BIOECOLOGIA ŞI ETOLOGIA VÂNATULUI

Noţiuni de etologie

Etologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea comportamentului şi obiceiurilor animalelor. Comportamentul reprezintă ansamblul manifestărilor individuale sau de grup, cu alte cuvinte, modul de viaţă al animalului.

Termenul de etologie provine din limba greacă, de la ethos (obicei) şi logos (ştiinţă) şi a fost utilizat pentru prima oară în 1854 de Saint-Hilaire. În epoca contemporană K. Lorentz şi N. Tinbergen au dezvoltat o adevărată ştiinţă, ale cărei metode se bazează pe observarea comportamentului în natură, în stare de semilibertate (în cadrul parcurilor şi rezervaţiilor), prin observaţii efectuate prin integrarea în viaţa animalelor sau creşterea lor în captivitate (de obicei , în acest caz se asociază şi modificarea unor condiţii de viaţă –hrană, temperatură,etc).

Comportamentul animalelor este în mod fundamental condiţionat de interacţiunea între factorii genetici (proprii fiecărui individ în parte) şi factorii de mediu.

Zestrea genetică a fiecărui individ determină particularităţi metabolice, hormonale, neurosenzoriale, care îl fac să reacţioneze într-un anumit mod la stimulii din mediu, conturând în ansamblu un anumit model comportamental. Acest tip de comportament este considerat înnăscut, şi în linii mari este asemănător pentru indivizii aceleiaşi specii, existând totuşi diferenţe date bagajul genetic propriu fiecărui animal. Experienţa individuală acumulată are drept consecinţă grefarea pe comportamentul înnăscut a unui comportament însuşit (dobândit). Relaţia dintre comportamentul înnăscut şi cel dobândit diferă în funcţie de vârsta animalului şi de specie; la animale adulte şi la specii mai evoluate, ponderea comportamentelor însuşite fiind mai importantă în raport cu cea a comportamentelor moştenite.

Factorii de mediu (biotici şi abiotici) intervin în mod hotărâtor în adoptarea unor comportamente, datorită presiunii adaptative pe care o exercită asupra indivizilor. Din acest motiv, studiul etologiei nu poate fi desprins de cel al ecologiei, problematica celor două domenii fiind strâns legată.

Comportamentul innăscut Comportamentul înnăscut constă într-un ansamblu de manifestări, identice la membrii aceleiaşi specii, reprezentând o caracteristică ereditară a acelei specii. Substratul biologic al comportamentului înnăscut este zestrea genetică (ereditară) a fiecărui individ.

Manifestările din cadrul comportamentului înnăscut sunt de fapt reacţii la diferiţi stimuli externi; informaţiile parvin organismului prin intermediul organelor de simţ, sunt prelucrate de către sistemul nervos şi declanşează o sumă de răspunsuri motorii, hormonale sau metabolice, concretizate printr-un anumit comportament. Dintre stimulii de mediu, un rol foarte important pentru unele specii îl au stimulii olfactivi, care prin informaţiile furnizate (prezenţa hranei, a unui partener disponibil sexual sau a unui duşman) determină comportamentele adecvate (atac, reproducere, apărare).

Exemple de comportamente înnăscute sunt cele legate de construirea cuiburilor, instinctul de conservare, tradus prin comportamentele de apărare sau de protejare a progeniturii.

Complexitatea comportamentelor este strâns legată de situarea speciei pe scara evolutivă, respectiv de gradul de dezvoltare a sistemului nervos central. La speciile mai primitive, comportamentele sunt legate de apărare, atac, procurarea hranei, reproducere, pe când la speciile mai evoluate apar comportamente mai complexe (de exemplu comportamente sociale), având ca substrat structurile mai dezvoltate ale sistemului nervos (neocortex). La aceste specii mai evoluate, apar reflexele necondiţionate, adică reacţii care se produc la prezenţa unui stimul , dar care nu dispar întotdeauna după încetarea acţiunii acestuia. Comportamentul dobândit

Acest tip de comportament este generat de existenţa reflexelor condiţionate şi de procesele de învăţare. Reflexele condiţionate sunt reacţiile care apar prin asocierea unui stimul fiziologic cu un alt stimul; prin

repetare, se ajunge ca reacţia să se producă în absenţa stimulului fiziologic, fiind condiţionată de prezenţa celuilalt stimul. Exemplul clasic îl constituie studiul lui Pavlov, în care un câine salivează în prezenţa hranei (reacţie fiziologică la un stimul fiziologic); prin asocierea repetată a hranei cu un alt stimul sonor sau luminos, se ajunge la reflexul de salivaţie în absenţa hranei, doar la perceperea celuilalt semnal (reflex condiţionat).

Comportamentul dobândit include manifestări de - acomodare – obişnuirea animalelor cu anumite particularităţi ale mediului (de pildă cu zgomotele)- însuşirea unor obiceiuri noi - de exemplu, căprioarele care smulg pungile de polietilenă de pe puieţii de

răşinoase- imitarea – putând fi vorba de imitarea părinţilor sau chiar de imitarea altor specii ( de exemplu, gaiţele care

imită sunetele scoase de păsări răpitoare). Comportamentul individual

Cuprinde un ansamblu de manifestări care asigură menţinerea în viaţă a organismului; acestea sunt comportamentele legate hrănire, de repaus, deplasare şi orientare, apărarea de duşmani, toaletă, reproducere,etc.

1

După natura hranei, animalele (peşti, păsări, mamifere) sunt clasificate în vegetariene, carnivore şi omnivore, ceea ce determină variate comportamente legate de procurarea şi consumarea hranei.Astfel, de exemplu mamiferele carnivore îşi caută prada fie individual, fie vânând în grup, păsările răpitoare îşi atacă prada fulgerător (şoimul) sau după ce o pândesc (şorecarul). Unele specii, atât carnivore cât şi vegetariene îşi fac rezerve de hrană ( lupi, vulpi care îngroapă resturi de cadavre, veveriţe, care depozitează hrană în scorburi).

Repausul face parte din ritmul circadian; el include atât perioadele de somn, cât şi perioadele de imobilitate. Momentul , durata şi locul repausului sunt foarte diferite în funcţie de specie. Repausul se realizează pe sol (iepure), în vizuini (vulpea), în arbori (veveriţa), sau pe apă (raţe).

Eliminarea dejecţiilor (urină şi materii fecale), are un rol important în marcarea teritoriului, sau în alte condiţii este legată de starea de frică a animalului.

Un alt comportament este cel legat de deplasare. Numeroase specii efectuează deplasări regulate, denumite migraţii. Aceste deplasări pot fi individuale , sau cel mai adesea în grup, şi acoperă uneori distanţe apreciabile. În cadrul acestor migraţii este important momentul declanşării lor, care pare să fie legat factori interni (hormonali) şi externi (temperatură, condiţii de hrană, durata zilei). Înaintea plecării, se observă o serie de modificări în comportament; de exemplu, în cazul păsărilor se constată modifiacrea bioritmului, gruparea indivizilor, acumularea de rezerve adipoase. În cursul deplasărilor, un rol important îl are instinctul de orientare, care determină urmarea unui traseu identic de la an la an. Factorii care ajută la orientare nu au fost stabiliţi cu precizie. Se presupune de exemplu în cazul peştilor că aceştia s-ar orienta după chimismul sau temperatura apei, iar în cazul păsărilor că orientarea s-ar face după soare, după stele, respectiv că unii indivizi ar avea rol de călăuze în cazul păsărilor care migrează în stoluri. Comportamentul colectiv

În funcţie de modul lor de grupare, animalele trăiesc izolate, în cupluri sau în agregări. Uneori, aceste tipuri de convieţuire pot să alterneze, de exemplu în cazul potârnichilor care trăiesc iarna în stoluri şi primăvara se despart în cupluri.

Cea mai elementară grupare este cuplul, care în funcţie de numărul de parteneri în timpul reproducerii pot fi clasificate în cupluri monogame (urs), poligame (cerb), fiind întâlnite şi cazuri de poliandrie (iepure). Uneori, împerecherea se produce între toţi membrii grupului (mistreţ).

Haremul reprezintă gruparea mai multor femele în jurul unui singur mascul. Dintre speciile autohtone de vânat, haremul este întâlnit la fazan, cocoş de munte, cerb, cerb lopătar şi este prezent doar în perioada rutului.

Familia este o grupare formată din unul sau ambii părinţi şi puii lor, fiind o formaţiune mai mult sau mai puţin durabilă (vulpe, bursuc).

Colonia reprezintă o grupare cu stabilitate variabilă, alcătuită prin reunirea mai multor familii. În general, coloniile sunt întâlnite în cazul păsărilor, care clocesc şi scot puii împreună (raţe, corbi, ciori) sau care se reunesc cu ocazia migraţiilor (berze).

Comportamentul legat de reproducere determină anumite particularităţi atât în modalitaea de grupare a animalelor, cât şi în privinţa atitudinii. De exemplu, la unele specii de păsări în perioada de reproducere are loc parada nupţială, constând în mişcări, atitudini şi semnale sonore, accentuarea agresivităţii masculilor.

Comportamentele legate de comunicare au rol în interacţiunea dintre membrii aceleiaşi specii sau faţă de indivizi din alte specii. Comunicarea se realizează prin mijloace sonore, chimice şi vizuale.

Comunicarea prin semnale sonore are ca funcţii marcarea teritoriului, regăsirea partenerului sau a puilor, avertizarea rivalilor sau a duşmanilor din alte specii, semnalizarea unor pericole. Sunetele emise de diferitele specii animale sunt extrem de diverse, ele putând fi sunete vocale sau extravocale (de exemplu, produse cu ciocul sau prin frecarea penelor).

În cazul păsărilor, comunicarea sonoră este complexă, exprimată prin cântec şi strigăte. Cântecul păsărilor poate fi prezent tot timpul anului sau doar înainte şi în timpul perioadei de reproducere. În timpul unei zile, păsările cântă în general dimineaţa devreme şi seara. Uneori se înregistrează diferenţe regionale de semnalizare sonoră în cadrul aceleiaşi specii. Unele specii de păsări pot imita sunetele emise de alte specii (gaiţele).

Comunicarea prin semnale chimice are un rol extrem de important în marcarea teritoriului, recunoaşterea individuală sau de grup a indivizilor, atragerea partenerului în timpul perioadei de reproducere, semnale de alarmă. Semnalele chimice au ca substrat substanţe produse de diferite glande odorante (sebacee, sudoripare, anale, glanda dintre coarne la căprior, sglande salivare). Aceste substanţe au fost clasificate în feromoni (cu rol în comunicarea dintre indivizii aceleiaşi specii), alomoni (cu rol în mesajele de atragere sau respingere faţă de indivizii altei specii) şi kairomoni (substanţe prin care individul emiţător poate fi mai uşor reperat de către duşman). Clasificarea aceasta este destul de relativă, deoarece aceeaşi substanţă poate reprezenta un feromon şi un kairomon, sau un alomon-kairomon.

Comunicarea prin semnale vizuale se realizează prin intermediul diferitelor atitudini corporale (ciulirea urechilor, lăsarea în jos a urechilor şi a cozii, încordarea muşchilor, zbârlirea părului, umflarea penelor, desfăşurarea cozii), sau a mimicii (arătarea colţilor), în cazul unor specii de mamifere cum ar fi felinele şi canidele.

Comunicarea prin semnale vizuale lansează mesaje privind ierarhia în cadrul grupului (atitudini de dominaţie sau de supunere), privind intenţia de atac (arătarea colţilor, zbârlirea părului) sau de apărare (de exemplu ciulirea urechilor), sau în legătură cu comportamentul sexual.

Sincronizarea mişcărilor este prezentă la speciile care trăiesc în grupuri şi reprezintă probabil imitarea mişcărilor indivizilor dominanţi sau constituie pur şi simplu concordanţa între anumite activităţi ale grupului de

2

animale şi un anumit moment al zilei. Agresivitatea este o caracteristică prezentă la majoritatea speciilor animale. Ea se poate manifesta faţă de

alte specii, cu rol de apărare sau de atac, sau faţă de indivizi din aceeaşi specie, avînd rolul de a stabili ierarhii în cadrul grupului. Intensitatea comportamentelor agresive diferă în funcţie de starea hormonală, vârstă, stare de sănătate, precum şi de particularităţile fiecărui individ. În general, cele mai agresive atitudini sunt întâlnite în perioada de împerechere, de creştere a puilor şi în competiţia pentru hrană.

TeritorialismulTeritorialismul este reprezentat de comportamentele cu rol de apărare a teritoriului faţă de intruşi. El

constituie o modaliate de prevenire a inmulţirii unei populaţii peste capacitatea nutritivă a teritoriului respectiv şi asigură o distribuţie uniformă a animalelor pe întraga suprafaţă. De asemenea, el asigură desfăşurarea în bune condiţii a nupţialităţii, a ouatului, clocitului, eclozării, respectiv fătării, a alimentării puilor şi a răspândirii progeniturii.

Teritoriul are în general în centru cuibul, culcuşul sau vizuina, iar mărimea sa este este extrem de variabilă, în funcţie de speciei. Teeritoriul poate aparţine unui animal, unui cuplu sau unui grup. Marcarea teritoriului se face în cazul mamiferelor prin intermediul glandelor odorante, al urinii sau al fecalelor, iar la păsări prin cântat. Apărarea teritoriului se realizează prin comportamente agresive care pot varia de la atitudini de intimidare până la confruntări directe între indivizii aceleiaşi specii, sau faţă de animale aparţinând altor specii.

Noţiuni de ecologie a vânatuluiEcologia vânatului studiază relaţiile dintre componenetele biotice şi abiotice al ecosistemelor în care este

integrat vânatul. Existenţa speciilor de vînat este condiţionată de mediul abiotic, de fitocenoze – ca suport trofic, precum şi de relaţiile cu celelalte elemente ale zoocenozei..

Componentele ecosistemiceMateria vie este organizată în mai multe niveluri: individual, populaţional, biocenotic şi al biosferei. Speciile animale şi vegetale constituie biocenoza, iar mediul abiotic constituie biotopul; între acestea se

stabilesc relaţii complexe; integrarea dintre biocenoză şi biotop reprezintă ecosistemul. Biocenoza este formată din fitocenoză (totalitatea plantelor) şi zoocenoză (totalitatea animalelor). Indivizii care constituie zoocenoza sunt diferenţiaţi într-un nivel de organizare a materiei vii denumit

specie. Specia este o unitate funcţională alcătuită din indivizi cu origine comună, care ocupă un fragment de teritoriu numit areal, şi care are o anumită funcţie în ecosisteme. Specia se caracterizează prin izolarea reproductivă, şi prin potenţialul biologic (capacitatea de a ocupa habitaturi şi nişe noi, de a evolua, de a rezista factorilor nefavorabili de mediu). Aptitudinea speciilor de a se adapta la variaţiile factorilor de mediu poartă denumirea de valenţă ecologică a speciei.

Populaţiile de animalePopulaţia este un element al biocenozei, reprezentând o formă de existenţă a speciei; indivizii aceleiaşi

specii pot face parte din mai multe biocenoze, iar indivizii care trăiesc în aceeaşi biocenoză formează o populaţie. Populaţia este un sistem biologic, capabil de a reacţiona adaptativ faţă de modificările mediului şi de a regla o serie de parametri cum ar fi efectivul, densitatea, natalitatea, structura (ponderea claselor de vârstă) şi funcţiile în cadrul biocenozei.

Indivizii care constituie populaţia se caracterizează printr-o anumită heterogenitate, care asigură selecţia naturală, respectiv evoluţia populaţiei respective. Formarea de populaţii noi este un proces dinamic şi complex, prin care specia colonizează teritorii noi şi se adaptează la condiţii noi, viabilitatea sa în noul context depinzând de constituţia ei genetică. Prin stabilirea ei într-uin nou teritoriu, treptat vechea populaţie se va transforma sub presiunea selectivă a factorilor de mediu înt-o nouă populaţie, cu trăsături structurale şi funcţionale diferite de cele iniţiale.

Structura populaţieiElementele care caracterizează structura populaţiei sunt raportul între sexe (sex ratio), structura pe clase de

vârstă şi dimensiuni. Raportul între sexeReprezintă unul din factorii esenţiali ai evoluţiei populaţiilor. Se consideră că un raport în favoarea femelelor asigură condiţiile creşterii populaţionale, în timp ce un raport în favoarea masculilor determină intensificarea selecţiei naturale. În general, acest raport tinde spre unu, fiind însă rareori egel cu unu.Structura pe clase de vârstăÎn cadrul unei populaţii se disting trei clase principale de vârstă: juvenili, adulţi şi bătrâni. Raportul dintre clase indică vitalitatea unei populaţii şi potenţialul ei de dezvoltare ( o populaţie unde predomină clasa juvenilă este în creştere numerică, în timp ce una în care au pondere mai mare bătrânii este în declin). În cadrul fiecărei clase de vârstă se pot deosebi grupări mai mai mici, care diferă prin caracteristici fenotipice: morfologice (proporţiile corpului, colorit), prin viteza de creştere, prolificitate, mod de nutriţie; aceste diferenţe provin din condiţiile diferite de mediu, precum şi prin caracteristici genotipice (diferenţiere genetică). Acest polimorfism al populaţiei asigură plasticitatea şi adaptabilitatea acesteia.

3

Structura populaţiei este influenţată şi de vârsta minimă şi maximă de reproducţie (foarte variabile de la o specie la alta), de lungimea perioadei de gestaţie, de numărul de pui produşi la o fătare şi numărul de serii de pui fătaţi pe an, precum şi de capacitatea părinţilor de a proteja puii faţă de duşmanii naturali sau faţă de condiţiile nefavorabile de mediu.

Mărimea populaţieiNumărul indivizilor dintr-o populaţie reflectă starea de prosperitate sau de declin a acesteia, şi este

rezultanta raportului dintre natalitate şi mortalitate. Atît natalitatea cât şi mortalitatea depind de factori interni, caracteristici populaţiei, cum ar fi poziţia filogenetică, longevitatea şi structura pe sexe, şi factori externi, între care rezistenţa la factori de mediu nefavorabili, la concurenţa altor specii, rezistenţa faţă de duşmani şi solicitarea resurselor ecosistemului.

Numărul de indivizi pe unitatea de suprafaţă reprezintă densitatea populaţiei; densitatea optimă este cea care asigură o valorificare optimă a resurselor de mediu, fără apariţia dezechilibrelor. Densitatea minimă şi cea maximă reprezintă extremele, limitele de supravieţuire a populaţiei.

Păstrarea nivelului numeric al populaţiei în jurul nivelului apropiat de cel constituit în cursul evoluţiei se realizează prin intermediul unor mecanisme complexe de autoreglare a densităţii populaţionale. Între acestea menţionăm reglarea chimică, reglarea activă (prin migrare sau prin apărarea teritoriului de hrănire), canibalismul. Un factor autolimitant al densităţii este stressul; aecsta este provocat tocmai de creşterea densităţii şi are drept consecinţă scăderea longevităţii, a prolificităţii, creşterea mortalităţii în rândul indivizilor, ceea ce determină implicit o reducere a densităţii.

Natalitatea şi mortalitateaNatalitatea maximă reprezintă numărul indivizilorcare pot fi produşi în populaţie în condiţii optime; în

realitate, acest paramtru nu este atins datorită intervenţiei factorilor de mediu, a duşmanilor naturali,etc. Ca atare se ia în considerare natalitatea ecologică, constând în numărul de indivizi produşi în condiţii concrete. Mortalitatea reprezintă suma pierderilor din efectiv. Cauzele mortalităţii pot fi cauze naturale (bătrâneţe,duşmani naturali), accidentale, boli, sau prin recoltare de către om. Compararea mortalităţii cu natalitatea indică tendinţa efectivului.

Longevitatea reprezintă durata de viaţă a individului şi reflectă capacitatea sa de supravieţuire. Longevitatea fiziologică este cea observată în mediile unde speciile nu au duşmani naturali şi în care condiţiile de existenţă sunt optime. Longevitatea ecologică sau reală este cea observată în condiţii concrete.

Dinamica populaţieiModificările care interesează parametrii biostatistici (efectivul, densitatea, natalitatea, mortalitatea,

structura pe clase de vârstă) constituie dinamica populaţiei. Fluctuaţia înseamnă modificarea numerică a populaţiei în afara limitelor inferioare şi superioare de

supravieţuire.Oscilaţia reprezintă abateri ale modificărilor numerice puţin sub sau peste densitatea medie. Formele de variaţie a efectivelor sunt: anuală (variaţiile ritmice, sezoniere), neregulată (în urma unor

calamităţi naturale) şi ciclică (de regulă consecinţa variaţiilor climatice).

Factori care influenţează dinamica populaţiei- potenţialul biotic – capacitatea populaţiei de a produce urmaşi, de a creşte numeric şi de a supravieţui- rezistenţa mediului – totalitatea factorilor de mediu care se opun supravieţuirii şi creşterii unei populaţii.

Acest factor diferă în funcţie de specie. În reglarea dinamicii populaţionale este importantă capacitatea de reacţie a populaţiei faţă de factorii reglatori. Migraţia vânatuluiMigraţia păsărilor este reprezentată de călătoria pe care o fac păsările de la locul de de cuibărit la cel de iernat

şi înapoi; În funcţie de perioada petrecută în ţara nostră, păsările migratoare se grupează în următoarele categorii:- păsări “oaspeţi de vară” (raţele, gâştele, porumbeii, turturelele), care vin primăvara şi cuibăresc la noi, iar

toamna pleacă cu puii în cartierele de iernat. - Păsări “oaspeţi de iarnă” (lebăda cântătoare, gârliţele, ferestraşii, raţa de gheţuri), care cuibăresc în ţările

nordice şi vin în ţara noastră pe perioada iernii- Păsări “de pasaj” (cocorii, becaţinele), care primăvara vin din ţările sudice unde au iernat, se opresc la noi o

scurtă perioadă şi apoi îşi continuă drumul spre nord pentru clocit; toamna, călătoria are loc în sens invers. Unele specii, cum ar fi sitarul, pot fi socotite atât oaspeţi de vară cât şi păsări de pasaj,deoarece doar unii indivizi clocesc la noi, restul fiind în trecere.

Migraţia nu trebuie confundată cu eratismul , care constă în deplasări nu foarte mari ale păsărilor de la locul de cuibărit, pentru căutarea hranei, sau pentru a evita asprimea iernii.

Migraţia mamiferelorSpeciile de vânat din ţara noastră sunt relativ stabile, ele efectuând totuşi unele deplasări, mult mai

restrânse decât cele ale păsărilor. Aceste deplasări sunt în general condiţionate de căutarea hranei, mai ales în sezonul de iarnă când resursele nutritive se împuţinează (mistreţi, capre negre, cerbi), sau în perioada de reproducere, dacă pe un anumit teritoriu femelele sunt puţin numeroase (cerbi).

Migraţia peştilor

4

Este caracteristică peştilor din apele de munte, care toamna se deplasează în amonte, în vederea depunerii icrelor.

Fenomenul migraţiei la diferitele specii poate fi urmărit prin intermediul marcării cu inele metalice la păsări, cu crotalii de aluminiu prinse de ureche sau prin tatuaj la mamifere sau cu butoni operculari la peşti.

Individul Indivizii reprezintă unităţile elementare funcţionale ale biosferei, fiind caracterizaţi prin funcţiile de autoconservare, autodezvoltare şi autoreproducere. Sfera în care îşi desfăşoară activitatea

Domeniul vital este spaţiul necesar fiecărui individ pentru desfăşurarea proceselor de nutriţie, repaus, adăpost, creştere, reproducere. Mărimea sa este variabilă în funcţie de specie.

Teritoriul reprezintă spaţiul apărat de individ faţă de alţi indivizi din aceeaşi specie, find marcat la multe specii, acest proces fiind o formă de limitare a densităţii populaţiei.

La păsări se disting teritorii utilizate ca domiciliu, pentru hrănire sau pentru împerechere. La mamifere întâlnim specii care utilizează un teritoriu restrâns (hârciog) şi altele teritorii foarte vaste (Canidae, Cervidae).

Speciile se caracterizează printr-o anumită mobilitate şi rază de activitate. Mobilitatea reprezintă capacitatea individului de a parcurge în unitatea de timp un traseu care acoperă spaţiul necesar folosirii tuturor condiţiilor de trai. Raza de activitate reprezintă distanţa în linie dreaptă din centrul de cativitate a individului sau populaţiei până la limita extremă la care poate ajunge în decurs de o zi, un sezon sau un an, raza de activitate fiind denumită astfel zilnică, sezonieră, respectiv anuală; ordinea lor de mărime este crescătoare. Cunoaşterea razei de activitate a diverselor specii are importanţă practică pentru amplasarea hrănitorilor, sărăriilor sau capcanelor. Mediul de viaţă

În ţara noastră există o mare varietate de condiţii staţionale, teritoriul fiind astfel împărţit în următoarele zone: zona de baltă şi de lacuri; zona de câmpie; zona colinelor; zona de munte; zona alpină.

Unele specii de vânat sunt răspândite în toate zonele (vulpea), pe când altele cunosc o răspândire limitată (dropia în zona de câmpie, gâştele sălbatice în zona bălţilor).

Vânatul şi factorii abioticiRelieful

Varietatea mare a formelor de relief din ţara noastră, legate de microclimat, de asociaţiile vegetale şi condiţiile de trai formează aşa numitele biomuri, care reprezintă sediul vieţii pentru fiecare comunitate. Speciile care au o capacitate mare de adaptare şi o mobilitate mare populează mai multe biomuri (vulpea, lupul, mistreţul, coţofana).

Arealul este reprezantat de suprafaţa teritoriului pe care sunt întrunite condiţiile necesare existenţei unei anumite specii. Solul şi substanţele minerale

În general, solul exercită influenţe indirecte asupra vânatului, el asigurând dezvoltarea vegetaţiei care serveşte ca hrană şi ca adăpost pentru animale.

Totuşi, în anumite circumstanţe solul intervine direct în viaţa vânatului, de exemplu prin textura şi permeabilitatea sa care permit stabilirea animelor în vizuină, sau prin furnizarea pietrişului mărunt necesar digestiei la unele specii de păsări (tetraonide, anatide). Temperatura

Activitatea metabolică normală se desfăşoară în general între 0 şi 400C. Conform legii sumei temperaturilor zilnice, o specie trebuie să aibă întrunită o anumită sumă de zile-grade pentru a se devolta normal şi a se reproduce.

Fiecare specie poate suporta anumite variaţii de temperatură, în funcţie de aceasta animalele fiind clasificate în stenoterme (care suportă variaţii mici de temperatură) şi euriterme (care suportă variaţii mari de temperatură).

Adaptarea animalelor la temperaturi scăzute se produce prin îndesirea blănii sau a penajului, gruparea animalelor, hibernare sau migraţie. Adaptarea la temperaturi ridicate se face prin creşterea consumului de apă, năpârlire sau migraţia spre zone mai răcoroase.

Temperatura intervine în cantitatea de hrană consumată, fecunditate, viteza de creştere, instalarea vârstei de reproducţie, influenţânsd astfel procesele vitale.

Temperaturile scăzute, mai ales când sunt corelate cu creşterea umidităţii pot provoca pierderi în rândul puilor unor specii de vânat. Lumina

Intervine în ritmul circadian şi anual al vânatului prin influenţa pe care o are asupra metabolismului, activităţii sexuale, atingerii vârstei pubertăţii, comportamentului, creşterii sau năpârlirii părului,etc. Latitudinea

Intervine în reproducerea animalelor; cu cât ne deplasăm mai mult spre nord sau spre sud faţă de ecuator, cu atât este mai întârziată depunerea pontelor la păsări, declanşarea reproducerii la mamifere, respectiv numărul de serii de pui dintr-un an (iepure).

5

VântulDetermină deplasări ale vânatului sau adăpostirea acestuia, influenţează zborul păsărilor şi constituie un

mijloc de depistare a pericolului sau a prăzii. Regiunile expuse vânturilor intense sunt mai slab populate cu vânat decât cele mai adăpostite.

UmiditateaPloile abundente, zăpada, inundaţiile sau seceta influenţează viaţa vânatului în moduri multiple, fie prin

pierderile directe pe care le produc, fie prin prin restrângerea accesului la hrană, prin influenţarea pontei în cazul păsărilor.

În funcţie de nevoile lor de apă, speciile se împart în specii acvatice (raţa, vidra), specii mezofile, cu nevoi moderate de apă (căpriorul, ursul), şi specii xerofile, cu nevoi restrânse de apă (iepurele, prepeliţa). În funcţie de adaptabilitatea la variaţii ale umidităţii, animalele se clasifică în stenohidrice, care tolerează variaţii mici ale umidităţii (vidra) şi eurihidrice, care suportă variaţii mari ale umidităţii (vulpea).

Animalelel îşi procură apa necesară supravieţuirii fie direct, prin adăpare, fie prin apa conţinută în hrana consumată.

Pentru peşti şi celelalte organisme acvatice sunt esenţiale proprietăţile fizico chimice ale apei, cum ar fi temperatura, pHul, conţinutul în minerale, gradul de oxigenare.

Vânatul şi factorii troficiFactorii alimentari intervin în mod esenţial în existenţa vânatului, abundenţa şi calitatea hranei influenţând

procesele de creştere şi dezvoltare, natalitatea, mortalitatea, longevitatea. Regimul alimentar al unei specii variază în decursul unui an de la o staţiune la alta, precum şi în funcţie de

vârsta animalului.Cantitatea de hrană disponibilă reprezintă un factor limitativ pentru efectivul unei specii. Pentru fiecare

individ există o cantitate minimă de hrană, care asigură supravieţuirea, şi o cantitate optimă, care asigură creşterea , dezvoltarea şi funcţiile fiziolofigice ale individului la parametri optimi. Cantitatea de hrană necesară unui individ variază în funcţie de specie, vârstă, sex, anotimp (necesarul fiind mai mare iarna). Adaptarea animalelor la reducerea hranei pe timp de iarnă se face prin migraţie (gâsca), hibernare (ursul), adaptare la o hrănire neregulată (lupul), realizarea rezervelor de hrană (veveriţa).

Relaţiile trofice din cadrul ecosistemului pot fi grupate în relaţii pradă-prădător, competiţie, comensalism, simbioză şi parazitism.

În cadrul ecosistemului, unitatea structurală elementară este nişa, constituită din ansamblul relaţiilor trofice şi al rtelaţiilor speciei cu mediul fizic în general. Mai multe nişe ocupate de indivizi ai unor specii diferite sunt reunite sub formă de lanţuri trofice, al căror ansamblu formează reţeaua trofică.

Vânatul şi factorii bioticiRelaţii intraspecificeRelaţiile intraspecifice se referă la relaţiile stabilite între indivizii aceleiaşi specii. Acestea sunt relaţii de

coexistenţă şi de condiţionare reciprocă, care în final determină menţinerea unui efectiv şi al unui nivel fiziologic optim, asigurând supravieţuirea speciei. Relaţiile intraspecifice sunt relaţii fundamentale şi derivate.

Relaţiile fundamentale asigură în mod direct reproducerea speciei şi menţinerea structurii populaţiei (a unei anumite ponderi a categoriilor de vârstă).

În această categorie sunt incluse relaţiile de competiţie intraspecifică, care asigură supravieţuirea sau dezvoltarea preferenţială a exemplarelor mai viguroase. Relaţiile de agregare în grupe (agregările mistreţilor, grupările sezoniere ale căprioarelor, haitele de lupi, stolurile de potârnichi) sunt relaţii de cooperare între indivizi care asigură supravieţuirea în condiţii nefavorabile, apărarea faţă de duşmanii naturali,etc.

Relaţiile derivate sunt relaţiile care iau naştere în urma creşterii densităţii populaţiei, sau pe baza unor reflexe de apărare şi dobândire a hranei (teritorialismul, lupta pentru hrană, canibalismul).

În cadrul relaţiilor intraspecifice menţionă stabilirea ierarhiilor în grupurile de animale, care se poate exprima prin poziţia animalului în grup în timpul deplasării, de accesul la hrană sau de comportamentul în perioada de reproducere.

Relaţii interspecificeSunt relaţii ce apar între specii diferite, între care se pot stabili raporturi neutre, de cooperare, conflictuale,

antagonice sau de parazitism. Relaţiile interspecifice se realizează de obicei în contextul lanţurilor trofice, în care distingem producători

(plantele verzi), consumatori primari, secundari şi terţieri şi descompunători. Relaţiile vânatului cu vegetaţiaRolul vegetaţiei în viaţa vânatului este acela de adăpost şi de furnizor de hrană. În acest sens, vegetaţia

forestieră furnizează ca hrană plante erbacee, arbuşti şi exemplare tinere ale speciilor arborescente. De la o plantă, însuşiri nutritive superioare sunt asigurate de frunze şi fructe, iarna fiind importantă prezenţa lujerilor, sau spre sfârşitul ei, a mugurilor.

Măsurile de tăiere (amploarea şi ritmul acesteia) şi plantările trebuie să vizeze asigurarea unui echilibru optim între pădure şi necesităţile de adăpost şi hrană ale vânatului, aşa numitul echilibru silvocinegetic.

Omul şi populaţiile de vânatInfluenţa omului asupra existenţei vânatului se face simţită sub multiple aspecte.

6

Vânătoarea intensivă a dus la împuţinarea sau chiar dispariţia unor specii de vânat, intervenţia omului prin recoltări selective pentru trofee, prin eliminarea exemplarelor bătrâne duce la modificarea structurii unor populaţii.

Defrişările masive, practicarea agriculturii, mecanizarea şi chimizarea acesteia au avut efecte importante asupra habitatului unor specii de animale. Practicarea monoculturilor pe suprafeţe extinse oferă avantaje unui număr restrâns de specii, ceea ce determină creşterea efectivelor speciilor avntajate, cu apariţia suprapopulării. Utilizarea ierbicidelor şi pesticidelor prin modificarea chimismului apei influenţează existenţa vieţuitoarelor acvatice.

Dezvoltarea reţelei de drumuri, poluarea prin reziduuri industriale sunt factori care pot provoca dezechilibre în rândul speciilor de vânat.

7