bilete proba orala bacalaureat 2009 limba romana cu cerinte

1

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII

CENTRUL NAŢIONAL PENTRU CURRICULUM ŞI EVALUARE ÎN

ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

BACALAUREAT 2009

SUBIECTE PENTRU PROBA ORALĂ

2

I. Precizări metodologice Conform programei şcolare pentru examenul de bacalaureat 2009, proba orală vizează competenţele de comunicare orală, aplicate în receptarea mesajelor orale şi scrise şi în producerea unor tipuri de discurs (descriptiv, informativ, narativ, argumentativ) exersate în cadrul învăţământului liceal. Curriculumul liceal, care stabileşte principiul studierii limbii şi literaturii române din perspectivă comunicativ-funcţională, pune accent pe latura formativă a învăţării, fiind centrat pe achiziţionarea de competenţe, fapt care a determinat precizarea, în programa de bacalaureat, a competenţelor de evaluat şi a conţinuturilor din domeniile: A. literatura română, B. limbă şi comunicare. Pentru bacalaureatul 2009, în proiectarea subiectelor pentru proba orală se va avea în vedere principiul complementarităţii, în sensul că prin proba orală se vor evalua alte competenţe specifice sau alte valori ale acestor competenţe faţă de proba scrisă, după cum urmează: -1.1. Utilizarea adecvată a strategiilor şi a regulilor de exprimare orală în monolog şi în dialog, în vederea realizării unei comunicări corecte, eficiente şi personalizate, adaptate unor situaţii de comunicare diverse; - 1.3. Identificarea particularităţilor şi a funcţiilor stilistice ale limbii în receptarea diferitelor tipuri de mesaje/ texte; - 1.4. Receptarea adecvată a sensului/ a sensurilor unui mesaj transmis prin diferite tipuri de mesaje orale sau scrise; - 1.5. Utilizarea adecvată a achiziţiilor lingvistice în producerea şi în receptarea diverselor texte orale şi scrise, cu explicarea rolului acestora în construirea mesajului; - 2.1. Identificarea temei şi a modului de reflectare a acesteia în textele studiate sau în texte la prima vedere; - 2.5. Compararea unor viziuni despre lume, despre condiţia umană sau despre artă reflectate în texte literare, nonliterare sau în alte arte; - 2.6. Interpretarea textelor studiate sau la prima vedere prin prisma propriilor valori şi a propriei experienţe de lectură; - 3.2. Construirea unei viziuni de ansamblu asupra fenomenului cultural românesc, prin integrarea şi relaţionarea cunoştinţelor asimilate; - 4.1. Identificarea structurilor argumentative în texte literare şi nonliterare studiate sau la prima vedere; - 4.2. Argumentarea unui punct de vedere privind textele literare şi nonliterare studiate sau la prima vedere; - 4.3. Compararea şi evaluarea unor argumente diferite, pentru formularea unor judecăţi proprii. Biletul de examen va conţine un scurt text literar sau nonliterar, la prima vedere pentru candidat (texte literare: proză, poezie, dramaturgie; texte nonliterare, memorialistice, epistolare, jurnalistice, juridic-administrative, ştiinţifice, argumentative, mesaje din domeniul audio-vizualului) şi trei cerinţe specifice, desprinse din lista de cerinţe generale/ itemi (câte una pentru fiecare dintre domeniile de investigare enunţate mai jos, care pot fi particularizate/ tratate prin raportare le specificul respectivului text; a se vedea modelele anexate):

A. Cerinţe privind emiţătorul (cine emite mesajul, din ce perspectivă/ ipostază, cu ce intenţie, în ce context etc.);

B. Cerinţe privind structura/ compoziţia/ mesajul textului (identificarea ideilor, disocierea faptelor de opinii, a elementelor obiective de cele subiective, a argumentelor de contraargumente, identificarea unor structuri şi tehnici argumentative/ informative/ descriptive/ narative etc.);

C. Cerinţe privind construirea unei interpretări/ exprimarea unei opinii argumentate (despre aspecte/ argumente/ idei/ afirmaţii/ atitudini evidente în textul dat, cu privire la o perspectivă actuală asupra ideilor exprimate, despre

3

opţiunea, pe baza experienţei personale, pentru una sau alta dintre soluţiile propuse/ care se conturează etc.).

În răspunsul la sarcinile de lucru indicate prin cerinţele nr. 1 şi nr. 2,

candidatul se va referi strict la informaţiile oferite de textul extras (şi numai în mod excepţional, pentru completarea răspunsului, poate opta şi pentru referirea la alte texte, similare sau diferite, pe care le cunoaşte, fără însă ca examinatorul să-i solicite acest lucru).

În răspunsul la cerinţa nr. 3 (construirea unei interpretări/ exprimarea unei opinii argumentate), candidatul poate face referire şi la alte texte/ teme/ idei/ informaţii din propria experienţă/ învăţare, dar numai în concordanţă cu informaţiile/ ideile/ semnificaţiile/ mesajul textului pe care l-a extras în faţa comisiei de examen.

Examinatorul poate interveni cu întrebări ajutătoare numai în situaţia în care

vor considera că răspunsul este confuz/ incomplet/ evaziv, fără însă a deturna sensul/ ideea/ mesajul transmis de monologul oral al candidatului. Judecata de valoare a examinatorului se exprimă prin nota acordată candidatului pentru calitatea şi pertinenţa fiecărui răspuns la cerinţele textului, formulate pe biletele de examen, urmărindu-se atât aplicarea cunoştinţelor, cât şi construcţia discursului argumentativ (structuri, conectori şi tehnici argumentative), adecvarea elementelor verbale, nonverbale şi paraverbale la situaţia de comunicare.

Îi este interzis examinatorului să adreseze candidatului întrebări care ies din

sfera cerinţelor formulate pe biletul de examen sau să le înlocuiască pe acestea cu alte întrebări, subiectiv considerate ca fiind mai potrivite unei situaţii date (caz în care s-ar vicia notarea candidatului).

II. Exemple de subiecte pentru proba orală …………………………………………………………………………………….

Biletul nr. 1 ACTUL I, Scena 3

Chiriţa, Guliţă, Şarl, Safta, Ion. (Ion vine alergând dintre culisele din dreapta. Ceilalţi ies din casă şi se cobor în cerdac.)

GULIŢĂ: Cine mă cheamă?... Nineaca! SAFTA: Ce este?... Ce este? ŞARL: Qui diable?... Ah, madame!...* ION: Aud, cucoană… Iaca ia… CHIRIŢA: Da’ veniţi azi de ma coborâţi de pe cal… Ce, Doamne iartă-mă!... aţi

adormit cu toţii? (Ion se pune dinaintea calului şi-l apucă de zăbale ca să-l ţie. Ceilalţi se adună

împrejurul Chiriţei.) GULIŢĂ: Ba nu, nineacă… dar învăţam Telemac* cu monsiu dascalu. […] CHIRIŢA: Quel bonheur! Gugulea nineacăi!... Auzi ce spune monsiu Şarla?... Zâce

că ai să vorbeşti franţuzăşte ca apa… N’est-ce pas, monsieur Charles, qu’il parlera comme l’eau?

ŞARL: Comme?... Ah, oui, oui… vous dites comme ça en moldave… Oui… oui. CHIRIŢA: Da’ ian să-i fac eu un examen… Guliţă, spune nineacăi, cum să

cheamă franţuzăşte furculiţă? GULIŢĂ: Furculision. CHIRIŢA: Frumos… Dar friptură?

4

GULIŢĂ: Fripturision. CHIRIŢA: Prea frumos… Dar învârtita? GULIŢĂ: Invartision. CHIRIŢA: Bravo… Guliţă!... Bravo, Guguliţă!... (Îl sărută.) ŞARL (în parte, furios): Gogomanition, va!...

(Vasile Alecsandri, Chiriţa în provinţie)

* Qui diable?... Ah madame! (fr.) – Cine dracu?... Ah, doamnă! * Întâmplările lui Telemac, fiul lui Ulise – poem epic în proză al scriitorului

francez Fénelon 1. Precizează perspectiva pe care o are autorul textului dramatic, asupra unor

comportamente şi a moravurilor din Moldova (din perioada 1840-1870). 2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul citat (la alegere, dintre

nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual).

3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o informaţie/ o idee identificată în text.

…………………………………………………………………………………………………………… Biletul nr. 2

Spirit mai mult empiric decât speculativ, Maiorescu trase imediat concluziile

practice ale poziţiei lui estetice: arta îşi are scopul în sine, adică în emoţia estetică, şi nu în altceva; arta este pentru artă. Şi cum piesele lui Caragiale erau acuzate de imoraliate, greutatea apărării trebuia să cadă în această direcţie, adică asupra raporturilor dintre artă şi morală. Are arta vreo misiune morală? Se întreabă el. „Da, arta a avut totdeauna misiune morală şi orice adevărată operă artistică o îndeplineşte.” Rămâne însă de văzut în ce constă moralitatea artei... Morala rezidă în însăşi esenţa artei; din moment ce egoismul este principiul oricărui rău şi natura emoţiei estetice e de a ne ridica prin uitare de sine deasupra lui în lumea ficţiunii ideale, măcar pentru o clipă, atât cât ţine emoţia estetică, urmează de la sine că arta este morală prin însăşi definiţie. Pusă astfel, şi nici nu poate fi altminteri, concluzia e că arta nu are alte scopuri morale decât cel ce e însăşi esenţa ei, a înălţării impersonale, a dezrobirii omului din cătuşele egoismului; arta nu poate avea alte intenţii ce-l împlântă pe om în contingent, intenţii politice sau moralizatoare. [...] Maiorescu rămâne, aşadar, egal cu sine însuşi, teoreticianul unei arte dezinteresate, lipsită de orice tendinţă practică, adversarul literaturii de caracter politic, moral şi chiar patriotic. (E. Lovinescu, Titu Maiorescu)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează importanţa lui Titu Maiorescu pentru literatura română.

2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).

3. Formulează propriul răspuns la întrebarea Are arta vreo misiune morală?, exemplificându-ţi opinia prin referire la opera literară a unuia dintre marii clasici ai literaturii române (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, I.L.Caragiale).

......................................................................................................................... Biletul nr. 3

5

Caracterul însă al unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât ştie însuşi profesorul. Odată interesul inteligenţei trezit pentru obiecte, odată simţirile sau judecata deprinse la observaţie, elevul ajunge prin proprie gândire la rezultate cari nu stau în carte. Dar să lăsăm aceasta; destul că şcoala n-ar trebui să fie o magazie de cunoştinţe străine, ci o gimnastică a întregei individualităţi a omului; elevul – nu un hamal care-şi încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, sub care geme, ci un om care-şi exercită toate puterile proprii ale inteligenţei, întărindu-şi aparatul intelectual, precum un gimnast îşi împuterniceşte pân-în gradul cel mai mare aparatul fizic, fie-n vigoare, fie-n îndemânare.

Aici vorbim, se-nţelege, de învăţământul educativ din şcolile primare şi secundare, nu de universităţi. La cele dentâi metodul de predare e lucrul de căpetenie; la universităţi metodul e indiferent, căci aci se cere ştiinţă şi numai ştiinţă. […] Esenţa universităţii rămâne ştiinţa, abstracţie făcând de orice alt scop; pe când esenţa celorlalte şcoli e creşterea.

Mihai Eminescu, [,,Nu ştim cum să ne esplicăm…”], în Timpul, V, nr. 154, din 12 iulie 1880; articol polemic faţă de propunerea ziarului Românul de introducere în şcolile primare a unui tratat popular de agronomie, în locul cărţilor de citire; reprodus în M. Eminescu, Opere, XI, Publicistică, Editura Academiei, Bucureşti,1984, p. 244

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre şcoală, aşa cum se reflectă în

textul de mai sus. 2. Precizează tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat. 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Esenţa

universităţii rămâne ştiinţa, abstracţie făcând de orice alt scop; pe când esenţa celorlalte şcoli e creşterea.

.........................................................................................................................

Biletul nr. 4

TITLUL I Principii generale

ARTICOLUL 1 Statul român

(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. (2) Forma de guvernământ a statului român este republica. (3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate. (4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale. (5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

ARTICOLUL 2 Suveranitatea

(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. (2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

6

Constituţia României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767, din 31/10/2003

1. Precizează scopul comunicării şi specificul relaţiei emiţător – receptor, aşa

cum rezultă din textul dat. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie, identificate în text

(particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).

3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre prevederile unui articol al Constituţiei României, corelând informaţia din text cu date din alte surse (literatură, mass-media, documente oficiale etc.).

........................................................................................................................................

III. Baremul de evaluare a răspunsului oral* Criterii de apreciere

Punctaj acordat Detalierea punctajului

1. Aplicarea cunoştinţelor în analiza textelor literare/ nonli-terare (adecvarea la subiect; organi-zarea ideilor, corectitudinea răspunsului)

3 p. 3 p. – Candidatul prezintă un discurs adecvat subiectului/ cerinţei. Răspunsul este complet (include toate informaţiile necesare) şi convingător. 2 p. – Candidatul îşi adecvează răspunsul la subiect, cu unele ezitări. Răspunsul este corect, dar incomplet. 1 p. – Candidatul prezintă coordonatele subiectului în mod satisfăcător, dar are lacune vizibile în cunoştinţe. 0 p. – Raportarea la subiect este nesatisfăcătoare. Candidatul nu răspunde cerinţei de pe biletul de examen şi nici întrebărilor ajutătoare ale examinatorului.

2. Utilizarea corectă şi adecvată a limbii române în comunicarea orală

3 p. 3 p. – Candidatul stăpâneşte competenţa de comunicare necesară, pe care o aplică prin utilizarea corectă şi adecvată a limbii române literare. Expunerea orală este fluentă, bine organizată şi convingătoare. Registrul de comunicare este adecvat competenţei comunicaţionale şi personalizat. 2 p. – Candidatul stăpâneşte competenţa de comunicare necesară, pe care o aplică prin utilizarea corectă şi adecvată a limbii române literare. Expunerea orală este relativ fluentă, cu anumite sincope şi cu grad redus de persuasiune. Registrul de comunicare este adecvat competenţei comunicaţionale şi personalizat. 1 p. – Candidatul deţine competenţa de comunicare susţinută de vocabular şi de morfosintaxă, expunerea lăsând impresia generală de improvizaţie. Registrul de comunicare ales este cel adecvat, însă vocabularul este limitat. 0 p. – Limba literară nu este folosită în mod

7

satisfăcător, existând abateri de la uzaj, nepermise în comunicarea formală. Expunerea este sincopată, cu repetarea unor idei, cu pauze sau cu ezitări.

3. Argumentarea orală a propriilor opinii asupra textului literar/ nonliterar

3 p. 3 p. – Argumentele prezentate conţin elemente de originalitate şi sunt înlănţuite logic, susţinând gândirea critică a candidatului, aplicată contextului. Elaborarea argumentării orale respectă construcţia discursului argumentativ (structuri, conectori şi tehnici argumentative) şi adecvarea în totalitate a elementelor verbale, nonverbale şi paraverbale la situaţia de comunicare. 2 p. – Argumentele prezentate sunt înlănţuite logic, susţinând gândirea critică a candidatului, aplicată contextului. Elaborarea argumentării orale respectă, în mare, construcţia discursului argumentativ (structuri, conectori şi tehnici argumentative) şi adecvarea parţială a elementelor verbale, nonverbale şi paraverbale la situaţia de comunicare. 1 p. – Argumentele prezentate sunt disparate sau există un unic argument. Elaborarea argumentării orale respectă doar accidental construcţia discursului argumentativ (structuri, conectori şi tehnici argumentative) şi adecvarea elementelor verbale, nonverbale şi paraverbale la situaţia de comunicare. 0 p. – Argumentele prezentate sunt insuficiente pentru a se forma o imagine concludentă asupra cunoştinţelor candidatului. Argumentarea orală nu respectă construcţia discursului argumentativ sau tehnica argumentării.

*Notă! Se acordă un punct din oficiu.

Răspunsul candidatului se apreciază prin note întregi de la 1 la 10, în funcţie de

punctajul de evaluare stabilit pe baza următoarelor criterii de apreciere: aplicarea cunoştinţelor în receptarea şi analiza textelor literare sau nonliterare - 3 p.; utilizarea corectă şi adecvată a limbii române în comunicarea orală - 3 p.; argumentarea orală a propriilor opinii asupra unui text literar/ nonliterar - 3 p.

La totalul celor nouă puncte se adaugă un punct din oficiu. Un candidat se consideră promovat la proba orală dacă a obţinut minimum nota finală 5 (cinci).

Cele trei criterii de apreciere vor fi urmărite de către fiecare examinator, pe tot parcursul expunerii orale a candidatului, fapt care facilitează aprecierea finală obiectivă. Fiecare examinator completează propriul borderou de lucru, în care trece numele candidatului, punctajele acordate pentru fiecare criteriu de apreciere şi punctajul final/ nota acordată.

NOTĂ! Pentru candidaţii care vor susţine examenul de bacalaureat în baza unor programe şcolare valabile pentru anul 2007, subiectele pentru proba orală la disciplina limba şi literatura română se află publicate pe site-ul www.subiecte2007.edu.ro.

8

IV. Lista cu cerinţe generale/ itemi pentru evaluarea prin

proba orală (folosită ca bază pentru cerinţele specifice care vor însoţi textul literar sau nonliterar, la prima vedere, de pe biletul pe care îl extrage candidatul în faţa comisiei de examinare)

A. Identificarea emiţătorului şi a contextului • identificarea şi/ sau prezentarea contextului în care este construit/ emis

mesajul; • identificarea emiţătorului şi/ sau prezentarea ipostazei/ ipostazelor acestuia; • identificarea şi/ sau comentarea perspectivei/ a atitudinii/ a punctului de

vedere/ a opiniei emiţătorului; • identificarea scopului comunicării şi a particularităţilor relaţiei emiţător-

receptor. B. Reflectarea asupra elementelor constitutive ale mesajului • identificarea tipului de text (narativ, descriptiv, informativ, argumentativ) şi a

unor elemente de structură şi de compoziţie (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.);

• identificarea unor fapte de limbă la nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual;

• disocierea între sensul propriu şi cel figurat, între sensul general şi cel contextual, între sensul concret şi cel abstract al unor cuvinte/ sintagme/ unităţi frazeologice;

• identificarea unor elemente de referinţă ale conţinutului de idei al textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, contraargumente, fapte, opinii/ sugestii).

C. Construirea unei interpretări/ exprimarea argumentată a unui punct de vedere

• prezentarea cauzei/ a motivului care determină atitudinea personajelor/ a punctului de vedere al autorului;

• discriminarea între fapte şi opinii, identificate într-un text dat; • analiza argumentelor şi/ sau a contraargumentelor identificate în textul dat; • compararea unor fapte/ opinii/ argumente identificate într-un text, pe baza

unor relaţii de tipul asemănare-deosebire/ puncte covergente-puncte divergente/ obiectiv-subiectiv/ perimat-modern/ eficient-ineficient, general-particular etc.;

• formularea unei înţelegeri globale: prezentarea mesajului unui text/ a semnificaţiei mesajului/ exprimarea argumentată a unui punct de vedere personal asupra mesajului identificat în textul dat;

• construirea unei interpretări: comentarea unor informaţii/ fapte/ idei/ atitudini/ puncte de vedere identificate în text, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale;

• susţinerea sau combaterea unui argument/ a unui punct de vedere/ a unei idei/ a unei atitudini identificate într-un text dat;

• formularea/ reformularea unei ipoteze şi/ sau a unei concluzii, pe baza faptelor prezentate în text;

• construirea unei interpretări: interpretarea dintr-o altă perspectivă, decât cea a autorului, a unei informaţii/ a faptelor/ a opiniilor prezentate în textul dat;

• formularea unui raţionament care să susţină o concluzie personală, pe baza corelării a două informaţii din text sau a corelării informaţiei din text cu date din afara acestuia/ din alte surse;

9

• emiterea unei judecăţi de valoare asupra unei informaţii/ a unei idei/ a mesajului unui text, pe baza valorilor şi a convingerilor personale.

V. Subiectele pentru proba orală (limba şi literatura română)

........................................................................................................................................

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII Centrul Naţional pentru Curriculum şi Evaluare în Învăţământul Preuniversitar

Biletul nr. 1

Definiţia genealogică a limbii române. Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de Sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre. Acei care ne-au transmis limba latină, din tată în fiu, în aceste părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc aceeaşi limbă (latina), spre deosebire de cei care vorbeau alte limbi. Se poate deci vorbi, în acest caz, de „voinţa” vorbitorilor de a întrebuinţa o anumită limbă, şi nu alta. Această limbă a suferit însă transformări neîncetate, atât prin evoluţia ei normală, cât şi prin influenţa exercitată de limbile cu care a venit în contact.

Teritoriul de formare. Limba română s-a dezvoltat pe o largă bază teritorială romanizată, cuprinzând provincia Dacia nord-dunăreană propriu-zisă, adică Oltenia, Banatul şi Transilvania, şi celelalte teritorii care n-au intrat sub autoritatea romană (106 d.H.), fiind locuite de către „dacii liberi”, Muntenia şi sudul Moldovei, iar la vest şi sud-vest provinciile romanizate au stat întotdeauna în strâns contact, atât administrativ, cât şi comercial, cu Dacia: Panonia, Dardania, cele două Moesii.

(Al. Rosetti, Istoria limbii române) 1. Precizează punctul de vedere al autorului referitor la originea limbii române. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului ştiinţific citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.). 3. Formulează o concluzie personală asupra informaţiilor din text, corelându-le cu propriile cunoştinţe. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 2

Numărul veteranilor aşezaţi în Dacia trebuie să fi fost considerabil, de vreme ce, în limba română, noţiunea de om în vârstă, cu ani mulţi, este exprimată tocmai de acest cuvânt. Fiindcă bătrân nu e altceva decât veteranus modificat după regulile limbii noastre. În alte limbi romanice, în franţuzeşte, de pildă, sau în italieneşte, se întrebuinţează pentru a exprima noţiunea de bătrân, cuvinte care derivă din corespunzătorii latini vetus (vieux, vecchio) sau senex. Numai la noi a biruit acest termen militar, veteranus, ceea ce dovedeşte frecvenţa cuvântului, deci şi a celor care se numeau astfel, în Dacia. Şi orăşeni trebuie să fi fost mulţi, de vreme ce un cuvânt reprezentativ de al lor, pavimentum, care însemna pavaj, podea, a ajuns să fie întrebuinţat pentru a exprima o noţiune tocmai caracteristic rurală, pământul. Evident, şi orăşenii şi sătenii din Dacia au cunoscut şi cuvântul aşa de obişnuit, terra. De ce însă, în timp ce în celelalte limbi romanice, solul e designat prin termeni ce provin din acest cuvânt, la noi s-a impus termenul orăşenesc pavimentum, terra rămânând cu înţelesul derivat de ţară? Explicaţia credem că ar fi următoarea: ca să ajungă a birui, pentru exprimarea unei noţiuni fundamentale şi de întrebuinţare permanentă, termenul – impropriu de fapt – pavimentum a trebuit să fie utilizat de un număr considerabil de orăşeni de la care să-l fi luat ruralii. Acesta a fost cazul însă atunci când oraşele Daciei, fiind ameninţate de năvălitori care le vizau în primul rând, populaţia lor s-a retras prin locuri mai ferite, prin satele şi pădurile vecine. Chiar dacă însă generalizarea acestui cuvânt şi formarea înţelesului său actual se vor fi petrecut în alte condiţiuni, nu e mai puţin adevărat că el constituie un indiciu al însemnătăţii pe care a avut-o în romanismul dacic elementul orăşenesc.

(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor pentru tineret îndeosebi)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează contribuţia elementului

orăşenesc în romanismul dacic. 2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în fragmentul

citat. 3. Comentează un fapt, o informaţie sau o idee identificată în text, valorificând

propriile cunoştinţe despre originile şi evoluţia limbii române. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 3

Româna comună este o etapă fundamentală din istoria veche a limbii noastre.

Pentru a o defini mai limpede, este necesar să ne reamintim că româna s-a constituit pe un teritoriu întins, care cuprindea regiuni romanizate nord- şi sud-dunărene. De-a lungul câtorva veacuri şi în condiţii particulare de utilizare, din latina dunăreană se va dezvolta un nou idiom*, cu individualitate proprie – limba română a cărei primă fază şi formă de existenţă poartă numele de română comună. Această denumire indică un idiom folosit ca unic mijloc de comunicare de un însemnat număr de vorbitori, care ocupau spaţii vaste, situate în stânga şi în dreapta Dunării; mai exact, româna comună era „limba vorbită de strămoşii dacoromânilor, aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor de azi, înainte ca orice legătură între ei să fi fost întreruptă” (S. Puşcariu, 1974, p. 58). Iniţial, românii de la nordul şi sudul Dunării formau o comunitate teritorială şi de civilizaţie, „oglindită în unitatea limbii” (Al. Rosetti, 1968, p. 352); mai târziu, unitatea de limbă şi de civilizaţie se va sparge, rezultatul ultim fiind constituirea celor patru dialecte româneşti: aromân, dacoromân, meglenoromân, istroromân. Cu acest proces se încheie perioada numită româna comună, iar de aici înainte fiecare variantă dialectală va urma o linie proprie de evoluţie.

(Maria Cvasnîi Cătănescu, Limba română - Origini şi dezvoltare) *idiom, idiomuri, s.n. – termen general care denumeşte o unitate lingvistică (limbă, dialect, grai). 1. Precizează punctul de vedere al autoarei referitor la româna comună. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului ştiinţific citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.). 3. Formulează o concluzie personală asupra informaţiilor din text, corelându-le cu propriile cunoştinţe. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 4

Recurgerea la împrumuturi din alte limbi este favorizată şi, adeseori, determinată

de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt: vecinătatea geografică, amestecul de populaţie (sau chiar convieţuirea propriu-zisă) şi relaţiile de ordin politic, economic şi cultural, care se pot stabili între diverse popoare aflate, uneori, la distanţe considerabile. Ca mijloc extern de îmbogăţire a vocabularului, împrumutul lexical este un fapt obiectiv şi el apare ca o consecinţă de ordin lingvistic a unor factori extralingvistici, cum sunt cei enumeraţi mai înainte. Cuvintele luate din alte limbi sunt, în chip firesc, adaptate la sistemul fonologic şi morfologic al limbii receptoare sau influenţate. În procesul adaptării (pe care ne mulţumim numai să-l menţionăm), are mare importanţă calea pe care pătrund cuvintele dintr-o limbă într-alta. Acestea pot fi împrumutate fie pe cale directă (ceea ce presupune un contact nemijlocit între populaţii cu limbi diferite), fie pe cale indirectă (adică prin intermediul cărţilor şi al scrisului, în general). Pe calea directă sau orală (care are de cele mai multe ori un caracter popular), au pătruns în limba română o serie de cuvinte slave şi maghiare, iar, mai rar, turceşti, greceşti şi de alte origini. Pe calea indirectă (care are un caracter cult sau livresc), au apărut la noi mai întâi o serie de cuvinte slave, cărora, după secolul al XVI-lea, le-au urmat împrumuturi de origine latină şi greacă, în special în scrierile cu caracter istoric. (coord. Theodor Hristea, Împrumuturi lexicale în limba română, în Sinteze de limba română) 1. Precizează punctul de vedere al autorului referitor la problematica abordată. 2. Prezintă două elemente de referinţă ale conţinutului de idei al textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii/ sugestii). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre o informaţie, o idee sau mesajul textului, pe baza propriilor cunoştinţe. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 5

Perioada strict actuală, de după 1989, se caracterizează printr-o dinamică a

uzului ieşită din comun, pe fondul unei libertăţi vecine cu anarhia, şi prin tendinţe de contestare şi modificare a normei. Dinamica uzului din ultima perioadă a fost studiată mai ales în sectorul vocabularului. Aspecte diverse şi priviri de ansamblu se găsesc în cartea Floricăi Dimitrescu Dinamica lexicului românesc – ieri şi azi

şi în cea a

Adrianei Stoichiţoiu-Ichim Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe, creativitate. Ca aspecte speciale s-au studiat împrumuturile noi, în particular anglicismele (cărţile Georgetei Ciobanu, articolele Adrianei Stoichiţoiu-Ichim), formarea de cuvinte noi, respectiv productivitatea unor formanţi şi a unor baze (articole şi comunicări de Mioara Avram, Florica Dimitrescu, Th. Hristea), şi transferul semantic de la un stil funcţional la altul (contribuţiile Angelei Bidu-Vrănceanu şi ale Rodicăi Zafiu). […] Starea limbii române din perioada actuală în sens restrâns este considerată de mulţi contemporani alarmantă şi descrisă în termeni dintre cei mai negativi cu putinţă. Mi-am exprimat şi cu alte prilejuri

părerea că etichetele de genul

stricare/urâţire sunt nejustificate şi lamentările aferente exagerate. Avem a face cu o perioadă marcată de dinamică – aşa cum au fost şi alte perioade în istoria limbii române moderne –, iar dinamica înseamnă viaţă intensă şi creativitate. Chiar dacă are şi manifestări nedorite, dinamica limbii este un fenomen natural obiectiv.

(Mioara Avram, Consideraţii asupra dinamicii limbii şi asupra studierii ei în româna actuală)

1. Precizează punctul de vedere al autoarei în legătură cu dinamica limbii române actuale, aşa cum rezultă din textul dat. 2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autoarei dinamica înseamnă viaţă intensă şi creativitate, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 6

În tezaurul popular (costum, ţesături, scoarţe, habitat, melodii, legende, poeme), le

e foarte greu specialiştilor să stabilească originile, influenţele, inovaţiile locale… Ce ne vine din moştenirea autohtonă, pre-romană (s-a observat de pildă că croiala iilor este aceeaşi pe care ne-o arată Columna Traiană la femeile dace!), ce vine de la aportul mediteranean al coloniştilor romani [...], ce ne-au adus slavii şi ce le-am dat noi lor – căci în muzică şi port popular, de pildă, ce a dat şi ce a primit fiecare e adesea foarte greu de deosebit.

Alături de acest „stoc” local, ne vin deodată (aparent nu înainte de secolul al XIII-lea) modele bizantino-slave în arhitectură, pictură religioasă, literatură, care, în manifestările culte, ne fac să aparţinem civilizaţiei bizantine în formele ei tardive. Noi le vom imprima curând diferenţe caracteristice, fie prin creaţie pură, fie printr-o influenţă apuseană gotică […].

(Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri de…)

1. Identifică perspectiva din care autorul analizează influenţele exercitate asupra culturii române. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului ştiinţific citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.). 3. Formulează o concluzie personală asupra informaţiilor din text, corelându-le cu propriile cunoştinţe.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 7

În Letopiseţul Ţării Moldovei, care cuprinde istoria Moldovei de la descălecat

până la domnia a doua a lui Aron-Vodă, simţim întâiaşi dată la temelia unei scrieri româneşti bătând o inimă românească. O iubire adâncă de neam, o durere sinceră pentru relele ce bântuie ţara sa şi o mândrie naţională pentru faptele eroice din trecut tremură în glasul povestitorului. Nota personală a scriitorului răsare uneori spre a înviora rândurile sale, iar critica justă, şi la nevoie aspră, chiar faţă de domn, e dovada independenţei sale […].

Un farmec deosebit dă cronicii lui Ureche limba în care e scrisă. Înaintea noastră nu mai avem o operă tradusă în întregime, care să redea într-o formă influenţată de original idei gândite de altă minte, ci o scriere imaginară – mai ales în partea finală, cu povestirea evenimentelor dintre anii 1587-1594, întemeiată pe tradiţia orală – turnată de-a dreptul în îmbrăcămintea ei de vorbe. Sintaxa e curat românească, neologismele lipsesc şi termenii necesari sunt căutaţi în limba de toate zilele, care era pe vremea aceea şi graiul poporului, limpede, vânjos şi plin de imagini. În limba noastră pătrunde acum o comoară lexicală necunoscută scrierilor bisericeşti, cu cercul lor restrâns de noţiuni. Adesea ne surprinde eleganţa unei întorsături de frază, vioiciunea unei locuţiuni idiomatice, iar arhaismele dau acestui grai cumpătat un deosebit parfum de vechime.

(Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche) 1. Precizează perspectiva din care autorul analizează limba cronicii lui Grigore

Ureche. 2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative în textul citat. 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Sintaxa e curat

românească, neologismele lipsesc şi termenii necesari sunt căutaţi în limba de toate zilele, care era pe vremea aceea şi graiul poporului, limpede, vânjos şi plin de imagini. În limba noastră pătrunde acum o comoară lexicală necunoscută scrierilor bisericeşti, cu cercul lor restrâns de noţiuni.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 8

Deşi n-a văzut (rod al mentalităţii feudale) utilitatea unirii politice a tuturor

românilor, Miron Costin are meritul de a fi demonstrat convingător unitatea poporului român pe cuprinsul vechii Dacii. În De neamul moldovenilor afirmă chiar la început: „Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sântu lăcuitorii ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, că toţi un neam şi odată discălecaţi sântu.”

El subliniază prezenţa masivă a elementului românesc în Transilvania […] Cât despre munteni, la care face referiri frecvente, ei sunt priviţi drept „rude şi fraţi ai noştri, aflători în aceeaşi soartă şi suferinţe cu noi.”

Conştiinţa latinităţii şi a unităţii poporului român este efectul cel mai fecund al activităţii de istoric şi ideolog a lui Miron Costin. Rezultatul deliberat al scrierilor sale este formarea conştiinţei de sine a poporului român. „Caută acum cu cugetul”, îl îndeamnă el pe cititor, faţă de care se simte dator a-i modela conştiinţa: „Caută-te dară acum cetitorule, ca într-o oglindă şi te priveşte de unde eşti, lepădându de la tine toate celelalte basne*, câte unii au însemnatu de tine.”

Este rezultatul practic cel mai important al activităţii lui Miron Costin. (Mircea Scarlat, Introducere în opera lui Miron Costin)

*basnă, basne, s.f. – (înv.) povestire, relatare mincinoasă, scornită, falsă.

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează contribuţia lui Miron Costin la dezvoltarea spiritualităţii româneşti. 2. Prezintă două elemente de referinţă ale conţinutului de idei al textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii/ sugestii). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată asupra unui îndemn al cronicarului, citat de autor în fragmentul dat (la alegere): „Caută acum cu cugetul” sau „Caută-te dară acum cetitorule, ca într-o oglindă şi te priveşte de unde eşti, lepădându de la tine toate celelalte basne, câte unii au însemnatu de tine.” ........................................................................................................................................


Biletul nr. 9

Ştefan-Vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să între în

Cetatea Niamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să între şi i-au zis că pasirea în cuibul său piiare. Ce să să ducă în sus, să strângă oaste, că izbânda va fi a lui. Şi aşea, pe cuvântul mâne-sa, s-au dus în sus şi au strânsu oaste. [...]

Iară Ştefan-Vodă, mergând de la Cetatea Niamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăiia un părinte sihastru, pre anume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşia sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până ş-a istovi ruga. Şi după ce ş-au istovit sihastrul ruga, l-au chiemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au speveduit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul au zis să nu o închine, că războiul iaste a lui. Numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Decii au şi purces Ştefan-Vodă în sus pre la Cernăuţi şi pre la Hotin şi au strânsu oastea, feliuri de feliuri de oameni. Şi au purces în gios. Iar turcii, înţălegând că va să vie Ştefan-Vodă cu oaste în gios, au lăsat şi ei Cetatea Niamţului de a o mai bate şi au început a fugi spre Dunărea. Iar Ştefan-Vodă au început a-i goni în urmă şi a-i bate, până i-au trecut de Dunăre. Şi întorcându-să înapoi Ştefan-Vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voroneţul. Şi au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.

(Ion Neculce, O samă de cuvinte) 1. Precizează perspectiva emiţătorului despre domnitorul Moldovei. 2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre

nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual).

3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre modalităţile de realizare a portretului domnitorului Ştefan cel Mare, în legenda citată.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 10

Cronicile secolului al XVII-lea sunt primele adevărate monumente de limbă

românească şi întâile scrieri cu caracter original, conţinând mici naraţiuni, descrieri, portrete, fiind memorii cu largi consideraţii asupra vieţii sociale şi morale, cu observaţii asupra umanităţii sub latura caracterologică. Evoluţia ulterioară a literaturii române nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea lor adâncă.

Opera cronicarilor ar fi rămas izolată şi s-ar fi pierdut, dacă în secolul al XVII-lea nu s-ar fi produs un alt fenomen care pretutindeni constituie un factor de progres: creşterea puterii economice a păturii orăşeneşti. Încă din a doua jumătate a secolului anterior, boierii încep să se mute la oraş, unde cumpără cărţi şi chiar prăvălii. Ureche şi Miron Costin aveau case în Iaşi şi în alte târguri. Pe de altă parte, domnitorii înşişi şi unii boieri clădesc mănăstiri la oraş, încât viaţa culturală iese din izolarea chiliei şi a curţii de ţară şi se concentrează în anumite centre cu posibilităţi de dezvoltare sensibil mai mari. Înfiinţarea şcolilor şi a tipografiilor contribuie la animarea şi răspândirea culturii în rândurile noilor straturi sociale din centrele orăşeneşti.

(Alexandru Piru, Literatura română veche) 1. Prezintă, pe baza fragmentului citat, contextul cultural şi social care a favorizat impunerea cronicilor ca repere de limbă şi literatură română. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului argumentativ citat (tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.). 3. Comentează un fapt, o informaţie sau o idee identificată în text, valorificând propriile cunoştinţe. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 11

Începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenescǔ şi muntenescǔ şi câţi sunt

şi în ţările ungureşti cu acest nume, români şi până astăzi, de unde suntǔ şi de ce seminţie, de când şi cum au descălecat aceste părţi de pământǔ, a scrie multă vreme în cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atâta vecie de la discălecatul ţărâlor cel dintâi de Traian, împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste o mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăşi nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durere. Biruit-au gândul să mă apucǔ de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sântǔ lăcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi odată discălicaţi suntǔ [...] Îndemnatu-m-au mai multǔ lipsa de ştiinţa începutului aceştii ţări, de descălicatul ei cel dintâi, toate alte ţări ştiindǔ începuturile sale. Laud osârdia răposatului Urechie-vornicul, carile au făcut de dragostea ţării letopiseţul său însă acela de la Dragoş-vodă, de discălicatul cel al doilea al ţărâi aceştiia din Maramoroşǔ scrie. Iară de discălicatul cel dintâi cu români, adecă râmleni, nimica nu pomeneşte [...].

(Miron Costin, Către cititoriǔ, De neamul moldovenilor)

1. Precizează perspectiva din care autorul prezintă originea poporului român, în contextul umanismului românesc din secolul al XVII-lea.

2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual).

3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sântǔ lăcuitorii ţării noastre.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 12

Un nou ideal uman se instituie în secolele XV şi XVI, tributar în mare parte

celui antic, plin însă de temerare impulsuri spre perfecţiune. Ideea afirmării personalităţii omeneşti în plenitudine, a dezvoltării armonioase necesare pentru acordarea microcosmului (fiinţa umană) cu macrocosmul (natura) este preluată de cei mai mulţi umanişti.

În Ţările Române, umanismul a avut o dezvoltare mai specială, legată de redescoperirea romanităţii noastre şi de comunitatea surselor de limbă şi cultură. Legăturile domnilor noştri celor mai de seamă din secolele XV şi XVI cu papii şi principii umanişti au fost datorate necesităţilor istorice care apelau la o incipientă comunitate de spirit european pentru apărarea valorilor bătrânului continent. Dar personalităţile de marcă ale culturii umaniste din cele trei principate se înşiră de la Neagoe Basarab la Petru Cercel şi Nicolaus Olahus, prietenul şi corespondentul lui Erasmus, la Miron Costin şi la mitropolitul Dosoftei, la stolnicul Constantin Cantacuzino, care a studiat la Padova, şi la atâţia alţii din Muntenia, Moldova şi Transilvania. Răspândirea şi asimilarea valorilor umaniste se produce în special pe lângă curţile domneşti, unde nu lipseau diecii* de cancelarie şi boierii cu ştiinţă de carte latinească şi grecească. În Transilvania, infuzia umanistă a fost mai puternică (datorită mişcării reformate). Peste tot însă s-a simţit, statornic de-acum încolo, vântul prielnic al comunităţii de limbă şi cultură descoperite de umanism şi Renaştere, din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam, ca pertinenţă spirituală, ca misiune istorică.

(Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Umanism, în Dicţionar de termeni literari) *diac, dieci, s.m. – scriitor de cancelarie, grămătic, uricar; p. ext. copist 1. Precizează punctul de vedere al autoarei despre umanismul românesc. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.). 3. Formulează o concluzie, pe baza informaţiilor din text, în legătură cu umanismul românesc, în context european. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 13

Epoca modernă debutează sub semnul mitului fondator roman. Acesta se

aşază la baza fundaţiei, descălecatul ţărilor române înscriindu-se ca o fază ulterioară, reluare a creaţiei dintâi, a „descălecatului” lui Traian. Ni se pare iluzorie tentativa unor cercetători de a raporta acest mit la o neîntreruptă conştiinţă romană pe care ar fi păstrat-o societatea românească. De ce nu s-ar fi păstrat atunci şi o conştiinţă dacică? În fapt, nu de conştiinţă populară poate fi vorba în cazul invocării unor origini îndepărtate, ci de combinaţii intelectuale cu sens bine determinat ideologic şi politic. Indiferent de originea lor latină, românii evoluează până spre 1600 într-un mediu cultural predominant slavon. Curiozitatea lor istorică nu mergea mai adânc de întemeierea statelor româneşti. Occidentalii au remarcat cei dintâi raportul dintre români şi romani, pentru simplul motiv că ştiind latineşte puteau sesiza apropierile dintre limba română şi limba latină şi aveau acces la textele istorice referitoare la cucerirea şi colonizarea Daciei. [...]

Acum, în secolul al XVII-lea, istoriografia românească iese din faza slavonă, şi nu numai prin faptul, desigur esenţial al redactării cronicilor în română, ci şi prin deplasarea reperelor culturale şi istorice. Punctul de plecare devine Roma, cucerirea şi colonizarea romană a Daciei. Principiul „intervenţiei exterioare” continuă să funcţioneze, chiar cu forţă sporită. Originea romană marca puternic individualitatea ţărilor române, le conferea nobleţe şi prestigiu. Limba latină era limba de cultură folosită în cea mai mare parte a Europei.

(Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească)

1. Precizează perspectiva din care autorul îşi exprimă punctul de vedere despre mitul fondator roman, aşa cum se reflectă în textul citat.

2. Precizează două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori etc.)

3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, un fapt, un argument, o idee, o informaţie sau o opinie identificată în textul citat.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 14

Guvernările efemere, tratate ca atare, nu dispun de mijloace şi timp pentru a propune caractere; trăsăturile atribuite lor rămân să definească şi oamenii de pe tron. Domniile mai stabile, deci mai lungi, şi cele repetate lasă în text posibilitatea configurării treptate a unor personaje mult mai interesante prin chipul şi defectele omeneşti şi nu egale cu ele înseşi, între limitele temporale în care îi aminteşte cronica. La împlinirea acestor personaje participă ideea de destin. De câteva ori descoperim că scriitorul urmăreşte, în fond, un destin individual; atunci, în locul unor caracterizări tipic cronicăreşti, dăm peste mici biografii. Este cazul personajelor Ştefan Tomşa, Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan şi Ghica, cu toţii deveniţi, într-un moment al vieţii lor, domni. Vom face câteva observaţii în legătură cu aceste biografii […], pentru că sunt, într-un fel, mai ferite de acele elemente care presupun un cod de valori politice şi care dau naştere convenţiilor şi reflecţiilor stereotipe ale istoricului. În consecinţă, unele din aceste personaje sunt vii şi romaneşti, mai ales în afara timpului în care au domnit […]. Tocmai aici stă progresul artei narative a lui Costin: descoperirea devenirii personajului şi a biografiei. Cu cât rezumatul narativ care reţine faptele şi obârşia viitorului domn este mai amplu, cu atât se subordonează mai bine şi serveşte acestei noi viziuni […].

(Eugen Negrici, Naraţiunea în cronicile lui Gr. Ureche şi Miron Costin) 1. Precizează perspectiva din care autorul analizează modul în care Miron Costin

îşi construieşte personajul. 2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative în textul citat. 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Tocmai aici stă

progresul artei narative a lui Costin: descoperirea devenirii personajului şi a biografiei. Cu cât rezumatul narativ care reţine faptele şi obârşia viitorului domn este mai amplu, cu atât se subordonează mai bine şi serveşte acestei noi viziuni.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 15

În urmă trebuie să ştii, bade Pereo, cum că această operă (lucrare) nu este

furată, nici împrumutată de la vreo altă limbă, ci chiar izvoditură noao şi orighinală românească. Deci, bună sau rea cum este, aduce în limba aceasta un product nou. Soiul acestor feliu de alcătuiri să chiamă comicesc, adecă de râs, şi de acest feliu să află şi într-alte limbi. Însuşi Omer cel vestit, moşul tuturor poeţilor (cântăreţilor în stihuri), au alcătuit Bătălia şoarecilor cu broaştele. Deci Omer este de bună samă începătoriul, precum aceii înaltei neasemănate poesii ce s-află în Illiada şi Odisea, aşa şi aceştii mai gioase şuguitoare a noastre. După dânsul, în cât ştiu, au scris Tassoni italieneşte un poem, La sechia rapita, adecă „vadra răpită”, şi pecum înţălesăi, în ceste zile un abate Casti, acum pe vremile noastre, încă au alcătuit o asemenea istorie, ce au numit-o Li animali parlanti, adecă „jivinile vorbitoare”. Numai cât povestea lui nu atârnă pe temeiu istoricesc ca a noastră.

(Ion Budai-Deleanu, Epistolie închinătoare cătră Mitru Perea, vestit cântăreţ, în Ţiganiada)

1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul dat. 2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual). 3. Exprimă-ţi punctul de vedere referitor la afirmaţia autorului: […] această operă (lucrare) nu este furată, nici împrumutată de la vreo altă limbă, ci chiar izvoditură noao şi orighinală românească. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 16

Pătrunzând prin filieră austriaco-italiană (ilustrată de reprezentanţii Şcolii

ardelene), neogreacă (la rândul ei, de origine italo-franceză) şi franceză (în Ţara Românească şi în Moldova), Iluminismul românesc dobândeşte dintru început o pregnantă nuanţă patriotică, naţională (cu deosebire cel transilvănean, mai timpuriu) şi populară (cum demonstrează cercetările lui D. Popovici, I. Breazu, R. Munteanu). În timp ce Iluminismul occidental era, în mare, antireligios, cel românesc pătrunde mai ales prin clerici patrioţi, prin prefeţele la cărţile de cult etc.; mulţi dintre reprezentanţii săi sunt de origine rurală sau acţionează la sate, propovăduind acolo „luminarea”. Orientat în special în direcţia istorică şi filozofică, având a argumenta, în scopuri politice imediate, continuitatea poporului român în Transilvania şi caracterul romanic al limbii române, Iluminismul românesc, cu toate exagerările lui latiniste, are şi un ferm caracter activ, militant. Inocenţiu Micu, Samuil Micu, Ion Molar-Piuariu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Gheorghe Lazăr, Ioan Budai-Deleanu, Paul Iorgovici, G. Bariţiu, S. Bărnuţiu, Al. Papiu-Ilarian, I. Codru-Drăguşanu, Ioan Maiorescu, Samuil Vulcan şi Iosif Vulcan sunt numai câţiva dintr-o pleiadă de asemenea cărturari transilvăneni, care vedeau în luminarea poporului, în lupta contra superstiţiilor şi în trezirea interesului pentru istoria naţională, un mijloc de afirmare a românilor, de impunere a lor, în rândul popoarelor cu drepturi egale, în Imperiul austriac.

(George Muntean, Iluminism, în Dicţionar de termeni literari)

1. Precizează punctul de vedere al autorului despre Iluminismul românesc. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat

(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).

3. Formulează o concluzie, pe baza informaţiilor din text, în legătură cu Iluminismul românesc în context european.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 17

Şi cum puteam să nu însămnez cele văzute dacă în toată călătoria, şi în privirea

lucrurilor cele mai vrednice de văzut, întovărăşit de mulţi oameni dintr-alte neamuri, îi vedeam pre toţi însemnând şi culegând binele ca să-l facă cunoscut celor de un neam cu ei?

Binele l-au învăţat oamenii întâi unii de la alţii, neamurile, mai pre urmă, unul de la altul, precum vedem în istorii, că elinii, prin călătorii la Eghipet, au tras de acolo luminările ştiinţilor, multe din meşteşuguri, şi romanilor, strămoşilor noştri, înmulţite le-au comunicat. Iar aceştia în toată Evropa cea luminată le-au revărsat, şi aceasta din zi în zi sporindu-le, însutit roditoare le-au făcut. Şi îşi fericeşte noroadele prin comunicaţia binelui, unile prin ţările altora, şi publicarisindu-le prin cărţi.

Plină este Evropa, precum de altele, aşa şi de asemenea cărţi. Nici un unghi, cel mai nebăgat în seamă, de pământ, nicio ţară, niciun oraş, niciun sat nu este necunoscut la niciun evropeu, ajunge să ştie citi. Iar noi, ca să ne cunoaştem ţara bine, trebuie să câştigăm această cunoştinţă din citirea vreunii cărţi scrisă de evropeu. Mulţime de istorii ale Ţării Româneşti să află în Evropa, scrise în limbele ei, şi în limba românească, dar tot de streini, iar de vreun pământean al aceştii ţări făcută, nu să pomeneşte.

(Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele) 1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul dat. 2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual). 3. Susţine sau combate un punct de vedere al autorului, identificat în textul dat. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 18

Limba este, după Heliade, fundamentul spiritualităţii naţionale; „Ocupaţi-vă,

vorbiţi şi scrieţi, junilor, în limba naţională – zice el într-un loc –, ocupaţi-vă a o studia, a o cultiva – şi a cultiva o limbă va să zică a scrie într-însa despre toate ştiinţele şi artele... Limba singură uneşte, întăreşte şi defineşte naţiunea; ocupaţi-vă de dânsa mai înainte de toate şi nu veţi face prin aceasta decât cea mai fundamentală politică, veţi pune bazele naţionalităţii”.

Însă, încă o dată, a scrie (a crea o limbă) nu înspăimântă pe Ion Heliade-Rădulescu. Nu se simte la el nicio şovăială. Frica de a se rătăci prin pădurile gramaticii nu-l urmăreşte. Versul este bine măsurat şi, când observă la alţii nereguli în privinţa ritmurilor, intervine, îndreaptă silabele proaste, ceartă (în Ingratul) pe neştiutori. Este, desigur, un principiu de ordine şi claritate luat din Boileau (a cărui artă poetică o şi traduce), dar este şi o nevoie mai adâncă la poligraful* Heliade de a pune ordine în lumea rebelă a elementelor, de a impune legi, chiar dacă legile lui dau uneori naştere unui vocabular haotic.

(Eugen Simion, Ion Heliade-Rădulescu, în volumul Dimineaţa poeţilor) *poligraf – autor de opere care aparţin unor genuri variate

1. Prezintă perspectiva din care autorul emite mesajul textului. 2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite

sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii). 3. Formulează o concluzie personală, pe baza informaţiilor din text sau

corelându-le cu propriile cunoştinţe. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 19

Era această lume [fanariotă şi post-fanariotă], aflată la marginea dintre Orient

şi Occident, întemeiată pe valorile generale ale epocii luminilor? Cât de profund a receptat ea şi pe ce căi ideile iluministe? Se pot socoti produsele ei culturale parte a fenomenului iluminist european?

Aşa cum am arătat, fanariotismul a adus cu sine, din motive politice, o activă tendinţă de orientalizare. Cantemir, Miron Costin şi Stolnicul Cantacuzino nu au urmaşi direcţi, hiatusul este evident, prima jumătate a veacului al XVIII-lea fiind săracă şi neoriginală din punct de vedere cultural. Contactele cu Europa au rămas întrerupte aproape cu desăvârşire, limitate la micul grup de privilegiaţi din jurul curţii domneşti. Circulaţia ideilor dinspre Europa către Principate nu s-a reluat decât după 1750. [...]

Războaiele ruso-austriaco-turce, prezenţa ofiţerilor europeni la Bucureşti şi la Iaşi, precum şi deschiderea spre Europa după 1774 au dus la treptata înlocuire a modului de viaţă oriental cu cel european. Boieroaicele au fost primele care au părăsit moda Răsăritului, încă de pe timpul ocupaţiei ruso-austriece de la 1787-1792, rămasă de pomină în analele mondene ale Iaşului prin balurile prinţului Potemkin. Boierii cei tineri au început să-şi schimbe şalvarii şi işlicele cu pantaloni şi joben după următoarea ocupaţie rusă, cea din 1806-1812, dar boierii veliţi şi bătrânii şi-au continuat obiceiurile până după 1830, unii chiar şi după adoptarea Regulamentelor Organice; înlăturarea costumului oriental fusese de altfel cerută de mulţi cărturari şi înţeleasă ca o necesară parte a procesului de modernizare. În orice caz, în 1833, reclama „Magazinului de noutăţi şi mode” al fraţilor Bogosz nu mai avea aproape deloc iz oriental: el desfăcea ieşenilor bijuterii, articole pentru rochii, stofe, porţelanuri, mobile, tapiţerii, arme de foc, trăsuri, ciocolată, vinuri „străine”, parfumuri, apă de colonie şi ţigarete de Havana. Iar în 1818, Vodă Caragea îşi uimea capitala asistând la ascensiunea, în marginea Bucureştiului, a unui balon, numit în documentele vremii, „băşică”.

(Vlad Georgescu, Istoria românilor. Între Orient şi Occident) 1. Precizează perspectiva autorului faţă de problematica abordată în textul dat. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului argumentativ citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.). 3. Formulează propriul răspuns la una dintre întrebările din primul alineat, pe baza informaţiilor prezentate în text şi / sau a propriilor cunoştinţe. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 20

Ce deosebire a judecăţii! Din toate ţările Europei orientale, Moldova şi Muntenia sunt aproape cele mai

puţin cunoscute şi totuşi aceste principate nu merită în nicio privinţă o asemenea nepăsare. Istoria acestor ţări este plină de fapte eroice, care ar fi putut fi spre onoare chiar grecilor şi romanilor; să ne aducem aminte numai de izbânzile lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, de curajul Elenei, mama sa, de întreaga viaţă a lui Mihai Viteazul, domnul Munteniei. Guvernele moldovenesc şi muntenesc au dat popoarelor orientale din Europa cel dintâi exemplu de dezrobirea robilor. În Polonia, în Rusia şi în alte ţări sunt ţăranii şi până în ziua de azi robi, pe când la noi ei cu toţii se bucură de starea libertăţii încă din anul 1740. De aceeaşi desconsiderare este lovită şi limba română, cu toate că este o fiică a celei latine şi că este vorbită de mai bine de cinci milioane de oameni, căci ea este limba maternă nu numai a muntenilor şi moldovenilor, ci ea se mai vorbeşte încă şi în Bucovina, în Ardeal, în Banatul Timişoarei, în Macedonia, Tracia şi chiar în mai multe colonii din Ucraina. Trei sferturi din cuvintele ei provin din latineşte şi numai un sfert este compus de cuvinte din limba slavă, gotică, turcă şi greacă.

(Mihail Kogălniceanu, Moldova şi Muntenia) 1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată, în contextul perioadei paşoptiste. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului argumentativ citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului cu privire la limba română. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 21

În timpul Războiului Crimeii, un străin de o speţă puţin obişnuită în ce priveşte

cultura şi caracterul, Richard Kunisch, a străbătut în calea de la Viena la Constantinopol, teritoriul muntean. […] Călătoria se face cu trăsura proprie sau cu diligenţa. „Căruţa de poştă” îl sperie la prima vedere pe drumeţ şi deci preferă să ia cu chirie o adevărată şi mai scumpă trăsură, cu şaisprezece cai şi patru surugii […].

Bucureştii văzuţi de departe seamănă cu un Alger. Amestecul celor 15.000 de case pentru 120.000 de mii de locuitori, străbătut de turnurile a o sută patruzeci de biserici, impresionează. Înlăuntru însă „o grămadă de sate unul peste altul”, cu dărâmături în toate părţile […]. Alături însă „o capitală foarte rafinată”, în care arnăuţii* scânteie din aurării în coada caleştilor, palatele-şi întind faţadele, magazinele îşi expun cele mai scumpe produse ale modei celei mai noi, grădinile de vară adună în fiecare seară un public doritor de petrecere. „Bucureştii n-au o stradă pe care să poţi trece pe ploaie fără pericol, în trăsură ori pe jos, dar oraşul are operă italiană şi spectacol francez şi românesc”. Pentru lumea care ştie că „e necuviincios a face şi cea mai scurtă cale pe jos”, este Şoseaua, cu trotoarele şi boschetele ei, cu cele două muzici, cu paza ulanilor** călări.

Dar autorul ştie că această „Valahie” e o Rumänien, că locuitorii, de o veselie nebiruită, iubeţi, zâmbitori şi paşnici, fac parte dintr-un neam de origine latină, cu un glorios trecut eroic şi aşteaptă „vremea izbăvirii lor”.

(Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători)

* arnăut, arnăuţi, s.m. – soldat mercenar (de origine albaneză) angajat în garda domnească din ţările române; p. ext. servitor înarmat, angajat de boieri mai ales pentru paza personală. **ulan, ulani, s.m. – militar (mercenar) din cavaleria uşoară a armatei române.

1. Prezintă perspectiva din care călătorul Richard Kunisch descrie societatea

românească de la jumătatea secolului al XIX-lea. 2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau

explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii). 3. Formulează o concluzie personală asupra informaţiilor din text sau corelându-le

cu propriile cunoştinţe. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 22

La noi, unde romantismul n-a fost o „şcoală”, ca în Franţa, şi nici nu s-a

configurat doctrinar, puritatea sa e probabil mai relativă decât aiurea. Faptul că a convieţuit în paralelism uneori, şi în simbioză alteori, cu tendinţe neoclasice ori realiste, a fost remarcat de mulţi cercetători, devenind astăzi un loc comun al istoriei literare.

Fără a reface dezbaterea, ne mărginim să atragem atenţia asupra unor puncte încă puţin băgate în seamă. În primul rând, că prefacerea rapidă a cadrului patriarhal de viaţă, caracteristic economiei naturale, a declanşat în Principate, ca în orice societate agrară brutal integrată circuitului internaţional al mărfurilor, o dublă reacţie ideologică: de „refuz” şi de „adeziune”. Refuzul (sau reflexul de apărare) s-a făcut simţit prin întoarcerea la tradiţie, prin căutarea febrilă a unor elemente autentice de viaţă naţională dincoace de epoca fanariotă, într-un ev mediu desprins din ceţuri şi venerat ca o sursă de mitologie eroică. Adeziunea, mai exact, voinţa de aliniere la Europa, impulsionată de procesul obiectiv de „ardere a etapelor”, s-a manifestat prin importul masiv de „noutăţi” pariziene, nu totdeauna oportune şi nici bine asimilate.

În felul acesta s-a ivit posibilitatea (care s-a şi tradus în fapt, îndeosebi înainte de 1840) a unei opoziţii între „modelele” tradiţionale, de obârşie folclorică ori arhaic cărturărească (religioasă şi laică) şi „modelele” străine, cele dintâi privite ca încarnări ale „originalităţii” naţionale, cele din urmă ca forme de corupere, apte doar să genereze „imitaţii” sterile.

(Paul Cornea, Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre romantismul românesc. 2. Evidenţiază construcţia discursului argumentativ, în textul dat (structuri

specifice, conectori, tehnici argumentative). 3. Susţine sau combate o idee a autorului, prin corelarea informaţiei din textul dat

cu informaţii din afara acestuia (din domeniul literar şi/ sau cultural). ........................................................................................................................................


Biletul nr. 23

Mihail Kogălniceanu şi-a mărturisit odată năzuinţele literare: „... când veneam

de la Universitate, capul îmi era plin de planuri, unele mai bune decât altele; vroiam prin literatură să prefac năravurile, să introduc în patria mea o nouă viaţă, noi principii. În nebuna mea prezumţie, ce se putea ierta numai ideilor copilăreşti ce aveam atunci, mă socoteam c-oi ajunge odată a fi un Prometeu.”

Nutrind asemenea numeroase proiecte literare, studentul berlinez se arată şi în această direcţie atins de duhul vremii, al romantismului care imprima scriitorilor un iluminism reformator, compatibil cu exaltarea individualistă. Din acest citat se evidenţiază o concepţie practică, necomplicată cu un ideal de frumos. […]

Prin revista Dacia literară, pe care o întemeiază în 1840, îşi acoperă intenţiile, interzicându-şi, în Introducţia programatică, politica, spre a se „îndeletnici numai cu literatura naţională”. De fapt, organul literar are o fermă politică culturală, prin care se deosebeşte de celelalte periodice, care adăpostesc ocazional literatura, fără vreun criteriu precis. Însuşi titlul manifestă o poziţie naţională, al cărui ţel mărturisit, norocos formulat, este „realizaţia dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. […] Dacia literară combate „dorul imitaţiei… manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional”. Prin imitaţie, Kogălniceanu înţelege traducerile, pe atunci proliferante, împotriva cărora anunţă o prigoană necruţătoare. Propune ca subiecte de literatură originală faptele eroice din istorie, frumuseţile ţării şi obiceiurile noastre „destul de pitoreşti şi poetice”. Prin preconizarea unei literaturi etnice, programul Daciei literare stă la originea curentelor tradiţionaliste; prin dezideratul unei limbi literare comune, revista formulează un principiu neatacabil, filologiceşte şi esteticeşte; nu încape îndoială că unitatea de limbă şi literatură constituie un pas înainte către unitatea politică a naţiunii.

(Şerban Cioculescu, Mihail Kogălniceanu, în Istoria literaturii române moderne)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează contribuţia lui Mihail Kogălniceanu şi a revistei Dacia literară la dezvoltarea culturii şi literaturii române. 2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre rolul, în epocă, al revistei Dacia literară, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 24

Chiriţa: Da' ian mai şezi... pentru hatârul mieu... [...] Afin: (În parte.) Vai de mine! Că mi-am găsit beleaua... (Şede.) Chiriţa: Şi aşa cum îţi spuneam: zic într-o zi boierului: ─ Frate! ştii că avem două fete mari? ─ Ba ce mari, îmi răspunde sufleţelul, coşcogea!... cât nişte sdragoni*! (Bărbatul mieu îi tare mucalit, bate-l-ar norocul cu un car de galbeni!) ─ Ei bine, îi zic eu, gândit-ai, dragă, să le mărităm? ─ Hai, hai! le-am găsit doi bărbaţi... ─ Care şi care? ─ Paharnicul Brustur şi căminarul Cociurlă, vecinii moşiei noastre. ─ Brustur şi Cociurlă?... Elei, frate!... cum o să-mi dau fetele după nişte boiernaşi de ţeară!... Fete frumuşele... tinerele... curăţele... hărnicele... cu franţuzasca lor... cu ghitarda lor... cu cadrilu' lor... gospodine bune... iconoame... cetite... giucate... pricopsite... să le fac eu pe una Brusturoaie şi pe cealaltă Cociurloaie! ... atunci s-ajungă!... ─ Ia, Brusturoaie... ia, Cociurloaie..., mai bine decât or mocni ş-or îmbătrâni în casa părintească... Brustur şi Cociurlă au moşioare bune; au bănişori buni... au vitişoare bune...

(Vasile Alecsandri, Chiriţa în Iaşi) *sdragon/ zdragon/ zdrahon – om zdravăn, voinic 1. Precizează perspectiva pe care o are autorul textului dramatic asupra unor comportamente şi moravuri din Moldova (din perioada 1840-1860). 2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul citat (la alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual). 3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o informaţie/ o idee identificată în text. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 25

Ca la trei ore departe de Râmnic, pe un braţ de pământ ce din poalele Carpaţilor se întinde deasupra Oltului, este zidită Cozia. Ca operă de arhitectură, mănăstirea acesta nu diferă întru nimic de cele mai multe. Numai numele fondatorului deşteaptă nişte suveniri măreţe, nutrite încă de zgomotul valurilor care ud înaltele ziduri şi se închin în treacăt ţărânii eroilor. De cealaltă parte a râului, un şir de munţi acoperiţi de arburi formează mănăstirii o statornică barieră, care o apără despre răsărit şi opreşte razele soarelui de a tulbura ... repaosul părinţilor. [...] Ziua începuse a se ascunde dupe munţii de la apus, mai luminând încă puţin culmele cele din faţă. Apropierea serei da obiectelor colore fantastice şi deştepta nenumăratele voci ale singurătăţii. [H]otărâţi a pleca a doua zi de la Cozia, ne mai suirăm o dată în foişorul ce dă asupra Oltului: de acolo preumblarăm căutătura noastră pe deşertele-i ţărmuri, şi îndeplinind lipsa talentului cu entusiasmul pentru gloria naţională, plătirăm un tribut de laude meritate valorosului Mircea, prin poezia intitulată: Umbra lui Mircea sau O seară la Cozia.

(Gr. Alexandrescu, Cozia) 1. Prezintă contextul în care este construit mesajul. 2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul citat (la alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual). 3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o informaţie/ o idee identificată în text. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 26

Despre vechimea jocului de şah din ţara noastră se cunosc puţine date certe şi nu

este de mirare că ele ne vin din opere literare sau din articole de presă care zugrăvesc într-un fel sau altul aspecte din trecut.

Este de mult ştiut că prima referire la faptul că în Muntenia „se juca şah” se găseşte la N. Filimon, în Ciocoii vechi şi noi, sau că în Moldova cunoaşterea jocului de şah era, aproximativ în aceeaşi perioadă, după cum se scrie în articolul Magaziile Iaşului, publicat în Albina românească din 3 februarie 1846, una din condiţiile cerute pentru „un om ce se respectează, un om de societate, un om de gust, într-un cuvânt un om ca oamenii”, alături de altele, precum „să fie abonat la un cabinet de lectură, să bea şampanie sau... să danţeze polca”.

Aceste mărturii ne fac să înţelegem că pe atunci jocul era apanajul păturilor de sus ale societăţii şi că era practicat încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Totodată, prin ele se atestă răspândirea noului termen şah (provenit din germ. Schach), care va înlocui treptat vechiul nume de origine turcă şatrange.

(Virgil Nestorescu, Cercetări etimologice) 1. Precizează perspectiva din care autorul emite mesajul textului. 2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat. 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: …în Moldova cunoaşterea jocului de şah era […] una din condiţiile cerute pentru „un om ce se respectează, un om de societate, un om de gust, într-un cuvânt un om ca oamenii”, alături de altele, precum „să fie abonat la un cabinet de lectură, să bea şampanie sau... să danţeze polca”. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 27

Ca gânditor social, creator de curent de gândire social-politică, Maiorescu nu

are rival, ca importanţă culturală, în toată viaţa noastră socială din a doua jumătate a veacului trecut. [...]

Ceea ce mai ales îl supăra pe Maiorescu era că imitaţia fusese realizată în mod neserios. [...]

Soluţia de a nu deschide şcoli înainte de a avea învăţători şi profesori, cuprindea în sine un cerc vicios paradoxal, pentru acest profesionist al logicei, căci şcoli fără profesori nu pot fi întemeiate, dar nici profesori fără de şcoli nu se pot forma. Tot în acelaşi sistem de cerc vicios se află prinsă ideea lui Maiorescu de a aştepta să ai lectori, ca să publici cărţi şi reviste, să ai muzicanţi înainte de a forma academii de învăţământ muzical etc. [...]

Ce este însă mai curios e felul în care Maiorescu vede viitorul ţării. El admite că va veni o vreme când cultura apuseană cea serioasă „va veni" în ţară la noi, fără să ni se spună pe ce cale şi în ce mod se va introduce la noi „fondul" de temelie. Se teme însă că acest fond nu va putea îmbrăca formele potrivit lui, de vreme ce acestea se vor fi discreditat între timp în opinia noastră publică. [...]

Cu toate acestea, oricât de imprecis ar fi formulată sociologia culturii de către Maiorescu, nu este mai puţin adevărat că ea a impresionat la vremea sa, punând în dezbatere o problemă de istorie socială care va da mult de gândit, în continuare, sociologilor noştri.

(H. H. Stahl, Titu Maiorescu, teoreticianul problemei „formelor fără fond”)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu. 2. Precizează două elemente de structură şi de compoziţie ale textului argumentativ citat (particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre o un fapt, o idee sau o opinie identificată în textul dat. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 28

Colaboraţia [lui Vasile Alecsandri] la Convorbiri, şapte luni după apariţia lor (15

oct. 1867), şi mai ales publicarea Pastelurilor la începutul anului următor (1868) constituie un eveniment istoric în destinul mişcării şi al revistei ieşene şi, deci, al culturii noastre. [...]

În ochii lui Vasile Alecsandri, Convorbirile literare reprezentau o continuitate; continuau anume propria lui revistă România literară apărută cu doisprezece ani înainte (1855) şi lupta împotriva latinismului şi a teoreticienilor ardeleni ce voiau să ne fabrice o limbă artificială; pe această linie acţiunea lui s-a confundat cu lupta întreprinsă cu un alt aparat ştiinţific de T. Maiorescu la revistă şi la Academie. Faptul că în colaboraţia lui poetul a debutat printr-un gen nou, în care se simţea o primenire evidentă a talentului său în Pasteluri, maturizându-se oarecum prin mai multă densitate şi pregnanţă de expresie, a dat putinţă criticului [Titu Maiorescu] ca, fără să se retracteze, să-l înglobeze pe poetul generaţiei trecute în „direcţia nouă” de începători; nu-i rămânea criticului şi Convorbirilor decât să insiste asupra acestei metamorfoze a bardului, ce-i legitima prezenţa într-o mişcare nouă.

[...] nu e aşadar o exagerare afirmaţia că o bună parte a producţiei lui V. Alecsandri n-ar fi existat dacă n-ar fi fost îmbrăţişată cu atâta căldură de Junimea.[...] V. Alecsandri şi-a găsit nu numai o revistă, cea mai bună apărută până atunci, ci şi un critic, primul şi cel mai mare critic al nostru.

(E. Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui)

1. Prezintă opinia autorului despre rolul lui Titu Maiorescu în critica literară românească. 2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată referitoare la rolul revistelor culturale în dezvoltarea fenomenului literar, pornind de la informaţiile pe care le oferă textul dat. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 29

A apărut, relativ, de curând, o ediţie din Criticile lui Maiorescu cu o prefaţă

semnată de colegul meu de generaţie, dl. Dan Mănucă. E timpul, cred, să ne întrebăm (şi să răspundem) despre rostul operei marelui critic azi. Ce spune ea, altfel zicând, generaţiilor de azi, cucerite de postmodernism şi de alte isme? În primul rând, desigur, opera lui Titu Maiorescu este un moment esenţial în evoluţia modernă a literelor româneşti moderne şi, îndeplinind un rol istoric, merită şi trebuie studiat dacă voim să înţelegem procesul devenirii noastre. Dacă recitim [...] avem a constata, instantaneu, cât de actuală e ea, de fapt. E, cred, valabilă şi azi aşezarea criteriului estetic în evaluarea literaturii. Or, Maiorescu este cel dintâi care a aşezat acest criteriu la fundamentele actului valorizator. Dar chiar din nervurile acestei categorisiri, expusă sistematic, se înalţă, sigure pe sine şi perene, elementele necesare afirmării principiului autonomiei esteticului, fără de statuarea căruia n-ar fi fost posibilă evoluţia modernă a literaturii române. [...] Maiorescu a fost chemat de destin să despartă, la început, apele de uscat, afirmând dreptul suveran al esteticului în judecarea operelor literare. E un merit excepţional nu numai de valoare istorică dar valabil şi astăzi. Şi tot el are meritul, în studiul din 1871 despre direcţia nouă în literatură şi cultură, de a oferi modele exemplare şi un drum de urmat. De o însemnătate crucială se demonstrează a fi criticismul maiorescian (pomenit şi mai sus), exprimat, cu deosebire, prin epocala sa teorie a formelor fără fond. E adevărat, la începuturile oricărei culturi se cască această inegalitate fatală între fondul propriu şi formele importate, adaptate după modele ilustre din afară. Cu timpul, ele îndeplinesc un rol formativ şi chiar educativ. Dar nu este mai puţin adevărat că neatragerea, la vreme, a atenţiei asupra perpetuării acestor discrepanţe duce la pericole. Este din nou meritul imens al lui Titu Maiorescu de a fi semnalat pericolul.

(Z. Ornea, Titu Maiorescu, azi) 1. Prezintă punctul de vedere al autorului cu privire la criticismul maiorescian. 2. Explică rolul elementelor de construcţie a discursului argumentativ, existente în textul dat (structuri specifice, conectori, tehnici argumentative etc.). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Maiorescu a fost chemat de destin să despartă, la început, apele de uscat, afirmând dreptul suveran al esteticului în judecarea operelor literare, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 30

Poezia cere, ca o condiţie materială a existenţei ei, imagini sensibile; iar

condiţia ei ideală sunt simţiminte şi pasiuni. [...] Scopul [acestor adevăruri] nu este şi nu poate fi de a produce poeţi; niciodată

estetica nu a creat frumosul, precum niciodată logica nu a creat adevărul. Dar scopul lor este de a ne feri de mediocrităţile care, fără nicio chemare interioară, pretind a fi poeţi, şi acest scop îl poate ajunge estetica. [...]

Ele [aceste adevăruri] contribuie… să dea publicului o măsură mai sigură pentru a deosebi adevărul de eroare şi frumosul de urât.

În această din urmă privinţă ne-a părut importantă pentru noi o cercetare critică asupra poeziei române. Căci mica noastră literatură poetică este în pericol de a confunda acea deosebire elementară. Majoritatea poeţilor nu merită numele ce şi-l uzurpă: din producţiunile lor se vede numai o fantazie seacă de imagini originale şi o inimă goală de simţiri adevărate, şi mai bine le-ar fi fost lor şi nouă dacă niciodată nu ar fi luat pana în mână şi nu ar fi lăţit în public producţiunile lor nedemne de limbajul muzelor. Căci dacă lipsa de orice literatură este unul din semnele de barbarie a popoarelor, o literatură falsă şi urâtă este cel dintâi pas spre degradarea culturii începânde.

Aci devine prima datorie a ştiinţei de a se opune în contra răului contagios. O critică serioasă trebuie să arate modelele bune câte au mai rămas şi să le distingă de cele rele şi, curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor, să prepare junei generaţii un câmp liber pentru îndreptare.

(Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867) 1. Prezintă punctul de vedere al autorului faţă de problematica abordată în textul dat. 2. Precizează două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: O critică serioasă trebuie să arate modelele bune câte au mai rămas şi să le distingă de cele rele şi, curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor, să prepare junei generaţii un câmp liber pentru îndreptare, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 31

Din multe părţi ale lumii primeşte poetul razele de lumină, dar prin mintea lui

ele nu trec pentru a fi stinse sau pentru a ieşi cum au intrat, ci se răsfrâng în prisma cu care l-a înzestrat natura şi ies numai cu această răsfrângere şi colorare individuală.

Altfel descrie lumea Goethe, altfel o descrie Heine, altfel Leopardi, altfel Victor Hugo, deşi cu toţii au primit impresii de la aceeaşi lume. [...]

Căci prisma poetului este menită a răsfrânge raza directă a luminei, dar nu este menită a mai răsfrânge raza odată răsfrântă de o prismă străină.

Aceasta însemnează individualismul poetului. Criticul, din contră, pe cât este mai puţin impresionabil pentru însăşi lumina

directă a obiectelor (din care cauză nici nu se încheagă în el vreo senzaţie a lumii până la gradul de a cere manifestare în forma poetică), pe atât este şi mai puţin individual. Căci criticul este tocmai foarte impresionabil pentru razele răsfrânte din prisma altora şi individualitatea lui este dar consumată în înţelegerea şi simţirea altor individualităţi.

Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar. Esenţa criticului este de a fi flexibil la impresiile poeţilor; esenţa poetului este de a fi inflexibil în propria sa impresie. De aceea criticul trebuie să fie mai ales nepărtinitor; artistul nu poate fi decât părtinitor.

(Titu Maiorescu, Poeţi şi critici) 1. Precizează punctul de vedere al autorului faţă de problematica abordată în textul dat. 2. Compară două fapte sau două opinii identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, subiectiv-obiectiv sau puncte convergente-puncte divergente. 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată cu privire la afirmaţia Din multe părţi ale lumii primeşte poetul razele de lumină, dar prin mintea lui ele nu trec pentru a fi stinse sau pentru a ieşi cum au intrat, ci se răsfrâng în prisma cu care l-a înzestrat natura şi ies numai cu această răsfrângere şi colorare individuală. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 32

Titu Maiorescu a sporit necontenit prestigiul său prin devotamentul dăruit

cauzelor bune şi pasiunii dezinteresate de a sluji. Figura sa de conducător spiritual apare în epoca de formaţie a culturii noastre mai noi, cu rolul de a frâna, de a limpezi o neînţelegere, de a trage o hotărâre, de a indica un drum. Şi înainte şi după el au existat în cultura noastră personalităţi mai dinamice, animatori mai înflăcăraţi, dar niciunul care să-şi fi asociat, deopotrivă cu Titu Maiorescu, naturile cumpătate şi judicioase, oamenii care pun înaintea faptului deliberarea şi care se conduc după lumina spiritului. Datorită în primul rând lui Maiorescu s-a format în cultura noastră o stare de spirit de criticism, a cărei valoare nu o putem aprecia decât închipuindu-ne că nu s-ar fi produs niciodată şi că din dialectica civilizaţiei noastre, după efervescenţa romantică de la începutul şi mijlocul veacului trecut [secolul al XIX-lea], ar fi lipsit momentul de temperare clasică introdus de el şi de discipolii lui.

(Tudor Vianu, Titu Maiorescu, în Istoria literaturii române moderne) 1. Prezintă perspectiva autorului asupra contribuţiei lui Titu Maiorescu la dezvoltarea culturii şi a literaturii române. 2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată cu privire la afirmaţia lui Tudor Vianu: Datorită în primul rând lui Maiorescu s-a format în cultura noastră o stare de spirit de criticism. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 33

După cum T. Maiorescu e cea mai înaltă expresie a ideologiei junimiste,

M. Eminescu este expresia ei literară cea mare unică în literatura noastră, cea mai înaltă; ei sunt cariatidele, pe care se va sprijini în ochii posterităţii această mişcare unică în literatura noastră care, deşi apărută într-un moment de tranziţie, se conturează de pe acum cu elemente de clasicitate… Formaţia lui [M. Eminescu] germană îl încadra de la început în Junimea, ce se dezvolta prin fondatorii ei în liniile spirituale identice, iar în literatură, prin micii poeţi N. Schelleti, Matilda Cugler, Samson Bodnărescu – acest ,,obscur" al Junimii - ce aduceau în literatura noastră, prin traduceri şi originale, atmosfera romantismului german... Peste florile plăpânde ale acestor răzoare suflă deodată uraganul genialităţii lui Eminescu aducând cu el toate elementele sentimentalităţii germane trecute printr-un temperament unic, personal. Literatura română se văzu deodată invadată de aprigi vizionari, de regi barbari, de ,,strigoi", de acţiuni magice, de ,,domuri", de evocaţii faraonice, de mari antagonisme romantice (Înger şi demon, Împărat şi proletar), de indianism, de kantianismul sui-generis din Sărmanul Dionis şi mai ales de schopenhauerianismul infuz în genialitatea poeziilor lui de caracter filosofic etc. Nici nu putea găsi Junimea şi T. Maiorescu o expresie mai puternică a propriilor tendinţe estetice şi filosofice decât au găsit-o în marele nostru poet.

(E. Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui) 1. Precizează perspectiva din care autorul analizează rolul poetului naţional Mihai Eminescu în cadrul societăţii ieşene Junimea. 2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre nivelurile: morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual), prin care sunt portretizaţi Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu. 3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale, următoarea afirmaţie a autorului: Nici nu putea găsi Junimea şi T. Maiorescu o expresie mai puternică a propriilor tendinţe estetice şi filosofice decât au găsit-o în marele nostru poet. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 34

Atunci Făt-Frumos îşi luă ziua bună de la părinţi, ca să se ducă să se bată el

singur cu oştile împăratului ce-l duşmănea pe tată-său. […] Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul şi-l arunca să spintece nourii, de cădea

departe tot cale de-o zi. Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus, ca să-l asculte, izvoarele îşi tulburau adâncul, ca să-şi azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca dânsul când vor şopti văilor şi florilor. […]

Când era-nspre sara zilei a treia, buzduganul căzând, se izbi de o poartă de aramă şi făcu un vuiet puternic şi prelung. Poarta era sfărâmată şi voinicul intră. Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într-un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarand, înconjurat de un crâng de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mândru palat de o marmură ca laptele, lucie şi albă – atât de lucie încât în ziduri răsfrângea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri.

(Mihai Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă) 1. Menţionează contextul în care este construit mesajul şi ipostaza/ ipostazele emiţătorului. 2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul dat (la alegere dintre nivelurile: morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual). 3. Comentează un fapt, o informaţie sau o idee identificată în text, valorificând propriile cunoştinţe despre romantismul eminescian. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 35

Noi suntem cei care numărăm anii? Sau ne numără anii pe noi? La fiecare

început de an ne gândim la trecerea timpului. Dar nu cumva se gândeşte Timpul la trecerea noastră? Aşa i se pare lui Eminescu, la 20 de ani, iar toate trec laolaltă cu noi, spune el,

Ca şi miile de unde, Ce un suflet le pătrunde, Treierând necontenit Sânul mării infinit.

(Numai poetul) Ce exact vorbeşte poezia, când poezie este! Nu ştim bine ce e timpul şi nici ce

trebuie să numim suflet; dar din două impreciziuni, alăturarea poetică poate face exactitatea însăşi. Căci timpul nu este ceva în afara lucrurilor, e un suflet al lor; dar nu e nici ceva înlăuntrul lucrurilor doar, ci tocmai ceea ce le pătrunde, [...] le „treieră”. El preia lucrurile abia când sunt coapte de tot şi le ia rodul, pe care tot el l-a ajutat să se împlinească...

(Constantin Noica, Despre timp şi treier, în Introducere la miracolul eminescian)

1. Menţionează perspectiva din care Constantin Noica analizează versurile eminesciene, în textul dat. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului Ce exact vorbeşte poezia, când poezie este!, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe despre creaţia lui Mihai Eminescu. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 36

În calea pe care o străbate de la o odă închinată lui Napoleon până la o elegie

de dragoste, pentru că aceasta este Oda în metru antic, poetul are prilejul să transpună accentele în scară subiectivă şi să înlocuiască imaginea împăratului prin propria imagine. Comparaţia atentă a acestor două poezii ne dă prilejul să intuim linia ce desparte pe titan de geniu:

Parcă născut sunt aproape de valuri Leagăn având ţărm înspumat şi rece Jur împrejur lin tremura pustiul

Mijloc al mării. [...] Asemenea geniului, titanul lui Eminescu îşi încheie cariera în izolare;

asemenea titanului, geniul său evoluează în perspective infinite. Dar titanul Napoleon mişcă peste pământ valurile popoarelor, el poartă războaie care vor schimba înfăţişarea lumii, în timp ce geniul rămâne indiferent faţă de tot ce este frământarea omenească. [...] Această năzuinţă de a schimba prin războaie înfăţişarea lumii face din Napoleon un titan, această izolare faţă de tot ce e frământare umană face din poet – personajul celei din urmă ode amintite – un geniu, un geniu de natură romantică, hrănit din concepţia filozofică a lui Schopenhauer.

(D. Popovici, Poezia lui Mihai Eminescu) 1. Precizează perspectiva din care D. Popovici analizează versurile eminesciene, în textul dat. 2. Compară două idei identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau general-particular. 3. Exprimă-ţi opinia despre ipostaza romantică a geniului în poezia eminesciană, pe baza textului dat şi a operei studiate. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 37

Nu l-am cunoscut pe Eminescu, nu sunt nici chiar aşa de bătrân. De multe ori

m-am gândit însă cum ar fi fost. Au fost sute, mii de oameni care l-au văzut şi l-au auzit, şi cărora asta nu li s-a părut nimic special. Căci, fireşte, Eminescu a devenit cu adevărat Eminescu abia după boală şi moarte. Pâna atunci era un ziarist în forfota bucureşteană, puteai sta lângă el în tramcar sau într-o berărie, iar dacă cineva ţi-ar fi zis „ăsta-i poetul Eminescu”, poate că abia i-ai fi aruncat o a doua privire. Am mai scris-o: înfăţişarea lui nu corespundea mitului creat ulterior. Nu era nici înalt, nici cu pletele-n vânt. Devenise, după treizeci de ani, un om corpolent, puţin greoi, cu golfuri adânci la tâmple. Vorbea probabil cu accent moldovenesc. [...]

Când a venit la Bucureşti, oraşul care l-a distrus, nu scrisese încă nici Luceafărul, nici Scrisorile, dar perioada genială a poeziei şi prozei lui se încheiase, totuşi. [...]

Dac-aş fi trăit în vremea lui, n-aş fi ştiut că este Eminescu, poate nici măcar dacă i-aş fi citit versurile. Mă chinuie gândul că poate nu m-aş fi apropiat de el, nu l-aş fi preţuit, poate că nici măcar nu l-aş fi remarcat. Căci mai erau poeţi în preajmă, şi pe-atunci distanţa dintre el şi Samson Bodnărescu sau Dimitrie Petrino nu părea atât de abisală ca azi. N-aş fi fost, oricum, Creangă, poate singurul om care l-a iubit cu adevărat, deşi nici el nu ştia că iubeşte un poet, ci doar un om mai curat şi mai fantast decât cei din jur.

(Mircea Cărtărescu, Cum i-am cunoscut...) 1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre omul Eminescu, aşa cum apare în textul dat. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată (pro sau contra) despre afirmaţia lui Mircea Cărtărescu: Dac-aş fi trăit în vremea lui, n-aş fi ştiut că este Eminescu, poate nici măcar dacă i-aş fi citit versurile. Mă chinuie gândul că poate nu m-aş fi apropiat de el, nu l-aş fi preţuit, poate că nici măcar nu l-aş fi remarcat. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 38

1874, noiembrie 8, Iaşi

Stimată doamnă,

Aseară v-am zărit într-o lojă pe care o ocupaţi la reprezentaţia de binefacere dată în folosul săracilor, în sala societăţii dramatice. Atunci mi-am amintit de invitaţia primită de a veni într-o joi la serata Dv. literară.

Nu merit laude pentru poezia „Epigonii”. E o concepţie pe care o făurisem la Viena, într-un elan de patriotism.

Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor. Cred că voi putea ceti în salonul Dv. o poezie având un subiect cules din acest material.

Primiţi respectul meu, Eminescu

(Dulcea mea doamnă/ Eminul meu iubit, Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle)

1. Precizează scopul comunicării şi particularităţile relaţiei emiţător-receptor, în textul dat, având în vedere modul de adresare şi conţinutul scrisorii. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului epistolar citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.). 3. Comentează mărturisirea Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale în legătură cu opera lui Mihai Eminescu. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 39

[Ioan Slavici] e de mult cunoscut cititorilor Convorbirilor şi celor ai Timpului,

mai mult, e cunoscut publicului german şi va fi, credem, în curând, cunoscut celui francez, deşi se pare că publicul său propriu, cel românesc, n-a dat atenţia cuvenită activităţii sale literare.

E înainte de toate un autor pe deplin sănătos în concepţie; problemele psihologice pe care le pune sunt desemnate cu toată fineţea unui cunoscător al naturii omeneşti; fiecare din chipurile care trăiesc şi se mişcă în novelele sale e nu numai copiat de pe uliţele împodobite cu arbori ale satului, nu seamănă [numai] în exterior cu ţăranul român, în port şi în vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc şi simt ca el.

Poate nu e o idee nouă dacă spunem că orice lucrare literară însemnată cuprinde, pe lângă actul intelectual al observaţiei şi conceperei, o lucrare de resumaţiune a unor elemente preexistente din viaţa poporului. Sunt scriitori – şi numărul lor e legiune – care sugându-şi condeiul în gură, scornesc fel de fel de cai verzi, creaţiuni ale fanteziei pure fără corelaţiune cu realitatea, creaţiuni ce, prin noutatea lor, atrag poate câtva timp publicul şi sunt la modă. Descriind situaţii factice, personaje factice sau manierate, sentimente neadevărate sau simulate, umflând un sentimentalism bolnav […], au un public mai numeros decât ar merita şi primejduiesc în mare grad gustul, sentimentul adevărului şi bunul simţ.

Credem că nicio literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăşi, la rândul ei, de spiritul acelui popor, întemeiată adică pe baza largă a geniului naţional. Aceasta nu e adevărat numai pentru literat, ci se aplică tot atât de bine la legiuitor, la istoric, la omul politic. […]

Această cale, care rezumă poporul pentru a-l reda ca-ntr-o oglindă sieşi o urmează şi Slavici.

(Mihai Eminescu, articolul „Novele din popor” de Ioan Slavici, în ziarul Timpul, în Opere, XIII)

1. Prezintă punctul de vedere al lui Mihai Eminescu despre creaţia literară a lui Ioan Slavici, aşa cum apare în textul dat. 2. Precizează două dintre faptele de limbă identificate în textul jurnalistic dat (la alegere dintre nivelurile: morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual). 3. Compară două fapte sau două argumente identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, subiectiv-obiectiv sau puncte convergente-puncte divergente. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 40

Elemente de realism pot fi reperabile în primele rudimente de roman românesc. Tablouri de moravuri, de epocă apar în romanele lui D. Bolintineanu, în nuvelistica unui Costache Negruzzi, în memorialistica lui Ion Ghica. [...] De remarcat că, după o perioadă de tatonări, aspectul analitic al realismului se consolidează sub influenţa romanului francez şi rusesc, care încep să circule masiv în principate. Investigarea se produce de acum în plan orizontal, dar şi vertical, în plan tematic, dar şi problematic. [...] Ion Creangă acoperă prin Amintirile sale spaţiul literaturii obiceiurilor. Duiliu Zamfirescu, prin ciclul Comăneştenilor, apărut între 1894-1910, se va apropia de realismul cultivat în Italia lui Fogazzaro şi în Orientul Europei. Un prozator cu totul aparte este Ioan Slavici, creatorul formulei „literatura poporană”, prin care înţelege tentativa de descriere preferenţială a realităţii ţărăneşti şi citadine aşa cum erau ele vizibile prin structurile arhetipale. Mara, roman apărut mai întâi fragmentar în revista Vatra în cursul anului 1894, este o operă tipică realismului.

(Marian Popa, Realismul: doctrină şi practică literară) 1. Precizează perspectiva din care autorul relevă cultivarea realismului în literatura română din secolul al XIX-lea. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului argumentativ citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre realismul prozei lui Ioan Slavici, exemplificând-o cu o operă literară studiată, scrisă de marele clasic. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 41

Mă-ntrebi în legătură cu scrisoarea publicată în Ideea europeană dacă prefer

tendinţa în opera de artă. Această chestiune s-a lămurit definitiv încă de pe vremea lui Caragiale. Ţi-aminteşti de acele trei expresii, pline de subînţeles: <<Nici artă pentru artă, nici artă cu tendinţă, ci artă cu talent>>. Natural, talentul stă mai presus decât orice discuţie. Numai el poate fi criteriul absolut de judecată estetică. Dar vezi, talentul e foarte poznaş. De multe ori există şi nu-l cunoşti şi când crezi c-ai pus mâna pe el descoperi că te-ai înşelat. De aceea când se vorbeşte despre talent trebuie să ne pronunţăm cu multă prudenţă, dacă nu voim să ne compromitem.

Arta înseamnă creaţiune de oameni adevăraţi şi de viaţă reală. Nu atât meşteşugul stilistic, cât mai ales pulsaţia vieţii interesează. Opera odată creată trăieşte singură prin cantitatea de viaţă ce o conţine ca un izvor de energie infinită. Când creează, artistul face operă de sinteză. În Trahanache nu se ascunde numai un tip. Caragiale a studiat sute de indivizi pentru a reda prototipul perfect. Toţi Trahanachii au ajutat cu câte ceva la procrearea fratelui lor. Viaţa a numărat un om mai mult, tot aşa de viu ca şi domnul cutare pe care-l vedem acum trecând pe stradă.

Aici e misterul care leagă pe artist de Dumnezeu: ba îl întrece. Pe când Dumnezeu creează şi fiinţe inferioare şi totuşi trăiesc [...], artistul ca să creeze viaţă adevărată trebuie să atingă perfecţiunea. Fraţii lui Trahanache poate au murit demult, dar Trahanache al lui Caragiale va trăi mereu. Fără această condiţie primordială nu poate exista operă de artă.

(Liviu Rebreanu, Jurnal)

1. Prezintă punctul de vedere al lui Liviu Rebreanu despre tendinţa în opera de artă. 2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului Arta înseamnă creaţiune de oameni adevăraţi şi de viaţă reală. Nu atât meşteşugul stilistic, cât mai ales pulsaţia vieţii interesează, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe despre creaţia lui I.L. Caragiale. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 42

A fost o zi îngrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu după miezul nopţii, parcă

s-a mai potolit puţin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul... Să respirăm. Stau în faţa unui local de noapte, o mică berărie, şi fiindcă am poftă de vorbă, aştept, nu cumva o pica vreun alt bucureştean iubitor ca mine de aer curat, să respirăm împreună. [...] Prin ceaţa aceea, mi se arată legănându-se o umbră... se apropie... Să fie un amic?... Da, e un amic; n-am aşteptat degeaba – e amicul meu Nae; şi lui i pare bine că m-a-ntâlnit. — Teribilă căldură a fost astăzi! zice Nae, ştergându-se de sudoare. — Teribilă! răspunz eu. — Dar acuma tot poţi pentru ca să zici că respiri. — Se-nţelege... De unde vii? — Am fost pe la berării cu nişte prietini. — Ce mai nou? — Prost, monşer... Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă... S-a isprăvit... E ceva care poţi pentru ca... — Lasă, Nae, că se mai şi exagerează... — Ce se exagerează, nene? Este o criză, care, ascultă-mă pe mine, că dv. nu ştiţi, care, mă-nţelegi, statul cum a devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt prost, înţeleg şi eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu sistema asta, care, când te gândeşti, te-apucă groaza, monşer, groaza!...

Nae, foarte afectat, bea paharul lui de bere până-n fund, apoi, după ce oftează adânc: — Eu pot pentru ca să-ţi spui pe parola mea de onoare că-mi pare foarte rău! dar ştii?... foarte rău!! foarte rău!!! pentru ca să ajungem să vedem ţara mea, care era peste putinţă ca să prevază cineva o situaţiune foarte tristă, fiindcă le-am spus şi dumnealor... — Cari dumnealor? — Dumnealor cu cari am fost; zic: pot pentru ca să spui că nu se poate ceva mai trist, ca să vie un moment orişicât ai zice, când vezi că bate falimentul la uşe şi nu mai e niciun patriotism...

Nae face o figură foarte mâhnită; e aşa de obidit, încât ai crede că vrea să plângă.

(I.L. Caragiale, Situaţiunea) 1. Precizează contextul comunicării şi particularităţile relaţiei emiţător-receptor în textul dat. 2. Prezintă rolul a două dintre faptele de limbă identificate în textul citat, pe care le consideri sugestive în ceea ce priveşte schiţarea unui portret al personajelor (la alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual). 3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o informaţie/ o idee identificată în text. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 43

Cine parcurge etapele mai de seamă ale vieţii lui Caragiale are o parte din

explicaţia scrisului său. Omul trecuse prin multe şi variate medii. Petrecându-şi prima copilărie la ţară, luând parte mai apoi la viaţa teatrală şi politică, trecând prin mediile literare, cunoscând de aproape pe politicienii liberali şi conservatori, personaje înălţate din noianul anonimatului social sau posesori de nume istorice, patronând deopotrivă gazetele care îl întrebuinţau, cunoscând la fel de bine mica burghezie a oraşelor de provincie şi a Capitalei, pe profesori, avocaţi şi funcţionari, pe munteni, moldoveni şi ardeleni, în experienţa lui Caragiale s-au amestecat toate categoriile şi toate tipurile. Omul arăta de altfel o foame de experienţă, o curiozitate nesecată. În berărie, în trenuri şi gări, mereu călătorind, primind şi expediind scrisori, asociindu-se cu oricine socotea că i-ar putea oferi un nou element de caracterizare, fie chiar numai numele său, după cum o dovedeşte lunga şi pitoreasca nomenclatură onomastică găsită în manuscrisele lui, Caragiale manifesta o pasiune a observaţiei pentru care nu se poate găsi niciun alt exemplu asemănător. Întinsa şi variata lui experienţă s-a revărsat în întregime în opera sa. Nu va fi posibil să se scrie istoria socială a veacului nostru al XIX-lea fără o continuă referinţă la opera lui Caragiale.

„Am învăţat la şcoala lumii”, scria el. Cealaltă învăţătură, a cărţilor, el o privea cu rezerve, ca şi pe posesorii ei, rămaşi numai la ea, pedanţii de toate categoriile şi tipurile doctorale.

(Tudor Vianu, I.L. Caragiale, în Istoria literaturii române moderne)

1. Prezintă perspectiva din care autorul analizează specificul şi importanţa creaţiei lui I.L. Caragiale. 2. Menţionează două dintre faptele de limbă valorificate de autor în portretul omului Caragiale (la alegere dintre nivelurile: morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual). 3. Comentează, pe baza cunoştinţelor despre opera lui I.L. Caragiale şi a convingerilor personale, opţiunea scriitorului pentru unul dintre cele două tipuri de învăţătură, aşa cum apare în ultimul paragraf citat. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 44

Cine nu se lasă înşelat de deosebirea de medii, nu poate să nu observe înrudirea

artei lui Creangă cu aceea a lui Caragiale. Amândoi caracterizează dialogic şi au un umor verbal pe care-l comunică personajelor. Amândoi pun în gura eroilor vocabule originale, unul ţărănesc, altul orăşenesc semidoct. Aceste vocabule n-au nicio importanţă estetică în sine, ci numai una de caracterizare. Vorbirea descrie mişcările interioare. „Doamne, bine vom mânca!” al babei este foarte puţin o expresie frumoasă, ci un mod tipic şi comic de exteriorizare a zgârceniei [...]. Ca şi Caragiale, Creangă alternează dialogul cu părţi ale sale, care nu sunt simple comunicări de fapte, ci un monolog al autorului, bizuindu-se pe acelaşi humor al cuvântului tipic. Acestă parte lipsită de obiectivitate, în care autorul-actor comentează dialogul, trebuie nu cetită, ci reprezentată scenic. Ea este corespondentul monologului caragialesc sau al corului antic, care urmăreşte gesturile eroilor, jucându-le.

(G. Călinescu, Creangă „scriitor poporal”) 1. Precizează perspectiva din care G. Călinescu analizează limba lui Creangă, în textul dat. 2. Compară două idei exprimate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau general-particular. 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre ipostazele emiţătorului identificate de G. Călinescu în proza lui Ion Creangă, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 45

Efortul simboliştilor de a transgresa graniţele raţionalului prin diferite modalităţi

resimţite mai adecvate unei aproximări de profunzime a realului: intuiţie, trăire, vis, fantezie, iluminare, extaz, vizionarism, instinct etc. constituie un act de cea mai pură şi strălucită anticipaţie, care nu numai că a fost validat de ştiinţă, dar a fost acceptat ca singura soluţie reală pentru saltul în receptarea lumii mai apropiată de esenţa ei.[...]

Destinul simbolismului a fost de a realiza saltul de la conceptul de „poet al cetăţii" la cel al creatorului ca „cetăţean" al Universului, explorarea spaţiului de dincolo, figura interioară a lumii devenind marea obsesie, semnul distinct al simbolismului, fascinaţia care-l unicizează. Ea le-a fixat simboliştilor locul strategic în literatură, aceştia fiind cei care au inaugurat o poezie în care totul se prelungeşte şi se adânceşte în perspective fără limite, planul uman şi planul cosmic corespunzându-şi, nebănuite nelinişti şi tensiuni, extaze şi neputinţe chemându-se de o parte şi de cealaltă a zidului invizibil.

(Zina Molcuţ, Simbolismul european) 1. Prezintă punctul de vedere al autoarei despre simbolism. 2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată asupra unei trăsături a simbolismului, identificată în textul dat, exemplificând-o cu o poezie studiată din creaţia lui G. Bacovia. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 46

Rolul de căpetenie în poezia modernă îl are poezia simbolistă complicată de

instrumentalism [...] Simbolismul, în greceşte symbolon, altfel zis semn, este numele modului de a se

exprima prin imagine spre a da naştere, cu ajutorul ei, ideei [...] Precum se vede, simbolismul este cel mai apropiat de natură, fiindcă el, pentru a ne sugera idei, procedează tocmai ca dânsa - cu alte cuvinte, fiindcă ne înfăţişează una sau mai multe imagini ce se transformă la urmă în cugetări [...]

Din datele definiţiunii rezultă că poezia modernă a început să graviteze către un ideal cu totul superior, că tinde a se deosebi de proză, de elocvenţa vulgară ce impresionează pe ignoranţi, de succesele de bâlci ale antitezii, şi că şi-a creat, în fine, un limbaj al ei propriu, limbajul în care se simte în largul ei şi pe care burghezimea sufletelor nearipate către aristocraţie în arte nu va ajunge - din fericire pentru poezie – să-l înţeleagă niciodată. Poezia viitorului nu va fi decât muzică şi imagine - aceste două eterne şi principale sorginţi* ale ideii.

(Al. Macedonski, Poezia viitorului, 1892) *sorginte, sorginţi, s.f. – izvor, sursă, origine 1. Precizează perspectiva din care autorul emite mesajul textului. 2. Explică sensul propriu şi sensul figurat al cuvintelor din fragmentele selectate din ultimul paragraf al textului dat: elocvenţa vulgară ce impresionează pe ignoranţi, succesele de bâlci ale antitezii, burghezimea sufletelor nearipate către aristocraţie în arte. 3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi convingerilor personale, opinia autorului despre poezia viitorului, în contextul literar al epocii. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 47

Desigur că citindu-se acest titlu, oricine se va întreba dacă poezia comportă o

logică deosebită de a prozei, şi vom stabili de aceea imediat un lucru pe care cărturarii noştri ar fi trebuit de mult să-l stabilească şi anume că proza se conduce după o logică şi poezia după alta. Din cursul acestei scrieri se va putea vedea clar cât de mare lacună există în această privinţă în literatura noastră. Ne vom sili s-o facem să dispară şi vom ajunge astfel, cu încetul, a face să se convingă, chiar cei diametralmente opuşi cu şcoala noastră, că este ridicol a se judeca valoarea unei poezii de cel dintâi zgârietor de hârtie. Pentru a se critica, şi prin critică înţelegem a se analiza, trebuie ca mai înainte de orice, să se aibă în vedere că poezia îşi are logica ei aparte.[...] Logica după care se conduce poezia joacă în adevăr într-o analiză critică cel mai important rol. Aplicaţi poeziei o asemenea logică, proza devine îndată nelogică. Aplicaţi poeziei logica după care se conduce proza, – poezia poate fi logică, dar nu mai e poezie. Prin acest fapt însuşi, aţi omorât-o, şi din moment ce într-o critică nu se face o asemenea deosebire, poezia cea mai logică ca poezie devine cea mai nelogică, judecată din punctul de vedere al prozei. S-a zis şi s-a crezut până acum că a scrie poezie e greu şi că a scrie versuri e uşor. Această premisă ni se pare falsă. Pentru a scrie versuri este tot atât de greu ca şi pentru a scrie poezie, deoarece atât versurile, cât şi poezia se conduc după nişte anume reguli. Pentru a scrie versuri trebuie ca cineva să fie deplin stăpân pe limbă şi să cunoască în mod amănunţit toată armonia sau toată nearmonia ce rezultă din întocmirea literelor în cuvinte şi din ciocnirea acelor litere şi cuvinte între ele. Scara alfabetică, considerată din acest punct de vedere, constituie o adevărată scară muzicală şi arta versurilor nu este nici mai mult nici mai puţin decât arta muzicii. A scrie poezie înseamnă de asemenea a te conduce după nişte anume reguli. Cu alte cuvinte, poezia este înlănţuirea ideilor, într-un mod mult mai înfrumuseţat decât modul întrebuinţat în acest scop în proză. Din aceasta rezultă negreşit şi faptul că logica poeziei trebuie să difere cu desăvârşire de a prozei. O poezie este prozaică când modul de exprimare logică a ideilor nu diferă de acela al prozei. Atât criticii cât şi poeţii trebuie să ţină socoteala de aceasta.

(Al. Macedonski, Despre logica poeziei)

1. Precizează perspectiva din care autorul îşi prezintă opinia cu privire la specificul poeziei. 2. Compară două fapte, două argumente sau două opinii identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau obiectiv-subiectiv. 3. Susţine sau combate argumentat o idee a autorului, identificată în textul dat, prin corelarea informaţiei din text cu informaţii din afara acestuia (din domeniul literar şi/ sau cultural). ........................................................................................................................................


Biletul nr. 48

Odată cu Macedonski, poezia română intră, abia acum, în vârsta marilor,

mistuitoarelor nelinişti. Poeţii dinaintea lui, uniţi în acţiunea pionieratului, aşezau cărămidă lângă cărămidă la un edificiu care creştea văzând cu ochii, oferind constructorilor nu numai satisfacţia umplerii unui gol, ci şi sentimentul durabilităţii în timp. După 1880 însă, edificiul era destul de impunător. Conştiinţa estetică se rafinează, critica lucidă se impune şi poeţii — mulţi acum! — nu mai au certitudinea durabilităţii creaţiei lor. Mai mult chiar, sublinierea efemerităţii operelor devine o alintare ce vădeşte clare preocupări în această privinţă. Tentaţia noului, patronat uneori chiar împotriva firii lui Macedonski, îi oferă acestuia, deseori, iluzia realizării. Dar îl şi nelinişteşte, în egală măsură. Extrem de bogată în urmări, această nelinişte va atrage dintru început atenţia asupra uriaşei importanţe a lui Macedonski în istoria poeziei noastre. O parte a operei sale poetice este, sub raport strict estetic, un eşec ; dar un eşec fecund, căci a incitat deopotrivă pe acest atât de inegal autor şi pe urmaşii lui literari. Neliniştea, realizările, ezitările şi eşecurile lui Macedonski se află la originea şirului de avangardisme poetice româneşti.

[...] Deşi, în practica poetică, schimbările de fond sunt, după încetarea activităţii creatoare a lui Eminescu (1883), sporadice şi fără urmări imediate, un nou criteriu al poetului se conturează în articolele despre poezie, semnate de Macedonski (întâiul, în această privinţă, atât cronologic, cât şi valoric)

Atitudinile estetice programatice caracterizează tendinţa reformatoare, deosebind-o de cea ilustrată de Eminescu, în care autorii erau preocupaţi aproape în exclusivitate de practica poetică. Pe urmele lui Macedonski, poeţii care erau moderni pe la 1900 acordau teoretizării actului poetic o importanţă echivalentă creării poeziei înseşi.

(Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti) 1. Precizează perspectiva din care autorul analizează rolul lui Al. Macedonski în contextul literar al epocii. 2. Explică efectul stilistic al următorului enunţ: Poeţii dinaintea lui [...] aşezau cărămidă lângă cărămidă la un edificiu care creştea văzând cu ochii, oferind constructorilor nu numai satisfacţia umplerii unui gol, ci şi sentimentul durabilităţii în timp. 3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale, următoarea idee: poeţii [...] acordau teoretizării actului poetic o importanţă echivalentă creării poeziei înseşi. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 49

Dacă literatura contemporană arată originalitate chiar atunci când îşi însuşeşte

teme care au fost tratate şi altădată, cu atât mai mult apare astfel când aduce un fond cu desăvârşire nou, inspirându-se din ceea ce mai înainte părea că nu poate avea valoare poetică. Pătrunzători mai adânci ai tainelor poeziei şi călăuziţi de principiul că literatura trebuie să-şi întindă mereu hotarele, să nu rămână străină de spiritul timpului, scriitorii de azi caută să derive în creaţiunea lor cât mai mult din ce le oferă realitatea, să fie interpreţii idealişti ai vieţei, să redea mai ales aspectele caracteristice ale vieţii moderne. În aceste treceri de la o lume la alta, ei ni se revelează ca suflete mlădioase, capabile de a primi cât mai multe şi mai intense impresii din realitate şi de a alege din ea tot ce poate fi transformat în emoţie artistică. Să cânţi cu pasiune natura, să te extaziezi în faţa priveliştilor ei, şi totodată să admiri ce se desfăşoară în alt cadru, să preamăreşti lumea de care suntem mai mult legaţi astăzi – aceea care e numită de obicei artificială – şi să descoperi poezie în ea, [...], nu este oare aceasta o dovadă de superioritate sufletească?

Natura reprezintă primitivitatea, ceea ce din timpurile cele mai depărtate se continuă până la noi şi de atâtea ori neschimbat, ca o imagine a eternităţii. Pentru a o înţelege, pentru a simţi farmecul ei, trebuie oarecum să aduci un suflet de primitiv, să trezeşti reminiscenţe ancestrale, să retrăieşti viaţa celor de odinioară. Lumea mai apropiată de noi, aceea a existenţei cotidiene, lumea înălţată prin atâtea sforţări de ieri şi de azi, apare ca antiteza primitivităţii şi este expresia prefacerilor continue a aspiraţiilor spre ceva nou, spre nenumărate cuceriri, aşa cum civilizaţia ne face să le întrezărim în mersul ei neoprit. Ca să te identifici cu această lume, s-o trăieşti intens şi să pătrunzi poezia ei ţi se cer însuşiri deosebite: sensibilitate vie, comprehensiune largă, suflet complex, în stare să înţeleagă varietatea de aspecte, aşa de nouă, aşa de surprinzătoare, ale vieţei contemporane.

(Ovid Densuşianu, Poezia oraşelor) 1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre natură, aşa cum apare în textul dat. 2. Compară două idei sau două opinii identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau general-particular. 3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale, următoarea afirmaţie: Ca să te identifici cu această lume [a vieţii moderne], s-o trăieşti intens şi să pătrunzi poezia ei ţi se cer însuşiri deosebite: sensibilitate vie, comprehensiune largă, suflet complex, în stare să înţeleagă varietatea de aspecte, aşa de nouă, aşa de surprinzătoare, ale vieţei contemporane. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 50

Cobor din lumea mea de stele Şi vă petrec filă cu filă, Sărmane cântecele mele, Îmi vine să vă plâng de milă. Atâtea strigăte-mblânzite De legea ritmului sonoră, Vă frângeţi glasul cuminţite, Ca să-ncăpeţi şi voi în horă. Mi-e jale-acum, ca primăvara De paseri prinse-n colivie, De lei ce dorm visând Sahara În cuşca din menagerie... Vă las cu mintea-ndurerată Şi ochii-nchişi pe jumătate, Mă duc în ţara fermecată

A cântecelor necântate... (Octavian Goga, Cântecele mele) 1. Precizează scopul comunicării şi specificul relaţiei emiţător – receptor în textul dat. 2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul citat (la alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre rolul textului liric în care scriitorul îşi exprimă concepţia despre poezie (artă poetică). ........................................................................................................................................


Biletul nr. 51

2 noiembrie 1927 Romanul în înţelesul său elementar este numaidecât poveste.

Fiecare pas pe care îl face dincolo de limitele acestea înseamnă din punctul de vedere al genului o scădere, ori în ce parte s-ar îndrepta. Poezia şi ,,teza’’, morala, filozofia şi istoricul îl primejduiesc deopotrivă. Căci povestea este un element ce, cu atribute ireductibile şi cu o evidenţă desăvârşit proprie, trăieşte după legile ei precise, fără nici un punct de contact cu alte rosturi. Este un gen. Este o entitate artistică. Faptul că nici un roman aproape nu a izbutit să se creeze numai din aceste resurse speciale nu spune altceva decât că elemente străine din firea sa au izbutit să-l altereze. […] Un romancier bun expune, nu creează, povesteşte, nu discută. Fiindcă roman însemnează fapt. Acest unic element epic a fost lent transformat până la distrugere. Reabilitarea lui se impune.

(Mihail Sebastian, Jurnal, II ) 1. Identifică perspectiva din care autorul emite mesajul textului. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului memorialistic citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.). 3. Exprimă-ţi opinia despre următoarea afirmaţie a lui Mihail Sebastian: Romanul în înţelesul său elementar este numaidecât poveste.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 52

─ Scrieţi greu, domnule Rebreanu? ─ Da, foarte greu. La început scriu deodată, dar la transcris schimb aproape

complet textul. Eu nu refac, ci transcriu totul din nou. Scriu însă greu fiindcă îmi creez dificultăţi. Sunt cazuri când, sub dispoziţia inspiraţiei, scriu douăzeci de pagini într-o noapte, dar la transcriere nu mai rămân din ele decât trei. Nu-mi amintesc să fi rămas niciodată la prima redactare a manuscrisului. Am impresia că cei mai mulţi dintre scriitori evită dificultatea sau se mulţumesc să apeleze la scrisul „frumos”. Eu, în clipa când mi-am propus să zugrăvesc de pildă ochelarii aceştia pe care îi ţin acum în mână, nu dezarmez până ce ochelarii nu trăiesc, vii, a doua oară pe hârtie.

„Bolovănismul” de care s-a pomenit în ceea ce priveşte scrisul meu decurge din această dificultate pe care mi-o creez. În locul frazei uşoare şi blajine prefer fraza aspră, nudă, pietroasă. Şi cred că, în genere, toţi scriitorii de largă respiraţie, contrar zvonurilor, au scris greu. [...]

─ Aţi pomenit adineauri că atunci când sunteţi sub fluidul inspiraţiei, scrieţi mai uşor. Aşadar şi la roman, şi în epică există inspiraţie? Aveţi nevoie să vă strămutaţi întâi într-o stare de transă, într-o dispoziţie specială pentru a putea scrie?

─ Fireşte că da. Inspiraţia este un fel de uitare de sine pe care mi-o lămuresc, şi o transmutare într-o lume specială, o concentrare foarte puternică a atenţiei asupra unui singur lucru. Când te gândeşti şi gândul se învârteşte numai în jurul unui singur obiectiv, gândul la un moment dat se materializează. Inspiraţia însă nu vine niciodată singură. Trebuie întâi să te transpui treptat, treptat în lumea în care vrei să trăieşti şi asta durează uneori foarte mult timp. [. . . ]

Inspiraţia e suverană. E ca un fluid magnetic care te conduce. Într-o zi când se va şti precis ce e viaţa în totalitatea ei, se va şti în chip ştiinţific şi ce e inspiraţia; gândurile, ideile, ciocnirea atomilor sau a celulelor, materia cenuşie, trebuie să fie şi ele ceva material. O idee trebuie să aibă şi ceva material.

(Cu D. Liviu Rebreanu despre romanul Răscoala – interviu de Dan Petraşincu)

1. Precizează perspectiva din care Liviu Rebreanu şi Dan Petraşincu îşi construiesc mesajele, în contextul dat. 2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii). 3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a convingerilor personale, afirmaţia lui Liviu Rebreanu: Inspiraţia e suverană. E ca un fluid magnetic care te conduce. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 53

Scriitor de strictă factură obiectivă şi ca atare impersonală, opera literară a lui

Liviu Rebreanu îşi ascunde cu grijă autorul. Ne rămâne să-l căutăm în însemnările lui zilnice, recent apărute, în conferinţele, puţine la număr, unde şi-a expus geneza romanelor lui şi procesul său de creaţie, precum şi în numeroase interviuri ce i s-au luat, mai ales cu ocazia apariţiei unui nou roman, pe drept cuvânt considerată ca un eveniment literar.

Omul era cuceritor: înalt, voinic, statuar, albit de timpuriu, dar de o rară vitalitate aparentă, respirând forţa şi siguranţa de sine, reflectată în senina privire a ochilor albaştri, te întâmpina surâzător, prieteneşte, dispus oricând să se lase solicitat şi să ajute pe oricine îi expunea un păs. Nu avea darul vorbirii, dar în conferinţele lui, expuse liber, ca şi în declaraţiile făcute presei străine sau aci, în ţară, făcea o impresie deosebită, prin accentul francheţei şi al expunerii limpezi.

(Şerban Cioculescu, Mărturisiri literare) 1. Indică perspectiva din care autorul analizează însemnările zilnice ale lui Liviu Rebreanu. 2. Explică rolul stilistic al unei enumeraţii identificate în textul dat. 3. Susţine sau combate următoarea afirmaţie: Scriitor de strictă factură obiectivă şi ca atare impersonală, opera literară a lui Liviu Rebreanu îşi ascunde cu grijă autorul, exemplificându-ţi opinia prin referiri la un roman al prozatorului. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 54

În timp ce în poezie se enunţă un adevăr, o idee sau o stare de spirit (ceea ce

presupune un text redus la esenţă), iar în dramă se dialoghează (ceea ce limitează până la excludere discursul narativ), în roman se povesteşte.

Un prim element ce caracterizează povestirea în roman este poziţia naratorului. Preocupat să construiască o lume, să surprindă fapte şi sentimente autentice prin care să epuizeze o realitate interioară sau exterioară, povestitorul, fie că este autorul, un personaj sau un narator distinct, ştie, cât de cât, ce are de spus şi cunoaşte, mai mult sau mai puţin, personajele povestirii. Poziţia sa poate varia de la omniscienţa totală a unui narator perfect informat asupra tuturor detaliilor, dispus să ajute cititorul prin hăţişul labirintic al textului, până la ignoranţa naratorului dezorientat, inducând cititorul mai mult sau mai puţin deliberat în eroare. Romancierii impresionişti, […], sugerează că niciodată realitatea ficţională nu poate fi cunoscută altfel decât indirect, iar naratorul nu poate oferi decât impresii subiective şi filtrate, contactul cu realitatea fiind întotdeauna blocat de intermediari. Ei, evident, deformează, falsifică şi mint. Cititorul nu se mai bucură, în acest caz, de contactul cu o povestire directă şi univocă, ci trebuie să lupte cu un text plural şi ambiguu, să intervină în labirintul unor planuri multiple şi să depună un efort coordonator pentru a ajunge în cele din urmă să perceapă semnificaţia povestirii.

(Pia Brînzeu, Romanul. O posibilă definiţie) 1. Prezintă punctul de vedere al autoarei despre rolul naraţiunii şi al naratorului în roman, aşa cum apare în textul dat. 2. Evidenţiază construcţia discursului argumentativ (de exemplu: structuri specifice, conectori, tehnici argumentative), în fragmentul dat. 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autoarei: Preocupat să construiască o lume, să surprindă fapte şi sentimente autentice prin care să epuizeze o realitate interioară sau exterioară, povestitorul, fie că este autorul, un personaj sau un narator distinct, ştie, cât de cât, ce are de spus şi cunoaşte, mai mult sau mai puţin, personajele povestirii. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 55

D-l Camil Petrescu şi-a lămurit concepţiunea actuală despre roman pe larg, în

articolul [Noua structură şi opera lui] Marcel Proust, din Teze şi antiteze. În linii generale se declară aci proustian şi ar fi o problemă interesantă de dezlegat (dar nu e momentul) cum se face că romancierii români nu sunt nici balzacieni, nici dostoievskieni, nici flaubertieni, dar au devenit toţi, deodată, proustieni.

Articolul în sine merită să fie analizat. Nu mai încape îndoială că d-l Camil Petrescu este un scriitor cu cultură filozofică şi cu cap abstractiv şi e o adevărată plăcere (pentru cine ştie să guste astfel de plăceri) să te laşi năvălit de acel puhoi de argumente în spume care se scurg aci pe coperişul paginei, aci prin subsolurile ei, cu o febrilitate inimaginabilă. [...]

D-l Camil Petrescu este impetuos în discuţie, mergând până la extravaganţă cu disperare şi luciditate, dar armele sale de luptă sunt serioase şi cred că este unul dintre cei mai de seamă dialecticieni pe care i-a produs generaţia de după război. [...] Dacă nu vom fi întotdeauna de acord cu ele [ideile sale], asta vine din condiţia generală umană care face ca doi indivizi să nu participe la adevăr decât parţial.

Prima idee care surprinde este aceea a progresului în materie de artă. După d-l Camil Petrescu, „o literatură trebuie să fie sincronică structural filozofiei şi ştiinţei ei”, iar literatura epică rămăsese, constată d-sa, anacronică „faţă de evoluţia realizată de ştiinţă şi de filozofie în ultimii patruzeci de ani”. Opinia e paradoxală, trebuie să recunoaştem, şi a o discuta prea mult nu duce la nimic. Oare geniul e condiţionat de cunoaşterea progreselor ştiinţei şi filozofiei?

(G. Călinescu, Camil Petrescu, teoretician al romanului, 1939) 1. Prezintă atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul dat. 2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat. 3. Formulează propriul răspuns la întrebarea Oare geniul e condiţionat de cunoaşterea progreselor ştiinţei şi filozofiei?, exemplificându-ţi opinia prin referire la creaţia literară a unuia dintre romancierii literaturii române interbelice. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 56

30 aprilie 1933 Am citit Maitreyi de Mircea Eliade. Un cuceritor roman de dragoste. Dragostea

unei tinere bengaleze cu un european. Perfect scrisă descrierea vieţii bengaleze modernizate. Ceea ce nu mi-a plăcut în acest roman e sfârşitul.

12 septembrie 1933 Am citit Vinul de viaţă lungă de Cocea. La început tablou provincial extrem

de interesant şi bine descris, apoi o istorie foarte originală de dragoste. În genere, o carte destul de bună.

23 septembrie [...] Am citit pentru a cincea oară – cred – primul volum din La Medeleni. E un

roman pe care-l „simt". Singura carte care vibrează într-un colţ al inimii mele, chiar dacă nu mă gândesc la ea. Dacă Olguţa e un personaj creat de autor – ceea ce nu cred, căci eu cred că el există – Ionel Teodoreanu e un geniu, căci cu adevărat acest volum, care de altfel nu e în întregime decât Olguţa, este o capodoperă. Eşti inundat de un râs care te scaldă întreg, pentru ca după câteva pagini să te apuce o îngrozitoare durere de cap datorită efortului pe care îl faci să-ţi reţii lacrimile (ce vrei, sunt o tânără de 17 ani făcută să plângă pentru nimica).

(Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit) 1. Prezintă contextul în care este construit mesajul şi ipostaza/ ipostazele emiţătorului. 2. Menţionează două elemente de structură şi de compoziţie ale textului memorialistic citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.). 3. Analizează argumentele, identificate în text, pentru care autoarea consideră La Medeleni: Singura carte care vibrează într-un colţ al inimii mele, chiar dacă nu mă gândesc la ea. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 57

— Dacă vi s-ar solicita de o revistă prezentarea romanului interbelic al lui

Mircea Eliade, pe care-l apreciaţi cel mai mult, ce aţi scrie în esenţă? — Cel mai reuşit — literar vorbind — roman al lui Eliade în perioada

interbelică e Maitreyi, desigur. A şi cunoscut un mare succes. E şi „exotic“ şi „intelectual“ şi foarte sincer tineresc şi foarte artistic făcut, posedă ca şi Le grand Meaulnes al lui Alain-Fournier o ciudată forţă de atracţie rezultând probabil din bine dozatul amestec de fantezie, mister, adolescentism, aventură, reflecţie, melancolie şi voioasă plăcere de a trăi. Capodopera lui Eliade în genul acesta e însă un roman de mai târziu, Noaptea de Sânziene. În epoca interbelică, „esenţialul“ mi se pare că l-a spus Eliade în cărţile sale de eseuri: Oceanografie, Fragmentarium, Şantier, Insula lui Euthanasius. Şantier e de altfel un roman-jurnal, un „roman indirect“. Romane ca Lumina ce se stinge ori Nuntă în cer sunt mai ales promiţătoare. Şi un cititor atent ar fi putut intui care sunt preocupările spirituale ale autorului şi încotro se îndreaptă. Mai „esenţiale“ decât romanele se arată, în perspectiva timpului, a fi fost nuvelele epocii: Nopţi la Serampore şi Secretul doctorului Honigberger. Dar se cuvine să recunosc: nutresc o predilecţie, o înfocată predilecţie pentru nuvelele fantastice ale lui Eliade.

(Mircea Handoca, interviu cu N. Steinhardt) 1. Precizează perspectiva din care N. Steinhardt apreciază romanul Maitreyi de Mircea Eliade. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.). 3. Comentează un fapt, o opinie sau o idee exprimată de N. Steinhardt în fragmentul de interviu citat, pe baza propriilor cunoştinţe, a valorilor şi a convingerilor personale. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 58

19 decembrie [1963] Romanul trebuie „să povestească" ceva, pentru că naraţiunea (adică invenţia

literară) îmbogăţeşte Lumea nici mai mult nici mai puţin decât Istoria, desigur pe un alt plan. Suntem creatori în universurile imaginare cu mai multă şansă decât putem fi pe planul Istoriei. Faptul că se petrece ceva, că se petrec tot soiul de lucruri — este la fel de semnificativ pentru destinul omului ca şi faptul de a trăi în Istorie sau de a spera să o modifici.

28 decembrie [1963] În nuvela pe care sunt pe cale de a o scrie (Podul), aş vrea să fac să se înţeleagă

până la obsesie sensul ei secret: camuflajul misterelor în evenimentele realităţii imediate. A face să reiasă, în consecinţă, ambivalenţa oricărui „eveniment", în sensul că un „eveniment" aparent banal poate să reveleze un întreg univers de semnificaţii transcendente şi că un „eveniment" aparent extraordinar, fantastic, poate fi acceptat de cei care îl trăiesc ca ceva care vine de la sine şi de care ei nici nu se gândesc măcar să se mire — este la fel de semnificativ pentru destinul omului ca şi faptul de a trăi în Istorie sau de a spera să o modifici.

(Mircea Eliade, Jurnal, 1941-1969)

1. Prezintă contextul la care se referă mesajul şi ipostaza/ ipostazele emiţătorului. 2. Menţionează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Romanul trebuie „să povestească" ceva, pentru că naraţiunea (adică invenţia literară) îmbogăţeşte Lumea nici mai mult nici mai puţin decât Istoria, desigur pe un alt plan. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 59

La 17 ani, citind primele 6-7 volume din În căutarea timpului pierdut al lui

Proust, mi-am descoperit (sub semnul ficţiunii: dar nu-s amintirile ţesute din aceleaşi fire din care sunt ţesute ficţiunile?) copilăria şi adolescenţa atât de deosebite de ale lui Marcel şi totuşi atât de magic rezonante cu ale sale. Citeam subiectiv, exaltat de sensul unor regăsiri intime mai neaşteptate decât cele mai neaşteptate aventuri fantastice, de-o prospeţime pură, de-o vitalitate contagioasă. Mi se deschidea un nou registru, până atunci necunoscut, al lecturii, deşi lectura însăşi, geniul ei ascuns îmi scăpa şi avea să continue să-mi scape încă multă vreme. Înainte de a încerca să explic acest paradox, aş nota că lectura lui Proust s-a întins ea însăşi pe mai mulţi ani; dar între timp, începuse lucrarea reculeasă, reluată de multe ori, a relecturii. Faimoasa metaforă proustiană a romanului-catedrală (sortit să rămână neterminat asemeni catedralelor medievale) eu o interpretez şi în acest sens: cartea e o construcţie, un loc al spiritului pe care-l revizitezi ca să vezi cum te-ai schimbat şi ca să dai sens schimbării; e rezumatul unui univers interior într-o operă de arhitectură enigmatică, la care trebuie să te întorci de multe ori în diferite momente şi dispoziţii pentru ca, înţelegând-o în timp, să-ţi poţi înţelege propria viaţă în timp – şi poate dincolo de timp.

(Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog) 1. Identifică atitudinea autorului Matei Călinescu faţă de problematica abordată în

textul memorialistic dat. 2. Prezintă două caracteristici ale nivelului stilistico-textual, identificate în

fragmentul memorialistic dat. 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia memorialistului, apelând la

propria ta experienţă de lectură: cartea e o construcţie, un loc al spiritului pe care-l revizitezi ca să vezi cum te-ai schimbat şi ca să dai sens schimbării; e rezumatul unui univers interior într-o operă de arhitectură enigmatică, la care trebuie să te întorci de multe ori în diferite momente şi dispoziţii pentru ca, înţelegând-o în timp, să-ţi poţi înţelege propria viaţă în timp – şi poate dincolo de timp.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 60

În general, orice discuţie asupra literaturii române interbelice porneşte de la

una dintre cele două clasificări „canonice” cunoscute: textul literar este plasat fie sub distincţia stabilită de E. Lovinescu şi G. Călinescu, „literatură tradiţională versus literatură modernă”, fie sub diferenţierea operată de Nicolae Manolescu, „roman doric versus roman ionic versus roman corintic”. Aceste două canoane sunt destul de diferite: primul este unul cultural şi ţine seama de evoluţia generală a României în perioada interbelică, în timp ce al doilea este un canon literar „intern”: în romanul doric, cel care povesteşte este naratorul omniscient, în romanul ionic, evenimentele sunt povestite de mai mulţi naratori diferiţi, care ne fac părtaşi la viziunea lor asupra evenimentelor, în timp ce în romanul corintic, miturile şi simbolurile sunt cele care domină scena, fie în sensul propriu, fie în cel ironic.

În ciuda faptului că aceste canoane descriu într-o manieră destul de adecvată fenomenul literar, ele sunt contestabile în mai multe privinţe; după părerea mea, contestarea lor explicită nu s-a putut realiza până în prezent, mai mult din cauza prestigiului lor canonic decât datorită forţei lor explicative. Fără a-mi propune să întreprind eu însumi aici o astfel de contestare în detaliu, aş dori doar să schiţez în linii mari şi să sugerez posibilitatea unei viziuni alternative asupra literaturii române interbelice, prin suspendarea canoanelor prezentate mai sus.

(Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea)

1. Identifică perspectiva din care criticul literar Sorin Alexandrescu analizează literatura română interbelică, în fragmentul dat. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului argumentativ citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.). 3. Susţine sau combate o idee identificată în text, exemplificându-ţi opinia prin referire la un roman aparţinând perioadei interbelice. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 61

Se înşală cine crede că o privelişte e aceeaşi văzută în aceleaşi condiţiuni; că

răsăriturile, amiezile şi amurgurile se repetă; că clipele curg monoton. Cine e atent vede şi aude pururi altceva; fiecare fracţiune a vieţii îşi schimbă perspectivele necontenit – şi în sine, şi în raport cu noi. Noi înşine suntem alţii întruna până la clipa când trecem în altă zonă, şi urmăm a fi şi atunci când nu mai avem conştiinţa celorlalte stări succesive ce ne sunt hărăzite. Enunţ aici nu o constatare logică, ci o constatare intuitivă şi experimentală. M-a interesat întotdeauna orice peisagiu în orice împrejurare şi în orice clipă a vieţii, fără să mă obosească, fără să mă plictisească; m-a interesat nu cu voinţa mea, ci numai printr-un fenomen de participare, osmoză şi simbioză. Mă încorporez lucrurilor şi vieţii, am simţirea că totul trăieşte în felul său particular: brazdă, stâncă, ferigă, tufiş de zmeură, arbore şi tot ce pare nemişcător; faptul de a avea asemenea cunoaştere mă face să iau parte la viaţa tainică a stâncii, arborelui, zmeurei şi ferigii. Cu atât mai vârtos alianţa aceasta a vieţii nenumărate se manifestă între mine şi sălbăticiuni – zburătoare, gâze şi fiare; între mine şi apele care curg, palpită ori întind luciuri neclintite în soare şi primesc în afundul lor rumeneala lumii pline.

(Mihail Sadoveanu, Mărturisiri. Anii de ucenicie)

1. Precizează perspectiva din care autorul prezintă relaţia omului cu natura. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat

(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.).

3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Se înşală cine crede că o privelişte e aceeaşi văzută în aceleaşi condiţiuni.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 62

Pe vremuri, după ce-mi terminasem studiile universitare şi aveam de-acum un

rost, şedeam în gazdă la o babă care închiria camere mobilate. Baba era cumsecade, casa liniştită, iar eu prea puţin ocupat exterior, în timpul zilei. Scăpat de grijile diplomelor, citeam pentru mine, de plăcere. Pe seară, ieşeam în oraş, cutreieram librăriile şi anticăriile, iar ziua pe arşiţă (era vară) şedeam în casă şi citeam. O altă babă ar fi putut fi mulţumită. Nu făceam niciun zgomot, nicio dezordine. De fapt, baba nu era nemulţumită, ci intrigată. În repetate rânduri ea căuta să mă descoasă. Eu îi plăteam chiria nu regulat, ci anticipat, dar vedeam că baba are o bănuială că n-am nicio ocupaţie serioasă şi că aş putea s-o păgubesc mai târziu. […]

– Greu şi cu dumneavoastră până isprăviţi cartea. O să dai examenele şi ai să scapi de ponos. Am avut chiriaşă, tot în odaia asta, o studentă. Doamne, ce mai citea! Citea şi lua aspirină, lua aspirină şi citea. Da’ a terminat şi s-a măritat şi acum e bine, la rostul ei. Ai să termini şi dumneata odată, cu voia lui Dumnezeu.

– Dar nu ţi-am spus că am terminat de mult, că sunt licenţiat? Sunt chiar profesor. Altfel din ce ţi-aş plăti chiria?

– O fi, o fi, dacă zici dumneata. Şi i-am arătat babei atâtea acte, încât s-a convins. Dar apoi iar m-a sâcâit. – Grea meserie şi profesoratul ăsta, dacă trebuie să citeşti mereu. Copiii citesc,

dumneata citeşti. Într-o zi mi-a spus vorba memorabilă: – Tot mai înveţi, maică? – Cum asta? – Păi, dacă zici că ai terminat, ce tot mai înveţi mereu? Nu-ţi ajunge atâta

şcoală? Şcoala primară, liceul, universitatea, ţi s-o fi acrit şi dumitale. (G. Călinescu, articolul Tot mai înveţi, maică?)

1. Precizează contextul comunicării şi particularităţile relaţiei emiţător-receptor

în textul dat. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat

(particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.). 3. Formulează un răspuns argumentat la întrebarea Păi, dacă zici că ai

terminat, ce tot mai înveţi mereu? Nu-ţi ajunge atâta şcoală? ........................................................................................................................................


Biletul nr. 63

Din Ardeal ne vin foarte frumoasele versuri ale d-lui Lucian Blaga.

D-sa crede că ne dă Poemele luminii. E în datina celei mai nouă şcoli să caute cuvinte mari şi neobişnuite, dar, mai la urma urmei, cum nu fac bine când nu e putere, când puterea este, ele nu fac rău. Nu sunt poeme şi nu lumina e ce stăpâneşte. Sunt bucăţi de suflet, prinse sincer în fiecare clipă şi redate cu o superioară muzicalitate în versuri care, frânte cum sunt, se mlădie împreună cu mişcările sufleteşti înseşi. Această formă elastică permite a se reda şi cele mai delicate nuanţe ale cugetării şi cele mai fine acte ale simţirii. E şi filosofie înăuntru, o melancolie, dar nu deprimantă, filosofie care leagă împreună, ca în cele mai bune produse ale poeziei din toate timpurile, toate aspectele din afară ale naturii şi, înlăuntru, toate mişcările prin care – şi noi o parte din imensitate, din veşnicie şi astfel părtaşi la incomensurabilitatea şi la nemurirea ei – îi răspundem. E aici un tânăr care întinde braţe de energie către tainele lumii. Tainele nu se prind niciodată, căci avem un singur chip de a le prinde: să le trăim. Dar avântul acestor braţe, drept şi nobil întinse, trebuie preţuit şi el, ca şi distincţia de aşa naturală graţie, a formei. Pierdem zilnic atâtea forţe. E o mare bucurie când vedem cum din fondul binecuvântat al neamului răsar totuşi altele pentru a le înlocui. În rândurile, rărite îngrijorător, ale cântăreţilor simţirii noastre de astăzi, fii binevenit, tinere Ardelean!

(Nicolae Iorga, Rânduri pentru un tânăr, 1919) 1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre apariţia volumului lui Lucian Blaga. 2. Motivează utilizarea unor cuvinte/ sintagme cu sensul figurat, în fragmentul următor: Nu sunt poeme şi nu lumina e ce stăpâneşte. Sunt bucăţi de suflet, prinse sincer în fiecare clipă şi redate cu o superioară muzicalitate în versuri care, frânte cum sunt, se mlădie împreună cu mişcările sufleteşti înseşi. 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată asupra unei trăsături a liricii lui Lucian Blaga, relevată de autorul articolului, exemplificând-o pe baza unei poezii studiate. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 64

─ Negrule, cireşule, gândul rău te-mprejmuie. Jinduiesc la taine coapte guri sosite-n miez de noapte. Om şi păsări, duhuri, fluturi,

nu aşteaptă să te scuturi.

Prea eşti plin de rod şi vrajă, vine furul, pune-ţi strajă! ─ Las΄ să vie, să culeagă, vara mea rămâne-ntreagă. Stelele deasupra mea

nimeni nu mi le-a fura! (Lucian Blaga, Belşug)

1. Precizează specificul relaţiei emiţător – receptor în versurile date. 2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul literar citat (la

alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual).

3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul sau o idee identificată în textul poetic dat.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 65

Putem deci spune cu toată certitudinea că o „modă” Arghezi n-a existat

niciodată. Contestaţia l-a urmărit tot timpul, în decursul lungii sale cariere. Una din formele cele mai eficace ale acesteia a fost compararea cu Eminescu. Încă în 1937, E. Lovinescu, făcându-se ecoul opiniei comune, remarcase că Tudor Arghezi se afla, între scriitorii reputaţi ai vremii, în situaţia dezavantajoasă de a i se opune mereu „umbra strivitoare a lui Eminescu”. Raportarea la poetul Luceafărului sau numai punerea lui Arghezi când alături, când în succesiunea lui, e o mai veche obsesie a criticii noastre literare şi, de cele mai multe ori, un fel de a-i opune un ideal intangibil. Comparaţia aceasta se poate face azi, în cu totul altă pespectivă, şi este perfect legitimă.

Într-adevăr, Arghezi reprezintă un alt mare moment al lirismului românesc şi anume unul din momentele emancipării lui de sub tirania eminescianismului. Căci tot modernismul românesc este, în multiplele sale aspecte, un antieminescianism. Să nu ne lăsăm înşelaţi de omagiile de sinceră stimă şi mai ales de reală compătimire cu care generaţia poeţilor dintre cele două războaie l-a privit pe Eminescu şi opera lui. Clasicii lirismului interbelic şi-au ridicat opera posedaţi de un spirit iconoclast, anticlasic şi neconformist. Or, Eminescu era piscul cel mai înalt al unei tradiţii, forma cea mai perfectă care trebuia negată, umbra cea mai strivitoare a trecutului, stânca cea mai greu de urnit.

(Alexandru George, Marele Alpha)

1. Identifică perspectiva din care autorul analizează modernitatea creaţiei lui Tudor Arghezi.

2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.)

3. Susţine sau combate o idee a autorului, prin corelarea informaţiei din text cu propriile cunoştinţe (din domeniul literar şi/ sau cultural).

........................................................................................................................................


Biletul nr. 66

În vara anului 1926, l-am cunoscut pe Tudor Arghezi. Era un bărbat voinic, dar

scund, cu timbrul vocal în falset, de o politeţe protocolară exagerată; îţi strângea mâna timp de câteva minute, rămânând în tot timpul descoperit şi spunându-ţi „domnia-ta”. Cine cunoştea violenţa de limbaj a pamfletarului rămânea uimit de acest aspect al omului privat. Mai târziu l-am vizitat pe marele poet acasă şi am putut cunoaşte o altă vocaţie rară a omului: aceea a paternităţii, căreia îi datorăm şi inconfundabilele pagini din Cartea cu jucării. Arghezi nu mai frecventa cafeneaua, devotându-se integral familei şi Mărţişorului unde totul, de la împrejmuire şi alei până la clădiri şi plantaţii, a fost făcut cu munca şi, uneori, cu braţele lui, ce e drept, vânjoase. La masă tăcea, mastica încet şi-mi spunea:

– Mănânc călugăreşte. Conversaţia lui era uluitoare. Ca şi în tabletele sale, desfăşura, când era în vervă,

o trâmbă de metafore despre oameni şi lucruri, cu caracteristici totdeauna inedite. Spre deosebire de scriitorii diluaţi, care scriu cum vorbesc, Arghezi vorbea cum scria, cu aceeaşi forţă de viziune şi de expresie scurtă, colorată. Acelaşi este stilul său epistolar, deferent la culme, dar şi de o bogăţie metaforică neobişnuită. Am publicat, cândva, o scrisoare a lui, de intervenţie în favoarea unei femei sărmane, mamă de copii, cu soţul mobilizat, trimisă în calitate de delegat de mahala, la data de 13 martie 1942. Un document uman impresionant… şi o mică bucată literară.

(Şerban Cioculescu, Amintiri) 1. Precizează perspectiva din care autorul realizează un portret al omului Tudor

Arghezi. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului memorialistic

citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, dispunerea ideilor şi a paragrafelor, moduri de expunere etc.).

3. Comentează afirmaţia lui Şerban Cioculescu, referindu-te la conţinutul şi la exprimarea opiniei: Spre deosebire de scriitorii diluaţi, care scriu cum vorbesc, Arghezi vorbea cum scria, cu aceeaşi forţă de viziune şi de expresie scurtă, colorată.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 67

Recitind, nu de mult, Riga Crypto şi Lapona Enigel, pe care am analizat-o

acum câţiva ani ca pe un Luceafăr cu rolurile inversate, mi-a trecut prin minte că sensul ei simbolic se poate lămuri şi în alt chip. Crypto este un crai şi o inimă ascunsă, simbolizând imobilitatea şi taina, condiţia unui neînţeles pe care lumea îl batjocoreşte pentru că nu vrea să înflorească. Elementul nu este atât teluricul, cât nocturnul. Enigel se închină soarelui, [...] regimul ei de viaţă este acela normal, solar; de altfel, Enigel sugerează fenomenalul, mişcarea, schimbarea. [...] Aşadar, Enigel e un om, e Cătălina: ea se naşte, trăieşte, moare, are putinţa opţiunii. Crypto este nenăscut, vecinic, nu poate alege, căci are o condiţie dată şi de neschimbat.[...] Crypto e poetul, creatorul şi el plăteşte, cu nebunia, încercarea de a-şi modifica condiţia, de a trăi. Fiind blestemat să nu se exprime în felul oamenilor, să nu trăiască, el păcătuieşte prin iubire. Dacă Hyperion al lui Eminescu este pedepsit numai cu priveliştea însoţirii pământene dintre Cătălin şi Cătălina, Crypto e pedepsit cu pierderea minţii. Crypto are soarta lui Hölderlin, a lui Baudelaire, a lui Eminescu.

În totul, poema are valoarea unui memento. (Nicolae Manolescu, Poezie şi geometrie)

1. Identifică perspectiva din care autorul textului analizează poemul lui Barbu. 2. Prezintă structura şi tehnicile argumentării identificate în text. 3. Susţine sau combate o idee a autorului, prin corelarea informaţiei din text cu propriile cunoştinţe (din domeniul literar şi/ sau cultural). ........................................................................................................................................


Biletul nr. 68

Deschizând lui Bacovia, ca întregii poezii contemporane, poarta modernismului,

Macedonski şi-a pus amprenta uneltelor sale noi, rafinate, dar şi a curioasei sale personalităţi, a refuzului său atât de strident faţă de lumea reală. Pe când însă el s-a retras la umbra unor mori de vânt a căror fantasmă era trufaşă, urmaşul său... a căzut într-o dezolare de mlaştină [...].

Tehnica rămâne neschimbat decorativă, dar redusă la mijloacele ei mai simple, linia, conturul, cu singura putere aluzivă [...]. Puterea sugestivă a acestei poezii vine acum exclusiv din muzică, din ştiinţa sau poate numai intuiţia genială a valorii sunetelor, care conţin o substanţă emotivă tulburător de profundă. Sunetele îşi câştigă o formă şi o culoare imateriale, care stau în slujba expresivă a unei mari dezolări. [...] În acest decor, care a fost redus la limitele sale expresive plastice, şi care se reconstruieşte pe planul sonor, lirismul nu întârzie să pătrundă, invadând cu ţipătul său de deznădejde ca printr-o fisură în pânza panoramică a poemului:

Amurg de iarnă, sumbru, de metal, Câmpia albă – un imens rotund – Vâslind, un corb tăcut vine din fund, Tăind orizontul, diametral.

(Ion Negoiţescu, Poezia lui Bacovia) 1. Prezintă atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul dat. 2. Compară două idei sau două aspecte identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: obiectiv-subiectiv, asemănare-deosebire sau puncte convergente-puncte divergente. 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre semnificaţia dezolării din lirica lui George Bacovia, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 69

Încă înainte de Primul Război Mondial, semnele modernismului se puteau

întrevedea în atmosfera şi preocupările unor reviste care, pe lângă [promovarea înnoirii] şi orientarea strict estetică, pornind fie de la premisele macedonskiene, fie chiar din vechea ideologie maioresciană, tindeau de fapt, prin orientarea şi gustul unor noi generaţii, la sincronizarea tot mai accentuată a literaturii române cu cele apusene, deşi nu totdeauna, fireşte, cu nimerita promptitudine. [...]

Modernismul se va forma, de fapt, viguros şi extraordinar de important, prin literatura promovată în cenaclul Sburătorul (seria revistei din 1926-1927, ultima şi cea mai substanţială, nu dă totuşi o imagine deplină a modernismului lovinescian, deşi textul lui Lovinescu, Sincronism şi diferenţiere, acum publicat, e atât de reprezentativ). [...] Marea schimbare în literatura noastră interbelică o aduce modernismul în primul rând în proză, căci poezia, datorită simbolismului de dinainte de război, îşi crease deja premisele; dar calitatea spectaculară şi diferenţierea excepţională a poeţilor români dintre cele două războaie vor produce cu precădere impresia de noutate majoră. Proza de acum însă, aşa cum o promova Lovinescu, axată pe motive urbane şi analitic-intelectuală, este într-adevăr absolut nouă, neavând echivalenţe antebelice. Ea trebuia să corespundă epocii în care se impuneau Proust, Joyce, Gide şi Musil. Între Delavrancea şi Camil Petrescu, între Calistrat Hogaş şi Max Blecher nu există nicio punte, nicio continuitate.

(I. Negoiţescu, Istoria literaturii române) 1. Precizează perspectiva din care autorul analizează rolul lui E. Lovinescu în impunerea direcţiei moderniste în literatura română. 2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii). 3. Argumentează (pro sau contra), pe baza unui text literar studiat, afirmaţia: Marea schimbare în literatura noastră interbelică o aduce modernismul în primul rând în proză. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 70

Împrejurările istorice noi [întregirea ţării după Primul Război Mondial] determină o

adevărată mutaţie de sensibilitate. Epoca antebelică se îndepărtează peste noapte foarte mult de prezent, sub efectul traumatizant al războiului. Lirismul anilor 1900-1916 lasă impresia a fi fost produsul unei lumi definitiv apuse, cu preocupări sentimentale cuminţi, cam prăfuite şi provinciale. Întregirea ţării şi convulsiile sociale violente, în condiţiile cărora visul atâtor generaţii se realizase, lărgesc dintr-odată considerabil orizontul conştiinţei poetice româneşti. Ea capătă într-adevăr sentimentul că a devenit europeană şi nicio frământare lirică a vremii nu-i mai este străină. […] Simbolismul suferă cel dintâi o astfel de convertire particulară. El îşi prelungeşte doar în poezia post-bacoviană „spleen”-ul, adaptat la rândul lui „plictisului” şi atmosferei apăsătoare care stăpânea viaţa târgurilor noastre de provincie. Astfel, se autohtonizează complet într-un bucolism cu vie coloratură locală, stăpânit de sentimentul tradiţiei. Dar modernizarea intimă a limbajului poetic, sincronă cu aceea a societăţii româneşti, intervine peste tot. Este un lucru pe care l-a surprins foarte bine E. Lovinescu, arătând că şi aşa-numita lirică tradiţionalistă recurge, sub raportul expresiei, la cuceririle „poeziei noi”. Blaga sau Adrian Maniu nu sunt mai puţin „moderni” decât Ion Vinea. Veacul tehnicizat al maşinilor îi obsedează şi pe poeţii primitivităţii, stârnindu-le anxietatea, ca şi gustul cufundării în elementaritate şi primitivitate. De altfel, curând, epitetele „modernist” şi „tradiţionalist” îşi pierd practic orice putere definitorie. Care dintre ele i se potriveşte lui Arghezi? Întrebarea l-a pus în încurcătură chiar şi pe Lovinescu. (Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, II) 1. Identifică perspectiva din care autorul analizează evoluţia poeziei în perioada

interbelică. 2. Prezintă elementele argumentării din textul citat (premisa/ ipoteza, etapele

argumentării, conectorii). 3. Argumentează, pe baza unui text liric studiat aparţinând perioadei interbelice,

afirmaţia autorului: modernizarea intimă a limbajului poetic [este] sincronă cu aceea a societăţii româneşti.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 71

Literaţii noştri, care între cele două războaie au construit o literatură de exemplară

compacteţe în ansamblu, comparabilă global sau prin câteva mari individualităţi cu oricare din literaturile străine contemporane ei, scriau totuşi într-o literatură care în accepţia modernă a cuvântului avea doar o sută de ani. De aici enorma capacitate de deschidere către oricare realizare viabilă a scrisului european, şi implicit o mare capacitate de sinteză. Fără ca prin aceasta să vedem în literatura dintre războaie doar un produs al unei conjuncţii de influenţe, ci, departe de aşa ceva, o posibilitate de intrare în marea literatură prin participare la toate problemele ei. „Modernist” este, aşadar, Ion Barbu, sau mai degrabă modern, aşa cum sunt moderni toţi scriitorii de mare clasă pe care această epocă ni i-a transmis. [...]

Paradoxal, problema modernităţii tuturor scriitorilor de până la al Doilea Război Mondial trebuie discutată în raporturile sale cu romantismul, pentru că există o extrem de puternică migraţiune dinspre acesta înspre secolul nostru. Tradiţionalismul barbian, pe care poetul îl revendică aproape cu simţ avangardist al polemicii, este în fond elementul de legătură cu perioada romantică. (Marian Papahagi, Exerciţii de lectură) 1. Precizează perspectiva din care autorul formulează mesajul textului citat. 2. Compară două idei identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau general-particular. 3. Comentează un fapt, o informaţie sau o idee identificată în text, valorificând propriile cunoştinţe despre poezia interbelică. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 72

Întâia formulare a ideologiei lui [E. Lovinescu] s-a afirmat mai întâi în domeniul

socialului, susţinând în cele trei volume ale Istoriei civilizaţiei române moderne (1924-1925) că procesul civilizaţiei noastre, ca şi al tuturor statelor intrate brusc în contact cu Apusul, în solidarismul unei vieţi cu mult mai înaintate, nu s-a făcut evolutiv, ci, dintr-o necesitate sociologică, revoluţionar. Nu era vorba de a exprima o preferinţă, ci de a scoate o concluzie din analiza procesului de formaţie şi a altor civilizaţii tinere cu destin identic. Principiul acestei fatalităţi sociologice, criticul l-a numit sincronism, pe baza căruia civilizaţia noastră actuală s-a format prin importaţie integrală, fără refacerea treptelor de evoluţie ale civilizaţiei popoarelor dezvoltate pe cale de creştere organică. Se poate spune că la popoarele tinere imitaţia este prima formă a originalităţii. Nimeni nu recomandă, fireşte, principial, imitaţia; prin interdependenţa materială şi morală a vieţii moderne ea există însă ca fenomen incontestabil. Dacă ar rămâne sub forma ei brută, imitaţia n-ar fi un element de progres [...]. Numărul „invenţiilor” sau al „ideilor originale” al fiecărui popor în parte fiind foarte limitat, originalitatea oricărei civilizaţii stă mai mult în capacitatea de adaptare şi prelucrare, decât în elaboraţie proprie – şi acesta mai ales la popoarele tinere. (E. Lovinescu, Critica modernistă, în Istoria literaturii române contemporane)

1. Identifică opinia lui E. Lovinescu, privitoare la semnificaţia termenului de sincronism. 2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul dat. 3. Susţine sau combate o idee a autorului, identificată în textul dat, prin corelarea informaţiei din text cu informaţii din afara acestuia (din domeniul literar şi/ sau cultural). ........................................................................................................................................


Biletul nr. 73

Expusă fragmentar în Sburătorul şi în alte reviste din primul deceniu postbelic şi dezvoltată în Istoria civilizaţiei române moderne (3 volume, 1924-1925) şi în Istoria literaturii române contemporane (5 volume, 1926-1929), ideologia lovinesciană porneşte de la concepţia că „există un spirit al veacului, numit de Tacit saeculum, adică o totalitate de condiţii materiale şi morale configuratoare ale vieţii popoarelor europene într-o epocă dată”. În virtutea acestuia, o lege a „sincronismului” (la baza căreia stă imitaţia) dictează integrarea tuturor naţiunilor în aceeaşi formulă de civilizaţie, impusă de naţiunea cea mai evoluată. Legea sincronismului (interdependenţei) acţionează şi în cultură, deci în literatură, ale cărei structuri sunt supuse, ca tot ce alcătuieşte cadrul existenţei umane, unor permanente mutaţii. Valorile artistice nu sunt, după Lovinescu, imuabile, frumosul nu este unul şi acelaşi pentru toate timpurile şi pe toate meridianele, cum rezultă din teoriile de provenienţă idealistă germană ale lui Maiorescu şi M. Dragomirescu; arta e corolarul unei civilizaţii, una din „feţele” acesteia şi, în consecinţă, „literatura unui popor nu trebuie studiată în fixitatea unei idei platonice, ci în mobilitatea ei”.

(Dumitru Micu, Presa literară românească) 1. Precizează perspectiva din care autorul analizează ideologia lovinesciană. 2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii). 3. Comentează un fapt, o informaţie sau o idee identificată în text, valorificând propriile cunoştinţe despre modernismul lovinescian. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 74

Încă nu s-a potolit discuţia angajată de două reviste cu caracter polemic, în jurul

unei probleme, e drept, destul de vechi. Susţine una dintre ele, anume, că prea suntem înconjuraţi cu ziduri chinezeşti, că vegetăm într-o orientală indiferenţă când nu e vădită ostilitate faţă de curentele de idei şi fapte noi care agită lumea Occidentului. Suntem prea locali, numai locali, trăim în suburbia culturii. Nu suntem deloc europeni, scriu dânşii... Şi iată că din cealaltă tabără se flutură cu îndârjire steagul, care, dacă nu se vedea prea bine, vina venea de acolo că vechimea îl decolorase. Ne ameninţă cu o adevărată invazie cosmopolită, vestesc apărătorii, dând alarma. Limba, obiceiurile, literatura sunt în primejdie. […] Căci pentru unul ăsta este europenismul: cea mai nouă modă apuseană, cel din urmă dans, cea din urmă formă a versului, cea mai recentă poză strâmbă […] cea mai nouă absurditate discutată cu furie.

Iar pentru altul, de cele mai multe ori, tradiţie înseamnă pluguşorul, steaua, antereul, coliba şi opincile lui Dincă Priboi; însemnează neapărat cântecul lăutarilor, cuvântul turcesc, călugărul incult şi mobila pirogravată.

Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufletească a unui popor la un moment dat. Nu tradiţiile sunt sufletul unui popor, ci scriitorii, gânditorii şi artiştii lui, oricum ar fi ei, cu condiţia să fie mari. Nici Goethe, nici Eminescu nu sunt mari prin arta lor naţională, ci naţiunile sunt mari prin arta acestor artişti.

(Camil Petrescu, Sufletul naţional. Analiza descriptivă a termenului) 1.Precizează perspectiva din care autorul analizează cele două direcţii ce influenţează dezvoltarea culturii şi literaturii române interbelice. 2. Compară două idei identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau perimat-modern. 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: Sufletul unui scriitor mare este sinteza sufletească a unui popor la un moment dat. Nu tradiţiile sunt sufletul unui popor, ci scriitorii, gânditorii şi artiştii lui, oricum ar fi ei, cu condiţia să fie mari. Nici Goethe, nici Eminescu nu sunt mari prin arta lor naţională, ci naţiunile sunt mari prin arta acestor artişti. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 75

Neavând sensul de paseism romantic, tradiţionalismul nostru are un sens

dinamic, de actualitate, fiindcă are un sens de permanenţă. [...] Pe linia acestei directive a tradiţiei autohtone, Gândirea moşteneşte

Semănătorul. Două idei principale se desfac din mişcarea semănătoristă: ideea istorică şi ideea folclorică. Genialul animator al mişcării îi prescria un scop precis faţă de care nu admitea discuţii: unitatea politică a românilor. Acesta era cuvântul de ordine al epocei. Pentru atingerea acestui scop era nevoie de încredere în energia naţională. Şi atunci, orice manifestare intelectuală trebuia să fie o exaltare a energiei naţionale. De aici glorificarea trecutului în ştiinţa istorică, în poem, în roman, glorificarea poporului – privit în actualitatea lui – în poezie şi în nuvelă. Paseismul Semănătorului era un refugiu în trecut numai întrucât acolo se găsea un prototip al unirii şi o demonstraţie istorică a dinamismului unionist. Ţăranul Semănătorului era o exaltare a eroismului anonim care trebuia să însufleţească armata viitorului război. [...] Voind să demonstreze vitalitatea rasei, literatura semănătoristă e o apologie a instinctelor primare dezlănţuite după tehnica baladelor populare. [...]

Concepţia aceasta a omului instinctelor apare astăzi în toată insuficienţa ei. [...] E sufletul românesc o totalitate de instincte în care n-a intervenit lupta dramatică a conştiinţei morale şi, deci, a conştiinţei religioase? [...] Dar poporul nostru trăieşte de aproape două mii de ani în credinţa ortodoxismului şi în practica lui. De aceea, unghiul sub care l-au privit scriitorii precedenţi şi odată cu el intelectualii formaţi în ideologia ştiinţifică a veacului al XIX-lea, ni se pare greşit. În orice caz, insuficient. S-a aprofundat caracterul etnic al acestui popor, dar s-a ignorat caracterul religios. Dacă admitem că preocuparea religioasă a fost absentă în sufletul lui, atunci cum se explică vechea cultură românească aproape exclusiv religioasă? Cum se explică aproape singurele monumente arhitectonice ridicate de el, mânăstirile şi bisericile?

(Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei, în Gândirea, 1929) 1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre sensul tradiţiei. 2. Precizează două elemente de referinţă ale conţinutului de idei al textului,

implicite sau explicit formulate (idei, argumente, contraargumente, fapte, opinii/ sugestii).

3. Susţine sau combate o idee a autorului, prin corelarea informaţiei din textul dat cu informaţii din afara acestuia (din domeniul literar şi/ sau cultural).

........................................................................................................................................


Biletul nr. 76

Colinele înalţă-n seară, spinările albastre-sure. Merg drumuri lungi, călăuzite cu procesiunile de plopi. O mlaştină închide ochiul supt o sprânceană de pădure. Împleticitele izlazuri sfârşesc la râpile din gropi. Fântâna spânzură în slavă burdufu-n pârghia furcată. Cu şarpe-n plisc, se lasă barza pe cerul de apus strivit. Agale, vacile domoale urnesc cireada lor bălţată, lung rumegând în tihnă, botul le picură argint topit. Moţaţii ciocârlani din şanţuri sar, bulgări de pământ zvâcniţi. În mărăcini, pitiţi ghem, iepuri lungesc urechile, luând seamă: pe luncă salve de puşcă; răspund ogari chelălăiţi. Sfinţirea intră-n coborâre; torc funigeii fir de soare... Păduri, pământuri şi prundişuri coclesc supt cerul de aramă. Salcâmii fură pumni de paie din carele tânguitoare.

(Adrian Maniu, Ţară) 1. Precizează atitudinea emiţătorului faţă de problematica abordată în textul dat, având în vedere influenţele ideologiei tradiţionaliste. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului poetic dat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc.). 3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul sau o idee identificată în textul poetic dat. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 77

Lecţia majoră a avangardei [...] constă însă în cultivarea acelei stări de

disponibilitate absolută a spiritului creator, presupunând angajarea, într-o complexă relaţie dialectică, a negaţiei şi inovaţiei radicale, în perspectiva eliberării de coduri şi canoane, către o nouă autenticitate a creaţiei. Care sunt direcţiile specifice fiecărei orientări în parte se va vedea pe parcurs, din analiza abundentei „literaturi a manifestelor”, reprezentativă şi în spaţiul românesc. Privind lucrurile de sus, se pot identifica, fie şi fugitiv, câteva repere ilustrând de altfel, principalele exigenţe programatice. Eliberarea de „logică” şi „gramatică”, anticonvenţionalismul extrem se vor concretiza într-un număr de experienţe radicale de tip dadaist [...]. Printre „procedeele total noi”... ale avangardei româneşti au fost deja enumerate „dicteul automatic, montajul, colajul, tehnica «reportajului», procedeele asociaţiei libere, spontane” (A. Marino, Dicţionar de idei literare, p. 205). Sunt, în genere, tehnici „simultaneiste”, apte să surprindă dinamica „spiritului vremii” în spectacolul trepidant al metropolei moderne sau să sugereze spontaneitatea impulsurilor lăuntrice, libera mişcare a imaginaţiei.

(Ion Pop, Avangarda în literatura română) 1. Prezintă perspectiva din care autorul relevă lecţia majoră a avangardei, mişcare artistică din perioada interbelică. 2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre o trăsătură a avangardei, identificată în textul dat. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 78

„Modernismul” lui E. Lovinescu şi al Sburătorului a fost însă un modernism

teoretic, bazat pe o lege de psihologie socială – prin care criticul arăta bunăvoinţa principială faţă de toate fenomenele de diferenţiere literară. El n-a pornit însă dintr-o necesitate temperamentală de revoluţie, înfrânat fiind de o cultură clasică şi de inhibiţia firească oricărui critic. Adevăratele revoluţii nu le fac decât artiştii. Iată pentru ce modernismul de avangardă şi experimental a fost susţinut faptic de reviste mult mai înaintate, cum e Contimporanul (1923) poetului Ion Vinea, care atâţia ani a reprezentat avangardismul în literatură, ca şi în artele plastice, prin sforţarea cea mai susţinută din câte am avut, precum şi alte reviste mai sporadice, ca Integralul, 75 H.P., Punct, Unu etc. – consecinţe fatale ale sincronismului mişcării literaturii universale, ce au experimentat şi la noi dadaismul, expresionismul, integralismul, suprarealismul – adică formele extreme ale modernismului apusean.

(E. Lovinescu, Modernismul. Mişcarea ideologică, în Istoria literaturii române contemporane)

1. Prezintă perspectiva din care autorul relevă raportul dintre modernism şi avangardă, în literatura noastră interbelică. 2. Compară două fapte sau două opinii identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, subiectiv-obiectiv sau puncte convergente-puncte divergente. 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia criticului E. Lovinescu, Adevăratele revoluţii nu le fac decât artiştii, prin corelarea informaţiilor din text cu propriile cunoştinţe. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 79

Mi-am recitit acest lung manuscris şi, dincolo de ceea ce conţine, m-a uimit

barbaria concretului, pe larg etalat, şi cu plăcere vizibilă, şi pe care nu l-am putut ocoli fiind încredinţat că altfel m-aş fi chinuit îndelung, fără să obţin, spiritualmente, eliberarea totală a conştiinţei mele de ceea ce am trăit. Am fost ispitit, o clipă, să-l arunc pe foc. Şi totuşi, mi-am spus, trebuie să-i dau drumul să meargă. Mulţi dintre semenii mei au gândit poate la fel, au jubilat ca şi mine, au suferit şi au fost fericiţi în acelaşi fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici şi nu al iubirii aproapelui, n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu. Şi tot atâta timp cât aceste trepte urcate şi coborâte de mine, vor mai fi urcate şi coborâte de nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricând: ...dacă dragoste nu e, nimic nu e!...

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni)

1. De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval* răsunător. 2. Şi de-aş avea darul prorocirei şi tainele toate de-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de-aş împărţi toată avuţia mea, şi de-aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. 4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. [...] 7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. 8. Dragostea niciodată nu va conteni, chiar de vor înceta prorociile, vor amuţi limbile şi ştiinţa va pieri.

(Sf. Apostol Pavel: Epistola I către Corinteni, 13: 1-8) *chimval - vechi instrument muzical compus din două talere de aramă care erau lovite unul de altul 1. Precizează perspectiva din care autorul emite mesajul unuia dintre textele de mai sus (la alegere). 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale unuia dintre textele date (la alegere): particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor etc. 3. Compară cele două opinii despre iubire exprimate în textele date, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, obiectiv-subiectiv, puncte convergente-puncte divergente sau general-particular. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 80

R.: Aţi spus în mai multe rânduri că Moromeţii nu este o carte terminată.

„Atunci va fi împlinit romanul Moromeţilor, când şi destinul povestitorului va fi relevat.” Între cele două volume ale Moromeţilor, distanţate în timp, se plasează, ca perioadă istorică, romanul Delirul, din care a apărut primul volum. Cum s-a conturat destinul celor trei fii ai lui Moromete?

M.P.: Între cele două romane, se intercalează Delirul, în care Moromeţii sunt scoşi – o parte din ei – pe scena mare a ţării şi destinul lor urmărit în situaţii caracteristice pentru istoria ţării noastre. După cum ştie cititorul care a citit deja Delirul, acesta vede că a apărut un personaj nou, şi anume un nepot al lui Moromete. Paul Ştefan, poreclit „a lu Parizianu”, fiul lui Parizianu, care apare deja în Moromeţii, volumul întâi. Toate cărţile mele le-am scris în aşa fel, încât fiecare volum să poată fi citit şi cititorul să poată fi satisfăcut de conţinutul independent al unui singur volum. Ele între ele însă se vor lega, după Delirul va apărea Delirul partea a doua, în care scena se extinde, eroii aceştia vor fi urmăriţi […] în destinele lor individuale, prin interferenţe cu evenimentele şi destinul întregii ţări. Într-adevăr, se poate spune că Delirul este cartea aspiraţiei în profesiunea mea.

(Lucia Chirilă, interviu cu Marin Preda)

1. Precizează scopul comunicării şi particularităţile relaţiei emiţător-receptor, în fragmentul dat.

2. Prezintă două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii).

3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre un aspect al relaţiei scriitor-cititor, identificat în textul dat.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 81

Constat numai că omul, înainte de a fi persoană reală, prezenţă vie cu drepturi

şi hârtii în regulă, este mai întâi personaj. Se spune despre el că va fi băiat sau fată, că va fi mare, că va fi vioi sau bleg, că va semăna cu cineva sau cu altcineva, că va avea cutare grupă sanguină sau cutare zodie, că se află aşezat într-o poziţie normală sau anormală. Toţi am fost cândva personaje, subiecte în propoziţii spuse de persoane reale despre care nu ştim nimic. În mare măsură, identificarea noastră interioară (câtă e) s-a construit şi pe baza unor date din cele spuse sau scrise despre noi când nu eram decât personaje.

(Mircea Nedelciu, O zi ca o proză scurtă)

1. Comentează perspectiva din care emiţătorul prezintă mesajul. 2. Precizează două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor etc.). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată în legătură cu distincţia dintre persoană şi personaj, aşa cum este aceasta relevată în text. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 82

Vineri, 7 octombrie 1977 Plimbare de neuitat în trei după masa de dimineaţă, către locul de culă* (al

câtelea oare?), ales de Noica în preajma Păltinişului (o jumătate de oră de plimbare de la hotel), pe o pantă blândă, invadată de soare, în dreapta şoselei, cu deschidere fără hotar într-o vale lungă, lin-coborâtoare, de partea cealaltă a drumului. Noica vrea să ne indice locul ales exact, perimetric, aşa că urcăm („n-o să fac scară”) cca. 50 de metri dinspre şosea, pe o iarbă imens despletită, culcată în rotocoale de pământ, albă de roua care începe să se topească. În stânga, perdea compactă de brazi, în faţă priveliştea văii care alunecă pe o axă perfectă, şi soare, imens de mult soare, matinal şi tomnatic, izbindu-ne în faţă şi ameţindu-ne. Este 9,30. Ne întoarcem, şi pe drum facem mici bilanţuri, cântărim proiecte. Mă plâng că nu-mi văd încă prima carte după Tragicul. [...]

Seara vorbim despre Sergiu Al-George, despre cum i-a trecut Noica (în 1948) toată biblioteca de sanscritologie pe care i-o lăsase Eliade în păstrare în 1943. Din nou discuţie aprinsă despre cultura Orient-Occident, despre deschiderea Orientului către relativitatea condiţiei terestrului raportate la viziunea creştinismului („Pământul acesta va trece, dar vorbele mele nu vor trece”).

(Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş) * culă, cule, s.f. – turn, foişor

1. Precizează contextul la care se referă mesajul. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului memorialistic citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, dispunerea ideilor şi a paragrafelor etc.). 3. Exprimă-ţi opinia despre rolul textelor memorialistice pentru autori şi/ sau pentru cititori. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 83

Noi n-am avut, până la revoluţie, decât foarte puţine cărţi despre felul celei a lui

Virgil Ierunca, totuşi obişnuite în culturile moderne. Din motive pe care nu mai e cazul să le înfăţişez, în literatura noastră din deceniile postbelice au avut mai mare căutare speciile de ficţiune decât acelea nonfictive. Cărţile valoroase cu caracter documentar apărute în tot acest timp se numără pe degetele de la o mână. Adevăratele noastre documente de epocă au fost, cum se ştie, romanele. Despre închisorile politice, romancierii au depus cele mai multe şi mai zguduitoare mărturii. În Fenomenul Piteşti, autorul se referă, de exemplu, la câteva pasaje din Caloianul lui Ion Lăncrănjan, unde oribila experienţă de la Piteşti este evocată de un personaj, în limitele înţelegerii vremii, fireşte, dar nu mai puţin semnificativ pentru prioritatea revelaţiilor de acest fel pe care romancierii au deţinut-o, ca şi pentru faptul că ei au trecut realitatea în ficţiune. Fenomenul Piteşti este una dintre cele mai izbutite cărţi-document pe care am citit-o. Admirabil concepută şi scrisă, ea este precisă şi lipsită de orice patetism verbal. Foarte clară în idei, formulate deseori memorabil, ea conţine şi o analiză a lucrurilor, dincolo de nararea lor. [...] Documentar, Virgil Ierunca s-a sprijinit pe mărturia unui fost deţinut politic, Dumitru Bacu, a cărui carte Piteşti a apărut în 1963 în străinătate, şi în româneşte, prea devreme pentru a putea provoca şi alte mărturii şi chiar pentru a sensibiliza opinia publică, şi pe un dosar, în legătură cu care nu ne furnizează însă nicio informaţie.

(Nicolae Manolescu, Virgil Ierunca – Fenomenul Piteşti)

1. Precizează atitudinea emiţătorului faţă de subiectul abordat: cartea-document. 2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat. 3. Comentează semnificaţia mesajului formulat de emiţător în textul citat.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 84

Când se desprinseră din îmbrăţişare erau palizi şi-i orbi soarele. Matei închise

repede ochii. Din negura lichidă şi fără fund se desprindeau stele tremurând şi stingându-se, izvorânde, o clipă, mereu, apoi nu mai simţi arsura. În faţa lui, pe buturuga acoperită cu muşchi, Dora îşi scutura liniştită un pantof din care cădeau în iarbă, ca nişte mici pene incinerate, câteva fragmente dintr-o frunză uscată.

— Ce curios te uiţi la piciorul meu! râse ea. — Nimic nu mi se pare mai frumos pe lumea aceasta. Ea râse din nou, îşi ridică piciorul pe genunchiul celuilalt şi se încălţă. — Începuseşi să-mi spui despre bicicletă... — Vrei să vorbim despre asta? — Dar tu ce vrei? — Să te îmbrăţişez. Dora sări în picioare şi se îmbrăţişară, strâns apropiaţi. — Cât de puternic eşti! — Şi tu eşti puternică. Ţin în braţe parcă o statuie. Dacă aş fi sculptor, nu

mi-aş dori alt model. — Dar dacă ai fi sculptor, te-ai uita mereu la mine... şi la mine în fond nu te-ai

gândi niciodată. — S-ar gândi ceilalţi care mi-ar vedea statuile. — Nu vreau să te gândeşti decât tu. Ceilalţi nu mă interesează deloc şi m-ar

jigni ca ei să se gândească la mine. — Bănuiesc că mulţi se gândesc la tine, glumi el. Pe unul în orice caz îl cunosc.

(Radu Petrescu, Matei Iliescu) 1. Identifică instanţele şi contextul comunicării, în fragmentul dat. 2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul citat, pe care le

consideri sugestive în ceea ce priveşte portretizarea personajelor (la alegere, dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual).

3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o idee evidenţiată în dialogul dintre Dora şi Matei.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 85

Nichita Stănescu îşi face greu loc în acestă atmosferă dominată, în plan literar, de

poezia anecdoticului, evenimentului. În 1960 (la 27 de ani) îi apare primul volum: Sensul iubirii. În acelaşi an debutează Cezar Baltag, Ştefan Bănulescu, Nicolae Velea, apoi Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru, Adrian Păunescu, N. Breban, Al. Ivasiuc, şi despre ei scriu, cu entuziasm, criticii de aceeaşi vârstă. Cu puţin timp înainte apăruseră Fănuş Neagu şi D.R. Popescu. Debutează o nouă generaţie care face joncţiunea cu „promoţia Labiş” şi cu altă promoţie, cu zece ani mai tânără. Reapar poeţii momentului 1945-1946 (Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Ştefan Aug. Doinaş) şi revin în actualitate marile modele lirice din trecut.

Nichita Stănescu îi reactualizează pe Ion Barbu şi pe Eminescu, în latura lui serafică, vizionaristă. [...] Poezia reîncepe să vorbească la persoana întâi. Recăpătându-şi conştiinţa de sine, eul recapătă şi conţiinţa raporturilor sale cu universul. De mult nu mai fusese formulată atât de limpede şi atât de firesc natura acestei relaţii, în nişte versuri încântătoare prin ingeniozitatea şi dinamismul lor:

„Mi-am întors către soare unicul chip, umerii mei smulg din goană frunzişe. Câmpul tăindu-l, pe două potcoave calul meu saltă din lut, fumegând. Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave! Soarele a izbucnit peste lume strigând”.

(Eugen Simion, Scriitori români de azi, IV) 1. Precizează contextul la care se referă mesajul. 2. Prezintă două caracteristici ale nivelului stilistico-textual, identificate în fragmentul dat (în textul critic, respectiv, în textul poetic citat). 3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o idee identificată în text. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 86

După opinia mea, în societatea contemporană rolul literaturii este la fel de

important ca şi rolul ştiinţei. Literatura (şi aici am în vedere evident numai literatura majoră, valoroasă) reprezintă specificitatea umană în cel mai înalt grad, impulsionează sensibilitatea şi educă prin forţa exemplului particular latura generală de nobleţe şi de sublim a sentimentelor ca act de conştiinţă.

[...] Fenomenul literar trebuie înţeles profund diferenţiat, tendinţa literaturii fiind nu aceea de a descoperi legi, ci aceea de a opta şi a acorda tensiune emoţională legilor, de a reprezenta legile prin sentimente. Aceasta nu înseamnă că literatura nu poate descoperi legi. Ea poate descoperi şi legi noi, şi nu o dată scriitorii au fost precursorii unor descoperiri ştiinţifice, dar sensul principial al literaturii este de a transmite prin sentimente (ca act de conştiinţă) legile naturii şi mai cu seamă legile naturii umane. [...]

Atâta timp cât oamenii vor comunica prin vorbire, va exista şi literatură. Cu cât mijloacele tehnice de comunicare se vor perfecţiona (tiparul, discul,

magnetofonul, radioul, cinematografia, televiziunea), şansele de circulaţie ale literaturii sunt sporite. Literatura, în esenţa ei, nu ţine neapărat de cuvântul scris.

(Nichita Stănescu, Rolul literaturii)

1. Precizează perspectiva din care autorul emite mesajul textului cu titlul Rolul literaturii. 2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii). 3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o afirmaţie/ o idee exprimată în text de autor. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 87

În versurile mai noi ale lui Geo Dumitrescu, ideea lirică pe care poetul şi-o face

despre sine, ca poet, precum şi interesul faţă de mijloacele de creaţie poetică sunt teme ce revin stăruitor. Când practica poeziei ajunge temă în poem, ea oferă cercetătorilor un material nu numai nobil, dar şi bogat în valenţe analitice. Şi nu neapărat pe o linie teoretic-estetică, în fixarea unei poetici generale, ci chiar în sensul unei mai adecvate şi mai adânci înţelegeri a lirismului propriu autorului respectiv. Or, ambiţia cea mai înaltă a criticului poeziei este întotdeauna aceea de a defini lirismul, atitudinea creatoare originală a poetului în cauză. Fără a fi un poet cerebral, [...] Geo Dumitrescu trăieşte pe planul purei afectivităţi – estetic şi moral – problemele artistului ca spirit şi ca meşteşugar. [...]

Evocând fără ironie cuminţenia inspiraţiei – desigur, cu trecerea vremii, decantările sufleteşti şi intelectuale i-au dat o pondere a gândirii şi o îngăduinţă pe care experienţa o certifică:

cuminţi, râzând catifelat, ne jucam cu furca în maldărul de frunze uscate al timpului, ascultând pierduţi amăgitoare sirene ce cântau în noi ca în apele mărilor. (Obrazul rumen al amintirii) [...] În fond, Geo Dumitrescu a rămas pe aceeaşi poziţie de adversitate faţă de

poezia pură – căci Libertatea de a trage cu puşca era totodată şi o manifestare profund ostilă estetismului poetic.

(Ion Negoiţescu, Ars poetica la Geo Dumitrescu) 1. Prezintă perspectiva din care autorii emit mesajul textului nonliterar, respectiv, al textului literar citat. 2. Precizează două caracteristici ale nivelului stilistico-textual, identificate în fragmentul poetic dat. 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia autorului: ambiţia cea mai înaltă a criticului poeziei este întotdeauna aceea de a defini lirismul, atitudinea creatoare originală a poetului în cauză. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 88

Uneori oasele mele nu se mai lăsau vopsite atunci izbeam cu bidineaua tocită în fereastra împăratului ce se întâmplă ce se întâmplă spunea împăratul ieşind în stradă cu picioarele goale nu e nimic grav spuneam eu oasele mele nu se mai lasă vopsite împăratul îşi scotea carnetul de însemnări numele dumitale spunea el Matei Vişniec spuneam eu împăratul răsfoia răsfoia dintr-o dată rămânea cu degetul în aer izbucnea în râs da da am prevăzut-o şi pe asta

(Matei Vişniec, O amintire, în Antologia poeziei generaţiei '80)

1. Prezintă specificul relaţiei autor-eu liric în versurile date. 2. Explică efectul obţinut prin ignorarea normelor ortografice şi de punctuaţie

în textul citat. 3. Exprimă-ţi opinia în legătură cu mesajul pe care îl transmite poezia.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 89

Pe de altă parte ar fi de observat că, în ce-i priveşte pe poeţii români, cărora în capitolul Poezia optzecistă Cărtărescu li-l va mai adăuga pe Mircea Dinescu, aceştia fac parte din „zone” diferite ale poeziei noastre, fiind, în aparenţă, imposibil de adunat sub aceeaşi umbrelă. Totuşi Mircea Cărtărescu consideră că din sinteza surselor amintite se realizează „modelul abstract al poeziei optzeciste, care, fireşte, nu poate fi întâlnit în stare pură decât la câţiva autori şi doar în câteva texte, dar care este prezent ca paradigmă şi se realizează parţial în mai toate textele din prima jumătate a anilor '80”. Urmează o definiţie a ceea ce Cărtărescu numeşte „poemul-standard” optzecist. Reţin această definiţie pentru că ea mi se pare proprie pentru definirea poemului lui Cărtărescu însuşi. „Astfel, poemul-standard optzecist tinde să fie lung, narativ, aglutinant, cu o oralitate bine marcată prin efecte retorice speciale, agresiv (trăsături specifice generaţiei Beat), dar şi ironic şi autoironic, imaginativ până la onirism, ludic, dovedind o dexteritate prozodică şi lexicală ieşită din comun (tradiţia românească modernistă), în fine impregnat de aluzii culturale savante inserate prin procedee metatextuale şi de autoreferenţialitate”.

(Andrei Bodiu, Mircea Cărtărescu) 1. Precizează perspectiva din care autorul analizează poezia optzecistă. 2. Prezintă două elemente de structură şi de compoziţie ale textului citat (particularităţi ale organizării textuale, convenţii specifice, tehnici şi structuri argumentative, conectori, dispunerea ideilor etc.). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată în legătură cu relaţia dintre modelul abstract al poeziei optzeciste şi textele create de scriitorii epocii, aşa cum apare înfăţişată în fragmentul citat. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 90

Nu cred în temerile schimonosite care spun că ironia va distruge totul şi va

împinge poezia spre sterilitate şi spirit destructiv. O nouă atitudine nu înseamnă sfârşitul lumii. Ironia nu e nihilism, ci un mod compasiv-tolerant de a lua în posesie realitatea, de a o privi. Ironia se opune magiei. Sfidează iluzia, nevoia de utopie. Aici, mi se va reproşa, probabil, nevoia de ideal, de visare. Însă ironia nu exclude aspiraţia, idealul. Visează întotdeauna că visează o realitate care nu e posibilă în vis. [...] Simte mereu marginea lucrurilor, pe care, dacă n-o atinge, o inventează. Spiritul postmodern s-a emancipat, şi-a conştientizat toate resorturile, posibilităţile şi limitele. Ironia l-a salvat de la bâjbâiala penibilă. Totul există pentru a sfârşi în carte, nu în cer şi pe pământ. Relativizarea normelor, a canoanelor, în care ironia a jucat un rol esenţial, a dus la o altă conştiinţă estetică. În acest sens, spiritul ironic merge mână în mână cu caracterul metatextual şi autoreferenţial al poeziei tinere. El exprimă nu doar o viziune artistică, ci şi una metafizică.

(Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă)

1. Precizează perspectiva din care autorul analizează spiritul postmodern. 2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat. 3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, o opinie a autorului despre ironie, exprimată într-un enunţ selectat din text. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 91

Ajunşi la sfârşitul acestui studiu, mă întreb: ce a dat Eugen Ionescu literaturii

române şi, evident, ce a primit dintr-o literatură pe care, dacă, ne-am lua după mărturisirile sale, n-o preţuieşte în chip special?! [...]

Formaţia lui intelectuală şi artistică este, oricum, preponderent românească. Există un „spirit românesc” bine marcat în eseistica lui şi chiar în modul lui de-a fi. Chiar gustul negaţiei vine pe o tradiţie românească. Chiar crizele lui de disperare, metafizica lui, trecerile imprevizibile de la tachinerie la angoasă, de la jocurile spiritului şi filosofia morţii sunt, toate, într-o tradiţie care, pornind de la Eminescu, străbate toată marea poezie românească... Ce-a lăsat Eugen Ionescu culturii din care voia să evadeze în momentele sale de disperare? A lăsat o eseistică excepţională care, după aproape o jumătate de secol, a început să dea roade în spiritul noilor generaţii. A lăsat un mod neconvenţional de a trata literatura, a „desolemnizat” critica românească şi, cum am precizat în mai multe rânduri, a introdus fără complexe discursul autorului în discursul criticului. În fine, Eugen Ionescu a creat prima „anti-piesă” (în varianta teatrului absurdului) în limba română: Englezeşte fără profesor. Este începutul unei mari cariere europene şi a unei şcoli în teatrul universal.

(Eugen Simion, Tânărul Eugen Ionescu) 1. Precizează perspectiva din care criticul Eugen Simion relevă locul scriitorului Eugen Ionescu în literatura română. 2. Prezintă tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat. 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre rolul interogaţiei formulate de criticul literar: ce a dat Eugen Ionescu literaturii române şi, evident, ce a primit…?! ........................................................................................................................................


Biletul nr. 92

Primul volum de teatru al lui Marin Sorescu apare după ce piesele au fost

reprezentate sau publicate în reviste. Mai mult decât atât: faima dramaturgului n-a aşteptat să iasă de sub tipar Setea muntelui de sare şi nu cred că va spori considerabil de pe urma cărţii, fiindcă teatrul este făcut să fie pe scenă, nu citit. Este o artă mai directă decât poezia sau proza, mai şocantă. Satisfăcând nevoia de participare a spectatorului, de dialog nemijlocit cu artistul, are şi un public mai larg. Cartea este pentru câţiva cititori şi pentru criticii literari, al căror acces la spectacol trece obligatoriu prin text, care, deprinşi să simtă pământul sub picioare, suferă, îmbarcându-se pentru călătorii pe ocean de nostalgia uscatului. Mă număr printre ei, deşi admit că e vorba în definitiv de o rutină periculoasă: lectura înainte de toate. Căci o piesă este, chiar şi tipărită, un spectacol virtual; n-o citeşti, o înscenezi. Esenţa ei este reprezentabilă, concret-plastică. Lucrul rămâne adevărat pentru orice teatru, fie el modern poetic, ca al lui Marin Sorescu. [...]

Fără îndoială, Marin Sorescu este un dramaturg excepţional, care are forţa de a ne oferi în piesele lui acele tragedii moderne ale speranţei, de care avem totdeauna nevoie; fără să închidă ochii la întuneric şi absurd; regăsind toată superba măreţie a omului care n-a fost cruţat nici de experienţa întunericului, nici de aceea a absurdului.

(Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică) 1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre dramaturgia lui Marin Sorescu. 2. Evidenţiază construcţia discursului argumentativ în fragmentul dat (de exemplu structuri specifice, tehnici argumentative, conectori). 3. Exprimă-ţi argumentat un punct de vedere personal asupra raportului dintre „carte”/ textul dramatic şi reprezentarea dramatică, aşa cum reiese ea din fragmentul citat. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 93

Aceeaşi lume ca a literaturii lui Ion Băieşu apare şi în dramaturgia lui Teodor

Mazilu (1930-1980): sub privire integral satirică şi redusă, precum în teatrul ionescian, la ultima expresie caricaturală a unor scheme tipologice. Asemenea prozei acestui scriitor, şi în măsură sporită, opera lui dramatică se înfăptuieşte original în opoziţie sfidătoare cu principiul realist al creării de oameni vii. Întocmai ca personajele caragialiene în viziunea lui Eugen Ionescu, şi cele din piesele lui Mazilu nu sunt oameni, ci... marionete, fantoşe. [...]

În ciuda schematismului extrem, comicele evoluţii scenice procură o anume veridicitate prin aceea că pun în lumină mecanisme psihice reale: acele mecanisme care, în practica existenţială, nu se afişează, caută să se ţină cât mai ascunse. [...] Însuşiri şi propensiuni dezonorante sunt asumate cu satisfacţie, chiar cu mândrie. „Sunt mediocru până în vârful unghiilor şi sunt mândru de asta”. Sentimentul provocat de asemenea enunţuri este, evident, de inadecvare frapantă. Apare un contrast violent, dar nu între aparenţă şi esenţa inferioară (contrast care, potrivit uneia dintre definiţiile comicului, tocmai îl generează pe acesta), ci între judecata normală şi un mod de a gândi aberant.

Piesele lui Teodor Mazilu aduc o lume întoarsă. (Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre teatrul lui Teodor Mazilu, aşa cum apare în textul dat. 2. Compară două fapte sau două opinii identificate în textul dat, pe baza unei relaţii de tipul: asemănare-deosebire, puncte convergente-puncte divergente sau general-particular. 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre afirmaţia Piesele lui Teodor Mazilu aduc o lume întoarsă, pe baza informaţiilor din text. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 94

Irina: […] Ca să vorbesc trebuie să-mi ţin capul pe spate... Şi să văd steaua

aia de sus. O singură stea... Poate că acoperişul s-a spart anume ca să pot zări mereu steaua aceea... care n-a apus... dar parcă e mai palidă... pentru că se face ziuă... şi va fi şi ea inundată de o altă lumină şi mai puternică. (Privind steaua) Câtă vreme se mai vede ceva în zare... o rază de stea... sau un pai... speranţa nu-i pierdută... Şi dacă există o singură speranţă trebuie să existe şi o jumătate din speranţa aceea... şi jumătate din jumătate... şi aşa la infinit... Cei vechi ştiau ei ce spun! Ne-au învăţat să fim optimişti... la infinit. Uf, ce lăudăroasă mai sunt! Parcă mă ia o nelinişte... Nu ştiu de ce apa mă nelinişteşte... Regret însă că n-am avut timp să mă gândesc prea mult şi la el... la omul meu. Odată... (Încercând să-şi amintească) Odată, când eram însărcinată cu copilul nostru, s-a uitat mult la mine... Într-un anume fel... cum nu mă privise el niciodată... Zic: ce mă tot măsori aşa din creştet până-n tălpi, că n-oi fi alta. Şi el mi-a spus... şi-i tremura glasul... O clipă, să-mi aduc aminte bine ce mi-a spus... A, da (Cu voce stinsă) Aşa cum stai dreaptă cu braţele moi pe pântecul plin, pari o veche soţie de voievod ţinându-şi ctitoria. Şi parc-aud un glas venind de dincolo de dispariţia materiei: „Noi, Ion şi Ioana, cu puterile noastre, am durat acest sfânt copil, întru veşnica pomenire a acestui soare şi-a acestui pământ...”.

(Marin Sorescu, Matca) 1. Prezintă punctul de vedere al personajului despre speranţă, aşa cum se desprinde din textul citat. 2. Precizează două elemente de structură şi de compoziţie, identificate în text (particularizări ale organizării textuale, convenţii specifice, moduri de expunere etc.). 3. Comentează, pe baza cunoştinţelor şi a valorilor personale, un fapt, o idee sau mesajul identificat în textul citat. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 95

Despre postmodernism este cu atât mai greu de vorbit cu cât şi acesta, dacă

nu e numai un moment, un ultim moment, al modernităţii, dacă este ceea ce înlocuieşte epoca modernă, atunci se va întinde pe decenii şi va suferi repetate transformări.

Şi totuşi, în ciuda nesocotinţei considerabile de a face afirmaţii, fie ele doar presupuneri, care mai târziu vor părea amuzante, rămâne ispititor să participi la efortul unei epoci de a se autodefini. Este ispititor să reflectezi asupra postmdernismului, fiindcă acesta pare a nu fi doar un concept – încă vag – produs în laborator de teoreticieni. De câţiva ani avem sentimentul că nu ne aflăm într-un moment oarecare al necontenitei metamorfoze a artei, în speţă a literaturii, ci la un capăt de epocă şi poate chiar dincolo de el. Avem sentimentul că epoca modernă s-a încheiat. [...]

O presupunere ar fi, deci, aceea că unele lucruri despre postmodernism se pot afla prin deducţie şi simplă răsturnare a imaginii literaturii moderne. Ca atare, va fi necesară în prealabil definirea modernităţii, ceea ce acum, după ce am depăşit-o, ne stă, oricum, mai la îndemână. [...]

Postmodernismul, dacă va fi să fie o mare perioadă literară, n-ar trebui să poată fi definit de pe acum. Atrage atenţia numele ce i s-a dat. Prin nume, nu este încă decât ceea ce vine după literatura modernă. Prin urmare, nici nu poate fi încă descris decât prin raportare la literatura modernă. Dacă va aduce, ca să fie cu adevărat o nouă perioadă literară, un mod nou de a gândi literatura, teoria îl va conceptualiza şi va fabrica, pentru ca să-l definească, un cuvânt nou. Cât timp vorbim de postmodernism, numim doar sentimentul că ceva nou, încă neclar, a început.

(Livius Ciocârlie, Presupuneri despre postmodernism)

1. Prezintă punctul de vedere al autorului despre şansele teoreticienilor contemporani de a defini conceptul postmodernism.

2. Precizează tehnicile şi structurile argumentative identificate în textul citat. 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată (pro sau contra) asupra afirmaţiei: ...în ciuda

nesocotinţei considerabile de a face afirmaţii, fie ele doar presupuneri, care mai târziu vor părea amuzante, rămâne ispititor să participi la efortul unei epoci de a se autodefini.

........................................................................................................................................


Biletul nr. 96

Deşi optează, la rândul lor, pentru descriere, prozatorii postmoderni o

„dinamizează”, aglomerând în pagină gerunzii şi participii, recurgând adeseori la o succesiune foarte rapidă de detalii la care se adaugă, nu de puţine ori, aluzii culturale – de tipul numelor proprii sau toponimiilor livreşti – ce induc aşteptări narative. Structura neregulată şi fragmentară a textului postmodernist îşi are sursa în romanul modern [...]. Într-un scurt fragment din Paltonul de vară, Mircea Horia Simionescu recunoaşte importanţa raporturilor sale cu obiectele întâlnite de-a lungul timpului, atrăgând totdată atenţia asupra voluptăţii pe care „scrisul migălos” o antrenează:

„Vizita nocturnă mi-a făcut bine, mi-a întărit temeiurile pentru a continua o muncă istovitoare, dar plină de satisfacţii, aceea începută în urmă cu şase ani în urmă: întocmirea unui inventar al obiectelor (includ în acestă categorie şi persoanele) care m-au plămădit şi format. Că va fi utilă sau nu la trecerea în eternitate, mă interesează mai puţin. Străduinţa de a fi exact, scrisul migălos, mi-au redat plăcerea actelor gratuite”.

(Carmen Muşat, Perspective asupra romanului românesc postmodern şi alte ficţiuni teoretice)

1. Prezintă perspectiva din care autoarea emite mesajul textului. 2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii). 3. Comentează, dintr-o altă perspectivă decât cea a autoarei, fragmentul citat din proza lui Mircea Horia Simionescu. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 97

De multă vreme, în România (dar nu numai în România) studiile clasice sunt în

suferinţă. Greaca a dispărut de mult din programele şcolare, deşi amplasamentul nostru geografic, istoria noastră şi religia noastră ar fi trebuit să-i acorde o atenţie specială. Latina a pierdut de asemenea teren, în ciuda orgoliilor noastre de moştenitori ai Romei, rătăciţi într-o mare slavă. Nimeni nu mai are timp şi înclinaţie pentru învăţarea „limbilor moarte“, resimţite ca străine de duhul modernităţii şi al progresului. Ei bine, într-o ţară hipercivilizată cum e Germania, o ţară în care nici limba, nici tradiţiile locale nu trimit la Bizanţ sau la latinitate, asistăm, dintr-odată, la un reviriment al apetitului pentru greacă şi latină. În vara trecută, un articol din Frankfurter Allgemeine Zeitung semnala un fenomen nou în universul gimnazial al ţării. În vreme ce în anul şcolar 1999/2000 un elev din patru opta pentru studiul limbii latine, acum aceeaşi opţiune apare la un elev din trei. Interesul pentru greacă a crescut şi el în ultimii opt ani. Analiza acestui „trend“ a provocat comentarii şi concluzii spectaculoase. Profesorii şi elevii vorbesc despre virtuţile redescoperite ale studiilor clasice cu un entuziasm de care ar fi grozav să ne lăsăm contaminaţi. „Greaca şi latina sunt, prin superioara lor complexitate, un bun antrenament pentru gândirea diferenţiată şi pentru capacitatea de judecată.“ „Cele două limbi stimulează independenţa de spirit şi gustul libertăţii.“ „Limba latină intensifică puterea de concentrare şi stabilitatea mentală“ şi „consolidează gândirea analitică“. Un tânăr studios declară că a învăţa greceşte „este modalitatea optimă de a reflecta asupra Fiinţei, asupra istoriei şi asupra comportamentului uman“. „Greaca e o limbă minunată, imaginativă, plină de culoare“. A o cunoaşte e „a respira un pic de eternitate“.

O solidă formaţie clasică se impune ca foarte utilă şi pentru naturile pragmatice. Ea constituie o excelentă temelie de cultură generală, un bun exerciţiu pentru propriile aptitudini intelectuale şi morale.

(Andrei Pleşu, articolul Greaca şi latina) 1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul dat. 2. Precizează două elemente de referinţă pentru conţinutul textului, implicite sau explicit formulate (idei, argumente, fapte, opinii). 3. Exprimă-ţi opinia (pro sau contra) despre importanţa studiilor clasice în formarea tinerilor în lumea actuală, pornind de la o afirmaţie din text. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 98

Ca român am convingerea şi intuiţia că literatura şi cultura ţării noastre exprimă o parte din Europa, după cum Europa se exprimă, la rândul său, în parte, prin România .[…] Progresul percepţiei româneşti a Occidentului, al deschiderii adesea rapide, vertiginoase, spre ideile, formele, valorile şi modelele sale, a fost şi este însoţit – şi trebuie să fie tot mai mult însoţit – de o cât mai adâncită, nuanţată şi amplificată dezvoltare a specificităţii noastre, a originalităţii creatoare româneşti. „Occidentalizarea” nu poate fi concepută decât ca un incitant, ferment, stimulent, termen riguros de confruntare pentru totalitatea virtuţilor noastre spirituale. În măsura în care acestea sunt şi se dovedesc tot mai autentice, mai viabile, într-adevăr creatoare, contactele cu Europa nu numai că nu alterează, corup sau sugrumă valorile şi posibilităţile noastre „specifice”, dar acestea din urmă nu pot fi decât incitante, consolidate şi amplificate printr-o astfel de confruntare. Solidarizarea şi integrarea sunt urmate în mod inevitabil de confruntare şi delimitare, de consolidare pe fundamente proprii. Frecvenţele noastre europene ne îmbogăţesc ca oameni şi ca români, sporind conştiinţa românească-europeană a fiecăruia dintre noi. […] În orice cultură, influenţele joacă un rol fecund.

(Adrian Marino, Prezenţe româneşti şi realităţi europene) 1. Precizează atitudinea autorului faţă de problematica abordată în textul dat. 2. Prezintă două caracteristici ale nivelului stilistico-textual, identificate în fragmentul memorialistic dat. 3. Comentează, pe baza valorilor şi a convingerilor personale, mesajul textului sau o informaţie/ o idee identificată în text. ........................................................................................................................................


Biletul nr. 99

47. Art. 1. Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţie de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice, în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul României. Art. 2. (b) Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei. […] Art. 7. (1) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să răspundă în scris la solicitarea informaţiilor de interes public în termen de 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea solicitării, în funcţie de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor documentare şi de urgenţa solicitării.

(Legea 544/ 2001 privind accesul la informaţiile de interes public) 1. Precizează scopul comunicării şi specificul relaţiei emiţător-receptor în textul dat. 2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul juridic-administrativ dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre importanţa prevederilor unui articol din Legea 544/ 2001, corelând informaţia din text cu date din alte surse (literatură, mass-media, documente oficiale etc.). ........................................................................................................................................


Biletul nr. 100

Art. 58

(1) Învăţământul universitar de stat este gratuit, pentru cifra de şcolarizare aprobată anual de Guvern, şi cu taxă, conform legii. (2) În învăţământul universitar de stat gratuit se percep taxe pentru: depăşirea duratei de şcolarizare prevăzute de lege, admiteri, înmatriculări, reînmatriculări, repetarea examenelor şi a altor forme de verificare, care depăşesc prevederile planurilor de învăţământ. […]

Art. 59 (1) Pot participa la admiterea în învăţământul universitar absolvenţii de liceu cu diplomă de bacalaureat. Organizarea admiterii este de competenţa fiecărei instituţii de învăţământ superior, pe baza criteriilor generale stabilite de Ministerul Educaţiei Naţionale. Admiterea se poate organiza în două sesiuni. (2) Absolvenţii de liceu cu diplomă de bacalaureat, care au obţinut în unul din ultimii 2 ani de studii distincţii la olimpiade şcolare internaţionale, la concursuri artistice sau sportive de nivel continental, mondial sau olimpic, au dreptul de a se înscrie în învăţământul universitar fără susţinerea admiterii. (3) Absolvenţii de liceu cu diplomă de bacalaureat, care au obţinut, în cel puţin unul din ultimii 2 ani de studii, premii la olimpiade şcolare, la concursuri artistice sau sportive, de nivel naţional sau pe grupe de ţări, pot fi admişi în învăţământul universitar, conform criteriilor generale stabilite de Ministerul Educaţiei Naţionale şi criteriilor specifice elaborate de senatele universitare. (4) În învăţământul universitar de stat condiţiile de admitere, reţeaua şi cifrele de şcolarizare se fac publice cu cel puţin 6 luni înainte de începerea anului universitar.

(Legea Învăţământului) 1. Precizează scopul comunicării şi specificul relaţiei emiţător-receptor în textul dat. 2. Prezintă două dintre faptele de limbă identificate în textul juridic-administrativ dat (la alegere dintre nivelurile: ortografic şi de punctuaţie, morfosintactic, lexico-semantic, stilistico-textual). 3. Exprimă-ţi o opinie argumentată despre o informaţie, o idee sau despre mesajul identificat în textul dat. ........................................................................................................................................

bilete proba orala bacalaureat 2009 limba romana cu cerinte

Documents