2. RĂSPÂNDIREA ORGANISMELOR

2.1. BIOSFERA: DEFINIŢIE ŞI LIMITE

2.2. AREALUL BIOGEOGRAFIC

2.2.1. Definiţia arealului şi metode de stabilire

2.2.2. Caracteristicile arealelor

2.3. MODALITĂŢI DE RĂSPÂNDIRE A

VIEŢUITOARELOR

2.4. FACTORII PALEOGEOGRAFICI AI

RĂSPÂNDIRII VIEŢUITOARELOR

2.4.1. Teorii privind evoluţia paleogeografică a

răspândirii vieţuitoarelor

2.4.2. Glaciaţiunile cuaternare şi repercusiunile lor

biogeografice

2.4. FACTORII PALEOGEOGRAFICI AI RĂSPÂNDIRII

VIEŢUITOARELOR

Teorii privind evoluţia paleogeografică a răspândirii vieţuitoarelor:

- puntea sau continentul Nord-Atlantic dintre America de Nord, Groenlanda, Islanda şi

Europa, care ar fi funcţionat în repetate rânduri în Paleozoic, Mezozoic şi la începutul

Terţiarului;

- Gondwana ar fi grupat din Carbonifer până în Triasic sau chiar Jurasic, America de Sud,

Africa, Madagascar, India peninsulară, Australia, Antarctida şi eventual Noua Zeelandă;

fragmentarea Gondwanei ar fi început în Triasic şi ar fi durat până în Jurasic;

- puntea africano-braziliană, rezultată din fragmentarea Gondwanei, reunea părţile

tropicale ale Americii de Sud şi Africii şi a funcţionat până în Cretacic;

- Lemuria, fragment al Gondwanei, făcea legătura între Madagascar şi India din Triasic

până la sfârşitul Cretacicului;

- puntea antarctică ar fi legat Patagonia şi Antarctida cu Australia sau Noua Zeelandă

(eventual cu amândouă) din Cretacic până la începutul Terţiarului;

- Au mai existat şi alte punţi: America Centrală (Pliocen),, lanţul munţilor Urali

(Oligocen), şi o punte continentală actuală, incompletă, constând dintr-un lanţ de insule –

Arh. Indonezian.

1. Teoria punţilor continentale – admite

existenţa unor legături între continente în

anumite perioade din trecut. Se acceptă cinci

continente intermediare sau punţi

intercontinentale:

2. Teoria permanenţei continentelor şi oceanelor – păstrarea configuraţiei continentelor

şi oceanelor din Paleozoic până în zilele noastre, singurele modificări recunoscute fiind

limita dintre uscat şi mare şi mările epicontinentale care înaintau sau se retrăgeau.

Teoria a fost emisă mai ales pe baza unor argumente geofizice, dar a fost acceptată de

numeroşi biogeografi care, în imposibilitatea unei explicaţii a răspândirii unor grupe au

recurs la rolul vântului ori al curenţilor marini. Adept al acestei teorii, zoogeograful Ph.

Darlington (1965) prezintă astfel evoluţia în timp şi spaţiu a vieţuitoarelor:

formarea speciilor în zona tropicală a Lumii Vechi (în primul rând în sudul Asiei);

pătrunderea în zona temperată nordică şi cea tropicală: Asia şi Europa, iar din Asia estică

în America de Nord şi de aici în cea de Sud;

pătrunderea în zona sudică temperată: în Australia şi Noua Zeelandă, dinspre Asia, iar în

părţile reci ale Americii de Sud din zona tropicală a aceluiaşi continent;

dispariţia treptată a multor specii în zona tropicală a Lumii Vechi, ulterior şi în cea a

Americii de Sud;

dispariţia treptată din zona temperată nordică;

supravieţuirea numai în zona temperată sudică.

3. Teoria translaţiei

continentelor („teoria lui

Wegener“, prezentată în

1928 în forma clasică) sau

„a driftului continental”,

susţine existenţa iniţială a

unui singur bloc continental

„Pangea", care s-a

fragmentat în timp,

păstrându-se legături

intercontinentale periodice

care au favorizat schimburi

de floră şi faună.

- paralelismul ţărmurilor (estic cu vestic al Atlanticului de sud, încadrarea Antarcticii între

sudul Americii de Sud, Africa, Madagascar, India, şi Australia),

- asemănările floristice şi faunistice între ţărmurile opuse, între continentele legate prin

punţi;

- contestată şi adusă iar în prim plan, de această dată susţinută de cercetări paleomagnetice,

această teorie nu mai reprezintă o ipoteză, ci un fapt bine stabilit, verificat, reconstituit şi

completat cu ajutorul calculatoarelor moderne.

Argumentele biogeografice

şi cele geofizice certifică

această ipoteză ca fiind cea

mai plauzibilă.

Glaciaţiunile cuaternare şi repercusiunile lor biogeografice

Pentru Europa Centrală cele patru faze de expansiune a gheţarilor s-au

denumit: Günz, Mindel, Riss şi Würm.

110.000-70,000 la 12-10.000 Würm Wisconsin

130-125.000 la 110.000 Riss-Würm Sangamon

200.000 la 130.000-125.000 Riss Illinoian

380.000-300.000 to 200.000 Mindel-Riss Yarmouth **

455.000-410.000 to 380.000-300.000 Mindel Kansan **

620.000 to 455.000-410.000 Günz-Mindel Aftonian **

680.000 to 620.000 Günz Nebraskan **

Deşi fazele glaciare au avut caracter global, manifestarea lor a avut aspect regional.

Analizele sporo-polinice - palinologia a descifrat evoluţia climatului cuaternar.

S-au separat astfel câteva tipuri de perioade fitoclimatice:

- perioade anaterme (de încălzire a climatului), relevate de scăderea frecvenţei de

polen de pin şi de mesteacăn şi de creşterea frecvenţei polenului unor esenţe cu

cerinţe mai termofile, în special extinderea alunului;

- perioade hipsoterme (de culminare a climatului călduros), relevate de frecvenţa

mare a esenţelor temofile (stejar, tei, ulm, carpen);

- perioade cataterme (de răcire a climatului), cu regresul esenţelor termofile şi

revenirea celor microterme.

Consecinţele biogeografice ale glaciaţiunilor

deplasări alternative NS şi SN (pentru emisfera boreală şi invers pentru cea australă) ale

florei şi faunei mai adaptabile // eliminarea speciilor cu cerinţe stricte şi supravieţuirea

celor cu valenţă ecologică mai largă, mai uşor adaptabile);

o sărăcire generală şi treptată a florei şi faunei preglaciare (P. Bănărescu, N. Boşcaiu,

1973);

dispariţia unor specii din Europa genuri ca Liriodendron, Catalpa, Magnolia şi

Pterocarya;

conservarea pe areale restrânse a unor genuri ca Sequoia şi Taxodium în America de

Nord, Metasequoia şi Glyptostrobus în Asia;

supravieţuirea unor specii = relicte fitogeografice – în staţiuni adăpostite (refugiile

glaciare) în care condiţiile nu s-au modificat foarte mult (lotusul tropical Nymphaea lotus

var. termalis şi gasteropodul de apă dulce Melanopsis pareyssi rezistă din Terţiar în apele

termale ale pârâului Peţea de lângă Oradea).

Fragmentarea arealelor unor elementele faunistice şi floristice „arcto-terţiare”, cu

răspândire circumpolară aproape uniformă în cele trei continente la sfârşitul Terţiarului;

orientarea lanţurilor muntoase: de la nord la sud – America de Nord, prezenţa munţilor

puţin înalţi în Asia estică;

munţii având orientarea vest-est în Europa sau prezenţa lanţurilor muntoase foarte înalte

din sud (Tian-Shan, Altai), au constituit o barieră de netrecut în calea florei şi faunei.

Ca urmare a deosebirilor mari de migrare nord-sud şi invers, au supravieţuit un număr

mare de specii în Asia estică şi sud-estul Americii de Nord, un număr mic în sudul

Europei (elemente arcto-terţiare) și în Asia vestică şi nordul Africii şi aproape deloc în

Siberia.

Arealul continuu al multor genuri a devenit discontinuu sau disjunct. Se cunosc mai

multe tipuri de disjuncţii:

- disjuncţii est asiatice-nordamericane – unele elemente termofile (genuri de peşti,

amphibieni, reptile şi de plante), în special arhaice, supravieţuiesc numai în Asia estică

şi sudul Americii de Nord; glaciaţiunile le-au restrâns arealele şi le-au suprimat în

Europa;

- disjuncţii eurasiatice-nordamericane – genuri de stepă şi semideşert din podişurile şi

stepele central-asiatice, pe de o parte, şi sud-vestul Americii de Nord, pe de altă parte,

care şi-au restrâns şi mai mult arealele; şi aceste disjuncţii sunt mai vechi;

- disjuncţii europeo-nordamericane – se referă la unele genuri de animale de apă dulce,

elemente arcto-terţiare rămase numai în Europa şi America de Nord;

- disjuncţii palearctice – genuri de peşti de apă dulce din Europa şi Asia estică, lipsind

din Siberia datorită glaciaţiunilor şi din America de Nord datorită răspândirii

exclusiv eurasiatice (palearctice);

unele specii şi genuri cu arealul fragmentat în trei (Europa, Asia estică, America de

Nord) prezintă în acelaşi timp o disjuncţie europeo-nordamericană şi una est-vest-

palearctică.

Unele relicte terţiare care au supravieţuit în refugiile glaciare şi-au extins apoi

arealele; aceste refugii au devenit astfel centre de răspândire postglaciară. Se

consideră ca foarte importante, pentru elementele de pădure şi câmpii umede,

următoarele refugii: mediteranean, armeano-persic, est-asiatic, afganistan, Tian-Shan

şi Mongolia, pentru Eurasia şi câteva pentru America de Nord. Fauna dulcicolă a avut

mai multe refugii în spaţiul mediteranean: iberic, italian, vest-balcanic, ponto-caspic,

acestea diferenţiindu-se prin specii diferite.

Zonele tropicale au fost, de asemenea, afectate de oscilaţiile climatice cuaternare,

alternanţa de perioade pluviale şi interpluviale favorizând pe rând expansiunea florei

şi faunei de pădure ecuatorială, respectiv a savanei, în perioadele interpluviale

secetoase.

Numărul de taxoni din floră şi faună a suferit numeroase modificări, nu toate în sensul

reducerii acestuia, ci şi al apariţiei de noi specii în urma proceselor de subspeciaţie şi

speciaţie favorizate de izolarea geografică. Aşa se explică numărul foarte mare de

specii înrudite care caracterizează fiecare alt refugiu din Asia Centrală sau America de

Nord. Se afirmă că glaciaţiunea a dus la reducerea numărului total de genuri

preglaciare şi, totodată la creşterea numărului total de specii.