

de raport al donaţiilor şi altele asemenea, prin încheierea arătată la alin. (1) instanţa se va

pronunţa şi cu privire la aceste cereri”.

Concluzie (V1): atunci când partajul depinde de soluţionarea prealabilă a unor

probleme de moştenire (succesorale), precum reducţiunea liberalităţilor, anularea

certificatului de moştenitor, anularea testamentului etc., competenţa se determină după

valoare, între judecătorie şi tribunal. Formatorul a precizat inclusiv faptul că atribuirea

competenţei după valoare judecătoriei sau tribunalului are implicaţii inclusiv în ceea ce

priveşte căile de atac la îndemâna părţilor, dosarele de partaj judiciar putând ajunge, în cazul

în care valoarea depăşeşte 500.000 lei, inclusiv la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

– Varianta 2 (V2): Cererile enumerate mai sus (reducţiunea liberalităţilor, anularea

certificatului de moştenitor, anularea testamentului, raportul donaţiilor) nu sunt cereri

principale, ci sunt, de fapt, cereri accesorii, în condiţiile în care cererea principală, cea care

determină scopul demersului judiciar (răspunsul la întrebarea ,,care este principalul scop

pentru care reclamantul s-a adresat instanţei?”) este aceea că s-a dorit împărţirea bunurilor

într-un anumit mod, iar nu pentru că a dorit, în sine, raportul donaţiilor, anularea certificatului

de moştenitor, a testamentului ori reducţiunea liberalităţilor). În această logică, partajul ar fi

considerat capăt principal (el reprezintă scopul demersului judiciar) iar celelalte cereri sunt

considerate capete de cerere-,,mijloc”. S-a precizat, totodată, că prin natura lor, capetele de

cerere-,,mijloc” nu pot fi capete principale.

Formatorul a subliniat că trebuie dat curs interpretării bazate pe analiza istorică şi

logică a textelor, care ar conduce la concluzia că legiuitorul a dorit ca toate partajele,

indiferent de natura şi valoarea acestora, să fie în competenţa judecătoriilor. Ca argument




suplimentar, a fost menţionat art. 9705 privind încheierea de admitere în principiu, invocându-

se faptul că instanţa nu se poate pronunţa asupra cererilor principale prin încheiere

interlocutorie iar asupra cererii accesorii (partajul) prin hotărâre finală (poate fi scopul

demersului judiciar mai bine evidenţiat prin încheierea interlocutorie decât prin hotărârea

finală? )

Referitor la acest aspect s-a exprimat şi opinia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu-

şi poate îndeplini rolul de unificator al practicii judiciare pe probleme foarte importante de

drept succesoral prin această ficţiune de considerare a partajului drept capăt principal.

Formatorul a opinat că este posibil ca textul să fie neclar tocmai pentru că au coexistat, pe

parcursul elaborării, aceste două curente de opinie: cel privind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie şi cel privind intenţia de a menţine partajele la judecătorie. Formatorul a precizat,

totodată, că, în pofida textului neclar, voinţa finală a legiuitorului pare să fi fost ca partajele,

considerate chestiuni mărunte, să rămână în competenţa judecătoriei şi să nu ajungă la Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la cele două variante menţionate mai sus, punctul de vedere exprimat de dl

judecător Liviu Zidaru a fost în sensul că:

– dacă prin cerere se solicită doar partajul, indiferent de izvorul său, competenţa

aparţine, în mod evident, judecătoriei;

– dacă cererea priveşte constatarea deschiderii succesiunii, stabilirea cotelor şi

partajul, aceasta va fi de competenţa judecătoriei, cu motivaţia că, oricum, instanţa trebuie să

se pronunţe prin încheierea de admitere privind bunurile supuse împărţelii, calitatea de

coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia etc. şi astfel, aceste cereri nu pot fi considerate

veritabile cereri principale, ci un preambul al partajului; de asemenea, a învederat faptul că

instanţa se va pronunţa asupra lor indiferent dacă partea solicită sau nu constatarea deschiderii

succesiunii.

– dacă există însă capete de cerere de sine-stătătoare (reducţiune, anulare certificat

moştenitor), care nu pot fi considerate un simplu preambul la partaj, competenţa se va stabili

după valoare, în condiţiile Variantei 1.




Într-o altă opinie exprimată cu privire la acest punct, s-a apreciat necesară analiza

dispoziţiilor art. 103 − Cererile în materie de moştenire6: „În materie de moştenire,

competenţa după valoare se determină fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moştenirii”,

menţionându-se că, dacă se inversează topica, putem conchide că, în materie de moştenire,

competenţa se determină după valoare.

Formatorul a menţionat că acest text, în principiu, a stat la baza controversei,

alimentând ideea aplicării criteriului valorii în materie succesorală. Totuşi, el nu este de natură

sa tranşeze disputa întrucât, spre exemplu, cererea de reducţiune făcută ca atare va fi judecată

atribuindu-se competenţa după valoare, dar dacă cererea de reducţiune este însoţită de cerere

de partaj revenim la variantele iniţiale.

Referitor la această precizare, s-a arătat că reducţiunea unei liberalităţi sau anularea

unui testament nu pot fi calificate ca accesorii conform definiţiei, întrucât nu depind de

soluţionarea partajului. Formatorul a arătat că o atare relaţie de interdependenţă este posibilă,

dând ca exemplu situaţia în care partea nu are calitate procesuală în ceea ce priveşte partajul.

În ceea ce priveşte posibilitatea calificării acestor cereri drept incidentale, formatorul

a apreciat că o atare calificare nu poate fi dată întrucât nu sunt introduse pe parcurs, ci încă de

la începutul procesului, prin cererea de chemare în judecată.

Într-o altă opinie s-a apreciat că ar putea fi considerate cereri principale reunite,

formatorul remarcând că o astfel de situaţie ar conduce la o valoare mai mare şi ar atribui

competenţa unei instanţe superioare, conducând la varianta V1 şi numai calificarea drept

accesorii sau incidentale ar pleda pentru varianta V2.

3. Procedura prealabilă

Au fost prezentate dispoziţiile art. 188 alin. (3) – Procedura prealabilă7: „La sesizarea

instanţei cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de

notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil. În

acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de către instanţă, din oficiu, sau

de către pârât”, subliniindu-se faptul se aplică doar în cazul dezlegării unor probleme

succesorale şi că neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată din oficiu de instanţă,

spre deosebire de alte proceduri, caz în care poate fi invocată doar de pârât, prin întâmpinare. 6 Art. 105 NCPC republicat. 7 Art. 193 alin. (3) NCPC republicat.



4. Obiectul partajului

Cu privire la obiectul partajului s-a făcut trimitere la textele din Noul Cod civil care

creează câteva situaţii confuze, enumerate în continuare.

Cu privire la partajul proprietăţii comune în devălmăşie au fost precizate următoarele:

– interdicţia partajului nu priveşte comunitatea soţilor, deoarece, potrivit art. 358

NCC, partajarea acesteia este posibilă în timpul regimului comunităţii, fără a mai fi necesare

motive temeinice (astfel cum cerea vechiul art. 36 C. fam.), deci fără restricţii legale;

– interdicţia partajului la proprietatea comună în devălmăşie este neclară atât timp cât

art. 686 NCC prevede că regulile secţiunii privind partajul se aplică şi bunurilor aflate în

devălmăşie;

– ca soluţie a fost propusă interpretarea conform căreia legiuitorul a introdus

interdicţia partajului la proprietatea comună în devălmăşie, de la care exceptează regimul

comunităţii soţilor, considerând textul aplicabil celorlalte cazuri de devălmăşie existente sau

care ar putea fi reglementate în viitor.

5. Calitatea procesuală

Cu privire la calitatea procesuală s-a arătat că:

– au calitate procesuală activă şi pasivă coproprietarii, fiind vorba de un litisconsorţiu

procesual obligatoriu, conform art. 684 alin. (2) NCC: „Partajul făcut fără participarea

tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută”;

– de asemenea, se recunoaşte dreptul creditorilor de a cere partajul sau de a interveni

în partajul cerut de coproprietari sau de alt creditor, conform art. 679 alin. (1) NCC:

„Creditorii personali ai unui coproprietar vor putea, de asemenea, să intervină, pe cheltuiala

lor, în partajul cerut de coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu pot însă să atace un partaj

efectuat, afară numai dacă acesta s-a făcut în lipsa lor şi fără să se ţină seama de opoziţia pe

care au făcut-o, precum şi în cazurile când partajul a fost simulat ori s-a făcut astfel încât

creditorii nu au putut să intervină în proces”. Referitor la acest aspect, s-a precizat că,

întrucât ne aflăm în prezenţa unui text special, nu mai trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii

pauliene (creditorul să facă dovada că debitorul este insolvabil), fiind vorba de un drept

necondiţionat al creditorului.



– având în vedere dispoziţiile speciale ale art. 678 alin. (1) NCC („Creditorii unui

coproprietar pot urmări silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot cere

instanţei împărţeala bunului, caz în care urmărirea se va face asupra părţii de bun sau, după

caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului”) este discutabil dacă creditorului care solicită

partajul i se mai solicită îndeplinirea condiţiilor acţiunii oblice (insolvabilitatea debitorului);

în acest caz, formatorul a apreciat că nu mai trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii oblice.

6. Rolul activ al judecătorului

Referitor la rolul activ al judecătorului (art. 967-968 NCPC8) s-a precizat că acesta

este reflectat în noua legislaţie în mod similar, fiind introdusă şi referirea la instanţa de tutelă

în cazul minorilor, interzişilor şi dispăruţilor.

7. Admiterea în principiu

Cu privire la încheierea de ,,admitere în principiu”, care era o denumire doctrinară, s-a

arătat faptul că acum are o denumire legală, consfinţită prin art. 970 NCPC9; din dispoziţiile

art. 969-970 NCPC rezultă că şi în noua reglementare se păstrează acelaşi regim în ceea ce

priveşte obligativitatea încheierii de ,,admitere în principiu”. Ca noutate au fost semnalate

dispoziţiile art. 970 alin. (2)10: „Dacă, în condiţiile legii, s-au formulat şi alte cereri în

legătură cu partajul şi de a căror soluţionare depinde efectuarea acestuia, precum cererea de

reducţiune a liberalităţilor excesive, cererea de raport al donaţiilor şi altele asemenea, prin

încheierea arătată la alin. (1) instanţa se va pronunţa şi cu privire la aceste cereri”, cu

precizarea că soluţia era aceeaşi şi în reglementarea anterioară, deşi nu era prevăzută expres.

8 Art. 981-982 NCPC republicat. 9 Art. 984 NCPC republicat. 10 Art. 984 alin. (2) NCPC republicat.



8. Căile de atac

Privitor la dispoziţiile art. 972 – Căile de atac împotriva unor încheieri11: „Încheierile

prevăzute la art. 970 alin. (1) [încheierea de admitere în principiu, n.n.] şi art. 971

[încheierea de admitere în principiu suplimentară, n.n.] pot fi atacate numai cu apel odată cu

fondul” a fost oferită o soluţie nuanţată, în sensul că regula atacării numai cu apel a încheierii

de admitere în principiu se aplică numai în acele cazuri în care hotărârea finală este atacabilă

numai cu apel, conform art. 980 NCPC12; în celelalte cazuri (de exemplu, cererea de partaj

este formulată ca o cerere incidentală), regimul căilor de atac este cel aplicabil cererii

principale (probabil, apel-recurs).

9. Suspendarea partajului

În continuare au fost prezentate dispoziţiile Noului Cod civil privind instituţia

,,suspendării a partajului”, respectiv art. 672 – Convenţiile privitoare la suspendarea

partajului - „Convenţiile privind suspendarea partajului nu pot fi încheiate pentru o perioadă

mai mare de 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în formă autentică şi

supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege”, arătându-se că se prevede aceeaşi

posibilitate de suspendare timp de cel mult 5 ani, dar noutatea priveşte forma, în cazul

imobilelor fiind necesară forma autentică ad validitatem. De asemenea, s-a precizat că

suspendarea partajului poate fi opusă doar creditorilor ulteriori, nu şi celor anteriori, cu

trimitere la dispoziţiile art. 678 NCC (care solicită dată certă – în cazul mobilelor şi

îndeplinirea condiţiilor de publicitate – în cazul imobilelor).

O figură juridică aparte o constituie suspendarea pronunţării partajului prin hotărâre

judecătorească - ,,Instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea

partajului, pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi

coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii este înlăturat înainte de împlinirea

termenului, instanţa, la cererea părţii interesate, va reveni asupra măsurii”. S-a făcut

precizarea că există o greşeală terminologică în formularea textului, în sensul că ar trebui

11 Art. 986 NCPC republicat: „Încheierile prevăzute la art. 984 alin. (1) şi art. 985 pot fi atacate numai cu apel odată cu fondul”. 12 Art. 994 NCPC republicat.



înţeles astfel: ,,instanţa va suspenda judecarea partajului”, iar nu formula utilizată de legiuitor

,,pronunţarea partajului”.

S-a remarcat faptul că dispoziţiile art. 673 NCC reprezintă o inovaţie în materie, în

sensul că ne aflăm în prezenţa unei ,,suspendări legale facultative”, dispusă de instanţă numai

la cererea unei părţi (nu poate fi dispusă din oficiu) cu durata de maxim un an. S-a precizat că

în acest interval termenul de perimare nu curge. S-a arătat, de asemenea, că nu se indică cine

va trebui să reintroducă cererea, dacă cererea se va repune pe rol din oficiu sau nu, dar s-a

precizat că după un an începe să curgă termenul de perimare. Totodată, s-a menţionat că

repunerea pe rol se face fără plata de taxe.

Ca justificare pentru introducerea textelor privind suspendarea a fost dată ca exemplu

existenţa unui moment de maximă criză economică şi de cădere brutală a pieţei, situaţie în

care, dacă s-ar lichida masa bunurilor, ar fi prejudiciat coproprietarul care ar urma să

primească sulta, faţă de coproprietarul care ar primi bunul, întrucât bunul prezintă aptitudinea

de a-şi recăpăta valoarea. Modalitatea concretă prin care partea va face dovada că se găseşte

într-o astfel de situaţie va fi o chestiune de facto, lăsată la suverana apreciere a judecătorului.

10. Procedura partajului

Privitor la procedura partajului, Codul de procedură civilă conţine aspecte de noutate

legate de calea de atac şi efectele hotărârii de partaj.

a) Spre deosebire de reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, care

permite drept căi de atac apelul şi recursul sau doar apelul, în funcţie de valoarea obiectului

cererii, până la sau peste 100.000 lei, noul Cod de procedură civilă prevede, la art. 980 alin.

(3)13 că hotărârea de partaj este supusă doar apelului dacă a fost introdusă pe cale principală,

în 30 de zile de la comunicare (acesta fiind termenul de drept comun în noul Cod de

procedură civilă). Dacă cererea de partaj a fost introdusă pe cale incidentală sau accesorie,

hotărârea va fi supusă căilor de atac corespunzătoare cererii principale14. Se reconfirmă, într-

un caz special, regula generală în materia căilor de atac, reflectată în art. 454 alin. (2)

13 Art. 994 alin. (3) NCPC republicat 14 Idem.



NCPC15. Exemple de cazuri în care cererea de partaj ar putea fi formulată pe cale incidentală

sunt divorţul şi contestaţia la executare.

b) În privinţa efectelor cererii de partaj a intervenit o modificare de substanţă. Până la

noul Cod civil, hotărârea pronunţată în soluţionarea unei cereri de partaj avea efect declarativ.

Noul Cod de procedură civilă prevede în mod expres efectul constitutiv al hotărârii de partaj

[art. 980 alin. (1)16]. În fapt, efectul este unul translativ. Teza efectului constitutiv al hotărârii

de partaj este consacrată şi de art. 680 alin. (1) NCC – „Fiecare coproprietar devine

proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite

numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj dar nu mai devreme de data

încheierii actului, în cazul împărţelii voluntare sau, după caz, de la data rămânerii definitive

a hotărârii judecătoreşti.”

Efectul declarativ al hotărârii de partaj din reglementarea anterioară putea acoperi

înstrăinările abuzive odată cu îndeplinirea condiţiei de a deveni proprietar exclusiv, în urma

partajului. Prin urmare, actul de înstrăinare abuzivă rămânea valabil tocmai datorită

caracterului declarativ, în virtutea căruia se putea aprecia ca hotărârea operează cu efect

retroactiv. Conform noului Cod de procedură civilă, actul respectiv nu se mai acoperă,

întrucât orice coproprietar, în baza noii reglementări, nu mai are ca opţiune doar acţiunea de

partaj, ci şi acţiunea în revendicare îndreptată împotriva terţului, cu efectul de a readuce bunul

în coproprietate (cum prevede şi art. 643 NCC, conform căruia acţiunea în revendicare poate

fi introdusă chiar şi de un singur coproprietar), întrucât actul de înstrăinare îi este inopozabil.

Un alt efect al caracterului constitutiv este faptul că hotărârea de partaj trebuie înscrisă

în cartea funciară. Temeiul înscrierii apare în Codul civil, la art. 680 alin. (2) teza a II-a – ,,În

cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj

încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost

înscrise în cartea funciară”.

15 Art. 460 alin. (2) NCPC republicat. 16 Art. 994 alin. (1) NCPC republicat.


Proceduri speciale: procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii* - avocat Traian BRICIU


Este vorba despre o procedură nouă ce trebuie corelată cu dispoziţiile din Codul civil

(art. 930 şi urm.).

1. Diferite probleme de determinare a domeniului de aplicare

O problemă dificilă în practică, ridicată de această instituţie a fost determinarea

persoanei care are calitate procesuală pasivă. Concepută ca o procedură contencioasă,

identificarea persoanei „pârâtului” într-o cerere privind uzucapiunea a reprezentat o necesitate

procedurală, în contextul în care identificarea persoanei împotriva căreia a început posesia

utilă, care a condus la dobândirea dreptului pe cale de uzucapiune, a reprezentat, în multe

cazuri, o sarcină prea grea pentru reclamant. Într-o anumită măsură, procedura din sistemul

Codului de la 1865 transferă sarcina de la reclamant către o persoana nedeterminată şi care ar

fi interesată să facă opoziţie. Procedura începută de reclamant este una necontencioasă, dar

poate deveni contencioasă dacă o terţă persoană face opoziţie.

O primă problemă pe care o ridică această nouă procedură este dacă se aplică doar

imobilelor înscrise în cartea funciară sau şi celor neînscrise. Întrebarea decurge din modul în

care este redactat art. 1.036 alin. (3) NCPC1 care face o serie de menţiuni cu trimitere la

cartea funciară. Alineatul (2) al art. 1.036 NCPC2 prevede că „reclamantul va arăta în

cererea de înscriere data de la care posedă imobilul sub nume de proprietar, temeiul

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol. 1 Art. 1.050 alin. (3) în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat). 2 Art. 1050 alin. (2) NCPC republicat.



er facultativ.

osesiei.

uzucapiunii, faptul dacă imobilul posedat este sau nu înscris în cartea funciară (…)”, de unde

rezultă că procedura se aplică atât imobilelor înscrise, cât şi imobilelor neînscrise în cartea

funciară. Prin urmare, prevederile de la alin. (3) trebuie interpretate raportat la alin. (2) al art.

1036 NCPC3 care le conferă un caract

Această procedură se aplică uzucapiunii din noul Cod civil, Cartea a III-a „Despre

bunuri” (art. 930 şi urm.), doar uzucapiunii extratabulare, argumentul în acest sens fiind titlul

din noul Cod de procedură civilă „Procedura privind înscrierea drepturilor dobândite în

temeiul uzucapiunii în cartea funciară”.

O altă problemă ridicată cu privire la această procedură este dacă se aplică şi

posesiilor începute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil. Problema este generată de

faptul că art. 1.036 alin. (3) lit. a) şi g) NCPC4 trimit la condiţiile din art. 930 NCC.

Răspunsul însă trebuie să fie unul pozitiv. Deşi legiuitorul face trimiteri la noul Cod civil, nu

a exclus aplicarea procedurii pentru uzucapiunea începută anterior, cu privire la care se cere

doar a se respecta condiţiile de fond prevăzute de legea de la data începerii p

2. Judecarea cererii şi efectele hotărârii

Articolul 1.036 NCPC5 stabileşte condiţiile, cuprinsul cererii. Ca element de noutate,

se remarcă „numele şi domiciliul a cel puţin doi martori”.

Articolul 1.037 NCPC6 determină activitatea instanţei în această primă fază a

procedurii: dispune, prin încheiere, citarea titularului dreptului înscris în cartea funciară sau a

succesorilor acestuia, dacă sunt cunoscuţi, precum şi emiterea unei somaţii şi afişarea acesteia

la imobilul în litigiu, la sediul instanţei, al biroului teritorial de cadastru şi publicitate

imobiliară şi la sediul primăriei în raza căreia se află imobilul, precum şi publicarea ei în două

ziare de largă răspândire, dintre care cel puţin unul de circulaţie naţională. După această primă

fază, urmează o perioadă de cel puţin 6 luni de aşteptare, termen înăuntrul căruia cei interesaţi

pot face opoziţie – „somaţia către toţi cei interesaţi să facă opoziţie, cu precizarea că, în caz

contrar, în termen de 6 luni de la emiterea celei din urmă publicaţii se va trece la judecarea

cererii” [conform art. 1.037 alin. (2) lit. e) NCPC7].

3 Ibidem. 4 Art. 1050 alin. (3) lit. a), g) NCPC republicat. 5 Idem. 6 Art. 1051 NCPC republicat 7 Art. 1051 alin. (2) lit. e) NCPC republicat.



De aici decurg trei ipoteze, dintre care doar două sunt reglementate de cod:

a) După 6 luni nu se face opoziţie şi nu există titular înscris în cartea funciară sau există,

dar a decedat şi nu are succesori ori a renunţat sau titularul este persoană juridică şi

a fost radiată. Cererea se va judeca în procedură necontencioasă, neexistând pârât,

dar instanţa va verifica îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii pe baza înscrisurilor şi a

audierii martorilor. S-a semnalat o aparenţă de incompatibilitate între aceste dispoziţii

şi cele asemănătoare cuprinse în Decretul nr. 115/1938, dar trebuie avută în vedere şi

legea de punere în aplicare a noului Cod civil, care abrogă orice dispoziţii procedurale

contrare Codului, chiar şi pe cele din legi speciale, astfel încât procedura prevăzută în

noul cod să se aplice atât uzucapiunilor nou începute, cât şi celor anterioare.

b) Nu se face opoziţie, dar există titular înscris în cartea funciară sau există succesori

care nu fac opoziţie. Pentru această ipoteză Codul nu aduce şi o soluţie. Opinia

exprimată de formator a fost în sensul aplicării regulilor de la lit. a), de mai sus,

motivat de faptul că legiuitorul a dorit transformarea procedurii în una contencioasă

numai în cazul în care s-ar formula opoziţie.

c) Ipoteza în care s-a făcut opoziţie – „Dacă s-au formulat opoziţii la cererea de

uzucapiune, acestea vor fi comunicate reclamantului, pentru a formula întâmpinare

potrivit dispoziţiilor de drept comun. După primirea întâmpinării se va fixa termen

pentru soluţionarea cererii de înscriere, cu citarea reclamantului şi a oponenţilor,

cărora li se va comunica şi câte o copie de pe cererea de înscriere şi întâmpinarea

depusă de reclamant”. Dacă s-a formulat opoziţie, procedura devine contencioasă, de

drept comun, celelalte ipoteze fiind de procedură necontencioasă.

Articolul 1.037 alin. (1) NCPC8 pune o problemă: „După depunerea cererii, instanţa

dispune, prin încheiere, citarea titularului dreptului înscris în cartea funciară sau a

succesorilor acestuia, dacă sunt cunoscuţi, precum şi emiterea unei somaţii şi afişarea

acesteia la imobilul în litigiu, la sediul instanţei, al biroului teritorial de cadastru şi publicitate

imobiliară şi la sediul primăriei în raza căreia se află imobilul, precum şi publicarea ei în două

ziare de largă răspândire, dintre care cel puţin unul de circulaţie naţională”. Întrucât titularul

dreptului înscris în cartea funciară a fost citat înainte de a fi făcut opoziţie, citarea ar trebui

interpretată ca înştiinţare privitor la dreptul de a se face opoziţie sau este citat pentru judecata

cererii după trecerea termenului de 6 luni, indiferent dacă face sau nu opoziţie? În




concordanţă cu cele expuse anterior, s-a apreciat că citarea la care se referă art. 1.037 NCPC9

este, în realitate, o înştiinţare asupra faptului că are dreptul de a face opoziţie. În ipoteza în

care nu face opoziţie, cererea de înscriere a drepturilor dobândite în temeiul unei uzucapiunii

nu se va judeca în contradictoriu cu acesta.

Articolul 1.038 alin. (2) NCPC10 poate, de asemenea, pune probleme. Astfel, potrivit

acestui text, „În toate cazurile, registratorul de carte funciară nu va putea dispune înscrierea

dreptului, în temeiul uzucapiunii, dacă acesta a fost intabulat sau înscris provizoriu în folosul

unei alte persoane, chiar după împlinirea termenului de uzucapiune; în cazul în care s-a făcut

numai o notare, se va putea dispune înscrierea dreptului, fără ca înscrierea să fie opozabilă

celui care a cerut notarea”, astfel încât, în ciuda faptului că există o hotărâre judecătorească

şi că nici proprietarul nu a făcut opoziţie, registratorul de carte funciară nu va putea dispune

înscrierea dreptului, pentru că aceasta compatibilizează cu o prevedere din Codul civil care

acum dispune că dobândirea dreptului de proprietate operează de la înscriere, nu de la

momentul începerii posesiei. Pare o dispoziţie în defavoarea reclamantului care riscă să se

judece mai mulţi ani, să plătească taxă de timbru, iar în final să obţină o hotărâre ineficace.

Dispoziţii trebuie corelate cu cele ale art. 82 al Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a

noului Cod civil care vizează ipotezele art. 930-934 NCC (uzucapiunea imobiliară) şi cu art.

56 din aceeaşi lege, conform căruia dispoziţiile Codului civil privind dobândirea drepturilor

reale imobiliare prin înscriere în cartea funciară cu efect constitutiv operează numai după

finalizarea lucrărilor cadastrale.

Articolul 1.037 alin. (1) NCPC11 a ridicat şi problema ipotezei defunctului fără

succesori, caz în care se obţine un certificat de vacanţă succesorală, iar statul poate face

opoziţie prin unitatea administrativ-teritorială. Orice terţ poate face opoziţie, sub cenzura

interesului personal.

9 Ibidem. 10 Art. 1.052 alin. (2) NCPC republicat 545/3.08.2012). 11 Art.1.051 NCPC republicat.


Proceduri speciale: procedura divorţului* - avocat Traian BRICIU


1. Competenţa

Articolul 903 NCPC1, care reglementează instanţa competentă corespunde art. 607

CPC 1865. Acesta aduce însă un element de noutate prin alin. (1), astfel cum a fost modificat

prin Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă: „Cererea de

divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă

comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai

locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună,

judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când

pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este

competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul”. Referitor la

acest text, opinia exprimată de formator a fost în sensul că acesta nu a reprezentat niciodată

norma care să stabilească competenţa internaţională a instanţelor.

2. Cereri soluţionate din oficiu

Articolul 907 alin. (2) NCPC2 se referă la cererile pe care, în mod tradiţional, instanţa

le soluţiona din oficiu „Când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei

ori adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi

asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă

acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ”. Noutatea constă în faptul că instanţa se * Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol. 1 Art. 914 NCPC republicat. 2 Art. 918 NCPC republicat.



pronunţă asupra exercitării autorităţii părinteşti, aspect care trebuie coroborat cu dispoziţiile

Codului civil şi interpretat în sensul stabilirii de către instanţă şi a locuinţei minorului. Prin

urmare, acest aspect trebuie precizat expres în dispozitiv.

Se menţin regulile actuale, conform cărora instanţa trebuie să se pronunţe din oficiu şi

asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare, precum şi cu privire la

numele pe care foştii soţi îl vor purta după căsătorie.

3. Continuarea procesului în caz de deces al reclamantului

Articolul 914 NCPC3, ca regulă generală, preia reglementarea Codului de procedură

civilă de la 1865, astfel încât, în ipoteza în care unul dintre soţi decedează în cursul

procesului, se va dispune închiderea dosarului. Alineatul al doilea introduce o excepţie, şi

anume posibilitatea continuării procesului de divorţ prin moştenitorii reclamantului.

Noutatea textului poate genera o serie de probleme cu care nu ne-am confruntat până

în prezent:

– o primă situaţie ar fi cea în care soţul supravieţuitor este şi moştenitor. Textul

vizează situaţia celorlalţi moştenitori, excluzând situaţia confuziunii între calitatea de

reclamant şi pârât în cazul decesului primului;

– o altă situaţie ce se poate ivi este cea în care moştenitori sunt copiii defunctului,

astfel încât aceştia nu vor putea fi reprezentaţi de părinte, ci se va institui curatela specială,

pentru contrarietate de interese între reprezentat şi reprezentantul legal;

– o altă problemă este posibilitatea stabilirii calităţii de moştenitor a unităţii

administrativ-teritoriale. S-a apreciat că o atare situaţie este exclusă, deoarece textul de lege

vorbeşte expres de moştenitori iar unitatea administrativ-teritorială nu dobândeşte această

calitate, ea preluând moşteniri vacante (se exceptează cazul în care unitatea administrativ-

teritorială ar fi beneficiara unui legat). De altfel, conform art. 963 NCC, patrimoniul

defunctului se transmite unităţii administrativ-teritoriale ,,în lipsa moştenitorilor legali sau

testamentari”;

– este de remarcat că pentru a se putea continua procesul de către moştenitorii

reclamantului este necesar ca divorţul să fi fost întemeiat pe culpa pârâtului (chiar




neexclusivă); în schimb, pentru admiterea cererii de divorţ, continuată de moştenitori, este

necesar să se constate culpa exclusivă a soţului pârât;

– alineatul (4) al art. 9144 ridică o altă problemă, respectiv data producerii efectelor

hotărârii de divorţ. Aceasta premerge momentului decesului. Se va suspenda calitatea soţului

supravieţuitor, printr-o ficţiune juridică, până la finalizarea procesului, întrucât, în calitate de

moştenitor, e posibil să nu mai fie interesat să continue procesul.

4. Culpa exclusivă a reclamantului, atunci când pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională. Efecte

O altă chestiune nouă este reglementată de art. 922 NCPC5, respectiv culpa în

destrămarea căsătoriei: „(1) Instanţa va pronunţa divorţul din culpa soţului pârât atunci

când, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav

vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. (2) Instanţa poate să pronunţe

divorţul din culpa ambilor soţi, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă

din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovaţi de destrămarea căsătoriei. (3)

Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile administrate rezultă că

numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca

neîntemeiată, cu excepţia cazului în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 9236

privind pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a reclamantului”.

Prin urmare, art. 922 reglementează ipoteza în care reclamantul formulează cerere,

solicitând divorţul din culpa soţului pârât, iar alineatul (3) prezintă ipoteza în care soţul pârât

nu a formulat cerere reconvenţională. Soluţia tradiţională la problema ridicată în alineatul (3),

este respingerea cererii de divorţ, iar conform noului Cod se va respinge cererea ca

neîntemeiată, ca şi sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, cu elementul de

noutate introdus de ultima teză, şi anume cu excepţia situaţiei în care sunt îndeplinite

condiţiile de la art. 9237. Reclamantul ar putea obţine desfacerea căsătoriei chiar dacă se

dovedeşte culpa sa exclusivă, dacă îşi asumă eşecul căsătoriei şi soţii sunt despărţiţi în fapt

timp de 2 ani. Rezultă de aici mai multe ipoteze pentru cazul în care reclamantul formulează

4 Art. 925 alin. (4) NCPC republicat. 5 Art. 933 NCPC republicat. 6 Art. 934 NCPC republicat. 7 Art. 934 NCPC republicat.



acţiune împotriva pârâtului, solicitând desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului

sau din culpă comună:

a) Se dovedeşte că pârâtul este culpabil – se admite cererea;

b) Se dovedeşte că şi pârâtul şi reclamantul sunt culpabili – se admite cererea;

c) Se dovedeşte că numai reclamantul este culpabil, iar pârâtul nu face cerere

reconvenţională, caz în care apar trei ipoteze subsecvente:

– soţii sunt despărţiţi în fapt de cel puţin 2 ani, reclamantul recunoaşte şi îşi asumă

eşecul căsătoriei din culpa sa şi se admite cererea;

– reclamantul este exclusiv culpabil, îşi asumă eşecul căsătoriei dar nu este întrunită

condiţia celor 2 ani de despărţire de fapt, caz în care, raportându-ne la textul la care face

trimitere art. 9228, cererea ar trebui respinsă;

– reclamantul este exclusiv culpabil dar nu-şi asumă eşecul, dacă nu a rezultat culpa

pârâtului şi nu stăruie în divorţ, caz în care cererea este respinsă.

Se ridică şi problema mijlocului procedural prin care reclamantul îşi va manifesta

asumarea eşecului căsătoriei. Prin ipoteză, reclamantul a solicitat divorţul din culpa pârâtului

sau, cel mult, culpa comună. Cum se va ajunge la exprimarea de către reclamant a asumării

eşecului căsătoriei? În această situaţie, dacă judecătorul doreşte să-l întrebe pe reclamant dacă

îşi asumă eşecul căsătoriei, din punct de vedere procedural, ar trebui să o facă înainte de

administrarea probatoriului, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată

reclamantul solicită desfacerea căsătoriei din vina pârâtului. Până la închiderea dezbaterilor

reclamantul se poate răzgândi şi adopta poziţia culpei proprii exclusive. S-a exprimat şi opinia

conform căreia consimţământul reclamantului la divorţ se presupune dat din moment ce el a

formulat cererea. Acest punct de vedere nu poate fi acceptat, deoarece, în acest caz,

reclamantul a formulat o cerere de divorţ din culpa pârâtului sau culpă comună, ceea ce nu

poate fi echivalat cu acceptarea pronunţării divorţului din propria culpă exclusivă. Este nevoie

de o manifestare de voinţă expresă, care este bine să se producă într-o fază incipientă a

procesului, chiar şi prin afirmarea unui rol activ al judecătorului.

5. Căi de atac

Un alt element de noutate priveşte calea de atac care este doar apelul.




În ceea ce priveşte căile de atac extraordinare, spre deosebire de soluţia tradiţională,

potrivit căreia revizuirea nu era admisibilă în materie de divorţ, potrivit noului Cod sunt

posibile atât revizuirea, cât şi contestaţia în anulare, dacă niciunul dintre soţi nu s-a căsătorit

ulterior. Niciuna dintre aceste căi extraordinare de retractare nu este posibilă, dacă vreunul

dintre soţi s-a căsătorit între timp.


Arbitrajul* - avocat Traian BRICIU


Clauzele neuzuale sunt acelea care prevăd în folosul celui care le propune câteva

elemente, printre care şi clauza compromisorie, prin care părţile renunţă la beneficiul instanţei

judecătoreşti, soluţionându-şi cauza în faţa unui complet arbitral. Aşadar, clauza

compromisorie, în viziunea noului Cod civil, este o clauză neuzuală. Este acea clauză

standard care creează un drept exorbitant în favoarea unei părţi, a celei care a propus-o, şi are

un regim aparte: „dacă sunt astfel de clauze (printre care şi clauza compromisorie) şi prin care

se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti, acestea nu produc

efecte decât dacă sunt acceptate în mod expres, în scris”.

O problemă ce poate apărea în acest sens este cea care ţine de valabilitatea clauzei

compromisorii care trebuie acceptată expres, în scris. S-au conturat două opinii: una conform

căreia dacă apare menţionată în contract clauza, aceasta este acceptată prin semnarea

contractului, iar altă opinie susţine că această clauză trebuie acceptată expres, individual,

separat, tocmai pentru a se evita ,,strecurarea” acesteia în contract. Prin urmare, pentru a nu se

eluda anumite norme procesuale prin clauze standard, acestea trebuie asumate expres.

Articolul 1.203 NCC precizează „în mod expres, în scris”, deci printr-o interpretare

gramaticală rezultă că această clauză trebuie acceptată expres, iar nu doar contractul în

întregime.

Legat de arbitraj, probleme pot apărea la aspectele de nulitate – forma convenţiei de

arbitraj. Se poate invoca excepţia de necompetenţă a instanţei, întemeiată pe existenţa unei

convenţii arbitrale, în acest caz instanţa urmând să se pronunţe asupra valabilităţii şi, implicit,

asupra problemei competenţei. Articolul 540 NCPC1, reglementează forma convenţiei de

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol. 1 Art. 548 NCPC republicat.



arbitraj astfel: ,,(1) Convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii. Condiţia

formei scrise se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin

schimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale”. De

la regula prevăzută de art. 540 au fost reglementate şi derogări. Astfel, conform la art. 541

alin. (1)-(2)2: „(1) Convenţia arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze

compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenţie separată, la care

contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. (2) Existenţa convenţiei

arbitrale poate rezulta şi din înţelegerea scrisă a părţilor făcută în faţa tribunalului arbitral”.

Prin urmare, această formă scrisă poate rezulta şi din faptul că în faţa tribunalului arbitral

părţile se înţeleg în scris şi chiar prin documente separate (reclamantul introduce acţiunea

arbitrală, iar pârâtul prin întâmpinare declară că înţelege să nu invoce excepţia, în sensul de a

prevedea expres că este de acord cu competenţa tribunalului arbitral).

O altă problemă priveşte desfiinţarea hotărârii arbitrale, motivele în acest sens fiind

reglementate de art. 599 NCPC3, din conţinutul căruia a dispărut lit. i) din forma consacrată

de Codul de procedură civilă de la 1865. Astfel, noua ipoteză reglementată de lit. i) a art. 599

se referă la situaţia în care: ,,după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a

pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea,

ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei

excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate

de prevederile menţionate în sesizare". Aceasta vizează ipoteza care, în procedura de drept

comun reprezintă caz de revizuire, dar apare la acţiunea în anulare, întrucât în materie de

arbitraj nu există revizuire.

În ceea ce priveşte judecata acţiunii în anulare, competenţa aparţine curţii de apel,

existând prevedere expresă în acest sens în noul Cod de procedură civilă („Competenţa de a

judeca acţiunea în anulare revine curţii de apel în circumscripţia căreia a avut loc

arbitrajul”)4.

Din punctul de vedere al compunerii instanţei se menţine reglementarea din Codul de

procedură civilă de la 1865, astfel că acţiunea se soluţionează de un singur judecător, însă în

privinţa soluţiilor apar modificări. Conform Codului de procedură civilă de la 1865, ori de

câte ori instanţa admite acţiunea în anulare, anulează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare,

2 Art. 549 NCPC republicat. 3 Art. 608 NCPC republicat. 4 Art. 610 NCPC republicat.



judecând în limitele convenţiei arbitrale. Articolul 604 alin. (3) lit. a)5 conţine o reglementare

diferită: „Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi: a) în cazurile

prevăzute la art. 599 alin. (1) lit. a), b) şi e), va trimite cauza spre judecată instanţei

competente să o soluţioneze, potrivit legii”. Prin urmare, nu se reţine cauza la curtea de apel,

precum în reglementarea Codului anterior, ci se trimite la instanţa competentă să o judece în

lipsa clauzei arbitrale.

O noutate absolută o reprezintă posibilitatea trimiterii spre rejudecare la tribunalul

arbitral, dacă cel puţin una din părţi solicită acest lucru.

Conform alineatului (4) al art. 6046 introdus prin Legea de punere în aplicare,

„Hotărârile curţii de apel, pronunţate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului" care se judecă

de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

5 Art. 613 alin. (3) NCPC republicat: „Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi: a) în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) şi e), va trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii.”. 6 Art. 613 alin. (4) NCPC republicat.


Executarea silită în lumina dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă* - Bogdan DUMITRACHE

Prelegere susţinută de dl. Bogdan DUMITRACHE, formator INM

1. Sediul materiei

Instituţia executării silite este reglementată de Cartea a V-a a Noului Cod de procedură

civilă („Despre executarea silită”), dispoziţiile acesteia urmând a fi aplicate executărilor silite

care îşi încep cursul după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă.

În acest sens, relevante apar dispoziţiile art. 24 NCPC, precum şi ale art. 3 alin. (1) din

Legea 76/2012 privind punerea în aplicare a Noului cod de procedură civilă, conform cărora

„Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute

după intrarea acesteia în vigoare”. Pe cale de consecinţă, orice lege nouă care cuprinde

norme de executare silită va guverna numai proceduri de executare silită născute după

intrarea în vigoare a legii noi.

2. Procedura învestirii cu formulă executorie – element al Codului de procedură civilă de la 1865

Deşi conform art. 623 alin. (2) NCPC1, „Constituie titluri executorii hotărârile

executorii, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit

legii, pot fi puse în executare”, art. 10 din Legea nr. 76/20122 introduce un element de noutate

ce constă în faptul că hotărârile judecătoreşti sau alte înscrisuri pot fi puse în executare fără

a fi necesară învestirea cu formulă executorie.

* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012, varianta în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol. 1 Art. 632 alin. (2) NCPC republicat. 2 Articolul 10 din Legea nr. 76/2012 prevede: „Ori de câte ori printr-un act normativ se prevede învestirea cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti sau a altui înscris, acestea vor fi puse în executare, de la data intrării în vigoarea a Codului de procedură civilă, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie.”



Noutatea absolută priveşte hotărârile judecătoreşti, relativ la care nu mai este necesară

învestirea cu formulă executorie.

În privinţa înscrisurilor (cecuri, cambii, bilete la ordin, contracte de asistenţă juridică),

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit necesitatea învestirii lor cu

formulă executorie în aplicarea dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 58/1934, Legii nr. 59/1934,

Legii nr. 51/1995. După intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă şi aceste

înscrisuri vor intra sub incidenţa art. 10 din Legea nr. 76/2012.

Înainte de a încuviinţa executarea silită în privinţa acestor înscrisuri, instanţa trebuie să

verifice îndeplinirea condiţiilor de validitate conform legii speciale aplicabile titlurilor de

credit, putând respinge încuviinţarea executării silite atunci când înscrisul, altul decât o

hotărâre judecătorească, nu îndeplineşte condiţiile de formă cerute de lege [art. 6313,

modificat prin Legea nr. 76/2012 coroborat cu art. 656 alin. (5) pct. 34]. Ca urmare, instanţa

va verifica aspectele formale ale cambiei, biletului la ordin şi cecului, conform Legii nr.

58/1934 şi Legii nr. 59/1934, neintrând în verificarea fondului, excesivă la acest moment

procesual.

Chiar şi în contextul în care a dispărut învestirea cu formulă executorie, rămân în fiinţă

încuviinţarea executării silite, precum şi formula executorie5.

3. Procedura încuviinţării executării silite

3.1 Instanţa de executare

Potrivit art. 641 alin. (1)6, „Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia

căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în

care legea dispune altfel”. Din această dispoziţie reiese că însuşi executorul judecătoresc

învestit determină instanţa de executare, eliminându-se astfel diversitatea de proceduri născute

în aplicarea Codului de procedură civilă de la 1865.

În privinţa competenţei teritoriale a executorului judecătoresc, art. 6427 stabileşte

competenţa executorului judecătoresc în situaţia existenţei bunurilor imobile şi mobile,

3 Art. 640 NCPC republicat. 4 Art. 665 alin. (5) pct. 3 NCPC republicat. 5 Formula executorie este prevăzută de art. 656 alin. (7) NCPC şi se adaugă în partea finală a încheierii de încuviinţare a executării silite. 6 Art. 650 alin. (1) NCPC republicat. 7 Art. 651 NCPC republicat.



precum şi în cazul existenţei unei obligaţii de a face sau de a nu face, sancţiunea pentru

nerespectarea competenţei fiind nulitatea necondiţionată8 a actelor de procedură efectuate.

Pe de altă parte, sub imperiul noilor dispoziţii, încuviinţarea executării silite produce

efecte pe întreg teritoriul ţării [art. 656 alin. (4) teza a II-a9], ceea ce înseamnă că o sigură

încuviinţare este suficientă10, nemaifiind nevoie de multiplele încuviinţări impuse de locul

situării bunurilor.

3.2 Încuviinţarea urmăririi silite imobiliare

Pentru a obţine încuviinţarea urmăririi imobiliare executorul judecătoresc trebuie să

adreseze solicitarea de încuviinţare instanţei de executare în circumscripţia căreia se află

imobilul (art. 809 NCPC11). Dispoziţia cuprinsă în art. 809 apare ca o normă derogatorie de la

cea care prevede că instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află

biroul executorului judecătoresc care face executarea [art. 641 alin. (1) NCPC12].

Pentru ca executorul să poată solicita instanţei încuviinţarea urmăririi imobiliare şi

pentru respectarea întocmai a noilor dispoziţii trebuie însă întocmite două cereri distincte. O

primă cerere este menţionată în cuprinsul art. 654 NCPC13, care face vorbire despre cererea

de executare şi despre cuprinsul ei. Această cerere se depune de către creditor sau de către

reprezentantul legal sau convenţional la sediul executorului judecătoresc. O a doua cerere este

prevăzută la art. 808 alin. (4) NCPC14, care face vorbire despre cuprinsul cererii de

încuviinţare a urmăririi silite imobiliare, cerere depusă, şi ea, de către creditor.

Prin urmare, dosarul instanţei care va soluţiona cererea de încuviinţare a urmării silite

imobiliare va cuprinde nu doar cererea de încuviinţare a executării silite, ci şi o cerere de

urmărire silită a bunurilor imobile. Observaţia este importantă prin prisma posibilităţii pe care

o are debitorul de a formula contestaţie la executare pe motivul inexistenţei cererii de

încuviinţare a urmăririi imobiliare. Procedura încuviinţării executării silite va debuta însă

8 Nulitatea necondiţionată este prevăzută de art. 176 NCPC. 9 Art. 665 alin. (4) NCPC republicat. 10 Articolul 656 alin. (4) teza a III-a [art. 665 alin. (4) teza a III-a] reiterează ideea unicităţii încuviinţării executării, încuviinţare care, odată emisă, se extinde şi asupra titlurilor executorii ce se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate. Ca urmare, un act de adjudecare emis de executor nu va atrage după sine necesitatea de a solicita instanţei încuviinţarea executării pe baza noului titlu executoriu, o astfel de cerere fiind lipsită de interes. Nu intră în sfera actelor emise de executor hotărârile de validare a popririi, acestea fiind acte ale instanţei de judecată. 11 Art. 819 NCPC republicat. 12 Art. 650 alin. (1) NCPC republicat. 13 Art. 663 NCPC republicat. 14 Art. 818 alin. (3) NCPC republicat.



odată cu depunerea, de către creditor sau de către reprezentantul său legal, a cererii de

executare, la biroul executorului judecătoresc.

Potrivit art. 654 alin. (3)15, cererea de executare silită trebuie să cuprindă:

a) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi

debitorului;

b) bunul sau, după caz, felul prestaţiei datorate;

c) modalităţile de executare solicitate de creditor.

Conform art. 654 alin. (4)16, „la cerere se vor ataşa titlul executoriu în original sau în

copie legalizată, după caz, şi dovada achitării taxelor de timbru, inclusiv timbrul judiciar,

precum şi, dacă este cazul, înscrisurile anume prevăzute de lege”. Ca urmare, hotărârile

judecătoreşti vor fi depuse în copii legalizate, fără a mai fi necesară învestirea cu formulă

executorie, aceeaşi situaţie fiind aplicabilă şi cecurilor, cambiilor şi biletelor la ordin, precum

şi altor contracte care pot fi încheiate într-un singur exemplar.

Articolul 655 alin. (1) NCPC17 aduce ca element de noutate în procedura înregistrării

cererii de executare încheierea executorului judecătoresc18, aceasta fiind o încheiere prin care

executorul dispune înregistrarea cererii şi deschiderea dosarului de executare, sau prin care

refuză motivat deschiderea procedurii de executare. Dacă executorul refuză deschiderea

procedurii de executare, creditorul, în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii, poate

face plângere19 la judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc

[art. 655 alin. (2) NCPC20].

15 Art. 663 alin. (3) NCPC republicat. 16 Art. 663 alin. (4) NCPC republicat. 17 Art. 664 alin. (1) NCPC republicat. 18 Cuprinsul încheierilor executorului judecătoresc este prevăzut în art. 647 NCPC (art. 656 NCPC republicat), conform căruia încheierile se emit doar în cazurile de amânare, suspendare şi încetare a executării silite, eliberare sau distribuire a sumelor obţinute din executare, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege, iar acestea trebuie să aibă următorul cuprins: a) denumirea şi sediul organului de executare; b) data şi locul întocmirii încheierii şi numărul dosarului de executare; c) titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează procedura de executare; d) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi ale debitorului; e) procedura de executare care face obiectul încheierii; f) chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea; g) motivele în fapt şi în drept care au determinat darea încheierii; h) dispoziţia luată de executor; i) calea şi termenul de atac al încheierii; j) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc. Sancţiunea nerespectării acestui cuprins, cu excepţia literei g), este nulitatea încheierii întocmite, fiind vorba despre o nulitate condiţionată expresă. 19 Contestaţia la executare, inclusiv sub forma plângerii, poate fi folosită în privinţa tuturor incidentelor la executare silită, făcându-se aplicarea dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă; în privinţa altor competenţe pe care executorul nu le respectă, vor fi incidente dispoziţiile legii speciale – Legea nr. 188/2000. 20 Art. 664 alin. (2) NCPC republicat.



Potrivit art. 656 alin. (1) NCPC21, în etapa încuviinţării executării, această încheiere,

împreună cu cererea creditorului, cu titlul executoriu şi cu dovada taxei de timbru, va fi

depusă la instanţa de executare căreia executorul îi solicită încuviinţarea executării.

Instanţa poate încuviinţa executarea silită sau poate, în lumina art. 656 alin. (5) pct. 1-

722, să respingă cererea de încuviinţare a executării silite în cazurile strict prevăzute de acest

articol, rămânându-i puterea de apreciere doar în prezenţa ˝altor impedimente˝ (pct. 7). Ca

urmare, instanţa va fi îndreptăţită să respingă cererea de încuviinţare dacă cererea de

executare nu emană de la creditor sau dacă nu există dovada calităţii de reprezentant legal, în

situaţia în care constată autoritatea de lucru judecat etc.

Pentru cazul prevăzut la pct. 1, când cererea de executare silită este de competenţa

altui organ de executare decât cel sesizat, Noul Cod de procedură civilă reglementează cu

claritate cazurile în care executarea silită nu se realizează de către executorul judecătoresc, şi

anume când titlurile executorii au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau

bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice (art.

61423).

În privinţa încheierii instanţei, aceasta va cuprinde, conform art. 656 alin. (3) NCPC24,

„în afara menţiunilor arătate la art. 228 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia

se va face executarea, suma, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când

s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor debitorului, modalitatea concretă de executare

silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta, şi autorizarea creditorului să treacă la

executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu.”

Textul cuprinde cerinţe ale încheierii judecătoreşti, fără să menţioneze, în mod expres,

nulitatea pentru nerespectarea cuprinsului încheierii. Totodată, dispoziţia legală face referire

expresă la sumă, iar art. 653 NCPC25 prevede că executarea silită nu se poate face decât dacă

creanţa este certă, lichidă şi exigibilă.

Articolul 653 alin. (3)26 dă o altă definiţie creanţei lichide decât cea din Codul de

procedură civilă de la 1865. Dacă, potrivit reglementării anterioare, creanţa este lichidă atunci

când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau este determinabilă cu ajutorul

actului de creanţă sau altor acte neautentice [art. 379 alin. (4)], în noua reglementare o creanţă

21 Art. 665 alin. (1) NCPC republicat. 22 Art. 665 alin. (5) NCPC republicat. 23 Art. 623 NCPC republicat. 24 Art. 665 alin. (3) NCPC republicat. 25 Art. 662 NCPC republicat. 26 Art. 662 alin. (3) NCPC republicat.



este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine

elementele care permit stabilirea lui.

Când titlul executoriu conţine elemente care permit stabilirea obiectului (ce poate fi

unul bănesc) acesta trebuie menţionat în încheierea prevăzută la art. 656 alin. (3) NCPC,

împreună cu accesoriile sumei, tocmai pentru ca executorul să nu facă acte de executare

pentru mai mult sau pentru mai puţin. Nu apare, însă, necesară întocmirea unei expertize la

acest moment procesual.

Dacă în titlul executoriu suma este stabilită în valută, lucru permis de legislaţia

actuală, în încheierea de încuviinţare a executării suma trebuie menţionată în valută. În

sprijinul acestei soluţii, art. 773 alin. (8) NCPC27 (introdus prin Legea nr. 76/2012) prevede

că, în cazul în care titlul executoriu cuprinde o obligaţie de plată în valută, „instituţiile de

credit sunt autorizate să efectueze convertirea în valuta indicată în titlul executoriu a sumelor

existente în conturile debitorului, fie în lei, fie într-o altă valută decât aceea în care se face

executarea, fără a fi necesar consimţământul titularului de cont, la cursul de schimb comunicat

de Banca Naţională a României pentru ziua respectivă”. Însă, prin existenţa fluctuaţiilor de pe

piaţa bancară, este posibilă ipoteza în care creditorul să nu îşi vadă recuperată suma în

totalitate, acesta putând cere organului de executare să emită o adresă de poprire suplimentară

pentru diferenţa neîncasată.

Potrivit dispoziţiilor art 656 alin. (5) pct. 1 NCPC28, cererea de încuviinţare a

executării silite poate fi respinsă dacă este de competenţa altui organ decât cel sesizat.

Problemele care pot să apară în acest caz sunt:

a. determinarea competenţei generale, atunci când titlul executoriu se încadrează în

categoriile exceptate de la competenţa generală a executorului judecătoresc prin

dispoziţiile art. 614 NCPC29. Având în vedere dispoziţiile acestui articol, atunci când

obiectul titlului executoriu îl constituie veniturile datorate bugetului general consolidat

sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei

Atomice, competenţa aparţine executorului fiscal, şi nu executorului judecătoresc.

b. determinarea competenţei teritoriale. În legătură cu acest aspect, continuând

dispoziţiile Legii nr. 202/2010, Noul Cod de procedură civilă stabileşte drept element

27 Art. 783 alin. (8) NCPC republicat. 28 Art. 665 alin. (5) pct. 1 NCPC republicat. 29 Art. 614 (art. 623 NCPC republicat) – „ Executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.”



de referinţă, în ceea ce priveşte competenţa teritorială, curtea de apel. Astfel, potrivit

dispoziţiilor art. 642 alin. (1) NCPC30, „Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile

judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc

din circumscripţia curţii de apel, după cum urmează: a) în cazul urmăririi silite a

bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse de rădăcini şi al executării

silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel

unde se află imobilul; b) în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării

silite directe mobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde

se află domiciliul sau, după caz, sediul debitorului; c) în cazul executării silite a

obligaţiilor de a face şi a obligaţiilor de a nu face, executorul judecătoresc din

circumscripţia curţii de apel unde urmează să se facă executarea”. Această prevedere

nu aduce însă atingere caracterului naţional al încheierii de încuviinţare a executării

silite31, întrucât art. 642 alin. (2) NCPC32 stabileşte un caz de prorogare a competenţei

executorului judecătoresc învestit cu cererea de executare: „Dacă bunurile urmăribile,

mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, oricare dintre

executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea este competent

să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza

celorlalte curţi de apel”33. Astfel, dacă sunt identificate bunuri urmăribile şi în raza

altor curţi de apel decât cea în care îşi desfăşoară activitatea, în baza acestei prorogări

de competenţă şi ţinând cont de caracterul naţional al încuviinţării executării silite,

executorul judecătoresc poate proceda la efectuarea unor acte de executare şi în afara

curţii de apel în care îşi desfăşoară activitatea. De exemplu, pentru a evita respingerea

cererii de încuviinţare a executării silite pe motivul necompetenţei teritoriale,

executorul judecătoresc cu sediul în raza curţii de apel X, care solicită încuviinţarea

executării silite judecătoriei din raza curţii de apel Y, ar trebui să facă dovada

existenţei în raza curţii de apel X, a unui bun sau a unui venit urmăribil, aparţinând

aceluiaşi debitor. Astfel, judecătoria învestită cu cererea de încuviinţare a executării

30 Art. 651 NCPC republicat. 31 Potrivit art. 656 alin. (4) teza a II-a NCPC [ art. 665 alin. (4) NCPC republicat] „ (...) Încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării (...)”. 32 Art. 650 alin. (2) NCPC republicat. 33 Articolul 373 alin. (1) CPC 1865– „ Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care urmează să se efectueze executarea, ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea.”



xecutare să fie una de drept.

silite va putea avea reprezentarea clară a faptului că încuviinţarea este cerută de către

un executor judecătoresc competent, prin efectul prorogării de competenţă stabilite de

către art. 642 alin. (2) NCPC.

Articolul 656 alin. (5) pct. 5 NCPC34 constituie un element de noutate faţă de Codul

de procedură civilă anterior. Astfel, potrivit prevederilor acestui articol, cererea de

încuviinţare a executării silite poate fi respinsă dacă debitorul se bucură de imunitate de

executare. Legea nu defineşte însă noţiunea de „imunitate de executare”. O interpretare a

acestei noţiuni se poate realiza utilizându-se prevederile dreptului diplomatic şi consular, fără

a respinge însă de plano alte prevederi care ar putea fi aplicabile; trebuie însă ca această

imunitate de e

Referitor la dispoziţiile art. 656 alin. (5) pct. 6 NCPC35 („titlul cuprinde dispoziţii care

nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită”) acestea ridică probleme în ceea ce

priveşte aplicabilitatea practică, întrucât trebuie să se ţină seama de faptul că:

– titlul este unul executoriu;

– titlul nu poate fi adus la îndeplinire pe cale de executare silită;

– motivele care determină imposibilitatea executării silite sunt altele decât cele

menţionate expres de prevederile art. 656 alin. (5).

Articolul nu are însă în vedere executarea silită a obligaţiilor de a face, de a nu face

sau executarea silită a obligaţiilor intuituu personae, întrucât cu privire la acestea există

prevederi exprese atât în Codul de procedură civilă de la 1865 (art. 5802 – 5805), cât şi în Noul

Cod de procedură civilă (art. 885-89136).

Articolul 656 alin. (3) şi (4) NCPC37 consacră un alt element de noutate faţă de

prevederile Codului de procedură civilă anterior. Astfel, în alin. (3) se vorbeşte despre

autorizarea creditorului de a trece la executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul

executoriu, ceea ce ar putea genera ideea că această încuviinţare este încuviinţarea titlului

executoriu, şi nu a unui executor judecătoresc. Alineatul (4) stabileşte faptul că încuviinţarea

executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc care a solicitat

încuviinţarea să recurgă, simultan ori succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute

de lege în vederea realizării drepturilor sale. Aceste prevederi pot genera ideea, împărtăşită

34 Art. 665 alin. (5) pct. 5 NCPC republicat. 35 Art. 665 alin. (5) pct. 6 NCPC republicat. Corespondentul acestui articol în Codul de procedură civilă de la 1865 îl reprezintă art. 3731 alin. (4) pct. 4. 36 Art. 902-913 NCPC republicat. 37 Art. 665 alin. (3) şi (4) NCPC republicat.



de altfel de practică, că, odată ce s-a pronunţat încuviinţarea executării silite, creditorul este

ostaticul executorului.

Pentru a se realiza o oarecare compensare, Noul Cod de procedură civilă

reglementează, în art. 64338, instituţiile recuzării şi înlocuirii executorului judecătoresc.

3.3 Recuzarea şi înlocuirea executorului judecătoresc

3.3.1 Recuzarea executorului judecătoresc

Cu privire la reglementarea actuală a acestei instituţii, în practică există opinii diferite

atunci când se pune problema de a se şti dacă cererea de recuzare, prin ea însăşi, suspendă

executarea. Cu privire la acest aspect, s-au conturat două opinii:

a) cererea de recuzare a executorului judecătoresc nu suspendă executarea întrucât un

asemenea efect nu este prevăzut în mod expres de legea specială; dacă s-ar fi dorit

un asemenea efect al cererii, legea specială ar fi făcut trimitere la dispoziţiile

Codului de procedură civilă, aşa cum se întâmplă în cazul motivelor de recuzare;

b) cererea de recuzare a executorului judecătoresc suspendă executarea pentru că, dacă

judecătorul recuzat nu mai poate efectua niciun act de procedură, cu atât mai mult

executorul judecătoresc recuzat nu mai poate efectua niciun act de executare.

Noul Cod de procedură civilă oferă o soluţie cu privire la această problemă stabilind

faptul că cererea de recuzare nu suspendă, prin ea însăşi, executarea. Articolul 643 alin. (2)

NCPC39 prevede posibilitatea instanţei de executare învestite cu soluţionarea cererii de

recuzare de a dispune suspendarea executării: „Cererea de recuzare nu suspendă de drept

executarea. Cu toate acestea, instanţa de executare poate dispune, motivat, suspendarea

executării până la soluţionarea cererii de recuzare, prin încheiere care nu este supusă

niciunei căi de atac.” Pentru ca instanţa să se poată pronunţa asupra suspendării executării,

cel care cere suspendarea (nu obligatoriu debitorul) trebuie să plătească o cauţiune; spre

deosebire de cauţiunea care trebuie plătită atunci când suspendarea este solicitată în contextul

unei contestaţii la executare, cauţiunea ce trebuie plătită în cazul în care se solicită

suspendarea executării în urma introducerii unei cereri de recuzare a executorului

judecătoresc are un cuantum fixat prin dispoziţiile NCPC: „Pentru a se dispune suspendarea,

cel care o solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune în cuantum de 1.000 lei. În cazul în




care valoarea creanţei prevăzute în titlul executoriu nu depăşeşte 1.000 lei, cauţiunea va fi de

10% din valoarea creanţei” [art. 643 alin. (2) teza a II-a NCPC40].

Motivele de recuzare sunt, potrivit art. 643 alin. (1) NCPC41, cele aplicabile

judecătorilor şi prevăzute în art. 41 alin. (1) NCPC.

Un element de noutate în ceea ce priveşte motivele de recuzare este dat de prevederile

art. 41 alin. (1) pct. 1242, potrivit cărora executorul judecătoresc este recuzabil „atunci când

există alte elemente [s.n. decât cele stabilite la pct. 1-11] care nasc în mod întemeiat îndoieli

cu privire la imparţialitatea sa.” Deşi introducerea acestei prevederi îşi are justificarea în

dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului43, din punct de vedere practic

va fi dificil de gestionat, având în vedere faptul că debitorul ar putea argumenta în cuprinsul

unei cereri de recuzare întemeiată pe aceste dispoziţii, că executorul judecătoresc încasează

parte din creanţă drept onorariu, şi de aceea actele de executare efectuate sunt

necorespunzătoare. Chiar dacă executorul judecătoresc încasează un onorariu, fix sau ca

procent din valoarea creanţei, o asemenea susţinere nu poate fi însă reţinută, în caz contrar

ajungându-se la situaţia în care executarea silită ar fi blocată în urma introducerii unei cereri

de recuzare întemeiate pe art. 41 alin. (1) pct. 12; onorariul perceput de către executorul

judecătoresc nu poate reprezenta un element care să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu

privire la imparţialitatea sa.

3.3.2 Înlocuirea executorului judecătoresc

Potrivit art. 643 alin. (4) NCPC44, „La cererea creditorului, instanţa care a încuviinţat

executarea silită poate dispune, pentru motive temeinice, înlocuirea executorului judecătoresc

cu alt executor judecătoresc indicat de către creditor şi continuarea executării silite de către

noul executor judecătoresc. Dispoziţiile art. 644 alin. (3)45 se aplică în mod corespunzător.”

În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 644 alin. (3)46, această trimitere indică

instanţei faptul că trebuie să rezolve problema cheltuielilor de executare pentru că, dacă este

vorba despre o continuare a executării silite, nu se pune problema să se creeze două onorarii,

fiind vorba despre aceeaşi procedură de executare; în caz contrar, s-ar ajunge la o încărcare

40 Art. 652 alin. (2) teza a II-a NCPC republicat. 41 Art. 652 alin. (1) NCPC republicat. 42 Art. 42 alin. (1) pct. 13 NCPC republicat. 43 Hotărârea Pullar c. Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 10 iunie 1996. 44 Art. 652 alin. (4) NCPC republicat. 45 Art. 653 alin. (2) NCPC republicat. 46 Idem.



artificială a notei de plată a debitorului, lucru nepermis chiar dacă debitorul este de rea-

credinţă.

Legea nu precizează însă ce se înţelege prin „motive temeinice”47, lăsându-le la

aprecierea instanţei. Noţiunea de „motive temeinice” – atunci când vorbim de instituţia

înlocuirii executorului judecătoresc – trebuie analizată ţinându-se seama de două aspecte:

– „motivele temeinice” nu trebuie să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la

imparţialitatea executorului, în acest caz existând posibilitatea introducerii unei cereri de

recuzare în temeiul dispoziţiilor art. 41 alin. (1) pct. 1248;

– instituţia înlocuirii se aplică în faza ulterioară încuviinţării executării silite, putând fi

înlocuit acel executor căruia, potrivit art. 656 alin. (4) NCPC49, creditorul poate să îi ceară să

treacă la executare, deci executorul care a solicitat încuviinţarea executării silite.

Astfel, prin „motive temeinice” trebuie să înţelegem elemente de aparenţă de

nelegalitate a executării şi/sau aspecte de oportunitate, în aprecierea lor ţinându-se seama pe

de o parte, de faptul că simpla dorinţă a creditorului de a înlocui executorul nu constituie

motiv temeinic, iar pe de altă parte, de faptul că exigenţa nu poate fi absolută întrucât există

alte instituţii care reglementează astfel de situaţii (recuzarea, contestaţia la executare).

Dispoziţiile art. 643 alin. (4) NCPC50 vor avea aplicabilitate practică ţinând cont de

cel puţin două aspecte:

– există cazuri în care creditori nemulţumiţi de acţiunea sau inacţiunea executorului

doresc să continue procedura cu un alt executor, nepermiţându-şi să depună o nouă cerere de

executare silită, din motive variate, cum ar fi, de exemplu, prescripţia executării;

– în ceea ce îl priveşte pe creditor, această procedură poate fi mai simplă pentru că, pe

de o parte, în cazul introducerii unei cereri de recuzare va trebui să justifice motivele invocate,

iar pe de altă parte, în cazul în care apelează la procedura contestaţiei împotriva refuzului

executorului de a acţiona, admiterea unei astfel de contestaţii nu îi va fi suficientă întrucât în

urma admiterii unei astfel de contestaţii dosarul în instanţă se va închide iar creditorul se va

confrunta cu acelaşi executor. Mai mult decât atât, a-i pretinde creditorului să aibă vocaţie la

înlocuirea executorului doar în cazul în care i s-a admis o procedură judiciară anterioară

47 Noţiunea de „motive temeinice” se regăseşte şi în dispoziţiile art. 708 alin. (1) NCPC [art. 718 alin. (1) NCPC republicat] referitoare la suspendarea executării: „ Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea (...)”. 48 Art. 42 alin. (1) pct. 13 NCPC republicat. 49 Art. 665 alin. (4) NCPC republicat. 50 Art. 652 alin. (4) NCPC republicat.



împotriva executorului judecătoresc ar determina ca întreaga procedură de executare să aibă o

durată mai mare decât procedura care a generat titlul executoriu.

Potrivit dispoziţiilor art. 656 alin. (5) pct. 2 NCPC51, cererea de încuviinţare a

executării silite poate fi respinsă dacă hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit

legii, titlu executoriu. Cu privire la acest aspect este de menţionat faptul că, odată cu intrarea

în vigoare a Noului Cod civil, sfera titlurilor executorii s-a extins asupra unor înscrisuri în

raport cu care nu se mai pot pronunţa încheieri de respingere a cererilor de încuviinţare a

executării silite: contractul de comodat52, contractul de locaţiune – care, în anumite condiţii,

constituie titlu executoriu nu numai în privinţa obligaţiei de plată a chiriei53, ci şi în privinţa

obligaţiei de restituire a folosinţei bunului (predare silită imobiliară)54, contractul de

împrumut de consumaţie55, contractul de ipotecă mobiliară sau imobiliară; cu privire la acest

din urmă contract se rezolvă problema referitoare la înscrisul care trebuie depus odată cu

cererea de încuviinţare a executării silite – contractul din care se naşte creanţa garantată de

ipotecă şi contractul de ipotecă sau numai contractul de ipotecă? Răspunsul este că trebuie

depus doar contractul de ipotecă, cu menţiunea că acest contract trebuie să conţină informaţii

minimale cu privire la creanţă pentru ca instanţa să o poată analiza sub aspectul îndeplinirii

condiţiilor de a fi certă, lichidă şi exigibilă.

Apare aici o problemă de drept tranzitoriu. Ipoteza este următoarea: instanţa este

învestită cu soluţionarea unei cereri privind încuviinţarea executării silite, cerere întemeiată pe

un contract de ipotecă sau pe un contract de închiriere încheiat înainte de 1 octombrie 2011,

data intrării în vigoare a Noului Cod civil, contract care, la momentul încheierii nu era titlu

executoriu, dobândind această calitate odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor Noului Cod

de procedură civilă. La momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil, dreptul tranzitoriu în

materie de executare silită a rămas guvernat de dispoziţiile art. 725 alin. (1) teza finală CPC

51 Art. 665 alin. (5) pct. 2 NCPC republicat. 52 Potrivit art. 2.157 NCC, „(1) În ceea ce priveşte obligaţia de restituire, contractul de comodat încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu, în condiţiile legii, în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului. (2) Dacă nu s-a stipulat un termen pentru restituire, contractul de comodat constituie titlu executoriu numai în cazul în care nu se prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul ori întrebuinţarea prevăzută are un caracter permanent.” 53 Potrivit art. 1.798 NCC, „Contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum şi cele încheiate în formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract sau, în lipsa acestora, prin lege.” 54 Potrivit art. 1.809 alin. (2) NCC, „În privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune, contractul încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris autentic constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu la expirarea termenului.” 55 Potrivit art. 2.165 NCC, „Dispoziţiile art. 2157 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi împrumutului de consumaţie.”



1865, potrivit cărora dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în

vigoare, şi executărilor silite începute sub legea veche. Atunci când problema este strict legată

de materia executării silite, ceea ce înseamnă că valenţa de titlu executoriu a contractului este

scoasă de sub aria executării contractului, astfel cum este ea reglementată de dispoziţiile art.

102 alin. (1) din LPA NCC56, se aplică dispoziţiile tranzitorii ale art. 725 alin. (1) teza finală

CPC 1865. Consecinţa unei astfel de interpretări ar fi aceea că există posibilitatea încuviinţării

executării silite a unui contract încheiat chiar înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil,

contract care a dobândit calitatea de titlu executoriu odată cu intrarea în vigoare a NCC.

Deşi această problemă a generat deja o practică neunitară la nivelul instanţelor

judecătoreşti, în sprijinul interpretării de mai sus există Decizia Secţiilor Unite ale Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XIII din 20 martie 2006, care tranşează problema caracterului

de titlu executoriu al contractelor de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 58/1998 privind activitatea bancară, statuând faptul că au caracter de titlu executoriu şi

contractele de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi57. Prin decizia

menţionată, instanţa supremă statuează faptul că prevederile legale care recunosc valoarea de

titlu executoriu unor înscrisuri, fie că sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, fie în legi

speciale, au caracter de norme procedurale referitoare la executarea silită iar acest caracter

trebuie avut în vedere chiar dacă în momentul naşterii raportului juridic de drept material nu

exista o dispoziţie legală care să-i confere calitate de titlu executoriu înscrisului constatator al

convenţiei dintre părţi.

56 Articolul 102 alin. (1): „Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.” 2 Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998, atribuind contractelor de împrumut bancar, fără nicio distincţie, valoarea de titlu executoriu, au în vedere, prin prisma unor interese de ordine publică şi a regulilor prescrise executării silite în natură a obligaţiilor, nu numai contractele care se vor încheia după intrarea în vigoare a textului menţionat, dar şi pe cele încheiate sub imperiul legii vechi. Mai exact, acţiunea în timp a textului menţionat cuprinde şi efectele viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura), ceea ce impune concluzia, în baza art. 1 din Codul civil, că textul, privit ca lege nouă, este de imediată aplicare. De altfel, acţiunea legii noi în sensul arătat este dictată şi de situarea textului în materia normelor executării silite care, ca norme de procedură, nici nu retroactivează şi nici nu supravieţuiesc, ci sunt de imediată aplicare. Mai mult, procedura de executare silită fiind de ordine publică, rezultă existenţa unei situaţii juridice obiective legale, cu privire la care orice lege nouă are un efect imediat.”



4. Contestaţia la executare

Din analiza dispoziţiilor art. 701 alin. (1) NCPC58 rezultă faptul că există mai multe

specii ale contestaţiei la executare:

a. contestaţie împotriva executării silite;

b. contestaţie împotriva încheierilor date de executorul judecătoresc;

c. contestaţie împotriva oricărui act de executare silită;

d. contestaţie împotriva refuzului executorului judecătoresc de a efectua executarea silită

sau de a îndeplini un act de executare silită.

4.1 Aspecte comune

Indiferent de obiectul executării silite, deci de specia de contestaţie la executare,

competenţa aparţine, potrivit art. 703 alin. (1) NCPC59, instanţei de executare: „Contestaţia

se introduce la instanţa de executare60.”

Odată cu legea de punere în aplicare a dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă s-a

ajuns la concluzia că o astfel de modalitate de reglementare a competenţei în procedura

contencioasă nu se justifică întotdeauna, având în vedere faptul că, în majoritatea situaţiilor, o

astfel de procedură nu îl implică pe executorul judecătoresc. S-a decis, astfel, stabilirea unei

competenţe alternative [art. 703 alin. (2) NCPC61]:

a) judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul debitorul,

atunci când este vorba despre o urmărire silită prin poprire şi dacă domiciliul

sau sediul debitorului se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în

care se află instanţa de executare;

b) judecătoria de la locul situării imobilului, atunci când este vorba despre

urmărirea silită a imobilelor, urmărirea silită a fructelor şi a veniturilor

generale ale imobilelor şi dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de

apel decât cea în care se află instanţa de executare.

58 Art. 711 alin. (1) NCPC republicat. 59 Art. 713 alin. (1) NCPC republicat. 60 Potrivit art. 641 alin. (1) NCPC [art. 650 alin. (1) NCPC republicat], „Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.” 61 Art. 713 alin. (2) NCPC republicat.



4.2 Contestaţia împotriva executării silite

În acest caz se urmăreşte chiar anularea executării silite iar un aspect important în ceea

ce priveşte această formă de contestaţie la executare îl reprezintă chiar identificarea, întrucât:

– de cele mai multe ori debitorul solicită anularea executării silite însă, la o analiză

atentă a contestaţiei, se ajunge la concluzia că, în realitate, ea vizează un act sau, eventual,

mai multe acte ale executării silite;

– nici codul anterior şi nici Noul Cod de procedură civilă nu conţin prevederi clare

referitoare la ceea ce înseamnă „act de executare” şi nu toate actele pe care le face un executor

judecătoresc sunt acte de executare; cu titlu exemplificativ pot fi menţionate cererea de

încuviinţare a executării silite, adresa către o direcţie locală de taxe şi impozite în vederea

identificării unui bun urmăribil, procesul-verbal de situaţie în cazul urmăririi silite imobiliare,

acte efectuate de către executorul judecătoresc care nu sunt însă acte de executare;

– această lipsă de precizie cu privire la determinarea actului de executare, acolo unde

în mod evident nu se critică întreaga executare silită, poate obliga instanţa să intre în

probleme de fond, lucru care nu s-ar întâmpla dacă ar exista o reglementare clară a noţiunii de

«act de executare»; în acest din urmă caz, instanţa ar fi obligată să respingă ca inadmisibilă o

contestaţie la executare care are ca obiect altceva decât un act de executare.

4.3 Motivele contestaţiei împotriva executării silite

A. Prescripţia executării, împlinită la data depunerii cererii de executare, este de

natură să justifice o soluţie a instanţei de admitere a contestaţiei la executare, în sensul

anulării executării silite. Sediul materiei îl reprezintă art. 696-700 NCPC62. Potrivit art. 6961

alin. (1)63, prescripţia nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate, prin

persoană interesată înţelegându-se nu numai debitorul, ci şi un terţ care are interesul să

blocheze procedura de executare. De menţionat sunt şi prevederile alin. (2) al art. 6961 64

prevederi anticipate de altfel de dispoziţiile Noului Cod civil, care doresc să dea o soluţie unei

probleme ivite în practică, şi anume aceea în care a operat prescripţia dreptului de a cere

executarea silită şi, totuşi, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului la acţiune,

situaţie întâlnită în cele mai multe cazuri în legătură cu drepturile reale; având în vedere însă

noua reglementare a prescripţiei, destul de favorabilă creditorului, o astfel de ipoteză poate fi

întâlnită şi în cazul drepturilor de creanţă. Într-o astfel de situaţie, soluţia oferită de Noul Cod

62 Art. 705-710 NCPC republicat. 63 Art. 706 alin. (1) NCPC republicat. 64 Art. 706 alin. (2) NCPC republicat.



de procedură civilă, preluată de altfel din Noul Cod civil65, este aceea că, „în cazul hotărârilor

judecătoreşti şi arbitrale, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau,

după caz, nu s-a prescris, creditorul poate obţine un nou titlu executoriu, pe calea unui nou

proces, fără a i se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat”.

Formularea „creditorul poate obţine un nou titlu executoriu” nu trebuie să genereze

ideea că acest nou proces este doar o formalitate, el reprezentând, în realitate, o nouă

procedură contencioasă, intenţia legiuitorului fiind aceea de a-l proteja pe creditor împotriva

debitorului care cu rea-credinţă nu şi-a executat obligaţiile, nedându-i acestuia din urmă

posibilitatea de a invoca autoritatea de lucru judecat. Este vorba, aşadar, de un nou proces

care, principial, deschide calea unei soluţii contrare celei din primul proces.

O altă problemă care poate să apară în această situaţie este dată de posibilitatea

utilizării sau nu ca mijloc de probă a hotărârii judecătoreşti din primul proces. În legătură cu

acest aspect trebuie analizat în ce măsură o hotărâre judecătorească îndeplineşte condiţiile

unui înscris ca mijloc de probă. Opinia exprimată de formator a fost în sensul că această

hotărâre nu îndeplineşte condiţiile cerute pentru ca un înscris să constituie mijloc de probă,

rămânând în discuţie ipoteza în care poate constitui mijloc de probă cu privire la situaţiile de

fapt menţionate în hotărârea respectivă.

În privinţa termenelor de prescripţie, acestea sunt de 10 ani pentru titlurile emise în

materia drepturilor reale şi de 3 ani în celelalte cazuri. Ar putea apărea aici o problemă legată,

de exemplu, de acţiunea în evacuare; opinia majoritară este în sensul că acţiunea în evacuare

este o acţiune personală, nu apără în mod direct dreptul de proprietate, fiind însă de

necontestat faptul că punerea în executare a unei astfel de acţiuni dă conţinut efectiv unui

drept real – dreptul de proprietate; însă acţiunea în evacuare nu este o acţiune reală, neputând

fi încadrată în dispoziţiile art. 696 alin. (1) teza a II-a66.

Cu privire la suspendarea prescripţiei, potrivit art. 697 alin. (1) NCPC67, cursul

prescripţiei se suspendă:

1. în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a

dreptului de a obţine obligarea pârâtului;

65 Articolul 2.539 alin. (3) NCC: „Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat”. 66 Art. 705 alin. (1) teza a II-a NCPC republicat. 67 Art. 707 alin. (1) NCPC republicat.



2. pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită

de instanţă sau de alt organ jurisdicţional competent;

3. cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care nu au putut fi valorificate ori

îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire. Textul face referire la executarea

silită indirectă iar dovada sustragerii poate fi făcută relativ uşor având în vedere

dispoziţiile art. 618 NCPC68 care consacră rolul activ al executorului judecătoresc.

Astfel, potrivit alin. (2), executorul judecătoresc poate cere debitorului „lămuriri în

scris în legătură cu veniturile şi bunurile sale, inclusiv cele aflate în proprietate

comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, asupra cărora se poate efectua

executarea, cu arătarea locului unde se află acestea, precum şi pentru a-l

determina să execute de bunăvoie obligaţia sa, arătându-i consecinţele la care s-

ar expune în cazul continuării executării silite. În toate cazurile, debitorul va fi

informat cu privire la cuantumul estimativ al cheltuielilor de executare”. Potrivit

alin. (3), „refuzul nejustificat al debitorului de a se prezenta sau de a da lămuririle

necesare, precum şi darea cu rea-credinţă de informaţii incomplete atrag

răspunderea acestuia pentru toate prejudiciile cauzate, precum şi aplicarea

sancţiunii prevăzute la art. 183 alin. (2)69.” [s.n. - amenda judiciară];

4. în alte cazuri prevăzute de lege.

B. Desfiinţarea titlului executoriu

Pot exista situaţii în care, după încuviinţarea executării silite, se obţine desfiinţarea

titlului executoriu.

Din punct de vedere terminologic, este de observat faptul că art. 693 alin. (1) pct. 470

vorbeşte despre desfiinţarea titlului executoriu, desfiinţare care constituie şi un mod de

încetare a executării silite. Noţiunea comportă, şi sub imperiul noii reglementări, discuţii

legate de raportul dintre desfiinţarea titlului executoriu, ca şi cauză de încetare a executării

silite, şi modificarea în parte a hotărârii judecătoreşti, în ceea ce priveşte cuantumul sumei

cuprinse în titlul executoriu. În această situaţie, se pune întrebarea dacă este vorba despre o

desfiinţare a titlului executoriu sau executarea silită trebuie continuată, ţinându-se cont de

suma stabilită de instanţa de control judiciar. S-a apreciat că un astfel de caz nu reprezintă o

desfiinţare a titlului executoriu pentru că: 68 Art. 627 NCPC republicat. 69 Art. 188 alin. (2) NCPC republicat. 70 Art. 702 alin. (1) pct. 4 NCPC republicat.



– o astfel de intervenţie a instanţei de control judiciar prin care se reformează parţial

hotărâri judecătoreşti nu justifică o nouă procedură de executare silită pentru că titlul

executoriu nu este unul nou, ci este cel iniţial, al cărui obiect este ajustat în urma intervenţiei

instanţei ierarhic superioare;

– atunci când s-a dorit ca o anumită situaţie să ducă la desfiinţarea titlului executoriu,

actualul Cod de procedură civilă a menţionat în mod expres acest lucru (spre exemplu, cu

referire la căile de atac);

– situaţia este menţinută şi în contextul Noului Cod de procedură civilă; vorbim, astfel,

de schimbare în parte, ca intervenţie a instanţei de apel, şi casare în parte, ca intervenţie a

instanţei de recurs. Cu privire la recurs poate interveni o discuţie legată de faptul că nu se face

o distincţie între casarea în parte şi casarea totală, iar ubi lex non distinguit nec nos distingere

debemus: „actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri

[s.n., casate] sunt desfiinţate de drept dacă instanţa de recurs nu dispune altfel. Instanţa va

constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare.” [art. 494 alin. (2)

NCPC71]; o asemenea distincţie se face însă în art. 490 alin. (2)72 care dispune că în caz de

admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte. Referitor la acest

aspect s-a apreciat că o casare parţială a hotărârii răpeşte hotărârii respective, în partea în care

a fost casată, puterea, ceea ce înseamnă că actele de executare care corespund acelei părţi

casate sunt desfiinţate de drept; chiar dacă instanţa nu ar constata prin dispozitivul hotărârii de

casare faptul că actele de executare sunt desfiinţate de drept, executorul judecătoresc căruia i

se aduce la cunoştinţă o astfel de hotărâre casată în tot va fi obligat să procedeze la încetarea

executării. Articolul 494 alin. (2) teza finală73 are drept finalitate obligarea judecătorului la a

fi extrem de atent, precaut, minuţios şi receptiv la miza practică a hotărârii pronunţate. Din

punctul de vedere al moderatorului, o interpretare asemănătoare ar trebui dată şi în ceea ce

priveşte apelul, cu atât mai mult cu cât, în contextul Noului Cod de procedură civilă, apelul

este calea ordinară de atac.

4.4 Diferite modalităţi de executare

O urmărire silită mobiliară având ca obiect diferite bunuri poate fi anulată dacă nu a

fost precedată de somaţie – art. 721 alin. (1) NCPC74 stabileşte faptul că, „dacă în termen de o

zi de la comunicarea somaţiei însoţite de încheierea de încuviinţare a executării debitorul nu

71 Art. 500 alin. (2) NCPC republicat. 72 Art. 496 alin. (2) NCPC republicat. 73 Art. 500 alin. (2) teza finală NCPC republicat. 74 Art. 731 alin. (1) NCPC republicat.



plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc va proceda la sechestrarea bunurilor mobile

urmăribile ale debitorului, în vederea valorificării lor, chiar dacă acestea sunt deţinute de un

terţ.” Astfel, dacă nu a fost comunicată somaţia însoţită de încheierea de încuviinţare a

executării silite, toate actele de executare sunt susceptibile de a fi anulate, iar hotărârea prin

care se dispune anularea ar trebui să precizeze faptul că se anulează urmărirea silită mobiliară,

eventualele alte forme de executare silită existente împotriva debitorului respectiv rămânând

valabile.

În legătură cu comunicarea încheierii de încuviinţare a executării silite, aceasta

reprezintă un element de noutate introdus de NCPC, fiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii

executării.75 Nulitatea este, deci, una expresă, discuţia rămânând cu privire la felul ei –

condiţionată sau necondiţionată – aspect important, pentru că, pe de o parte, trebuie stabilit

din ce punct trebuie creditorul să suporte riscurile neglijenţei executorului şi, pe de altă parte,

până la ce punct trebuie să-i oferi unui debitor drepturile de a semnala în timp util că este

executat, deşi nu ar trebui, sau că este executat pentru mai mult decât ar fi obiectul real al

executării sau în legătură cu alte bunuri decât cele pe care le datorează. Noul Cod de

procedură civilă nu stabileşte în mod imperativ un termen în care trebuie făcută această

comunicare, însă este evident faptul că ea trebuie să preceadă efectuarea actelor de executare;

fără a-i impune executorului să facă de îndată această comunicare, legiuitorul îl obligă însă să

îl prevină pe debitor asupra stadiului în care se află procedura de executare (cu excepţia acelor

cazuri în care legea permite fără somaţie, cum ar fi, de exemplu, poprirea, urmărirea silită

mobiliară, în anumite cazuri76, proceduri de executare silită directă).

Termenul în care poate fi depusă contestaţia la executare este, potrivit art. 704 alin. (1)

NCPC77, ca şi în reglementarea anterioară, de 15 zile, fără ca legea să îl califice din punctul

de vedere al naturii sale – termen de decădere sau termen de prescripţie. De altfel, nici

reglementarea anterioară nu stabilea care este natura acestui termen iar în practică se

considera că este un termen de decădere. Pentru a ajunge la o astfel de concluzie se poate

75 Articolul 666 NCPC republicat: „ (1) Dacă cererea de executare a fost încuviinţată, executorul judecătoresc va comunica debitorului o copie de pe încheierea dată în condiţiile art. 665, împreună cu o copie, certificată de executor pentru conformitate cu originalul, a titlului executoriu şi, dacă legea nu prevede altfel, o somaţie. (2) Comunicarea titlului executoriu şi a somaţiei, cu excepţia cazurilor în care legea prevede că executarea se face fără somaţie ori fără comunicarea titlului executoriu către debitor, este prevăzută sub sancţiunea nulităţii executării.” 76 Articolul 731 alin. (2) NCPC republicat: „ În cazul în care există pericol evident de sustragere a bunurilor de la urmărire, la solicitarea creditorului făcută în cuprinsul cererii de executare, instanţa, prin încheierea de încuviinţare a executării, va dispune sechestrarea bunurilor urmăribile, odată cu comunicarea somaţiei către debitor. În acest caz, se va face menţiunea corespunzătoare în chiar încheierea de încuviinţare a executării.” 77 Art. 714 alin. (1) NCPC republicat.



folosi, pe de o parte, argumentul duratei, ştiut fiind faptul că, în general, termenele de

decădere au o durată mai scurtă, iar pe de altă parte, considerarea acestui termen ca fiind de

decădere se bazează pe tradiţie, întrucât anterior anului 2000 majoritatea actelor de executare

erau efectuate de către judecător iar contestaţia împotriva unui act efectuat de către judecător

nu avea cum să nu fie calificată drept o cale de atac iar un termen stabilit pentru exercitarea

unei căi de atac este un termen de decădere atât potrivit Codului anterior, cât şi potrivit Noului

Cod de procedură civilă.

După anul 2000 însă, instanţa de executare, cu excepţia cazului în care înfiinţează

poprirea pentru anumite obligaţii, nu mai este organ de executare, ci controlează o executare

instrumentată de o persoană care exercită un serviciu public pe baza unei iniţiative private,

fără a avea atribuţii jurisdicţionale. Reacţiile faţă de modul în care acţionează sau nu

acţionează persoana respectivă este dificil să fie privite ca o cale de atac. Or, dacă nu sunt căi

de atac şi nu vorbim nici despre acte de procedură într-un proces deja început, termenul de 15

zile poate fi privit şi ca un termen de prescripţie.

De asemenea, mai este de observat, pe lângă faptul că regulile aplicabile judecării

contestaţiei la executare sunt cele prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, şi faptul că

această contestaţie nu vizează nici o hotărâre judecătorească, pentru a putea fi considerată cu

adevărat o cale de atac, şi nici un alt act care provine de la un organ cu activitate

jurisdicţională, fiind o modalitate de a acţiona atunci când există o vătămare determinată de

modul în care a fost efectuată executarea. Acest lucru poate fi considerat un alt argument în

favoarea opiniei potrivit căreia termenul de 15 zile este un termen de prescripţie.

Determinarea naturii acestui termen prezintă importante consecinţe practice. Dacă ar fi

considerat un termen de prescripţie a dreptului la acţiune, potrivit Noului Cod civil,

neexercitarea contestaţiei în termenul stabilit are implicaţii favorabile pentru cel împotriva

căruia se împlineşte termenul de prescripţie. Dacă este considerat a fi termen de decădere,

potrivit Codului de procedură anterior, pentru a obţine repunerea în termen trebuie făcută

dovada unei împrejurări mai presus de voinţa celui care trebuia să acţioneze (avem deci un

criteriu subiectiv), în timp ce potrivit Noului Cod de procedură civilă (art. 18178) trebuie

făcută dovada unor motive întemeiate (avem deci un criteriu obiectiv).

Potrivit art. 704 alin. (1) NCPC79, termenul începe să curgă de la data când:

1. contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă;




2. cel interesat a primit comunicarea ori, după caz, înştiinţarea privind înfiinţarea

popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie

pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de

către terţul poprit;

3. debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a

executării sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în

cazurile în care nu a primit încheierea de încuviinţare a executării şi nici somaţia sau

executarea se face fără somaţie.

Termenul de 15 zile trebuie gestionat foarte atent de către instanţă, fiind un termen

raportat la nişte motive de contestaţie. Cu titlu de exemplu, dacă se doreşte criticarea modului

în care s-au desfăşurat lucrurile la al doilea termen de licitaţie, trebuie stabilit dacă

contestatarul se află în termenul stabilit pentru completarea cererii iniţiale atunci când solicită,

de exemplu, să se constate faptul că încuviinţarea executării silite nu a fost acordată cu

respectarea dispoziţiilor legale, cu atât mai mult cu cât acea încuviinţare i-a fost şi

comunicată, poate chiar înainte de procesul-verbal de situaţie (ipoteza vizând o urmărire silită

imobiliară). Potrivit dispoziţiilor art. 702 alin. (3) NCPC80, „Nu se poate face o nouă

contestaţie de către aceeaşi parte pentru motive care au existat la data primei contestaţii. Cu

toate acestea, contestatorul îşi poate modifica cererea iniţială adăugând motive noi de

contestaţie dacă, în privinţa acestora din urmă, este respectat termenul de exercitare a

contestaţiei la executare”. Ceea ce trebuie subliniat în legătură cu aceste prevederi este faptul

că, deşi contestaţia se supune regulilor stabilite pentru cererea de chemare în judecată care,

potrivit art. 199 NCPC81, poate fi completată până la primul termen de judecată la care părţile

sunt legal citate, atunci când se critică o executare sau un act de executare, cererea

modificatoare trebuie să fie depusă în termenul de 15 zile stabilit pentru introducerea

contestaţiei la executare.

5. Procedura de judecată

Un element de noutate este introdus prin dispoziţiile art. 706 alin. (2) NCPC82 – care

va rupe din automatismul actual, creat şi din raţiuni verificate în practică – conform cărora, în

80 Art. 712 alin. (3) NCPC republicat. 81 Art. 204 NCPC republicat. 82 Art. 716 NCPC republicat.



caz de contestaţie, instanţa solicită executorului judecătoresc copie certificată de pe dosarul de

executare, chiar dacă nu se critică întreaga procedură de executare, ci doar o secvenţă a

acesteia, lucru ce ar necesita punerea la dispoziţia instanţei doar a unor pagini din dosarul de

executare creat pentru instrumentarea procedurii. Articolul 706 alin. (2) stabileşte că „instanţa

sesizată va solicita de îndată executorului judecătoresc să-i transmită, în termenul fixat, copii

certificate de acesta, de pe actele dosarului de executare contestate, dispoziţiile art. 28083

fiind aplicabile în mod corespunzător, şi îi va pune în vedere părţii interesate să achite

cheltuielile ocazionate de acestea.” Dispoziţiile acestui articol vor genera probleme practice

pentru că, dacă până la intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă instanţa putea să

dispună executorului să îi pună la dispoziţie copia certificată a dosarului de executare iar

executorul avea obligaţia de a se conforma, sub sancţiunea aplicării unei amenzi civile, sub

imperiul Noului Cod de procedură civilă instanţa poate dispune livrarea dosarului de

executare în întregime, însă acest lucru se va răsfrânge asupra debitorului, în interesul căruia

ar fi proba, care va trebui să achite cheltuielile ocazionate. Probleme apar întrucât nu se ştie

care ar putea fi documentele justificative în baza cărora executorul ar putea pretinde asemenea

cheltuieli, pentru că facturile emise de către executor cuprind, în general, onorariile de

executare; deşi există o Anexă la Ordinul ministrului justiţiei nr. 2550/2006 privind aprobarea

onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti care

cuprinde diferite cheltuieli legate de executarea silită, nu sunt avute în vedere aceste

operaţiuni referitoare la solicitarea de către instanţă a copiilor de pe dosarul de executare

silită. Astfel, instanţa va trebui ca, prin adresa transmisă executorului, să selecteze actele de

care are nevoie, în caz contrar debitorul putând susţine faptul că i se impută nişte cheltuieli

care nu erau necesare.

Acest lucru determină flexibilizarea noţiunii „de îndată”. De îndată instanţa va

înregistra dosarul, cu privire la termenul la care poate fi transmisă adresa fiind posibile două

variante:

– la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, într-o discuţie în

contradictoriu, în funcţie de modul în care şi-a precizat debitorul contestaţia, să se stabilească

de care acte din dosarul de executare este nevoie şi să se transmită adresa;

– judecătorul transmite adresa solicitând anumite documente referitoare la actele de

executare contestate, urmând ca, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate,




să se suplimenteze probatoriul dacă se ajunge la concluzia că este nevoie şi de alte acte din

dosar sau chiar de întregul dosar.

Referitor la acest aspect, a fost ridicată problema deductibilităţii cheltuielilor efectuate

cu produsele de papetărie În activitatea pe care o desfăşoară, executorul judecătoresc nu

efectuează cheltuieli pe care şi le deduce din veniturile obţinute? De ce să fie obligat debitorul

la plata acestor cheltuieli cât timp ele interesează desfăşurarea activităţii executorului şi

modul în care acesta relaţionează cu instanţa de judecată? Obligaţia de a înainta copii

certificate de pe dosarul de executare este o obligaţie care se naşte în sarcina executorului.

Cu privire la problemele ridicate, s-a precizat că suntem în prezenţa a două probleme

distincte: o problemă legată de avansarea sumelor – pentru că această cheltuială este

deductibilă, însă de la cine poate fi recuperată? şi alta legată de recuperarea lor.

O astfel de problemă nu apărea în reglementarea anterioară potrivit căreia executorul

este obligat să furnizeze instanţei copii ale dosarului; nu are relevanţă faptul că trebuie făcute

nişte cheltuieli şi nu există niciun text de lege care să îl exonereze de această obligaţie.

Discuţia are la bază situaţiile întâlnite în practică. Astfel, invocându-se aceste

cheltuieli, instanţele s-au văzut în situaţia de a primi dosarele în original sau chiar de a nu le

primi ori executorul stabilea un onorariu fix pentru copiere care, de altfel, nu are un temei

legal. Executorul nu poate stabili niciun tarif pentru furnizarea acestor copii întrucât această

activitate nu intră în activitatea de executare silită; executorul judecătoresc face acte de

executare şi angajează cheltuieli în legătură cu aceste acte. În mod practic, un executor care

întârzie trimiterea actelor la instanţă este un executor care, într-o parte netransparentă a

considerentelor hotărârii ce urmează a fi pronunţată, creează o problemă creditorului. În cazul

clasic în care debitorul atacă, iar executarea nu este suspendată, ceea ce însemnă că frâna este

doar soluţionarea contestaţiei, întrucât în momentul în care contestaţia se soluţionează şi

decizia instanţei este executorie, executorul are obligaţia să se oprească, ideea de a întârzia

trimiterea dosarului la instanţă pentru a împiedica în acest fel pronunţarea soluţiei fiind o idee

care joacă în defavoarea creditorului, mai ales în acele ipoteze în care situaţiile de fapt sunt

interpretabile întrucât acest mod de a acţiona sau de a nu acţiona creează premisele ca balanţa

să se încline în favoarea contestatorului.

În reglementarea anterioară lucrurile erau foarte clare. Executorul trebuie să îşi facă un

coş global, existând o logică: pierzi pe anumite chestiuni dar câştigi pe altele şi trebuie să ai

înţelepciunea de a nivela lucrurile.



Textul este unul nou care creează în sarcina instanţei o acţiune de verificare, de

diligenţă atunci când solicită copii, în sensul în care va trebui analizat în ce măsură sunt

necesare copii ale întregului dosar sau doar copii ale actelor care interesează procedura de

executare. Este foarte adevărat faptul că există situaţii în care executorii nu trimit copiile sau

le trimit fracţionat, însă şi în aceste situaţii există un moment al adevărului pentru că, în

funcţie de susţinerile contestatorului, judecătorul apreciază că există acte pe care executorul

nu le-a trimis şi dacă există cea mai mică suspiciune iar contestatorul doreşte copia dosarului

întrucât susţine că dosarul conţine alte înscrisuri care relevă ceea ce doreşte să demonstreze,

atunci se va depune copia întregului dosar de executare. Ceea ce aduce nou acest text este, în

primul rând, faptul că nu este nevoie din start de copia întregului dosar; depinde însă şi de

ceea ce permite contestaţia, pentru că poate exista o contestaţie prin care se susţine faptul că

toate actele din dosar sunt false, caz în care, dacă aceste susţineri sunt infirmate de realitate,

cu atât mai mult se justifică suportarea cheltuielilor ocazionate.

Calea de atac împotriva hotărâre pronunţate este apelul. Potrivit art. 709 alin. (1)

NCPC84, „Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, ţinând seama de obiectul acesteia,

după caz, va îndrepta ori anula actul de executare contestat, va dispune anularea ori

încetarea executării înseşi, va anula ori lămuri titlul executoriu.” Acest text nu este identic cu

cel din reglementarea anterioară, şi anume art. 40485.

În primul rând, este de observat această menţiune care nu aduce neapărat ceva nou dar

ţine de o subliniere: instanţa va dispune anularea ori încetarea executării ţinând seama de

obiectul acesteia. Dacă un debitor contestator cere anularea executării, instanţa trebuie să

verifice dacă există acte de executare care nu s-au făcut cu respectarea dispoziţiilor prevăzute

de lege, caz în care are îndatorirea de a nu anula întreaga procedură de executare, ci de a

admite în parte contestaţia la executare şi de a anula actele de executare făcute cu

nerespectarea dispoziţiilor legale, fiind de dorit ca aceste acte anulate să fie menţionate în

dispozitivul hotărârii. Hotărârea judecătorească are putere de lucru judecat în privinţa

dispozitivului unit cu considerentele, lucru menţionat expres în Noul Cod de procedură

civilă86. Însă, tocmai pentru că această hotărâre este una care va intra în circuitul executării

silite, şi nu de puţine ori părţile executării şi executorii judecătoreşti sunt concentraţi pe

84 Art. 719 alin. (1) NCPC republicat. 85 Art. 404 alin. (1) CPC 1865 „Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, anulează actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia, dispune anularea ori încetarea executării înseşi, anularea ori lămurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.” 86 Articolul 430 alin. (2) NCPC republicat: „Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.”



dispozitiv, este bine ca dispozitivul să arate ce acte se execută, cu clauza că şi orice alte acte

de executare subsecvente, ulterioare actului anulat, intră sub aceeaşi sancţiune. Dacă este

cazul să se anuleze toată executarea, aceasta se va anula (de exemplu, ca urmare a invocării

prescripţiei). Dacă însă, în realitate, este vorba doar despre anumite acte de executare, este

bine ca aceste precizări să fie făcute.

Mai pot fi contestate încheierile executorului. Potrivit art. 647 alin. (1) NCPC87,

executorul judecătoresc emite încheieri. Alineatul (3) al aceluiaşi articol menţionează faptul

că „dacă prin lege nu se dispune altfel, încheierile se dau fără citarea părţilor, se comunică

acestora, sunt executorii de drept şi pot fi atacate numai cu contestaţie la executare” şi, în

continuarea acestei căi de atac specifice, există în Noul Cod de procedură civilă două

reglementări:

a) articolul 701 alin. (1)88 potrivit căruia „Împotriva executării silite, a încheierilor

date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face

contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. (...)”

b) articolul 704 alin. (2)89, potrivit căruia „Contestaţia împotriva încheierilor

executorului judecătoresc, în cazurile în care acestea nu sunt, potrivit legii, definitive, se

poate face în termen de 5 zile de la comunicare.” Este de observat faptul că acest text

cuprinde o derogare cu privire la termenul în care poate fi exercitată contestaţia. Avem, astfel,

un echilibru între criticile care pot fi aduse la adresa încheierilor executorului judecătoresc,

critici care nu va fi greu să fie aduse într-o primă perioadă – nu neapărat scurtă – de aplicare a

prevederilor noului Cod, şi asta pentru că, potrivit art. 647 alin. (2)90, exceptând menţiunile

privind calea şi termenul de atac, toate celelalte menţiuni pe care trebuie să le conţină

încheierea dată de executorul judecătoresc sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii91.

Criticile aduse la adresa unor astfel de încheieri trebuie făcute însă în termen de 5 zile.

A da eficienţă acestui termen înseamnă, printre altele, să nu primeşti sau să observi că este

tardivă o critică făcută într-o contestaţie, la al doilea sau al treilea termen de licitaţie într-o 87 Art. 656 NCPC republicat. 88 Art. 711 alin. (1) NCPC republicat. 89 Art. 714 alin. (2) NCPC republicat. 90 Art. 656 alin. (2) NCPC republicat. 91 Art. 647 alin. (1): „Amânarea, suspendarea şi încetarea executării silite, eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute din executare, precum şi alte măsuri anume prevăzute de lege se dispun de executorul judecătoresc prin încheiere, care trebuie să cuprindă: a) denumirea şi sediul organului de executare; b) data şi locul întocmirii încheierii şi numărul dosarului de executare; c) titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează procedura de executare; d) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi ale debitorului; e) procedura de executare care face obiectul încheierii; f) chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea; g) motivele în fapt şi în drept care au determinat darea încheierii; h) dispoziţia luată de executor; i) calea şi termenul de atac al încheierii; j) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc”.



judecată.

executare silită imobiliară în care se spune că preţul nu a fost fixat în mod procedural;

încheierea prin care executorul a stabilit preţul a fost dată cu încălcarea cerinţelor prevăzute

de lege, în sensul în care executorul trebuie să stabilească preţul de vânzare a imobilului

pornind de la preţurile medii din zona respectivă. Dacă o astfel de încheiere a fost comunicată

şi au trecut trei zile fără ca ea să fie contestată, înseamnă că preţul a fost stabilit în mod

corespunzător. Pe de o parte, procedura de executare silită, în ansamblul ei şi, în particular

executarea silită imobiliară, în cadrul căreia sunt emise patru încheieri în perioada

premergătoare licitaţiei, se birocratizează, ceea ce înseamnă o vulnerabilizare a ei, şansele

omiterii unor acte fiind mai mari. Pe de altă parte însă, dacă legea prevede posibilitatea

emiterii acestor încheieri, prevăzând posibilitatea atacării lor într-un anumit termen, odată

expirat termenul nu se poate obţine, prin diverse mijloace, repunerea în termen. Pot exista

astfel şi beneficii, tocmai pentru că aceste încheieri au alocată o reacţie procedurală.

Faza urmăririi silite imobiliare este o fază care abundă de încheieri date de executorul

judecătoresc, şi aceasta pentru că procedura este una destul de gravă întrucât priveşte imobile

care aparţin debitorului. Dacă la predarea silită imobiliară, prin ipoteză, imobilele aparţin

creditorului care cere executarea şi, din diverse motive, deşi a fost obligat printr-o hotărâre

judecătorească să predea imobilele respective, pârâtul refuză acest lucru, în cazul urmăririi

silite imobiliare este vorba despre transformarea în bani a unor imobile care aparţin

debitorului. Astfel, în cadrul acestei proceduri încheierile executorului judecătoresc sunt date

cu ocazia stabilirii preţului şi a fixării termenului de licitaţie. Articolele 825-827 NCPC92,

deşi într-o viziune directă se adresează executorului judecătoresc, se adresează, în egală

măsură, şi instanţei de

6. Încheierile emise de executor în cadrul procedurii

6.1 Încheierea prin care se stabileşte valoarea de circulaţie a imobilului

Articolul 825 alin. (1) NCPC93 prevede faptul că „Executorul judecătoresc va stabili

de îndată, prin încheiere, valoarea de circulaţie a imobilului, raportată la preţul mediu de

piaţă din localitatea respectivă, şi o va comunica părţilor.”

Deşi la o primă vedere reglementarea poate şoca, ea nu este nouă: art. 500 alin. (2)

CPC 1865 stabileşte că „Executorul va stabili de îndată preţul imobilului, iar în cazul în care

92 Art. 835-837 NCPC republicat. 93 Art. 835 NCPC republicat.



consideră necesar va cere părerea unui expert. Dispoziţiile art. 411 alin. (3) sunt aplicabile.”94

Astfel fiind, executorul are două variante:

– să stabilească el preţul, în conformitate cu prevederile art. 500 alin. (2) teza I CPC

1865;

– să ceară părerea unui expert, în conformitate cu prevederile art. 500 alin. (2) teza a

II-a CPC 1865, caz în care va trebui să-i pună în vedere faptul că trebuie să ia în considerare

valoarea de circulaţie iar raportul de expertiză trebuie comunicat părţilor. Aceasta este

varianta care a fost utilizată cel mai des în practică.

Articolul 825 alin. (1) NCPC95, într-o formulare mai clară decât în reglementarea

anterioară, îi permite executorului să stabilească de îndată preţul, prin raportare la preţul

mediu de piaţă din localitatea respectivă.

6.2 Încheierea de desemnare a expertului:

– Executorul nu poate stabili el preţul [art. 825 alin. (3) NCPC96, potrivit căruia „(...)

în cazul în care nu poate proceda el însuşi la evaluare, executorul judecătoresc va numi un

expert care să stabilească valoarea de circulaţie a imobilului”];

– Executorul a stabilit preţul însă părţile îi cer expertiză. În aceste situaţii, potrivit art.

825 alin. (6) NCPC97, „Expertul va fi numit de către executor prin încheiere executorie care

va arăta şi termenul de depunere a raportului de expertiză, dispoziţiile art. 747 alin. (6)-(9)98

aplicându-se în mod corespunzător. Încheierea se comunică părţilor şi expertului. Creditorul

poate depune la dosar înscrisuri în vederea evaluării imobilului, dacă este cazul.”

6.3 Încheierea prin care fixează preţul imobilului

Potrivit art. 826 alin. (1) NCPC99: „Executorul va fixa preţul imobilului, care va fi

preţul de pornire a licitaţiei, la valoarea stabilită conform art. 825100, prin încheiere

definitivă, dată fără citarea părţilor.”

94 Articolul 411 alin. (3) CPC 1865: „Executorul judecătoresc este obligat să identifice şi să evalueze cu acordul părţilor bunurile sechestrate, iar în caz contrar va solicita efectuarea unei expertize. Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie. O copie de pe raportul de expertiză se comunică şi debitorului.” 95 Art. 835 NCPC republicat. 96 Art. 835 alin. (3) NCPC republicat. 97 Art. 835 alin. (6) NCPC republicat. 98 Art. 757 alin. (6)-(9) NCPC republicat. 99 Art. 836 alin. (1) NCPC republicat. 100 Art. 835 NCPC republicat.



6.4 Încheierea prin care stabileşte termenul pentru vânzarea imobilului

Conform dispoziţiilor art. 827 alin. (1) NCPC101: „În termen de 5 zile de la stabilirea

preţului imobilului, executorul va fixa, prin încheiere definitivă, termenul pentru vânzarea

imobilului, ce va fi adus la cunoştinţa publică prin publicaţii de vânzare.”

Referitor la acest punct s-a pus problema identificării raţiunii pentru care încheierea de

stabilire a preţului nu poate fi atacată prin contestaţie la executare În răspunsul oferit, s-a

precizat că aceasta este dată de prevederile art. 825 NCPC102. Potrivit acestui articol, într-o

primă fază executorul stabileşte valoarea de circulaţie, printr-o încheiere care se comunică.

Dacă această încheiere nu este atacată, executorul trebuie să dea o încheiere de fixare a

preţului. Stabilirea valorii de circulaţie nu se substituie stabilirii exacte a preţului.

Într-o altă intervenţie la acest punct s-a pus problema dacă această raţiune subzistă în

ipoteza în care preţul a fost stabilit printr-o expertiză cerută de părţi. S-a apreciat că în această

ipoteză, soluţia este contestaţia la executare împotriva actului de executare. În acest caz,

obiectul contestaţiei va fi, de exemplu, şedinţa în care s-a adjudecat imobilul în baza acestui

preţ stabilit prin încheierea definitivă. Preţul se poate contesta ulterior, fără a putea contesta

însă încheierea prin care acesta a fost stabilit. Consecinţa de ordin practic este dată de faptul

că debitorul nu va avea şanse să suspende executarea înainte de primul termen de licitaţie

întrucât pentru suspendare ar trebui făcută o contestaţie la executare, de exemplu împotriva

încheierii, dacă aceasta este criticată, şi până la soluţionarea contestaţiei la executare să

solicite, ca măsură provizorie, suspendarea executării; or, potrivit reglementării din Noul Cod

de procedură civilă, calea unei contestaţii împotriva încheierii de stabilire a preţului nu este

admisibilă.

Hotărârea expertului nu poate să rămână inatacabilă din punctul de vedere al celor

două părţi pentru că imobilul poate fi sub sau supraevaluat. În acest sens, importanţă prezintă

şi dispoziţiile art. 825 alin. (8)103, potrivit cărora „Refuzul debitorului de a permite accesul

expertului în imobil în vederea evaluării nu împiedică evaluarea, urmând să se ia în

considerare înscrisurile depuse la dosarul de executare, precum şi orice alte date sau

informaţii disponibile, inclusiv cele obţinute de executor pe baza demersurilor întreprinse în

condiţiile art. 650104”. Dispoziţiile acestui articol creează în sarcina executorului obligaţia de

101 Art. 837 alin. (1) NCPC republicat. 102 Art. 835 NCPC republicat. 103 Art. 835 alin. (8) NCPC republicat. 104 Art. 659 NCPC republicat: „(1) La cererea executorului judecătoresc, cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia supuse urmăririi, potrivit legii, au datoria să comunice în scris toate informaţiile necesare pentru efectuarea executării. Ei sunt ţinuţi să declare întinderea obligaţiilor lor faţă



a strânge de informaţii, însă toate aceste demersuri nu valorează cât prezenţa la faţa locului,

iar refuzul debitorului de a permite accesul în imobil îl obligă pe expert să facă o evaluare

”ipotetică”, ceea ce înseamnă că o eventuală critică a debitorului referitoare la evaluare nu

mai poate fi primită.

7. Urmărirea silită imobiliară – elemente de noutate faţă de reglementarea anterioară

Conform art. 802 alin. (5) NCPC105, „În cazul titlurilor executorii privitoare la

creanţe a căror valoare nu depăşeşte 10.000 lei, vânzarea bunurilor imobile ale debitorului

poate fi făcută numai dacă acesta nu are alte bunuri urmăribile sau dacă are bunuri

urmăribile, dar nu pot fi valorificate (...)”(s.n.). Acest text poate fi interpretat de către

executor în sensul în care, dacă valoarea titlului executoriu este sub 10.000 lei, nu se face

executare silită. O astfel de abordare este însă eronată, reglementarea nepunând problema

fazei încuviinţării executării silite. Executarea poate începe, somaţia poate fi emisă şi

comunicată debitorului, notarea în cartea funciară poate fi făcută iar preţul poate fi stabilit,

însă procedura se opreşte aici; după stabilirea preţului ar trebui făcută publicaţia de vânzare,

ceea ce înseamnă stabilirea unui termen la care vânzarea ar fi posibil să se realizeze; or, art.

802 alin. (5) teza I stabileşte foarte clar că vânzarea poate fi făcută numai dacă debitorul nu

de debitorul urmărit, eventuale modalităţi care le-ar putea afecta, sechestre anterioare, cesiuni de creanţă, subrogaţii, preluări de datorie, novaţii, precum şi orice alte acte sau fapte de natură să modifice conţinutul ori părţile raportului obligaţional sau regimul juridic al bunului deţinut. La cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate, instanţa de executare poate lua măsurile prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi la art. 189. (2) De asemenea, la cererea executorului judecătoresc, instituţiile publice, instituţiile de credit şi orice alte persoane fizice sau juridice sunt obligate să îi comunice, de îndată, în scris, datele şi informaţiile apreciate de executorul judecătoresc ca fiind necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. Tot astfel, organele fiscale sunt obligate să comunice, în aceleaşi condiţii, datele şi informaţiile pe care le administrează, potrivit legii. La cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate, instanţa de executare poate lua măsurile prevăzute la art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi la art. 189. (3) Dacă cei sesizaţi nu dispun de informaţiile solicitate sau, după caz, refuză să le dea, Ministerul Public va întreprinde, la cererea executorului judecătoresc, diligenţele necesare pentru aflarea informaţiilor cerute, în special pentru identificarea entităţilor publice sau private la care debitorul are deschise conturi sau depozite bancare, plasamente de valori mobiliare, este acţionar ori asociat sau, după caz, deţine titluri de stat, bonuri de tezaur şi alte titluri de valoare susceptibile de urmărire silită. (4) Executorul judecătoresc este obligat să asigure secretul informaţiilor primite, dacă legea nu prevede altfel. Aceste informaţii nu pot fi utilizate decât în scopul pentru care au fost cerute, fiind interzisă cu desăvârşire, sub sancţiunile prevăzute de lege, divulgarea lor către terţe persoane sau utilizarea lor pentru crearea unei baze de date personale. (5) În vederea obţinerii informaţiilor necesare executării, executorul judecătoresc are acces liber la cartea funciară, la registrul comerţului şi la alte registre publice care conţin date despre bunurile creditorului susceptibile de urmărire silită. Totodată, executorul judecătoresc poate solicita instanţei de executare datele şi informaţiile la care se referă art. 154 alin. (8).” 105 Art. 812 alin. (5) NCPC republicat.



are alte bunuri urmăribile sau, deşi are bunuri urmăribile, acestea nu pot fi valorificate.

Diferenţa faţă de dispoziţiile art. 802 alin. (4)106 potrivit cărora „Nu sunt supuse urmăririi

silite imobilele declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.” este

foarte clară. Situaţia reglementată de alin. (5) reprezintă un incident care va opri o fază finală

a executării silite, neavând nicio consecinţă asupra declanşării acesteia. Astfel fiind, cu titlu

de exemplu, dacă în momentul în care debitorul sesizează instanţa că există o publicaţie de

vânzare iar termenul este fixat şi, în acelaşi timp, există instituit sechestru asupra unui

autoturism proprietatea debitorului cu o valoare de peste 10.000 lei, instanţa ar trebui să

pronunţe o hotărâre prin care să oprească executarea.

Potrivit art. 806 alin. (4) NCPC107 (text nou faţă de Codul anterior, dar nu neapărat

nou faţă de legislaţia în ansamblul său), „Creditorul ipotecar nu poate cere scoaterea la

vânzare silită a bunurilor neipotecate ale debitorului său decât în cazul în care urmărirea

silită a bunurilor imobile ipotecate nu a condus la îndestularea creditorului ipotecar în limita

sumelor totale datorate” iar art. art. 2.478 NCC stipulează: „Creditorul nu poate urmări în

acelaşi timp vânzarea imobilelor care nu sunt ipotecate decât în cazul când bunurile care îi

sunt ipotecate nu sunt suficiente pentru plata creanţei sale.” Codul de procedură civilă

anterior, stabilea, în art. 492 alin. (1), faptul că, „Creditorul ipotecar poate urmări în acelaşi

timp şi imobilele neipotecate ale debitorului său.”

Având în vedere toate aceste reglementări, apare o problemă de drept tranzitoriu

generată de intrarea în vigoare, la 1 octombrie 2011, a Noului Cod civil, pentru că:

– articolul 223 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil prevede faptul că la

data intrării în vigoare a Noului Cod civil se abrogă orice dispoziţii contrare, chiar cuprinse în

legi speciale;

– norma prevăzută în art. 2.478 NCC nu este o normă de drept substanţial şi nici

măcar de drept procesual, în sensul strict al noţiunii, ci este o normă care ţine de executarea

silită;

– dincolo de faptul că executarea silită nu este o ramură distinctă de drept, art. 725

alin. (1) CPC 1865 stabileşte o distincţie, prevăzând faptul că „Dispoziţiile legii noi de

procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată

începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege.”




Dispoziţia cuprinsă în Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil este o dispoziţie

care face aplicarea noţiunii de «ultraactivare a legii vechi» nu doar în ceea ce priveşte dreptul

material, ci şi în ceea ce priveşte dreptul procesual, însă nu se referă la procedurile de

executare silită, subiectul normei fiind ”procese şi cereri”. Consecinţa poate fi aceea că la 1

octombrie 2011:

– din punctul de vedere al normelor de drept substanţial, instanţa va analiza normele în

vigoare la momentul introducerii cererii;

– din punctul de vedere al normelor de drept procesual, instanţa va analiza normele în

vigoare la momentul începerii procesului;

– organul de executare silită va aplica normele în vigoare la momentul la care

realizează executarea silită, pentru că dreptul tranzitoriu în materia executării silite pare să

rămână guvernat de dispoziţiile art. 725 alin. (1) teza finală CPC 1865, şi nu de dispoziţiile

art. 223 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil. Prin urmare, nu este exclusă

interpretarea potrivit căreia art. 2.478 NCC a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

Potrivit art. 819 NCPC108, „În cazul în care debitorul sau terţul dobânditor ocupă el

însuşi imobilul urmărit, la cererea creditorului sau a executorului, instanţa de executare va

putea, după împrejurări, să ordone evacuarea sa din imobil, în tot sau în parte, fie de îndată,

fie într-un anumit termen”. Această prevedere consacră o soluţie relativ atipică, pentru că

reglementează o procedură deschisă împotriva unui proprietar. Instanţa de executare este tot

instanţa care a încuviinţat urmărirea silită imobiliară, iar hotărârea se dă tot cu drept de apel,

fiind însă executorie şi putând fi, deci, pusă în executare silită în condiţiile predării silite

imobiliare, nefiind exclus ca până când se rezolvă predarea silită imobiliară în temeiul

hotărârii de evacuare dată în condiţiile art. 819 NCPC să se facă şi adjudecarea. Severitatea

acestei măsuri poate fi considerată invers proporţională cu detalierea condiţiilor în care

măsura poate fi luată, legiuitorul statuând în acest caz „după împrejurări”. Textul nu stabileşte

cu exactitate momentul până la care poate fi luată această măsură, după împrejurări putând

însemna:

– refuzul debitorului de a permite accesul expertului în vederea evaluării imobilului;

– refuzul debitorului de a permite expertului topografic efectuarea măsurătorilor

necesare, în cazul în care nu există carte funciară deschisă109;

108 Art. 829 NCPC republicat. 109 În acest sens sunt dispoziţiile art. 818 alin. (2) potrivit cărora „În cazul în care imobilul supus urmăririi nu este înscris în cartea funciară, executorul judecătoresc va solicita biroului de cadastru şi publicitate imobiliară, în numele debitorului (s.n. – acţiune oblică sui generis) deschiderea cărţii funciare, în baza unei documentaţii



– hotărâri judecătoreşti din care rezultă că debitorul este, de exemplu, piroman etc.

S-a precizat că noţiunea ”după împrejurări” implică o conduită obstrucţionistă din

partea debitorului iar măsura ar trebui să aibă caracter temporar.

Referitor la acest aspect s-a pus în discuţie faptul că la aprecierea noţiunii ”după

împrejurări” ar putea fi avut în vedere şi un criteriu de proporţionalitate între ceea ce

urmăreşte creditorul prin evacuare şi care ar fi consecinţele pe care le va suporta debitorul în

urma evacuării. În acest sens, cu titlu exemplificativ, ar putea fi luate în considerare anumite

distrugeri pe care le-ar putea provoca debitorul asupra imobilului, anumite cheltuieli foarte

mari pe care ar trebui să le suporte în legătură cu imobilul respectiv pe parcursul executării

silite. În toate cazurile, trebuie să fie vorba de ceva foarte grav.

8. Calendarul vânzării

Licitaţia înseamnă publicitate iar esenţa unei licitaţii corecte înseamnă un preţ de

pornire corect şi o publicitate corect făcută. În privinţa publicităţii, art. 828 alin. (4) NCPC110

aduce elemente de noutate întrucât introduce în mod obligatoriu, sub sancţiunea nulităţii,

alături de modalităţile clasice de realizare a publicităţii, publicarea într-un ziar de circulaţie

naţională, dacă valoarea imobilului depăşeşte suma de 250.000 lei, sau într-un ziar local, dacă

nu trece peste această sumă. Teza a doua a acestui alineat reglementează posibilitatea

extinderii publicităţii, relevanţa fiind aceea că dacă nu se face publicitate şi prin alte ziare,

reviste, nu va fi anulată executarea, însă dacă se fac astfel de demersuri, cheltuielile avansate

sunt cheltuieli care se pot imputa debitorului cu titlu de cheltuieli cu executarea silită. Prin

urmare, această reglementare este importantă pentru că, pe de o parte, pune o problemă de

validitate a procedurii (teza I) iar, pe de altă parte, pentru că pune o problemă de

”deductibilitate” a cheltuielilor în sensul raporturilor dintre debitor şi creditor (teza a II-a).

Sunt posibile trei termene de licitaţie, în strânsă legătură cu aceste termene fiind preţul

de adjudecare. Potrivit reglementării anterioare, la primul termen al licitaţiei nu se putea

cadastrale întocmite de o persoană autorizată şi a titlurilor de proprietate obţinute, când este cazul, în condiţiile art. 650. Cheltuielile necesare vor fi avansate de creditor şi vor fi imputate debitorului cu titlu de cheltuieli de executare silită, în condiţiile art. 660.” 110 Art. 838 alin. (4) NCPC republicat: „Publicaţii în extras cuprinzând menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), c), şi f)-m), se vor face, sub sancţiunea nulităţii, într-un ziar de circulaţie naţională, dacă valoarea imobilului depăşeşte suma de 250.000 lei, sau într-un ziar local dacă nu trece peste această sumă. Publicaţia, în extras sau în întregul ei, va putea fi publicată şi în ziare, reviste şi alte publicaţii existente care sunt destinate vânzării unor imobile de natura celui scos la licitaţie, inclusiv pe pagini de internet deschise în acelaşi scop”



adjudeca imobilul dacă nu se oferea preţul de începere a licitaţiei. La al doilea termen, potrivit

art. 509 alin. (5) CPC 1865, „În cazul în care nu este oferit nici preţul la care imobilul a fost

evaluat, vânzarea se va amâna la un alt termen, de cel mult 60 de zile, pentru care se va face

o nouă publicaţie (...). La acest termen, licitaţia va începe de la preţul de 75% din cel la care

imobilul a fost evaluat. Dacă nu se obţine preţul de începere a licitaţiei, la acelaşi termen

bunul va fi vândut la cel mai mare preţ oferit. Vânzarea se va putea face chiar dacă se

prezintă o singură persoană care oferă preţul de la care începe licitaţia.” Din interpretarea

ultimelor două teze ale acestui alineat ar putea rezulta următoarea soluţie: dacă nu a oferit

nimeni 75% din preţul iniţial dar sunt doi licitatori, atunci câştigă cel care oferă mai mult

(chiar dacă sub preţul de începere); dacă există un singur licitator, atunci acesta câştigă, cu

condiţia ca preţul oferit să fie cel de începere a licitaţiei. În practică au existat situaţii în care

executorul refuză să declare adjudecatar pe acela care, chiar fiind într-o competiţie, oferă

preţul cel mai mare, care este totuşi, în opinia executorului, un preţ derizoriu. Codul de

procedură civilă anterior nu conţinea dispoziţii exprese în acest sens, preţul derizoriu fiind

apreciat prin raportare la dispoziţiile Codului civil de la 1864 referitoare la condiţia ca preţul

să fie serios şi determinat. Noul Cod civil cuprinde dispoziţii exprese referitoare la noţiunea

de «preţ derizoriu».

În reglementarea Noului Cod de procedură civilă, în legătură cu această noţiune se află

următoarele dispoziţii:

– art. 847 alin. (2)111 care prevede faptul că vânzarea silită nu poate fi atacată nici

pentru leziune;

– art. 835 alin. (9)112 care prevede că „Dacă nici la a doua licitaţie imobilul nu a fost

adjudecat, la cererea creditorului, executorul judecătoresc va putea stabili o nouă licitaţie, în

condiţiile prevăzute la alin. (8). La termenul stabilit la alin. (8), licitaţia va începe de la

preţul de 50% din preţul de pornire al primei licitaţii. Dacă nu se obţine acest preţ şi există

cel puţin doi licitatori, bunul va fi vândut, la acest din urmă termen, la cel mai mare preţ

oferit, chiar dacă acesta din urmă este mai mic decât valoarea creanţei ori a garanţiei.

Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de

pornire al acestei licitaţii. În conţinutul publicaţiei de vânzare întocmite pentru cel de-al

treilea termen vor fi inserate, sub sancţiunea nulităţii, toate aceste menţiuni privind modul de

stabilire a preţului de adjudecare a imobilului la al treilea termen”. Asemănător




reglementării anterioare, la primul termen nu se poate adjudeca dacă nu se oferă preţul de

pornire. La al doilea termen se porneşte tot de la 75% din preţul de pornire dar, ca şi element

de noutate, nu se poate adjudeca dacă preţul oferit nu reprezintă cel puţin 30% din preţul de

pornire. La cel de-al treilea termen, dacă sunt cel puţin doi licitatori, se poate întâmpla orice.

Finalitatea unei astfel de proceduri este de a satisface o creanţă iar acest lucru îl poate face în

primul rând debitorul, prin vânzarea imobilului, întrucât notificarea înscrisă în cartea funciară

nu îl împiedică să vândă imobilul iar opozabilitatea acestei înstrăinări faţă de creditor – şi în

reglementarea anterioară şi în cea a Noului Cod de procedură civilă – există dacă se

consemnează ceea ce creditorul are de luat, la care se adaugă cheltuielile de executare.

9. Poprirea

9.1 Generalităţi

Articolul 770 alin. (5) lit. b) NCPC113 care prevede că nu sunt supuse executării silite

prin poprire „sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la instituţii

sau organizaţii naţionale şi internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte”,

conţine o adăugire faţă de reglementarea anterioară a art. 452 alin. (2) lit. b) CPC 1865,

potrivit căreia nu sunt supuse executării silite prin poprire „sumele reprezentând credite

nerambursabile sau finanţări primite de la instituţii sau organizaţii internaţionale pentru

derularea unor programe ori proiecte.”

Conform art. 770 alin. (5) lit. c) NCPC114, nu sunt supuse executării silite prin poprire

„sumele aferente plăţii drepturilor salariale viitoare pe o perioadă de 3 luni de la data

înfiinţării popririi”, anterior termenul fiind, de lege lata, de 6 luni.

9.2 Validarea popririi

Procedura reglementată de art. 779 NCPC115 îl obligă pe judecător să verifice nu doar

dacă există raporturi între debitor şi terţul poprit, ci şi dacă s-a depus o adresă de înfiinţare a

popririi, dacă la această adresă s-a anexat o copie a titlului executoriu, adică acele cerinţe

formale care însoţesc actul de executare al popririi; instanţa de validare trebuie să ia act de

existenţa unei popriri care respectă prevederile în vigoare iar, sub acest aspect, Noul Cod de

113 Art. 780 alin. (5) lit. b) NCPC republicat. 114 Art. 780 alin. (5) lit. c) NCPC republicat. 115 Art. 789 NCPC republicat.



procedură civilă stabileşte obligaţia instanţei de a comunica terţului poprit fie o copie a

încheierii de încuviinţare a executării silite, fie un certificat privind soluţia pronunţată în

dosar. În acest sens sunt prevederile art. 772 alin. (1) teza I116.

Despre această măsură va fi înştiinţat şi debitorul, căruia, potrivit art. 772 alin. (1) teza

a II-a117, i se va comunica, în copie, adresa de înfiinţare a popririi, la care se vor ataşa şi copii

certificate de pe încheierea de încuviinţare a executării silite sau de pe certificatul privind

soluţia pronunţată în dosar, şi titlul executoriu.

Conform art. 776 NCPC118, consemnarea nu se va mai face în 15 zile, astfel cum

prevedea reglementarea anterioară, ci în 5 zile. Termenul maxim în care terţul poprit trebuie

să consemneze sumele este de 5 zile de la comunicarea popririi.

În ceea ce priveşte procedura de validare a popririi (art. 779 NCPC119) trebuie făcută o

menţiune valabilă şi pentru reglementarea anterioară, şi anume că terţul poprit, chiar de rea-

credinţă, nu trebuie să achite nota de plată pe care debitorul nu o achită faţă de creditor. Pe de

o parte, este evident faptul că nu se poate valida o poprire pentru o sumă mai mare decât cea

datorată creditorului de către debitor, dar, pe de altă parte, nu se poate valida o poprire pentru

o sumă mai mare pe care terţul poprit o datorează debitorului său. Terţul poprit este sancţionat

pentru refuzul de a lua act de înfiinţarea popririi şi de a se comporta în consecinţă, dar această

sancţiune nu înseamnă că el trebuie făcut, încă de la început, solidar răspunzător cu debitorul

poprit. Dacă nici după validarea popririi terţul poprit nu se conformează, este expus unei

proceduri de executare silită pentru care se va obţine o încuviinţare, întrucât suntem în

prezenţa unui titlu executoriu emis de instanţa de validare şi nu de executorul judecătoresc,

ceea ce determină o procedură de executare distinctă.

10. Obligaţii alternative

Articolul 666 NCPC120 are în vedere obligaţiile alternative: „Când titlul executoriu

cuprinde o obligaţie alternativă, fără să se arate termenul de alegere, executorul

judecătoresc va notifica debitorului să îşi exercite acest drept în termen de 10 zile de la

comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, sub sancţiunea decăderii” [alin. (1)].

116 Art. 782 alin. (1) teza I NCPC republicat. 117 Art. 782 alin. (1) teza a II-a NCPC republicat. 118 Art. 786 NCPC republicat. 119 Art. 789 NCPC republicat. 120 Art. 675 NCPC republicat.



Textul nu va fi aplicabil în foarte multe cazuri. Atunci când titlul executoriu este reprezentat

de o hotărâre judecătorească, alegerea este, într-un fel, a creditorului; nu se au în vedere

situaţiile de subsidiaritate de tipul X este obligat la predarea bunului iar, în cazul în care

predarea nu mai este posibilă, X este obligat la plata echivalentului. Alegerea aparţine

debitorului dar numai până la momentul la care raportul juridic ajunge să fie supus judecăţii.

11. Evacuarea

În ceea ce priveşte problematica evacuării, nu sunt foarte multe elemente de noutate,

întrucât Legea nr. 202/2010 a prefaţat unele dintre aceste modificări, stabilind faptul că în

intervalul 1 decembrie – 1 martie nu se pot efectua evacuări. Articolul 5781 CPC 1865 este

preluat de art. 885 alin. (1) NCPC121 : „Nicio evacuare din imobilele cu destinaţie de locuinţă

nu poate fi făcută de la data de 1 decembrie şi până la data de 1 martie a anului următor,

decât dacă creditorul face dovada că, în sensul dispoziţiilor legislaţiei locative, el şi familia

sa nu au la dispoziţie o locuinţă corespunzătoare ori că debitorul şi familia sa au o altă

locuinţă corespunzătoare în care s-ar putea muta de îndată.” Alineatul (2) al aceluiaşi articol

prevede şi excepţii: „Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul evacuării persoanelor care

ocupă abuziv, pe căi de fapt, fără niciun titlu, o locuinţă şi nici celor care au fost evacuaţi

pentru că pun în pericol relaţiile de convieţuire sau tulbură în mod grav liniştea publică.” Un

element de noutate este dat de termenul la somaţia de executare, care nu mai este de 5 zile, ci

de 8 zile (art. 886 NCPC122).

Articolul 887 alin. (1) NCPC123 este un text care ar trebui privit în corelaţie cu art. 702

alin. (5) NCPC124. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 887 alin. (1), în vederea executării silite,

„executorul judecătoresc se va deplasa la faţa locului, va soma pe debitor să părăsească de

îndată imobilul, iar în caz de împotrivire, îl va evacua din imobilul respectiv pe debitor

împreună cu toate persoanele care ocupă imobilul în fapt ori fără niciun titlu opozabil

creditorului, cu sau fără ajutorul forţei publice, după caz, punând pe creditor în drepturile

sale.” Articolul 702 alin. (5) anticipează şi vine în sprijinul acestei soluţii, vorbind despre

condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei la executare, responsabilizându-l pe executor: „În

121 Art. 895 NCPC republicat. 122 Art. 896 NCPC republicat. 123 Art. 897 alin. (1) NCPC republicat. 124 Art. 712 alin. (5) NCPC republicat.



cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori a predării silite a bunului imobil

sau mobil, contestaţia la executare poate fi introdusă şi de o terţă persoană, însă numai dacă

aceasta pretinde un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la bunul respectiv.” În

acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 38 alin. (3) NCPC125, art. 1.832 alin. (2) NCC126 şi art. 563

alin. (4) NCC127. În legătură cu acest din urmă articol, trebuie făcută, totuşi, menţiunea că

executarea silită nu poate fi făcută împotriva terţului dobânditor înscris în cartea funciară,

rectificarea înscrierilor în cartea funciară neputând fi făcute de către executor, ci doar de către

instanţă.

Articolul 649128 consacră, în alin. (3) şi (4), texte noi care permit executorului

judecătoresc să angajeze răspunderea agenţilor forţei publice dacă aceştia refuză să sprijine

activitatea de executare silită sub motiv că există impedimente de orice natură: „(3) Agenţii

forţei publice nu pot refuza să sprijine activitatea de executare silită sub motiv că există

impedimente, de orice natură, la executare, singurul răspunzător pentru nesocotirea acestora

fiind executorul judecătoresc, în condiţiile legii. (4) În caz de refuz, dispoziţiile art. 183 alin.

(2129) şi ale art. 184-186130 sunt aplicabile în mod corespunzător.”

Tot în zona presiunii realizării executării şi tot cu caracter de noutate, se află şi art.

617 NCPC131: „Statul este obligat să asigure, prin agenţii săi, executarea în mod prompt şi

efectiv a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, iar, în caz de refuz, cei vătămaţi

au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit.”

În reglementarea anterioară, dispoziţiile legale incidente acestui aspect erau:

– art. 579 CPC 1865 care prevedea că executorul judecătoresc va elibera imobilul cu

ajutorul forţei publice, punând pe creditor în drepturile sale;

– art. 401 alin. (1) CPC 1865 reglementa un termen de 15 zile pus la dispoziţia

persoanei care pretindea un drept de proprietate sau un alt drept real;

125 Art. 39 alin. (3) NCPC republicat: „Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular, şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular.” 126 Art. 1.832 alin. (2) NCC: „Încetarea, din orice cauză, a contractului de închiriere, precum şi hotărârea judecătorească de evacuare a chiriaşului sunt de drept opozabile şi se execută împotriva tuturor persoanelor care locuiesc, cu titlu sau fără titlu, împreună cu chiriaşul.” 127 Art. 563 alin. (4) NCC: „Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile Codului de procedură civilă.” 128 Art. 658 NCPC republicat. 129 Art. 188 alin. (2) NCPC republicat 130 Art. 189-191 NCPC republicat. 131 Art. 626 NCPC republicat.



– dispoziţiile O.U.G. nr. 97/2005 privitoare la domiciliu (în prezent reglementate în

Noul Cod civil); ca element de identificare a persoanei fizice, domiciliul nu conferă niciun

drept subiect civil, logica fiind inversă, în sensul în care, dacă persoana are un drept subiectiv

civil probabil, în baza acestuia, poate dobândi un domiciliu;

– dispoziţiile Legii nr. 26/1990 cu privire la sediu şi punctul de lucru, un anumit sediu

al persoanei juridice nedeterminând, în mod obligatoriu, vreun drept asupra imobilului în care

este stabilit acest sediu.

Finalitatea practică a acestor discuţii este determinată de întrebarea dacă se formează

un singur dosar de executare sau vor exista tot atâtea dosare câte persoane se află în imobilul -

obiect al evacuării.

Institutul Naţional al Magistraturii Bucureşti, B-dul Regina Elisabeta, nr. 53, sector 5

www.inm-lex.ro

brosura ncpc

Documents