bor 3-4, 1976

8/8/2019 BOR 3-4, 1976

http://slidepdf.com/reader/full/bor-3-4-1976 1/22

?}0 yL cvv^ v c Wf ^ V- "i } ^ ■ )

AUTOCEFALIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE —

La a 90-a aniversare —

I. PRELÎMSNAMI

1. Autocefalia reprezintă o realitate a vieţii bisericeşti, datînd chiar din .timpul Sfinţilor Apostoli. Ea s-a dezvoltat şi s-a conturat în forme mereu noi, în. epoca în care s-a desăvîrşitorganizarea teritorială şi ierarhică a Bisericii.

Toate Bisericile apostolice şi toate comunităţile conduse de episcopî au fost autocefale în sens propriu pînă în veacurile al. II-lea şi al Hl-lea, cînd încep a se constitui unităţi teritoriale bisericeştimai mari, a căror conducere superioară trece pe încetul asupra sinoadelor locale, de timp provincial,care, la începutul secolului al IV-lea, dobîndiseră numele de sinoade mitropolitane. Chiar din vea-cul al II-lea sau al IH-lea, ca întîistătător al acestor sinoade apare un episcop „xpuhoî", careexprimă simbolic independenţa sau autocefalia unităţii teritoriale bisericeşti în fruntea căreia se aflaun astfel de episcop avînd calitatea de .«căpetenie» (w? v-etpaX^v).

Unitatea bisericească astfel constituită, condusă de către un sinod al episco-pilor dintr-unanume teritoriu — care putea fi cît o provincie romană, sau şi mai maro sau chiar mai mic — prezidat de un episcop «protos», pe care ceilalţi trebuia să-1 socotească drept cap (fj-feîaSai ainbt mi xEtpoX^v), devine unitatea autocefală lip. Aceasta îşi găseşte consacrarea în rmduieliieapostolice înscrise în can. 34 apostolic (dezvoltat de can, 35 şi 37 apostolic), iar mai tîrziuconfirmarea din partea primelor sinoade ecumenice, care enumera o serie de scaune episcopaleautocefale (Roma, Constantinopole, Alexandria, Antiohia) şi în mod special prin interpretareaautentică a can. 34 apostolic de către sinodul III ecumenic de la Efes din 43), prin can. 8, caresubliniază că principiul unităţilor teritoriale bisericeşti mai mari decît o episcopie a fost exprimat decan. 34 apostolic. Sinodul IV ecumenic întăreşte prinlr-o interpretare şi mai expresă principiulautocefaliei, enume-rînd cele cinci scaune autocefale: Roma, Constantinopole, Alexandria,Antiohia şi Ierusalim (can. 28).

Pe temeiul acestor rînduieli de obîrşie apostolică, mcepînd din secolul al IV-lea, toatemitropoliile s-au constituit ca unităţi autocefale. După ele au apărut ca forme superioare deorganizare bisericească teritorială, tot în sec. al IV-lea, exarhiile, şi apoi din secolele IV—V, patriarhiile. Şi acestor unităţi li s-a recunoscut dreptul de unităţii autocefale, patriarhiile tinzînd şiizbutind adesea să supună conducerii lor autocefale unele exarhii atît în Răsărit, cît şi în Apus. Deaici, consecinţele :

Episcopiile şi-au pierdut autocefalia, dar potrivit rînduîelilor apostolice (canonul 34, 37

apostolic; 9, 12—15 Antiohia ş.a.) şi ale Dreptului Roman (după care toate cetăţile beneficiau deautonomie în conducerea treburilor lor interne), şi-au păstrat dreptul de «autonomie», în cadrulmitropoliilor autocefale (can. 9, 13, 22 Antiohia).

Mitropoliile, cele mai multe, şi-au pierdut şi ele autocefalia, intrînd, la rîn-dul lor, ca unităţiautonome, din sec. V, VI, în cadrul exarhiilor şi al patriarhiilor (can. 9, 12, 17, 28 IV ec.; can. 8,35, VI ec.; 3, 6, VII ec. ş.a.). Cu timpul, unele exarhii autocefale au devenit şi ele autonome încadrul patriarhiilor (can. 9, 17 Ş> mai ales can. 28 IV ec, prin care se ştirbeşte autocefaliaexarhiilor sau diecezelor autocefale : Asia, Pont şi Tracia).

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


DOCUMENTARE 391

Cu toate acestea, unele vechi mitropolii, fie sub acest nume, fie sub numele de arhiepiscopii,şi-au păstrat autocefalia. De pildă, vechea mitropolie devenită apoi Arhiepiscopia Ciprului,supravieţuieşte pină astăzi, ca Biserică autocefală întemeiată ca Biserică de Sf. Ap. Pavel şiBarnaba (can. 8 HI ec, can. 39 VI ea). Scaunul din Tomis (Dobrogea) este amintit in secolele IV, Vca mitropolie autocefală de către istoricul Sozomen care spunea că acest scaun se găsea în capitalaScythiei, adică în cetatea Tomis, şi că, în a doua jumătate a sec. al IV-Iea, el şi-a afirmat inde-

pendenţa faţă de' alte scaune, conducînd singur (după un vechi obicei) întreaga Biserică din provincia respectivă şi în veacul V. Deşi scaunul din Tomis nu este numit de Sozomen mitropolie,totuşi episcopului lui i se atribuie s it ua ţi a şi drepturile unui mitropolit autocefal şi se mai arată căel nu are sufraganiJ. De asemenea, şi unele exarhii şi-au păstrat timp îndelungat autocefalia.

între timp, chiar din secolele IV, V apare o categorie aparte de unităţi bisericeşticvasiautocefale numite arhiepiscopii autocefale al căror număr creşte în secolele următoare,devenind preponderent faţă de acela al celorlalte unităţi bisericeşti care se bucurau de regimulcanonic-juridic al autocefaliei.

2. în terminologia juridică a Ortodoxiei, autocefalia exprimă noţiunea de autoguvernare sau autoconducere. Unitatea teritorială bisericească'investită cu aceastăcalitate este independentă, neatîrnată sau suverană faţă de celelalte unităţi bisericeşti. Prin urmare, autocefalia reprezintă numai independenţă administrativ-jurisdic-ţională a unei Biserici Ortodoxe faţă de altă Biserică egală în drepturi, cu careformează Ortodoxia Ecumenică. Subiectul autocefaliei este conducerea sinodală aunei Biserici locale, constituite după rînduielile tradiţionale specifice, de naturădogmatică şi canonică.

Canonul cel mai vechi şi mai important care constituie baza canonică a autocefaliei estecanonul 34 apostolic, al cărui cuprins este următorul : «Se cade ca episcopul fiecărui neam (etnos, popor 1) să cunoască (să cinstească) pe cel dintîi dintre ei şi să-1 socotească pe acesta dreptcăpetenie şi nimic mai important să nu facă fără părerea aceluia, şi numai pe acelea sa le facăfiecare (episcop), cîte se referă la eparhia lui şi la ţinuturile de sub stăpînirea ei. Dar nici acela(căpetenia) să nu facă ceva fără socotinţa tuturor. Că astfel va fi înţelegere şi se va preamăriDumnezeu prin Domnul în Duhul Sfînt : Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Canonul 34 apostolic considerădrept principii definitorii ale autocefaliei : a) principiul etnic; b) principiul ierarhic sacerdotal şiadministrativ; c) principiul sinodalităţii prin care se dispune ca autocefalia sau conducereaindependentă a respectivei unităţi bisericeşti naţionale să fie încredinţată sinodului tuturor episcopilor sub preşedinţia episcopului protos al celei mai mari unităţi teritoriale administrative bisericeşti ; d) principiul organizării cvasimitropolitane şi e) principiul conducerii autonome a epis-copiilor 2. Canonul 35 apostolic, reglementează în primul rînd dreptul fiecărei căpetenii autocefalede a săvîrşi hirotoniile episcopilor din cuprinsul unităţii în fruntea căreia se găseşte, mterzicînclu-iexerciţiul acestui drept esenţial în afara gran-ţelor unităţii sale. Dreptul de a hirotoni pe episcopiidin cuprinsul unei unităţi autocefale a fost socotit «dintru început» (can. 8 sinodul III ecumenic) caun drept specific al căpeteniei unei astfel de unităţi. El a rămas de atunci pînă astăzi dreptul careexprimă în modul cel nîai caracteristic, independenţa sau autocefalia unităţilor bisericeşti, deoarece prin el se asigură transmiterea, în cadrul acestora, în mod independent de altă autoritate, a puterii bisericeşti cuprinsă în succesiunea apostolică. Canonul 37 apostolic dă o expresie cuprinzătoare adrepturilor autocefale ale imită Iii bisericeşti arătate de canonul 34 apostolic, făcînd aplicarea principiului sinodal în conducerea acesteia şi arătînd sinodul ca purtător sau subiect al autocefalieirespectivei unităţi3.

3. In ce priveşte constituirea autocefaliilor, istoria ne arată că au existat autocefalii înainte de sinoadele ecumenice, că unele s-au constituit în timpul sinoadelor

1. Sozomen, Istoria Bisericii G, 21 ; P. G. 67, col, 1344. Vezi pe larg şi documentat Ia Pr.Prof. Liviu Stan, Qbîrşia autocefaliei şi autonomiei, în «Mitropolia Olteniei", XIII (1961) nr. 1—4, p. SIl—Sl), nota 33.

2. Pr, Prof. Uviu stan, Autocefalia şi autonomia în Ortodoxie, în «Mitropolia Olteniei"-, XIII(1861), nr. 5—6, p. 285. 3. lbidem, p. 287.

H

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


BISERICA ORTODOXĂ ROMANA

ecumenice, clar fără vreo hotărîre din partea acestora şi că altele s-au constituit după epoca sinoadelor ecumenice.Deci instituţia canonică a autocefaliei a existat şi poate exista în mod independent de sinodul ecumenic.

Autocefaliile nu au avut şi nu au un caracter veşnic. Unele au dispărut de mult. Cit priveşte autocefaliileapărute, observăm că unele s-au constituit spontan, prin aplicarea principiului ierarhic şi sinodal în organizarealor ca unităţi independente (scaunele din Roma, Alexandria, Antiohia şi Cipru), altele s-au constituit prinintervenţia directă a împăraţilor (cum este cazul cu Justinîana Prima, Ravenna ş.a.), iar altele prin acte de

proclamare din partea Bisericilor autocefale existente deja : de pildă, prin acte aie Patriarhiei Ecumenice şi alePatriarhiei Moscovei. Modul de constituire a variat în pas cu dezvoltarea organizaţiei bisericeşti şi în acord cuîmprejurările obiective social-politice ale vremii respective, aplicîndu-se însă în mod statornic principiul ierarhicşi cel sinodal în cadrul condiţiilor date în fiecare epocă. Constituirea autocefaliilor a reclamat împlinirea unor rmduieli de către cele trei părţi interesate în obţinerea acestei autocefalii, şi anume din partea unităţii bisericeşticare cere, a aceleia care poale conferi şi a Bisericii în totalitatea ei: 1) autocefalia trebuie să fie cerută in modcanonic de unitatea bisericească care o doreşte ; 2) să fie conferită în mod canonic de Biserica autocefalăcompetentă şi 3) si fie recunoscută în mod canonic de toate Bisericile autocefale existente, recunoaşterea noiiautocefalii din partea Bisericilor autocefale avînd numai un caracter declarativ, nu constitutiv. La acestea seadaugă şi consimţămîntul Iacii sau expres al puterii de stat, în cazul că aceasta manifestă interes pentruconstituirea unei Biserici autocefale.

Statele reprezintă principala realitate obiectivă de care Biserica trebuie să ţină seama în activitatea ei deslujire a credincioşilor ei şi a poporului căruia ea aparţine, fiindcă statul în virtutea puterii lui suverane esteîndreptăţit să cunoască şi să controleze orice formă de activitate ce se desfăşoară pe teritoriul său.

Împăraţii bizantini au urmărit de aproape activitatea Bisericii. Tradiţia şi practica constantă a Bisericii daumărturie că totdeauna s-a ţinut seama de drepturile suverane ale statelor la constituirea oricărei noi Bisericiautocefale. Ba mai mult, în epoca feudalismului, statele au fost acelea care au aprobat şi impus chiar constituireaautocefalilor, adică a Bisericilor Ortodoxe autocefale sau naţionale. Şi nu numai statele mari care au şi obţinutmai devreme autocefalia (Statul Rus, care a obţinut autocefalia Bisericii la 1448, iar instituţia patriarhatului la

1589), ci şi statele mici. Acestea din urmă, chiar dacă n-au putut să obţină în mod formal şi oficial autocefalia pentru Bisericile lor decît odată cu statul naţional burghez, care, în perioada de început, prezenta elementefeudale, au creat Bisericilor condiţii care să le îndreptăţească la acte de autocefalie, de neatîrnare faţă dePatriarhia Ecumenică 4.

II. MOMENTE ŞI ACTE PE DRUMUL AUTOCEFALIEI BISERICII ORTODXE ROMÂNE

1, Se ştie că, oficial, mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei au luat fiinţă în anii 1359 şi respectiv, 1401,în împrejurările care ne sînt binecunoscute. Aceste acte de seamă din istoria Bisericii Române s-au săvîrşit cuaprobarea Patriarhiei Ecumenice, şi de aceea, vreme îndelungată Bisericile din cele două ţări române s-au socotitîn dependenţă de Biserica mamă, Patriarhia Ecumenică, stînd aproape în tot timpul în strînse reiaţii cu ea. Inaceastă situaţie, cele două Biserici româneşti trebuia să ţină legătura dogmatică, liturgică şi canonică cu scaunul patriarhal din Constantinopol şi să recunoască jurisdicţia canonică a patriarhului ecumenic, trebuind uneori să primească chiar şi vlădici trimişi din Constantinopol, nu numai pentru scaune de mitropolit, ci şi pentru cele deepiscop.

4. Fundamentarea doetrinar-canonică a autocefaliei după Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autocefalie, în«Ortodoxia», VIEI (1956), nr. 3, p. 369—396 ; idem, Obîrşia autocefaliei şi autonomiei, în «MitropoliaOlteniei»-, XIII (1961), nr. 1—4, p. 80—113 ; Idem, Autocefalia şi autonomia in Ortodoxie, Ibidem, nr. 5—6, p.278—316 ; Idem, Sprijinirea luptei de independenţă a poporului român prin lupta Bisericii pentruautocefalie, în «Ortodoxia», XX (1968), nr. 4, p. 611—618.

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


DOCUMENTARE 393

Dar întemeierea celor două mitropolii, cea a Ungrovlahiei şi cea a Moldovei şi Sucevei,concretizau o organizare bisericească a vieţii creştine de pe aceste meleaguri. Ele nu au apărut într-un gol. Căci nu se poate concepe Ţara Românească aşa cum se înfăţişează ea în timpul lui BasarabI, întemeietorul (1320—1352), fără o ierarhie bisericească. «A putut domni acest mare stăpînitor decenii întregi fără să aibă împreajmă-i un ierarh care să cîrmuiască Biserica şi să îndeplinească în-datoririle episcopale ? Ni se pare o imposibilitate. In primul rînd, pentru un motiv principal. In

concepţ:a şi practica evului mediu cînd cele bisericeşti sînt amestecate cu cele laice, cînd domnulînsuşi stăpîneşte «din Mila lui Dumnezeu» şi nu este domn deplin decît după ce s-a săvîrşit înBiserică slujba ungerii cu mir, orice organizaţie de stat implică şi o organizaţie religioasă, oriceierarhie politică superioară e dublată de o ierarhie similară bisericească. Este cu neputinţă de admisca voievodul Ţării Româneşti, cîrmuitorul întregului teritoriu dintre Carpaţi şi Dunăre, să nu fi avutlingă sine un ierarh chiar din primii ani după întemeiere. Aşa s-au petrecut lucrurile mai înainte înSerbia unde, după ce marele Jupan Ştefan a devenit rege (1217), a urmat mimai la doi ani intervalrecunoaşterea fratelui său Sava ca arhiepiscop, iar cînd Ştefan Duşan a luat titlul de «ţar» atunci şiarhiepiscopul său a devenit patriarh al sîrbilor şi grecilor. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în Bulgaria,unde, de asemenea, paralel cu recunoaşterea, în 1204, a Iui loniţă ca «rege» a avut loc şi aceea acapului Bisericii ca «primat». «Aşa s-au petrecut lucrurile şi la noi» s. Nu se poate închipui«curtea» de la Argeş sau de la Cîrnpu-lung, atît înainte dar mai ales după biruinţa de la Posada(1330), fără un înalt ierarh6. Papa Grigore IX se plîngea lui Bela IV, principele de coroană al Unga-riei, la'1234, despre «oarecari pseudoepiscopi ce ţin ritul grecilor» printre valahii din episcopatulCumanilor, administrindu-le tainele şi dispreţuind Biserica Romană. Prohodirea «marelui Basarabvoievod» la Cîmpulung în 1352, în Biserica domnească din oraş, transformată mai tîrziu în«Mînăstirea Negru Vodă», nu putea fi făcută decît de vlădica ţării.

Aducerea mitropolitului lacint de la Vicina la Argeş de către Nicoiae Alexandru Basarab şiaprobarea Iui ca mitropolit al Ungrovlahiei în 1359 de către Patriarhia Ecumenică, care foarte probabil era de mai mult timp aici la curtea domnului de Ia Argeş, nu este de loc întîmplătoare.

Domnitorul cere patriarhului pe acesta şi nu pe altul: «Mitropolia Vicinei se afla Ia hotarele sauchiar în interiorul statului Ţării Româneşti, deţinînd şi un loc de frunte între scaunele dependentede Constantinopol. Domnitorul Nicoiae Alexandru Basarab şi lacint trebuie să se fi cunoscut şi preţuit reciproc mai dinainte; lacint trebuie să fi fost preţuit nu numai de domn, ci şi de boieri ; «însensul acesta interpretăm un pasa] a! netului sinodal din octombrie (1370), în care, referindu-se laalegerea din 1359, se spune: «fiindcă ceruseră aceasta boierii ţăr ii. .. şi creştinii deacolo»7.

Domnitorul nu era prea bine văzut de patriarh. lacint, prin poziţia lui a putut să îmbuneze, prin daruri, pe şeful său, Patriarhul, care să-i aprobe domnitorului cererea de înfiinţare amitropoliei Ungrovlahiei, iar Iui, transferarea la Argeş. Pe de altă parte şi Nicoiae AlexandruBasarab găsise omul, căci lacint nu era prea supus Constantinopoiului, care era gata să-1 suspendedin scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei.

Dacă examinarea situaţiei şi practicii politice a vremii precum şi analiza documentuluiamintit, din 1234, impun cu necesitate concluzia existenţei unei ierarhii bisericeşti sub Basarab,întemeietorul Ţării Româneşti, atunci şi actul din 1359, prin care Patriarhia Ecumenică aprobăstrămutarea mitropolitului lacint de la Vicina la Argeş, considerat pînă mai acum ca începutulacestei ierarhii, apare într-o altă lumină. «iii este un act. de recunoaştere a unei stări existente, iar nu de creare a ci» : Mitropolia Ţării Româneşti8.

Obţinînd aprobarea lui lacint ca mitropolit al Ungrovlahiei, domnitorul avea în acest fapt şiun element de bază pentru constituirea autocefaliei Bisericii Române a Ţârii Româneşti, căreia,

cum am văzut analizînd canoanele 34, 35 şi 37 aposto-5.Constantin C. Giureseu, întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în «Biserica Ortodoxă

Română», LXXVH (1959), nr. 7—10, p. 676 ; vezi întreaga argumentare.6. Jbidem.7.Hurmuzald, Documente, xrv, 1, p. 8 ; Documente, p. 22, apud C. Giureseu, op. cit,, p.

680. 8. Constantin C. Giureseu, întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, p. 676.

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


394 BISERICA ORTODOXA ROMÂNĂ

lice, mitropolia îi este constitutivă, . Unitatea bisericească teritorială care doreşte autocefaliatrebuie să dispună de cel puţin patru ierarhi pentru a se putea constitui in sinod autocefal, înconformitate cu prevederile canonice observate în mod statornic şî în general în Biserică, dinveacul IV încoace, în cazuri excepţionale se poate admite constituirea unei unităţi autocefale cu unnumăr mai mic de episcopi, de minimum doi sau chiar unu. Amintim cazul arhiepiscopieiAutocefale a Ciprului, la începuturile ei ; cazul scaunului "Tonusului, în sec. IV şi în prima

jumătate a sec. al V-lea, cu atribuţii autocefale9

.Pentru a da şi mai multă consistenţa acestui element cîştigat, domnitorul Vlaicu VodăBasarab (1.364—1377) a cerut, în oct. 1370 Patriarhiei Ecumenice aprobarea ca mitropolit al «unei părţi din Ungrovlahia, adică a unei Jumătăţi» la Se-verin, pentru dikeofilaxul Daniil Critopol, cunumele schimbat în Antim. Acesta, credem noi, este motivul adevărat al întemeieriisemimitropoliei de Severin, nemărturisit încă de domnitor. Fireşte, nu negăm nici necesitatea unuiscaun vlădi-cesc aici în părţile Severinului, pentru partea din dreapta Oltului şi ţinuturile Se-verinului, împotriva propagandei catolice şi nici frica domnitorului de a rămîne fără nici un ierarhcanonic după moartea lui lacint, care a şi venit destul de repede (1372). Şi în cazul întemeieriimitropoliei Moldovei, domnitorii Petru Muşat, Ştefan şi Roman Muşat şi apoi Alexandru cel Bunau urmărit să-şi impună punctul lor de vedere respingînd pe ierarhii greci trimişi în mai multerînduri de către Patriarhia Ecumenică, să ocupe scaunul de mitropolit al ţării. Alexandru cel Bun(1400—Î432) reuşeşte să-1 aprobe pe Iosif I, ruda Muşatinilor, ca mitropolit în 1401, logalizînd ostare de fapt, înfiinţarea Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, înainte de această dată.

Cele două mitropolii, Ungrovlahia şi Mitropolia Moldovei şi Sucevei, s-au întemeiat «într-ovreme în care Bizanţul încerca să compenseze decăderea sa politică şi îngustările teritorialesuferite, prin extinderea jurisdicţiei Marii Biserici asupra teritoriului unor tinere formaţiuni poltice,care şi ele, de altminteri, căutau contacte de ordin bisericesc şi politic cu acest izvor al legitimităţii,care a fost în veacul de mijloc, pentru Ortodoxia orientală, Imperiul de Răsărit» ll>. «Cea maifrumoasă cucerire pe care a făcut-o Biserica bizantină în sec. XIV este, desigur, aceea a Ţării

Româneşti şi Moldovei», notează bizantinologul V. Laurentn

. «în ce priveşte mitropoliaUngrovlahiei baziîeii bizantini au înţeles să-şî impună, pentru considerente de ordin politic,îndeosebi, punctul lor de vedere, strămutînd din iniţiativa lor, în Ţara Românească, pe ierarhiisocotiţi mai potriviţi pentru atingerea ţelurilor urmărite de Bizanţ, în pragul prăbuşirii sale» n.

Iată pentru ce domnitorii români, din Ţara Românească şi Moldova, au urmărit chiar de laînceput, sub formă învăluită, constituirea autocefaliiloî lor. Moldovenii însă au fost rnai avantajaţi,reuşind să impună pe scaunul de mitropolit pe unul dintre ei, rudă domnească.

2. împletindu-şi destinele cu cele ale poporului cu care a apărut aici, la Mare, Dunăre şi de o parte şi de alta a Carpaţilor, Biserica Ortodoxă Română a avut chiar de la începutul organizării eiconştiinţa dreptului său de a fi autocefala, şi a săvîrşit acte de autocefalie, în interesul ei propriu şi pentru interesul suprem al poporului român de a-şi asigura identitatea naţională şi neatîmarea politică. Primul scaun autocefal pe pămîntul românesc a fost, cum am văzut, ArhiepiscopiaT/omisului (sec. IV—VI), amintită de către Sozomen18, figurînd în lista «arhiepiscopiilor autocefale» întocmită probabil de Epifanie al Ciprului (f403)" şi în altele

9. Pr. Pro*. Ljviu Stan, Autocefalia şi autonomia in Ortodoxie, în «Mitropolia olteniei»,XIII (1951), nr. 5—6, p. 303, şi nota 74 ; p. 291, nota 42 ; Idem. Obirşia autocefaliei :/i autonomiei, in «Mitropolia olteniei»', XIII, (1961), nr. 1—4, p. sa—86.

10. Prof. Alexandru Elian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia ăe Constan-tinopol fi cu celelalte Biserici Ortodoxe, în «Biserica Ortodoxă Româna», LXXVII (1.259), nr. 7—

10, p. 904.11. V. Laurent, Contributlons ă Vhistoire des relations de l'Eglise bizantine avec VEglise Roumxiine au debut du XV-e siecle, în «Buletin historique de l'Academie roumame», t. XXVI(1945), p. 105 ; apud Prof. Al. Elian, op. cil., p. 904.

12. Prof. AI. Elian, op. cit., p. 909. 13. Sozomen, Istoria Bisericii, 6, 21 ; P. G. 67, 1344.14. H. Gelzer, Ungedruckte ungenilgend veroffentllchte Texte der Notitlae Episcopatum.

Munchen, 1900, p. 535 ; apud Pr. Prof, Llviu Stan, Obirşia autocefaliei şi autonomiei, p. 3B—f>K,nota 33.

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


DOCUMENTARE 395

ulterioare, şi bucurîndu-se de această cinstire şi în vremea împăraţilor Zenon (474—491) şiJustinian (527—565) 15.

întemeierea şi organizarea statelor feudale româneşti independente (Ţara Ro mânească — 1330, iar Moldova — 1359), au dat suport real conştiinţei şi. activi tăţii autocefalice aBisericii Ortodoxe Române pe de o parte, iar pe de altă parte au determinat Biserica să facăacte de autocefalie. Străvechea autocefalie a Mi tropoliei Moldovei (sec. V) se explică prin

situaţia politică, economică, culturală şi chiar militcţră înfloritoare a. Moldovei IuiAlexandru cel Bun (1400—1432) le. Acesta «a frînat amestecul prisositor al Patriarhiei bizantine, asigurînd apoi Mi tropoliei Moldovei o neatîrnare sau independenţă căreia, în limba bisericească i se zice autocefalie sau şi numai autonomie, cîteodată» 17 dar şi de-a lungul tim - pului Mitropolia Moldovei s-a bucurat de autocefalie sau neatîrnare. In sprijinul acesteia sîntinvocate: a) actul sinodic trimis în sec. al XV-lea de. împăratul bi zantin loan VIII Paleologu](t 1448) voievodului Alexandru cel Bun (1400—1432) al Moldovei şi Mitropolitului Iosif Muşat (f 1415), 18 prin care Mitropolia Moldovei ar fi fost scoasă de sub ascultarea oricăruiscaun ierarhic ortodox, fiind aşezată a fi «ca un patriarh» ; b) afirmaţia cuprinsă în glava 391din Pravila cea Mare de la Tîrgovişte (1652) a lui Matei Basarab, cum că «acum» MitropoliaMoldovei «nici orhideanilor se pleacă, nici ţarigrădeanului» 10; c) mărturia Iui DimilrieCantemir, că Mitropolitul Moldovei ocupă in Biserica răsăriteană o vrednicie ca totul deosebită pe care uliii (mitropoliţi) nu o au. Căci el, deşi nu se numeşte patriarh, lotuşi nueste supus nici unui patriarh» 2" ; d) iirrnanul sultanului Abd-ul ilamid I (1774— 1789) din anul 1200 alhegîrei, care, «pe temeiul vechilor privilegii a Moldaviei» hotăra ca «patriarhul de Conslantinopol să nu aibă nicio putere asupra mitropolitului (Moldovei)» 21 şi e) o hotărîre a Sinodului Mitropoliei Moldovei,întrunit sub mitropolitul lacob I Putneanul la Iaşi în 1752, prin care se opreşte ocuparea scau -nelor vlădiceşti din Moldova prin arhierei străini, făcîndu-se caz de autocefalia Mi tropoliei,acordată prin actul sinodic văzut şi de mitropolitul Gheorghe (1723) 22. AutocefaliaMitropoliei Moldovei a fost un fapt real, o stare care a durat timp în delungat. Aceasta, cu atît

mai mult cu cil nu se atestă decît sporadic amestecul Patriarhiei Ecumenice în treburileinterne ale ei. Nu trebuie să înţelegem însă au tocefalia acestei Mitropolii in sensul de astăzi.«Pentru vremea de atunci, ea consta în mod esenţial în ceea ce spune Pravila lui MateiVlăstare, nomocanonul princi pal al Ortodoxiei din veacul al XlV-lea încoace, şi anume, îndreptul de a-şi hi rotoni fiecare Biserică autocefală pe toţi arhiereii săi, fără amestec sauaprobări din afară. De acest drept s-a bucurat Biserica Moldovei şi I-a apărat mereu, avîndconştiinţa lui pînă şi în epoca fanariotă» 2:i.

Dar şi în alte momente şi acte Biserica Ortodoxă Română şi-a manifestat con ştiinţa

autocefalică.

Nifon II, fostul patriarh al Constantinopolului, vine în Ţara Românească la începutul

sec. al XVI-lea, nu trimis de patriarh, ci chemat de domnitorul Radu cel

15. Cod. 1, 3, 35 (36) şl colecţia «Paratitla», I, 3, 35, la G. Voellus -~ H. Justellus, Biblioteca juristcanonici veteris, Paris, 1700, voi. II, eei. II, p. 928, 1226, 1258 ; apud, Pr. Prol. Liviu Stan, Tbidem, p. 3.9, nota33.

16. Pr. Prof. Liviu Stan, Pravila lui Alexandru cel Bun şi vechea autocefalie a Milro-loliei Moldovei, în«Mitropolia Moldovei şl Sucevei»1, XXXVI (1960), nr. 2—4, p. 170—172 sg.

17. Ibidern p. 171.18. Actul este amintit într-o însemnare a Mitropolitului Gheorghe al Moldovei din 1723. Vezi Pr. Prof.

Liviu Stan, Pravila lui Alexandru cel Bun şi vechea autocefalie a Mitropoliei Moldovei, p. 178—180.19. Pravila lui Matei Basarab, cu Canoanele Sfinţilor Apostoli, intitulată «îndreptarea Legii, că. loan M.Bujoreanu, Bucureşti, 1885, p. 221.

20. D. Cantemir, Descrierea Moldovei,Ed. Gh. Adamescu, Bucureşti, f. a., p. 149.Paris, 1857, p. 26.

21. Arhim. Neofit Scriban, Scurtă istorisire si Bronologie despre Mitropolia Moldovei, Paris, 1857, p.26.

22. Pr. Prof. Liviu Stan, Pravila lui Alexandru ele Bun şi vecheaautocefalie a Mitropoliei Moldovei, p. 181—182. întregul studiu, de altfel, este o expunere şi o apărare aautocefaliei Mitropoliei Moldovei (p. 177—212). 23, Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit. p. 210—211.

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


396 BISERICA. ORTODOXA ROMANA

Mare (1496—1508) ca să-i organizeze Biserica, cum s-a şi întîmplat, înfiinţîndu-i încă douăepiscopii: Rîmnic şi Buzău, şi hirotonindu-i pe episcopii acestora, precum şi pe succesorulscaunului mitropolitan rămas vacant, pe Maxim!4, La mijloc era deci politica domnitorului de a-şiîntări şi dezvolta Biserica pe linia autocefaliei. Patriarhul Pabomie vizitează în 1513 ŢaraRomânească, nu pentru a vedea pe mitropolitul ei şi starea Bisericii, ci pentru a întîlni pe NeagoeBasarab şi pe boieri, care să-1 încarce cu daruri multe '>■■'. Toţi patriarhii itineranţi pînă la lere-

niia II nu s-au mulţumii numai să siringă daruri şi mile din Ţara Românească şi Moldova, ci ausăvîrşit şi multe ingerinţe în politica acestor ţări, căci mai toţi veneau să se întîlnească în primulrînd cu domnitorul şi boierii şi apoi cu mitropolitul s0.

In a doua jumătate a sec. al XVI-Iea şi în primele decenii ale sec. al XVII-lea asistăm la oîncurajare şi la un asalt chiar al elementelor greceşti din ţară şi din afara ţărilor române, avînd înfrunte pe marii patriarhi ai Bisericii Răsăritene, asupra politicii şi culturii româneşti. Nu fără osemnificaţie mai adîncă Minai Viteazul îşi face din ierarhii români, din mitropolitul Eftimie şiepiscopii celor două episcopii, diplomaţii şi sfetnicii săi, în lupta sa dîrză pentru scuturarea juguluiturcesc, şi apoi pentru unirea ţărilor române sub un singur sceptru. Iar Leon Vodă, în«Aşezămîntul» său din 1631, afirma dreptul ţării de a-şi alege ea pe cel pe care-1 consideră cel maivrednic să cîrmuiască mînăstirile sau Biserica (eparhiile), rămînînd însă, ca în urmă «să trimită laPatriarhul, să dea blagoslove-nie, cum au fost de veac» 27.

Matei Basarab va folosi pe mitropoliţii Teofil {1636—1648) şi Ştefan (1648— 1653, 1655— 1668), fii de ţărani, ridicaţi de jos prin ştiinţă de carte pînă la treapta de Mitropolit al ţării, cadiplomaţi, oameni de cultură şi de acţiune în luptă pentru promovarea culturii româneşti, în luptă cuslavortismul susţinut, de boierii culţi ca Udrişte Năsturel şi Elina Doamna şi cu grecismul în plinasalt şi el în primele decenii ale sec. al XVII-lea. Lupta pentru afirmarea conştiinţei de sine a poporului român se dă prin intermediul cărţii de instrucţie, tipărită în limba română, şi prin texte delegi. Vasile Lupu (1634—1G53) îşi găseşte diplomatul şi omul afirmării româneşti în mitropolitulVarlaam (1632—1653), fiu de ţăran şi el, mare cărturar şi ierarh luminat, figurînd pentru meritele

lui incontestabile între candidaţii la ocuparea scaunului de patriarh ecumenic, rămas vacant dupăcăderea lui Chirii Lucaris. Domnitorul Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam, asigură bunadesfăşurare a lucrărilor sinodului de la Iaşi (1642) care a aprobat, cu unele corecturi, MărturisireaOrlodoxă dată de un fiu de domn, Petru Movilă, mitropolitul Kievului.

Desele închinări de mănăstiri româneşti de către domnitori şi de către boieri Locurilor Sfinteşi Patriarhiilor răsăritene, ca şi stavropighiile Patriarhiei Ecumenice, care vor creşte în număr însec. al XVII-lea, şi valul de patriarhi răsăriteni călători în ţările române, îndeosebi în ŢaraRomânească, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cu amestecul lor în treburile BisericiiRomâne şi în politica ţării sărăcesc ţara şi întăresc considerabil elementul străin în. ţară.

Dacă în anumite perioade de timp din trecut, Biserica din Moldova şi poate şi cea din ŢaraRomânească se vor fi aflat în stare de «neatîrnare» faţă de vreun scaun ierarhic din lumea ortodoxă,ele nu şi-au putut-o păstra mai ales în sec. al XVIII-lea, cînd în Ţările Române s-au instauratdomeniile turco-fanariote2S, care au adus şi ele în cele două Biserici mulţi greci din Fanar pescaunele de episcopi şi de mitropoliţi.

Revoluţia de la 1848 nu a militat numai pentru unitatea naţională şi independenţa naţională,ci a trezit şi interesul Bisericii pentru autocefalia Bisericii. Ierarhii care au simpatizat curevoluţionarii, ca Neofit II, mitropolitul Ţării Româneşti, au

24. Cf. Prof. Alexandru Elian, op. cit., p. 911.

25. Prof. Alexandru Elian, op. cit., p. 911—912.26. CI Ibtdem, p. 913, 914, 916.

27. N. lorga, Istoria Bisericii Româneşti, voi. I, p. 281 : «Pre cine va alege ţeara şi Sfanţul Vlădică sauegumen, acela să fie, (ci) numai să tremiţă la Patriarhul, să dea blagoslovenie, cum au fost de veac». Vezi şitrimiterile de la nota 1 ; Prof. Alexandru Elian, op. cit. p. 921.

28. Vezi şi Pr. Prof. Nicolae Şerbănescu, Optzeci de ani de la ăobîndirea autocefaliei BisericiiOrtodoxe Romane, în «Biserica Ortodoxa Romană», LXXXIII (1965), nr. 3--*, p. 249.

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


DOCUMENTARE :-97

fost chemaţi la ordine de către patriarhul ecumenic, prin care acţiona, de altfel, contrarevoluţiei — însuşi sultanul care a trimis oşti să o reprime.

Incercînd o concluzie asupra relaţiilor Bisericilor române şi ale ierarhiei noastre înalte cuPatriarhia ecumenică in special şi cu celelalte patriarhii şi Biserici Ortodoxe autocefale în general,observăm că «Bisericile naţionale din ambele principate române se bucurau «ab antiquo», deindependenţa administrativă internă, autonomie bisericească, nerecunoscînd altă autoritate din afară

decît supremaţia şi jurisdicţia canonică a Patriarhiei din Constantinopole, şi aceasta numai înmaterie de dogmă şi disciplină precum era. şi în Bisericile Serbiei, Muntenegrului, Insulelor Ioniceşi Ciprului. E, cu alte cuvinte, o autonomie internă completă şi o dependenţă externă mai multnominală decît reală. Această dependenţă se făcea vizibilă prin următoarele : a) ambii mitropoliţi purtau titlul de exarhi ai Patriarhiei din Constantinopole, pe lingă aceasta li se mai dau şi titluri delocţiitori ai unor episcopii ale Patriarhiei... b) trebuiau să pomenească pe patriarh la Liturghie, să-1înscrie în eliptici, apoi să ia mirul de la Constantinopole... c) pe lingă acestea dreptul de re-cunoaştere canonică este rezervat scaunului patriarhal cu privire la mitropoliţi numai. Aceştia, dupăce se alegeau în ţară, după ce se întăreau şi se învesteau de domn, făceau cunoscută şi patriarhuluiecumenic alegerea lor şi atunci acesta le da cuvenita binecuvîntare a sa ; d) iar de cînd se introduse practica de a se hirotoni şi arhierei titulari dintre români, mitropolitul trebuia să se adreseze laPatriarhia ecumenică pentru a hirotonisi pe numele vreunei episcopii vacante din Turcia, pe aceştiepiscopi fără eparhie. Acestea erau toate semnele vizibile prin care se manifesta dependenţa idePatriarhie. încolo, patriarhul nu avea nici un amestec în afacerile lăuntrice ale Bisericii moldovenesau muntene2S . Dar .au fost, cum am văzut, destule cazuri cînd patriarhii s-au amestecat în treburileinterne ale Bisericilor şi ale ţărilor române, aruncîad anatemele asupra unor mitropoliţi şidomnitori.

ÎIÎ. AUTOCEFALIA BISELHCH ORTODOXE ROMANE — UN IMPERATIV AL CREDINCIOŞILOR ORTODOCŞI ROMÂNI

MOMENTUL CUZA

1. Lupta pentru obţinerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române ia un caracter organizat şide masă odată cu mişcarea pentru unire a Principatelor Române. Unirea românilor din cele două ţăriromâne, Ţara Românească şi Moldova, într-un singur stat independent a impus şi constituireaautocefaliei Bisericii Române unite sub o autoritate sinodală centrală. Acest lucru a fost simţit ca onecesitate naţională, nu atît sau numai de Biserică, cit şi mai ales de forţele sociale progresiste prounioniste. «Mişcarea pentru obţinerea formală a autocefaliei a fost mai activă în Moldova şi laaccentuarea ei a contribuit, fără să vrea, încercarea Patriarhului ecumenic de a se «amesteca înafacerile lăuntrice ale Bisericii din Principate». Spre exemplu, amintim că în anul 184B, Patriarhulecumenic Antim «supunea judecăţii sale bisericeşti», cum am amintit mai sus, pe mitropolitulUngro-Vlahiei, Neoiit II, pentru cunoscutul său amestec în revoluţia acelui an 30. în 1857, alt patriarhecumenic, Chirii VII (1855—1860), într-o scrisoare, atrăgea atenţia mitropolitului SofronieMiclescu al Moldovei (1851—1860), asupra atitudinii sale prounioniste, îndemnîndu-I «să se pună bine cu guvernul local» şi ameninţîndu-1 în final cu luarea de «măsuri rnai grave»". IntervenţiaPatriarhului, prin care se ţintea la o influenţare asupra «conduitei mitropolitului Sofronie Miclescu»a provocat «o protestare generală în Moldova» şi ea a grăbit începutul luptei pentru recunoaşterea

oficială de către Patriarhia Ecumenică a autocefaliei româneşti — luptă care, precum s-a spus, s-adus cu mult avînt, în mod organizat şi lumd un caracter de masă, în Moldova. în acelaşi an 1857,arhimandritul Neofit Scriban a tipării la Paris o broşură intitulată : Scurtă istorisire şi Hronologie despre Mitro-

29. N. Dobreseu, Studii de Istoria Bisericii Romane contemporane, 1850—1895, Bucureşti, 1305, p. 16 —17.

30. Arhiva SI. Sinod, Dosar nr. 75, î. 401, v., 416 v, N. Dobreseu, op. cit., p. 3.

31. N. Dobreseu,op. cit, p. 17.

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


396 BISERICA ORTODOXA ROMANA

Mare (1496—1508) ca să-i organizeze Biserica, cum s-a şi întîmplat, înfîinţîndu-i încă douăepiscopii : Rîmnic şi Buzău, şi hirotoniiidu-î pe episcopii acestora, precum şi pe succesorulscaunului mitropolitan rămas vacant, pe Maxim25. La mijloc era deci politica domnitorului de a-şiîntări şi dezvolta Biserica pe linia autocefaliei. Patriarhul Pahomie vizitează în 1513 ŢaraRomânească, rui pentru a vedea pe mitropolitul ei şi starea Bisericii, ci pentru a întîlni pe NeagoeBasarab şi pe boieri, care să-1 încarce cu daruri multe 25. Toţi patriarhii itineranţi pînă la Iere-mia II

nu s-au mulţumit numai să strîngă daruri şi mile din Ţara Românească şi Moldova, ci au săvîrşit şimulte ingerinţe în politica acestor ţări, căci mai toţi veneau să se întîlnească în primul rînd cudomnitorul şi boierii şi apoi cu mitropolitul 20.

în a doua jumătate a sec. al XVI-lea şi în primele decenii ale sec. al XVII-lea asistăm la oîncurajare şi la un asalt chiar al elementelor greceşti din ţară şi din afara ţărilor române, avînd înfrunte pe marii patriarhi ai Bisericii Răsăritene, asupra politicii şi culturii româneşti. Nu fără osemnificaţie mai adîncă Mihai Viteazul îşi face din ierarhii români, din mitropolitul Eftimie şiepiscopii celor două episcopii, diplomaţii şi sfetnicii săi, în lupta sa dîrză pentru scuturarea juguluiturcesc, şi apoi pentru unirea ţărilor române sub un singur sceptru. Iar Leon Vodă, în«Aşezămîntul» său din 1031, afirma dreptul ţării de a-şi alege ea pe cel pe care-1 consideră cel maivrednic să cîrmuiască mînăstirile sau Biserica (eparhiile), rămînind însă, ca în urmă «să trimită laPatriarhul, să dea blagoslove-nie, cum au fost de veac» '".

Matei Basarab va folosi pe mitropoliţii Teofi! (1636—1648) şi Ştefan (1648— 1653, 1655— 1668), fii de ţărani, ridicaţi de jos prin ştiinţă de carte pînă la treapta de Mitropolit al ţării, cadiplomaţi, oameni de cultură şi de acţiune în luptă pentru promovarea culturii româneşti, în luptă cuslavonismul susţinut de boierii culţi ca Udrişle Năsturel şi Elina Doamna şi cu grecismul în plinasalt şi el în primele decenii ale sec, al XVII-lea. Lupta pentru afirmarea conştiinţei de sine a poporului român se dă prin intermediul cărţii de instrucţie, tipărită în limba română, şi prin texte delegi. Vasile Lupu (1634—1653) îşi găseşte diplomatul şi omul afirmării româneşti în mitropolitulVarlaam (1632—1653), fiu de ţăran şi el, mare cărturar şi ierarh luminat, figurînd pentru meritele

lui incontestabile între candidaţii la ocuparea scaunului de patriarh ecumenic, rămas vacant dupăcăderea lin Chirii Lucaris. Domnitorul Vasile Lupu şi mitropolitul. Varlaam. asigură bunadesfăşurare a lucrărilor sinodului de la Iaşi (1642) care a aprobat, cu unele corecturi, MărturisireaOrtodoxă dată de un fiu de domn, Petru Movilă, mitropolitul Kievului.

Desele închinări de mînăstiri româneşti de către domnitori şi de către boieri Locurilor Sfinteşi Patriarhiilor răsăritene, ca şi stavropighiile Patriarhiei Ecumenice, care vor creşte în număr însec. al XVII-lea, şi valul de patriarhi răsăriteni călători in ţările române, îndeosebi în ŢaraRomânească, în a doua jumătate a. secolului al XVII-lea, cu amestecul lor în treburile BisericiiRomâne şi în politica ţării sărăcesc ţara şi întăresc considerabil elementul străin în ţară.

Dacă în anumite perioade de timp din trecut, Biserica din Moldova şi poate şi cea din ŢaraRomânească se vor fi aflat în stare de «neatîrnare» fată de vreun scaun ierarhic din lumea ortodoxă,ele nu şi-au putut-o păstra mai ales în sec. al XVIII-Iea, cînd în Ţările Române s-au instauratdomeniile turco-fanariote'2s, care au adus şi ele in cele două Biserici mulţi greci din Fanar pescaunele de episcopi şi de mitropoliţi.

Revoluţia de la 1848 nu a militai numai pentru unitatea naţională şi independenţa naţională,ci a trezit şi interesul Bisericii pentru autocefalia Bisericii. Ierarhii care au simpatizat curevoluţionarii, ca Neofit II, mitropolitul Ţării Româneşti, au

24. CJ. Prof. Alexandru Blian, op. cit., p. 911.

25. Prof. Alexandru Elian, op. cit., p. 911—912.26. CE. Ibidem, p. 913, 914, 916.

27. N. lorga, Istoria Bisericii Româneşti, voi. I, p. 231 : «Pre cine va alege ţeara şi Sfântul Vlădică sauegumen, acela să fie, (ci) numai să tremiţă la Patriarhul, să dea blagoslovenie, cum au fost de veac». Vezi şitrimiterile de la nota 1 ; Prof. Alexandru Elian, op. cit. p. 821.

28. Vezi şi Pr. Prof. Nicolae Şerbănescu, Optzeci de ani de la ăobindirea autocefaliei BisericiiOrtodoxe Romane, la «Biserica Ortodoxă .Română», LXXXffl (1S65), ar. 3—4, p. ?A&,

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


DOCUMENTARE 397

iost chemaţi la ordine de către patriarhul ecumenic, prin care acţiona, de altfel,contra revoluţiei — însuşi sultanul care a trimis oşti să o reprime.

încercînd o concluzie asupra relaţiilor Bisericilor române şi ale ierarhiei noastre înalte cuPatriarhia ecumenică în special şi cu celelalte patriarhii şi Biserici Ortodoxe autocefale în general,observăm că «Bisericile naţionale din ambele principate române se bucurau «ab anliquo», deindependenţa administrativă internă, autonomie bisericească, nerecunoscînd altă autoritate din afară

decît supremaţia şi jurisdicţia canonică a Patriarhiei din Constantinopole, şi aceasta numai înmaterie de dogmă şi disciplină precum era şi în Bisericile Serbiei, Muntenegrului, Insulelor Ionice şiCiprului. E, cu alte cuvinte, o autonomie internă completă şi o dependenţă externă mai multnominală decît reală. Această dependenţă se făcea vizibilă prin următoarele: a) ambii mitropoiîţi purtau titlul de exarhi ai Patriarhiei din Constantinopole, pe lingă aceasta li se mai dau şi titluri delocţiitori ai unor episcopii ale Patriarhiei... b) trebuiau să pomenească pe patriarh la Liturghie, să-1înscrie în diptici, apoi să ia mirul de la Constantinopole... c) pe lîngă acestea dreptul de recunoaşterecanonică este rezervat scaunului patriarhal cu privire la mitropoliţi numai. Aceştia, după ce sealegeau în ţară, după ce se întăreau şi se investeau de domn, făceau cunoscută şi patriarhuluiecumenic alegerea lor şi atunci acesta le da cuvenita binecuvrntare a sa; d) iar de cînd se introduse practica de a se hirotoni şi arhierei titulari dintre români, mitropolitul trebuia să se adreseze laPatriarhia ecumenică pentru a hirotonisi pe numele vreunei episcopii vacante din Turcia, pe aceştiepiscopi fără eparhie. Acestea erau toate semnele vizibile prin care se manifesta dependenţa dePatriarhie. încolo, patriarhul nu avea nici un amestec în afacerile lăuntrice ale Bisericii moldovenesau muntene2S . Dar au fost, cum am văzut, destule cazuri cînd patriarhii s-au amestecat în treburileinterne ale Bisericilor şi ale ţărilor române, aruncînd anatemele asupra unor mitropoliţi şidomnitori.

III. AUTOCEFALIA BISELHCH ORTODOXE ROMÂNE — UN IMPERATIV AL CREDINCIOŞILOR ORTODOCŞI ROMÂNI

MOMENTUL CUZA

1. Lupta pentru obţinerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române ia un caracter organizat şide masă odată cu mişcarea pentru unire a Principatelor Române. Unirea românilor din cele două ţăriromâne, Ţara Românească şi Moldova, într-un singur stat independent a impus şi constituireaautocefaliei Bisericii Române unite sub o autoritate sinodală centrală. Acest lucru a fost simţit ca. onecesitate naţională, nu atît sau numai de Biserică, cit şi mai ales de forţele sociale progresiste prounioniste. «Mişcarea pentru obţinerea formală a autocefaliei a fosl mai activă în Moldova şi laaccentuarea ei a contribuit, fără să vrea, încercarea Patriarhului ecumenic de a se «amesteca înafacerile lăuntrice ale Bisericii din Principate». Spre exemplu, amintim că în anul 1848, Patriarhulecumenic Antim «supunea judecăţii sale bisericeşti», cum am amintit mai sus, pe mitropolitulUngro-Vlahiei, Neoiit II, pentru cunoscutul său amestec în revoluţia acelui an 30. în 1857, alt patriarhecumenic, Chirii VII (1855—1860), într-o scrisoare, atrăgea atenţia mitropolitului SofronieMiclescu al Moldovei (1851—1860), asupra atitudinii sale prounioniste, îndemnîndu-1 «să se pună bine cu guvernul local» şi ameninţîndu-1 în final cu luarea de «măsuri rnai grave»'1. IntervenţiaPatriarhului, prin care se ţintea la o influenţare asupra «conduitei mitropolitului Sofronie Miclescu»a provocat «o protestare generală în Moldova» şi ea a grăbit începutul luptei pentru recunoaşterea

oficială de către Patriarhia Ecumenică a autocefaliei româneşti — luptă care, precum s-a spus, s-adus ca mult avînt, în mod organizat şi luînd un caracter de masă, în Moldova. în acelaşi an 1857,arhimandritul Neofit Scriban a tipării la Paris o broşură intitulată : Scurtă istorisire si Hronologie despre Miiro-

29. N. Dobreseu, Studii de Istoria Bisericii Române contemporane, 1850—1895, Bucureşti, 1905, p. 15— 17.

3(1. Arhiva si. Sinod, Dosar nr. 75, i. 401, v., 416 v, N. Dobreseu, op. oii., p. ii.31. N. Dobreseu, op. cit., p. 17.

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


398 BISERICA ORTODOXA ROMANĂ

polia Moldovei, eăutînd să răspundă, prin cuprinsul ei, .«la tendinţa patriarhului de a încălcaautonomia Bisericii moldovene» şi, în acelaşi timp, încercînd «să aducă probe despre autocefaliaBisericii moldovene, ceea ce, fără îndoială, remarcă N. Dobrescu, era un lucru prematur mai ales pentru acele vremi cînd măcar n-aveam nici independenţa politică»32. în toamna aceluiaşi an, fraţii Neolit şi Filaret Scri-ban, arhimandriţii Melchisedec Ştelănescu. şi Caiinic Miciescu şi iconomulD. Mol-cos, deputaţii clerului în divanul Ad-hoc, precum şi o serie de deputaţi laici au pus deschis

problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. în acest scop, în sinul divanului, s-a format o«Comisie bisericească» care avea să se ocupe cu «viitoarea organizare a Bisericii OrtodoxeRomâne» independente, sprijinindu-se pe unele străvechi mărturii privitoare la autocefalia BisericiiOrtodoxe din Moldova şi totodată «luînd în privire» faptul că «patriarhul Constantinopolului...încearcă a jigni nealîrnorea chiriarhilor Bisericilor principalelor», exercitînd «de mulle ori chiar şiîn cauze politice înrîurîri necuvenite asupra mitropoliţilor», şi socotind că «unirea Principatelor cerută de ambele adunări A.d-hoc trebuie să centralizeze şi autoritatea bisericească a acestei ţări, încare religia Ortodoxă a Răsăritului este dominantă» :a. Comisia bisericească a divanului Ad-hoc aîntocmit «un proiect de încheiere» cu 14 deziderate, asupra chestiunilor atingătoare de «înfiinţareaunei autorităţi sinodale centrale pentru trebile duhovniceşti ale Bisericii Române», pe care în ziuade 14 noiembrie 1857, prin deputatul D. Rallet, 1-a supus în dezbatere Adunării divanului Ad-hoc.

După ce i-a făcut cîteva amendamente, unele propuse chiar de arhimandritul Melchisedec,Adunarea «a rostit» şi votat în unanimitate, în şedinţa ei din 20 decembrie 1857, o seamă de«dorinţi», printre care se prevedea: «Recunoaşterea nealîrnării Bisericii Ortodoxe a Răsărituluidin Principalele Unite, de orice chi-riarhie, păstrîndu-şi însă unitatea credinţei cu Bisericaecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor» "'.

Aceste «dorinţi» privind .«autocefalia bisericească» şi cele pe care ie implică aceasta, au fostînfăţişate Comisiei europene de la Bucureşti, care la rîndu-i, le-a prezentat în vara anului 1858,Conferinţei de ia Paris. Convenţia de la Paris nu s-a atins însă deloc de «chestiunea bisericească»,organizarea Bisericii, ba din contră statuă expres că tot ce' nu se abrogă prin această convenţie dinlegile anterioare ale Principatelor este şi rămîne în vigoare. Aşa că se lasă în vigoare vechileaşezăminte ale Bisericii Române pînă la 1859, cînd intră în vigoare Convenţia 35.

Privind autocefalia Bisericii «dorinţele» votate în Adunarea Ad-hoc din 29 dec. 1857, în primul punct, cereau în mod expres: «Autocefalia bisericească a Moldo-României, iiică şi membrua unei" sfinte, soborniceşti şi apostolice biserici de Răsărit al cărei cap şi începător este Domnul şi Dumnezeul nostru, f/sus lirislos, mărturiseşte şi păzeşte iară schimbare toate dogmele şi sfintelecanoane apostolice şi sinoadele, precum şi toate sfintele tradiţii, coniormindv-se în totul cu cre-dinţa Bisericii Răsăritului, pentru care şi pe viitor, şi la caz de nevoie, pentru păstrarea unităţiicredinţei, cînd Slîntul Sinod va găsi de cuviinţă să se poată consulta în dogme cu Bisericaecumenică» 3°.

Este pentru prima dală cînd autocefalia Bisericii Române se cerea in mod oficial, şi nu deBiserică, ci de întreaga naţiune română, reprezentată în Adunarea divanului Ad-hoc într-o petiţiecătre Conferinţa de la Paris, alături de unirea Principatelor române.

Rămase o simplă dorinţă pînă la 1859 aceste «dorinţi» privind autocefalia bisericească, vor ficoncretizate de domnitorul Alexandru loan Cuza, după înfăptuirea unirii Principatelor Române.Realizarea deplină a autocefaliei, sub raport formal şi canonic, va fi la cîţiva ani dupăîncetarea domniei lui Cuza.

32. N. Dobrescu, op. cit., p. 18.

33. A, Sturdza şi C. Coîescu-Vartic, Acte $i documente relative la istoria renaşterii României, VI, 1,Bucureşti, 1896, p. 154 ; Pr. N. şerbănescu, op. cit., p. 250.34. A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, op. cit., p. 152—160 şi N. Dobrescu, op. cit., p. 93—96; Pr. N.

şerbănescu, op. cit., p. 250.35. N. Dobrescu, op. cit., p. 96.36. D. A. Sturdza, şi c. Colescu-Vartic, op. cit., p. 128—429 ; N. Dobrescu, op. cit., p. 33.

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


DOCUMENTARE 399

2. Anul 1859 marchează, cum se ştie, începutul formării statului naţional român, al căruiconducător, domnitorul Alexandru loan Cuza (1859—1866), între alte măreţe înfăptuiri, pline defolos pentru naţiune, a îmbrăţişat cu multă căldură şi problema religioasă din România a aceleivremi, pe linia «dorinţelor» Adunării divanului Ad-h'oc, căutînd să-i dea «independenţa sauneatîrnarea» şi splendoarea pe care o reclamă naţiunea română. In acest scop, el a încercat să deaBisericii o nouă organizare, rupîndu-o însă, oarecum, cu tradiţia —, şi s-o scoată de sub tutela

oricărei autorităţi ecclesiastice străine. Căci — cum afirmă istoricul A. D. Xenopol —, Vodă Cuza«nu se mulţămea numai cu înlăturarea călugărilor greci din mînăstirilor României ; el dorea sămîntuie Biserica ţării îndeobşte de supremaţia grecească, pentru a smulge astfel şi ultimele viţe pecare rădăcinile domnilor fanarioţi le mai lăsase încă în pămîntul României»37. El dorea în ţara sa oBiserică independentă, autocefală, care să fie cu adevărat a naţiunii române libere.

Prins de treburile de stat urgente, legate de realizarea deplină o unirii politice a Principatelor,care a avut loc la 24 ianuarie 1862, cînd Principatelor Unite ii s-a dat şi numele cie România, şi deconsolidarea acestui stat naţional român al României, Vodă Cuza nu s-a putut ocupa, în primii aniai domniei sale, mai cu osebire de Biserică. De aceea şi unificarea celor două Biserici naţionale s-afăcut ceva mai tîrziu după unirea Principatelor. Văzînd că aceasta întîrzie, unii clerici, luptătoridîrzi pentru autocefalie, au cerut în scris, în 1863, deputaţilor din «Legala reprezentaţiune anaţiunii» să se facă şi pentru Biserica Română o administraţie centrală în frunte cu un sinod, care,desigur, avea să aducă şi neatîrnarea ei3i).

în mesajul de deschidere a sesiunii 1863—1864 a Adunării elective a României, ros ti t Ia 3nov. 1863, domnitorul Cuza arată între altele, că acesteia i se va prezenta şi «Legea pentru unirea Bisericii Române, care pînă astăzi, prin organiza-ţiunea ierarhiei sale este încă în stare deseparaţiune» ".

In primele zile ale anului 1864 a apărut şi Proiectul de lege privind «unirea şi reorganizareaBisericii Ortodoxe din România», elaborat de Guvern, în care, în legătură cu independenţa ei,se prevedeau în primele două articole, următoarele:

1. «Biserica Ortodoxă Română, întemeiată pe canoanele sinoadelor ecumenice, se numeşteuna, siîntă, catolică si apostolică, iiică şi membru a Marii Biserici a Răsăritului, a căreia cap şi Începător e Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos..., mărturiseşte şi păzeşte Sără schimbaretoate dogmele şi sinodale, precum şi toate slintele tradiţii, coniorm'mdu-se întru totul cu credinţa Bisericii răsăritene. Biserica României poate dar şi in viitor să se consulte in privinţa dogmelor cu Biserica Ecumenică din Constantinopol, insă cînd sinodul ţării va găsi de cuviinţă".

2. «Biserica Română e independentă de oricare Biserică (autokelalos); ea se va administrade chiriarhul României Unite care va purta titlul de Primat al României, de doi mitropolit! şi maimulţi episcopia m. Şi ceîelate proiecte care au mai circulat, cereau, toate neatîrnarea BisericiiRomâniei"-.

Aflînd ce se pregătea cu privire la noua organizare independentă a Bisericii Române, dar maiales amărît din pricina secularizări! averilor mînăstirilor închinate, de către stat, dar şi cu. binecuvîntarea mitropolitului Nifon, dată, este adevărat, după săvîrşirea faptului, PatriarhulSofronie (1863—1866), la 6 febr. 1864, scria plin de mîlmire mitropolitului Nifon, imputîndguvernului lui Cuza introducerea unor reforme religioase potrivnice Ortodoxiei şi cerîndmitropolitului să sfătuiască pe domn «la cunoştinţa datoriilor sale creştineşti şi domneşti» şi să iamăsuri contra reformelor sale. Scrisoarea Patriarhului vădea clar tendinţa lui de a

37. A. D. Xenopol, Istoria Romanilor din Dacia Traiană, ed. UI, voi. XIV, 2, Bucureşti,1930, p. 41.SS. Vezi «Biserica», Foaie religioasă morală (Bucureşti), II (1SC3), nr. 21, din 20 oct 1803,

p. 161—162 ; pr. N. şerbănescu, op. cit., p. 251.33. Ibiăem, nr. 24, din 10 nov. 1863, p. 181 : Supliment la Monitorul Oficial, nr. 210 din 3

nov. 1863, p. 915 ; Pr. N. Şerbănescu, op. cit., p. 252.■10. «Biserica»!, III (1864), nr. 2 din 12 ian. 1864, p. 13 ; după Pr. W. Şerbănescu, op. cit., p.

252.41. Vezi pe larg ia I>r. N. Şerbănescu, op. cit., p. 252—253.

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


398 BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

polia Moldovei, căutînd să răspundă, prin cuprinsul ei, «la tendinţa patriarhului de a încălcaautonomia Bisericii moldovene» şi, în acelaşi timp, încercînd «să aducă probe despre autocefaliaBisericii moldovene, ceea ce, fără îndoială, remarcă N. Dobrescu, era un lucru prematur mai ales pentru acele vremi cînd măcar n-aveam nici independenţa politică»32. în toamna aceluiaşi an, fraţii Neofit şi Filaret Scri-ban, arhimandriţii Mclcbisedec Şteiănescu. şi Calinic Miclescu şi iconomulD. Mol-coş, deputaţii clerului în divanul Ad-hoc, precum şi o serie de deputaţi laici au pus deschis problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. In acest scop, în sînul divanului, s-a format o«Comisie bisericească» care avea să se ocupe cu «viitoarea organizare a Bisericii OrtodoxeRomâne» independente, sprijinindu-se pe unele străvechi mărturii privitoare la autocefalia BisericiiOrtodoxe clin Moldova şi totodată «litînd în privire» faptul că «patriarhul Constantinopolului...încearcă a jigni neatîrnarea chiriarhilor Bisericilor principalelor», exercUînd «de multe ori chiar şiîn cauze politice înrîuriri necuvenite asupra mitropoliţilor», şi socotind că «unirea Principatelor cerută de ambele adunări A.d-hoc trebuie să centralizeze şi autoritatea bisericească a acestei ţări, încare religia Ortodoxă a Răsăritului este dominantă» •■". Comisia bisericească a divanului Ad-hoc aîntocmit «un proiect de încheiere» cu 14 deziderate, asupra chestiunilor atingătoare de «înfiinţareaunei autorităţi sinodale centrale pentru trebile duhovniceşti ale Bisericii Române», pe care în ziuade 14 noiembrie 1857, prin deputatul D. Rallet, 1-a supus în dezbatere Adunării divanului Ad-hoc.

După ce i-a făcut cîteva amendamente, unele propuse chiar de arhimandritul Melchisedec,Adunarea «a rostit» şi votat în unanimitate, în şedinţa ei din 20 decembrie 1857, o seamă de«dorinţi», printre care se prevedea: «Recunoaşterea neatîrnării Bisericii Ortodoxe a Răsărituluidin Principalele Unite, de orice chi-riarhie, păstrîndu-şi însă unitatea credinţei cu Bisericaecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor» •".

Aceste «dorinţi» privind .«autocefalia bisericească» şi cele pe care le implică aceasta, au fostînfăţişate Comisiei europene de la Bucureşti, care la rîndu-i, le-a prezentat în vara anului 1858,Conferinţei de ia Paris. Convenţia de la Paris nu s-a atins însă deloc de «chestiunea bisericească»,organizarea Bisericii, ba din contră statuă expres că tot ce nu se abrogă prin această convenţie din

legile anterioare ale Principatelor este şi rămîne în vigoare. Aşa că se lasă în vigoare vechileaşezăminte ale Bisericii Române pînă la 1859, cînd intră în vigoare Convenţia 35.Privind autocefalia Bisericii «dorinţele» votate în Adunarea Ad-hoc din 29 dec. 1857, în

primul punct, cereau în mod expres: «Autocefalia bisericească a Moldo-României, Iiică şi membrua unei siinte, soborniceşti şi apostolice biserici de Răsărit al cărei cap şi începător este Domnul şi Dumnezeul nostru, iisus Hrislos, mărturiseşte şi păzeşte lără schimbare toate dogmele şi sfintelecanoane apostolice şi sinoadele, precum şi toate sfintele tradiţii, conlormindu-se în totul cu cre-dinţa Bisericii Răsăritului, pentru care şi pe viitor, şi la caz de nevoie, pentru păstrarea unităţiicredinţei, cînd Sfintul Sinod va găsi de cuviinţă să se poată consulta în dogme cu Bisericaecumenică» se.

Este pentru prima dală cînd autocefalia Bisericii Române se cerea in mod oficial, şi nu deBiserică, ci de întreaga naţiune română, reprezentată în Adunarea divanului Ad-hoc într-o petiţiecătre Conferinţa de la Paris, alături de unirea Principatelor române.

Rămase o simplă dorinţă pînă la 1859 aceste «dorinţi» privind autocefalia bisericească, vor ficoncretizate de domnitorul Alexandru loan Cuza, după înfăptuirea unirii Principatelor Române.Realizarea deplină a autocefaliei, sub raport formal şi canonic, va ii la cîţiva ani dupăîncetarea domniei lui Cuza.

32. N. Dobrescu, op. cit., p. 18.

33. A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, VI, 1,Bucureşti, 1U9G, p. 154 ; Pr. N. Şerbănescu, op., cit., p, 250.34. A. Sturdza şi C. Coleseu-Vartie, op. cil., p. 152—160 şi N. Dobrescu, op. cit., p. H3—flfi; Pr. N.

şerbănescu, op. cil., p. 250.35. N. Dobrescu, op. cit., p. 96.36. D. A. sturdza, şi c. Coiescu-Vartlc, op. cit., p. 428—428 ; N. Dobrescu, op. Hi., p. 33.

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


DOCUMENTARE 399

2. Anul 1859 marchează, cum se ştie, începutul formării statului naţional român, al cărui conducător,domnitorul Alexandru loan Cuza (1859—1866), între alte măreţe înfăptuiri, pline de folos pentru najiune, aîmbrăţişat cu multă căldură şi problema religioasă din România a acelei vremi, pe linia «dorinţelor» Adunăriidivanului Ad-h'oc, căutînd să-i dea «independenţa sau neatîrnarea» şi splendoarea pe care o reclamă naţiunearomână. In acest scop, el a încercat să dea Bisericii o nouă organizare, rupîndu-o însă, oarecum, cu tradiţia —, şis-o scoată de sub tutela oricărei autorităţi ecclesiastice străine. Căci — cum afirmă istoricul A. D. Xenopol —,

Vodă Cuza «nu se mulţămea numai cu înlăturarea călugărilor greci din mănăstirilor României ; el dorea sămîntuie Biserica ţării îndeobşte de supremaţia grecească, pentru a smulge astfel şi ultimele viţe pe care rădăciniledomnilor fanarioţi le mai lăsase încă în pămîntul României»37. El dorea în ţara sa o Biserică independentă,autocefală, care să fie cu adevărat a naţiunii române libere.

Prins de treburile de stat urgente, legate de realizarea deplină o unirii politice a Principatelor, care a avutloc la 24 ianuarie 1862, cînd Principatelor Unite li s-a dat şi numele de România, şi de consolidarea acestui statnaţional român al României, Vodă Cuza nu s-a putut ocupa, în primii ani ai domniei sale, mai cu osebire deBiserică. De aceea şi unificarea celor două Biserici naţionale s-a făcut ceva mai tîrziu după unirea Principatelor.Văzînd că aceasta întîrzie, unii clerici, luptători dîrzi pentru autocefalie, au cerut în scris, în 1863, deputaţilor din«Legala reprezentaţiune a naţiunii» să se facă şi pentru Biserica Română o administraţie centrală în frunte cu unsinod, care, desigur, avea să aducă şi neatîrnarea ei38.

In mesajul de deschidere a sesiunii 1863—1864 a Adunării elective a României, rostit la 3 nov. 1863,domnitorul Cuza arată între altele, că acesteia i se va prezenta şi «Legea pentru unirea Bisericii Române, care pînă astăzi, prin organizatoarea ierarhiei sale este încă în stare de separaţiune» "'.

în primele zile ale anului 1864 a apărut şi Proiectul de lege privind «unirea şi reorganizarea BisericiiOrtodoxe din România», elaborat de Guvern, în care, în legătură cu independenţa ei, se prevedeau în primele două articole, următoarele:

1. «Biserica Ortodoxă Română, întemeiată pe canoanele sinoadelor ecumenice, se numeşte una, silntă,catolică şi apostolică, iiicâ şi membru a Marii Biserici a Răsăritului, a căreia cap şi începător e Domnul şi

Dumnezeul nostru lisus Hristos..., mărturiseşte şi păzeşte iară schimbare toate dogmele şi sinodale, precum şitoate sfintele tradiţii, coniormlndu-se întru totul cu credinţa Bisericii răsăritene. Biserica României poale dar şiîn viitor să se consulte în privinţa dogmelor cu Biserica Ecumenică din Constantinopol, însă cînd sinodul ţăriiva găsi de cuviinţă".

2. «Biserica Română e independentă de oricare Biserică (aulohetalos); ea se va administra de chiriarhul României Unite care va purta titlul de Primat al României, de doi mitropolit! şi mai mulţi episcop!» m. Şi ceielate proiecte care au mai circulat, cereau, toate neatîrnarea Bisericii României41.

Aflînd ce se pregătea cu privire la noua organizare independentă a Bisericii Române, dar mai ales amărîtdin pricina secularizării averilor mănăstirilor închinate, de către stat, dar şi cu. binecuvîntarea mitropolitului Nifon, dată, este adevărat, după săvîrşirea faptului, Patriarhul Sofronie (1863—1866), Ia 6 febr. 1864, scria plinde mîimire mitropolitului Nifon, imputînd guvernului lui Cuza introducerea unor reforme religioase potrivniceOrtodoxiei şi cerînd mitropolitului să sfătuiască pe domn «Ia cunoştinţa datoriilor sale creştineşti şi domneşti» şisă ia măsuri contra reformelor sale. Scrisoarea Patriarhului vădea clar tendinţa Iui de a

37. A. D. Xenopol, Istoria Romanilor din Dacia Traiană, ea. ta, voi. XIV, 2, Bucureşti, 1330, p. 41.SS. Vezi «Biserica», Foaie religioasă morală (Bucureşti), II (1S03), nr. 21, din 20 oct. 1863, p. 161—162 ;

Pr. N. şerbăneseu, op. cit,, p. 251.39. Ibtdem, nr. 24, din 10 nov. 1863, p. 181 : Supliment la Monitorul Oficial, nr. 210 din 3 nov. 1863, p.

915 ; Pr. N. Şerbânescu, op. cit., p. 252.

40. «Biserica»), III (1864), nr. 2 din 12 ian. 1884, p. 13 ; după Pr. W. Şerbăneseu, op. cit., p. 252.41. Vezi pe iarg Ia Pr. N. Şerbăneseu, op. cit., p. 282—253.

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


400 BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

se amesteca nu numai în treburile interne ale Bisericii Române '■', ci şi în cele ale statului, căcisecularizarea averilor ciînăstireşti făcute de Cuza, era un. act naţional, anume de emanciparenaţională pe drumul spre independenţa de stat.

Mitropolitul Nifon., în răspunsul dat la 30 aprilie 1864, «pune în vedere patriarhului» că«Biserica iiică — recte Biserica Română — a fost întotdeauna independentă în ceea ce priveşteactivitatea ei internat. Cînd «progresul naţiunii şi treapta dezvoltării sale intelectuale vor reclama

oarecare îmbunătăţiri referitoare la starea internă, asigur pe Sanctitatea Voastră că Biserica Română, iucr'md în deplina sa libertate, nu va nesocoti vecinicile ei legături ce există între dlnsa şi Biserica mamă» *J.

Vodă Cuza nu a dat înapoi şi. drept răspuns amestecului patriarhului Sofronie în treburile ţăriişi ale Bisericii, sancţionează la 3 decembrie 1864 «Decretul organic pentru înfiinţarea uneiautorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române», care, chiar în primul articol, prevedea: «Biserica Ortodoxă Română este şi rămîne independentă de orice autoritate bisericeascăstrăină, întru tot ce priveşte organizarea şi disciplina». «Sinodul general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a Sfintei Credinţe ortodoxe Române cu marea Biserică de Răsărit, prin co-înţelegerea cu Biserica Ecumenică din Constantinopol» (art. 3)M. Era pentru prima datăcînd statul român, în mod oficial, legifera neatîrnarea Bisericii noastre strămoşeşti. Acest duh deînnoire se va resimţi în aproape toate legăturile Bisericii făcute la noi pînă la recunoaşterea oficialăde către Patriarhia Ecumenică, a autocefaliei Bisericii Române în. 1885. Patriarhul Sofronie, care laînceputul anului 1865 îi scria în termeni aspri imputîndu-i «proclamarea de sine a autocefalieiBisericii Române» ir \ Vodă Cuza însuşi. îi răspunde demn şi energic, în februarie 1865, ară-tîndu-ică «Biserica Română e neatîrnată de orice Biserică străină, in ce priveşte organizarea şi disciplina,avînd acest drept, «ab antiquo», cum o dovedesc o seamă de străvechi mărturii». Totodată,domnitorul îi declară că este hotărît să rămînă pe poziţia sa şi că va respinge «orice ingerinţăanticanonică a oricărei Biserici sau cap de Biserică străină în afacerile de administraţie şi disciplinăa Bisericii autocefale Române, voind ca Biserica Română să aibă o expresie legală în stat şi în

Biserica răsăriteană rangul şi independenţa de care întotdeauna s-a bucurat in faţa celorlalte BisericiOrtodoxe»4li. .Patriarhul Sofronie a convocat apoi, în 17 aprilie 1865 sinodul patriarhal ca să se pronunţe şi ei asupra legilor din Biserica Română, înfierînd în primul rînd proclamarea de sine aautocefaliei. A făcut cunoscut situaţia din România prin scrisori şi celorlalte Biserici Ortodoxeautocefale, ca să obţină şi din partea lor condamnarea României şi a Bisericii sale. DomnitorulCuza Vodă şi mitropoliţii Ungrovlahiei şi Moldovei au răspuns scrisorilor patriarhale. In răspunsulsău din 12 mai 1865, mitropolitul Nifon, cu toate «observaţiunile duhovniceşti ce-i făcuse» patriarhul ecumenic, apără energic independenţa Bisericii sale, spunîndu-i: «Biserica Română, Prea Sfinţite, după cum cunoaşteţi, a iost din vechime şi ca lotul independentă In ceea ce priveşteadministrarea ei. Iar proiectele de legi în contra cărora Prea Sfinţia Voastră a ridicat puternicvocea sa, nimic alta nu săvîrşesc decît să consfinţească din nou un lucru ce în realitate există ; sâcanonizeze mai sigur această stare de lucruri...»". «Aşadar, luptele, opoziţia, sacrificiile şimartiriul la care sîntem chemaţi în numele vostru, nu vor avea loc într-o ţară unde poporul şiguvernul şi laic şi cleric sînt pe deplin de acord în cele ale Bisericii»4S.

Domnitorul Cuza, în răspunsul său, din 8 iulie Î865, dat patriarhului, după ce critică purtareanecuviincioasă a arhimandritului Eustaţie Cleobul, trimis în România să cerceteze lucrurile, aratăcă în calitatea lui de domnitor care poartă pe umeri «povara neamului românesc atît a celui trecutcît şi a celui viitor», este dator să apere «de orice ispite vechea, autocefalie a Bisericiidacice». După aceasta,

42. Arhim. Fotie Balamacl, Documente, corespondenţa intre Patriarhia de Constuntinopole şi Mitropolitul Ungrovlahiei D. D. Nifon, Domnul Al. 1. Cuza şi Intre toate Bisericile Ortodoxe,la legile aprobate de către Guvernul român pentru sinodul din anul 1864, Bucureşti, 1913, p.5—3 ; N. Dobrescu, op. cit. p. 128—129. 43. Arhim. Fotie Balamaci, op. cit., p. 9.

44. Ibidem, p. 10. 45. N. Dobrescu, op. cit., p. 130.46. Ibidem, p. 130—131, citind Uricar, vot. X, p. 366—355.47, Arhim. Fotie Balamaci, op. cit., p. 06—67 ; N. Dobrescu, op. cit., p. 121.4». Ibidem.

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


DOCUMENTASE 401

«avînd în inîini sfintele canoane» care «mai mult aprobă decît se luptă cu independenţa noastră bisericească», domnitorul arată patriarhului că «prin dreptate, prin obicei, prin (latinele consfinţitede veacuri ale Bisericii dacice, prin drept, zic, şi de obicei, şi prin datini recunoscute de întreagaBiserică şi mai ales de Biserica din Constantinopol..., românii în chestiunile bisericeşti şi acum ca şiîntotdeauna au stat în limitele rînduielilor canonice şi în ciclul deciziunilor şi drepturilor, pe care le-a dobîndit statul faţă de Biserica sa naţională, în toate timpurile şi în orice loc al lumii ortodoxe».

Referindu-se Ia hotărîrea sinodului patriarhal din 17 aprilie 1865, Vodă Cuza scria textual: «Şi caun principe creştin al României, o resping în numele clerului şi poporului şi voi lupta în contra ei cuarmele puternice şi neînvinse ale legilor şi ale canoanelor». în continuare, domnitorul apără neatîr-narea de veacuri a Bisericii Române, arătînd că aceasla nu numai că nu este condamnată de nici imcanon, ci dimpotrivă, este în conformitate cu canoanele. Cuza îi arată patriarhului că PatriarhiaEcumenică, «niciodată nu a făcut legi pentru Biserica Românească, ci numai a dat binecuvîntare laalegeri de ierarhi, făcute în ţară» ceea ce nu se împacă de fel cu «dreptul de autoritate şi de amestec pe care ea şî-I pretinde acum»4*.

Atitudine dîrză manifestă şi mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei, deşi situaţia sa pescaun de mitropolit nu era clară, adică era anticanonică, în răspunsul nat scrisorii PatriarhuluiEcumenic Sofronie din 17 aprilie : «Biserica Română de mult era cu desăvîrşire independentă înceea ce priveşte partea administrativă. Proiectele de legi în contra cărora se ridică cu putere voceaînalt Prea Sfinţiei Voastre, pe de o parte desăvîrşesc încă mult., independenţa despre care estevorba, iar pe de alta orînduiesc această situajiune a lucrurilor, în mod mai clar» 50.

Ceea ce a nemulţumit şi mai mult pe Patriarhul ecumenic împotriva lui Cuza şi care în sinulBisericii Ortodoxe Române a dat naştere la lupta pentru canonici-tate împărţind pe ierarhi în douămari partide, a fost a doua lege revoluţionară a lui Cuza ; Legea pentru numirea de mitropoliţi şiepiscop! eparhioţi în România, votată în Cameră, la 20 ianuarie 1865, iar în Senat la 5 februarie şi promulgată de domnul la 11 mai 1865, cînd au fost numi ii direct de domn episcopi Ja episcopiilevacante şi Calinic Miclescu în scaunul de Mitropolit al Moldovei. Legea, este adevărat, nu era înduhul canoanelor, dar era cerută de momentul istoric prin care trecea ţara pe drumul consolidării politice şi al neatîrnării, iar Biserica Română pe drumul obţinerii oficiale a autocefaliei. Era onevoie a momentului ca guvernul să aibă atunci o ierarhie lui credinciosă, pentru ca să poată paraliza intrigile politice pe care Ie făceau călugării greci şi Patriarhia, în urma secularizării averilor rainăstireşti. Pe lîngă această nevoie a momentului se adaugă şi ingerinţele interne de castă carecereau să se numească în ierarhie anumite persoane, luate nu numai după merit, ci şi după influenţade care se bucurau» 51. Domnitorul însuşi cunoştea aceasta, dar interesele ţării erau mai presus şi elînsuşi a promis că va îndrepta şi inovarea °2. «Caca guvernul ar fi cedat şi dacă ar fi revenit asupralegii, s-ar fi atins destul de adine suveranitatea ţării şi ar fi dat el însuşi vot de blam propriilor saleacte. Din partea trimisului patriarhal se mai făcu imprudenţa de a se ridica cu această ocazie şichestiunea secularizării, pretinzînd despăgubiri şi veniturile mînăstirilor închinate. Atunci guvernul,expulzînd peste hotar pe Cleobul, care se apucase să facă intrigă în ţară decise a tranşa el singur chestiunea şi fără patriarh. Guvernului, prin aceasta, îi păru că salvează demnitatea suveranităţii na-ţionale, dar se puse în conflict cu Patriarhia care întrerupse relaţiile5S.

tV. .REALIZAREA DEPLINĂ A AUTOCEFALIEI

La autocefalia Bisericii mi s-a ajuns, căci domnitorul Cuza fu detronat de monstruoasacoaliţie în noaptea de 11 februarie 1866. Lupta pentru autocefalie, ajungînd la aşa stadiu, nu mai putea da înapoi, de aceea nici ţara, nici Biserica nu mai puteau renunţa la ea. Aşa se explică de ceConstituţia din 30 iunie 1866,

49. Pupă Pr. N. Şerbănescu, op. cil., p. 255.50. Arhim. Fotie Balamaci, op. cit., p.ÎS?. 51. N. Dobrescu, op. cil., p. 118. 52. Ibidem, p. 118, nota 1. 53. Ibidern, p. 119,

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


402 BISERICA ORTODOXA ROMÂNĂ

dată de prinţul Carol I, înscria în art. 21 autocefalia Bisericii : «Biserica Ortodoxă Română este şirămîne neatîrnată de orice chiriarhie străină, pâstrîndu-şi însă unitatea cu Biserica Ecumenică aRăsăritului in privinţa dogmelor» H. Pe temeiul celor prevăzute în celelalte aliniate ale art. 21, s-a purces Ia întocmirea unei noi «Legi organice pentru Biserica drepteredincioasă română», din carenu aveau să lipsească prevederile cu privire ia independenţa (autocefalia) Bisericii. Au fost maimulte variante ale acestui proiect cunoscut şi criticat de Patriarhul ecumenic pentru stipularea

independenţei Bisericii. Nu mai stăruim asupra acestora

S5

.Proiectul devine cunoscuta Lege organică pentru Biserica Română — dec. 1872, care n-ainserat nimic din pretenţiile ridicate de patriarhul Grigore VI. Deşi în Lege — spre a nu se provocanoi nemulţumiri Patriarhiei Ecumenice, — s-a renunţat la articolul privind «independenţa»Bisericii Române întîlnit în proiectele anterioare, totuşi, din toată întinderea ei reiese limpedespiritul de «neatîrnare». De pildă art. 8, tratînd despre Sf. sinod, spune: «Sf. Sinod al Bisericiiautoceiale Române, fiind membru al Sfintei Biserici Ecumenice şi Apostolice a Răsăritului, al căreicap este Domnul nostru Iisus Hristos păstrează şi va păstra unitatea in privinţa dogmelor şicanoanelor ecumenice cu Biserica din Constantinopoie, şi cu toate Bisericile Ortodoxe. El va păstraunitatea administrativă, disciplinară şi naţională a Bisericii Ortodoxe, în cuprinsul StaluluiRomân». In Legea de faţă, ori de cîte ori s-a ivit prilejul, Biserica Română este numită de-a dreptul«au/oce/aid» (vezi art. 8, 9, 12). Legea acordă mitropolitului Ungro vlahi ei, Preşedintele SfîntuluiSinod, titlul de Primat al României (art. 2), primul Primat fiind. Mitropolitul Nifon (t 1875). Şiaceastă lege a fost criticată şi atacată de patriarhii ecumenici : Antim VI (1871— 1.873) şi IoachimIII (1878—1884), pe chestia proclamării de sine a autocefaliei Bisericii Române 59.

După 1875, sau mai exact după dobîndirea Independenţei de stat a României in 1877—1878,discuţiile dintre Guvernul român şi mitropolitul primat pe de o parte şi Patriarhia Ecumenică pe dealtă parte, au intrat în faza încununării luptei Bisericii şi Statului Român pentru recunoaştereacanonică a autocefaliei. Mitropolitul Calinic Miclescu, de data aceasta mitropolit Primat alRomâniei (1875—1886), răs-punzînd mai întîi unei scrisori. a patriarhului Ioachim III din 13 dec,1879, îi scria, intre altele, următoarele: «in line, le rog pe Siinţia "Voastră să-mi îngăduiţi aexprima adînca mea întristare pentru cele ce scrieli în privinţa autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Fără să mai încerc a arăta drepturile de care se bucură Biserica Romană ab anliquo,cred că e de ajuns a invoca faptul că România e un stat independent în toate privinţele, pentru ademonstra că autocelalia Bisericii noastre este un lapt incontestabil şi indiscutabil. Sfinţia Voastrăîntrebaţi, cînd şi în care sfînt şi mare sinod s-a recunoscut această autocefalie. La aceasta voi răs- punde cu respectuoasă întrebare; dacă există vreun canon care să arate modul cum şi autoritatea decare se recunoaşte autocefalia unei Biserici. Principiul cum că cele relative la organizarea Bisericii se schimbă odată cu schimbările politice, este recunoscut în modul cel mai evident de sinoadele ecumenice şi istoria bisericească ne dă numeroase dovezi despre respectarea sa.Mărturisesc cu toată sinceritatea că nu am putut crede că Sfinţia Voastră, în recunoscuta-iînţelepciune, va voi cîndva să pună în dubiu autocefalia (Bisericii) noastre pe care sîntem deprinşi a privi şi cu drept cuvînt, ca un lapt incontestabil» 57.

într-o altă scrisoare din 16 ianuarie 1880, Primatul român s-a ridicat împotriva afirmaţiei patriarhului ecumenic din 8 dec. 1879, cum că Mitropolia Ungro-vlahiei «se află sub supremasuzeranitate spirituală a scaunului ecumenic», răs-punzîndu-i cu aceeaşi demnitate bisericească şinaţională : «Expresiune nouă şi neobişnuită pentru noi» care înfăţişează voinţa patriarhului «de anu recunoaşte deplina independenţă a Bisericii noastre, precum şi tendinţa de a introduce în Bi-

serica Ortodoxă un principiu total străin spiritului ei — principiul absolutismului,54. Chim c. Costescu, Colecţiune ăe legi, Regulamente, Acte. Deciziunl, Formulară şl

Programe, începînd de la 1866 şl aflate în vigoare, voi. I, Bucureşti, p. 13.53. Vezi pe larg, la Pr. N. Şerbânescu, op. cit., p. 251—258. 50. Ibldem, p. 258—258.57. «Ortodoxul», Foaie eclesiastică, redactată de Dr. G. Zottu (Bucureşti), I (1880), p. Ml—

142, dupâ Pr. N. şerbânescu, op. cit., p. 259.

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


DOCUMENTARE 403

pe care predecesorii Sfinţiei Voastre l-au combătut altădată cu argumente puternice şi cu deplinsucces... ne vedem dar siliţi a repeta Sfinţiei Voastre că Biserica Română, cu toată bunăvoinţa ceare ca, pe lingă unitatea în dogme ce o leagă cu întreaga' Biserică Ortodoxă să aibă legăturile celemai intime de dragoste cu acel Prea Sfînt Tron Ecumenic, totuşi are sacra datorie de a apăraindependenţa ei necontestată şi mai cu seamă acum din toate privirile incontestabilă, recunoscîndîmpreună cu toate Bisericile autocefale Ortodoxe ca unic cap suprem al ei pe Marele Păstor,

Domnul nostru Iisus Hristos»

58

.Patriarhul loachim IÎI a trebuit să-şi îmblînzească expresiile răspunzînd mitropolitului român pe un ton liniştit, în 28 aprilie 1880, că «marea Biserică nu s-a gîndit vreodată să contesteze absolutşi în principiu autocefalia Prea Sfinţitei Biserici Ortodoxe din România...».

împlinirea dezideratului autocefaliei trebuia să vină, mai ales că se dobîndise independenţa deStat a României. La aceasta se adaugă faptul că în 9 martie 1882, în Cameră, discutînclu-semodificarea Legii organice din 1872, s-a cerut şi «ridicarea la treapta de Patriarh a PrimatuluiBisericii Române», arătîndu-se că «acest deziderat este cu totul legitim şi conform cu mareadezvoltare şi însemnătate politică ce a luat statul nostru» 50.

La 25 martie 1882, ierarhii Bisericii Ortodoxe Române au sfinţit pentru prima dată Sfîntul Mir în tară, la Mitropolia din Bucureşti, lucru ce putea fi interpretat ca o totală desprindere de sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice. Aflînd de aceasta, Patriarhul loachim III, supărîndu-sela culme, trimite Ia 10 iulie 1882 o «epistolă patriarhală sinodicească, lipsită cu desăvîrşire despiritul dragostei cu care trebuia să se adreseze una alteia», cum a calificat-o mitropolitul CalinicMic-lescu în faţa sinodului M.

«Patriarhiceasca epistolă» a fost. adusă la cunoştinţa Sfîntului Sinod din şedinţa lui de la 23oct. Î882. O comisie sinodală în frunte cu mitropolitul losif Na-niescu al Moldovei (1875—1902), afost însărcinată să întocmească răspunsul. Sarcina alcătuirii acestui răspuns i-a revenit episcopuluiMelchisedec al Romanului, mare cărturar, mare teolog şi mare patriot.

Raportul întocmit de acesta este o magistrală expunere a temeiurilor autocefaliei BisericiiOrtodoxe Române, pe care Sf. Sinod şi-a însuşit-o ca «Ac( sinodal care cuprinde autocefaliaBisericii Ortodoxe Românt şi relaţiunile ei cu Patriarhia de Constantinopol», în şedinţa sa din 23nov. 188261. în sprijinul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, episcopul Melchisedec aduce puternice argumente istorice şi teologice: dogmatice (păstrarea intactă a credinţei ortodoxe) şicanonice (can. 34 apostolic, can. 28 sin. IV ec). El face, în acelaşi timp, şi o scurtă istorie alegăturilor din cele mai vechii timpuri, dintre Biserica Română şi Patriarhia Ecumenică, relevînd cuaceastă ocazie ideea că românii şi statele române «precum şi-au păstrat autonomia politică, tot aşaau ştiut sâ-şi apere şi autocefalia bisericească, prin puterile proprii, de orice încercări arbitrare alePatriarhiei, precum: numirea mitropoliţilor şi episcopilor, administraţia şi legislaţia internă aBisericii. Nu o dată s-au ţinut sinoade şi adunări naţionale, şi s-au făcut protesturi energice contraoricărei încercări de încălcare şi nesocotinţă a drepturilor autocefale bisericeşti. Aceste încălcări alePatriarhiei în drepturile noastre autocefale datează mai ales din timpul domniei fanarioţilor»02. în«epoca renaşterii noastre naţionale, politice şi bisericeşti», Biserica Ortodoxă Română a devenitBiserica unui «stat liber şi independent»**. «Avută şi practicată de români neîntrerupt ca odemnitate inerentă unei naţiuni autonome şi apărata cu zel şi pietate de toate generaţiile trecute, încurgere de mai multe secole», în f a ţa celor care i-o contestau sau i-o stînjeneauM, autocefaliaBisericii Ortodoxe Române este o realitate. De aceea, «Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, petemeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislaţiei noastre moderne, pe temeiul demnităţiistatului român şi pe temeiul demnităţii naţiunii române, declară sus şi tare că Biserica

Ortodoxă Română58. «Ortodoxul», I, (1880) nr. 9, p. 253—254 ; Pr. N. Şerbănescu, op. cit., p. 380,59. «Monitorul Oficial al României. Dezbaterile corpurilor legiuitoare», nr. 73,

din 10/22 martie 1802, p. 1162—1184.C0. Arhiva sf. Sinod, Dosar nr, ?s, t. 33 v.Gl. Textul acestuia în «Biserica Ortodoxă Română»-:, an. VI (1332), nr. 12, p. 738—757.82. Ibidem, p. 752. 63. Ibldem, p. 748—751. 64. Iblăem, p. 740—750.

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


404 BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNA

a fost şi este autocefală în cuprinsul teritoriului României şi nici o autoritate bisericească străină nuare dreptul a ne impune ceva. Nu avem nevoie a fi din nou recunoscută de cineva autocefalianoastră bisericească. Ea este un fapt istoric îndestulător pentru noi şi pentru cei ce ne iubesc şivoiesc a fi cu Biserica şi cu statul nostru în relaţiuni amicale. Astfel stăm şi astfel vom sta cit va fiîn noi o suflare şi nimic nu ne va urni din această poziţiune».

«Declarăm totodată că noi, apărînd autocefalia Bisericii noastre de orice presiune din afară,

nu voim a ne despărţi de întregimea Bisericii Ortodoxe. Noi păstrăm aceleaşi doctrine bisericeşti,aceeaşi disciplină, acelaşi cult divin care l-am moştenit de la părinţii noştri şi care sînt comuneBisericii Ortodoxe din toate ţările. Noi recunoaştem în Patriarhia de Constantinopole un 'centrumoral de unde trebuie să purceadă direcţiunea în toate chestiunile de interes general ale întregiiBiserici Ortodoxe în privinţa dogmelor, a disciplinei, a cultului. Patriarhia poate, la trebuinţă, a neconsulta şi pe noi, în asemenea materii ; putem şi noi în asemenea cazuri să o consultăm. Patriarhule socotit de noi ca primul ierarh al Bisericii Ortodoxe şi mitropoliţii noştri îl pomenesc la sfinteleservicii... Vom primi de la acest centru bisericesc cu dragoste chiar povăţuiri spirituale de folosnaţiunii şi Bisericii noastre...» 6S.

Acest act sinodal a fost trimis în februarie 1883, prin Ministerul de Externe, PatriarhieiEcumenice.

Din 1884 a început un schimb de corespondenţă între Mitropolitul Primat Calinic Miclescu şiPatriarhul ecumenic Ioachim IV (18 oct. 1884—14 nov. 1886), şi în acelaşi timp o corespondenţăîntre Patriarhia Ecumenică şi Guvernul Român, pe un ton moderat şi amical.

In februarie 1885, a avut loc «o adunare secretă la mitropolia din Bucureşti Ia care au luat parte mitropoliţii şi episcopii ţării», în care s-au formulat cererile Bisericii Ortodoxe Române pentru obţinerea imediată şi necondiţionată a autocefaliei.

La 20 aprilie 1885, Mitropolitul Primat Calinic Miclescu a trimis Patriarhului EcumenicIoachim IV o scrisoare însoţită de o altă scrisoare din partea Ministrului Cultelor şi Instrucţiunii D.

A. Sturdza, prin care se cerea recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, potrivit prevederilor canonice ale Bisericii Răsăritului.în scrisoarea sa, Mitropolitul Primat Calinic Miclescu aducea la cunoştinţă în rnod oficial

Patriarhiei Ecumenice că «In unire cu datinile cele vechi, Biserica Ortodoxă a României a fostdeclarată autocefală, bucurîndu-se de o independenţă egală cu aceea a celorlalte Bisericiautocefale... primind pentru trebuinţele bisericeşti ale Statului direcţiunea administrativă şidisciplinară unicamenle de la Sf. Sinod... preşezut în mod permanent de Mitropolitul Ungrovlahiei,Primat al României...». Apoi, în numele Sf. Sinod al Bisericii Române, el îi cere Patriarhului Ecu-menic să binevoiască «a da binecuvîntarea Voastră acestui fapt săvîrşit în interesul religiunii şi arecunoaşte Biserica autocefală a României ca soră în acelaşi rit şi credinţă întru toate» şi-1 ruga săcomunice «acest fapt celorlalte trei Scaune patriarhiceşti ale Răsăritului şi tuturor Bisericilor autocefale, pentru ca acestea să îmbrăţişeze şi ele şi să salute Biserica autocefală a României casoră de aceeaşi credinţă creştinească ortodoxă, unnînd comunicarea lor frăţească cu dînsa în DuhulSfîht şi în unitatea credinţei» 66.

Mitropolitul Primat asigura, în acelaşi timp, pe Patriarhul ecumenic că «Sfîn-tul Sinod alBisericii autocefale a României ţine a conserva intacte dogmele sacre ale sfintei noastre credinţeOrtodoxe şi Tradiţiunea Bisericii şi va avea totdeauna grija de a da Prea Sfîniului Tron Ecumenicşi Patriarhicesc din Coiistantinopol, conform cu normele şi cu învăţătura Bisericii, întîietatea deonoare care-1 face întîiul Tron al întîiului prelat întregii Biserici Ortodoxe a Răsăritului şi cie a se pomeni de către Preşedintele Sfîntului Sinod în întîiul loc, după obiceiul stabilit, numele patriarhului care îşi are reşedinţa pe Tronul ecumenic şi apostolic al Ră-

65. Ibidem, p. 751.60. Arhiva Sî. sinod. Dosar nr. ÎS, î. ÎS v pînă la 20 v. Acte, p. 7—8 ; după Pr. N.

Şerbănescu, op. cit., p. 264—-265,

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


.DOCUMENTARE 405

săritului...»87. De asemenea, el asigura Patriarhia Ecumenică că pentru «a se menţine prinmijloacele canonice şi legale unitatea credinţei», «Sfintul Sinod al Bisericii Autocefale a României,va sta totdeauna în legătură dogmatică şi canonică cu Prea Sfintul Tron Ecumenic — ca şi cucelelalte Biserici Ortodoxe Autocefale» °8.

Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii publice~T3L_A> Sturdza încunoştiinţa în scrisoareatrimisă, pe Patriarhul loachim IV că «Guvernul României este prea fericit şi astfel se vor stabilii

relaţii cordiale între Biserica Autocefală a României şi Prea Sfintul şi Prea Venerabilul şiIntîiul Tron Patriarhicesc al Bisericii Răsăritului».Patriarhul loachim IV a dat răspunsul său şi al Simţului său Sinod Patriarhal la 28 aprilie

1885, trimiţînd cele două scrisori, una către Mitropolitul Primat al României, Calinic Miclescu, iar a doua către Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii. Mitropolitului, Patriarhul loachim IV li comunica că«luînd în considerare», împreună cu Sinodul său Patriarhal, cererea .trimisă şi «chibzuind asupraei» a găsit-o «întemeiată şi dreaptă şi corespunzătoare cu aşezămintele bisericeşti». De aceea, primindu-o cu iubire frăţească, a păşit la «alcătuirea şi subsemnarea Sfîntului şi Legalului tom patriarhal şi sinodal, prin care cu bucurie sufletească, binecuvlnlăm pe Silnta Biserică a României,recunoscindu-o autocefală şi intru toate de sine administrată si proclamînd pe slîntul ei sinod de' trate prea iubit intru Hristos...» în continuare îl încunoştiînţează că-i trimite tomosul şi că «potrivit prescriptiuni-ior vechi» a comunicat «acest fapt îmbucurător şi tuturor celorlalte Biserici OrtodoxeAutocefale» "".

Tomosul de autocefalie, sosit la Bucureşti împreună cu scrisorile de mai sus, este din aprilie1885™. în acesta se recunoaşte textual autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, definindu-icuprinsul, în următorii termeni: «...declarăm că Biserica Ortodoxă din România să fie şi să se zică şi să se recunoască de către tofi neatîr-nată şi autocefală, adniinisitrfttdiu-se de propriul şi sfînitiulsău sinod, avînd ca preşedinte pe înalt Prea Sfinţitul şi prea Stimatul Mitropolit al Ungrovlahiei şiPrimat al României, cel după vremi, nerecunoscînd în propria sa administraţie internă nici o altă

autoritate bisericească, fără numai pe capul Bisericii Ortodoxe celei una, sfîntă, sobornicească şiapostolească, pe Mîntuitorul Dumnezeu-Omul, ...Şi aşa Biserica Ortodoxă a României fiind tareîntemeiată pe piatra cea din capul unghiului a credinţei noastre..., o recunoaştem prin acest sfînt, patriarhicesc şi sinodal tom, autocefală şi de sine administrată întru toate şi proclamăm pe sfintul eisinod frate în Hristos preaiubit, bucurîndu-se de toate prerogativele şi de toate drepturilechiriarhiceşti inerente unei Biserici autocefale; încît în toată podoaba bisericească, ordinea şi întoate celelalte iconomii bisericeşti să se administreze şi să se conducă de sine, neîmpiedicată şi întoată libertarea, conform cu Tradiţiunea continuă şi neîntreruptă a Bisericii soborniceşti Ortodoxe şitot astfel să se cunoască de către celelalte Biserici Ortodoxe ale Pămîntului şi să se numească cunumele Sfîntului Sinod al Bisericii României»n. !n continuare, Tomosul arată datoria SfîntuluiSinod al Bisericii României de a pomeni în sfintele sale diptice, după tradiţia veche, «pe PreaSfintul Patriarh ecumenic, pe ceilalţi patriarhi, precum şi pe toate Bisericile lui Dumnezeu Ortodoxeşi să se înţeleagă direct cu Prea Sfintul Patriarh ecumenic, cu ceilalţi patriarhi şi cu .toate sfintele luiDumnezeu Biserici Ortodoxe, în toate chestiunile importante canonice şi dogmatice care autrebuinţă de o chibzuire mai generală şi mai comună, dupre sfîntul obicei al părinţilor păstrat de laînceput» 72.

Corespondenţa amintită s-a citit în şedinţa Sfîntului Siirod al Bisericii Ortodoxe Române din6 mai 1885. Cu acest prilej, Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei,

G7. Ibidem. 68. Ibidem.63. Arhiva Sf. Sinod, Dosar nr. Ii, 1. 21—22, Acte, p, 13—16 ; Pr. N. Şerbănescu, op. cit, p. 265—266.70. Arhiva sf. Sinod. Dosar nr. TS, t. 22 v-24 ; Acte, p. 17—23 ; Descrierea acestui Tomos, la Pr. N.

şerbănescu, op. cit. p. 267, nota 68. Traducerea lui şi o fotocopie, în «Biserica Ortodoxa Română» an. XXXIV(1910—1911), p. 721—724.

71. Tomosul de autocefalie In trad. rom., ta «Biserica OrtodoxaRomână» an. XXXIV, 0910—1911) nr. 7, octombrie, p. 722—733. 72. Ibidem, p. 723.

B. O. R. - 11

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


406 BISERICA ORTODOXĂ ROBÂNA

a exprimat bucuria şi recunoştinţa celor prezenţi pentru «acest mare act bisericesc» şi le-a mulţumittuturor celor care s-au ostenit "pentru înfăptuirea lui. Statul,,, prin Ministrul Cultelor, D. A.Sturdza, relevînd importanţa acestui fapt în viaţa Bisericii şi a Stalului român, a lăudat «simţul înaltal Sanctităţii Sale, Patriarhul! de Constantinopole, loacliim IV, care s-a ridicat mai presus de toate piedicile şl ia, recunoscut' drepturile «ab antiquo» ale Sfintei noastre Biserici» şi a promis pu- blicarea Tomosului şi a corespondenţei respective.

Sf. Sinod, la propunerea Episcopului Melchisedec al Romanului, în şedinţa dim ? mai 5885, ahotărît să trimită o scrisoare de mulţumire şi recunoştinţă Patriarhiei Ecumenice şi tuturor celorlalteBiserici autocefale, încunoştîriţindu-le pe acestea din urmă de obţinerea autocefaliei.

Mitropolitul Primat Calinic Miclescu, la 30 mai 1885, scria Patriarhului Ecumenic loaclîimIV cele petrecute în şedinţa Sf. Sinod după primirea Tomosului da autocefalie, asigurîndu-1 căBiserica Ortodoxă Română va trage din această bine-cuvîntare o nouă putere pentru a îndeplini a sasfîntă misiune ; II asigura că va întări şi moi mult relaţiile cu Patriarhia Ecumenică. în final, după cereliefează» importanţa acestui act măreţ, aduce mulţumiri pentru dragostea creştinească şi frăţeascăarătată de Patriarhul ecumenic n.

Rînd pe rînd, Bisericile Serbiei, Ierusalimului, Eladei, Ciprului şi Rusiei, au, trimis scrisori laBucureşti, prin care recunosc , noua situaţie a Bisericii Ortodoxe Române 74, felicitîndu-o şi rugind pe «Mirele cel ceresc... să o întărească şi să o acopere cu Sfîntul şi puternicul Său braţ, spre arămîne neclintită în unirea credinţei şi a păstra cu tărie divinele dogme şi sfintele canoane şitradiţiuni ale credinţei noastre neprihănite»75, spre «mărirea, glorificarea şi întărirea sfintei noastre,credinţe şi spre sfinţirea şi liniştea întregii comunităţi ortodoxe»70.

Lungul drum al recunoaşterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către PatriarhiaEcumenică, precum şi de celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale s-a încheiat Ia 25 aprilie 1885, cînd

Biserica Ortodoxă Română a devenit cu adevăraţi «independentă de orice autoritate bisericească străină», cum o decretase foarte hotărît domnitorul Alexandru loan Cuza în 1864.

*

în spiritul învăţăturii Mîrrtuitoralui şi al canoanelor 34 apostolic şi 17 Cal-cedon care vorbescdespre organizarea Bisericii în hotarele unui neam, năzuinţa Bisericilor locale de a avea o cîrmuirecentrală sinodală proprie, ca o consecinţe» firească a libertăţii popoarelor cărora ele aparţin, s-amanifestat din cele mai vechi timpuri ale creştinismului.

îdeea de cîrmuire bisericească autocefală, prin căpeteniile fiecărei Biserici, s-a manifestat lanoi cu deosebită vigoare, chiar din perioada de formare a statelor româneşti independente (ŢaraRomânească şi Moldova).

Organizarea Bisericii din Ţara Românească şi Moldova în mitropolii (MitropoliaUngrovlahiei şi Mitropolia Moldovei şi Sucevei), prin gruparea formaţiunilor bisericeşti existente,cu concursul domnitorilor, şi lărgirea autonomiei bisericeştii' Sn Transilvania, prin încredinţareasupravegherii cîrmuirii formaţiunilor bisericeşti locale unor exarhi patriarhali, ascultători numai devoievozii locali, sau mitropolitului Moldovei şi Sucevei ca «exarh al laturilor» şi îndeosebimitropolitului Ţării; Româneşti, ca exarh al Transilvaniei, au deschis calea afirmării conştiinţei desine independente a Bisericii Ortodoxe Române. Chiar de la începutul organizării poli-

73. Scrisoarea Mitropolitului primat Calinic Miclescu către Patriarhul ecumenic laachim: IV, In«Biserica Ortodoxă Română», an IX (1885) nr. 8, p. .153—554.

74. Vezi pe larg la Pr. N. Şerbănescu, op. cit. p. 269.75. Din Scrisoarea Patriarhului Nicodim al Ierusalimului, în «Biserica Ortodoxă Română*,,, an, IX

(1805) nr. 12, p. 926—927.76. Din scrisoarea lui Sofronie al Ciprului, Tbidem, p. 931.

8/8/2019 BOR 3-4, 1976


DOCUMENTARE 407

tice a statelor româneşti independente, de dincolo de Carpati, mitropoliile lor s-au bucurat de oindependenţă egală cu autocefalia, Mitropolia Moldovei şi Sucevei însă, mai mult decît cea aUngrovlahiei.

De-a lungul istoriei sale, Biserica Ortodoxă Română a avut totdeauna conşt ii nţ a cîrmuirîi eiindependete, datorită integrării ei naţionale şi sociale în viaţa poporului român, păstrînd legăturadogmatică, canonică şi liturgică cu Patriarhia Ecumenică, precum şi cu celelalte Biserici Ortodoxe

Autocefale.Mişcarea 'pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române s-a intensificat şi aluat forme concrete după divanurile Ad-hoc, odată cu Unirea Principatelor Moldova şi ŢaraRomânească (1.859), fiind proclamată oficial de către popor şi Biserică, cu sprijinul hotărît aldomnitorului Alexandru Ioan Cuza (1864).

In Transilvania, în condiţiile stăpînirii babsburgice, mişcarea Bisericii Ortodoxe Române pentru autocefalie a fost dusă îndată după Revoluţia de Ia 1848, sub episcopul Andrei Şaguna, carea obţinut reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei ca mitropolie autocefală faţă de Karloviţ(24 dec. 1864). Cu sprijinul acesteia, românii transilvăneni au revendicat drepturi naţionale şisociale pentru întreaga naţiune română de aici şi au intensificai lupta pentru înfăptuirea statuluinaţional unitar român după primul război mondial (1 Decembrie 1918).

Dobîndirea independenţei de Stat a României în 1877—1878, dezvoltarea internă şi externă aStatului român, prin revenirea Dobrogei, părnînt străbun românesc, la Ţara mamă, şi prestigiul luimereu sporit pe arena europeană, precum şi dezvoltarea Bisericii din România, au avut ca urmarerecunoaşterea oficială de către Patriarhia Ecumenică a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române la 25aprilie 1885.

Expresie a integrării Bisericii în viaţa şi aspiraţiile poporului şi Statului român, de libertate şiindependenţă naţională, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, recunoscută oficial la ,25 aprilie1885, ca o confirmare a unei stări de fapt, a deschis calea ridicării Bisericii noastre la treapta dePatriarhat.

Pr. Lector Dumitru GrL RADU

bor 3-4, 1976

Documents