Unitatea de învățare 2. COGNIŢIA ENVIRONMENTALĂ

Cogniţia environmentală este procesarea informaţiei spaţiale din viaţa cotidiană (Bell et al., 1996). În cursul de faţă, ne vom referi la două procese fundamentale ale cogniţiei environmentale, hărţile cognitive şi orientarea în spaţiu sau găsirea drumului.

1. HĂRŢILE COGNITIVE 1.1. Conceptul de hartă cognitivă Când ne decidem să scurtăm drumul prin oraş sau când ne trasăm itinerariul pentru o excursie

folosim hărţi cognitive. Întrucât această activitate presupune folosirea informaţiei spaţiale şi a percepţiei sociale, ea a devenit terenul pe care se întâlnesc psihologia şi geografia.

Primul care a studiat hărţile cognitive în sensul modern al termenului a fost Tolman (1948). Psihologul american a descris felul în care şoarecii învaţă să cartografieze mediul dintr-o cuşcă de experiment. El antrena şoarecii să folosească un anumit culoar al cuştii pentru a ajunge la hrană. Apoi bloca culoarul şi observa că şoarecii erau capabili să folosească un alt culoar, necunoscut până atunci, care însă îi ajuta să-ţi atingă scopul: să consume hrana. Potrivit lui Tolman, şoarecii au învăţat planul cuştii, au o idee generală despre localizarea recompensei în raport cu punctul lor de plecare. Pentru a desemna informaţia pe care şoarecii par să o fi achiziţionat, Tolman a folosit termenul „hartă cognitivă”.

Indivizii au reprezentări nu numai asupra locurilor pe care le-au vizitat, dar şi asupra locurilor de care numai au auzit sau pe care le-au văzut la televizor. Chiar dacă n-aţi ajuns niciodată la Cluj, aveţi probabil un tablou mental al acestui oraş care include Catedrala Catolică, statuia lui Matei Corvin, statuile lui Avram Iancu şi Mihai Viteazul, dealul Feleacului etc.

Întrucât hărţile cognitive omit informaţii semnificative şi distorsionează detaliile, ele sunt incomplete, selective şi personale. Ele relevă interesele persoanei, activităţile ei, maniera ei de a se deplasa pe distanţe mai lungii sau mai scurte.

Ce include o hartă cognitivă? În general, ea conţine 1. informaţie cu privire la locaţie (mai ales, direcţie şi distanţă); 2. caracteristici fizice, ca prezenţa dealurilor, a râurilor, înălţimea clădirilor şi lărgimea străzilor; 3. elemente evaluative (dacă un peisaj e frumos sau nu, dacă un oraş e curat sau nu, dacă un cartier e periculos sau sigur etc.).

IMPORTANT În 1960, Kevin Lynch a realizat o analiză detaliată a informaţiilor de localizare inclusă în hărţile

cognitive şi a identificat 5 elemente ale lor: repere, noduri, districte, margini şi căi. 1. Reperele sunt locuri distincte şi pot rămâne în mintea rezidenţilor chiar şi după ce au fost desfiinţate

sau demolate. Ele sunt aspecte distinctive ale mediului şi subiecţii le folosesc drept puncte de referinţă. Evident, pentru Paris, Turnul Eiffel este un reper, după cum Hotelul Intercontinental sau Ateneul sunt repere pe harta mentală a Bucureştiului.

2. Nodurile sunt intersecţii. În ele se concentrează comportamentele membrilor comunităţii 3. Districtele sunt zone distincte, spaţii relativ mari pe hărţile mentale (zona centrală, zona teatrului,

zona industrială, zona din cadrul oraşului ocupată de o anumită etnie). 4. Marginile sunt elemente limitative, de graniţă, ce separă o zonă de alta, dar care nu sunt folosite

drept căi de comunicaţie: păduri, râuri, ziduri, litoralul. 5. În sfârşit, căile sunt coridoare folosite în comun pentru deplasare – străzi, şosele, căi ferate etc.

1.2. Determinanţi ai hărţilor cognitive Dacă ne gândim, fiecare din noi, la harta pe care o avem asupra oraşului în care ne-am născut,

ne dăm seama uşor că sunt mulţi factori care influenţează conţinutul ei. De pildă, zonele familiare sunt mult mai clare decât cele puţin cunoscute. Repere ce pot fi uşor observate (cea mai înaltă clădire din oraş) se regăsesc în mod obligatoriu în harta mentală. Interesele noastre determină conţinutul hărţii (dacă suntem suporteri înfocaţi ai echipei locale de fotbal, zona stadionului va fi bine reprezentată) (Bell, Fisher, Baum şi Greene, 1996).

EXPERIMENT Saarinen (1973) a cerut unor studenţi din Finlanda, Canada, Siera Leone şi Statele Unite să

deseneze hărţi ale ţării lor şi ale lumii. A constatat că ei reduceau mărimea zonelor nefamiliare şi o amplificau pe aceea a zonelor familiare. Studenţii americani desenau mai detaliat statele vecine cu cel în care locuiau şi schiţau abia statele mai îndepărtate. Saarinen a notat că ignoranţa creşte odată cu distanţa.

Evident, oraşele diferă în ceea ce priveşte gradul în care pot fi imaginate. Cele care au repere

clare, permanente sunt mai uşor de imaginat decât cele uniforme, fără jaloane remarcabile. Paşcani, de exemplu, cu scările care urcă abrupt din zona gării către centru e mai uşor de cartografiat decât Târgu Frumos.

EXPERIMENT Stanley Milgram (1970) s-a preocupat şi de felul în care oamenii îşi reprezintă oraşele în care

trăiesc, fiind un pionier în domeniul hărţilor mentale. El a studiat harta mentală a New York-ului, dar şi pe aceea a Parisului. În cadrul primei cercetări, a cerut unui fotograf profesionist să fotografieze 150 de locuri din New York Fotografiile au fost arătate unor subiecţi locuitori ai oraşului, recrutaţi pentru studiu printr-un anunţ în ziar. Subiecţii erau instruiţi să-şi imagineze că fac un tur al oraşului într-un autobuz etajat şi erau invitaţi să identifice locurile din poze. Fotografiile din Manhattan, zona centrală a oraşului au fost recunoscute într-o mai mare măsură decât fotografiile altor zone. Subiecţii locuind în Bronx, de exemplu, au identificat mai exact scene din Manhattan decât scene din propriul cartier. Fotografiile din Queens au fost greu recunoscute, dat fiind că în această zonă a New York-ului nu sunt de găsit repere importante. Lipsa de specificitate a cartierului Queens s-a văzut în numărul de erori făcute de subiecţi. De câte ori un subiect nu cunoştea o scenă, avea tendinţa să o plaseze în Queens. Milgram a explicat predominanţa elementelor aparţinând Manhattan-ului în hărţile mentale ale subiecţilor prin faptul că zona aceasta concentrează interesele locuitorilor oraşului.

EXPERIMENT Împreună cu Denise Jodelet, psihologul social american a realizat o cercetare asupra hărţilor

mentale ale locuitorilor Parisului. Spre deosebire de marile oraşe americane, Parisul are graniţe precise şi acestea se văd în reprezentările indivizilor. Când sunt puşi să deseneze o hartă a oraşului lor, parizienii încep prin a trasa un cerc turtit pentru a delimita oraşul propriu-zis de suburbiile lui aglomerate. Apoi subiecţii desenează Sena, cu o linie simplă care taie elipsa în partea de jos. Privită din avion, Sena face o buclă proeminentă, cu un unghi de aproximativ 600. Milgram şi Jodelet au observat

însă că în desenele lor subiecţii îndulceau curba. Practic, bucla e mult mai puţin sesizabilă pentru cei ce merg pe jos sau cu maşina de-a lungul Senei decât pentru cineva care priveşte din avion.

Hărţile probau interesele subiecţilor. Un profesor marca pe harta lui Ministerul Educaţiei iar un

măcelar abatorul de la care se aproviziona. Scenele uşor recunoscute de subiecţi din fotografii au fost clădirile şi monumente cu semnificaţie istorică. Fără îndoială, Parisul are multe astfel de repere.

1.3. Erori în hărţile cognitive Hărţile cognitive sunt proximări şi nu reprezentări ale mediului fizic. Putem uşor identifica

sursele erorilor pe care le fac oamenii atunci când îşi întocmesc astfel de hărţi cognitive. Hărţile cognitive sunt incomplete (Bell, Fisher, Baum şi Greene, 1996). Indivizii lasă adesea

deoparte căi şi detalii, ba chiar şi repere importante şi districte. Ei îşi distorsionează propria reprezentare a mediului, plasând clădirile şi alte elemente din mediu prea aproape, prea departe sau aliniindu-le inadecvat. Omenii simplifică pattern-ul căilor şi al spaţiului pentru a-l face cât mai comprehensibil cu putinţă şi fac acest lucru într-o manieră similară principiilor bunei forme din teoria gestaltistă (De Jonge, 1972). De pildă, cercurile, liniile drepte şi unghiurile drepte sunt folosite mai uşor şi amintite mai uşor decât curbele complexe. Avem tendinţa de reprezenta căile non-paralele ca fiind paralele, căile non-perpendiculare ca fiind perpendiculare şi căile curbe ca fiind drepte (parizienii, am constatat deja, îşi reprezintă Sena mai dreaptă decât este în realitate). Multe erori în hărţile cognitive ale oraşelor apar la intersecţii. Subiecţii au tendinţa de a supraestima unghiurile ascuţite şi de a subestima unghiurile obtuze.

Am menţionat că oamenii supraestimează zonele familiare în hărţile lor cognitive. Şi Milgram şi Jodelet au consemnat că subiecţii lor desenau zona în care locuiau disproporţionat de mare în raport cu restul oraşului.

EXEMPLU Uneori, indivizii pot chiar să adauge într-o hartă cognitivă elemente non-existente fizic.

Appleyard (1970, apud Bell et al., 1996) a oferit un exemplu clasic. Un subiect al său, care vizitase Guyana, a inclus în harta mentală a acestei ţări o cale ferată inexistentă. El a identificat o conexiune între cariera unde se exploata cărbunele şi portul industrial. De fapt, experienţa l-a făcut pe olandez să infereze o componentă logică a hărţii, din păcate strict imaginară. Unii cercetători au numit fenomenul acesta structurare inferenţială.

1.4. Metode de cercetare a hărţilor cognitive Faptul că foarte multe discipline s-au interesat de hărţile cognitive a făcut să apară multe

tehnici de studiere a lor. Problema diversităţii metodologice este una din cele mai interesante, dar şi din cele mai grave din psihologia mediului. În principiu, e nevoie de studii metodologice pentru a compara diferitele proceduri din punctul de vedere al acurateţei şi al utilităţii (Bell, Fisher, Baum şi Greene, 1996).

a. Hărţile - schiţă. Cel mai influent cercetător din domeniu, Kevin Lynch, autorul cărţii „The image of the city” (1960) a folosit mai multe metode pentru a explora reprezentările spaţiale ale locuitorilor din Los Angeles, Boston şi New Jersey. Totuşi, metoda lui principală a fost aceea de cere subiecţilor să deseneze o hartă-schiţă (sketch map) – o hartă ilustrând concepţia lor despre planul oraşului. Această abordare a fost preluată de mulţi cercetători. Hărţile-schiţă constituie şi astăzi o foarte bogată sursă de informaţii.

Ele au însă şi multe dezavantaje. Este posibil ca diferenţele dintre hărţile desenate de subiecţi să nu reflecte diferenţele dintre manierele specifice în care îşi alcătuiesc hărţi cognitive. Hărţile-schiţă impun subiecţilor să se ridice mintal deasupra locului pe care îl cartografiază, să aibă o perspectivă aeriană. Or, nu toţi au capacitatea de a adopta o astfel de perspectivă aeriană. Este evident, în plus, că

aptitudinea de a desena şi experienţa anterioară cu hărţile influenţează performanţa subiecţilor în trasarea hărţilor-schiţă.

Există însă şi alte inconveniente. Hărţile-schiţă sunt greu de interpretat. De exemplu, analiza se poate opri la lista clădirilor şi străzilor desenate şi etichetate de subiecţi. Dar cum se procedează cu clădirile figurate dar neetichetate? Sau cu cele ce apar pe hartă dar au localizare greşită? Cercetătorul ar putea număra distorsiunile: străzi care se intersectează în unghiuri greşite, sinuozităţi ale râurilor care lipsesc pe hartă etc. Dar cum pot fi cuantificate aceste distorsiuni?

b. Cartografierea reacţiilor la locurile amintite. Doi geografi, Peter Gould şi Rodney White (1982) au abordat altfel decât Lynch problema hărţilor cognitive. Dacă Lynch a încercat să reproducă grafic imaginea mentală despre mediu a persoanei, Gould şi White au urmărit să pună în evidenţă caracteristicile sau calităţile atribuite de individ unor locuri diverse şi să reprezinte aceste caracteristici sau calităţi pe o hartă. În principiu, aplicând metoda celor doi geografi americani, se cere subiecţilor să ierarhizeze locuri sau regiuni după un anumit criteriu – de pildă, preferinţa ca loc de reşedinţă. Răspunsurile sunt prelucrate şi reprezentate, de exemplu, ca zone preferate (colorate cu roşu) şi ca zone rejectate (colorate cu negru).

EXEMPLU Desigur, o hartă a României cu zone preferate şi respinse realizată pe baza răspunsurilor moldovenilor va fi diferită de una trasată pe baza răspunsurilor oltenilor.

c. Sarcini de recunoaştere. În primele investigaţii asupra hărţilor cognitive ale locuitorilor din Boston, Kevin Lynch a cerut subiecţilor să spună dacă recunosc fotografii ale unor locuri din oraş, fotografii ce erau amestecate cu altele ale unor clădiri din alte oraşe. Lynch folosea, de fapt, această sarcină de recunoaştere ca un control al hărţilor-schiţă. Milgram (1970) a preluat tehnica de la Lynch, nemulţumit de faptul că aptitudinea subiecţilor pentru desen se constituia într-un factor parazit în hărţile-schiţă. Din păcate, procedura aceasta ne împiedică să evaluăm orientarea în spaţiu a subiecţilor şi capacitatea lor de a estima distanţele. În plus, tehnica bazată pe fotografii pune accentul pe recunoaştere în dauna reproducerii. De pildă, în harta-schiţă a propriului oraş nu vom figura benzinăria unde cumpărăm benzină, dar vom recunoaşte benzinăria dacă ni se va prezenta fotografia ei.

1.5. Diferenţe între sexe în alcătuirea hărţilor-schiţă Într-o carte celebră asupra diferenţelor dintre sexe, Maccoby şi Jacklin (1974) au demonstrat că

bărbaţii posedă capacităţi vizuale şi spaţiale mai bune decât femeile, cel puţin în testele hârtie-creion. Evident, din această perspectivă ne putem aştepta ca bărbaţii să deseneze hărţi-schiţă mai exacte şi mai complete. De asemenea, există studii care pun în evidenţă faptul că simţul orientării este important pentru stima de sine a bărbaţilor şi foarte puţin important pentru femei. Astfel, bărbaţii sunt mai motivaţi să se arate superiori femeilor, chiar dacă ei nu posedă o superioritate înnăscută în domeniul spaţial.

Unii cercetători au găsit chiar diferenţe în funcţie de sex în hărţile cognitive. Appleyard (1976), de exemplu, a stabilit că hărţile bărbaţilor sunt mai complete şi mai exacte decât ale femeilor, dar a atribuit această diferenţă expunerii mai mari a bărbaţilor la oraş. Aceştia petrec mai mult timp decât femeile în afara căminului şi, ca atare, deţin mai multe informaţii despre oraş.

Mai interesante, poate, sunt studiile care au arătat că stilul femeilor de a desena hărţi-schiţă diferă de acela al bărbaţilor. S-a descoperit, de exemplu, că femeile reproduc fidel reperele în hărţile lor, în vreme ce bărbaţii sunt foarte atenţi la structura de străzi şi şosele.

McGuiness şi Sparks (1979) au constatat că femeile includ mai multe repere în hărţile lor decât bărbaţii dar mai puţine căi între repere. În acelaşi timp, ele estimează mai exact, în desenele lor, distanţele dintre clădiri. În al doilea experiment al celor doi cercetători, a reieşit că femeile cunosc foarte bine structura de străzi, dar n-o includ în hărţile lor. Ele conturează structura spaţiului topografic

grupând reperele şi stabilind distanţele între ele în timp ce bărbaţii îţi încep harta-schiţă cu trasarea străzilor, ceea ce conferă un cadru mai potrivit.

În concluzie, femeile sunt la fel de capabile ca şi bărbaţii în cartografierea mediului înconjurător. Totuşi, există diferenţe stilistice, deocamdată insuficient cercetate de către psihologi. În egală măsură, sursele acestor diferenţe vor trebui stabilite.

2. ORIENTAREA ÎN SPAŢIU SAU GĂSIREA DRUMULUI Expunând chestiunile legate de hărţile cognitive, am prezentat cercetări care s-au focalizat

asupra planului static al mediului pe care indivizii îl au în memorie. Alţi autori însă (în special, Passini, 1984 şi Garling et al., 1986) s-au preocupat de găsirea drumului (în limba engleză, wayfinding), procesul prin care indivizii navighează în mediul lor.

Una din experienţele cele mai neplăcute şi mai tulburătoare pe care le putem trăi este aceea de a ne rătăci. Într-o astfel de situaţie, capacităţile noastre de procesare şi de stocare a informaţiei ne pot trăda. Dat fiind că, în general, suntem dependenţi de alţii şi de tehnologie, ne putem rătăci relativ uşor. Evident, a te rătăci fără putinţa de a găsi drumul, ca Hansel şi Gretel e un fenomen rar. Totuşi, mulţi indivizi trăiesc stressul şi anxietatea de a nu găsi drumul corect în timp util în clădiri mari (spitale, malluri, muzee etc.) precum şi în oraşe străine (Bell, Fisher, Baum şi Greene, 1996).

ÎNTREBARE Cum ne orientăm într-un mare aeroport în care n-am mai fost niciodată? Găsirea drumului sau orientarea în mediul construit sau în cel natural este un proces cotidian.

Acest proces poate fi extrem de simplu, ca a găsi drumul din dormitor la bucătărie, sau extrem de dificil, ca a scăpa dintr-o clădire al cărei plan nu-l cunoaştem şi în care a izbucnit un incendiu.

2.1. Planuri de acţiune şi găsirea drumului Garling şi colegii săi (1986) au propus un model al găsirii drumului, extrem de simplu şi de util.

Să ne închipuim că ne aflăm pe litoralul românesc şi căutăm un supermarket în Mangalia, oraş pe care nu-l cunoaştem. Pentru a ajunge la ţinta noastră, primul pas este însăşi stabilirea destinaţiei. Un prieten ne-a spus că există un supermarket în Mangalia, prin urmare destinaţia este stabilită. Al doilea pas în găsirea drumului, potrivit lui Garling şi colaboratorilor săi, este localizarea ţintei. Prietenul ne-a spus că magazinul undeva la ieşirea din Mangalia spre Vama Veche, deci avem şi localizarea ţintei. Al treilea pas este alegerea drumului dintre locul unde ne aflăm (să spunem, staţiunea Venus) şi supermarket. Evident, această este o fază crucială. Ştim să ajungem din Venus în Mangalia, dar nu ştim să ajungem de la intrarea în Mangalia la supermarket. Avem nevoie de o hartă sau de informaţiile pe care ni le pot da locuitori ai oraşului Mangalia. În sfârşit, a patra fază este alegerea unui mijloc de transport; alegerea aceasta depinde de distanţă, de disponibilitatea unui vehicul, de cât de repede dorim să ajungem la destinaţie etc.

Să remarcăm că modelul pune în evidenţă un proces intern prin care noi anticipăm care va fi comportamentul nostru atunci când ne vom mişca prin mediu, de la locul în care ne aflăm la ţintă sau destinaţie. Garling et al. au propus conceptul ”plan de acţiune” pentru a desemna legătura dintre informaţia environmentală stocată în memoria subiectului şi comportamentul de găsire a drumului.

Desigur, o hartă cognitivă corectă ne ajută întotdeauna în găsirea drumului. Totuşi, unii cercetători din domeniu au pus la îndoială faptul că avem nevoie de o hartă detaliată, mentală sau pe hârtie. De exemplu, Passini (1984) a arătat că găsirea drumului poate fi privită ca o succesiune de sarcini de rezolvare de probleme, sarcini care cer o anumită cantitate de informaţie environmentală

stocată în memorie. Găsirea drumului ar fi, prin urmare, o sarcină mai uşoară decât desenarea drumului pe o hartă-schiţă. Şi aceasta pentru două motive: 1. Dacă avem oarecare experienţă în mediul cu pricina, ne confruntăm, de fapt, cu o sarcină de recunoaştere: trebuie doar să recunoaştem un aspect particular al mediului, de pildă un reper, atunci când îl întâlnim şi să luăm o decizie corectă (de exemplu, când întâlnim stâlpul albastru, facem la stânga). 2. În găsirea drumului avem posibilitatea să ne corectăm dacă am greşit. Dacă ne trezim deodată că păşim pe un teren necunoscut, ne întoarcem în punctul în care recunoaştem locurile şi reluăm căutarea. Prin urmare, în găsirea drumului, spre deosebire de situaţia în care trasăm o hartă-schiţă, greşelile pot să nu se cumuleze.

2.2. Conceptul de lizibilitate Conceptul de lizibilitate (în limba engleză, legibility), propus de Kevin Lynch a avut o influenţă

uriaşă asupra planificării urbane şi arhitecturii.

DEFINIȚIE Potrivit acestui autor, lizibilitatea unui mediu este gradul în care mediul respectiv facilitează

cartografierea cognitivă. Arhitectura însăşi, deci configurarea spaţială a unei structuri, poate conţine informaţii care să

ajute la întocmirea hărţilor cognitive şi să genereze un sistem de găsire a drumului. Totuşi anumite spaţii ne lasă mai uşor decât altele să extragem şi să înţelegem informaţia relevantă. Tocmai această calitate este lizibilitatea(Bell, Fisher, Baum şi Greene, 1996).

Lizibilitatea elementelor arhitecturale principale, circulaţia orizontală şi verticală, reperele importante – toate acestea ajută la înţelegerea organizării spaţiale a clădirii. Dacă spaţiul nu are o organizare spaţială clară, nu e înţeles, prin urmare are un coeficient de lizibilitate scăzut şi nu ajută la găsirea drumului. În acest caz, principiul organizării sale trebuie comunicat într-o modalitate sau alta utilizatorilor. Lizibilitatea afectează nu numai uşurinţa cu care este folosită o clădire, dar şi alte variabile psihologice, ca, de exemplu, confortul. Wener şi Kaminoff (1983) şi-au desfăşurat cercetarea într-un centru de corecţie pentru delicvenţii juvenili şi au consemnat că lizibilitatea reduce confuzia utilizatorilor clădirii, furia, disconfortul emoţional şi percepţia de aglomeraţie.

Desigur, adăugarea unui sistem de semnalizare augmentează lizibilitatea unei clădiri. Totuşi, trebuie precizat că grafica sistemului de semnalizare are o importanţă covârşitoare. Alegerea tipului de literă, contrastul între elementele albe, negre şi colorate, mărimea panoului, poziţia lui, iluminarea lui – toate contribuie la înţelegerea semnificaţiei lui şi deci la lizibilitatea spaţiului.

TEMĂ DE CONTROL OBLIGATORIE Corpul A al Universității ”Alexandru Ioan Cuza” are un nivel de lizibilitate foarte scăzut. Explicați

de ce. Redactați o lucrare de 2-4 pagini pe această temă. Garling, Book şi Lindberg, referindu-se la conceptul de lizibilitate au descris trei caracteristici ale

mediului care pot afecta găsirea drumului: gradul de diferenţiere, gradul de acces vizual şi complexitatea planului spaţial. 1. Diferenţierea se referă la gradul în care părţile mediului arată la fel sau sunt distincte. În general clădirile cu o formă distinctă, unică, foarte vizibile, parţial izolat sunt mai uşor actualizate din memorie. 2. Abilitatea de a învăţa un nou mediu este influenţată, de asemenea, de gradul de acces vizual. Acesta este măsura în care diferite părţi ale spaţiului pot fi văzute din diverse puncte. Lynch a recunoscut importanţa accesului vizual când a vorbit de repere. 3. În sfârşit, complexitatea planului spaţial se referă la cantitatea şi la dificultatea informaţiei ce trebuie procesată de

individ pentru a se mişca în spaţiul respectiv. O prea mare complexitatea împiedică atât navigarea cât şi învăţarea. De exemplu, Weisman a arătat că planurile simple ale etajelor din cămine studenţeşti facilitau orientarea în cămine. Simplitatea este chiar mai importantă decât familiaritatea. La limită, se poate spune că nici un grad de familiaritate, oricât de mare, nu poate compensa complexitatea arhitecturală extremă.