E P I S C O P I A O R T O D O X Ă R O M Â N Ă D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă

ACOPERITĂ CANONIC DE

ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL

ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN PARIS

S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l

9 bis, rue Jean de Beauvais • 75005 PARIS Tél./Fax: 01 43 54 67 47

B u l e t i n

A n u l X L I I I • N r . 2 2 • d e c e m b r i e 2 0 0 6 ( s e r i e n o u ă )

2

3

4

Gânduri de Anul Nou Paris – Decembrie 2006

ragii mei, în această zi a Anului Nou, zi

de îndoită sărbătoare pentru toţi

creştinii, mai întâi fiindcă prăznuim

împlinirea a opt zile de la Naşterea Domnului

nostru Iisus Hristos, zi în care Preacurata

Fecioară Maria şi dreptului Iosif au dat

dumnezeiescului Prunc numele de Iisus (Lc. 2,

21), iar în al doilea rând, fiindcă prăznuim pe

Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei

Capadociei, Sfânt care a strălucit pe cerul

Bisericii prin învăţătura şi pilda vieţii lui, mă

opresc o clipă, urându-vă din toată inima mea,

un călduros şi sincer La Mulţi Ani!

Intrând şi astăzi într-un an nou, ne dăm

seama că nu stăm pe loc, că suntem nişte

călători, aducându-ne aminte şi astăzi de

cuvintele Psalmistului David: „Călător sunt în

Faţa Ta Doamne, şi oaspete ca toţi părinţii

mei”(Ps. 33, 13) sau, cum spune Sf. Apostol

Pavel: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o

căutăm pe ceea ce va să vină”. (Evrei 13, 14).

Suntem călători şi, ca orice călător se

cuvine să ne întrebăm: de unde începe călătoria

noastră şi unde se sfârşeşte, de unde venim şi

unde ne ducem? Care este ţinta din urmă a

călătoriei noastre?

Venind de la Dumnezeu şi ne întoarcem la

Dumnezeu. El este începutul şi sfârşitul. El este

Alfa şi Omega. El este veşnic şi neschimbător.

La El „nu este schimbare sau umbră de

mutare”(Iacov 1,17).

Dacă este adevărat că suntem călători pe

pământ tot atât de adevărat este că fiecare avem

o trimitere şi o chemare de împlinit în călătoria

noastră, care nu poate fi la voia întâmplării.

Călătoria noastră are un rost, o menire, şi de

felul cum ne-o împlinim avem să răspundem în

faţa conştiinţei noastre, în faţa oamenilor, dar

mai cu seamă în faţa lui Dumnezeu.

De aceea, dragii mei, trăind cu dorul de

înaintare, de desăvârşire, călătoria noastră nu se

desfăşoară numai în timp sau pe linie orizontală,

ci şi pe dimensiune verticală, mai sus, mai bine,

mai adevărat, mai frumos, mai aproape de ţinta

din urmă: desăvârşirea.

De asemenea călătoria noastră în lume este

însemnată, deoarece este una singură, având o

singură viaţă şi nu poate fi deplină, nu poate

duce spre izvorul vieţii decât dacă o îndreptăm

spre ţinta finală, ca să putem spune la sfârşit:

„Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am

săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a

pregătit cununa dreptăţii, pe care Domnul mi-o

va da-o în ziua aceea”(II Tim. 4, 7-8).

În cei opt ani de dăruire Sfintei noastre

Biserici, de lacrimi, de rugăciuni, de mulţumiri

Bunului Dumnezeu, pentru toate cele ce le-am

trăit alături de voi toţi, toţi cei care mă iubiţi,

toţi cei care mă urâţi, am trăit cele mai împlinite

şi Binecuvântate rugăciuni de pomenire a unui

Stăpân Arhiereu român, Nathaniel, venind în

anul 2003 din America la noi, însoţit de fratele

întru Hristos şi prietenul pr. Vasile Boldeanu,

Prea Cuviosul Părinte Roman Braga, săvârşind

Sfânta Liturghie Arhierească alături de

Mitropolitul Iosif, Arhiep. Adrian, Arhiep.

Gabriel de la Rue Darue, după 31 de ani de

când, nu a mai intrat un Episcop ortodocx în

Sfânta noastră Biserică. În anul 2004, Arhiep.

Nathaniel revine în Europa, se opreşte iarăşi la

noi, aducând Soborul de arhierei din Diaspora,

şapte arhierei şi episcopi, iar în luna mai a

anului 2005 nouă arhierei şi episcopi, sfinţindu-

se aici, în catedrala neamului românesc din

Paris, pentru prima dată, un Episcop Vicar

pentru Mitropolia Ortodoxă din Europa

Occidentală şi Meridională a Mitropolitului

Iosif.

Ani de împliniri duhovniceşti, ani de

Binecuvântări de la Bunul Dumnezeu pentru

fiecare lacrimă vărsată pe jertfelnicul dăruirii

noastre, rămânând acelaşi pe care l-aţi cunoscut,

neclintit, neveştejit, puţin mai îmbătrânit, dar nu

înainte de vreme.

Gândul meu se îndreaptă către înaintaşii

D

5

mei, vrednicii de pomenit Arhim. Iosafat

Snagoveanu, Mitrop. Visarion, Ep. Teofil, Ep.

Policarp, Ep. Valerian, Ierom. Pahomie, Pr.

Vasile Boldeanu, sufletul acelei Biserici, Pr.

Virgil Gheorghiu, Pr. Petre Popescu, Pr. Mircea

Domitriu, Pr. Dumitru Popa, Pr. Gheorghe

Calciu-Dumitreasa, încercând de a păşi pe

urmele lor, mărturisind aceeaşi credinţă cu care

ei au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu, în

exilul vieţilor lor, în Europa Occidentală,

America şi Canada.

Anul Nou ne este de faţă, dragii mei.

Dumnezeu ne deschide calea să intrăm în el. În

acest an să ne silim să împlinim chemarea şi

lucrul ce ni-l încredinţează Dumnezeu.

„Doamne Iisuse Hristoase, Ziditorule al

tuturor celor văzute şi nevăzute, Cela ce ai

făcut ziua şi noaptea şi ai aşezat anii şi

vremurile pentru zidirea Ta, binecuvântează

cununa anului ce a început, fereşte şi păzeşte cu

pace pe bine credinciosul Tău popor român de

pretutindeni, mult Milostive” .

La Mulţi Ani Fericiţi!

Al dumneavoastră rugător către Mântuitorul

sufletelor noastre,

Pr. Constantin Târziu

Cuvânt la înmormântarea Părintelui

Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Părinte Gheorghe Calciu,

Bine aţi revenit la Mănăstirea Petru Vodă!

Cu două luni în urmă aţi fost aici la noi, aţi

admirat munţii, dealurile, pădurile şi celelalte

lucruri minunate ale lui Dumnezeu şi v-aţi

exprimat dorinţa ca trupul cel ostenit de

suferinţe şi pribegie să se odihnească în Grădina

Maicii Domnului, în pământul sfânt al ţării

noastre şi mai exact la Mănăstirea Petru Vodă,

închinată tuturor Martirilor jertfiţi în temniţele

comuniste şi împreună să aşteptăm aici

sunetului trâmbiţei celei de apoi a

Arhanghelului pentru învierea cea de obşte şi să

ieşim „întru întâmpinarea Domnului în

văzduh”(I Tes. 4, 16).

Bine ai venit iubite frate întru credinţă şi

întru suferinţă deoarece „binecuvântat este cel

ce vine întru numele Domnului”!

ÎNTRISTAŢI FRAŢI ŞI SURORI!

Biserica şi neamul nostru românesc pierd

azi pe una dintre cele mai puternice conştiinţe

ale demnităţii noastre creştin-ortodoxe şi

româneşti, iar pe de altă parte câştigă un rugător

în ceruri pentru acest popor încercat şi aici pe

pământ, o icoană de-a pururi vie a unui Apostol

ce înalţă Crucea astfel încât „vestirea lui ajunge

până la marginile lumii” dar va străbate ca un

ecou sfânt peste veacuri generaţiilor ce vor veni

zicând asemenea Sfântului Pavel „Fiţi mie

următori, precum şi eu lui Hristos”(I Corinteni

11,1).

S-a născut în anul 1925 odată cu Patriarhia

Română pe data de 23 noiembrie. S-a născut la

Gurile Dunării cel ce se va odihni aici între

Crestele Carpaţilor deoarece printre vitregiile

6

veacului martiric XX şi-a croit crezul ca un

fluviu de nestăvilit şi a devenit un munte de

neclintit.

Şi-a trăit copilăria şi tinereţea în vâltoarea

evenimentelor interbelice şi a înţeles ca

majoritatea celor din generaţia lui, pericolele

Ciumei Roşii ateiste de la Răsărit care sufla

ameninţare asupra României şi a altor state

creştine din zonă, dar şi pericolul nazist din

Apus cu aceleaşi efecte distructive pentru

credinţă şi neam. În acest context, fiind student

la medicină, cu mult curaj a încercat alături de

alţi tineri să tragă semnalul de alarmă, luând

parte la diferite manifestări cu caracter

anticomunist şi antiateu ale studenţilor şi drept

urmare este întemniţat în anul 1948. În urma

condamnării cunoaşte calvarul închisorii

comuniste de reeducare a studenţilor de la

Piteşti, iar chinurile groaznice şi diabolice de

acolo la care erau supuşi deţinuţii sunt

asemănătoare cu ale mucenicilor din vechime.

Metodele de tortură folosite în aceste temniţe

urmăreau distrugerea fizică şi spirituală,

semănau ura şi dezbinarea şi nu în ultimul rând

se dorea pierderea nădejdii şi a credinţei în

Bunul Dumnezeu; În aceste condiţii deosebit de

grele mulţi „au pierit ca nişte miei duşi spre

junghiere” şi rămăşiţele lor pământeşti au fost

aruncate în gropi comune, iar sângele lor a

îngrăşat brazdele pământului de unde strigă

precum sângele lui Abel către fratele Cain cel

ucigaş.

Această perioadă de 17 ani de puşcărie a

fost pentru Părintele Gheorghe Calciu o

adevărată universitate în care se deprindea

Virtutea, Răbdarea, Credinţa, Dragostea,

Solidaritatea, Pacea interioară, toate acestea

fiind roade ale Duhului Sfânt după cum spune

Sfântul Pavel şi el la rându-i întemniţat pentru

Hristos(Galateni 5, 22).

În urma decretului de amnistie din 1964,

Părintele Gheorghe Calciu iese călit ca aurul din

topitoare. Cu toate piedicile ce i se pun de

regimul materialist şi ateu urmează Filologia

dar credinţa în Dumnezeu întărită în temniţă îl

cheamă să devină pescar de oameni, adică preot

în Biserica lui Hristos care nu poate fi biruită

nici de porţile iadului (Matei 16, 18).

Drept aceea urmează cursurile Facultăţii de

Teologie din Bucureşti după care este hirotonit

preot şi este numit profesor de Franceză şi Noul

Testament la SEMINARUL TEOLOGIC

RADU VODĂ din Bucureşti, fiind foarte iubit

şi apreciat de elevi, mulţi dintre eu ataşându-se

duhovniceşte de dascălul lor.

În 1977 cutremurul din 4 martie n-a

dărâmat Biserici, dar cutremurul comunist are

curajul să lovească Altarele Dumnezeului celui

viu, sau cum spune psalmistul ca în codru cu

topoare să distrugă Locurile cele Sfinte. Atunci

când Biserica Enei, ctitoria lui Mihai Viteazul a

fost ştearsă de pe faţa pământului şi pângărit

locul cu un sălaş al păcatului, glasul părintelui

Gheorghe Calciu a răsunat ca un tunet cu mult

curaj şi fără nici o frică împotriva dărâmătorilor

de biserici pentru că era nefiresc pentru urmaşii

voievozilor „mari ctitori de locaşuri sfinte” să

săvârşească sacrilegiul acesta. Părintele îşi

asumă rolul de a striga cu glas mare în pustiul

nepăsării şi al compromisului, cu atât mai mult

cu cât consecinţele acum puteau fi mai grave,

deoarece suferinţa nu ar fi fost una individuală,

ci şi a familie, a soţiei şi a băiatului, însă

Părintele ştia că nimeni şi nimic nu trebuie să

despartă pe adevăratul creştin de dragostea lui

Hristos. Astfel Părintele a ţinut cele

binecuvântate ŞAPTE CUVINTE CĂTRE

TINERI în şapte săptămâni, miercurea, la

Seminarul Radu Vodă, cuvinte care au însemnat

atunci o adevărată Proclamaţie Spirituală, o

chemare la redeşteptarea cea întru credinţă, un

reper concret de orientare în întunericul

veacului acestuia, deoarece toţi „umblam în

latura şi în umbra morţii” (Isaia 9, 1).

În urma acestei atitudini este anchetat,

izolat, ameninţat şi în 1979 este condamnat la

încă zece ani de închisoare. În urma protestelor

marilor personalităţi din Diaspora Românească

şi a presiunii unor oameni politici este eliberat

după cinci ani, în 1984 şi forţat să părăsească

ţara în anul următor.

După 22 de ani de puşcărie urmează exilul

în SUA de 21 de ani, o perioadă în care

Părintele cu un dinamism tineresc desfăşoară un

apostolat jertfelnic pentru românii de peste

ocean, fiind liantul şi vocea cea mai autorizată

pentru năzuinţele celor de acolo, dar şi

propovăduitorul credinţei ortodoxe şi al

valorilor naţionale pentru păstrarea identităţii

religioase şi de neam. Dorul de ţară l-a urmărit

mereu aşa cum i-a urmărit pe evrei în robia

babilonică, care plângeau la râul Vavilonului

aducându-şi aminte de Sion.(Ps. 136).

Simţindu-şi sfârşitul aproape a dorit să vadă

pentru ultima dată locurile dragi, ca aceste

amintiri să le poarte în sufletul său în planul

7

vieţii de dincolo. Aşa cum Iosif a lăsat

Testament ca atunci când ai săi se vor întoarce

în pământul făgăduinţei să-i ia şi osemintele lui

şi acest Testament a fost împlinit de Moise, aşa

şi Părintele Gheorghe Calciu a lăsat Testament

ca trupul său să fie adus şi înmormântat aici la

Mănăstirea Petru Vodă. După o viaţă întreagă

trăită în zbucium şi neodihnă, în mărturisire şi

jertfă, răstignit între Dumnezeu şi neamul său

după expresia lui Petre Ţuţea, sub zodia

martiriului şi a smereniei şi moartea părintelui

este tot în aceeaşi zodie a neodihnei şi a

furtunilor îngăduite de Dumnezeu pentru a

primi cunună mai strălucitoare în Împărăţia

cerurilor.

Protos. Justin-PÂRVU

De Sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii

Domnului, 21 noiembrie, Părintele Gheorghe

Calciu intră în acea Sfântă a Sfintelor nefăcută

de mână, în ceruri (Evrei, 9,12) unde este

Marele Arhiereu Iisus Hristos, pentru a mijloci

în veci pentru acest neam al nostru pe carel-a

iubit atât demult.

De Sărbătoarea Sfântului Andrei, Apostolul

Românilor, Părintele Gheorghe Calciu, Noul

Apostol al Românilor de Pretutindeni este adus

în ţară într-o procesiune sfântă şi depus în

Mănăstirea Radu Vodă pentru a fi prohodit

după rânduială de Prea Fericitul Părinte Patriarh

Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române.

Acum la împlinirea unui an de la sfinţirea

Mănăstirii acesteia de către I.P.S. Daniel al

Moldovei şi Bucovinei, Sfântă Mănăstire

închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril,

dar şi tuturor Martirilor căzuţi în lupta

împotriva celor fără de Dumnezeu, iată se

seamănă aici în cimitir un Simbol al demnităţii

ortodoxe, un Martir al neamului, un Suflet ce va

cuvânta tainic tuturor că „cinstită este înaintea

Domnului moartea cuvioşilor Lui”.

În ziua în care s-au împlinit opt ani de la

moartea Părintele Ilie Cleopa (3 dec. 1998),

Părintele Gheorghe Calciu este întâmpinat în

Mănăstirea noastră şi deja gustă din bucuria

zilei a opta adică „s-a împărtăşit cu-adevărat cu

Dumnezeu în ziua cea neînserată a Împărăţiei

Sale”.

Acum, în preajma Sărbătorii Sfântului şi

Bunului Părinte Nicolae, prin moartea

Părintelui Gheorghe Calciu avem în ceruri un

Părinte al nostru, mângâietor în necazuri şi

nevoi, rugător pentru neamul nostru românesc şi

luminător al drumului către Hristos.

Din vremelnicie Părintele Gheorghe Calciu

trece în veşnicie şi trage după el un neam întreg,

deoarece acest popor va dăinui în istorie şi în

veci nesfârşit, care-l va avea într-o măsură cât

mai mare pe Dumnezeu; el este răscumpărătorul

vremurilor noi care spală ruşinea fricii şi a lipsei

de cutezanţă şi care şterge vina sângelui curs pe

nedrept aşa cum spune Mântuitorul „de la

sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia

fiul lui Varahia cel ucis între templu şi altar” şi

ca acest blestem să nu apese pe umerii nimănui.

Hristos să te odihnească în latura celor vii

şi uşile raiului să îţi deschidă, moştenitor

Împărăţiei Sale să te arate şi mijlocitor pentru

Biserică şi neamul nostru să te orânduiască, pe

tine Părinte GHEORGHE CALCIU,

mărturisitor neînfricat al credinţei!

Protos. Justin Pârvu

2 decembrie 2006,

Mănăstirea Petru Vodă

*

După citirea acestui „Cuvânt” de către

Părintele Justin Pârvu, cu lacrimi şi cu vocea

tremurândă pentru cel care i-a fost şi a rămas până

la mormânt frate întru Hristos, dar şi în suferinţă

părtaş în închisorile comuniste, Prea Cuviosul

Părinte Justin a dat citire poeziei „CREZUL” de

Radu GYR:

8

I.

Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe,

Să sune scrâşnetul hain

Şi mii de lacăte la uşă

Eu cum am fost, aşa rămân.

II.

Surpaţi asupră-mi munţi şi ape,

Puteţi chiar să mă spânzuraţi.

Cu grele, negre târnăcoape

Credinţa nu mi-o sfărmaţi.

III.

Târâţi-mă, de vreţi, sub şanţuri

Şi îngropaţi-mi trupul stins,

Eu sunt ca Făt Frumos din lanţuri,

Puteri adânci de neînvins.

IV.

Puteţi să năpustiţi tot iadul

Ca să mă frângă până-n miez.

Eu stau în viscole ca bradul

Şi tare, tare, ca un Crez.

*

Alături de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

la slujba înmormântării la Mănăstirea Radu Vodă a

participat şi I.P.S. Mitropolit Iosif al Europei

Occidentale şi Meridionale; I.P.S. Arhiepiscop

Nathaniel al Americii şi Canadei, Întâi Statorul

Bisericii Ortodoxe Române din Paris, a binecuvântat

venirea din America a P.S. Episcop Vicar Irineu însoţit

de Pr. Dumitru Păun şi Casian Fetea, iar din partea

B.O.R. din Paris Sfinţii Arhangheli, Pr. Constantin

Târziu. A fost prezentă şi preşedinta Asociaţiei

Femeilor Ortodoxe din Paris, doamna Irina Luciu.

Câteva date istorice

1853 : 153 de ani de la înfiinţarea primei

capele române de către Arhimandritul

Iosafat Snagoveanu.

5.08.1882 : 124 de ani de la cumpărarea

Bisericii Sfinţii Arhangheli de către

Guvernul Monarhiei Române.

31.05.1892 : 114 de ani de la sfinţirea

solemnă a Bisericii Sfinţii Arhangheli de

către P.S. Inochentie Ploieşteanu .

27.02.1879 : 127 de ani de la naşterea

Mitrop. Visarion Puiu, la Paşcani.

14 oct.1896 : 110 ani de la naşterea

Ep.Teofil Ionescu, comuna Boboc, Buzău.

26.05.1936 : 70 de ani de la vizita

Patriarhului Miron Cristea în Biserica

Sfinţii Arhangheli din Paris, având ca

slujitor pe Arhim. Eugeniu Laiu, ajuns

Episcop şi depus de comunişti.

1946 : 60 de ani de la organizarea

Episcopiei Ortodoxe Române din Europa

Occidentală de Mitrop. Visarion Puiu.

12/26.12.1954 : 52 de ani de la hirotonirea

episcopală a Arhim. Teofil Ionescu.

Redăm spre aducere aminte, dar şi spre neuitare, „Gramata” citită în această sfântă şi mare zi

pentru Biserica exilaţilor din Europa Occidentală, de către Mitrop. Visarion.

GRAMATĂ

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Dumnezeului nostru închinat în Sfânta Treime,

NOI

VISARION

Cu mila lui Dumnezeu, Mitropolitul cârmuitor al Episcopiei Ortodoxe Române din Europa

Occidentală.

Urmând exemplul practicat de către ierarhia Bisericii creştine în vremuri de prigoană creştină, sau

de retragere din calea barbarilor, dar mai cu seamă, în timpul acesta de apocaliptică persecuţie, urmând

exemplul de continuare a lucrului apostolic al ierarhiei Bisericii ortodoxe ruse din Diaspora, activitate

9

acoperită legal şi canonic de înţelegerea hotărâtoare a Patriarhului Tihon al Bisericii ortodoxe ruse,

numărul 362 din XI. 1920,

Cum şi nădejdea şi aşteptarea liberării poporului român şi a Bisericii Ortodoxe Române de sub

ocupaţia şi persecuţia celor fără de Dumnezeu, pentru regăsirea şi conlucrarea cu ierarhia prigonită

acum în Ţară, păşim mai departe la consolidarea organizărei noastre bisericeşti şi la activarea lucrului

Nostru pastoral prin ridicarea la rangul de arhiereu şi împărtăşirea harului arhieresc Vicarului Nostru,

P.C. Arhimandrit Teofil Ionescu cu titlul de Sevreanul.

Pentru această hirotonie, Noi fiind în Diaspora singurul arhiereu membru al Sfântului Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române dinainte de ocuparea Ţării de către armatele roşii şi neavând legătură

administrativă cu Ţara, am folosit practica canonică a principiului vecinătăţii, adresându-ne Sfântului

Sinod al Bisericii ortodoxe ruse din Diaspora, de sub preşedinţia I.P. Mitropolit Anastasie, cu sediul în

New-York, U.S.A.

La adresa noastră din 10 septembrie a.c. I.P.S. Anastasie Ne-a trimis răspunsul Sinodului cu adresa

Nr. 3/503/1634 din 29 octombrie – 11 noiembrie 1954, dând delegaţie IPS Arhiepiscop Ion al

Bruxelului, cu sediul la Versailles, de a Ne da cuvenitul sprijin.

Astfel, cu mila şi

îndurarea lui Dumnezeu

Tatăl, cu dragostea lui

Dumnezeu Fiul, şi cu voinţa

lui Dumnezeu Duhul Sfânt,

săvârşitu-sa hirotonisirea

întru arhiereu a PC

Arhimandrit Teofil Ionescu,

duminică 26 decembrie

1954, în Biserica ortodoxă

rusă cu hramul „Sfântul

Nicolae” din Versailles, 8

Bulvard Haig Douglas, cu

participarea alături de Noi a

IPS Arhiepiscop Ion al

Bruxelului şi a PS Episcop

Nathanael al Cartaginei şi

Tunisiei.

Înmânând fratelui

Nostru întru apostolie,

arhiereului Vicar Teofil

Sevreanul, toiagul păstoriei

spre a Ne sprijini unul, pe

altul, întru păstorirea turmei

celei cuvântătoare al lui

Hristos Mântuitorul Nostru,

îi poruncim lui cu conjurare sfântă, ca nimic să nu lase din mărturisirea de credinţă făcută în faţa noastră

mai înainte de primirea Harului Arhieriei!

Astăzi 26 decembrie anul mântuirii una mie nouă sute cincizeci şi patru, iar al păstoriei Noastre în

Diaspora al Zecelea.

† Mitropolit VISSARION Puiu ;

† Arhiepiscop ION al Bruxelului şi Europei Occidentale ;

† Episcop NATHANAEL al Cartaginei şi Tunisiei.

10

GRAMMATA

Au nom du Père du Fils, du Saint-Esprit, notre Dieu adoré dans sa Très Sainte Trinité.

Nous, Vissarion,

par la grâce de Dieu Métropolite-Archevêque, titulaire de l’Eparchie orthodoxe roumaine

d’Europe occidentale.

Suivant l’exemple pratique par la Sainte Hiérarchie de l’Eglise Chrétienne aux temps de

persécution contre les chrétiens, aux temps de repli devant l’invasion des barbares (allusion aux

événements du IVe au IXe siècles roumains. N.D.I.R.), suivant en ces temps de persécutions

apocalyptiques l’exemple de continuité apostolique dans le travail pastoral que nous offre la Sainte

Hiérarchie de l’Eglise Orthodoxe russe hors –frontières, activité couverte canoniquement par la

sage décision prise par le patriarche Tikhon de l’Eglise Orthodoxe russe, sous le numéro 362 du 20

novembre 1920.

Dans l’espoir et l’attente de la libération de notre peuple roumain de l’occupation et de notre

Eglise Orthodoxe roumaine de la persécution de la part des sans-Dieu, et pour collaborer avec Elle

après la libération.

Faisant un nouveau pas eu avant pour consolider notre organisation ecclésiastique et activer

notre travail pastoral.

Nous élevons au rang d’Evêque-Coadjuteur (arhiereu) par la communication de la Grâce (har)

épiscopale le Révérendissime Archimandrite Teofil Ionescu, avec le titre de Sèvres (Sevreanul).

Pour cette chirotonie, étant dans la Diaspora le seul hiérarque membre du Saint-Synode,

orthodoxe roumaine d’avant l’occupation du notre pays, par les armées rouges, n’ayant pas de

liaison administrative avec notre pays, appliquant la pratiquer canonique du principe du voisinage.

Nous nous sommes adressés au Saint-Synode de l’Eglise Orthodoxe russe hors –frontières, présidé

par S.E. le Métropolite Anastase, à New-York, U.S.A. a notre lettre du 10 septembre de l’année

courante. S.E. le Métropolite Mgr. Anastase a envoyé la réponse du Saint-Synode sous le N°

3503/1634, le 29 octobre - 11 novembre 1954. Celui-ci délégue S.E. l’Archevêque de Bruxelles,

Mgr Jean résidant à Versailles, pour nous donner toute l’aide nécessaire.

Ainsi, avec la Grâce et la Miséricorde de Dieu notre Père, avec l’amour de Dieu le Fils et la

bienveillance de Dieu le Saint-Esprit. Nous avons accompli la chirotonie épiscopale du

Révérendissime Archimandrite Teofil, le dimanche 12/26 décembre 1954, en l’église orthodoxe

russe Saint-Nicolas, à Versailles, 8, avenue Douglas-Haig, ayant comme consécrateurs les

révérendissimes Seigneurs Jean, archevêque de Bruxelles et d’Europe occidentale et Nathanail,

évêque de Carthage et Tunis.

Confiant le bâton pastoral à notre Frère en apostolie l’évêque coadjuteur Teofil de Sèvres, afin

de nous appuyer l’un sur l’autre, pour gouverner les ouailles chrétiennes qui appartiennent a notre

Seigneur et Sauveur Jésus-Christ. Nous lui enjoignons, en le conjurant saintement, de n’abandonner

en rien la Confession de Foi qu’il a prononcé devant notre Face, avant de recevoir la Grâce

épiscopale.

En ce jour d’hui, le douze vingt-six décembre de l’année du salut mil neuf cent cinquante-

quatrième, en la Dixième de Notre gouvernement de ce diocèse.

† Métropolite VISSARION Puiu ;

† Arhiepiscop JOAN al Bruxelului si Europei Occidentale ;

† Episcop NATHANAEL.

11

Raport moral al Consiliului APCOR

2006 (Traducere şi adaptare în Limba română – scriitoarea Maria Cozma)

Doamnelor şi Domnilor,

Încă din anii 2004 şi 2005, activitatea

consiliului nostru şi biroului său a continuat să

se desfăşoare de manieră satisfăcătoare şi în

condiţii normale. Conform statutului, biroul este

reglementat reunit şi a girat lucrările curente

fără nici o particularitate de distingere faţă de

chestiunile de gestionare şi administrare.

Potrivit anului trecut ne amintim situaţia

canonică a Bisericii noastre Sfinţii Arhangheli.

După cum am precizat în câteva rânduri

Biserica noastră cu Eminenţa Sa Mitropolitul

Visarion Puiu avea să se repună în funcţiune în

anul 1946 într-o situaţie bine cunoscută epocii;

astăzi este sub oblăduirea şi bunăvoinţa

canonică a Eminenţei Sale Prea Sfinţiei Sale

Nathaniel, Arhiepiscop de Detroit şi al

Episcopiei Ortodoxe Române din America. Din

raţiuni de împrejurări, I.P.S. Sa Natahniel nu a

putut veni în acest an în vizită pastorală în

Duminica Tomei, dar dânsul a trimis de câteva

ori reprezentantul său, Preotul Mitescu.

Scrisorile pastorale ale I.P.S. Sale Nathaniel

pentru sărbătorile Naşterii Domnului şi Paşti ne

sunt de un preţios ajutor spiritual şi mulţumim

Eminenţei sale pentru permanenta grijă care,

face dovada în interesul comunităţii noastre.

În planul intenţiilor noastre, am făcut faţă

necesităţilor din cadrul bugetului prevăzut.

Raportul financiar va face obiectul unei

prezentări separate.

Lucrările importante referitoare la normelor

de securitate în ceea ce priveşte instalaţia de

căldură, au acumulat ceva întârziere şi suntem

în cursul de a le remedia.

La fel am fi prevenit refacerea sălii gotice

în 2006, dar lucrările vor fi întreprinse în planul

anului 2007.

Cimitirele noastre din Thyais şi

Montparnasse reclamă lucrări şi întreţinere. La

Thyais, cinci cruci sunt repartizate în sarcina

Preotului Târziu şi trei fixări trebuiesc a fi

efectuate. La Montparnasse, curăţirea pietrelor

şi reaurirea inscripţiunilor trebuiesc a fi

efectuate.

Pe planul ajutoarelor financiare, noi am

putut împărţi cu dărnicie ajutoarele substanţiale

atunci când ştirile inundaţiilor care au atins ţara

şi a răspunde la problemele specifice oamenilor

încercaţi de durere fie în România sau

Basarabia. În final, am putut reînnoi veşmintele

preoţilor şi ţesăturile liturgice prin donaţiile

specifice fidelilor bisericii.

La ceea ce se referă problemele juridice,

noi am urmărit acţiunile în curs cu avocatul

nostru. Pentru ceea ce este APCOR, nimic

deosebit nu este a se spune astăzi. Mitropolitul

Iosif ne-a adresat diferite corespondenţe în acest

an, care au fost duse ca acte adiţionale în justiţie

şi noi ţinem a-i mulţumi. Este vorba de

confirmarea excomunicării preoţilor Stoica şi

Urda, atât de Biserica Ortodoxă Română cât şi

de Ortodoxia universală. O altă corespondenţă

confirmă canonicitatea bisericii noastre,

document util la dosar.

Din punct de vedere administrativ, noi am

lansat corespondenţe pentru punerea la zi a

fişelor noastre şi recensământul aderenţilor

noştri. Operaţiunea este tot timpul în curs.

În acest an am avut încă câteva dificultăţi

la editarea Buletinului nostru în a-l ordona.

Aceasta este legată la o evidentă lipsă în

problemele de intendenţă. Este de dorit de a se

putea degaja un post bugetar în 2007

permiţându-ne de a beneficia de serviciile unui

secretar bilingv pe timp parţial.

Cum fiecare îl poate constata, comunitatea

noastră este bine trăită şi biserica este foarte

frecventată. Peste 120 botezuri şi 18 căsătorii au

fost celebrate acest an.

Asociaţia Femeilor Ortodoxe, va prezenta

un raport separat de activitate. Ţinem în tot

acest timp să mulţumim Asociaţiei pentru

ajutorul său la viaţa Bisericii şi în mod deosebit

pentru efortul dat în materie de cateheză a

copiilor noştri.

Sperând că acest raport va răspunde atenţiei

dumneavoastră şi că ne veţi onora cu fidelitatea

dumneavoastră susţinută la asociaţia noastră

cultuală, Consiliul Parohial vă urează un

Crăciun vesel şi un Nou An fericit. Consiliul

12

mulţumeşte clerului său şi în mod deosebit

rectorului său, Preotului Constantin Târziu,

pentru conducerea cu stăruinţă, devotamentului

său pentru biserica noastră şi colaborarea sa

perfectă cu Consiliul; totodată Consiliul

mulţumeşte Preotului Iulian, Preotului Dan,

ierodiaconului Iosif Vlad şi diaconului Viorel

Nedelcu la slujbele duhovniceşti ale comunităţii

noastre.

Preşedintele APCOR

Mihai Kivu

Întâmpinări româneşti la Paris

iserica românească din Cartierul Latin

este o surpriză cu muşcate la intrare,

dacă eşti francez şi ai ieşit seara la

plimbare încotro te-au dus paşii. Dacă eşti

român, n-o vei găsi chiar pe cheiul Senei,

trebuie să-ţi propui să o afli, căci nu e departe şi

nu-ţi iese-n cale, s-a sălăşluit cu discreţie pe

strada Jean de Beauvais, cu florile ei de acasă.

Dacă eşti francez şi ai văzut-o, te apropii de

poartă şi începi să dai de rostul unui afiş cu zile

şi ore; ceva poţi pricepe: zilele în care biserica

este deschisă, vineri, sâmbătă şi duminică, " ça

veut dire: vendredi, samedi et dimanche? - se

întorc spre mine doi francezi bucuroşi că au

înţeles ce scrie acolo, într-o limbă cu litere

latine. "Putem veni şi noi?" "Sunteţi bineveniţi."

Dacă eşti român, "Bine ai venit!" sunt

cuvintele pe care eu le-am primit în franceză

mai întâi din partea doamnei preotese, o

prezenţă discretă şi vie, delicată şi ospitalieră,

întocmai ca prezenţa acestei biserici în Cartierul

Latin. Aici trăieşti bucuria că ospitalitatea şi

ortodoxia nu au numai chip românesc, ele au

chipul celor ce îl poartă. Romanii le-au purtat în

lume, le-au adus aici şi s-au făcut primitori de

străini în pământ străin; ei sunt o venire a

ortodoxiei pe pământ francez.

L'Avent, Calea Crăciunului: taina şi

împărtăşire de taină. Suntem şi noi,

cei în trecere, pe drumul Magilor către Betleem,

am ajuns în spaţiul acestei biserici

cuprinzătoare, fiecare cu un dar al lui, ne

bucurăm că îl găsim pe Dumnezeu aici. Aşa

vine ortodoxia în aceste locuri, ca pretutindeni,

întrupată. Vine întrupată şi în chip românesc,

deschisă fiecărui necunoscut sau cunoscut care

îi calcă pragul, un prag universal, aşezat pentru

toţi deopotrivă în orizontul acestei lumi în

aşteptare. În aşteptarea de a paşi înăuntru cu

sfiala şi cu bucurie, în aşteptarea de a fi

întâmpinat, în aşteptarea lui Dumnezeu pe care

îl aflăm aşteptându-ne. Venire şi aşteptare. Vine

turnată în viaţa şi în chipul acestor oameni, al

celor strămutaţi din alt pământ. De aceea fiecare

om de aici este o prezenţă a bisericii, un mag ce

vine de departe ca să aducă un dar, fiecare o

reprezintă şi o configurează. O îmbracă în

propriul său veşmânt: al culturii, al simplei

credinţe, al privirii curate. Şi ea ne

îmbracă pe toţi cu tot ce se află în cuprinderea

ei. Ne primeşte în chipul ei, ne îmbracă în

Hristos, liturgic, şi în darul de zi cu zi al

întâlnirilor noastre.

Tainic, venind şi aşteptând, cuprinzând şi

primind, Biserica Sfinţilor Arhangheli

împlineşte în spaţiul ei, permanent şi discret, o a

doua venire a ortodoxiei în pământ francez, pe

malul Senei, în strada Jean de Beauvais, cu

muşcate la intrare şi cu litere latine.

Anca Popescu

Paris, 26 noiembrie 2006

B

13

La catéchèse hier et aujourd’hui

Pour les enfants de notre paroisse, la rentrée des vacances signifie aussi le commencement de

l’année catéchétique qui sera structurée cette année autour des Saintes Écritures et de la langue et la

culture roumaine. Mais qu’est-ce que la catéchèse ?

La catéchèse est l’une des formes par lesquelles l’Église transmet la “Bonne Nouvelle” aux

hommes dans un lieu et un contexte historique précis. Par elle, l’Église suit le commandement de

Jésus-Christ de faire « de tous les hommes des disciples » (Mt 28, 19). Le mot “catéchèse” ne revêt

pas une signification invariable au cours de l’histoire. Son sens est différent selon les endroits, le

temps et les situations pastorales, mais il exprime toujours le souci de la transmission de la foi au fil

des générations. Ce processus de transmission est présent dans la Bible même.

Dans l’Ancien Testament, la transmission de la foi à travers les générations jouait un rôle

essentiel. Elle se faisait sous de multiples formes dans le cadre du culte et de la vie sociale et

familiale. L’apprentissage des textes et leur récitation visait non seulement à les mémoriser mais

aussi à les méditer pour s’imprégner de la promesse et des exigences de l’Alliance avec Dieu. Il

s’agit des textes qui offrent des résumés des situations historiques par lesquelles la fidélité de Dieu

se manifeste envers son peuple : « Nous étions esclaves du Pharaon en Égypte, mais d’une main

forte, le Seigneur nous a fait sortir d’Égypte ; le Seigneur a fait sous nos yeux de grands signes et de

grands prodiges pour le malheur de l’Égypte, du Pharaon et de toute sa maison. Et nous, il nous a

fait sortir de là-bas pour nous faire entrer dans le pays qu’il a promis par serment à nos pères, pour

nous le donner. Le Seigneur nous a ordonné de mettre en pratique toutes ces lois et de craindre le

Seigneur notre Dieu, pour que nous soyons heureux tous les jours, et qu’il nous garde vivants

comme nous le sommes aujourd’hui. Et nous serons justes si nous veillons à mettre en pratique tout

ce commandement devant le Seigneur notre Dieu comme il nous l’a ordonné » (Dt 6, 21-25 ; 26, 5-

10).

Dans le cadre familial, le récit jouait un rôle important dans la transmission. Il était lié aux

célébrations liturgiques des événements historiques fondateurs pour le peuple hébreu qui ouvraient

une perspective d’accomplissement de la promesse divine dans l’envoi du Messie. Chaque année, à

la veille de Pâque, la famille hébraïque se rassemblait autour d’un repas festif où l’aîné racontait la

libération d’Israël de l’esclavage et le passage par la mer Rouge. Puis, en levant sa coupe remplie de

vin, il rendrait grâce à Dieu pour ce qu’il avait offert et promis aux Pères d’Israël et au peuple tout

entier. C’est ainsi que la transmission de la foi à travers les générations était essentielle : « Quand

vos fils vous diront : “Qu’est-ce que ce rite que vous faites ?” vous direz : “C’est le sacrifice de la

Pâque pour le Seigneur…” » (Ex 12, 25-27 ; 13, 14).

Les élites bénéficiaient aussi d’un enseignement dispensé dans des écoles organisées autour du

Temple de Jérusalem par le mouvement pharisien. Centrée sur l’apprentissage de la foi pendant la

période postexilique, l’école contribua après la destruction du Temple, au développement de « la

mystique de l’étude qui caractérise le judaïsme depuis 2000 ans » (Gunter Biemer).

Dans le Nouveau Testament, nous trouvons aussi le souci de conserver et de transmettre la

Parole de Dieu, mais il n’est pas du même ordre que dans l’Ancien Testament. La différence est

donnée dans la personne de Jésus de Nazareth, reconnu par ses disciples comme l’oint de Dieu,

comme Christ. Il annonce une nouveauté incomparable et opère des signes : le Règne de Dieu est

arrivé. « Mais si c’est par le doigt de Dieu que je chasse les démons, alors le Règne de Dieu vient de

vous atteindre » (Lc 11, 20). L’interprétation des textes de la Thora, les paraboles qui faisaient

appel à l’expérience de son auditoire et les miracles sont des moyens par lesquels Christ affirme

l’inauguration du Royaume. Cependant, ses actes et ses paroles exprimées dans le cadre d’une

prédication publique ne sont pas toujours compris. D’où la nécessité d’un enseignement

14

“domestique” des disciples (Mc 4, 10-12) qui les aidera, à la lumière de la Résurrection, à

comprendre sa passion et sa exaltation (Ph 2, 6-11) et à s’engager dans l’annonce du Christ comme

celui qui inaugure le Règne de Dieu dans sa personne.

L’annonce du Royaume, inauguré par le Ressuscité, est accomplie par les apôtres à travers des

actes multiples qui dépassent le sens strict de la catéchèse. D’ailleurs, dans le Nouveau Testament,

le terme katèchéô (résonner, transmettre, enseigner) ne possède pas encore la signification

spécifique qui évoque le rapport “maître – élève“ dans l’enseignement de la foi chrétienne. « Il

faudra le compléter par les équivalents grecs de témoignage, de didascalie, d’instruction,

d’évangélisation… » (Gilbert Adler). Ainsi, nous trouvons des éléments qui manifestent une

structure catéchétique dans Les Actes des Apôtres et dans les Épîtres, spécialement de Paul.

Les Actes des Apôtres (8, 2-40) nous découvrent la pratique apostolique relative à l’initiation

chrétienne, sans pourtant faire une distinction claire entre l’annonce de l’Évangile (kérygme) et

l’enseignement de la foi chrétienne (catéchèse). Dans les Épîtres, il est possible de discerner des

éléments spécifiques à la catéchèse d’ordre différent : moral, dogmatique, sacramentel, biblique

(Jean Danielou). Ces passages des Épîtres sont à la fois des hymnes de profession de foi (Ph 2, 5-

11 ; 1 Tim 3, 16) et des abrégés christologiques qui nous livrent des éléments de l’enseignement

initial de la foi : « Ainsi donc, laissons l’enseignement élémentaire sur le Christ pour nous élever à

une perfection d’adulte, sans revenir sur les données fondamentales : repentir des œuvres mortes et

foi en Dieu, doctrine des baptêmes et imposition des mains, résurrection des morts et jugement

définitif. Voilà ce que nous allons faire, si Dieu le permet » (He 6, 1-3).

L’Église de l’Antiquité accordait une grande importance à l’initiation à la vie chrétienne et

faisait une distinction entre kérygme, homélie et catéchèse. (Jean Danielou ) Le kérygme est

l’annonce première du mystère chrétien. Il a essentiellement pour objet la Résurrection du Christ. Il

est dépendant du milieu auquel il s’adresse et il est lié au langage d’une époque et d’un milieu :

dans les Actes, l’annonce du Christ est différente pour les Juifs et pour les païens (7, 2-51 ; 17, 22-

31).

En obéissant à des canons et des formes aussi fixes que celles de la liturgie, l’homélie

développe le message du kérygme sans avoir le caractère systématique de la catéchèse. Elle est en

lien avec le texte d’Écriture du jour et elle est plus orientée vers l’application pratique et morale,

afin « de faire découvrir aux auditeurs les répercussions que le texte de la Parole peut avoir, tous

les jours, dans leur vie concrète ». (Jean Danielou )

La catéchèse était une initiation à la vie de l’Église de ceux qui, en recevant le kérygme,

décidaient de convertir leur vie à la foi en Christ. Ainsi, elle suivait le kérygme et précédait

l’homélie. (Jean Danielou) Dans le contexte du catéchuménat (qui pouvait durer jusqu’à trois ans),

la catéchèse comportait deux étapes très distinctes : la didachè et la mystagogie. La didachè faisait

une relecture de la vie humaine à la lumière de l’Évangile en articulant les valeurs d’une expérience

passée avec celles du christianisme que le candidat au baptême devrait suivre. Elle donnait

l’essentiel de la foi, exprimé d’une manière condensée sous la forme de symboles, qui étaient

ensuite expliqués dans le langage commun. Une fois intégré par le baptême, la confirmation et la

communion dans la vie de l’Église, le chrétien était initié aux mystères de l’Église. C’était l’étape

de la mystagogie structurée autour de l’explication du Notre Père.

Dans l’antiquité chrétienne, la catéchèse constituait un aspect particulier de l’enseignement de

l’Église. Elle était un enseignement complet et élémentaire, en relation avec le baptême qui

aboutissait à une initiation chrétienne intégrale.

Pendant le Moyen Age, la catéchèse garde sa relation avec le baptême pour préparer les adultes

qui désiraient devenir chrétiens (dans les terres de mission) et ceux qui agissaient au nom de

l’enfant qui était baptisé (la famille et les parrains). Elle fondait ses activités sur « les contenus de

l’antique catéchuménat à la manière des Pères : l’explication du Symbole, le commentaire du Notre

15

Père, l’orientation morale d’après la vie des saints » Gunter Biemer). Pendant cette période, elle

acquit un nouveau sens d’instruction élémentaire des croyants. Cette instruction se faisait par

l’intermédiaire des prédications catéchétiques, des hymnes liturgiques, de l’iconographie, des

chants religieux, des traditions populaires rattachées aux grandes fêtes chrétiennes, des pèlerinages

et de la vénération des saints.

L’époque de la Réforme et la découverte de l’imprimerie constitue une étape importante pour la

catéchèse. Elle commence à donner la place au catéchisme qui signifie instruction pour les enfants.

Ce mot est employé par Luther dans le Grand Catéchisme allemand (1526) et se transforma dans

une institution qui organisa l’instruction des enfants en forme de questions et réponses. Le 11

novembre 1563, le Concile de Trente institue « le catéchisme paroissial, à savoir : un livre, un

espace-temps paroissial, un personnel essentiellement constitué de prêtres enseignant les enfants

pendant quelques années » (Serge Duguet).

Le catéchisme se transforme dans un enseignement religieux à la fin du XVIIIe siècle quand

l’école devient obligatoire en Occident. Cet enseignement religieux fut une pratique non seulement

isolée et détachée de la paroisse, mais aussi étroite car elle n’est destinée qu’aux enfants et aux

adolescents, non plus à toutes les générations de la paroisse. Sous l’influence de la sécularisation, à

la fin du XIXe siècle, la société met en question « les exigences pédagogiques didactiques, scolaires

et même politiques de l’enseignement religieux » (Gunter Biemer).

Pour Église catholique, Vatican II a développé l’image de l’Église comme peuple de Dieu (LG,

2) avec des conséquences sur la responsabilité des laïcs dans la transmission de la foi par la

catéchèse. Le mot catéchèse qui « connote des réalités plus dynamiques et plus communautaires »,

est préféré à celui de catéchisme qui exprime « des réalités plus statiques ainsi qu’un mode de

transmission descendant » (Gilbert Adler). Ainsi, la catéchèse se définit comme « une action ou un

ensemble d’actions par lesquelles l’Église, à travers ses agents (clercs et/ou laïcs), fait retentir la

Parole de Dieu auprès d’hommes et de femmes, situés dans un temps et un lieu précis, et la fait

retentir selon une dimension réflexive, éthique et célébrative, en vue de faire éclore, de développer

ou d’entretenir la foi vive » (Gilbert Adler ).

Dans les territoires roumains, l’Église orthodoxe subit à son tour l’influence de la Réforme par

la traduction en roumain des catéchismes protestants à Sibiu (Le catéchisme de Calvin, 1544) et à

Brasov (les traductions du diacre Coresi, 1561). Face à la propagande protestante, la hiérarchie

orthodoxe réagit dans la personne de Pierre Moghilà qui rédige La confession de foi orthodoxe

(1640) en s’appuyant sur des documents latins, produits par la contre-réforme : Catechismus

romanus ou Catechimus ex decretis Concilii tridentini ad parochos (ouvrage de référence rédigé

par le Concile de Trente – 1545-1563 – dans le contexte de la Contre-Reforme) ; l’Opus

catechisticum, sive Summa doctrinae christianae, de Pierre Canisius sj ; le Compendium doctrinae

christianae (Dillingen, 1560) de Pierre de Soto op ; et les Disputationes decontroversiis christianae

fidei adversus hujus temporis haereticos (Romme, 1581 – 1593), du cardinal Robert Bellarmin sj.

(Georges Florovsky) Cet ouvrage détermina le passage de la transmission de la foi, fondée sur le

culte, à un enseignement centré sur des représentations théoriques et des formulations par sentences.

À partir du XVIIIe siècle commence la production des catéchismes pour l’instruction des

enfants à l’école. Cette instruction à l’école n’est pas une étape post baptismale pour préparer la

confirmation et la communion, car dans la tradition orthodoxe les enfants reçoivent les trois

sacrements d’initiation chrétienne dans le cadre d’une même célébration. Elle est une éducation

dans la doctrine chrétienne. La catéchèse, elle, resta sur un plan second, comme une instruction

faite aux adultes spécialement dans l’église et lors des entretiens privés, pendant que les enfants

bénéficiaient d’un enseignement religieux à l’école. La transmission se faisait non seulement par

l’action de l’Église, mais aussi par la société qui était porteuse des valeurs chrétiennes. Cette

situation restera jusqu’à l’instauration du régime communiste (1948) qui interdit le cours de religion

16

dans les écoles et prit des dispositions strictes concernant le déroulement de la catéchèse dans le

cadre paroissial.

La chute du régime communiste et le retour du cours de religion à l’école amena l’Église

orthodoxe roumaine à définir le sens et l’importance de la catéchèse pour une société qui se

confronte avec la sécularisation.

Catéchèse : quel sens aujourd’hui ?

L’histoire nous montre l’existence des points stratégiques qui ont déterminé la compréhension

de la catéchèse. Le fait que le terme de « catéchèse » a été compris différemment selon les époques

et a été influencé par les événements historiques nous permet d’affirmer que la catéchèse est une

réalité dynamique qui peut être interrogée par l’actualité. Pour l’Église orthodoxe roumaine, cette

actualité est donnée par le retour à la liberté d’expression qui lui permet de témoigner de la foi dans

une culture et une société en cour de sécularisation. Est-ce que la catéchèse est actuelle pour notre

temps et à quelle condition ? Bref, quel est son sens aujourd’hui ?

Pendant le XXe siècle, l’Église a réfléchi à la nature de sa catéchèse et à sa pratique selon le

principe divino-humaine de la théologie pastorale : initiation à la révélation de Dieu et

accompagnement de l’homme dans toutes les situations de son existence. Pourtant, la réflexion n’a

pas pu aboutir à l’élaboration d’une seule définition de la catéchèse, mais à une série de définitions

situées sur deux niveaux : définitions au sens restreint et au sens large.

Au sens restreint, la catéchèse s’adresse à ceux qui sont déjà baptisés pour les introduire

d’avantage dans le contenu de la Révélation (André Liégé) et pour leur donner l’enseignement

élémentaire concernant la vie chrétienne, la foi chrétienne et le comportement chrétien. Autrement

dit, elle est « l’introduction fondamentale à l’ensemble de la doctrine chrétienne » (J.A. Jungmann).

Ce sens restreint fait une distinction entre l’évangélisation qui s’adresse aux païens pour les amener

à la foi, et la catéchèse qui suit le baptême pour leur transmettre les chapitres essentiels du message

évangélique et de la foi chrétienne. Cette distinction entre le kérygme et son déploiement dans le

cadre de la communication des documents de la foi prend en compte aussi l’expérience humaine des

chrétiens dans le contexte offert par la Tradition vivante de l’Église. En ce sens, la catéchèse est

« l’action par laquelle un groupe humain interprète sa situation, la vit et l’exprime à la lumière de

l’Évangile. » (Jacques Audinet)

Au sens large la catéchèse englobe « toute action de salut qui transmet la Révélation chrétienne

aux païens comme aux baptisés pour éveiller la foi aussi bien que pour la nourrir » (André Liégé).

Cette définition marque l’ouverture vers la dimension missionnaire de l’Église pour souligner

l’importance de la catéchèse comme un acte engagé dans la transmission de la foi. L’acte révélateur

de la Parole de Dieu établit une communion avec l’homme et l’activité catéchétique actualise cet

acte de communication. La catéchèse « propose la Parole de Dieu en vue d’éveiller, de nourrir,

d’édifier, de développer, d’éduquer, d’épanouir en l’homme la Foi. En un mot, la catéchèse est une

école de conversion »

(François Coudreau). Pour cela, deux éléments sont indissociables à

l’exercice de la catéchèse : le contenu du message révélé par le Christ, gardé dans l’Église qui le

célèbre, le médite et l’actualise, et la méthode de diffusion du message, en harmonie avec les

besoins et les conditions historiques des hommes.

Ces conditions historiques sont déterminantes pour le choix d’un sens restreint ou d’un autre

plus large pour la catéchèse de nos jours. Cependant, avant d’exprimer une option pour l’une des

définitions, il est nécessaire de voir quelle est la compréhension de catéchèse pour la théologie

orthodoxe roumaine.

Côté orthodoxe roumain, de nos jours, la catéchèse est comprise comme « l’introduction

fondamentale dans l’ensemble de la foi chrétienne » (Vasile Raduca). Elle contient un double

message : l’un divin (la Parole de Dieu), l’autre humain (le témoignage de l’amour de Dieu par le

17

catéchiste). La catéchèse transmet, d’une part le trésor de la foi et de l’enseignement de l’Église

dans une situation concrète à des destinataires précis, et d’autre part, l’énergie qui accompagne

l’enseignement, car la Parole n’agit jamais séparée de l’Esprit. Bref, elle est un acte ecclésial.

Selon sa pratique, la catéchèse est occasionnelle et didactique. Comprise comme une « forme

infantile », la catéchèse occasionnelle pourrait répondre à des nécessités diverses exprimées lors des

rencontres privées entre le prêtre et les fidèles ou lors des occasions imprévues. La catéchèse

didactique, elle, est structurée par le contenu proposé par une autorité ecclésiale et par les besoins et

les conditions humaines. Elle est un acte pastoral réfléchi qui exige un temps et un espace adéquats,

et des acteurs dont le rôle est bien défini afin d’assurer l’éducation et le développement de la foi des

fidèles.

Cette définition restreinte de la catéchèse exprime le souci de l’Église orthodoxe roumaine de

nourrir et structurer une foi déjà là. Cependant nous vivons des mutations sociales et culturelles qui

ont une dimension mondiale et qui mettront notre Église dans une situation nouvelle. Dans cette

situation, comment comprendre la catéchèse ? Comment passer d’une catéchèse d’entretien à une

catéchèse de proposition ? Pour trouver une réponse, deux éléments doivent être pris en compte, à

savoir le caractère communicationnel de la catéchèse toujours située en temps et en espace et la

spécificité roumaine.

« Avant d’être un discours, la catéchèse est un acte de communication qui rassemble, dans des

contextes déterminés, des adultes, des enfants et des adolescents et qui a pour but de les initier à la

vie de disciples du Christ. Cet acte est toujours situé, dépendant des personnes en présence et des

conditions qui les favorisent. On ne peut pas dissocier la foi des ses conditions de transmission »

(Denis Villepelet). Il est évident qu’en Roumanie l’époque où toute la société était imprégnée de

christianisme a laissé la place à une période où les gens sont encore croyants, mais la foi reste dans

le domaine du privé. La société n’est plus porteuse des valeurs chrétiennes. La famille même ne

peut plus assurer une transmission de la foi. De plus en plus, dans le milieu urbain, les enfants

entrent pour la première fois, lors du cours de religion, en contact avec la prière et les Écritures.

Dans ce cas, la catéchèse se trouve en situation de première annonce.

Comme toute nation orthodoxe, les roumains manifestent une grande sensibilité liturgique.

L’orthodoxie est une Église liturgique par excellence. Le mot liturgie signifie « œuvre du peuple ».

La Divine Liturgie (l’Eucharistie) est considérée comme la synthèse de toute la réflexion

théologique et de l’expérience spirituelle. En elle s’exprime le souci constant de l’orthodoxie

d’empêcher que la doctrine de l’Église, en tant que théologie, et la vie des chrétiens ne deviennent

étrangères l’une à l’autre. Le dogme orthodoxe ne constitue pas une idéologie ou une spéculation

théorique, mais il alimente la liturgie et sert de soutien au fidèle pour l’éclairer sur sa mission dans

le monde. Il n’y a pas de frontière entre théologie et spiritualité. Lex credendi et Lex orandi sont

interactives. Cependant, « aujourd’hui, le contact des chrétiens baptisés – enfants, adolescents,

adultes – avec leur paroisse est de plus en plus sporadique » (Ion Bria).

La compréhension de la catéchèse doit tenir compte des facteurs extérieurs qui exigent

l’élaboration d’une pastorale catéchétique passant de l’entretien de la foi à une proposition de la foi

fidèle à la révélation et a la théologie orthodoxe, et aux nouvelles réalités sociales. C’est pour cela

que la catéchèse doit être comprise dans son acception large, comme « une action ou un ensemble

d’actions par lesquelles l’Église fait retentir la Parole de Dieu auprès des hommes et des femmes,

situés dans un temps et un lieu précis » (Gilbert Adler) pour les introduire dans la vie de la paroisse

et pour structurer l’intelligence de leur foi. À cette condition la catéchèse sera crédible pour nos

jours, mais sans oublier que le travail réflexif qui l’accompagne « a toujours un caractère inachevé

et provisoire » (Denis Villepelet). Il s’agit d’un travail réflexif qui devrait tenir l’équilibre entre

l’exigence méthodologique et épistémologique qui caractérise l’Occident et les dimensions

ecclésiologiques pneumatologiques et cosmiques de la théologie sacramentelle orthodoxe.

Père Dan SAVAN

18

Gazdă a culturii şi artei româneşti Biserica Ortodoxă Română din Paris, 9 Bis, Jean-de-Beauvais

face acoperiş bucuriei de a fi români prin organizarea expoziţiei pictorului Miron Agafiţei

Cuvinte şi Culoare

Între Lumină şi întunericul plin de mister, o

Culoare tace prinsă în Cuvinte arzânde, nedesluşite

încă, aşteptând revelaţia unui mugure care să

plesnească un vulcan cu revărsări în irizaţiile

metamorfozei unei şoapte pietrificate în azurul

nerăbdător al zorilor ce prevestesc explozia unor priviri,

rămasă lava soarelui.

Şi parcă o melodie porneşte valul unui ocean de

reverberaţii ce unduiesc o simfonie virgină absorbită de

acelaşi şevalet anonim în strigăte; fiindcă pensula care

îl atinge nu ştie să toarne numai frumuseţea cuvintelor

nevorbite, ci şi graţia ondulaţiilor infinitului, strecurată

uneori printre teama buzelor de a frământa foşnetul

culorilor ce te ridică într-un înalt necunoscut, unde ai

vrea să rămâi aripile lui Don Quichotte cu dorinţa de

zbor a lui Brâncuşi.

Un prilej unic pe care ni-l oferă geneza de a naviga printre Culori luaţi de naufragiul imaginaţiei; este ca

si cum am aştepta să gustăm din nectarul unui crin surprins de un bob de rouă să înflorească. Simţi fiorii unui

chin metafizic neaşteptat de plăcut, al cărui travaliu te prinde în vidul unei transcendenţe într-o maieutică

indeterminabilă pentru a renaşte în fiinţa ta o altă fiinţă.

Metamorfoza Luminii aşează pe pânză starea de spirit al unei inimi care nu ştie să bată decât în ritmul

flăcărilor într-o baie de foc a cunoaşterii labirintului creaţiei. Drumul dintre miracolele Luminii şi misterele

întunericului este străbătut printr-un periplu inocent al unei Culori cosmice, indeterminabile, cu dorinţa unei

singure atingeri când să poţi tu însuţi să te identifici cu infinitul. Dar cine poate smulge tăcerea unei Culori

topite într-o infinitate de Cuvinte?!...Ce osmoză mai poate separa puterea Culorii de cea a Cuvântului?!...

Rămâi contemplat în ea, amorţit de o splendoare indefinibilă, trăind ultima pulsaţie a eternităţii într-un

prezent absolut. Şi nu este vibraţia unei pânze clipa absolută?!...

Graţia şi grandoarea unui zâmbet ascuns pentru a supraveghea încântarea deschiderii unor petale,

absoarbe crisparea oricărei tristeţi hărţuită de iluzia eliberării de sine însuşi, Culoarea formând o spirală a

bucuriei când dorinţa se disociază de existenţă, arcuindu-şi triumful unui privilegiu vinovat de prea multă

forţă creativă. Acest sentiment te obligă să te pipăi şi te trezeşti deznodământul unui moment final, când

Lumina se desprinde de pe pânză pentru a rezista Cuvântului – strălucire – în timp ce te cobori înlăuntrul tău

pentru a regăsi, tu însuţi, o pâlpâire în propria-ţi flacără a cunoaşterii.

Într-o dinamică irezistibilă tentaţiei atingerii, până şi paşii îţi sunt absorbiţi, aşezându-se între tine şi

pictură un proces metafizic unde neliniştea materiei denunţă osânda Culorii eliberată spre Înălţare. Într-un

continuu tremur cosmic toate instinctele coagulează voluptatea unei vindecări care adăposteşte singurătatea

pe când Cuvântul unui poem fecundează pânza. Poetul devine gelos, iar filosoful plin de încântare pentru că

are prilejul de a gusta din miezul metaforei şi a bea din cupa unei geometrii sublime cu debordări în şoapte.

Până unde se poate înălţa eternitatea dacă irizaţiile Culorii se topesc ireversibil în Cuvânt? Şi cine poate

opri un fluviu pornit în deluviul unei lave de frumuseţi şi încântare ţâşnite din lacrima unei dimineţi?

Maria Cozma

Paris, 06 noiembrie 2006 _____________________________

Eseul a fost inspirat de Vernisajul expoziţiei pictorului Miron Agafiţei din seara zilei de 4 octombrie 2006, găzduit de

Biserica Ortodoxă Română „Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavril şi Rafail” din Paris. Ca scriitoare am descoperit că

această Biserică este Ambasada Culturii Române, iar ca jurist am constatat că Legea fundamentală a unei naţiuni este

înfăptuirea actului de cultură când dragostea de Dumnezeu şterge orice interes de înălţare de dragul de a fi român.

19

Femei ortodoxe la Paris Sfântă sărbătoare şi mare prilej de închinare – Hramul Bisericii Ortodoxe Române din Paris

„Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavril şi Rafail”

Nimic nu poate fi mai potrivit unui astfel

de eveniment decât – Cuvântul; căci el este

cel care ne aşează rostirea către

DumnezAPCOReu şi cel care arhivează

tristeţile şi bucuriile în lacrima lumii. Aş

îndrăzni să mă opresc la două Cuvinte:

Lumină şi rădăcini.

Dincolo de orice griji, nelinişti şi

efervescenţe, o trăire în lauda Cerului soarbe

toate splendorile unei Înălţări pentru a ne

regăsi în noi peste timp propriile noastre

flăcări. Pentru a trăi frumuseţea acestora poate

este de-ajuns să cunoaştem nişte doamne –

femei ortodoxe – care şi-au arhivat deja

dăruirea în incandescenţa metafizică a unui

singur Cuvânt: rădăcini.

Da, femei ortodoxe, sunt doamnele care

formează un râu de inimi, pulsând sub

oblăduirea şi îngrijirea duhovnicească a

Sfinţiţilor noştri Preoţi, ce slujesc cu dragoste

de Dumnezeu şi iubire de oameni în această

Sfântă Biserică pentru tot neamul românesc.

Mi-am pus întrebarea de ce femei ortodoxe?...

când puteau să fie rădăcinile vieţii sau flori de

nuferi sau izvoare de inimi. Sentimentul de a

nu ne îndepărta de vatra străbună nu poate fi

mai bine oglindit decât în această bucurie de a

ne regăsi în fiinţa noastră urmaşi ai Sfintei

Cruci lăsate de Sfânta Treime, când stâlpul

Altarului a primit acoperişul ortodox – analog

Luminii creştine întru Hristos.

Greu de definit beatitudinea din suferinţă

când necesitatea de a găsi o împăcare de sine

exprimă căutarea unor eventuale vindecări. Şi

nu ne este nouă vindecarea aburul de pâine

scos din colacii făcuţi de mâinile acestor

femei în sărbătoarea Sfintei noastre

Biserici?!... Toate tristeţile sfâşietoare; toate

crispările; toate încordările s-au topit într-un

singur surâs păstrat pe buzele acestor femei

care, ca albinuţele s-au străduit să adune

polenul mângâierii în suferinţelor românilor

exilaţi sau autoexilaţi adunaţi în nădejde.

În glasurile prea înălţătoare ale Sfinţiţilor

noştri Preoţi încântarea mulţimii de credin-

cioşi veniţi cu mic şi mare, tineri şi bătrâni,

femei şi bărbaţi, făceau un pod de inimi între

Sfântul Altar până dincolo de Biserică, în

stradă, unde reverberaţiile divine înălţau până

la cer împlinirea unei clipe rupte din

eternitate. Şi nu este eternă clipa Sfintei

Liturghii?!...

Iată de ce suntem motivaţi să nu încetăm

lacrima spre Dumnezeu; iată de ce mântuirea

şi lauda Domnului cade în ploi de frumuseţi

peste noi într-o împlinire totală.

Atunci când trăieşti şi te regăseşti un sens

al unei astfel de bucurii, înseamnă că eşti

înrădăcinat în viaţă şi oriunde ai fi pământul

care te ţine este pământul tău şi el nu poate fi

decât rodul lui Dumnezeu. De aceea trebuie

să facem fiecare zi de slujbă a Sfintei noastre

Biserici, prilej de sărbătoare; privindu-ne în

ochi să conştientizăm că timpul este

ireversibil, iar noi nu putem fi decât roua unui

trandafir închinat soarelui.

Nu putem să admitem că noi suntem

făcuţi pentru o altă viaţă, dacă realitatea pe

care o trăim este viaţa făcută pentru noi toţi

din grija lui Dumnezeu. Mă întreb, poate şi

femeile ortodoxe se întreabă: sacrificiul este

suferinţa de spini îndesaţi, îndurată pe frunte,

iubind durerea rănilor şiroind în lacrimi de

sânge? Şi nu ne-au rămas răni iremediabile

tristeţile acestei lumi? De-ar fi într-un flux

iraţional să depăşim existenţa noastră şi nu am

face mai mult decât să vorbim despre sacri-

ficii, fiindcă a trăi în ele este divin. Numai un

elogiu al tăcerii poate fi singura formă de

expresie când ai văzut totul şi îţi asumi

20

iremediabil singurătatea unui strigat devenit

vidul tău în care luneci lucid spre mântuire

pregătit „să baţi” ştiind că „ţi se va deschide”.

De câte ori nu ni se întâmplă să ne rotim

în jurul axei noastre, crezând că Lumina ne

este Soare!... şi dacă ea este numai din

oglinzi?! De aceea nu trebuie să tindem către

noi înşine fără voia lui Dumnezeu. El este

Lumina adevărată; El este sfera vieţii unde ar

trebui să ne rotim în puritate conştiinţa înafara

dorinţei iraţionale de a ne regăsi un eu în

formele de viaţă, înainte ca noi să devenim

propriul nostru eu. Câtă nevoie avem de

chemările noastre în ex abrupto pentru a ne

abandona Cerului slăvit şi preaslăvit de Sfinţii

noştri!...

Iubitoare de poezie şi artă, aceste femei

completează cu drag şi multă dăruire toate

actele de cultură românească găzduite de

Biserica Ortodoxă Română din Paris „Sfinţii

Arhangheli Mihail, Gavril si Rafail”. Aşa se

explică că această minunată Biserică este

Ambasadorul Culturii Române. Şi pentru că

aceste femei ortodoxe au braţele larg deschise

culturii, căci nu putem vorbi de hrană

spirituală fără hrană culturală, se va lansa o zi

de cultură românească Lumină şi rădăcini

când ondulaţiile graţiei metaforei să se

împletească cu firea de a fi român din

rădăcinile neamului nostru; sunt aşteptaţi toţi

românii de pretutindeni să participe în a-şi

împărtăşi din creaţia şi talentul lor, căci toate

Cuvintele graiului nostru sunt fragmente rupte

din poemele lui Eminescu, Coşbuc ori

Minulescu; toate sunt ecoul cosmic al

Simfoniei lui Enescu când reverberaţiile

sonore se împletesc cu poemele într-o singură

iubire îndreptată ca un rug aprins către Înaltul

Cerului. Şi nu este ea, femeia, un poem?!...

Ele însele ştiu că mai sunt foarte multe

lucruri de făcut, căci nimeni nu atinge

perfecţiunea, însă faptul că la astfel de

organizare de mare sărbătoare, zâmbetul lor a

făcut să se înalţe bucuria de a te regăsi în

fiinţa ta, spune totul.

Ştim cu toţii că lipsa de cultură naşte

ignoranţă, iar ignoranţa produce un vid de

comunicare; de aici armonia îşi pierde

culoarea şi conţinutul ei. Or, fără armonie

iubirea de Dumnezeu, adică iubirea de oameni

nu este posibilă!... Trebuie să ştim să şiroim

lacrimă pe petalele unui crin; trebuie să ştim

să ne trezim bobul de rouă tremurând în

aşteptarea Soarelui; trebuie să ştim să fim

taina rădăcinii când roua coboară de-o

primeşte pământul pentru a ne putea face aripi

de fluture, pregătiţi de zborul etern spre

azurul infinit al sufletelor noastre.

Mult sau puţin, femeile ortodoxe au răzbit

cu ajutorul lui Dumnezeu să ne aducă

puritate, când au înflorit în nuferi; au reuşit să

ne facă acoperiş bucuria, când ele însele au

devenit pulsaţiile propriului izvor de inimi

prin căldura lor sufletească; de dragul de a ne

simţi împreună au uitat că sunt rădăcinile

vieţii, limitele beatitudinii păstrând văpăile

strălucirii lor în amintirea noastră.

Dacă idiosincrasia este purtătoarea unei

expresivităţi polimorfe când cu recrudescenţă

iertarea înveşmântează puritatea, prezenţa

mâinilor nu este un discurs al unei rugăciuni

acolo unde nemărginirea ne mărgineşte?

Maria Cozma

Paris, 15 noiembrie 2006

Notă: Eseul de faţă va fi publicat de Editura Junimea –

Iaşi în cartea: Maria Cozma, „Luminile transfigurării”.

21

Astăzi s-a născut Hristos !

Mesia chip luminos

Lăudaţi şi cântaţi

Şi vă bucuraţi!

Cam aşa cântam şi ne bucuram, trecând din

casă în casă pe la Bucureşti – Bucureştii de altă

dată! Umblând şi colindând pe la oameni. Eram

elevi în primele clase de liceu – Liceul Cantemir-

Vodă din Bucureşti. În parohia mare, numeroasă,

cu oameni de toate condiţiile sociale: Silvestru –

Biserica Sfântul Silvestru între Calea Moşilor,

strada Toamnei, strada Palade, strada Maria

Rossetti , strada Salcâm …

Câteodată găseam poarta închisă, iar în

lăuntrul, în curte, lumini aprinse. Le cântam totuşi

„Bună-dimineaţa la Moş Ajun” pe trotuar, în

faţă… nu ne supăram. Apoi plecam mai departe –

pe la vecinii din preajmă, care ieşiseră în faţa

porţilor lor. Ne chemau la ei…

Să cântăm mai departe şi să fim ospeţiţi – cu

nuci, cu mere, cu colaci… Aşa se petrecea

Crăciunul în copilăria mea bucureşteană – ca o

sărbătoare a facerii. Ştiţi! Ştiaţi că acest cuvânt:

CRĂCIUN vine din latineşte – CREATIONE(M)

– care înseamnă foarte exact: facere. De unde:

„Astăzi s-a născut Hristos!” în ieslea din

Beethleem nu numai pentru noi creştinii – de toate

limbile şi riturile – ci, şi pentru ceilalţi oameni:

bărbaţi, femei, copii de toate neamurile. Adică,

limbi – ştiute/neştiute de noi cei de aici din

preajma Bisericii noastre Sfinţii Arhangheli din

Paris. Iar după

Crăciun, Facerea,

Naşterea lui Hristos,

va veni Anul Nou. Să

vină cu bucurie şi cu

de toate cele necesare

traiului, adică: „pâinea

cea de toate zilele”

muncită şi meritată cu

cinste de tot norodul,

care mulţumeşte şi

roagă pe Dumnezeu să

aibă grijă de cei în necaz, în sărăcie! În lipsa şi

absenţa celor dragi, acolo în Ţara-mamă; în Ţările

Româneşti! Toate (cu Basarabia, Bucovina, Herţa

– Ţările de dincolo de Prut).

„De te voi uita vreodată,

Ierusalime cetate!

Uitată să-mi fie dreptatea!

Să mi se lipească limba

de gura mea!

… dacă nu-mi voi aduce

aminte de tine!

Ierusalime cetate!

Bucuria mea!”(Ps. 136)

La mulţi ani! Cu bucurie de viaţă pentru toţi

cei dragi de aproape şi de departe!

Titus Bărbulescu

PERMANENŢA DATORIEI FAŢĂ DE CHEMAREA PĂRINTELUI CALCIU

Subtitlurile în italic sunt ale subsemnatului pentru a preciza sensul fiecărui paragraf

C : Părintele Calciu Restul şi N :Nacu

O clipă apocaliptică : Părintele Calciu ne părăseşte într’una din clipele cele mai critice din istoria

tuturor neamurilor şi deci din istoria neamului românesc . O clipă apocaliptică infinit mai critică decât cea

simbolizată prin ajunul pregătitor al anului 1917.Critică nu numai prin superioritatea nimicitoare a unei

bombe atomice asupra unei puşti ! Ci şi prin sistemele care complică sau dezorganizează când nu poate

distruge cele mai elementare legi ale organelor, organismelor şi fiinţelor complexe :Legile binelui şi-ale

răului, ale frumosului şi ale urâtului, legile adevărului şi ale falsului mistificator.

O dublă revelaţie: Apocalipsa comportă urmările confuziei care produce despărţirea, aservirea sau

nimicirea tuturor temeliilor civilizatorii. Urmări din care decurge legea triplei frenezii monopolizante : Legea

izolării, a aservirii şi a nimicirii celuilalt. Lege care la rândul ei, decurge din legea nepăsării, a dispreţului şi a

urii faţă de celălalt

Aceeaşi apocalipsă comportă şi speranţele din claritatea chemării treimice prin întrepătrunderea

dintre Minte, Cuvânt, şi Iubire în Planul unei Economii pentru înomenirea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea

Omului. Din această chemare decurge legea entuziasmului treimic : Legea grijii, a respectului şi a prieteniei

faţă de celălalt. Ea poate deveni legea cunoaşterii comune, a conlucrării şi a împărţirii după criterii greu sau

22

imposibil de redus la unul singur: raţional sau just sau fraternel , dar posibil prin acţiunea conceptului de

sacrificiu creator.

Înfrângerea studenţilor la frontiera abisală : Legea triplei frenezii a culminat în „experimentarea

piteşteană” cu un scop precis : Nimicirea conştiinţei umane potenţial divino-umană şi umano- divină din

fiecare om. Cei ce-au trecut prin toate fazele acestei experimentări, adică tortura sufletului, schingiuirea

trupului şi „căderea” întregii fiinţe, povestesc că chipurile celor căzuţi, (schimbarea prietenului în torţionar,

de pildă), păreau figuri din care nu mai răsărea nici o privire omenească.

Victoria înfrânţilor dincolo de frontieră , Chiar pentru căzuţi totul le pare de neconceput,

inexplicabil, inexprimabil : Două taine sau mistere. Dar mai devreme sau mai târziu, toţi şi-au recăpătat potenţial

sau actual, adevăratul chip al binefăcătoarei frumuseţi dintâi. Să le respectăm tuturor durerea desfigurării nevoite

şi să le admirăm bucuria transfigurării voite. Căci prin trăirea acestor taine ei au adus una din contribuţiile

fundamentale, atât la prăbuşirea aşa zisului comunism, cât şi la proiectul pentru o nouă orânduire a lumii şi a

neamului românesc.

Cei „căzuţi”, au fost înfrânţi prin desfigurarea impusă de cei ce-aveau măciuca la îndemână, dar s’au

ridicar victorioşi prin transfigurarea dorită din străfundul invincibil al fiinţei lor: Victorioşi asupra slăbiciunii

umane, victorioşi asupra „ipotezei ideologice”„ impuse, victorioşi asupra „planului ideologic” bazat pe legea

triplei frenezii. Victorioşi prin semnele pe care, fiecare după vocaţia lui, desprinde din dimensiunea tragică

şi sublimă a vieţii şi a morţii, a răstignirii şi a învierii.

Victoria părintelui Calciu se exprimă în proiectul ce se desprinde din Şapte Cuvinte. Ele constitue o

contribuţie la mutaţia simfonică a istoriei (cercetării) universale şi la ABC-ul fundamental al economiei

reale, actuală şi potenţială, pentru lizibilitatea, înţelegerea şi asumarea acestei mutaţii.?

Din Proiectul de plan al primei întâlniri cu părintele. Calciu: 29-30 iunie 1987.

C : Căderea din cerul exilului : „Când am ajuns în exil eram ca un căzut din cer. Informaţiile ce le

primeam erau confuze, contradictorii, departe de ceeace mă aşteptam să găsesc în exil. Acum încep să mi se

lămurească multe lucruri.”

N: Legea inerţiei statu quo Pentru a înţelege acest aspect eufemizat al exilului, trebuie văzută şi

existenţa unei a treia lege care , in cazul românesc, riscă, voit sau nu, să tindă spre un alt sens al menirii

Bisericii Ortodoxe Române din Paris şi, prin ea, al întregii Biserici- mamă din ţară şi din Diaspora.

Într’adevăr, între legea entuziasmului treimic şi legea triplei frenezii, care se confruntă în cadrul legii

generale a întrepătrunderii contradictorii, lucrează şi legea inerţiei statu quo.

Lege aplicată cu insistenţă şi regularitate timp de aproape trei decenii, în problema răspunsului pe care

exilul urma să-l dea Chemării contradictorii din catacombe (conciliabile în anumite condiţii , măsuri şi

sensuri): Şapte Revindecări (încredinţate lui Mircea Eliade de către dizidentul V. Georgescu), Şapte Cuvinte

( rostite de părintele Gh. Calciu , apărat de Mircea Eliade criticând ura oarbă a noilor temnicieri), şi Şapte

Năzuinţi (formulate de deţinuţii politici români , transmise exilului de către Remus Radina, prezentat de

Eugen Ionescu.)

Simplificate, răspunsurile inerţiei statu quo, se limitau şi se limitează încă la aşteptarea , amânarea şi

adaptarea acestor trei chemări şi ma ales a părintelui Calciu, pentru momentul potrivit : „Să aşteptăm puţin

ca să nu împiedicăm lupta pentru eiberarea ţării,, „să mai amânăm încă puţin ca să nu întârziem această

eliberare”, iar „după eliberare, să continuăm până la adaptarea Bisericii Ortodoxe şi a Poporului Român la

condiţiile civilizatorii ale bisericilor şi naţiunilor onuziene şi occidentale în general, european occidental în

special.

Expunerea acestei tendinţe nu implică automat condamnarea, nici justificarea ei. Ci , în absenţa

certitudinilor absolute şi a previziunilor infaibile, ea arată faptul, caută originea lui, a scopului urmărit sau

nu, şi rezultatul real în raport cu cel sperat. Mai ales că în momente de criză fundamentală a întregii lumi,

tendinţe ce par ilegitime pot exprima aspiraţii legitime, iar tendinţe ce par legitime pot exprima pasiuni

ilegitime. De aici şi necesitatea dialogului fundamental prin care se va vedea că, şi prin Chemarea din

catacombe, poporul român are de adus contribuţii necesare şi celorlalte naţiuni

C Prima condiţie a conlucrării, documentarea partenerului : „Vă mulţumesc pentru documentaţia

trimisă. Tot ce voi primi de la dumneavoastră voi pune într’un dosar şi astfel, treptat şi fără efort special, se

23

vor acumula datele, argumentele şi chiar contradicţiile care vor limpezi orizontul.” (20-07-1987).

A doua condiţie a conlucrării : Definiţia provizorie a conceptelor fundamentale, începând cu cele trei

itinerarii ale cercetării pentru cunoaşterea, recunoaşterea şi întruparea (întruchiparea şi personificarea)

adevărului, în general, a adevărului comun, în special :Itinerariul urcător de la animal prin om spre

Dumnezeu; itinerariul coborâtor de la Dumnezeu prin om la animal, şi itinerariul din nou urcător de la

animal, prin om la Dumnezeu cu Dumnezeu. Toate trei itinerarii se întrepătrund în perioade, forme şi grade

care rămân încă de definit ca aceleaşi şi ca deosebite într’un itinerar triadic în celaşi timp urcător, coborâtor

şi din nou urcător.

Un început de întrepătrundere triadică

C a)De la itinerariul urcător al omului care caută pe Dumnezeu : « Am scris cele Şapte Cuvinte numai

din inspiraţie. Le-am conceput în cadrul românesc şi numai pentru acest cadru. Nu le bănuisem dimensiunea

universală. » p 2

C b) Prin itinerariul coborâtor de la Dumnezeu la omul căzut la răscruce de drumuri : « După ce-am

citit dosarul ce mi l-aţi trimis în 1986 am început să înţeleg că Şapte Cuvinte au şi o semnificaţie universală.

Apoi, contactele ce le-am avut cu diferitele cercuri catolice şi protestante mi-au confirmat acest lucru. »

C c) La itinerariul din nou urcător de la om la Dumnezeu prin propriile sale puteri cognitive, dar şi în

lumina capitalului fundamental acumulat de-a lungul mileniilor”: «De acum sunt pe deplin convins.

Cronologiile ce le faceţi dau un temei puternic acestei semnificaţii. »

Coborâtor, monadic, itinerariul păr. Calciu se întâlneşte cu celelalte două itinerarii monadice, dintre care

unul este doar urcător, altul, doar din nou urcător. Dar prin interpătrunderea lor, fiecare din aceste trei

itinerarii monadice devine, într’un anumit fel, triadic, adică şi unul şi altul şi mijlocitorul lor, fără a înceta să

fie ceeace îl deosebeşte de celelalte două.

N Universalitatea contradicţiei fundamentale : Contradicţia fundamentală a ideologiei marxiste „nu este

proprie numai marxismului, ea sfâşie planificaţiile ideologice extra, infra sau supra - etatice, religioase,

areligioase şi antireligioase din lumea întreagă; ea nu este proprie nici unei singure epoci :sau regiuni. Ea

exprrimă contradicţia fundamentală a istoriei universale, condusă de un sistem de legi ideo-logice printre

care legea triplei frenezii monopolizante: Frenezie în numele spiritualismului, sau a raţionalismului sau a

materialismului , ca şi, în sânul fiecăreia din aceste opţiuni, în numele libertăţii naturale, a obligaţiei istorice

sau a despărţirii lor.

”Ajunsă în stadiul suprem al dezvoltării ei această contradicţie arată că tripla frenezie este forma

degradată a triplului entuziasm monadic: pasiunea de a cunoaşte” enigma istoriei” pornind de la o singură

din temeliile Economiei (legile casei). Dar în clipa în care ne găsim, cosmologia, filozofia şi teologia încep

să recunoască imposibilitatea actuală de a cunoaşte esenţa energiei (S. Lupaşcu), a raţiunii (R. Aron) şi a lui

Dumnezeu (P. Evdokimov). Triplul entuziasm monadic( poate) deveni unicul entuziasm triadic al mutaţiei

simfonice.: revoluţia, evoluţia şi transvoluţia ideologiilors spre unica simfonie economică.” DN :Symphonie

des Arts, des Lettres et des Sciences, in Revue Nouvelle Europe . Arts, Lettres, Sciences, 1974, p 2

Dat fiind că „virulenţa crescândă a (celor trei ideologii „comuniste” (natural, cu chip divin, istoric şi

planificat, cu chip uman, şi de piaţă cu chip despărţit în două :divin şi uman), (arată imposibilitatea

coexistenţei lor indiferente sau de subordonare absolută a uneia sau a două de câtre a treia „ apare o altă

întrebare : „nimicirea reciprocă a armatelor lor n’ar deveni singura lor ieşire din actualul impas ?

Cum scriam într’un raport la CNRS două luni înainte de „mai 1968”, şi de „Primăvara cehoslovacă”,

„dacă Dialectica se definea numai prin sngura lege a coexistenţei nimicitoare, n’ar fi riscul vreunei Excluderi

apocaliptice (..) care să facă să pălească toate revoluţiile şi războaiele cunoscute de omenire?” NE, Idem, p.37

Riscul acestsei explozii sociale vine din acţiunea legii triplei frenezii pentru realizarea unei societăţi

bazată pe un acord total şi definitiv între părţile fiecărei trilogii fundamentale. Din cel puţin nouă trilogii

globale ale unei societăţi civilizate reţin doar una pentru a expune problemele : Statul, Şcoala şi Biserica.

Legea indiferenţei impune despărţirea absolută dintre Stat, Şcoală şi Biserică. Legea dispreţului absolut

tinde să subordoneze Şcoala şi Biserica unui Stat şi Statul unui Partid unic sau unei Anti-Biserici. Legea urii

prezice dispariţia acestor trei instituţii şi, când este necesar, poate ajuta la „lichidarea” lor. Dealungul

mileniilot tripla posibilitate de a greşi de a păcătui şi de a ucide spulberă aceste iluzii sau fantasme..

Întrepătrunderea asigură desigur coexistenţa indisolubilă între contrariile sau părţile fiecărei trilogii

pentrucă fiecare din elle este fundamental cu fiecare din celelalte două.Cu alte cuvinte procesul de

24

simfonizare nu este pur simfonic şi cu atât mai puţin un perfect şi permanent acord. Acordul care asigură

coexistenţa unei trilogii, implică contradicţia, deci dezacordul. El este astfel imanent,în anumite condiţii în

definiţia fundamentală a simfoniei.

Dezacordul cu o greşală este o mişcare cel puţin implicit conciliabilă într’un adevăr comun, deci

simfonică. Acordul cu aceiaşi greşală devine un dezacord antisimfonic.. De aici importanţa fundamentală a

contradicţiei, sub toate formele ei, în centrul celor nouă momente ale întrepătrunderii: chemarea, apropierea

şi întâlnirea, în faza de acompaniere, contradicţia, concilierea şi conlucrarea, in faza de interacţiune, şi

cunoaşterea, greşelilor, păcatelor şi a crimelor, recunoaşterea lor şi a adevărurilor ascunse sub ele, pentru

naşterea împreună în adevărul comun, în faza intercomuniunii.

CHEMAREA SIMFONIEI UNIVERSALE

prin întrepătrunderea itinerariilor urcător, coborâtor şi din nou urcător

„Manifestul în numele itinerariului urcător: De la animal, prin om spre autodivinizare fără, deasupra şi

contra lui Dumnezeu, sau pentru, spre şi cu Dumnezeu, în timp ce teoreticienii moderni ai multimilenarului

vis comunist n’au ajuns la legea întrepătrunderii decât în a doua jumătate a veacului XX, pentru soluţionarea

problemelor fundamentalecare culminează în acela al unităţii contradictorii dintre împărăţiile necesităţii, a

obligaţiei şi a libertăţii.”

„Crezul în numele itinerariului coborâtor de la Dumnezeu prin om spre animal pentru înomenirea lui

Dumnezeu şi îndumnezeirea omuluid prin întrepătrunderea lor în persoana divino-umană, (la coborâre), şi

umano-divină (la urcuş până înălţare), a lui Iisus Hristos. pornind de la Evanghelia lui Ioan (17,9-26),

trecând prin Credinţa Ortodoxă a lui Ioan Damaschin din veacul al VIII-lea, şi poate culmina în primul veac

al mileniului III în ABC-ul ştiinţei economice, în acelaşi timp urcătoare, coborâtoare şi din nou urcătoare.

Aceste trei itinerarii fiind, fiecare în felul lui, triadice, în acelaşi timp unul şi altul şi mediatorul lor, fără a

înceta să se deosebească de celelalte două, ele pot fi exprimate mai bine, prin Chemarea simfoniei

universale, în acelaşi timp Manifest, Crez şi ABC întrepâtrunse contradictoriu.

Spre economia cosmogoniei simfonice: Din aceste cronologii apare şi sensul menirii româneşti în sânul

tuturor neamurilor. Sens subliniat, printre alţii, şi de un membru al Institutului Franţei : ”Iată cum văd eu că

se realizează viziunea pe care Demostene Nacu o desprinde din cercetarea sa pentru Capitalul fundamental .

Această cercetare converge spre o cosmogonie simfonică unde Ştiinţa economicâ întâlneşte providenţial

formele eterne de sigur dar mereu noui ale artei şi ale literaturii. Ce reconfort pentru economist de a şti

menirea lui întărită de aceea a poetului şi a dramaturgului. Iată-i deacum consacraţi marei cauze europene.”

Revue Nouvelle Europe. 1974, N°, p. 8, p 2.

În 1978 Le Grand Atlas de l’Histoire Mondiale, este împărţită în şapte mari perioade : „1. Les premiers

hommes (.-.) 7. Les incertitudes de l’âge planétaire” În pragul incertitudinilor începe istoria exilului universal

şi, poate, norocul exilului românesc . Dar despre asta în partea doua a articolului de faţă, tot în dialog cu

părintele Calciu.

6/21 decembrie 2006

Demostene Nacu

Redactori responsabili :

Prof. Dr. Titus Bărbulescu, Pr. Iulian Nistea

Culegere texte şi corectură : Maria Cozma

„Hristos se naşte, măriţi-L”.

An Nou fericit.

Ai Dvs. rugători şi doritori de tot binele,

Pr. Constantin Târziu, Pr. Iulian Nistea, Pr. Dan Savan Ierod. Iosif Vlad, Diacon Viorel Gala Nedelcu