Universitatea de Vest “Vasile Goldis”

Specializarea :

Balneofiziokineto-terapie si recuperare

anul II

BIOMECANICA UMARULUI

Studenti:

Ardelean Andreea

Bulz Floarea

Cocilnau Roxana

Pavel Ramiela

Jurca Bianca

1

Mișcările și biomecanica articulațiilor centurii scapulare

Articulaţia sternoclaviculară permite două grade de libertate şi

patru sensuri de mişcare: ridicarea şi coborârea claviculei, proiecţia înainte şi

înapoi iar ca rezultantă a lor, circumducţia.

Mişcările se fac în jurul unui ax care trece printr-un punct situat puţin în afara

articulaţiei sternocostoclaviculare, în apropiere de inserţia costală a ligamentului

costoclavicular.

In cursul diverselor mişcări, capetele claviculei se deplasează totdeauna

concomitent dar în sensuri contrare, respectiv când capătul lateral se înalţă, cel

medial coboară; când cel lateral face proiecţie înainte, cel medial se deplasează

spre înapoi. De asemenea, trebuie remarcată amplitudinea cu care se mişcă

capetele claviculei, respectiv capetele laterale au întotdeauna o amplitudine mai

mare faţă de cele mediale în timpul mişcării. Prin ac^st mecanism de basculă,

extremitatea externă a claviculei poate efectua o mişcare pe o distanţă de 8-10

cm.

Muşchii ce realizează mişcările în această articulaţie sunt:

- trapezul şi capătul clavicular al sternocleidomastoidianului, realizează

ridicarea claviculei;

- marele pectoral, deltoidul şi subclavicular^, realizează coborârea

claviculei.

- marele pectoral, deltoidul şi subclavicular^, realizează proiecţia

înainte;

- trapezul şi capătul clavicular al sternocleidomastoidianului, realizează

proiecţia înapoi.

2

Articulaţia acromioclaviculară prin alunecările ce le permite,

ajută scapula să urmărească în mişcarea ei mişcările claviculei, nedistanţându-se

de torace.

Axul biomecanic al deplasărilor suprafeţelor articulare este reprezentat de

ligamente coraco-claviculare extrinsece care au un rol important în limitarea

deplasărilor celor două oase ale centurii scapulare unul faţă de celălalt.

Această articulaţie permite o deplasare mai adaptată a omoplatului pe

torace atât prin alunecarea suprafeţelor articulare unele pe altele, cât şi prin

modificarea unghiului format de extremitatea externă a claviculei cu

acromionul.

Mişcările ce le permite această articulaţie se realizează cu ajutorul

aceloraşi muşchi care mobilizează clavicula şi scapula.

Articulaţia scapulotoracică permite următoarele mişcări:

ridicare, coborâre, adducţie (alunecare medială) şi adducţie (alunecare laterală).

Articulaţiile sternoclavicular şi acromioclaviculară contribuie foarte mult la

mobilitatea omoplatului.

Se poate vorbi chiar şi de mişcări de rotaţie (basculare) ale omoplatului

care se realizează în jurul unui ax care trece prin articulaţia acromioclaviculară.

In aceste mişcări de rotaţie (basculare) dacă se umăreşte drumul parcurs

de unghiurile scapulei, se constată că atunci când unghiul superior se ridică,

unghiul lateral coboară, iar cel inferior se apropie uşor de coloana vertebrală

datorită faptului că întreaga centură scapulară are un singur punct de sprijin

puternic, ligamentul costoclavicular, mobilitatea centurii scapulare rezultând din

însumarea şi completarea mobilităţii celor trei articulaţii menţionate, centura

având deci mobilitatea şi biomecanica ei proprie.

Unghiul inferior al scapulei în mişcarea de basculă a ei poate realiza o

amplitudine pe un arc de cerc de aproximativ 45°, oferind mişcărilor braţului

dublarea amplitudinilor, mai ales în flexie şi abducţie.

3

La mişcările omoplatului ar mai trebui menţionat şi faptul că alunecarea

sa se poate realiza nu numai strict în plan frontal ci şi uşor oblic dinspre înapoi

spre înainte, deci un al doilea plan de mişcare, plan care poate fi denumit "planul

omoplatului".

Muşchii care realizează mişcările omoplatului sunt:

- trapezul superior şi angularul, pentru ridicare;

- trapezul inferior şi micul pectoral, pentru coborâre;

- marele dinţat pentru abducţie;

- trapezul mijlociu şi romboizii pentru adducţie.

Articulaţia scapulohumeralăLa această articulaţie humerusul oferă capul humeral, de formă sferoidală,

care este acoperit cu cartilaj hialin gros de 1,5-2 mm, iar omoplatul oferă

cavitatea glenoidiană a unghiului supero-extern al acestuia, acoperită şi ea de

cartilaj hialin. Cavitatea glenoidiană este înconjurată de bureletul articular care îi

măreşte capacitatea. Cele două suprafeţe articulare sunt menţinute în contact de

o capsulă articulară întărită (superior de ligamentul coracohumeral şi anterior de

trei ligamente glenohumerale) astfel încât articulaţia să aibă mobilitate în

condiţii de stabilitate.

Capsula articulară este ca un manșon ce învelește articulația, menținând

integritatea articulației chiar și atunci când corpul se află în poziția atârnat, adică

atunci când rolul ei este de susținere antigravitațională, la acestea contribuind

însă și mușchii periarticulari, fără de care poziția de atârnat ar fi imposibilă.

Mişcările ce le permite această articulaţie sunt:

- Abducţia. Este considerată mişcare de abducţie ridicarea laterală a

braţului pornind de la poziţia 0 (zero) până când braţul atinge urechea de partea

respectivă.

Mişcarea se execută în plan frontal în jurul unui ax anteroposterior, care

trece prin partea inferoexternă a capului humeral. Amplitudinea totală a mişcării

este de 180° din care primele 90° sunt realizate de articulaţia scapulohumerală,

4

iar celelalte 90° sunt realizate de articulaţia scapulotoracică (60°) ajutată de

aportul articulaţiilor acromioclaviculară şi sternoclaviculară iar ultimele 30° de

aceleaşi articulaţii (acromioclaviculară şi interclaviculară) + înclinarea laterală a

trunchiului.

Muşchii abductori sunt: supraspinosul, deltoidul şi lunga porţiune a

bicepsului brahial.

- Adducţia. Este considerată mişcare de adducţie acea mişcare în care braţul

pornind din poziţia 0 (zero) se deplasează în asociere cu flexia, spre planul

sagital al corpului, intersectându-1, realizând o amplitudine de aproximativ 60°.

Mişcarea de adducţie se poate asocia şi cu extensia, amplitudinea fiind mult mai

mică, 20-30°. Mişcarea de adducţie pură, fără a se asocia cu flexia sau extensia

nu există, este imposibilă.

Este considerată ca mişcare de adducţie şi aceea de revenire din abducţie

deoarece este realizată de muşchii adductori; adevărata mişcare de adducţie este

însă aceea care porneşte din poziţia 0 (zero).

Când trunchiul se află în poziţie verticală mişcarea de adducţie este

realizată de gravitaţie, controlul muscular al mişcării fiind realizat de mușchii

abductori, care realizează o contracție musculară izotonică excentrică.

Mişcările de abducţie şi adducţie au componente de abducţie şi adducţie

orizontală, (m.s. fiind abdus 90°)

Muşchii adductori sunt: pectoralul mare, dorsalul mare, rotundul mare, rotundul

mic, subscapularul şi coracobrahialul. Mai contribuie la mişcarea de abducţie şi

bicepsul brahial cu lunga porţiune şi tricepsul brahial.

- Flexia. Este considerată mişcare de flexie proiecţia înainte sau antepulsia

braţului, pornind din poziţia anatomică 0 (zero) până când braţul ajunge lângă

ureche, totalizând 180°.

Primele 90° sunt date de articulaţia scapulohumerală, următoarele 60° de

articulaţia scapulotoracică ajutată fiind de articulaţia sterno-claviculară şi

5

acromioclaviculară iar ultimele 30° sunt date de extensia coloanei vertebrale

porţiunea dorso-lombară.

Mişcările se execută în jurul unui ax transversal care trece prin centrul

marii tuberozităţi a humerusului şi prin centrul cavităţii glenoide. In mişcarea de

flexie capul humeral basculează înapoi.

Muşchii care realizează mişcarea de flexie sunt. deltoidul anterior şi

coracobrahidul.

- Extensia. Este considerată mişcare de extensie proiecţia înapoi sau

retropulsia braţului, pornind din poziţia 0 (zero) până când braţul realizează o

amplitudine de 50-60° activ şi 80-90° pasiv. Mişcarea se realizează în jurul

aceluiaşi ax ca la flexie, ea fiind ajutată şi de mişcarea de basculare a scapului

spre coloana vertebrală.

Muşchii extensori sunt: marele dorsal, rotundul mare, deltoidul posterior.

- Rotaţia internă. Capul humeral în glenă poate efectua o mişcare de rotaţie

în ax vertical care trece prin capul humeral şi prin mijlocul diafizei humerusului.

In mişcările de rotaţie internă capul humeral alunecă în glenă dinspre

înapoi spre înainte, realizând o amplitudine de 90°. Testarea amplitudinii se face

nu din poziţia 0 (zero) a braţului, ci din poziţia decubit dorsal, braţul abdus 90°,

cotul flectat 90°, antebraţul la verticală. Se execută coborârea antebraţului

înainte până când atinge planul mesei, testatorul fixând bine umărul.

Amplitudinea este de 90-95°. Muşchii care realizează rotaţia internă sunt:

supraspinosul, rotundul mare şi subspinosul.

- Rotaţia externă. Este mişcarea inversă rotaţiei interne, se execută în

acelaşi ax şi se testează asemănător cu rotaţia internă, mişcarea antebraţului fiind

spre înapoi până atinge planul mesei. Amplitudinea este de 80-85°. Muşchii care

realizează rotaţia externă sunt: supraspinosul, subspinosul şi micul rotund.

- Circumducffa. Este mişcarea ce rezultă din însumarea amplitudinii

tuturor mişcărilor din articulaţia scapulohumerală şi celelalte articulaţii ale

umărului, capul numeral descriind un mic cerc în glenă iar extremitatea

6

inferioară a humerusului descriind un alt cerc mult mai larg, humerusul

descriind în spaţiu un con cu vârful în glenă.

Muşchii ce realizează circumducţia sunt cei menţionaţi la mişcările

analitice ale umărului, fiecare preluând mişcarea pe sectorul său de mişcare.

7

BIBLIOGRAFIE:

Anatomia omului, vol. I, Aparatul

Locomotor, Editia a –V-a, Editura

Didactica si Pedagogica- Bucuresti 1974

8