Biserica din Lujeni - un reper în arhitectura ecleziastică a Moldovei

din secolul al XV-lea

Folosind experienţa acumulată şi priceperea meşterilor locali, dar

făcând câteodată apel şi la unii meşteri străini, Moldova a realizat în secolele

XIV-XV multe şi totodată deosebit de reprezentative monumente de

arhitectură ecleziastică, în a căror compoziţie globală specificul local se

afirmă cu atâta vigoare, încât formele stilistice care le caracterizează nu îşi

găsesc analogii în arta nici unei alte ţări.Cercetările au scos la iveală nu mai

puţin de nouă construcţii de cult cu o zidărie reprezentativă. Acestora li se

adaugă alte şase lăcaşuri, de asemenea din zidărie, construite între 1400 şi

începutul domniei Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, dintre care patru

aparţineau populaţiei de confesiune ortodoxă, iar două celei catolice.

1

Istorie

Localitatea Lujeni a făcut parte încă de la înfiinţare din regiunea

istorică Bucovina a Principatului Moldovei. În vechime, acest sat era

străbătut de drumul care venea de la Sniatin din Polonia, trecea pe la

străvechile sate Lujeni şi Şipeniţ şi se termina la oraşul Cernăuţi care, până

în secolul al XVIII-lea, era situat pe malul stâng al Prutului. Pe atunci,

întreaga regiune era acoperită de păduri, care au fost ulterior tăiate, zona

semănând astăzi cu o stepă. Drumul mai sus-amintit era folosit frecvent de

către armatele poloneze ori de câte ori acestea invadau Moldova.

În anul 1452, marele cneaz lituanian Theodor Vitold, cumnatul

domnitorului moldovean Alexandru cel Bun (1400-1432), a cumpărat moşia

satului de la Coste Vranici, înălţând aici o biserică cu hramul "Înălţarea

Domnului" din Lujeni, un monument de arhitectură moldovenească.

În ianuarie 1775, ca urmare a atitudinii de neutralitate pe care a avut-o

în timpul conflictului militar dintre Turcia şi Rusia (1768-1774), Imperiul

Habsburgic (Austria de astăzi) a primit o parte din teritoriul Moldovei,

teritoriu cunoscut sub denumirea de Bucovina. După anexarea Bucovinei de

către Imperiul Habsburgic în anul 1775, localitatea Lujeni a făcut parte din

Ducatul Bucovinei, guvernat de către austrieci, făcând parte din districtul

Cozmeni (în germană Kotzmann). Aici a existat o fabrică de zahăr, care a

determinat orientarea unui număr mare de agricultori către cultivarea sfeclei

de zahăr.

După Unirea Bucovinei cu România la 27 noiembrie 1918, satul

Lujeni a făcut parte din componenţa României, în Plasa Şipeniţului a

2

judeţului Cernăuţi. Pe atunci, majoritatea populaţiei era formată din

ucraineni, existând şi comunităţi de români şi de evrei. În perioada

interbelică, a funcţionat aici un oficiu PTT, iar Casa Asigurarilor Sociale din

Cernăuţi dispunea de servicii medicale în comună.

Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Bucovina de Nord

a fost anexată de către URSS la 28 iunie 1940, reintrând în componenţa

României în perioada 1941-1944. Apoi, Bucovina de Nord a fost reocupată

de către URSS în anul 1944 şi integrată în componenţa RSS Ucrainene. În

anul 1968, a primit statutul de aşezare urbană (orăşel).

Începând din anul 1991, oraşul Lujeni face parte din raionul Cozmeni

al regiunii Cernăuţi din cadrul Ucrainei independente. Conform

recensământului din 1989, numărul locuitorilor care s-au declarat români

plus moldoveni era de 33 (14+19), reprezentând 0,68% din populaţie. În

prezent, oraşul are 4.744 locuitori, preponderent ucraineni.

Cu toate că a cunoscut unele transformări şi adăugiri, biserica din

Lujeni, judeţul Suceava permite o serie de consideraţii asupra evoluţiei

arhitecturii moldoveneşti din perioada imediat anterioară epocii lui Ştefan

cel Mare. A fost construită probabil de panul Theodor Vitold, curând după

1452, după ce a cumpărat moşia satului de la Coste Vranici.

Acest monument istoric prezintă un interes particular, prin două rare

caracteristici, ilustrate, pe de o parte, de o muchie în axul longitudinal al

absidei, aspect ce a determinat plasarea spre nord-est a ferestrei altarului, iar

pe de altă parte, prin prezenţa unui arc dublou în naos, având scena naşterii

la faţa zidului, asemenea arcelor transversale din nava centrală a Bisericii

3

„Sf. Nicolae“ din Rădăuţi. Trebuie să mai amintim că biserica din Lujeni

mai are în comun cu ctitoria domnească de la Rădăuţi şi profilul bolţilor

semicirculare ale navei şi tindei, ce urmează traseul unui arc frânt,

demonstrând astfel, în ambele exemple, persistenţa unor forme şi elemente

de detaliu, la interval de aproape trei sferturi de veac.

Vechea intrare era în peretele vestic al pronaosului

Examinând cu atenţie planul şi secţiunea longitudinală a bisericii din

Lujeni, putem clasa acest monument alături de biserica din Dolheştii Mari,

ctitorită de Şendrea, portarul Sucevei, înainte de 1481, de biserica din

Volovăţ, ctitorită de Ştefan cel Mare în 1502, şi de biserica din Bălineşti,

atribuită lui Ioan Tăutu, mare logofăt al Ţării Moldovei în vremea lui Ştefan

cel Mare. Aceste trei biserici din epoca lui Ştefan cel Mare au ca trăsătură

comună bolta în semicilindru, întărită prin arcuri dublouri.

Peretele vestic al pronaosului, unde era vechea uşă de intrare, şi

singura, după cum ne informează părintele Dimitrie Dan, este acum deschis

printr-un larg arc care dă în pridvorul de lemn, datat în epoca modernă. Tot

la fel este deschis şi zidul dintre pronaos şi naos, dispărând astfel cele două

uşi, cea de la intrarea în biserică şi cea de trecere în naos.

Pronaosul are două ferestre, una situată în zidul de miazăzi, iar

cealaltă în zidul de miazănoapte. La fel se prezintă situaţia prezenţei

ferestrelor şi în naos. Altarul are o singură fereastră, care prezintă

particularitatea de a nu fi aşezată în ax. Zidurile bisericii, mai precis ale

naosului, sunt sprijinite de patru contraforţi de piatră, de dimensiuni

impresionante: 5 m înălţime, 1,40 m lăţime şi 1,80 m grosime.

4

Biserica are trei turnuri mici de lemn. În turnul al treilea, care se află

deasupra pridvorului de lemn, s-au aflat până în 1891 clopotele turnate în

1775, care apoi au fost mutate în clopotniţa nou construită, ce poate fi văzută

şi astăzi.

Pictura păstrează vioiciunea tipului elenistic

De un interes cu totul deosebit este pictura care se mai păstrează în

pronaos, pictură restaurată în ultimele decenii ale secolului trecut. Ea

reprezintă vechiul curent de pictură moldovenească, în care, ca şi în

arhitectură, miniatură şi broderie, sunt destul de puternic conturate trăsăturile

de tradiţie bizantină. Fragmentele de pictură sunt de o remarcabilă

sensibilitate plastică, fructificând la maximum vechi şi elegante tradiţii

elenistice venite desigur pe filieră bizantină. Tradiţia portretelor pictate cu

nobleţe, după canoane constantinopolitane elenizate din celebrul

Tetraevangheliar din 1429, datorat lui Gavril Uric, astăzi aflat în Biblioteca

Baudleiană din Oxford, o vom regăsi câteva decenii mai târziu, în desenul

capetelor zugrăvite cu graţie, iarăşi elenistică, în biserica Lujeni, unde

capetele chipurilor zugrăvite păstrează frăgezimea şi vioiciunea tipului

elenistic, de rară fineţe.

Coloritul picturilor executate pe un strat compus din var fin, amestecat

cu fibre subţiri de in, este vioi. În multe scene, costumaţia personajelor este

albă, având umbre gălbui, cărămizii sau brune. Nimburile sfinţilor sunt roz-

ivoriu, în locul galbenului obişnuit de mai târziu, care imită aurul.

Decorarea acestei biserici, efectuată după 1453, poate fi considerată

mai mult decât simptomatică, în ceea ce priveşte studiul filiaţiunilor

5

existente între arta din epoca lui Alexandru cel Bun şi arta epocii lui Ştefan

cel Mare. Atât prin iconografia lor, cât şi prin stilul lor, picturile de la Lujeni

probează simbioza dintre modelele şi procedeele bizantine şi cele central

europene.

O apropiere de Occidentul secolelor XIV-XV

Să urmărim, în continuare, câteva detalii din programul iconografic al

pronaosului, încercând să desluşim mesajul acestei picturi, atât cât s-a

păstrat până în zile noastre.

Pe peretele de miazănoapte, lângă zidul despărţitor de naos, un cavaler

cu părul bărbii încărunţit, şezând călare pe un cal alb, îmbrăcat în zale, ţine

în mână un scut care îi apără pieptul. Pe scut se află zugrăvită o simplă cruce

albă, şi un fel de mantie, care îi ajunge până la călcâie. Harnaşamentul este

colorat în roşu. Alte detalii nu se pot distinge, deoarece peretele este

deteriorat de multe lovituri (posibil de suliţe, de săbii turceşti, tătărăşti).

Acest portret îl reprezintă pe ctitorul bisericii, aşa după cum ne-o

confirmă şi inscripţia ce însoţeşte această imagine. Datarea picturilor de la

Lujeni, la începutul, sau chiar înaintea domniei lui Ştefan cel Mare, este

justificată atât din analiza surselor documentare, cât, mai ales din analiza lor

stilistică. De altfel, chiar Paul Henry recunoaşte calităţile acestei picturi şi

vechimea ei.

Aşadar, iată suntem din nou în faţa unei situaţii destul de rar întâlnite

în iconografia noastră: ctitorul este zugrăvit într-o postură neobişnuită pentru

o biserică ortodoxă: înarmat, şi călare pe cal. Această soluţie este posibil să

fie inspirată din imaginea similară a regelui Wladislaw Jagello, datată în

6

anul 1418, imagine pe care o întâlnim în ansamblul picturilor murale de stil

bizantino-rus, cu puternice inflexiuni gotice, din extremitatea nord vestică a

sanctuarului capelei „Sf. Treime“ a palatului regal din Lublin.

Afirmând că în arta bizantină nu se cunosc asemenea portrete de ctitor

călare, în opinia lui I. D. Ştefănescu, pictura de la Lujeni sugerează o

apropiere cu Occidentul secolelor al XIV-XV-lea şi dă ca exemplu cavalerul

pictat deasupra sarcofagului, ca gisant, din Biserica „San Giovanni e Paolo“

din Veneţia, datată în secolul al XIV-lea.

Bibliografie:

Balş, Gheorghe, Bisericile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al

XVIII-lea, Bucureşti, Institutul de arte grafice „E.Marvan”, 1933.

Bogdan, Nicolae Andriescu, Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială,

ilustrată, Iaşi, Ed. Tehnopress, 1997.

Curinschi, Gheorghe, Monumentele de arhitectură din Iaşi, Bucureşti,

Ed. Meridiane, 1967.

Demciuc Diac. prof. dr. Vasile M., - Biserica din Lujeni - un reper în

arhitectura ecleziastică a Moldovei din secolul al XV-lea (articol publicat în

ziarul Lumina din 28 februarie 2008)

Erhan, Viorel, Mănăstiri şi biserici din oraşul Iaşi şi împrejurimi, Iaşi,

Ed. Tehnopress, 2003.

Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi, Ed.

Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, 1974.

7