bicentenar comemorativ gheorghe Şincai (181 · dovezi istorice, lingvistice şi demografice prin...

Astra blăjeană, nr. 3 (80), septembrie 2016

1

EDITORIALE

BICENTENAR COMEMORATIV – GHEORGHE ŞINCAI (1816-2016)

ntr-o cuvântare rostită la Blaj, istoricul Nicolae

Iorga, personalitate de seamă a culturii române,

afirma că: „Aici e pământul sfânt al Blajului, în lo-

curile unde au scris cu sângele inimii lor şi au învă-

ţat pe alţii cu toată credinţa ce stătea într-înşii, acei

înainte-mergători ai culturii naţionale româneşti ca-

re au fost: blândul călugăr Samuil Clain, asprul

muncitor fanatic Şincai şi cumintele alcătuitor de te-

orii Petru Maior”. Prin scrie-

rile şi activitatea lor aceşti

trei mari cărturari ai Blajului

au pus bazele Şcolii Ardele-

ne, fiind printre primii învă-

ţaţi ai neamului care aduc

dovezi istorice, lingvistice şi

demografice prin care susţin

originea latină a poporului şi

a limbii române. Prin argu-

mente ştiinţifice, corifeii

Şcolii Ardelene au demon-

strate continuitatea şi unita-

tea etnică a poporului român

pe întreg teritoriul Daciei.

Trebuie să menţionăm

că Şcoala Ardeleană nu este

o manifestare spontană, căci

această mişcare iluministă a

intelectualilor ardeleni conti-

nuă, în mod firesc, ideile

cronicarilor privitoare la lati-

nitatea limbii române, la

continuitatea românilor în

Dacia şi la unitatea poporului român, utilizând lucră-

rile acestora ca izvoare istorice, fapt dovedit în citatul

extras din introducerea Gramaticii „Elementa

linguae daco-romane sive valachicae”: „…mai ales

Cronicul manuscris al lui Miron Costin, logofătul

Moldaviei…precum şi Descrierea Moldovei de pre

luminatul Dem. Cantemir, fostul oarecând domn şi

principe al aceleiaşi”.

Dintre cei trei corifei, în viziunea cărturarului

Dionis Popa, Gheorghe Şincai (1754-1816) „suflet

năpraznic, învolburat în gânduri, năvalnic în simţire

şi vijelios în acţiunile sale”, a avut destinul cel mai

tragic, purtând cu mândrie „cununa de martiraj a

Românilor asupriţi”: «Vieaţa lui s-a confundat cu

vieaţa neamului atât printr-un naţionalism viu şi

desinteresat, cât şi prin existenţa lui de suflet

sbuciumat şi hărţuit de împrejurări vrăjmaşe. A avut

o minte ageră. Aceasta l-a împins pe drumuri de glo-

rie. Dar i-a fost mintea şi iscoditoare, iar simţirea

aprinsă şi voinţa nestăvilită. Acestea au făcut să-i

sângereze tălpile. »1

S-a născut la Râciu (jud. Mureş), pe data de 28

februarie 1754, provenind dintr-o familie înstărită.

Tatăl său, Ioan, căsătorit cu Ana, născută Grecu, era

de origine dintr-o familie de mici nobili din satul

Şinca Veche (jud. Braşov). La şcoală a fost iniţial în

comuna Sabed, ca să înveţe bine ungureşte, apoi, la

dorinţa copilului se mută în

satul natal. Dintre cei cinci fii

ai lui Ioan Şincai, doar Ghe-

orghe manifestă înclinaţie

spre carte. Aşadar, la vârsta

de 12 ani, agerul copil va pă-

răsi definitiv satul natal de

dragul ştiinţei, urmând timp

de doi ani cursurile Colegiu-

lui Reformat din Tg.-Mureş,

unde studiul limbii latine va

avea un impact deosebit de

puternic asupra profilului său

cultural, declanşând în sufle-

tul tânărului român dorinţa de

cunoaştere şi setea de adevăr

asupra istoriei neamului său.

Se mută la şcoala călugărilor

iezuiţi de la Cluj – Seminarul

Sf. Iosif, unde a studiat timp

de patru ani Gramatica şi Po-

etica, fiind mereu primul la

învăţătură. Studiile secundare

şi le finalizează la Bistriţa,

probabil din dorinţa de a învăţa limba germană şi îşi

completează studiile cu o nouă disciplină: Retorica.

Astfel, în anul 1773 ajunge profesor la Blaj, pe cate-

dra de retorică şi poetică. În acelaşi timp a intrat în

mănăstire, primind numele de Gavril. În anul 1744,

la îndemnul episcopului Grigore Maior, dar mai ales

a vicarului Ignatie Darabant, este trimis la Roma, ca

să-şi desăvârşească studiile de teologie şi de filosofie,

la Institutul de Propaganda Fide. Prin calităţile sale

excepţionale se împrieteneşte cu secretarul institutu-

lui, Ştefan Borgia, care l-a numit custode al bibliote-

cii Institutului de Propaganda Fide, putând dispune

de toate cărţile acestei biblioteci, apoi i-a mijlocit de

la Papa permisiunea de a cerceta toate bibliotecile şi

de a citi şi cărţile interzise sau eretice. I-a fost pus la

dispoziţie chiar un preot erudit pentru a-i da toate in-

formaţiile necesare culegerii datelor despre istoria

1 Dionis Popa, Gheorghe Şincai, Colecţia Oamenii Blajului,

IV, Blaj, 1944, p. 3.

Î


2

neamului românesc, fiind introdus în societatea învă-

ţaţilor. În cei cinci ani petrecuţi la Roma şi-a obţinut

doctoratul în filosofie şi în teologie, reuşind să-şi

formeze o pregătire ştiinţifică serioasă, fiind cunos-

cut chiar la curtea imperială. La intervenţia lui Igna-

tie Darabant, împărăteasa Maria Tereza îl obligă să

urmeze la Viena studii pedagogice la Şcoala normală

„Sf. Ana”. Este cazat la Seminarul „Sf. Barbara”,

unde prefect de studii era Samuil Micu. Certificatele

pe care le primeşte sunt elogioase, dar obiectivul său

principal nu era dat de axa preocupărilor intelectuale

în spiritul iluminist al timpului, ci de o dorinţă arză-

toare mult mai puternică de a afla cât mai multe in-

formaţii despre istoria limbii şi a poporului român,

după cum mărturiseşte: «Şi-am răsfoit manuscrise-o

mulţime; de asemeni acolo/ Cărţi tipărite-am cetit un

noian şi ziua, şi noaptea/ Ca să pot scrie frumos isto-

ria Daciei noastre. »1

A scris 34 de ani la capodopera sa „Hronicul

românilor şi a mai multor neamuri”, care cuprinde

istoria poporului român din zilele lui Decebal, anul

86 şi până la anul 1739. Această grandioasă lucrare,

cu peste 2000 de pagini, scrisă mărunt cu mâna, cu

citate în limbile greacă, latină, italiană şi maghiară,

conţinând documente culese din bibliotecile din Ro-

ma (chiar din biblioteca secretă a Vaticanului), din

Viena şi Budapesta, va fi una dintre principalele scri-

eri ale istoriei noastre. A dorit mult să o publice, dar

guvernul transilvan din Cluj, pe baza unui raport al

episcopului Iosif Martonfi, şeful cenzurii, i-a seches-

trat-o, spunând „Opera e demnă de foc, iar autorul de

spânzurătoare”. Ceea ce s-a păstrat a fost o copie dă-

ruită lui Samuil Vulcan, după care preotul Petru

Mărcuţiu a făcut o altă copie, care a fost cumpărată

de arhimandritul Gherman Vida în 1833, la o licitaţie

din Viena. El a adus-o la Iaşi şi a vândut-o domnito-

rului Grigore Alexandru Ghica, care a publicat-o în

1852 sub îngrijirea lui August Treboniu Laurian şi

Mihail Kogălniceanu, iar în 1886 s-a publicat la Bu-

cureşti într-o nouă ediţie.

În 1780 publică la Viena în colaborare cu Samu-

il Micu „Elementa linguae daco-romanae sive

valachicae”, la care alcătuieşte prefaţa, un adevărat

manifest al Şcolii Ardelene, prin faptul că aici îşi

afirmă pentru prima dată ideile sale în legătură cu

originea limbii şi a poporului român. Apoi, în anul

1805, tipăreşte, având consimţământul lui Samuil

Micu, o a doua ediţie, de data aceasta pe numele lui.

Chiar dacă punctul de plecare este fals, deoarece nu

latina clasică, ci latina vulgară servise ca substrat

limbii române, aceste exagerări sunt explicabile şi

justificate prin nobila tendinţă de a reda mândria

unei naţiuni2. Colaborează la „Lexiconul de la Bu-

1 Elegia, trad. din latineşte de T. Naum, Rev. „Gând româ-

nesc”, Cluj, anul VIII, Nr. 1-4, (aprilie 1940), p. 55. 2 Pamfil Şeicaru, Mica Romă, Cluj-Napoca, Casa de Editură

da” (1825) şi la „Calendarul pe anul 1806”, iar în

anii 1808-1809 scoate alt „Calendar”, tot la Buda, în

care publică o parte din „Hronicul” său. De aseme-

nea, a scris numeroase manuale şcolare, ca „Abece-

darul”, „Aritmetica”, „Catechismul” şi „Gramatica”

pentru cursul superior de liceu şi pentru Şcoala nor-

mală, preconizând introducerea alfabetului latin în

scrierile laice.

O acţiune deosebită a lui Gheorghe Şincai a re-

prezentat-o organizarea învăţământului românesc în

Transilvania aproape inexistent, deoarece nu erau

„învăţători poporali români”, în cel mai bun caz erau

„nişte bieţi cântăreţi de biserică, angajaţi să-i înveţe

pe copiii satului – ocinaşele” (rugăciunile de seara

şi dimineaţa)3. Prin decret imperial, în anul 1782 la

Blaj se înfiinţează Şcoala normală de învăţători, de a

căror pregătire se ocupă personal, însufleţindu-le ide-

ile Şcolii Ardelene şi dragostea faţă de neam. Timp

de 12 ani, în calitate de director al şcolilor româneşti

între anii 1782-1793, a înfiinţat peste 300 de şcoli să-

teşti, în care învăţământul se preda în limba română,

organizează şi conduce formarea noilor dascăli, pe

lângă „normele” din Blaj, cercetează cu sârguinţă „de

trei ori toate şcoalele româneşti una câte una”4 Spiri-

tul aprig, seriozitatea şi entuziasmul pe care le-a avut

în culegerea de informaţii pentru alcătuirea Cronicii

sale, le regăsim în activitatea sa de organizator şi

conducător de şcoli, devenind un apostol al româ-

nismului prin răspândirea culturii în popor. Pentru

activitatea sa atât de prodigioasă ajunge în conflict cu

episcopul Blajului, Ioan Bob, şi cu autorităţile de

stat, este dat afară din învăţământ şi închis la Aiud,

devenind un pribeag, între oamenii, care ar fi fost da-

tori să-l cinstească şi să-l aprecieze pentru munca sa

titanică în folosul culturii poporului român.

Exclus din viaţa socială şi deposedat de bunuri,

Şincai porneşte spre curtea împăratului, în căutarea

dreptăţii, dar atmosfera din Viena era nefavorabilă,

cererea de reintegrare a lui Şincai fiind respinsă. Din

cauza sărăciei, se întoarce în ţară, încercând fără suc-

ces să obţină un post de director al şcolilor din jude-

ţul Sătmar. Din nefericire, şi la Năsăud, şi la Cluj, în-

cercările sale sunt în zadar. Plin de umilinţă se în-

toarce la Blaj, dorind o reconciliere cu episcopul Ioan

Bob, căruia îi scrie două scrisori, în martie şi în mai

1797, dar este refuzat şi de către acesta. Situaţia lui

Şincai devenise tragică, dar acesta găseşte un refugiu

sufletesc la o familie de nobili străini, devenind pre-

ceptorul copiilor şi administratorul moşiei contelui

Daniel Vass din Ţaga. În anul 1803 revine la Oradea,

unde este primit foarte bine de protectorul său, Exce-

lenţa Sa Episcopul Ignatie Darabant şi de ceilalţi ca-

nonici. Cu ajutorul financiar al acestora ajunge la

VIAŢA CREŞTINĂ, 1993, p. 8. 3 Dr. Ioan Raţiu, Studii şi biografii, Blaj, 1904, p. 64.

4 Dionis Popa, op. cit., p. 20.


3

Buda, centrul universitar al Ungariei, unde speră

să-şi redacteze Cronica. Anul următor este numit co-

rector la Tipografia crăiască, unde va ajunge cenzor

prietenul său, Samuil Micu. Şincai devine un muce-

nic al ştiinţei, „citeşte, copiază, pregăteşte ediţii,

scrie prefeţe, poartă corespondenţă diversă... Tradu-

ce şi prelucrează cărţi cu caracter iluminist, de po-

pularizare a unor elemente de fizică şi agronomie”1

Moartea lui Samuil Micu în anul 1806 duce la

desfiinţarea postului de corector şi după ce suplineşte

doi ani funcţia de cenzor i se respinge titularizarea.

Fără posibilităţi materiale pentru tipărirea istoriei sa-

le, se retrage la Sinea, moşia conţilor Vass, unde îşi

definitivează opera. În anul 1811 îl anunţă pe episco-

pul Samuil Vulcan că a terminat Cronica Românilor

până pe vremea Mariei Tereza şi-l roagă să numească

persoanele pentru revizuirea operei. Cartea este

aprobată de cenzorii din Oradea, putând să se tipă-

rească oriunde în Ungaria. Pentru a fi tipărită în

Transilvania, cartea trebuia să primească aprobarea

cenzurii din Alba Iulia. Şincai se întoarce la Blaj, în

citadela românismului, de care îl legau amintiri nos-

talgice şi momente importante din viaţa sa. Al. Papiu

Ilarian consemnează, după relatările unui martor ocu-

lar, că Şincai, invitat de episcopul Bob la masă „cu

obişnuita lui îndrăzneală multe spuse episcopului

plăcute, şi multe neplăcute”2. Acesta a fost primit cu

mult respect de către preoţi şi clerici, acordându-le

atenţie şi celor în etate, dar adresându-se îndeosebi

celor tineri „Pui de Romani purtaţi-vă bine şi nu ui-

taţi şi pe Şincai”3. Din felul cum a apărut Şincai în

faţa contemporanilor săi, Al. Papiu Ilarian evocă un

impresionant portret, fiind evidenţiată legătura indes-

tructibilă între ştiinţa acestui corifeu şi credinţa cu

care luptă, până la uitarea de sine, pentru istoria

neamului, devenind un adevărat apostol al spirituali-

tăţii naţionale.

După ce Cronica sa primeşte un raport nefavo-

rabil din partea cenzurii ardelene, Gheorghe Şincai

primeşte o grea lovitură. Mai trăieşte doi ani de dra-

matice peregrinări între Ţaga sau Sinea conţilor Vass

şi Oradea episcopului Samuil Vulcan. A murit pe

drumuri, în ziua de 2 noiembrie 1816, după unii cer-

cetători fiind înmormântat la Sinea (N. Iorga), con-

form altor informaţii date de dr. Z Pâclişanu, în satul

Bobota. Prin strălucirea minţii sale Gheorghe Şincai

a fost un luceafăr pe firmamentul culturii române, ca-

re însă a avut parte de cel mai amarnic destin în tim-

pul vieţii: cel al martirului.

Claudia Oancea RAICA

1 Dicţionarul Literaturii Române de la origini până la 1900,

Bucureşti, Editura Academiei,1979, p. 830. 2 Al. Papiu Ilarian, Viaţa şi ideile lui Gheorghe Şincai din

Şinca – Discurs de recepţie rostit în şedinţa Academiei din 14

septembrie 1869, p. 26. 3 Al. Papiu Ilarian, op. cit. p. 28.

ASTRA BLĂJEANĂ – LA

ANIVERSARE, CU SINCERĂ ADMIRAŢIE!

Revista „Astra Blăjeană” împlineşte în

octombrie anul acesta 20 de ani de apariţii tri-

mestriale, în condiţii grafice de excepţie şi o

notă personală inconfundabilă, începând de la

coperta inspirată şi elegantă şi continuând cu

sumarul, cu rubricile permanente şi calitatea

articolelor publicate, dar şi profesionalismul

autorilor de eseuri, istorie şi critică literară,

poezie şi proză, literatură de întâmpinare, cro-

nică plastică şi viaţă astristă.

Editată de Despărţământul „Timotei Cipa-

riu” al ASTRA Blaj, revista a devenit în timp

„copilul de suflet” al doamnei Silvia Pop, ea

însăşi o truditoare a cuvântului, care girează în

calitate de redactor-şef apariţia acestui verita-

bil brand cultural al judeţului vecin. Secondată

de o redacţie competentă şi îndrăzneaţă şi de

numeroşi colaboratori de marcă – dintre care îi

amintim pe Dinu Virgil, Vasile Benchea, Ion

Buzasi, Claudia Ciortea, Ioan Farcaş, Ana

Hinescu, Claudia Oancea-Raica, Ioan Popa,

Anton Rus, Cornel Tatai-Baltă, Daniel Voina

şi Ioan Mărginean – doamna Silvia Pop a reu-

şit imposibilul, în pofida tuturor obstacolelor,

de toate felurile, dovedind atât entuziasm cât şi

profesionalism în devenirea acestei publicaţii.

O revistă menită să nască gând de unitate în

conştiinţa noastră a astriştilor de pretutindeni,

de apartenenţă la valorile pentru care a militat

dintotdeauna ASTRA.

Acum, la ceas aniversar, de aici din Dej

salutăm „ASTA Blăjeană” şi îi dorim viaţă

lungă, noi şi fructuoase colaborări şi să se bu-

cure mereu de aprecierea şi dragostea cititori-

lor săi.

Felicitări sincere colegilor din Despărţă-

mântului „Timotei Cipariu” Blaj al ASTRA!

Cu admiraţie şi preţuire, Despărţământul

„Dr. Teodor Mihali” Dej al ASTRA şi al său

preşedinte,

ec. dr. Radu GAVRILĂ

https://ro.wikipedia.org/wiki/1869


4

150 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI GEORGE COŞBUC

DESCOPERIREA OPEREI

parent, poetul a fost un dezmierdat al posterităţii,

consemnează în Colaje Mircea Zaciu. Aparent

doar, căci, în realitate, argumentează universitarul

clujean, Coşbuc e afirmat sentenţios, „scos periodic din

uitare cu prilejuri comemorative”, prin etichete convenţi-

onale sau exegeze grăbite. Opera poetului aşteaptă o no-

uă lectură, înlăturând „tirania clişeelor” sau abordările

sofistice. Un asemenea demers, al decenţei critice, pro-

pune Lucian Valea în volumul Coşbuc în căutarea uni-

versului liric: Mărturisim că n-am scris un singur rând

seduşi de goana după senzaţionalul critic şi că n-am ur-

mărit nimic altceva decât creionarea unui profil modern

al poeziei coşbuciene, aşa cum ea însăşi ni l-a sugerat,

după repetate lecturi. Profil care să permită cititorului,

modern şi el, să-şi depăşească apatia şi prejudecăţile.

Este invocat, aşadar, cititorul modern care să des-

copere opera coşbuciană în întregul ei, la fel profilul spi-

ritual şi intelectual al scriitorului, bine iniţiat în literatura

clasică latină şi greacă, dar şi în cea germană şi română,

având „o pasiune de savant în special pentru mitologie,

precum şi pentru problemele de limbă. E interesat de

„psihologia popoarelor”, o disciplină nouă în epoca sa,

producând el însuşi comentarii asupra mentalităţilor po-

porului român prin intermediul unor proverbe ori al di-

verselor sărbători, obiceiuri şi superstiţii”. (1)

În anul primirii în Academia Română, 1916, Geor-

ge Coşbuc era apreciat pentru erudiţia sa, fiind conside-

rat în mediul academic drept omul „învăţat”, după cum

reiese din mărturiile contemporanilor despre curiozitatea

intelectuală a scriitorului. În anii studiilor universitare,

Coşbuc citeşte şi traduce din Goethe, Schiller, din Safo,

Anacreon şi Alceu, apoi din Opitz, Plautus, Byron,

Chamisso, Virgiliu, Freiligrath, Dante, Burger, Heine, din Mahabharata, Terentiu, Homer. Când tălmăceşte din

sanscrită Sacontala este socotit, în traduceri, un virtuoz

al condeiului, atribut extins şi asupra paginilor sale de

publicistică. Ca spirit cultivat se manifestă Coşbuc în co-

lajul publicistic din 1903, Dintr-ale neamului nostru,

având ca primă secvenţă Cântecul zorilor (2), prezentat

în registrul însemnărilor de călătorie. Aflându-se într-un

sat românesc (nu i se menţionează numele), în casa unui

învăţător, scriitorul trăieşte emoţia poeziei şi religiozităţii

obiceiului de înmormântare Cântecul zorilor, unic ca

„fond şi formă”, impresionant prin „misticismul vorbe-

lor sale, prin concepţia ciudată a lui”. Coşbuc descoperă

accentele tragice din melodia „plângătoare” în vibraţia

luminii din răsăritul zilei (cerul abia începuse, la răsărit,

să se facă alb), sugerând ambivalenţa viaţă-moarte; nu-

mind, de fapt, Cântecul zorilor, în finalul însemnărilor,

un memento mori. Martorul descrie Cântecul „nespus de

jalnic”, simbioză elegiacă a bocetului şi colindului, deta-

liind, apoi, pe ideea exegezei, a răspândirii ceremonialu-

lui şi a mizanscenei lui; textul fiind interpretat alternativ

de două coruri, fiecare cu nouă bocitoare, amintind de

corul vechiului teatru grecesc şi cuprinzând în „plânge-

re” topografia locului, dealul şi valea. Este de apreciat

felul în care Coşbuc descoperă valorile literare ale obice-

iului, simţindu-i fără-de-oprirea (să trăiască de-a pururi

între noi) în frumuseţea lui poetică. Din strofele şi antis-

trofele cântate reţine, ilustrând densitatea lirică a textu-

lui: „Unde-aţi zăbovit, de n-aţi înflorit şi astă-dimineaţă

ca ieri dimineaţă” sau „vidră lătrătoare, negru şoimu-

leţ, vine marea mare, vine în tulburare, toată lumea-

nspăimântând…” Percepţia lui Coşbuc asupra valorii

integratoare a Cântecului zorilor consună, în timp, cu

ideatica unor cercetări reprezentative asupra producţiilor

folclorice. În Folclor literar românesc (3), autorii nu-

mesc Cântecul zorilor piesa cu cea mai mare capacitate

de conservare din suita ceremonială a înmormântării, o

litanie ce diminuează tragismul despărţirii dalbului pri-

beag de lumea luminată. George Coşbuc simte în Cân-

tecul zorilor plânsul liniştit (“ dus aşa de dulce şi liniştit

în plângere”), deosebindu-se de bocetul care de multe

ori e „furios” în exprimarea durerii. De asemenea, Coş-

buc remarcă ceea ce vor accentua cercetătorii de mai

târziu, frumuseţea echilibrată a poemului, amintind de „construcţiile clasice”.

Erudiţia şi putere intuitivă coşbuciană (4) apar şi în

alte pagini de publicistică: Legendele mănăstirilor noas-

tre, Făt-Frumos al nostru şi pasărea Fenix, Legea din

bătrâni, Naşterea proverbiilor, Descântecul, Colindele

noastre, Pentru limba românească, Un capitol din de-

monologia poporului român, Baladele poporale.

Incipitul articolului Legendele mănăstirilor noas-

tre (1902), din colajul publicistic Dintr-ale neamului

nostru, exprimă preocuparea lui George Coşbuc pentru valorile creaţiei populare în care include, ca pagini

măiastre ale „creaţiunii” populare, legendele mănăsti-

reşti: „De când ne ocupăm cu adunarea a tot ce este

creaţiune a fanteziei şi credinţei poporului, am cules

multe din ce s-a mai putut culege din rămăşiţele cele din

urmă ale tradiţiilor şi ale legendelor referitoare la mănăs-

tiri.” (5) Numărul legendelor mănăstirilor este restrâns,

deşi istoria noastră culturală şi politică, subliniază Geor-

ge Coşbuc, are câmpuri de manifestare în viaţa mănăsti-

rilor, acestea fiind importante centre ale artei picturale şi

muzicale sau adăpostind şcoli şi tipografii, fiind „mai

presus de toate cetăţi de apărare şi puncte de observaţie”.

Comentariul coşbucian oscilează între a numi legendele

cu referire la mănăstiri creaţii originale, reprezentând

preaplinul spiritualităţii româneşti, sau împrumuturi de

la alte popoare, din moment ce Legenda Mănăstirii Ar-

geşului este întâlnită la sârbi, greci, albanezi sau la po-

A


5

poare şi mai vechi decât acestea „din timpul când exista

într-adevăr (…) credinţa în îngroparea unui om viu în

ziduri ca să se dea trăinicie clădirii”. În comentariul lui

Coşbuc, tema predilectă a legendelor mănăstirilor noas-

tre este copacul arătat în vis, mănăstirile fiind clădite

urmând semne cereşti, pe locul copacului arătat „clădi-

torului” de un înger, icoana unui sfânt sau urmând un

glas, „toate raportându-se la o localitate anumită: aici şi

nu altundeva are să se clădească mănăstirea”. (6) Coş-

buc interpretează simbolurile copacului sfânt înainte şi

după introducerea creştinismului, biserica sau mănăsti-

rea zidindu-se pe templul cel vechi, al copacului, sau

întrupându-se într-un singur copac şi deci „e fapt istoric

ce se spune despre Mănăstirea dintr-un lemn”.

Publicistul numeşte mănăstiri şi viziuni prin care ele

s-au zidit, detaşând un corpus al legendelor mănăstirilor

Cotmeana, Bistriţa, Socola, în care semnul dat „clădito-

rului” a fost icoana vorbitoare, tot ea arătându-i-se „lui

Mihai Viteazul pe copacul de la Mănăstirea Dealului şi

lui Mircea cel Mare pe copacul de la Cozia”. Legenda

Mănăstirii Slatina, legenda copacului care prin umbra lui

îl tine în viaţă pe Radu Negru pe dealul Flămânda la

Câmpulung sau legenda copacului Sfântului Nicodem au

ca primum movens glasul divin, răsunător, cerând un

anume loc al zidirii. Între legendele mănăstirilor, cea a lui

Ștefan cel Mare, „clăditorul Putnei”, cunoscută din cro-

nica lui Neculce şi din versurile lui Vasile Alecsandri, i

se pare publicistului cea mai sugestivă, în ţesătura ei in-

trând şi elementul păgân, copacul, şi cel creştin, arătarea

îngerului sau a icoanei vorbitoare, dar şi elementul eroic.

Mănăstirea Putna, templul cel nou, este edificată potrivit

obiceiului păgâno-creştin, pe locul templului vechi, al co-

pacului (paltin sfânt) în care ajunge săgeata domnitorului: „Acolo va fi altarul, zice Ștefan, şi face mănăstire pe lo-

cul copacului”, întru veşnicirea binelui.

Ideea veşnicirii, a nemuririi sufletului, a raiului şi

iadului, este detaliată de în Făt-Frumos al nostru şi Pa-

sărea Fenix (1901), afirmând (7), generic, că nota esen-

ţială în basmele care îl au ca erou pe Făt-Frumos e reîn-

vierea. Luptându-se cu puterile supranaturale, eroul intră

în moarte, „apoi reînvie prin ajutorul apei-vii”, simbolul

reînvierii fizice, al naturii şi al soarelui vecinic coexis-

tând cu „ideea reînvierii psihice”, a sufletului nemuritor.

Publicistul disociază între spaţii de cultură şi spiritualita-

te care exprimă sau nu nemurirea sufletului. Grecii şi

romanii credeau în Hades, locul unde morţii trăiesc veş-

nic, împreună, şi cei buni şi cei răi, dar nu ca suflete, ci

ca umbre, ca năluci. Spre creştinism, grecii şi romanii au

acceptat ideea de rai şi iad, ca locuri ale răsplătirilor şi

pedepselor. Cea mai tristă (înfiorătoare) concepţie des-

pre viaţă şi moarte o au, în comentariul lui George Coş-

buc, iudeii care nu cred în nemurirea sufletului şi reînvi-

ere, subminând valori ca bunătatea, nepăcatul, dreptatea

în viaţă: „nimeni şi nimic nu te înspăimântă dacă eşti rău

şi cu păcate”. Nemurirea, în legendele iudaice, o avea

doar Iehova şi, alături, pasărea Hol, simbol împrumutat

de la egipteni, consemnat şi de Herodot în scrierile sale,

numai că dacă la egipteni pasărea cu pene de aur simbo-

liza reînvierea din propria cenuşă, legenda iudaică ex-

clude „tocmai partea cea mai frumoasă: moartea şi învi-

erea”. Pasărea Fenix despre care vorbeşte şi psalmistul

David, simbol confundat uneori, în traducerile din gre-

ceşte, cu arborele Fenix care e palmierul, e pusă de creş-

tini în legătură cu jertfa Mântuitorului: „Precum ea sin-

gură se jertfeşte ca să reînvie mai tânără aşa şi Hristos s-

a jertfit pe sine, ca să învie şi el şi omenirea cufundată în

păcate”. (8) Coşbuc îl numeşte pe Făt-Frumos o Pasăre

Phoenix, făcând trimiteri şi la alte imagini din mitologia

noastră, între acestea imaginea pelicanului care îşi învie

puiul, omorât de mamă prin dezmierdările ei, cu sângele

pieptului devenit apa vie a morţii. Pornind de aici, crede

Coşbuc, vechii creştini înlocuiau adeseori simbolurile

nemuririi de pe morminte cu reprezentări ale Păsării

Phoenix, palmierului sau pelicanului. Când asociază ti-

pologiei basmului românesc astfel de semnificaţii, Coş-

buc transmite un fond cultural exhaustiv pe care îl avea

bine asimilat. Se ştie că legenda pelicanului a fost prelu-

ată în imnografia Bisericii Ortodoxe, exprimând jertfa

răscumpărătoare, sângele din coasta Mântuitorului înno-

ind lumea şi „scriind iertarea”. În Cântările Prohodului

din Vinerea Paştilor, Mântuitorul e pelicanul rănit,

dându-şi viaţa fiilor morţi, „răspândind asupra lor iz-

voare vii”. La fel, depăşind timpul când George Coşbuc

tălmăcea gândirea omului arhaic încorporând-o în sim-

bolistica basmelor printr-un personaj titular cum este

Făt-Frumos, întâlnim, în realitatea de acum, imaginea

sufletului ca pasăre pe stâlpii funerari. Bunăoară antro-

pologul şi teologul Costion Nicolescu în cercetările de

teren întâlneşte la Loman, lângă Sebeş, la mormintele

celor nelumiţi sau nenuntiţi (necăsătoriţi) stâlpi care au

în vârf o pasăre. „În afară de faptul că stâlpii sunt foarte

frumoşi, e prezentă şi imaginea sufletului ca pasăre (...)

Adică, este undeva semănat în tine, ontologic, lucrul

acesta. Mai ales că avem în biserică reprezentarea sim-

bolică a Duhului Sfânt sub formă de pasăre.” (9) Studii

recente de etnologie preocupate de reflecţiile omului

culturii tradiţionale în legătură cu lumea de dincolo şi

nemurirea sufletului, ne fac să apreciem şi mai mult co-

mentariul coşbucian al anului 1901. (10) În Dracul în zicătorile şi proverbiile noastre (11)

George Coşbuc porneşte de la eufemizarea numelui şi

superstiţia că pomenind răul „te pomeneşti cu el în faţă”.

Sentimentul fricii şi cel de autoapărare nasc nume sino-

nimice cum ar fi Necuratul, Ucigă-l toaca, Mititelul etc.

După un generic explicativ, publicistul, printr-un gest ri-tualic – să ne facem cruce mare - dezvoltă, în nuanţe, su-

biectul, „mai cu gluma, mai cu dinadinsul”, căutând tâl-

cul unor zicători şi proverbe de felul: Nu e numai un drac

pe lume, am să te bag în draci, dracul nu face biserici,

dracul nu şeade la un loc degeaba, Dracu m-a pus să

fac, Râde om de om şi dracul de toţi, dacă te-a prins de


6

un deget, îţi cere mâna întreagă, ziua fuge de bivol şi

noaptea apucă pe dracul de coarne, Fă cruce mare că e

dracul bătrân, nici drac să vezi, nici cruce de el să-ţi faci,

şi dracul are stăpân, îşi sparge şi dracul opincile, Am să

scot eu pe dracul din tine, Femeia a îmbătrânit pe dra-

cul, cere cât dracul pe tată-său, pe unde şi-a înţărcat

dracul copiii, nepotul e salba dracului, tutunul e tămâia

dracului, drac mort ai văzut vrodată?, Bun e Dumnezeu,

meşter e dracul, numai cu dracul o scoţi la căpătâi, tragi

pe dracu de coadă, scoate drace ce-ai furat, numai dra-

cul nu-l cunoaşte, e tăiat din dracul, s-aprinzi dracului

lumânări, de sufletul dracului. Prin expresia lingvistică şi

metaforică a secvenţelor paremiologice, Coşbuc ilustrea-

ză un portret psihologic al românului (uneori cu localizări

stricte: moldovenii spun), definind firea omului prin ges-

turi, stări afective, atitudini, experienţe de viaţă în care

apar urâtul, mânia, îndărătnicia, răutatea sufletească, vi-

ciul, dar şi inteligenţa, ironia, înţelepciunea. Unele din

proverbe şi zicători intră într-un repertoriu ce anticipează

momente de viaţă, împliniri sau impasuri, altele având

valoare conclusivă, exprimate ca avertisment pentru

segmente viitoare de viaţă. Ca şi în alte pagini de publi-

cistică, întâlnim registrul de subtilitate al comentariului,

în special când se referă la proverbele şi zicătorile în care

apare femeia (Femeia a îmbătrânit pe dracul) sau preotul (se uită ca dracul la popă) sau când zicalelor fire-ai al

dracului şi du-te dracului le atribuie expresia dezmierdă-

rii, după cum asemănarea ori identitatea a două lucruri se

exprimă prin zicala tot un drac. Paremiologul îi trezeşte

cititorului curiozitatea, apropiindu-l de inefabilul zicători-

lor şi proverbelor: „Să vă mai spui două feluri de întrebu-

inţare curioasă a vorbei drac în limba română: drac gol şi

tot un drac, Cel mai urât şi mai slut om e dracul-gol – ca

urâţenie, iar cea mai frumoasă fată, isteaţă şi veselă e tot

dracul gol. Cum se explică aceasta?” (12)

În notaţia publicistică a lui George Coşbuc din co-

lajul Dintr-ale neamului nostru, Legea din bătrâni

(1900) e expresie definitorie (alte popoare au un cuvânt

diferit, dar cu acelaşi înţeles) a „trăiniciei unui neam”.

Sunt delimitate, în comentariul coşbucian, câteva linii de

forţă ale legii din bătrâni: religia neamului, firea, obice-

iurile şi limba. În ce priveşte religia creştină ortodoxă,

aceasta este religia ruşilor, grecilor, sârbilor şi bulgarilor,

dar românii nu sunt de-o lege cu aceştia, căci religia, de-

taliază Coşbuc, si-o fac oamenii după felul lor de-a fi. Religia poate fi una în temeliile ei la toate popoarele

creştine, numai că „e totuşi foarte deosebită la creştinii

din apus şi la cei din răsărit şi apoi e deosebită chiar şi la

aceştia după locuri şi neamuri”. (13) Coşbuc apreciază

felul de a fi al bisericii româneşti, viaţa şi raţiunile ei,

subliniind că nu este biserică rusească sau grecească, ci

„curat biserica legii româneşti (subl. n.) şi să dea Dum-

nezeu aşa să rămâie cât o fi pământul”. În legea din bă-

trâni, pe lângă fire şi obiceiuri, o componentă esenţială e

limba. Coşbuc defineşte limba ca suflet al unui neam, ca

fiinţă şi fire a lui, ca expresie a unităţii naţionale. Limba

numeşte aspiraţii, idealuri şi năzuinţe, încorporează gân-

durile care „fac un neam, unul şi nedespărţit (subl. n.)”.

Semnalăm, şi aici, atractivitatea scrisului publicistic

coşbucian. Finalul articolului nu este punct terminus,

dimpotrivă deschiderea unei subtile problematici: „Lim-

ba e la urma urmelor legea din bătrâni a unui neam, căci

prin ea trăieşte neamul. Religia şi limba se sprijinesc una

pe alta (...) Asta o ştim noi, românii mai bine...”

În Românii ţinând drumul lui Napoleon cel Mare

(Episod din istoria militară a românilor ardeleni) (14)

relatează o secvenţă din dramatismul campaniei lui Na-

poleon în Italia (1796-1797), lupta cu un batalion de aus-

trieci căruia îi apreciază rezistenţa „neînchipuit de eroi-

că”. Numai că, precizează publicistul, schiţând tâlcul ar-

ticolului şi restabilind adevărul istoric, „îndrăcitul” bata-

lion nu era austriac, ofiţerii şi soldaţii batalionului fiind

români, plăieşi din nordul Ardealului. „Ei, românii au

apărat podul peste care n-a putut trece Napoleon trei zile

de-a rândul, cu toate că el, vrednicul şi norocosul gene-

ral, s-a opintit în chipul cel mai desperat să-i arunce în-

dărăt de pe râul Apone şi de pe mocirloasele lui maluri.” Ce putea fi o consemnare lapidară, devine text al riguro-

zităţii documentare. Românii, „pe vremea aceea”, aveau

în Austria un regiment de cavalerie şi două de infanterie,

provenind din Năsăud şi Făgăraş, „oaste de elită”,

phalanx valachica, citată în ordinele de zi ale armatei

austriece (in conspectu totius exercitus),,,o dorobănţime

despre care un istoric austriac zice că „era singura oaste

pe ale cărei urme puteau habsburgii să alerge cu încrede-

re vegheată pe câmpul de luptă".

Alte texte din colajul publicistic Dintr-ale neamu-

lui nostru cuprind isprăvi aidoma celor din repertoriul

personajelor de poveste. Textul Cum învaţă omul carte

(1900) începe pe ton de poveste: Am făcut şi eu odată, în

viaţa mea, o vitejie. Era pe vremea când oamenii stăteau

la sfat „şi chibzuiau cum s-o rupă mai înţelepţeşte”, timp

întruchipat, simbolic, de Toma Pădurarul sau Toma din

Capu-satului sau Toma Brandea cum i se mai spunea,

oier mare, voinic şi sprinten, cu nevastă adusă de peste

nouă sate, „isteţ şi la cap şi la vorbă”, care, nu se ştie

prin ce împrejurări, avea o Alixandrie (cea dintâi carte

pe care o cunoştea). Numai că, neştiind să citească, um-

blă cu cartea la puţinii cărturari pe care-i avea satul, spre

a-i afla taina. Nu avea în toţi încredere (preotul, cântăre-

ţul bisericesc, notarul) şi se îndoia şi de cei care i-au citit

de pe zdreanţa de hârtie că „spun ce scrie acolo”, că e

scris cu adevărat numele lui Alicsandru Machedon. To-

ma devine din ce în ce mai insistent în curiozitatea sa şi

chiar împătimitul ideii cum poţi spune din carte vorbe

precum le-ai spune din cap. Astfel, cutreiera satul (de

parcă era călătorul înspre tărâmuri necunoscute) şi run-

curile dealurilor, în stare „să se suie până-n vârful mun-

ţilor ca să vadă ce e cu carte lui”. Care este isprava (vite-

jia) sau biruinţa la care se referă povestitorul? Schimba-

rea lui Toma Pădurarul din fiinţă suspicioasă, apăsată de

neîncredere, de dispreţuire, în cărturar al satului, după ce


7

tânărul Coşbuc îl face să cunoască literele. Actul lecturii

îl face generos, bun, răbdător, apropiindu-i pe cei pe care

altădată i-a îndepărtat din viaţa lui. Temeliile literelor

devin temelii ale cunoaşterii şi ale întemeierilor. Toma

Pădurarul devine ctitor de şcoală şi biserică: „Spuneau

oamenii că s-ar fi lăudat moşul Toma că de-o mai trăi

cinci ani are să arate el satului ce şcoală are să facă în

sat, singur, din ceea ce i-a dat Dumnezeu! Căci şcoala

era o casă veche şi scundă. Apoi câte a făcut pentru bise-

rică! A cumpărat un patrafie, cum n-au mai văzut ei în

sat, a întraurit potirul, a cumpărat făclii domneşti şi icoa-

ne din cele scumpe. Și are de gând să cumpere odăjdii şi

alte clopote…” (15) Impresionează, şi în această pagină

de publicistică, limbajul fluent şi expresiv, „sfidând

premeditat” orice forme de academism. „Limbajul e, în-

să, deopotrivă cult, relevând familiaritatea cu neologis-

mele şi cu terminologia de specialitate. Pe scurt, avem

de a face cu un stil pragmatic şi extrem de viu… (16)

Valentin Marica, alături de scriitorul Andrei Moldovan,

vorbind, la Bistriţa, despre publicistica lui George Coşbuc

la Festivalul Național de Poezie George Coşbuc.

Note: 1. Petru Poantă, Opera lui George Coşbuc, Casa Cărţii de Știin-

ţă, Cluj-Napoca, 2004, p. 6.

2. George Coşbuc, Versuri şi proză, Ediţie îngrijită de Gavril

Scridon, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 269-271.

3. Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Edi-

tura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, pp. 195-198.

„Prin versurile de invocare fiecare segment capătă o relativă

independenţă. Cântecul zorilor apare astfel ca o înseriere de

rugi, ca o litanie ce în ansamblu constituie modelul poetic al

pregătirilor de înmormântare.”

4. Când George Coşbuc intră în redacţia revistei

Tribuna, I. Slavici îl va numi „unul dintre cele

mai distinse capete”, iar când Coşbuc îşi va

începe activitatea la revista Vatra îi va fi apreciată destoinicia,

calităţi care îl vor determina pe Duiliu Zamfirescu să afirme,

în raportul de susţinere a primirii lui Coşbuc în Academia

Română, că poetul merită nu doar să-i se deschidă uşa Aca-

demiei, ci „să-i deschidem uşile amândouă”.

„Un rol important îl va avea Tribuna fixată în alura medievală şi

romantică a Sibiului. Sobrietatea burgului pe care o întâlnea în

lecturile germane îi devine poetului palpabilă prin atmosfera

sobră, elevată, baladescă a Sibiului în care poetul aducea

voiciunea sa de spirit, cucerindu-i pe tribunişti cu cunoştinţele

de poetică şi versificaţie. Întrerupând studiile universitare într-

un Cluj nu tocmai prielnic pentru spiritul coşbucian, Sibiul îi

oferă virtuţile învăţăturii pe viu, în redacţia Tribuna: Oameni

culţi, în bunul înţeles al cuvântului, au fost cei mai mulţi dintre

tribunişti şi de la fiecare va fi învăţat câte ceva.” (Lucian Va-

lea, Coşbuc în căutarea universului liric, Editura Albatros, se-

ria Contemporanul nostru, Bucureşti, 1980, p. 200) „Cunoştin-

ţele lui Coşbuc se lărgesc faţă de anii de şcoală de la literaturi-

le greco-romane şi germană spre literaturile vechii Asii, fran-

ceză, portugheză, dar mai ales italiană, pasiunea pentru Dante

şi opera sa l-a stăpânit pe Coşbuc două decenii.” (Gavril Scri-

don, Ecouri literare universale în poezia lui Coşbuc, EPL,

1969, p. 3)

5. George Coşbuc, Op.cit., p. 271.

6. Idem, Ibidem, p. 273.

7. Idem, Ibidem,p. 274.


9. Cristian Curte, Cu Costion Nicolescu despre ritualurile creş-

tine ale satului românesc, în Formula AS, Anul XXVI, nr.

1200, ianuarie 2016, p. 26.

10. „Credinţa într-o existenţă post-mortem este primul act al re-

flecţiei omului arhaic” (Adrian G. Romilă, Imaginea Raiului

în cultura populară, Editura Timpul, Iaşi, 2009, p. 155, Apud

Vasile V. Filip – Menuţ Maximinian, Cultura tradiţională

imaterială românească din Bistriţa-Năsăud, volumul I, Rituri-

le de trecere, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012, p. 328. ...

pentru omul arhaic, obiectul reflecţiei nu e atât clipa morţii,

deci moartea ca semnificaţie ontologică, cât momentele ime-

diat următoare acesteia. Omul culturii tradiţionale nu-ţi pune

problema confruntării prin moarte cu „Nimicul” heideggerian.

11. George Coşbuc, Op.cit., pp. 276-280.





16. Petru Poantă, Op.cit., p. 188.

Valentin MARICA

Scriitori participanţi la Festivalul

Naţional de Poezie George Coşbuc,

la Statuia lui George Coşbuc

din faţa Colegiului Naţional George

Coşbuc din Năsăud.


8

SUFLET ADÂNC

şa îl numea Nicolae Iorga pe George

Coşbuc, suflet adânc. La fel îl simţea Li-

viu Rebreanu, impresionat de nobleţea

interioară prin care Coşbuc

crea în jurul său o atmosferă

de puritate morală, parcă stând

într-o strană veche de biserică.

Nobleţea l-a ajutat să înfrunte

viaţa aprigă şi necruţătoare a

Bucureştiului. Aceeaşi reve-

renţă i-o face Octavian Goga,

încheindu-şi discursul de pri-

mire a lui George Coşbuc în

Academia Română cu cuvin-

tele înscrise pe mormântul lui

Dante: Onorate l’altissimo

poeta! Pentru Tudor Vianu,

scriind reportajul unor serbări

năsăudene închinate lui Coş-

buc, fiecare gând al celui ce a

dat literaturii române volumul

de versuri Balade şi idile, era o binecuvântare.

Mărturiile contemporanilor sunt edificatoare

şi ele pot însoţi afişele culturale ce marchează 150

de ani de la naşterea lui George Coşbuc, înlătu-

rând „domnia obeză a diletantis-

mului”, în numele izbânzii lumi-

nii. Scria Coşbuc în articolul Uniţi

din „Sămănătorul”: Dacă nu pu-

tem spori lumina (înţeleasă ca

„averea părinţilor”), să năzuim s-o

păstrăm pe aceea pe care o avem.

Între mărturiile contempora-

nilor, cea a lui Tudor Arghezi

aduce o imagine unică, a închină-

ciunii în faţa poetului până la do-

rinţa de a-i săruta mâinile. Pentru

Arghezi, George Coşbuc avea

erudiţie, cunoştea câteva limbi şi

„scormonea” în tărâmul cunoaşte-

rii cu pricepere de savant şi cu

eforturi imense. Când a tradus

Eneida, lucra „fără excepţiune”, câte optsprezece

ceasuri pe zi.

Recitind George Coşbuc în amintirile con-

temporanilor, selecţie de texte de Al. Husar, edi-

ţia a 2-a, 2006, impresionează paginile lui Tudor

Arghezi despre Coşbuc – poetul suferinţei. După

moartea fiului, poetul a rămas, după mărturisirea

lui Arghezi, o schemă palidă şi fugară, ascuns în

pălăria lui mare, trasă pe frunte. Oamenii se rări-

seră din viaţa lui. Arghezi îl cuprinde în gesturile

candorii: Fără voie, târât

spre sufletul lui de o tulbura-

re instinctivă, l-am salutat

odată, făcându-i loc pe o

margine de bulevard, şi ochii

lui s-au uitat la mine speriaţi.

I-aş fi sărutat mâinile! De

atunci, de câte ori m-am în-

crucişat cu el, m-am desco-

perit cu închinăciune. Numai

că, adaugă Arghezi, oamenii

nu-şi mai aduc aminte de se-

menii lor mai mari, aceştia

rămânând în pomenirea vre-

unui preot dinaintea unui al-

tar dintr-o biserică goală. La

parastasul lui Coşbuc, alături

de văduva tristă „din strana

dreaptă a unei biserici pustii”, mai erau şase per-

soane, nefiind la răscolirea sfintei lui ţărâne nici

Academia, nici Universitatea, doar „şase oameni

răzleţi”. Cum nu aveau să-şi dovedească fidelita-

tea festivă faţă de niscaiva

autorităţi – consemnează

Arghezi – declamatorii ati-

tudinilor şi costumaţii pre-

zenţelor înghesuite au lipsit.

Nimeni nu s-a simţit dator

cu nicio nuanţă de omenie

faţă de tovarăşa de viaţă a

poetului, atât de citat când

e vorba de o căpătuire pe

spinarea unui scriitor.

(Punând face-a-face

mărturisirea argheziană cu

ziua noastră, atâtea parasta-

se ale semenilor noştri mai

mari au parte de biserici

pustii.)

Arghezi aproape că ezită să mărturisească

despre biserica pustie a parastasului lui George

Coşbuc: Mi-e ruşine să spui!; neoprindu-şi, to-

tuşi, indignarea: „Șase oameni răzleţi, văduva şi

popa... Atât bucură-te, ţară!” (subl .n.)

Valentin MARICA

A


9

GEORGE COŞBUC SAU TRIUMFUL EPICISMULUI

eorge Coşbuc este prima valoare poetică

de notorietate pe care Transilvania o dă li-

teraturii române. Caracterul de noutate al liricii

sale în contextul vremii provine din valorifica-

rea originală a mitologiei şi folclorului ţărănesc

şi a instituirii, de pe poziţiile poetului cult, a

unei viziuni populare asupra lumii. Într-o pe-

rioadă în care poezia românească era dominată

de lirismul pesimist al epigonismului

post-eminescian, poezia sa aducea în câmpul li-

terar o lume senină, clocotind de viaţă, plină de

prospeţime şi culoare, de un dinamism caracte-

ristic. Seninătatea coşbuciană e semn al opti-

mismului funciar ţărănesc, a structurii sale cla-

sice, solare. Temperament clasic şi prin exce-

lenţă echilibrat, Coşbuc îşi

datorează popularitatea în

cea mai mare parte datorită

acestei tematici noi pe care

o introduce în circuitul lite-

rar, a unei înzestrări deose-

bite de versificaţie şi a

promovării unor idei poeti-

ce în concordanţă cu sen-

timentul general al timpu-

lui. Poetul a fost la vremea

sa un poet de succes, iubit

şi declamat mai ales în

Transilvania, unde poezia

sa, de un pitoresc etnogra-

fic şi folcloric cu totul deo-

sebit, a reprezentat modul

de a fi şi a trăi al unei clase

sociale fundamentale, cea

ţărănească, scoasă la lumină într-un moment

când pe întreg teritoriul european „ţărănismul”

căpătase o largă extindere. Lumea ţărănească

nu făcuse până atunci obiectul unei tratări ex-

haustive, monografice, poezia romantică fiind

prin definiţie una intimistă şi elegiacă, pe când

aceea a lui Coşbuc e plină de clocotul vieţii de

afirmarea optimistă a dragostei de viaţă, de pul-

saţia existenţială cotidiană, de etalarea unui

principiu viril al existenţei. Nu lamentaţii sterile

şi descumpănitoare, ci înfruntarea vijelioasă a

necazurilor vieţii, agitarea unei retorici răzbu-

nătoare şi chemătoare la luptă. Descoperind şi

valorificând această zonă socială şi spirituală,

Coşbuc a găsit şi calea cea mai potrivită de a o

zugrăvi, obiectivând-o, punând-o să se exprime

singură ca de pe suprafaţa unei scene. Unghiul

de percepţie al poetului a mutat accentul de pe

subiect pe obiect. Ca atare, nu insul singuratic

sau poetul se înfăţişează în faţa cititorului, ci

elementele configurative ale unei scenarii, ale-

gorii, poveşti, o expunere de întâmplări rupte

din viaţa de toate zilele. Acest fapt conferă un

caracter realist şi veridic plăsmuirilor înfăţişate.

Totodată şi o senzaţie de autenticitate şi spon-

taneitate. E vorba de acel „realism popular” de

care s-a vorbit în legătură cu Slavici şi cu „Tri-

buna” din Sibiu şi care capătă prin Coşbuc in-

terpretul liric cel mai reprezentativ. De pe aces-

te baze, Coşbuc a întreprins un sondaj de pro-

funzime al lumii ţărăneşti, punând în evidenţă

valorile de permanenţă ale

acestei spiritualităţi, tradiţiile

ei multiseculare, experienţa

de viaţă multimilenară a sa-

tului, cu melosurile sale spe-

cifice conservate de timp cu

ritualurile sale caracteristice.

Ţăranul român apare astfel

drept reprezentativ pentru

lumea şi gândirea româneas-

că, iar modul lui de manifes-

tare prinde contururi rituali-

ce, de ceremonial. Procesul

de aprehendare a lumii satu-

lui este întreprins de poet pe

două nivele: unul vizând di-

mensiunea spaţială, adică

lumea ţărănească luată în to-

talitatea ei, şi celălalt având

în vedere dimensiunea temporală a acestei exis-

tenţe, adică trecutul şi zestrea lui folclorică şi

chiar confruntarea cu o istorie urgisită. Pentru

cea dintâi, Coşbuc întreprinde o atentă observa-

ţie a comunităţii rurale din vremea sa, atât sub

raport social (Duşmancele, Nebuna, Noi vrem

pământ, Doina etc.), cât şi a datelor existenţiale

primordiale: iubirea (Numai una!, La oglindă,

Ispita, Supţirica din vecini, Pe lângă boi, Dra-

goste învrăjbită, Cântecul fusului, Fata mora-

rului), moartea (Moartea lui Fulger, O scri-

soare de la Muselim Selo, Rugămintea din ur-

mă, Toţi, Doamne, şi toţi trei), căsătoria (Nun-

ta Zamfirei, Rea de plată, Rada, Crăiasa zâne-

lor) etc. Punctul forte al lui Coşbuc este eroti-

ca, unde poetul se dovedeşte un foarte bun des-

G


10

cifrator al vieţii interioare a personajelor, a bo-

gatei game de trăiri sufleteşti cu valoare de do-

cument psihologic. Obsedat de surprinderea

unei tipologii ţărăneşti, el dă în acelaşi timp o

imagine veridică a zonelor candide, nefalsifica-

te, pure ale sufletului rural, scoţând la lumină

imaginea expresivă a unui mod de a trăi orga-

nic, voluptos şi nefalsificat viaţa. Este ipostaza

vitalistă a sufletului românesc pe care Coşbuc o

inaugurează cel dintâi în literatura română,

conferindu-i o aură şi o dimensiune spectacula-

ră specifică, refăcând oarecum echilibrul per-

turbat de Eminescu, ce propulsase în prim-plan

elegia şi lamentaţia, amorul neînţeles şi demo-

nic. Această ipostază se poate uşor recunoaşte

şi în celelalte două dimensiuni ale creaţiei poe-

tice coşbuciene: peisagistica şi eroicul, prin ca-

re înţelegem raportul său cu natura şi cu istoria.

Pastelistica coşbuciană este după Alecsandri

cea mai seducătoare sub raport valoric şi spiri-

tual din literatura noastră. Poezii ca Faptul zilei,

Vara, Noapte de vară, Zâna pădurii, După fur-

tună, Vestitorii primăverii, Iarna pe uliţă,

Toamna, Concertul primăverii etc. sunt piese

de rezistenţă ale unui ethos ţărănesc reprezenta-

tiv ca spiritualitate autohtonă. E vorba de o lu-

me colcăind de viaţă, de pasiune, de sentiment,

de zbenguială ironică şi şugubeaţă, complicată

şi rafinată sub raportul trăirilor. Elementaritatea

şi primitivismul sunt consecinţa gesticii perso-

najelor coşbuciene, a respectării codului de mo-

ralitate venind din străbuni, a unor tipare şi a

unui mod de a fi cu legi şi ritualitate aparte. Re-

cunoaştem aici raportul dintre tipicitate şi indi-

vidualitate, dar şi înclinaţia poetului de a pre-

zenta totul de pe poziţiile unui observator im-

parţial. Se recunoaşte în aceasta un anumit ca-

racter de „scenerie” şi „teatralitate” (G. Căli-

nescu o numea „poezie teatrală”), căci Coşbuc

îşi concepe poezia ca pe o joacă reprezentabilă.

O atare viziune este determinată de primul strat

al percepţiei vizuale şi auditive, fără ca ele să

fie trecute prin filtrul conceptualizării. Poezia

lui Coşbuc este deci mai mult alegorică decât

simbolică, mişcându-se în limita categoriilor

existenţei, de o „cuminţenie” bucolică, naturală,

firească. Epicismul ei este fundamental, fiecare

episod se povesteşte, nu se înfăţişează. De aici

decurge în mod firesc o altă trăsătură a scrisului

coşbucian, oralitatea, prezenţa unui puternic

flux verbal, atribut al unei frazări simple, cu o

împărţire specială a versurilor, cu o ritmică ca-

denţată şi melodioasă, cu un sistem de versifi-

caţie bine pus la punct. Această meşteşugită ar-

tă a cuvântului l-a determinat pe un critic de

seama lui Titu Maiorescu să-i recunoască drept

calitate esenţială „magistrala stăpânire a

limbei”.

Epicismul său pronunţat vine şi din modul

în care înţelege să expună faptul literar: ca isto-

rie a unei întâmplări. În acest chip, el îşi alege

ca principale moduri de comunicare poetică

două specii învechite, balada şi idila. Pe aces-

tea, Coşbuc le revitalizează şi le transformă, le

îmbogăţeşte conţinutul şi le lărgeşte cadrele.

Dacă balada presupune un nucleu epic de factu-

ră erotică sau istorică, în stare să propulseze sau

să întreţină o stare conflictuală tensionată, cu o

diagramă corespunzătoare în plan sufletesc, idi-

la în schimb este o scenă de gen ce deschide

mari posibilităţi de investigare a peisagisticii,

componentă de seamă a spiritualităţii unui po-

por. Amândouă sunt acomodate unui tempera-

ment clasic şi unei etici implicite, cu sugestii

numeroase venite din înţelepciunea orientală

sau a cărţilor bisericii laice sau religioase, cu o

largă profunzime de elemente livreşti (Filosofii

şi plugarii, Pe pământul turcului, Puntea lui

Rumi, Leac pentru drac, Dric pentru teleguţă,

Pipăruş Viteaz, Un Pipăruş modern). Multe

dintre ele amplifică anecdote sau povestiri po-

pulare, cărora le va da o tratare mai amplă în

ciclul epopeii naţionale de tip folcloric, din ca-

re ne-a lăsat o serie de fragmente ca Atque nos,

Fata craiului din cetini, Crăiasa zânelor, Izvor

de apă vie, Cetină dalbă, Tulnic şi Lioara, Brâ-

ul Cosânzenii, Ceas rău etc. Dacă aici caligra-

fia sentimentului este estompată, un energetism

pronunţat aduce poezia aşezată sub semnul ero-

icului, din creaţii cum ar fi Pentru libertate,

Decebal către popor, Doina, In opressores, Ex

ossibus ultor, Noi vrem pământ, Un cântec

barbar, piese ce stau sub zodia unui dramatism

grav şi a unui filon protestatar şi vindicativ,

preluat şi dezvoltat apoi de Goga în direcţia

mesianismului transilvan. Coşbuc se simte însă

dator să devină şi cântăreţul împlinirilor naţio-

nale din războiul pentru independenţă, împletit

cu un dinasticism atavic şi cu un pietism creştin

ce vizează formarea de caractere puternice,

demne să realizeze împlinirea idealului naţio-

nal. Pe această platformă ideologică el este

foarte aproape de Slavici şi de calitatea de „pe-

dagog” al naţiei pe care şi-o asumă în nenumă-


11

rate rânduri. De aici „didacticismul” învederat

al multor a dintre luările lor de poziţii, legătura

foarte intimă cu sistemul de învăţământ şi cu

oamenii bisericii care trebuie să se implice în

faptul existenţial de fiecare zi. Este formula de

poezie moral-creştină pe care o descoperim

adeseori în scrisul fiecăruia dintre ei.

În ceea ce-l priveşte pe Coşbuc, acesta este

autorul unei poezii cu caracter didactic foarte

bogată. Risipită în mai multe manuale şcolare,

semnate împreună cu alţii, ea a rămas, în gene-

re, puţin cunoscută publicului cititor, deşi reali-

zarea artistică atinsă de Coşbuc în acest dome-

niu, ar recomanda-o pentru a fi integrată volu-

melor sale de versuri. Este un fapt cunoscut că

poetul de la Năsăud avea o aplecare deosebită

pentru poezia destinată copiilor, el însuşi având

un băiat, căruia îi va fi spus de-a lungul timpu-

lui numeroase poveşti şi poezioare. A şi redac-

tat pentru copii un volum scris special pentru el

intitulat Cartea celor doi zvârliţi şi-a mai mul-

tor alţi pârliţi, publicată în timpul vieţii prin re-

viste şi care s-a bucurat de un real succes, când

a apărut postum. Datorită serviciului pe care-l

avea la Casa Şcoalelor, Coşbuc a trebuit să al-

cătuiască numeroase referate despre o carte sau

alta destinată copiilor, fiind la curent cu pro-

grama şcolară şi cu cerinţele învăţământului ur-

ban sau rural. Alţi numeroşi profesori treceau în

fiecare an pragul instituţiei sale aducând cu ei

manuale şcolare diverse, unii dintre aceştia

îndemnându-şi confratele să li se alăture. Aşa

se face că în 1890 a cedat rugăminţilor lui Bar-

bu Constantinescu, care proiectase un manual

elementar, o Carte românească de cetire, îm-

preună cu Th. D. Speranţia, G. Constantinescu

şi Calistrat Orleanu, care a apărut la Ploieşti în

1890 cu un număr impresionant de poezii, în

majoritate nesemnate. Cu câteva mici excepţii

în care recunoaştem de autor pe Alecsandri sau

pe Th. D. Speranţia, poeziile cuprinse în acest

volum îi aparţin lui Coşbuc. Autorii Bibliogra-

fiei din 1965 indică 40 de asemenea poezii, deşi

numărul lor e chiar mai mare. Poeziile coşbuci-

ene pot fi împărţite în trei categorii: 1) o cate-

gorie care vizează ilustrarea unor ocupaţii, prin

definirea succintă şi plastică a muncii depuse de

aceştia (Fierarul, Dogarul, Doctorul, Zidarul,

Cismarul, Plugarul, Vierul, Vânătorul); apoi

vin o serie de poezii legate de cunoaşterea me-

diului natural (cartea conţine chiar capitole inti-

tulate Descrierea satului şi a oraşului, Omul şi

satul, Omul şi câmpia, Pădurea şi livada, Apa,

Pământul, Ceaţa, negura, norii, ploaia, zăpada,

frigul etc.) din care s-au născut poezii ca Zile de

toamnă, Flori de ghiaţă, Soarele şi animalele,

Cântecul lunei, Timpurile anului, Ploaia, Apa,

Râuşorul, Peştişorul, Păsărica, floarea, valea,

În pădure, Cântec de primăvară, şi 3) o serie de

poezii de tip comportamental, văzând relaţiile

copilului cu şcoala şi învăţătorul, cu părinţii etc.

Acestea din urmă conţin un adevărat manual de

etică a copilului, de credinţă religioasă şi com-

portament social. La baza întregii concepţii de

viaţă stă credinţa în Dumnezeu, cel care a creat

totul, care vede şi răsplăteşte sau pedepseşte

faptele fiecăruia. Poezia esenţială a acestui do-

meniu este cea intitulată Ochiul lui Dumnezeu,

proslăvind atotputernicia creatorului şi buna

credinţă care i-o datorăm:

Dumnezeu vede oriunde

În zadar te vei ascunde,

În păduri şi-n munţi cu stânci!

El te vede ori şi unde

Şi cu ochii lui pătrunde

Gândurile cât de-adânci!

În zadar te vei ascunde

În păduri şi-n munţi cu stânci!

O adevărată morală a Binelui şi Răului poa-

te fi descifrată în aceste poezii, care au în vede-

re relaţia strânsă cu Divinitatea, începutul şi

măsura tuturor lucrurilor şi faptelor noastre. De

aceea raportarea la ea se face în permanenţă, ea

alcătuind corolarul pe care trebuie să-l urmăm

din fragedă pruncie până la maturitate şi bătrâ-

neţe (Cine-n altă lege sare/ nici un Dumnezeu

nu are;// Când dai la cei neavuţi/ pe Dumnezeu

împrumuţi) etc. Şi în altă parte suntem îndem-

naţi să-l păstrăm pe Domnul de călăuză:

Astfel omul când rămâne

Numai pe pământ cu gândul

Toţi îl ocolesc, cu mâna,

De departe arătându-l.

Dar când omul îşi înalţă

Gândul către cer mereu

Îl iubeşte toată lumea

Şi-l ajută Dumnezeu!

Cele dintâi sfaturi se referă la respectul şi

iubirea ce copilul o datorează mamei (Mama şi

copilul, Copilul iubitor de mamă), părinţilor şi

patriei („Dar ori şi unde te-ai afla/ Iubeşte-ţi ţa-

ra ta!”). În unele cazuri, această poezie anticipă

prin miniaturismul ei discret poezia cu iz do-


12

mestic a lui Arghezi sau cea ironic-ludică a lui

G. Topârceanu.

Desigur că impresionează mulţimea de me-

serii pe care le poate avea omul, toate puse în

slujba celorlalţi (Plugarul, Fierarul, Dogarul,

Doctorul etc.), dar nu e uitată nici o clipă dra-

gostea de animale şi de vieţuitoarele câmpului

şi pădurii (Iepuraşi, fugiţi acum!/ Hai la crâng,

nu staţi în drum!/ Vânătorul dacă vine,/ N-are

să vă fie bine!). Un exemplu de milă pentru

aproapele este dată şi în Cosaşul milos, care

duce acasă şi îngrijeşte puii al căror cuib este

stricat şi părăsit, în timp ce peştişorul este sfătu-

it să nu se lase ademenit de pescar: „Peştişor

mic, dragă peşte/ De undiţă te fereşte,/ Că-ţi in-

tră cârligu-n gât/ Şi eşti prins numaidecât”). Şi

vitele trebuiesc ocrotite şi tratate cu multă grijă,

căci: „Şi vitele-s făcute/ De Dumnezeu cel

Sfânt,/ Ca omul să se-ajute/ Cu ele pe pământ.

/Şi dacă baţi o vită,/ Tu faci, copile, rău;/ De nu

te vede nimeni,/ Te vede Dumnezeu” (Vitele).

În conformitate cu caracterul clasic al dis-

cursului liric, natura este văzută ca un Panteon,

ca o creaţie specială a Dumnezeirii. Opera sa

este o „viaţă la ţară”, un amplu Georgicon din

care răzbate structural un clasic şi un optimist,

el văzând lumea înconjurătoare prin valorile ei

de permanenţă care sunt cele ale satului. În

acest fel Coşbuc este, după cum arată Lucian

Blaga, cel mai aproape dintre poeţii noştri de

„fenomenele româneşti”, prin aceasta înţele-

gând că poezia sa ştie să comunice specificul

naţional mai vizibil şi mai profund decât alţii.

Comuniunea dintre om şi natură este văzută

cam în stilul poeziei populare prin versuri ca

acestea:

Cum aş merge de cu drag

În pădurea cea de fag!

Mamă, lasă-mă-n pădure,

Voi culege fragi şi mure… etc.

Pădurea este văzută apoi ca un templu al

veşniciei şi speranţei româneşti, un loc dorit de

om şi binecuvântat de Dumnezeu, la fel ca râu-

şorul sau soarele, toate elementele naturii au

menirea lor sfântă pe pământ. Dacă ar fi să res-

pectăm principiul adoptat până acum, ar trebui

să-i atribuim lui Coşbuc şi frumoasa şi cunos-

cuta poezioară închinată Apei, poezie ştiută de

întregi generaţii de şcolari români pe de rost:

„Băutura cea mai bună,/ Este apa de izvor./

Peste pietre apa cade/ Murmurând încetişor./ O

beau cerbi şi căprioare,/ Căci e limpede mereu,/

De ea capul nu te doare,/ Ea nu-ţi face capul

greu./ Las‟ să bea deci vin bătrânii!/ Voi beţi

apă! Dacă ea/ Pentru copilaşi e bună,/ Nici pen-

tru bătrâni nu-i rea.”

Poezia coşbuciană are în vedere toate ano-

timpurile anului, toate frumuseţile firii. Chiar

reduse la o schemă generală şi cu elemente fi-

gurative puţine, această poezie, cu tot izul ei

didactic şi cam convenţional, se citeşte cu plă-

cere, deoarece este scrisă de un adevărat poet,

posesor al unei arte poetice cu adevărat

măestre, al unei versificaţii desăvârşite, încât

reeaducerea în actualitate a acestui sector mai

puţin cunoscut al poeziei sale ni se pare că re-

prezintă o obligaţie de conştiinţă pentru istori-

cul literar al zilelor noastre. Şi totodată ea în-

seamnă o reîntâlnire de mare vibraţie sufleteas-

că cu modul în care se făcea educaţie în trecut,

şi ce însemna şcoala şi manualul şcolar pentru

generaţiile bunicilor şi părinţilor noştri.

Desigur, creaţia coşbuciană se întregeşte

aici şi cu alte dimensiuni mai puţin cunoscute

sau chiar uitate ale ei, cum ar fi poezia ocazio-

nală, dovedind că şi în acest sector Coşbuc era

un versificator ingenios, anticipându-l în acest

domeniu pe Ion Barbu sau Nichita Stănescu,

care au excelat la momentul şi timpul lor în ge-

nul de creaţie amintit. Nu vom stărui însă asu-

pra lor, cum nu vom stărui nici asupra poeziilor

de început ale bardului năsăudean, risipite cu

dărnicie în foaia manuscrisă „Muza someşană”

sau în alte reviste şi ziare la care a colaborat

de-a lungul timpului. Ceea ce am dorit să de-

monstrăm noi cu ediţia de faţă a fost doar gân-

dul ca această poezie s-o aducem la lumină de

acolo de un de zace neştiută. Dacă am reuşit,

atunci şi noi suntem pe deplin mulţumiţi, cum

mulţumiţi se pot declara şi virtualii cititori ai

acestei antologii de texte uitate.

Mircea POPA


13

ISTORIE ŞI CULTURĂ

IERARHI, PREOŢI ŞI TEOLOGI (ORTODOCŞI),

MEMBRI AI ACADEMIEI ROMÂNE. EPISCOPUL DIONISIE ROMANO,

PRIMUL MEMBRU AL ACADEMIEI el mai înalt for de cultură al ţării este Academia Română. Purtând denumirea Societatea Academică

Română, această instituţie a luat fiinţă la 4 aprilie 1866, denumire care va fi reformulată în anul 1879, când va primi numele de Academia Română.

Prima şedinţă a Societăţii s-a ţinut la 6/18 august 1867. Cu acea ocazie, filologul Timotei Cipariu a rostit un bogat cuvânt despre importanţa limbii în viaţa popo-rului român. La 24 august / 5 septembrie 1867 a fost de-semnat şi ales primul preşedinte al Societăţii în persoana lui Ion Heliade Rădulescu, postul de vicepreşedinte revenindu-i lui Timotei Cipariu, iar cel de secretar lui August Treboniu Laurian.

Printr-un Decret semnat de domnitorul Carol I, la 29 martie / 10 aprilie 1879, Societatea Academică Ro-mână devine „institut naţional cu denumirea de Acade-mia Română”, având drept scop „cultura limbii şi isto-riei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi artelor frumoase” (detalii luate de la pr. academician Mircea Păcuraru, Te-legraful Român nr 13-16 / 1 şi 15 aprilie 2016, pag. 1,7).

Începând din 1866 până în 1948 în Academia Ro-mână au ajuns cei mai valoroşi reprezentanţi ai ştiinţei, culturii şi artei româneşti, fie ca membrii activi (titulari), corespondenţi sau onorari. Dintre ei cităm pe următorii în ordinea alegerii lor: Mihail Kogălniceanu, Alexandru Papiu Ilarian, Ion Ghica, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Victor Babeş, Grigore Tocilescu, Iosif Vulcan, Spiru Haret, Anghel Saligny, Alexandru Filipide, Ion Bogdan, Dimitrie Onciul, Grigorie Antipa, Nicolae Iorga, Ion Simionescu, Barbu Delavrancea, Gheorghe Ţiţeica, Va-sile Pârvan, Sextil Puşcariu, Ioan Lupaş, Simion Mehe-dinţi, Ion Nistor, George Coşbuc, Alexandru Lapedatu, Ovid Densuşianu, Octavian Goga, Emil Racoviţă, Di-mitrie Gusti, George Vâlsan, Constantin Rădulescu Mo-tru, George Enescu, Radu Rosetti, Mihail Sadoveanu, Nicolae Titulescu, Petre Negulescu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, George Brătianu, ş.a.(ibidem pag. 7).

La 9 iunie 1948 această prestigioasă instituţie de cultură a ţării a devenit „Academia Republicii Populare Române” şi peste o sută dintre foştii membrii au fost în-lăturaţi, locurile lor fiind ocupate de către alţii mult mai modeşti.

Vom evoca în continuare numele unor ierarhi, pre-oţi şi teologi ortodocşi, membrii ai Academiei Române:

Titulari: episcopul istoric Melchisedec Ştefănescu al Dunării de Jos (Ismail), apoi la Roman (1870); pr. Simion Florea Marian de la Suceava, folclorist şi etno-graf (1819); Constantin Erbiceanu, profesor de istorie la Facultatea de Teologie Bucureşti (1899); Episcopul Ni-colae Popea al Caransebeşului (1899); mitropolitul Va-sile Mangra (1909); pr. prof. Ioan Lupaş din Sălişte

(1916), istoric; pr. Nicolae M. Popescu, profesor de isto-rie la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1923); prof. Silviu Dragomir, fost profesor la Institutul teologic Si-biu (1928); Nichifor Crainic, profesor la Facultatea de teologie din Chişinău şi Bucureşti (1940); episcopul Ni-colae Colan al Clujului (1942); Pr. scriitor Gala Galacti-on, profesor la facultăţile de teologie din Chişinău şi Bucureşti (1947); pr. prof. Dumitru Stăniloae, de la Bu-cureşti, fost profesor şi la Sibiu (1991-1992) şi pr. prof. dr. Mircea Păcurariu de la Sibiu (2015, corespondent din 1997).

Membrii corespondenţi: pr. Sava Popovici Barcianu din Răşinari (1869); preoţii prof. Zaharia Boiu şi Ioan Popescu de la Institutul Teologic-pedagogic din Sibiu (1877); ieromonahul-profesor Iosif Goldiş din Arad (1882); pr. bucovinian Dimitrie Dan, istoric şi fol-clorist (1904); protopopul Gheorghe Popovici din Lu-goj, istoric (1909); prof. istoric Nicolae Dobrescu de la Facultatea de teologie Bucureşti (1911); teologul şi pe-dagogul Onisifor Ghibu, viitor profesor la Universitatea din Cluj; pr. Ştefan Meteş, istoric şi apoi director al ar-hivelor statului din Cluj; teologul basarabean Iustin Frăţiman (1919); Romulus Cândea de la Universitatea din Cernăuţi (1929); Gavril Munteanu, fost profesor la seminariile din Buzău şi Râmnic (1867).

Membrii onorari: primul membru onorar al Aca-demiei Române a fost episcopul Dionisie Romano al Buzăului, originar din Săliştea Sibiului (1868); mitropo-litul Andrei Şaguna ales în 1871; mitropoliţii Iosif Naniescu de la Iaşi (1888); Iosif Gheorghian mitropolit primat şi Atanasie Mironescu (1909); pr. Eusebiu Po-povici, profesor de istorie bisericească la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1908); arhimandritul Ilarion Puşcariu de la Sibiu (1916); mitropolitul Pimen Geor-gescu al Moldovei (1918); episcopul Nicodim Muntea-nu de la Huşi, viitor mitropolit apoi patriarh (1918); episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, viitor mitro-polit primat apoi patriarh; istoricul Iacov Antonovici, episcop la Galaţi şi Huşi; mitropolitul Vladimir Repta al Bucovinei (1919); mitropolitul Nicolae Bălan al Ardea-lului (1920); episcopul Roman Ciorogariu al Oradiei (1921); memorandistul Dimitrie Comşa, profesor la In-stitutul Teologic Sibiu (1926); episcopii Nicolae Ivan al Clujului şi Grigorie Comşa al Aradului (1934); pr. prof. Vasile Gheorghiu de la Facultatea de teologie din Cer-năuţi (1938); pr. istoric Gheorghe Ciuhandru din Arad (1947).

După 1989 au fost primiţi în Academie mitropoliţii Nistor Vornicescu al Olteniei, Antonie Plămădeală al Ardealului, Nicolae Corneanu al Banatului, episcopul Emilian Birdaş, de la Alba Iulia (1992), Ion Barnea, doctor în teologie de la Atena, specialist în arheologie

C


14

creştină (1999); Patriarhul Teoctist (1999); pr.prof. Du-mitru Popescu de la Facultatea de teologie Bucureşti (2001); patriarhul Daniel (2007); bizantinologul Emilian Popescu de la Facultatea de teologie Bucureşti (2006); mitropolitul Irineu Popa al Olteniei (2010); mitropolitul Laurenţiu Streza al Ardealului (2015).

Mai departe menţionăm numele a 17 profesori de la Institutul Teologic Pedagogic din Sibiu (Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”), aleşi în Academie.

Membrii titulari: Nicolae Popea, Ioan Lupaş, Sil-viu Dragomir, Nicolae Colan, Dumitru Stăniloae şi Mircea Păcurariu.

Membrii corespondenţi: Sava Popovici Barcianu, Zaharia Boiu, Ioan Popescu, Onisifor Ghibu, Romulus Cândea.

Membrii onorari: Ilarion Puşcariu, Nicolae Bălan, Dimitrie Comşa, Gheorghe Dima (fost profesor de Mu-zică) şi Nicolae Corneanu.

Tot aici s-ar mai putea aminti numele a 11 foşti studenţi ai institutului sibian aleşi în Academia Română: juristul şi istoricul Ioan Puşcariu (onorariu 1877, titular 1900), Visarion Roman, primul director al Băncii „Al-bina” din Sibiu (corespondent 1877), Virgil Oniţiu, di-rectorul Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov (cores-pondent 1902), ierarhii Miron Cristea, Nicolae Ivan şi Grigorie Comşa, preotul istoric Ştefan Meteş, botanistul Emil Pop, filozoful, poetul şi dramaturgul Lucian Blaga, istoricul Andrei Oţetea din Sibiel şi filozoful Dimitrie D. Roşca din Sălişte, toţi profesori la Universitatea din Cluj şi membrii titulari ai Academiei. Prin Facultatea de Teologie din Sibiu au trecut 31 de academicieni, foşti profesori sau studenţi ai ei iar un număr de aproximativ 40 de membrii ai Academiei Române provin din familii de preoţi (cf. Telegraful Român nr. 13-16/ 1 şi 15 aprilie 2016).

Importantă pentru dezvoltarea Societăţii Academi-ce române a fost crearea bibliotecii Societăţii în august 1867.

Bazele acestei Biblioteci s-au realizat prin donaţii, prin achiziţii şi schimburi de publicaţii. Primul donator către biblioteca Societăţii a fost episcopul Dionisie Ro-mano al Buzăului, (cf. Academia Română, Istoria Ro-mânilor, vol. VII, tom. I, pag. 825). El a luat parte la prima şedinţă de lucru a societăţii din 18 august 1867, alături de episcopul Melchisedec Ştefănescu al Dunării de Jos, de C.A. Rosetti, şi de ministrul G. Adrian. Luând cuvântul în respectiva şedinţă, A.T. Laurean, membru al Societăţii „din România de dincoace de Milcov”, face un istoric al ideii „pentru formarea unei societăţi literare române”. Între altele a vorbit despre pierderea bibliotecii marelui bibliofil Constantin Cornescu Oltelniceanu, ca-re „conţinea monumente remarcabile pentru limba şi li-teratura românească” şi şi-a exprimat regretul că aceasta s-a pierdut. La sfârşitul şedinţei a luat cuvântul episco-pul Dionisie Romano, care, după ce a făcut elogiul lim-bii române, părăsită în trecut de pătura „instruită”, aduce la cunoştinţa Societăţii că biblioteca lui Oltelniceanu nu s-a pierdut cum spusese antevorbitorul şi adăugă urmă-toarele: „nu s-a pierdut domnilor, ea este la mine şi sunt fericit de a o putea pune la dispoziţiunea societăţii litera-

re”. Această comunicare, precum şi promisiunea că o va dona Societăţii, au fost primite „cu cele mai entuziaste şi prelungite aplauze (revista BOR an LXXXII nr. 11-12, nov-dec. 1964; cf. Românul, XI (1867), p. 665-666: la „întâia şedinţă a Societăţii literare”).

La aflarea acestei surprinzătoare informaţii, filolo-gul Timotei Cipariu, care cunoştea valoarea bibliotecii lui Oltelniceanu, notează în revista sa: „în urmă prea demnul episcop al Buzăului, părintele Dionisiu, într-o cuvântare însufleţită umplu de bucurie inimile tuturor, spunându-ne în cuvinte dulci şi energice: Că n-a pierit biblioteca Oltelniceanului, acel tezaur rar al vechii lite-raturi române, de a cărui pieire se văera D. Laurean în cuvântarea sa, ci că acel tezaur e scăpat şi se află în po-sesiunea sa, iar Sf. Sa îl oferă acestei tinere societăţi; – şi mulţumind oratorilor societăţii că în discursurile lor au recunoscut meritele bisericii române în conservarea limbii naţionale”(Revista BOR…, cf. Archivu pentru fi-lologia şi istoria, (1867), nr. 9, pag. 161.

Grăbindu-se să intre cât mai repede în posesia cărţi-lor promise de către episcopul Dionisie, delegaţia socie-tăţii îi adresează acestuia la 3 februarie 1868 o scrisoare prin care îi aminteşte de „angajamentul” de a pune la dispoziţia societăţii biblioteca lui Oltelniceanu, rugându-l „să o predea, cu un catalog dublu, în primirea trimisului ei D. Iarcu, care va da şi recipisă de a ei pri-mire”. Aşadar, contabilul şi bibliotecarul societăţii Di-mitrie Iarcu se deplasează la Buzău pe la sfârşitul lunii iunie şi primeşte de la Dionisie cărţile promise precum şi o scrisoare datată 27 iunie 1868, în care acesta arată că trimite „73 de cărţi române, ce mi s-au părut mai im-portante scopului pentru care se oferă”. Mai departe Di-onisie notează: „Dacă onorata delegaţiune crede că ar mai avea trebuinţă şi de alte cărţi, din alte limbi, precum şi de manuscripte, voi fi gata a răspunde la cerere”. Scri-soarea mai cuprinde o listă de cărţile române date Soci-etăţii Academice Române descrise pe 4 rubrici: 1) nu-mărul de ordine, 2) anul de apariţie, 3) autorul şi 4) titlul cărţii şi locul de tipărire.

La 23 august 1868, delegaţia Academică Română îi trimite episcopului Dionisie următoarea scrisoare de mulţumire: „Delegaţiunea Academică Română, răspun-zând la adresa P.S.Voastre, prin care îi trimiteţi 73 de bucăţi din preţioasa colecţiune a răposatului Oltelniceanu, n-are îndestule expresiuni spre a vă mul-ţumi de frumoasa şi nepreţuita donaţiune ce cu atâta ge-nerozitate faceţi Societăţii Academice Române şi totoda-tă vă aduce dinainte mulţumiri şi pentru oferta ce-i faceţi de a mai dărui şi alte cărţi tipărite şi manuscrise din câte societatea va afla că pot servi la scopul instituţiunii sale. Delegaţiunea nu cunoaşte alt mod de a vă mulţumi pen-tru generoasa P.S.Voastre faptă, decât rugându-vă să primiţi a fi propus ca membru onorariu al Societăţii Academice şi să-i împărtăşiţi răspuns dacă daţi învoirea P.S.Voastre la aceasta”.(cf. T.R. citat mai sus; ciorna scrisorii se află în arhiva Academiei RPR, dos A-5/1867,f.20-r.).

La 30 august 1868, episcopul Dionisie răspunde afirmativ, adăugând că se va sili şi în viitor a face tot ce va putea pentru a merita onoarea ce-i face societatea. În


15

modul acesta episcopul Dionisie a ajuns primul membru onorar al noii Societăţi Academice.

Cu mult înainte de numirea ca membru onorar al Academiei, episcopul Dionisie Romano şi-a dovedit în-clinaţia cărturărească prin tipărirea mai multor cărţi pen-tru nevoile bisericii. Astfel, încă din 1832 fiind numit „profesor naţional” la Buzău, cu ajutorul luminatului episcop Chesarie, a ridicat aici două clădiri pentru şcoa-lă, şi pentru învăţătorii din satele judeţului care veneau aici în timpul verii pentru perfecţionare. A construit de asemenea pentru aceştia un cămin, primul de acest gen din Ţara Românească, şi a înfiinţat o bibliotecă şcolară. Tot în această perioadă a tipărit mai multe cărţi pentru şcoală precum:Abecedar românesc spre întrebuinţarea tinerilor începători, Abecedar religios, Biblioteca tineri-lor începători. Între anii 1838-1843 a lucrat ca revizor al şcolilor săteşti din judeţul Buzău. Împreună cu un alt transilvănean, Gavriil Munteanu, profesor la Seminarul din Buzău au editat prima foaie bisericească cu titlul Vestitorul bisericesc, gazetă religioasă şi morală (1839-1843).

Fiindcă a participat la revoluţia din 1848 a fost în-chis la Văcăreşti, apoi exilat în Transilvania. Între 1850-1853 a tipărit la Bucureşti foaia bisericească Eho eclesiastic. Pentru toate iniţiativele prin care încerca ti-părirea de publicaţii bisericeşti, episcopul Dionisie a fost socotit „părintele ziaristicei noastre bisericeşti”. Această foaie, Eho eclesiastic, avea şi un supliment numit Bibli-otecă religios – morală în care au apărut mai multe bro-şuri prelucrate sau traduse de el: Geniul creştinismului de Chateaubriand precum şi Meditaţiile şi Confesiunile Fericitului Augustin. Pentru nevoile seminariştilor a pre-lucrat mai multe manuale didactice: Prescurtare de ge-ografie sfântă şi veche (1850), Prescurtare de ermineutică sacră (1851), Principii de retorică şi eloc-venţa amvonului, 2 vol.(Iaşi, 1859), Adunare de cuvinte sărbătoreşti, funebre şi la alte ocazii, pentru seminarişti (Iaşi 1859), etc.

În 1859 este numit locţiitor de episcop la Buzău fi-ind hirotonit la 3 februarie 1862 la Iaşi, cârmuind epar-hia până în 1864 când a trecut pentru câteva luni la Huşi, tot ca locţiitor iar în 26 mai 1865 a fost numit episcop eparhiot la Buzău. În 1860 pune în funcţie tipo-grafia eparhială în care s-au tipărit cărţi de slujbă şi de învăţătură precum: Prohodul, Panihida, Acatistierul, Psaltirea, Evanghelia, Apostolul ş.a. De remarcat că Apostolul şi Evanghelia din 1869 au fost tipărite pentru prima dată „cu litere strămoşeşti”, adică latine, dovedindu-se şi în acest fel că episcopul Dionisie era un om cu vederi progresiste. Orizontul său multilateral i-au permis să abordeze viaţa bisericească pe mai multe pla-nuri. Aşa, în anul 1859 a înfiinţat şcoli monahale la schi-turile Dălhăuţi, mutată apoi la Nifon, pentru călugări şi la Coteşti şi Răteşti pentru călugăriţe, pentru ca aceştia să aibă acces la învăţătură. Pentru a da monahismului o întrebuinţare socială, practică, a înfiinţat în mânăstiri di-ferite ateliere.

Pentru multiplele sale activităţi de ridicare a popo-rului prin şcoală, pentru cele aproape 50 de lucrări tipă-

rite şi primele foi bisericeşti de la noi, pentru acţiunile de reorganizare a monahismului, prin sprijinirea revolu-ţiei de la 1848, a Unirii Principatelor şi a marilor refor-me ale lui Cuza, episcopul Dionisie Romano s-a dovedit a fi un vlădică cu idei progresiste al cărui loc este între cei mai de seamă vlădici ai bisericii noastre.

Prin toată activitatea desfăşurată de-a lungul vieţii, episcopul Dionisie a slujit cum nu se poate mai bine bi-serica şi ţara, fiind unul dintre pionierii unităţii naţionale şi bisericeşti ai românilor (cf. Acad. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, ediţia a II-a, Bucureşti, 1994, pag. 151-155).

După moartea Episcopului cărturar, Dionisie Ro-mano, întreaga sa bibliotecă a intrat în patrimoniul Aca-demiei Române. Aceasta era compusă din peste 150 de manuscrise (româneşti, greceşti, slave, turceşti, arabe), unele de o mare însemnătate pentru studiul istoriei naţi-onale (manuscrisul Didahiilor lui Antim Ivireanul) şi aproximativ 7000 de cărţi, tipărite în diferite limbi şi epoci între ele găsindu-se multe cărţi rare de valoare do-cumentară şi bibliografică: ediţii din clasici, din scriitori moderni (de pildă Voltaire în 100 de volume), dicţiona-re, cărţi în numeroase limbi (orientale, clasice şi noi), cărţi de istorie, filologie, teologie, ştiinţă, etc. Cărţile lui sunt folosite şi astăzi ca material documentar în diferite domenii de cercetare: istorie, filologie, folclor, literatură română veche (cf. Pr. Prof. Dr. Acad. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, ediţia a II-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, pag. 155).

În cele de mai sus am căutat să evidenţiem partici-parea susţinută a bisericii la progresul cultural al ţării, prin implicarea şi angajarea unor luminaţi slujitori ai ei, în cele mai variate sectoare ale vieţii româneşti. În toată istoria de 150 de ani a Academiei Române, adică de la înfiinţare până astăzi, cele mai luminate inteligenţe ale bisericii, au ocupat fotolii onorabile în Aula Academiei Române. Unul dintre ei, şi nu unul oarecare, ci chiar primul sau începătorul, cel ce a deschis porţile Acade-miei şi şi-a înscris numele în fruntea listei donatorilor de carte pentru Biblioteca Academiei a fost Dionisie Ro-mano

După 1990 au fost aleşi în Academia Română mulţi oameni de ştiinţă şi de cultură din ţară şi de peste hotare, încât astăzi Academia are peste 80 de membri ti-tulari, 80 de membri corespondenţi şi aproximativ 130 de membri onorari (30 din ţară şi 100 de peste hotare, între care şi români de dincolo de Prut sau alţii stabiliţi în diferite ţări precum: SUA, Canada, Italia, Franţa, Germania) dar şi feţe bisericeşti ortodoxe.

Academia Română are astăzi 14 secţii ştiinţifice şi 3 filiale (Iaşi, Cluj şi Timişoara), cu peste 50 de institute şi centre de cercetare în subordinea sa (Biblioteca Aca-demiei, Editura Academiei, Fundaţia „Elias”, staţiuni experimentale, case memoriale). (Detalii preluate din Telegraful Român, nr. 13-16/1 şi 15 aprilie 2016, p. 7).

Preot dr. Petru PINCA


16

SĂRBĂTORILE CREŞTINE ÎN OPERA LUI GEORGE COŞBUC.

REÎNTOARCERE... LA PAŞTI1 „George

1 Coşbuc este, poate, cel mai dificil poet

român. Şi mă gândesc la o dificultate de un tip aparte,

care nu se referă la puterea noastră de a-l înţelege şi de

a-l simţi, ci la lipsa unor criterii ferme prin care să-i eva-

luăm originalitatea. În foarte abundentele comentarii

asupra operei sale nu există, în esenţă, decât două puncte

de vedere diferenţiate, din care se trag apoi, eclectic, ce-

lelalte multe interpretări. Polii aceştia îi reprezintă C.

Dobrogeanu-Gherea şi Vladimir Streinu. Avem de-a fa-

ce, pe de o parte, cu o perspectivă sociologică iar pe de

alta, cu una strict estetică, cu deschidere chiar spre este-

tism”2. Acestei opinii pertinente am adăuga convingerea

lui Ioan Alexandru că George Coşbuc este un valoros

poet religios român, idee preluată de istoricul literar Ion

Buzaşi, care reiterează valoarea liricii coş-

buciene şi necesitatea redescoperirii aces-

teia de către elevii şi tinerii noştri învăţă-

cei: „Coşbuc este un poet de rugăciune,

poezia lui însumând şi creaţii poetice de

inspiraţie religioasă. Unele înfăţişează bu-

curia cu care întâmpinăm marile sărbători

ale creştinătăţii: Crăciunul (Naşterea

Domnului) şi Paştile (Învierea Domnului).

Naşterii Mântuitorului îi închină Coşbuc

câteva poezii existente în manualele de

Citire de odinioară, dar aproape necunos-

cute generaţiilor ce au trecut prin şcoală

după dezastruoasa Reformă a învăţămân-

tului din 1948: Colindătorii, Pomul Cră-

ciunului, Crăciunul în tabără ş.a. Ele vor

trebui să-şi recapete locul cuvenit în ma-

nualele şi lecturile micilor cititori, pentru

că mai ales lor le sunt adresate”3.

„Poet cărturar” cum l-a supranumit Ioan Alexandru,

apreciatul George Coşbuc este un poet religios înzestrat,

pe care graiul sfânt ardelean l-a dat literaturii noastre,

pentru că: „de la Coşbuc ne-a rămas imaginea poetului

cărturar care nu frunzăreşte cultura lumii ci îşi stoarce

ochii pe textele fundamentale, a poetului care îşi asumă

istoria neamului său, a marelui poet patriot dintotdeauna

suflet în sufletul neamului său.”4. În creaţia poetică coş-

buciană se găsesc versuri imnice ce freamătă de bucuria

marilor sărbători creştine din viaţa satului. În opinia lui

Nichifor Crainic, „poeziile de inspiraţie hristologică ale

1 Textul a apărut în volumul omagial George Coşbuc. Interpretări,

coordonator Valentin Marica, Editura Cezara Marica, Tg. Mureş,

2016. 2 Petru Poantă, Opera lui George Coşbuc, Editura Casa Cărţii de Şti-

inţă, Cluj-Napoca, 2004, p. 8. 3 Ion Buzaşi, Valori creştine în poezia românească, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 2009, p. 56-57. 4 Nichifor Crainic, Spiritualitatea poeziei româneşti, Muzeul Literatu-

rii Române, Bucureşti, 1998, p. 112.

lui Coşbuc îşi au rădăcinile în folclor. Precum a iubit şi-a

visat măreţii româneşti împreună cu poporul, precum a

râs sau a plâns împreună cu el, tot aşa cu legenda lui s-a

apropiat de ieslea naşterii, de sfintele patimi şi de crucea

Golgotei. Ca un râu ce se varsă în mare, credinţa lui e

contopită în credinţa milenară a neamului.”5

Capodoperele liricii lui Coşbuc sunt poezii care vi-

brează de sentimentul religiosului. La Paşti, Colindăto-

rii, Crăciunul în tabără, Pomul Crăciunului, Iisus la îm-

păratul, Armingenii, Parabola sămănătorului, Psalm

sunt texte religioase stricto sensu. Acelaşi fior religios

răzbate însă şi din alte poezii care, fără a face trimiteri

biblice, ilustrează concepţii de viaţă creştine din existen-

ţa milenară a satului. Sunt de amintit, în acest context,

Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger, capodopere ale li-

ricii româneşti de la începutul secolului al XX-lea. Mo-

mentele cele mai importante din viaţa omului, ale nunţii

şi ale înmormântării, fac din George Coşbuc un poet al

ceremonialului sacru al satului care vieţuieşte liturgic,

după legile divine, îmbisericindu-se prin pacea lăuntrică

pe care i-o dă natura ocrotitoare.

Despre universul liric coşbucian, Petru Poantă sus-

ţinea frumuseţea lui interioară, plasată în spectacolul

gândirii umane, condensat în misterele umanităţii:

„Coşbuc versifică totul cu dezinvoltură. Lumea repre-

zintă pentru el un spectacol enorm căruia îi caută mai

degrabă omogenitatea decât problematicul. În esenţă,

atitudinea sa „filosofică” în faţa acestui spectacol este

una deliberativă: ce cale trebuie să urmeze omul în viaţă

pentru a-şi păstra demnitatea atât în faţa marilor mistere

existenţiale, cât şi în aşezarea sa, ca rasă, în istorie. Pozi-

ţia aceasta implică o morală strictă, solidă în fond, baza-

5 Idem, p. 78.


17

tă pe uzanţe. Poetul nu vrea să iasă din cultură. Gândirea

sa asupra problemelor fundamentale ale omului, ca viaţa

şi moartea, rămâne în substanţă aforistică. Provine, aşa-

dar, din experienţa comună a colectivităţii”1.

Am fost întotdeauna impresionată de poezia La

Paşti, de aceea aş putea spune că ea devine pentru mine,

ca profesor de literatura română şi ca scriitor, un reper

major al liricii lui Coşbuc, identificabilă cu autorul şi cu

viziunea sa despre lume. Mă opresc îndeosebi asupra

acestui poem, considerat „capodopera poeziei religioase

a lui Coşbuc şi cea mai frumoasă poezie din întreaga li-

rică românească despre această mare sărbătoare a

creştinătăţii”2. Şi cum ai putea să nu fi impresionat de

un asemenea text, când el te redimensionează existenţial

în copilărie, într-o lume a satului, unică şi artistică, într-o

trăire transfigurată divin?

În analiza acestei poezii avem datoria de a reciti

textul sacru, aşa cum bine observa şi Ion Buzaşi. Sfânta

Scriptură e punctul de plecare în realizarea unui text care

încă vibrează în inima credincioşilor nu neapărat prin

formă versificată, ci prin mesajul profund pe care îl tran-

smite. În Epistola Întâi către Corinteni a Sf. Apostol

Pavel, în capitolul 15, ne este împărtăşită credinţa în În-

viere şi în viaţa veşnică: „Dacă nu există înviere a mor-

ţilor, atunci nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a

înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, za-

darnică e şi credinţa voastră. (...) Iar dacă noi numai

pentru viaţa aceasta nădăjduim în Hristos, suntem mai

de plâns decât toţi oamenii. Dar nu! Hristos a înviat din

morţi, pârgă celor adormiţi (...) Iar când fiinţa aceasta

stricăcioasă se va îmbrăca în nestricăciune şi fiinţa

aceasta muritoare se va îmbrăca în nemurire, atunci va

fi cuvântul care este scris: Înghiţitu-s-a moartea-ntru bi-

ruinţă. Unde-ţi este, moarte, biruinţa? Moarte, unde-ţi

este boldul?”. Acest mesaj divin este revelat de versul

lui George Coşbuc: În fapta noastră ne e soarta / Şi via-

ţa este tot, nu moartea! Asemenea în lirica lui Ioan Ale-

xandru, unde „de Înviere Cosmosu-i învins”, şi în poezia

coşbuciană moartea este definitiv învinsă de puterea de

netăgăduit a credinţei. Viaţa este Totul, pentru că ea,

prin esenţa ei, e veşnică, biruind răul.

Ca specie literară, acest text se încadrează în cate-

goria sensibilă a pastelului. Prin formă şi conţinut, La

Paşti descrie, în termeni poetici, cea mai frumoasă şi

înălţătoare zi a creştinătăţii, care este Învierea Domnului.

Însă, „peisajul coşbucian nu este nicio copie a formelor

de relief, după cum nu-i nici o oază de linişte opusă civi-

lizaţiei moderne. El este elaborat; se datorează mai de-

grabă unui model cultural decât unei spontaneităţi natu-

rale. El traduce o concepţie despre civilizaţie şi nu o

opoziţie la aceasta. De aceea, ca ideologie literară, Coş-

buc rămâne net superior sămănătorismului. În poezia lui

satul nu se confruntă cu oraşul. „Odihna bucolică” nu

înseamnă la el o regresiune în arhaic, ci descoperirea

1 Petru Poantă, op. cit., p. 125-126. 2 Ion Buzaşi, op. cit., p. 62.

solarităţii sudice, o coordonată esenţială a culturii noas-

tre”3.

Pastelul este dublat de prezenţa umanului transfigu-

rat, îndumnezeit. Viziunea poetică este senină, calmă,

luminoasă, angelică. Bucolicul ia o formă idealizată,

provenită dintr-o privire optimistă asupra vieţii. Subsu-

mat liricului, pastelul sesizează metafora universului

umanizat prin reînvierea întregii naturi. Pulsaţia cosmică

este resimţită de eul liric într-un mod solemn. Este o ma-

re încărcătură de sacralitate. Incipitul e descriptiv şi sesi-

zează extrem de frumos unirea cosmicului cu terestrul, a

văzului cu auzul, a simţirii cu parfumul sărbătorii. E o

armonie deplină, sesizabilă cromatic într-o transfigurare

umano-cosmică: văzduhul e roşu, sălciile au flori albe,

cerul simbolizează albastrul şi infinitul, iar primăvara e

simbol al verdelui crud, al Învierii cosmosului, o dată cu

Învierea Lui, a Celui jertfit. Totul este îndumnezeit. To-

tul e cald, este înmiresmat cu mir ceresc:

„Prin pomi e ciripit şi cânt,

Văzduhu-i plin de-un roşu soare,

Şi sălciile-n albă floare -

E pace-n cer şi pe pământ.

Răsuflul cald al primăverii

Adus-a zilele-nvierii.”

Strofa a doua începe cu o exclamaţie retorică. Uni-

versalul e coborât în spaţiul sacru al satului, în triada tă-

cere-pace-linişte. Formula tradiţională, Hristos a înviat,

nu e o simplă formulă de salut, e semn al credinţei de

veacuri a creştinului, e autentică, e vie, este schimbare la

faţă a umanului trecut, firesc, prin Înviere, în divin. Săr-

bătoarea care „râde” e semn de bucurie neprefăcută, e

trăire autentică, e un optimism specific coşbucian, ex-

primând în acelaşi timp sfială, încântare, durere, muncă

sfinţită de chip omenesc („chipul ars de soare”). Iar me-

tafora Duhului Sfânt care ia forma vântului ca simbol al

prezenţei divinităţii are puterea de-a controla universul

întreg prin mişcarea lui neîntreruptă. Natura este însufle-

ţită, lumea întreagă este personificată în rugăciune (po-

mii îşi coboară frunţile):

Şi cât e de frumos în sat!

Creştinii vin tăcuţi din vale

Şi doi de se-ntâlnesc în cale

Îşi zic: Hristos a înviat!

Şi râde-atâta sărbătoare

Din chipul lor cel ars de soare.

Şi-un vânt de-abia clătinitor

Şopteşte din văzduh cuvinte:

E glasul celor din morminte,

E zgomotul zburării lor!

Şi pomii frunţile-şi scoboară

Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

Planul se restrânge mai apoi în spaţiul sacru, atât de

familiar creştinului, în Biserica din sat. Deloc întâmplă-

tor, la fel ca la Ioan Alexandru, biserica e „pe deal”.

Axis mundi, centrul universului creştin, Biserica e, în în-

3 Petru Poantă, op. cit., p. 123-124.


18

tregimea ei triadică, cântec şi bucurie deplină şi credinţă

şi eternitate. Ca la fiecare mare praznic împărătesc, Bise-

rica satului e plină, e numai Lumină, e transfigurată de

puterea Învierii Mântuitorului. Sărbătorind Învierea ne

regăsim cu toţii în sfinţenia şi universalitatea ei. Acelaşi

gând, din cer adus reprezintă momentul când cerurile se

deschid şi speranţa reîntâlnirii cu toţi cei dragi e mai ma-

re decât oricând. Transfigurarea sufletească face posibilă

întâlnirea cu Duhul Sfânt purtător de pace şi linişte şi

mângâiere. Moartea nu mai este la putere, viaţa este to-

tul, pentru că dincolo de ea e eternitatea şi regăsirea fina-

lă:

E linişte. Şi din altar

Cântarea-n stihuri repetate

Departe până-n văi străbate

Şi clopotele cântă rar:

Ah, Doamne! Să le-auzi din vale

Cum râd a drag şi plâng a jale!

Biserica, pe deal mai sus,

E plină astăzi de lumină,

Că-ntreaga lume este plină

De-acelaşi gând, din cer adus:

În fapta noastră ni e soartea

Şi viaţa este tot, nu moartea.

Ultima secvenţă surprinde un element pastoral su-

blim: sătenii, de la mic la mare, urcă dealul bisericii pen-

tru a răspunde chemării Învierii. Participarea la slujbă

este dovada trăirii satului în ritm liturgic. Totul curge fi-

resc. Îndreptarea înspre biserică, drumul simbolizează

Calea Crucii, Calea Credinţei. E o frumuseţe şi o armo-

nie în acest tablou cum rareori găseşte în poezia româ-

nească. „Bătrâna” care-şi duce „micul ei nepot de mână”

e icoana sfântă a satului ardelean, păstrător al unor tradi-

ţii milenare: credinţa ne uneşte, credinţa ne dă putere,

credinţa ne dă nădejdea reîntâlnirii. Cea care-şi plânge

copilul dorit e Mama – prototipul Maicii Domnului,

ocrotitoare şi mângâietoare. Eternizarea clipei (Sunt

Paştile) şi imperativul Nu plânge, mamă! încheie un ta-

blou impresionant prin mesajul profund creştin şi prin

mărturisirea de credinţă a autorului. Cerul ne cheamă la

rugăciune comună, la trăire cu speranţă, în mijlocul co-

munităţii creştine:

Pe deal se suie-ncetişor

Neveste tinere şi fete,

Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;

Şi-ncet, în urma tuturor,

Vezi şovăind câte-o bătrână

Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit

Tu, mama micilor copile!

Eu ştiu că şi-n aceste zile

Tu plângi pe-al tău copil dorit!

La zâmbet cerul azi ne cheamă -

Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

Nu pot încheia prezentarea poeziei fără a mă opri o

clipă asupra limbajului poetic diafan. Discursul liric este

marcat de o muzicalitate aparte, specifică liricii lui Ge-

orge Coşbuc. Eufonia este remarcabilă iar tendinţa foni-

că prin uzitarea frecventă a aliteraţiilor este memorabilă,

sporind expresivitatea şi armonia versului, „Efectele

onomatopeice, obţinute prin jocul aliteraţiei şi asonanţei,

sau acela de repetiţie abundă în poezia lui Coşbuc. Încât

versul poetului are un fel de a împodobi, felul sonor. În

această direcţie proprie îşi creează Coşbuc şi sistemul

prozodic. Varietatea ritmurilor de la poezie la poezie ca

şi în cuprinsul aceleiaşi strofe este la el amplificarea

modului acustic de sugestie. (...) Plăcerea izvorăşte mai

ales din originalitatea absolută a metrului, o combinaţie

de trohei, dactili, amfibrahi, iambi care îşi păstrează po-

ziţiile până la sfârşitul bucăţii, vădind putere inventivă şi

virtuozitate nemaiîntâlnită la niciun alt poet”1. Preferinţa

pentru aliteraţii plasticizează lirismul obiectiv particula-

rizat prin formule ale oralităţii, prin discurs sensibil şi

eufonic. Imaginile de sunet contribuie şi ele la reflexivi-

tatea discursului liric, făcând din poezia lui George Coş-

buc o poezie – icoană a sufletului marcată de interogaţii

şi exclamaţii retorice, care trădează o exprimare pronun-

ţat emoţională. Muzicalitatea contrastează cu transparen-

ţa limbajului, cu o frumuseţe şi o simplitate surprinză-

toare. Întâlnim astfel aliteraţii şi asonanţe des folosite de

poet: „prin pomi e ciripit şi cânt”, „e pace-n cer şi pe

pământ”, „creştinii vin tăcuţi din vale / Şi doi de

se-ntâlnesc în cale”, „e zgomotul zburării lor”, „mama

micilor copile” etc.

Poezie-simbol a marii sărbători a Învierii Domnu-

lui, La Paşti de George Coşbuc este o capodoperă a po-

eziilor de inspiraţie pascală, ce merită a fi reintrodusă în

manualele şcolare pentru frumuseţea ei lirică şi mesajul

pe care-l aduce structurilor deschise ale cititorilor de azi.

În orizontul de aşteptare al liricii contemporane, capo-

dopera de faţă este definitorie pentru viziunea despre

lume a poetului, expresie sublimă a frumuseţii universa-

lului întrupat în umanul creştin, metamorfozat artistic

prin natura însufleţită, prin rugăciune curată şi credinţă

nestrămutată. Poezia este un mesaj al Luminii, al suflu-

lui divin peste o lume în rugăciune, un mesaj pentru pa-

ce şi pentru Nădejde. Învierea e cea mai puternică forţă

universală, singura în stare de a uni sufletele tuturor.

Trăirea în ritm liturgic e cheia care deschide Calea către

Împărăţia cerească. La Paşti rămâne o uimitoare creaţie

artistică, arc peste vremuri ce nu pot avea sfârşit, deoa-

rece sufletul unui neam nu poate să piară. El este viu,

precum credinţa în Mântuitorul Lui.

Prof. dr. Maria-Daniela PĂNĂZAN

1 Vladimir Streinu, Clasicii noştri, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti,

1943, p. 263.


19

COMEMORĂRI, ANIVERSĂRI

VASILE AARON – 195 DE ANI DE LA CĂDEREA

DIN VIAŢĂ A „LUMINĂTORULUI”

ste o tristă realitate: cvasitotalitatea româ-

nilor nu au auzit de „luminătorul” transil-

vănean Vasile Aaron; dintre puţinii ceilalţi,

aproape nimeni nu poate spune despre el ceva le-

gat, ceva coerent. Câteva excepţii există: în zona

Blajului de unde a pornit în lume fiul preotului

Vasile din Glogoveţ şi unde o mână de intelectuali

inimoşi se zbat, de câţiva ani, să scoată din necu-

noştinţă şi din uitare personalitatea unui român

exemplar; parţial, în zona Sibiului unde încercăm,

cu prea modeste rezultate, să scuturăm indiferen-

tismul şi nepăsarea, clamând adevărurile vieţuirii

trudnice a avocatului-literat de acum două secole.

Pentru majoritatea sibienilor sintagma

VASILE AARON nu are decât o singură semnifi-

caţie: este numele unui frumos cartier al Sibiului

de astăzi, provenit din epoca mult blamată a epocii

socialiste. Dar câţi dintre locuitorii cartierului, câţi

dintre locuitorii oraşului, câţi dintre cei care tră-

iesc în zonă ştiu că putem să ne mândrim cu acest

nume?

Putem şi ar trebui să ne facem cunoscute sen-

timentele, căci Vasile Aaron este numele unuia

dintre cei mai de seamă bărbaţi ai Transilvaniei

începutului de secol XIX. Este un nume pe care

istoria culturală a Sibiului şi istoria luptei pentru

drepturi naţional-sociale a românilor de pe aceste

meleaguri ar trebui să-l menţioneze cu litere în-

groşate, în loc să-l minimalizeze ori să-l ignore.

Este numele avocatului-literat a cărui maturitate a

fost legată de urbea de pe Cibin: a vieţuit aici timp

de 17 ani, din anul 1804, până în 1821, când a tre-

cut la cele veşnice, la vârsta de doar 41 de ani. Es-

te numele scriitorului din cărţile căruia s-au adăpat

generaţii după generaţii de români. Să ne amintim

cele scrise de eminentul cărturar George Bariţ, în

anul 1877, când evidenţia meritele uitatului poet şi

afirma că mii de români începuseră să înveţe să ci-

tească doar pentru a putea parcurge scrieri alcătui-

te pe înţelesul şi pe gustul lor, precum erau versu-

rile lui Aaron. Să nu uităm nici spusele fruntaşului

astrist Iosif Sterca Şuluţiu, care, în aceeaşi perioa-

dă, elogia familia Aroneştilor de Bistra şi,

bazându-se pe mărturiile unor persoane care îl cu-

noscuseră pe avocat, scria că românii priveau la el

ca la un luceafăr, apreciind aproape de adevăratele

dimensiuni eforturile juristului: acesta purtase

procesele obştilor săteşti împotriva încălcării drep-

turilor lor legitime, se implicase în toate acţiunile

revendicative ale românilor trăitori pe teritoriul

administrat de Universitatea săsească, mai ales în

marele proces al măierenilor sibieni purtat din

1804, până în 1820, în urma căruia românii au be-

neficiat de prevederile Edictului de Concivilitate.

Despre Vasile Aaron, despre viaţa lui şi des-

pre semnificaţia activităţii pe care a desfăşurat-o,

s-a scris relativ puţin până în ultimul deceniu, şi,

din păcate, inconsistent. Din postura de coautor al

celor şase cărţi, alcătuite în colaborare cu soţia

mea şi destinate să contribuie la repunerea în lu-

mina adevărului a personalităţii cărturarului ilu-

minist ridicat din modestul Glogoveţ de pe Târna-

va cea Mare şi adăpat la învăţăturile din şcolile

Blajului şi ale Clujului, afirm cu deplină respon-

sabilitate că niciunul dintre comentatori, persoane

mai mult sau mai puţin ilustre, nu a parcurs în in-

tegralitate cele puse pe hârtie de Aaron. Mai mult

decât atât, adeseori au citit în grabă şi au judecat

împovăraţi de tara prejudecăţilor şi a aplicării unor

criterii inoperante. Dacă la acesta adăugăm erorile

de documentare şi preluările clişeistice de la un

autor la altul, nu putem să nu apreciem, cu obiec-

tivitate, că scrierile informative existente nu au

oferit nici pe departe adevărul despre avoca-

tul-literat sibian. Îmi permit să semnalez câteva

lucruri pe care ar trebui să le aibă în vedere cei ca-

re parcurg dicţionarele, istoriile literare, comenta-

riile de pe internet şi alte asemene.

În toate lucrările de specialitate care îl pome-

nesc pe Vasile Aaron, se scrie că el a trăit între

anii 1770 şi 1822. Pe bază de documente, în mo-

nografia apărută în urmă cu şase ani, am demon-

strat că scriitorul nu a trăit 52 de ani, ci doar

41, din 1780 până în 1821 când, la 22 august,

firul vieţii lui a ajuns la sfârşit. Pe cale de con-

secinţă, trebuie reanalizate afirmaţiile privind im-

plicarea lui în diverse evenimente De exemplu,

menţionarea numelui său între membrii, mai bine

zis între presupuşii/posibilii membri ai nebuloasei

Societăţi filosoficeşti din Marele Principat al Ar-

dealului, este caducă: în 1795 Aaron avea abia 15

ani şi era încă şcolar la Blaj.

E


20

Se cuvine să fie acordată atenţie surselor de

informare privind anii apariţiei tipăriturilor lui Aa-

ron, căci în unele, mai ales în cele mai vechi, s-au

strecurat numeroase erori. Un exemplu: există lu-

crări care menţionează că poemul satiric „Vorbire

în verşuri de glume despre Leonat (...) şi Dorofata

(…)” ar fi avut prima apariţie în anul 1815. Reali-

tatea este că în 1815 el a fost retipărit; din prima

ediţie, posibil scoasă în 1803, nu s-a păstrat niciun

exemplar. Nu insistăm aici asupra acestui aspect,

căci oricine este interesat are acces la informaţiile

verificate referitoare la tipăriturile lui Aaron, oferi-

te de noi în volumul „Scrieri antume. 1806-1821”,

apărut în anul 2013.

Afirmaţia că avocatul a lucrat la Sibiu ca an-

gajat al Consistoriului ortodox din Sibiu şi ca se-

cretar al Companiei greceşti de aici trebuie privită

cu circumspecţie; juristul a fost apropiat de cele

două entităţi, dar nu există suficiente documente

pe baza cărora să poată fi cuantificate dimensiu-

nea şi durata colaborării. Este profund greşită

afirmaţia că Aaron a fost exclusiv angajat al celor

două instituţii, ori că acolo trebuie căutată esenţa

muncii sale de jurist. Realitate incontestabilă este

faptul că Aaron a desfăşurat o intensă activitate ca

avocat independent, fiind primul român care a ob-

ţinut dreptul de a pleda în instanţele de judecată

săseşti. Atenţie la cei care scriu aberaţia că, la Si-

biu, Aaron a lucrat în calitate de „jurat” şi de

„procurator”, neînţelegând că titulatura de „jurat

procurator” înseamnă „avocat care a depus jură-

mântul” obligatoriu. Detalii despre activitatea ju-

ridică a lui Aaron, cu totul ignorată până acum,

am oferit în studiul introductiv la volumul de

„Scrieri juridice inedite” apărut în anul 2014.

Găsim scris, în multe locuri, că Vasile Aaron

a tradus „Metamorfozele” lui Ovidiu. Da, este

adevărat că transilvăneanul este primul român ca-

re s-a apropiat de capodopera antică, este primul

român care a creionat o biografie a tristului sur-

ghiunit la Tomis. Să fie clar că el nu a dat modesta

haină românească tuturor celor 250 de legende cu

caracter cosmologic incluse în cele 15 cărţi ale

scrierii ovidiene, ci doar câtorva, pe care le-am

oferit cititorilor de azi în volumul „Miracole mito-

logice şi învăţături moral-creştine”, apărut anul

trecut. La fel de imprecisă este şi afirmaţia că Aa-

ron ar fi tradus extraordinara epopee antică „Enei-

da”. Manuscrisele păstrate cuprind doar primele

opt din cele douăsprezece „cărţi” ale scrierii lui

Vergiliu. Nesemnalată de cercetătorii anteriori, ele

conţin şi prima biografie românească a marelui

poet latin.

Toţi exegeţii bat monedă pe ideea cantonării

scrierilor lui Aaron exclusiv în metrica versului

popular. Dacă ar fi renunţat la păguboasa şi super-

ficiala metodă a preluării de informaţii fără verifi-

care, poate că unii dintre ei ar fi descoperit că ver-

sificaţia lui Aaron este mult mai complexă, exis-

tând cazuri când, chiar în aceeaşi lucrare, alternea-

ză diverse structuri prozodice, ceea ce denotă că

autorul avea o mult mai amplă cultură literară de-

cât i s-a recunoscut.

Spaţiul nu ne permite să insistăm cât s-ar cu-

veni asupra meritelor avocatului care a apărat

drepturile românilor apelând la argumentele invo-

cate de înaintaşii săi, atât de răspicat şi ce clar

formulate în repetatele intervenţii româneşti la

Curtea vieneză, începând cu cele ale episcopului

Inochentie; nu putem să nu subliniem însă că se

cuvine să recunoaştem cu bună credinţă meritele

scriitorului care fac să pară mult prea nepotrivit

minimalizatoare etichetările existente în lucrările

de specialitate, de neînsemnat „vulgarizator”. În

afară de cele spuse deja despre postura lui de prim

român tălmăcitor din clasicii latini, trebuie să re-

cunoaştem temeritatea dovedită prin abordarea

uriaşului poem biblic „Messiada”, capodoperă a

lui Fr. G. Klopstock, bardul naţional al Germaniei,

adaptarea lui Aaron devenind lectura predilectă a

multor români, din toate provinciile, pe tot parcur-

sul secolului al XIX-lea. Nu putem să nu semna-

lăm existenţa în scrierile lui Aaron a multor refe-

riri la realităţile din Transilvania vremii sale. Isto-

riceşte privind lucrurile, Aaron este primul literat

român în ale cărui versuri găsim o impresionantă

condamnare a ororilor războaielor; este primul

român autor al unei scrieri de literatură fantastică;

este primul român pe care îl putem subsuma lite-

raturii onirice româneşti; prin amplul capitol din

poemul „Reporta din vis”, în care narează o expe-

diţie de vânătoare în Carpaţii de Sud ai Transilva-

niei deţine primatul în literatura cu tematică cine-

getică românească Transilvaniei. Şi nu putem să

nu spunem că, în totalitatea lor, scrierile lui Aaron

respiră spiritul moralei populare, al moralei creşti-

ne, autorul asumându-şi postura de îndrumător, de

povăţuitor, specifică perioadei iluministe în care a

trăit. Şi nu putem să nu afirmăm, pe deplin con-

vinşi, că Vasile Aaron este cel dintâi adevărat scri-

itor al Transilvaniei, mai merituos decât alţii prin

faptul că unele dintre scrierile sale nu au rămas în

sertare, ci au circulat în formă tipărită, cu efect so-


21

cial-cultural incontestabil. Tonalitatea scrierilor lui

Aaron, sentenţioase, didacticiste, moralizatoare,

este specifică întregii literaturi aspre transilvănene

din secolul al XIX-lea

Este preţuit oare, la Sibiu, „luminătorul” tran-

silvănean pe măsura meritelor sale? Unii dintre

concetăţenii noştri spun că da, de vreme ce un car-

tier al oraşului îi poartă numele! Noi spunem că

nu, ştiind în ce condiţii s-a acordat numele juristu-

lui unei neînsemnate străzi mărginaşe, în anul

1947, numele extinzându-se apoi asupra cartieru-

lui de blocuri edificat peste câteva decenii. Reali-

tatea este că administraţia municipiului nu a făcut

nimic pentru a perpetua memoria marelui bărbat

român, nici în timpul comunismului, nici în aceşti

ani ai noului capitalism românesc.

Locuitorii Glogoveţului au aflat că din satul

lor s-a ridicat o personalitate de anvergură naţio-

nală abia în ultimul deceniu. Inimoşii fii ai satului

i-au ridicat un monument, spre veşnică pomenire.

An de an, la troiţa de lângă el, mica obşte a locali-

tăţii şi cei risipiţi prin ţară, reveniţi la matcă, înalţă

o rugăciune pentru mângâierea sufletului fiului

preotului Aaron, pentru cărturarul căruia Sibiul nu

i-a păstrat nici măcar amintirea locului unde îi

odihnesc osemintele. Prin contrast, în oraşul nos-

tru nu există nici cel mai mic semn de cinstire a

omului care şi-a închinat viaţa oropsitului neam

românesc. Cartierul de blocuri care-i poartă nume-

le a fost renovat, dar edilii, proiectanţii, decidenţii

sau consultanţii culturali, nimeni-nimeni nu s-a

gândit că s-ar cuveni să evidenţieze prin ceva

semnificaţia respectivului nume. Ştiu, un monu-

ment costă, presupune şi niscaiva bătaie de cap

pentru aprobări, pentru, pentru şi pentru. Deci mai

bine lipsă. Dar o tablă cu o inscripţie ceva, cu un

nume şi câteva precizări, cum am văzut că se

poartă prin democraţiile occidentale, ar fi chiar

atât de greu de confecţionat şi de montat? Dacă şi

aşa ceva este prea costisitor pentru municipalitate,

s-ar putea apela la o colectă publică. În calitatea

mea de pensionar aş contribui fără nicio reţinere şi

i-aş îndemna pe toţi cunoscuţii să se alăture iniţia-

tivei. Avocatul a locuit în Cetate. Sunt cunoscute

adresele caselor în care a fost chiriaş. Poţi bântui

prin tot Oraşul de Sus şi nu vei găsi pe niciuna

dintre acele case vreo menţiune despre vieţuirea

acolo a cărturarului, în urmă cu două secole, în

timp ce prezenţa pasageră a unor personaje străine

este marcată prin plăcuţe cu litere aurite. Oare şi

plasarea pe o anume clădire din zona istorică a

unei plăcuţe comemorative presupune întâmpina-

rea unor dificultăţi insurmontabile?

La 22 august s-au împlinit 195 de ani de la

trecerea la cele veşnice a unui om care a însemnat

mult pentru istoria românilor sibieni şi pentru ridi-

carea la neamului românesc din Transilvania la

condiţia cuvenită. În oraşul unde Vasile Aaron a

trudit, unde a murit în sărăcia bolii, „luminătorul”

blăjeano-sibian a fost uitat. Nicio oficialitate –

administrativă, culturală, universitară, ecleziastică

etc. – din cele multe care îşi bat pieptul cu prăfui-

tele, deja, cărămizi ale tradiţiei culturale sibiene şi

ale statutului de primă capitală europeană cultura-

lă – nu s-a gândit că memoria uitatului nostru îna-

intaş VASILE AARON ar fi putut fi cinstită, la

ceas de comemorare, printr-un cuvânt de preţui-

toare aducere aminte, printr-un gând bun şi

printr-o rugăciune pentru odihna sufletului celui

pentru care, vreme îndelungată, n-a avut cine să

de roage.

La Sibiu a fost o tăcere nepăsătoare. Cu atât

mai mult se cuvine lăudat modul în care un grup

de inimoşi intelectuali din zona Blajului grupaţi în

jurul Asociaţiei culturale „Vasile Aaron” şi a des-

părţământului blăjean al ASTREI, împreună cu

administraţia comunei Valea Lungă, au marcat

evenimentul: cu momentele de profundă emoţie

trăite la slujbele de pomenire de la Catedrala Gre-

co-Catolică din „Mica Romă” şi de la biserica or-

todoxă din Glogoveţ, cu dezbaterile despre scrieri-

le lui şi despre complexa personalitate a cărturaru-

lui, cu momentele festive de la monumentul lui

Vasile Aaron, cu totalitatea manifestărilor pe care

organizatorii le-au gândit, într-un ansamblu demn

de toată lauda. Nu sunt eu în măsură să cuantific

meritele celor care s-au implicat în proiect. Pot

doar să apreciez efortul extraordinar pe care l-au

depus şi, împreună cu soţia mea, să le mulţumesc

pentru ceea ce au făcut întru omagierea „luminăto-

rului” VASILE AARON.

Ioan-Nicolae POPA


22

IN MEMORIAM: PREOT A.A, ŞTEF ŞTEFAN BERNARD

ste evident că mulţi profesori sau elevi ai

Blajului, de odinioară, au fost preoţi sau au

avut studii teologice, apreciind mereu influenţa

Bisericii asupra educaţiei tineretului şcolar.

Biserica şi şcoala au fost foarte strâns unite din

cele mai vechi timpuri.

Această legătură aparent infailibilă s-a simţit

mult timp, benefic asupra vieţii umane.

Pentru că viaţa ne-a intersectat drumurile în

nenumărate rânduri, am avut şansa să-l cunosc, pe

părintele Bernard, şi să colaborăm la Reuniunea

Mariană „Adormirea Maicii Domnului”, din oc-

tombrie 1993. I-am admirat

părintelui, dăruirea, înţelepci-

unea şi credinţa.

Învăţământul este un do-

meniu foarte dificil şi presu-

pune: răbdare, tact pedagogic,

talent şi multe informaţii. Sun-

tem conştienţi că pentru a

conforma intenţiile şi conduita

noastră exemplară, într-un

domeniu, este necesar să con-

sacri multe etape ale vieţii şi

mulţi ani.

Orice om atunci când este

adolescent adoră adolescenţa,

când este tânăr adoră tinere-

ţea. Adorând adolescenţa,

adorând tinereţea îi influen-

ţăm şi pe copiii noştri să procedeze într-un fel

asemănător. Trebuie să fim oameni adevăraţi şi

creştini adevăraţi pentru a reuşi în proiectele noas-

tre.

O persoană umană este superioară şi se reali-

zează mai uşor în viaţă dacă are cât mai multe din

virtuţile unui bun creştin: umilinţa, răbdarea, su-

punerea, puritatea, dulceaţa, caritatea.

Viaţa şcolară şi viaţa creştină oferă omului re-

compense proporţionale cu demnitatea şi cu sfin-

ţenia datoriilor care se impun. Nimic nu e mai no-

bil decât fidelitatea şi dăruirea în îndeplinirea unei

profesiuni, nimic nu e mai dulce decât bucuria

unei conştiinţe bune şi a unei meniri împlinite.

Timpul pe care îl avem în viaţa aceasta, este tim-

pul pe care ni-l dă Dumnezeu şi pe care trebuie

să-l folosim. A ne face datoria, acolo, la locul de

muncă, înseamnă să aruncăm sămânţa în momen-

tul prezent şi să aşteptăm secerişul bogat într-un

viitor apropiat.

Acela care este mulţumit de munca lui, se

simte în al nouălea cer ca şi Sf. Bernard.

Se spune că Gloriosul sfânt Bernard, fiind

bolnav, într-o zi, se vede la

tribunalul lui Dumnezeu,

unde un demon îl acuză de

păcatele pe care le are,

menţionând că sfântul nu

merită Paradisul. Sfântul

răspunde: „E adevărat că

nu merit Paradisul dar Ii-

sus are două titluri în acest

regat: unul ca adevărat fiu

al lui Dumnezeu şi celălalt

titlu este cel pe care l-a cu-

cerit prin moartea Sa. Da-

că el se mulţumeşte cu

primul titlu, mie mi-l dă pe

cel de-al doilea, deci ajung

în Paradis.”

Consider că prin ab-

negaţia şi dăruirea sa sufletească părintele Bernard

reuşeşte să atingă acel Paradis al Sf. Bernard.

Aceasta este bunătatea unui om, aceasta este per-

fecţiunea unui suflet pur şi fecund. Acest suflet

produce şi răspândeşte căldură şi bunătate, aşa

cum un arbore ne dăruieşte fructe minunate, aşa

cum un câmp fertil ne oferă grâne bogate.

Virtutea (hărnicia, dăruirea, pasiunea) este

podoaba sufletului, aşa cum sunt veşmintele ele-

gante pentru corp, aşa cum florile şi fructele îm-

podobesc copacii, aşa cum stelele ornamentează şi

E


23

luminează cerul şi pământul noaptea.

Părintele Ştef a îmbinat într-un mod strălucit

biserica cu şcoala, rugăciunea cu studiul, educaţia

cu credinţa, bunătatea cu dăruirea.

S-a născut la 22 octombrie 1916, în localitatea

Lăscud, judeţul Mureş, din părinţii Ştefan şi Ma-

ria, agricultori. Primele 5 clase primare le face în

satul natal, iar clasele gimnaziale (I-III) la Târnă-

veni între 1927-1930. Între anii 1930-1934, ur-

mează clasele liceale la Blaj. La 20 iulie 1934, in-

tră în viaţa călugărească în Congregaţia Părinţilor

Augustinieni Asumpţionişti. Noviciatul l-a făcut

la Beiuş jud. Bihor (1934-1935). A avut un an

pregătitor la Layrac în Franţa (1938-1941) şi a

urmat studii de filozofie la Sey-Chazelles, aproape

de Metz-Lorena (1938-1941).

A fost hirotonit preot la Blaj, la 27 iulie 1941,

de către episcopul martir Vasile Aftenie. A susţi-

nut licenţa în teologie la Blaj, în 1946. Între anii

1941-1942 a fost student la Universitatea din Bu-

cureşti, între 1942-1944 a fost profesor la Micul

Seminar Arhidiecezan cu sediul la Beiuş, prefect

de studii la Internatul Pavelian (Beiuş), profesor la

Liceul „Samuil Vulcan” (Beiuş) şi Rectorul Inter-

natului (Beiuş).

După ce statul comunist preia liceul şi inter-

natul, se retrage la mănăstirea surorilor Oblate şi

apoi se retrage la Lăscud, la casa părintească, în-

cepând cu anul 1949. Începând cu anul 1951 (28

iulie) este închis de securitate la Luduş, la Tg. Mu-

reş. Tribunalul Militar din Cluj l-a condamnat la 5

ani de închisoare pentru instigare publică în 15

aprilie (Vinerea Mare) 1952. Este eliberat în oc-

tombrie 1955. După eliberare revine la Lăscud,

ocupându-se cu rugăciunea, studiul, cu apostolatul

clandestin, cu catehizarea copiilor, adulţilor, cu

slujbele religioase, îndrumarea spirituală, exerciţii

spirituale la călugăriţe, tineri, credincioşi, vizitarea

confraţilor şi surorilor „Oblate”.

Din 1978, după decesul lui Ştefan Berinde,

devine responsabil regional pentru Fraţii

Asumpţionişti din România, cu noi vocaţii primite

în Congregaţie, pregătirea pentru profesiune, hiro-

tonirea fraţilor A.A.

La 31 ianuarie 1990, revine la Blaj cu preotul

Pop Teofil şi Fratele Gavril. Se ocupă cu activităţi

pentru copii, tineret, adulţi, profesori la Institutul

teologic Greco-Catolic, publică: cărţi, articole la

reviste, activitate la Parohia Blaj II, la Reuniunea

Mariană, Agru, Kolping, Ordinul Terţiar. Este

responsabil cu problemele spirituale în Colegiul

Consultorilor Arhidiecezani, Blaj (canonic).

Opera: Expunerea Doctrinei Creştine: Dog-

mă, Morală, Treime; Mărturisirile – Sf. Augustin

(traducere); Sf. Augustin – omul, opera, doctrina

1944; Sf. Tereza de Avila: viaţa, opera, doctrina –

1995; Exerciţii spirituale despre Preacurata Fe-

cioară Maria; (Meditaţii despre virtuţile sale); Că-

lăuză pentru o viaţa creştină, 1992; Reculegere

despre prietenia cu Iisus, – L. Collin (traducere);

Doctrina spirituala a Sf. Tereza de Avila – asceti-

ca – mistica, dezvoltarea tezei de licenţă, Vie Îm-

părăţia Ta – Augustinienii Asumpţionişti

(1850-2004), apărută în 2004 în colaborare cu Io-

nel Antoci; Meditaţii pentru zece zile de Exerciţii

spirituale, 2006; Meditaţii despre şi în unire cu

Preacurata Fecioară Maria, Mama lui Dumne-

zeu, Mama oamenilor, 2007; Fecioara – castita-

tea consacrată Domnului, 2009;

În anul 2003 municipalitatea i-a apreciat acti-

vitatea acordându-i titlul de cetăţean de onoare al

oraşului Blaj; Crucea „Pro Ecclesia et Pontifice”,

conferită de Papa Ioan Paul al II-lea ca răsplată

pentru mărturia de viaţă creştină catolică şi de fi-

delitate faţă de Sfântul Scaun Apostolic al Romei,

2004; Premiul ASTRA, 1996 şi 2001.

În 11 septembrie 2010, după o asiduă şi înde-

lungată activitate „pe ogorul” Domnului, părintele

Bernard se stinge din viaţa pământească „păşind”

şi ajungând, în Împărăţia lui Dumnezeu.

„Dominus vobiscum!” (Dumnezeu cu voi!)

Angela GROZA şi Elena IONESCU


24

IOAN MIHĂLŢAN, LA 60 DE ANI

(INGINER, PUBLICIST ŞI ETNOGRAF)

ăscut în Pănade, satul

marelui cărturar Timotei

Cipariu şi a Fraţilor

Brad, în anul 1956, pe 29 iulie, în

familia lui Traianu lu‟ Doina şi

Titiană a lui Onisia lu‟ Riciu, a

fost o mare bucurie, fiind singu-

rul fecior din cei trei copii. Din

fragedă copilărie este nevoit să se

mute la Blaj, din motive numai

de el trăite şi ştiute, unde urmează

cursurile Şcolii generale şi a Li-

ceului industrial de prelucrarea lemnului. Dar nu

se mulţumeşte cu aceste studii şi urmează cursuri-

le Universităţii din Braşov – Facultatea de Indus-

trializarea Lemnului – obţinând licenţa de inginer

diplomat în anul 1982. De-a lungul vremii urmea-

ză şi se perfecţionează la diferite cursuri în Italia şi

Spania, urmând îndemnul eruditului său unchi ing.

Sandu Irimie „de perseverenţă şi învăţare conti-

nuă”.

Activitatea profesională o desfăşoară îndepli-

nind diferite funcţii de execuţie şi conducere la

CPL Blaj, COOP Blaj, iar în prezent consilier cu

formarea profesională a adulţilor în cadrul

AJOFM Alba – CLFPA Blaj.

Activitatea extraprofesională desfăşurată în

cadrul ASTRA Despărţământul „Timotei Cipariu”

– Blaj din 2003 cu participarea la manifestările Fi-

ilor satului – Căpâlna de Jos, Pănade, Sâncel, Tău,

Cenade, Biia, Glogoveţ, Iclod, Bucerdea

Grânoasă…; participarea la simpozioane, lansării

de carte a Editurii Astra, concursuri de creaţie –

Ocrotiţi de Eminescu, precum şi omagierea şi

dezvelirea de monumente – 2005 – anul Timotei

Cipariu şi 250 ani de la deschiderea Şcolilor Bla-

jului; participarea în 2004 la Iaşi – Deniile Emi-

nesciene: Putna – 500 ani de la moartea lui Ştefan

cel Mare şi Sfânt şi Dej la centenara Adunare ge-

nerală a ASTREI; participarea anuală la festivalul

„Dor şi cântec de pe Târnave”, organizat de Con-

siliul Judeţean Alba; în luna mai la „Serbările Li-

bertăţii” iar în luna decembrie la Festivalul de co-

linde; organizarea a cinci ediţii a Expoziţiei de artă

tradiţională cu meşteri populari de pe Târnave şi

Secaşe, începând cu 2009; înfiinţarea Muzeelor

etnografice din satele Pănade şi Glogoveţ; a cola-

borat la înfiinţarea Secţiei de Artă Tradiţională cu

lucrările meşterilor populari de pe Târ-

nave, în cadrul Muzeului de istorie „Au-

gustin Bunea” Blaj în anul 2011.

APARTENENŢĂ: 1983 – mem-

bru al Cenaclului AGORA – Brad, jud.

Hunedoara; 2002 – membru în Comite-

tul Asociaţiei Culturale ASTRA – Des-

părţământul „Timotei Cipariu” – Blaj;

2008 – vicepreşedinte al Asociaţiei cul-

turale „Timotei Cipariu” – Pănade; 2010

– preşedinte al Asociaţiei culturale

„AARON VASILE” Glogoveţ, membru în Asoci-

aţia culturală „Fraţii BRAD” – Pănade; 2012- vi-

cepreşedinte al Asociaţiei „Artă şi Tradiţii Meşte-

şugăreşti” – Alba (ATMA), precum şi aspirant al

Academiei de Arte Tradiţionale din România cu

sediul la Sibiu.

PUBLICISTICĂ A publicat diferite articole

de cultură în revistele „România Pitorească”

(1978 – Prieten al turismului şi naturii) şi Astra

Blăjeană (2003 – Purtata fetelor de la Căpâlna,

Arborele genealogic al lui Timotei Cipariu, Po-

vestea vieţii mele – prof. Teodor Seicean; 2004 –

O mare familie de sportivi blăjeni (fam. Corbean),

Mărturisirile poetului Ion Brad; 2006 – Dor de

Pănade – acasă de Bobotează; 2007 – Printre prie-

teni şi neamuri, Horea Cucerzan, un artist al artei

N


25

vizuale, Dor de cultură – Ion Sălcudean – Biia;

2008 – colaborare la Monografia satelor din jud.

Alba – coord. poet Ion Mărgineanu, Veşnicia sa-

tului ardelean – Alexandru Mureşan – la 80 ani,

Un maestru al penelului blăjan – HOREA

CUCERZAN; 2009 – Cronica de la Pănade – Ca-

leidoscop, Toponimia locurilor satului, Un menes-

trel al cântului ardelean – Sergiu Cipariu. Din

2010 în fiecare număr revistei Astra Blăjeană pu-

blică articole despre activităţile culturale la care

participă. Din 2010 – corespondent al ziarului ju-

deţean Unirea, articole în revista „MOD” – o re-

vistă pentru tine(ri) – Blaj, revista „Gând Româ-

nesc” – Alba Iulia

CĂRŢI PUBLICATE:

Autor: – „Meşteri populari de pe Târnave şi

Secaş” – album, Ed. Altip, Alba Iulia, 2014.

– „Mărturii etnografice de pe Târnave şi Se-

caş” – album, Ed. Astra, Blaj, 2016.

– „Tăul şi tăuşenii – Monografie Sentimenta-

lă”, Ed. Gligor Haşa, Deva, 2013.

– „Glogoveţ, satul de sub Cetatea Urieşilor”,

monografie, Ed. Astra, Blaj, 2012.

Coautor: – „Pănade întotdeauna”, mono-

grafie; Ed. Astra, Blaj, 2009; Colaborator. „Dicţi-

onarul culturii şi civilizaţiei populare”, Ed. Astra,

Blaj, 2011; în pregătire monografii dedicate sate-

lor de pe Târnave şi Secaşe etc.


26

PREMII, DISTINCŢII: Premiul Despărţă-

mântul ASTRA „Timotei Cipariu”Blaj, pe anul

2012; Diploma de Merit al Asociaţiei „Transilva-

nia Fest” Cluj-Napoca -2011; Diploma de Exce-

lenţă „Reconstituirea portului tradiţional din Pă-

nade” al Consiliului Judeţean Alba, 2012. etc.

REFERINŢE:Traian Brad, Ioan Raţiu, Titu

Orian „Pănade întotdeauna”, Ed. Astra, Blaj,

2009; (colab.) Silvia Pop „Dicţionarul culturii şi

civilizaţiei populare”, Ed. Astra, Blaj, 2011; Ana

Hinescu, Arcadie Hinescu „Oameni de ieri şi de

azi ai Blajului”,Ed. Napoca Star, Cluj Napoca,

2012; Petruţa Pop şi Olivia Bărbuţă,”Portul tradi-

ţional din Pănade”, Ed. eVertical, Alba Iulia,

2012; „Brazii şi neamurile lor”, Asociaţia Cultu-

rală „Fraţi Brad” Pănade, 2012.

Ioan Mihălţan de ani buni manifestă un inte-

res sporit faţă de întreaga zonă cultu-

ral-tradiţională a Târnavelor şi Secaşelor (muzică,

artă, design, arhitectură, etnografie, toponimie, an-

troponimie, onomastică) vizând conservarea şi

promovarea ei, dispunând totodată şi de întreg an-

samblul de cunoştinţe şi priceperi necesare unei

atari activităţi în scopul conservării acestor neste-

mate, opere de artă şi cultură tradiţională a satului

cuprinse în această lume tot mai globalizată.

Pe plan familiar este un om împlinit, având ca

soţie o excelentă gospodină şi suflet sensibil şi doi

băieţi, unul inginer în instalaţii iar celălalt econo-

mist-informatician în administrarea afacerilor.

Iubirea pe care o poartă Ţinutului cuprins în-

tre Târnave şi Secaşe, îl face mereu să pătrundă tot

mai adânc în lumea satelor, pentru a le cerceta şi

scoate la lumină noi mărturii relevante despre via-

ţa şi poveştile lor, care vor fi cuprinse în noi mo-

nografii.

Domnul inginer Ioan Mihălţan cu dăruire şi

consecvenţă este cunoscut nouă mai ales datorită

dragostei faţă de sat, faţă de datini, meşteri şi

meşteşuguri populare. Cu adevărat emoţionant

este cum trăieşte şi ce face acest om binecuvântat

de Dumnezeu, dăruit cu astfel de talanţi pe care nu

pregetă să-i sporească, înzestrat cu harul de a se

pune în lucrare, de a atrage prin exemplul propriu

la a renaşte, la a perpetua, a prezerva. Este

prezenţa viu lucrătoare în satul românesc de ieri şi

de azi, necesarul care stimulează şi încurajează.

Posesor prin abnegaţie a zeci de mii de

mărturii, fotografice mai ales, microfişe, fişiere

video, exponate tradiţionale recuperate, în care se

revelează vieţi trecătoare de valorificat pentru

posteritate, domnul inginer Ioan Mihălţan se arată

a fi omul constituit adevărat aşezământ cultural pe

o largă zonă cu competenţă. Urmăreşte originea şi

răspândirea poporului român, evoluţia culturii lui

materiale şi spirituale, moravurile şi

particularităţile felului de viaţă, legăturile

cultural-istorice precum şi caracterele distinctive.

Faţă de o astfel de persoană cu aptitudini şi

însuşiri deosebite, voluntar asumate şi

manifestate, cu autoritate şi prestigiu, care aduce o

contribuţie valoroasă în domeniul social şi

cultural-ştiinţific, cu alese însuşiri intelectuale şi

morale, stima noastră.

Pr. MIHAI SZILAGY / Târnăveanu


27

PROZĂ CERCUL

\acă m-ar întreba cineva, ce este cercul, eu aş răspunde, făcând abstracţie de orice definiţie dată de alţii că cercul este cea mai simplă figu-

ră geometrică, fără de laturi, unghiuri şi chiar fără un început şi sfârşit. Mai simplu ar fi totuşi punctul, dacă ar fi să-l considerăm si pe el o figură geometrică, dar până la urmă, dacă acest „punct” l-am pune sub o lupă sau al-tă lentilă care măreşte, ne-am da seama că de fapt şi acesta este până la urmă, cel mai simplu cerc.

În ce priveşte însă problema începutului şi sfârşitu-lui acestui „cerc”, treaba devine deja mai complicată deoarece,cel care a desenat figura geometrică în cau-ză,numai el ştie locul unde a pus vârful creionului, a peniţei, sau a altui obiect de scris, de unde a pornit şi apoi a încheiat printr-o mişcare de rotaţie, acest simbol al micro şi macro universului.

Cel care ulterior va vedea „cercul” desenat, să zi-cem pe o coală de hârtie, pe nisip cu degetul ori cu un beţigaş, sau pe o altă suprafaţă plană, cu altceva ce ar lăsa o urmă vizibilă, nu va şti niciodată unde este înce-putul şi sfârşitul acestuia, mai ales dacă cel care l-a de-senat, a trecut de mai multe ori pe aceeaşi urmă cu obi-ectul cu care l-a realizat.

Numai creatorul desenului va deţine secretul înce-putului şi sfârşitului acelui cerc, aşa cum numai „Crea-torul” universului, în mod cert, va şti unde a fost înce-putul şi unde este sfârşitul acestuia, iar dacă admitem că până la urmă universul ar avea forma cercului, acesta nu a avut niciodată pentru noi muritorii de rând, nici un început şi nici un sfârşit, fiindcă nu existam încă de la crearea sa.

Până la urma urmei, cred foarte bine că, cercul ar reprezenta foarte bine şi „infinitul” şi că de fapt simbo-lul acestei noţiuni abstracte, dacă te uiţi bine la el, este de fapt un cerc distorsionat, fără început şi fără sfârşit – un infinit.

Din cele mai vechi timpuri şi apoi de-a lungul isto-riei planetei noastre albastre denumită „PĂMÂNT”, magii astrologi, arheologii şi nu în ultimul rând filozo-fii, toţi aceştia putând fi consideraţi fără a se greşi deloc şi scriitori, au avut în preocupări problema existenţei universului şi implicit a terei, ca parte componentă a acestuia.

Observaţiile, măsurătorile şi scrierile vechi sumeri-ene, persane, egiptene şi ale grecilor antici,sânt confir-mate astăzi de cercetările realizate în domeniu la nivelul tehnicilor şi dotărilor mileniului trei, dar chiar şi aşa nu poate fi contestată încă existenţa unei limite la care umanitatea trebuie să se rezume, cine ştie cât de acum înainte până să-şi poată da explicaţii sigure, precise a existenţei sale.

Găsesc că este semnificativ aici să fac trimitere la un pasaj biblic, şi anume la faptul că primii oameni, Adam şi Eva, au trebuit să greşească, să încalce cuvân-

tul Creatorului lor, să cadă în păcat, păcat cu care, după perceptele religiei creştine,ne naştem toţi pământenii, dar nu ştiu câţi ne dăm seama că păcătuind, omului i-au fost deschişi ochii, a putut pentru prima dată să vadă, chiar dacă textul din capitolul „FACEREA” se referă doar la faptul că primul lucru pe care l-au văzut strămo-şii omenirii ar fi fost „goliciunea” corpului lor. Încerc să cred că termenul „goliciunea”, nu se referă doar la cea fizică, ci şi la neputinţa sa, a omului.

Referindu-mă în continuare la acest aspect, este foarte curios faptul că în textul biblic se sugerează fap-tul că omul a fost de la început creat cu nişte limite în ce priveşte cunoaşterea. El deşi avea ochi, nu vedea, a fost pus şi se putea înfrupta din toate bunătăţile „Grădinii Edenului”, mai puţin din „fructul oprit”.

Cum oare puteau cei doi, creaţi după chipul şi asemănarea Creatorului lor, să respecte porunca, dacă ei nu vedeau. Ne întrebăm dacă nu şi Creatorul se face părtaş la vinovăţia celor doi, sau dacă nu cumva moşte-nim această imperfecţiune prin faptul că suntem făcuţi altfel, nu doar numai după chip şi asemănare.

Făcând acum un exerciţiu de imaginaţie, m-aş în-treba când oare va trebui ca omul „să o comită” din nou, să greşească, pentru a i se deschide încă o dată ochii, pentru a-şi putea răspunde atâtor probleme ale existenţei sale, să depăşească bariera „spaţiu – timp”, pentru a putea vedea ce este dincolo, măcar cât un peş-te.

Am făcut această analogie „om – peşte „nu întâm-plător, ci observând adesea cum această vietate, mult in-ferioară nouă oamenilor, mânată poate de curiozitate, nu se mai mulţumeşte câteodată să vadă doar ce se află în mediul ei acvatic, face un salt din apă afară, unde pentru scurt timp reuşeşte să vadă o altă lume, impro-prie ei.

Aş spune, fără poate a greşi prea mult, că şi omul, atunci când va depăşi această barieră a spa-ţio-temporanietăţii, va realiza viteze mult superioare luminii şi va ieşi din universul cosmic, putând poate ca pentru puţin timp, ca şi acel peşte, să poată vedea ce se află dincolo, unde se află el, cine de fapt suntem noi oamenii şi de ce ar trebui din nou „să greşim” ca să ni se deschide încă o dată ochii, pentru a ne da seama de nimicnicia noastră, pe o scară a valorilor infinitului, de la atom la extra cosmos.

Până atunci, rămâne să contemplăm în continuare la acea figură geometrică denumită cerc, simbol al ato-mului, a moleculei, a planetelor, să o asemănăm cu ceea ce vedem noaptea pe cerul înstelat şi să sperăm că, o da-tă şi o dată noi oamenii, vom trece dincolo de acestea.

Ioan BRAD, vicepreşedinte UAP

D


28

PODUL GÂRDANULUI receam deseori pe acolo, pe la Podul Gârdanului.

Mi-era în cale şi când mergeam cu vacile la păşune,

şi când ne duceam la lucru în Calea Păucii, la locul moş-

tenit de muma de la ai ei. Loc mai mult ca blestemat. Nu

ştiu de ce, dar locurile primite de muma de la casa bătrână

aduceau mai mult supărări decât mulţumiri. Chiar dacă

erau locuri bune, cum era şi ăsta de aici, drept şi neted ca

pe masă.

Avusese mama Vetă o tablă frumuşică în Calea

Păucii. Cum or fi obţinut-o şi de când, nu are importanţă.

Necazul apăru de cum împărţiseră tabla asta celor trei

fraţi, adică uncheşului Partenuţ, mumii şi mătuşii Mărie.

Cum or fi procedat, ce-or fi făcut, iarăşi n-are importanţă.

Destul că partea noastră se nimeri tocmai la mijloc. Motiv

repetat de scandal. Între tata şi cumnatul lui, ba că a urcat

el graniţa cu ceva în locul nostru, ba că a coborât cel din

sus, iarăşi cu ceva în locul nostru. Că tot el îl lucra şi pe al

mătuşii. Cum uncheşu ăsta se dădea totdeauna mare şi

mai înţelept ca toţi, gâlceava şi pornea. Măsurau, trasau

graniţa, băteau pociumbi în capete şi la mijloc, o adevăra-

tă inginerie cadastrală. De aceea tata se şi supăra când au-

zea de locul din Calea Păucii şi nu prea mai dădea pe aco-

lo. Aram şi semănam cam eu şi Ilie, culegeam cu muma

şi cu alţii luaţi cu plată. Doar la secere se-nvoia şi tata,

că-i lucru greu şi holda nu sufere amânare. Că poate veni,

zicea el, o vreme rea şi ţi-l potopeşte gata făcut! Aşa, pus

în clăi… Numai că şi atunci lucrurile nu stătură mai pe

roz. Se-nvoiră să secere laolaltă, că doar erau toţi de una.

Tata nu ştiu că uncheşu avea oile de prânz în ziua aceea şi

trebuia să meargă după lapte sus, la Hulă. Tocmai în par-

tea opusă a hotarului. Drumul până acolo şi înapoi, în-

chegarea laptelui, alegerea caşului din zer, aşezarea lui în

cârpă la scurs, toate cereau timp. Şi cum tata nu prea avea

răbdare, scandalul fu gata. Dacă-i pusese nevoia să secere

laolaltă…

Mie îmi plăcea la lucru aici că în capătul dinspre sat

al locului era păşunea pe care ne hârjoneam cu ceilalţi cât

era vara de lungă. Dacă era iarbă îndeajuns. Dacă nu, pe

căile hotarului. Puteam coborî în vale după apă rece, că

Gârdanul ăsta avea atâtea izvoare care de care mai bogate

şi mai bune. Iar la amiază, când vacile erau slobozite din

jug să mănânce, iar Ilie se odihnea şi el, puteam da o fugă

şi până la ochiuri să mă dau oleacă huţa. Că de culcat eu

nu mă culcam niciodată afară la câmp ca nu cumva să se

ridice vreun nor ameninţător şi să mă surprindă acolo. Că

oriunde aş fi fost, în orice parte a hotarului, mai de aproa-

pe sau mai de departe, când vreun nor bezmetic ce se uita

la mine nu ştiu cum, o rupeam la fugă acasă. Să mă as-

cund. De frică făceam asta. Îi lăsam pe toţi acolo şi tun-

de-o! Putea să se tot roage ceilalţi de mine să rămân…

Când mergeam cu vacile la păşune, nu aveam altă

cale de ajuns acolo decât peste Podul Gârdanului. Un pod

nu prea mare, dar binişor ridicat deasupra apei ca la ploile

mari să nu se poticnească viitura. Era din beton, din

ţiment, cum îi ziceau ai noştri. Se vedea că era destul de

nou, că nu fusese de multă vreme plantat acolo. Era sin-

gurul pod de beton de peste toate apele ce tăiau hotarul.

Celelalte erau de lemn, şi pilonii, şi traversele. Acesta fu-

sese făcut, îmi spunea moşu, de stat, atunci când au con-

struit drumul de la Sibiu la Blaj, îndată după bătaia dintâi.

Că altfel, de unde puterea să-l facă satul!

Ce mă intriga, ridicându-mi mereu semne de între-

bare, erau balustradele. Avea trei stâlpi pe o parte şi trei

pe cealaltă. Legaţi între ei printr-o bară metalică. Erau de

ajuns, că valea nu era largă. Numai că doi, de la cea din

sus, erau desprinşi de la locul lor şi răsturnaţi într-o rână.

Şedeau de o parte şi de alta a podului ca nişte cerberi, că

de la distanţă chiar cam aşa arătau. Erau primul şi ultimul

dintre ei, doar cel de la mijloc stătea nemişcat la locul lui.

De ce? Ce-or fi păţit ăia doi? Şi de ce numai ei? Răspun-

sul îl aflai după multă vreme de la tata.

Dincolo de vale, sub coasta ce suia pieptiş la locul

lui Lia-baci, se întindea o pajişte de toată frumuseţea. Ce

te-ndemna să faci acolo popas.

Veniseră ruşii. În drumul lor către Berlin, coborând

dinspre Sibiu, au găsit cu cale să poposească tocmai aici.

Pe pajiştea noastră. Până ce or primi ordin de plecare mai

departe. Voiau să-şi sporească proviziile?! Făceau popa-

sul înaintea vreunui atac decisiv? Asta n-aveam de unde

să ştiu, câtă vreme şi-n casa şi curtea noastră avusesem

încartiruiţi soldaţi ruşi. Cu superiorii lor, de bună seamă.

Acolo, la podul Gârdanului rămăsese cea mai mare parte

a trupei, cu căruţe, cu maşini. Făceau de mâncare, se gos-

podăreau ca şi cum s-ar fi pregătit de-o şedere mai lungă.

Cum şi apa era pe-aproape…

Acolo fuseseră măcelăriţi boii lui Jinărel, boi mari,

frumoşi şi graşi. Doar ce se-ntorcea cu ei de la păşune. I-i

luaseră cu de-a sila şi duşi la cazan. Doar că nu-şi stricase

minţile, bietul om. Iar nevasta lui de-acasă, Firuţa, se

tulăia prin curte ca după mort. Îi pusese puşca în piept şi,

pas de te prinde cu ei! Mai ales că erau şi cu capul cam

plin tot timpul cât au stat pe la noi. De băutură. Asta o că-

utau înainte de toate prin sat, de cum sosiseră. De aia îşi

ascundeau bieţii oameni proviziile pe unde puteau, do-

seau fetele şi nevestele prin poduri, pivniţe şi cămeri. Te

puteai prinde cu rusul?

Urma să treacă pe acolo maşini grele, tancuri mari,

largi, cărora podul acesta nu le cam ajungea. Fusese con-

struit pentru care şi căruţe şi chiar şi pentru maşini. Dar

nu pentru maşini grele precum tancurile. Şi-atunci le-a

fost de ajuns o smucitură puternică, o cârnitură bruscă a

tancului în ei şi-ndată fuseseră daţi jos. Se pare că intrarea

şi ieşirea de pe pod îi cam încurca, de vreme ce doar cel

din mijloc rămăsese în picioare.

Bine că am scăpat doar cu atât!, îşi ziceau oamenii

satului, nemailuând în seamă stâlpii răsturnaţi.

Ioan POPA

T


29

POEZIE

ÎNAINTARE ÎN LUMINĂ

Înaintarea-n lumină

Încă din leagăn începe;

Cât trăieşti nu se termină

Şi-n noi cicluri reîncepe.

Zi de zi e învăţare,

În fiece devenire,

Noua-nvăţătură are,

În timp, o nouă-nflorire.

Spiritul şi-ntreaga fire,

Tot ce-au modelat părinţii,

Cântăresc în instruire

Şi în cultivarea minţii.

Înzestrările native

Sufleteşti şi de gândire,

Cer varii preparative

În orişice dăruire.

Învăţarea-i asumare,

Cu încredere deplină

Că ce-nveţi e-naintare

Permanentă în lumină.

SONETUL

COMORILOR VISATE

Nu-ţi faci comori privind la nori,

Colo în sferele cereşti;

Ci pe pământ, unde păşeşti,

Unde trudeşti din zori în zori.

Comorile ce le râvneşti

Nu-ţi cad din norii trecători;

Care te cheamă deseori

La vis şi tainice poveşti.

Dobândeşti comori visate,

Nu urmărind norii trecând

Şi-n poveşti imaginate,

Ci, după ce frămânţi în gând

Dorinţele asumate,

Le-nfăptuieşti zile la rând.

GAZELUL ÎNTREBĂRII Inerenta întrebare În tot ce cunoşti răsare; Este parte integrantă În răspunsuri, unde-apare Ca o nouă îndoială Şi îndemn în căutare. Întrebări apar oriunde: La răscruce şi-n urcare; În sfera spirituală Şi în cea de bunăstare; În simţire şi gândire Şi-acţiuni umanitare; În fapte neterminate Ce le creştem în valoare. Noul, de orice natură, E vremelnic şi-n schimbare; Fiece adevăr are Loc de-o nouă întrebare. DIN TRECUT Din trecut avem izvorul Sevelor spirituale, Din care şi viitorul Are energii morale. Sevele ereditare, Moşteniri în devenire, De-s trecute în uitare Este semn de rătăcire. Moştenirile uitate Semnifică o trădare; O formă de laşitate Şi o lipsă de onoare. Izvoarele ancestrale, Cu sevele culturale, Sunt repere naţionale, Fiind şi-n viitor vitale.

RONDEL FLORAL Tinde să preţuieşti floarea, Pentru-ntreaga ei menire. Peste ce ştii, prin simţire, Aroma, forma, culoarea, Structura şi-nfăţişarea, Şi-alte ce-i dau strălucire, Tinde să preţuieşti floarea, Pentru-ntreaga ei menire. De-i ştii şi fructificarea, Tendinţa ei spre rodire, Mai profund îi ştii valoarea… Pentru-ntreaga ei menire, Tinde să preţuieşti floarea. COMOARA AMINTIRILOR Ne rămâne, dup-o vreme, Alinarea sufletească, Doruri ce tind să te cheme La gândirea tinerească. Multe din fapte trăite, Felurite înfăptuiri, Cu timpul sunt regăsite Ca zestre între amintiri. Rămase în neuitare Timpurile petrecute, Ce-au avut încununare, Fac clipele mai plăcute. Faptele din tinereţe, Din vârsta împlinirilor, Dau adeseori bineţe La vremea amintirilor. Din speranţe efemere, Durate în înfăptuiri, Unele, cu precădere, Le-ai dăinuit în amintiri. Avem o zestre curată, Ce nu-i prada privirilor; Nici nu poate fi luată Comoara amintirilor.

Leon Sorin MUNTEAN


30

MUNTE VRĂJIT

IDA munte din Frigia

cu păduri de frasini

cunună de aur

unde caută zeii morţi

în nopţile reci

cu ochiul de taur

pe când se năştea Zeus

în pletele tale

vălurile şi reci.

Treceam prin grânele

coapte

ducând mirosuri

în adâncuri de ape

îndepărtate de timpuri

printre coloane

în miez de noapte

IDA munte vrăjit

În somn de moarte.

TOAMNĂ TÂRZIE

Din nord se rostogoleau peste case norii arginti

care aduceau în valuri ploile toamnei

odată cu ele veniseră zilele somnoroase

peste ochii obosiţi de lumina soarelui de vară

care să mă adâncească tot mai mult în ceţile plumburii.

Venise toamna, în parcul plin de roze

unde un câine abătut se ascunse sub o bancă

atunci, m-am apropiat de el

cu inima sfâşiată de corbii de pe cer

să pot sa-l mai mângâi încă o dată

până când gerul nu-l va zdrobi

sub talpa lui, cea rece a timpului.

L-am luat în braţe şi-am plâns ca un copil

poate şi eu eram un câine

care în miez de noapte străbăteam câmpurile moarte

pline de mucegaiuri verzi, roşii şi albastre

şi care mă afundau în toamnele târzii

aducând stropi de ploaie peste noi

să ne adoarmă în nopţile târzii

cu vise şi cu frunze arse.

CORBUL

În visul nopţilor blestemate

zburau peştii în apele învolburate ale cerului

bătând bolboacele cu aripile lor late

iar corbul cu ochiul de sticlă

veni să-mi facă nopţile albe.

Din depărtarea câmpului sălbatic

veni vânturile peste pietrele de foc,

potolind căldura nopţilor înstelate

iar pământurile sunt pârjolite şi arse

era pasărea care trece peste câmpurile boltite.

Atunci veniră corbul pe pragul ferestrei

şi-îşi scutură penele de argint

iar lumina serii se lasă spre orizont

în vârtejul dansurilor bacantelor nocturne

strivind ziua sub tălpile lor.

În fiecare noapte zbuciumată

când somnul se lasă peste ochiul obosit

tu corb blestemat al nopţilor înstelate

revii, revii mereu pe când luna răsare

în locuri de mine uitate.

Atunci treci prin fereastră cu ochiul de sticlă

când somnul se lasă peste trupul strivit

ca viermele ce-mi roade grinda casei mele

şi-mi baţi cu ciocul tău negru şi slut

şi-ncet, încet mă scufund în visul urât

al nocturnelor blestemate.

APOTEOZA PICTORULUI BRÂNCUŞI

Era anul Brâncuşi 2016

născut din flori de piatră

prin care curge seva divinităţii

iar păsările lui zburătoare

se-înalţă cu pliscul spre soare

planează peste ape curgătoare suave

prin universuri, în ceruri în noi.

„Pasărea măiastră” e vie

despică cerul în două

în zborul ei prea iute

din ea o lumină se răsfrânge – nouă

era arc, era zeiţă

în zborul lin în spaţiu

ne purta prin orele ei de vid

al nopţilor noastre târzii.

Tu „Broască ţestoasă”

înoţi în adâncuri de ape tulburi

ca „Noul născut”

din „Oul pentru orbi”

iar „Poarta sărutului”

naştere de vise-mpletite

ale vieţii tribute

ce se pierde-n timp pierdut

„Coloană fără de sfârşit”

în bolta cerului te-nfigi adânc

şi stai în ale tale forme ca un sfânt

iar eu te privesc veşnic.


31

„Himero” rămase din vechi timpuri

păzite de „Prometeul” de piatră

în somnul „Muzei adormite”

eşti înger ce coboară printre pietre

în zbor de noapte

ale „sărutului” divin

„Masa tăcerii” linişte divină

tu macini timpul şi stelele

în cele douăsprezece fragmente

mă aşez pe ele în liniştea bolţii

şi las să-mi cadă o lacrimă pe ele.

Când te aşezi la „Masa tăcerii”

şi toate astea aşezate

în cetatea de piatră a zeilor

Guggenhein, Guggenhein – infinit.

LA MALUL MĂRII

Stăteam pe ţărm şi priveam marea

cum din adâncuri venea spre mine în valuri

atunci veni un val

ducându-mă în orizonturi de ape

de unde priveam soarele care urcă pe cer

şi simţeam cum peste mine veneau valurile

eram o păsare, pasărea cu ochiul de sticlă

să poată vedea mai bine corăbiile

care spărgeau valurile.

Frigul pătrunse prin tălpile mele

care erau înfipte în nisipul mării

iar degetele scormoneau pietrele reci

din adâncul ochiurilor de ape

care se învolburau peste ochi

în valurile aducătoare de moarte.

Atunci îmi văd iubita în spuma de mare

ea mă cheamă – dar nu o puteam prinde

nisipul de sub tălpi îmi fuge

şi peştii săreau peste trupurile sufocate.

Veni corabia şi mă luă

ducându-mă în orizontul de ape

pe ţărmul înverzit

trezindu-mă din visurile blestemate.

HAIKU

Într-un târziu veni toamna

aruncase frunzele ruginite peste mine

păsările se înghesuiau una în alta

venise frigul şi-mi îngheţă scrisul pe carte.

să vină ploaia să mă ude

ca şi cuvintele care pătrund în mine

Atunci toamnele vor fi mai blânde

iar oamenii mai iubitori.

Să zbor în zori cu timpul

poate voi ajunge la capătul lumii

acolo, unde timpul s-ar opri

Voi descoperi lucrurile ascunse

ale întunericului.

PRIVIRI SPRE ORIZONTURI

Stăteam la malul mării împingând ochii spre orizonturi

şi iată deasupra mea pescăruşul

îşi caută peştele în spuma mării – albe

mare care se întinde departe de mine

pierzându-se în orizonturi luminoase

Pânzele vasului erau brăzdate de soare

le bătea vântul, ca braţul meu

înfipt în apa argintie a mării

căuta prin adâncuri timpul

iar privirea mea mă ducea spre orizonturi.

Atunci veni vaporul şi mă luă în zgomotul apei

plină de peşti argintii

deasupra mea norul care se rostogolea

lăsând picuri de apă peste ochii mei obosiţi

de atâta căutare în adâncuri oarbe

pe când stăteam înfipt în ţărmurile de oglinzi

Vâslaşul cu capul pe hublou, ascultă zgomotul adâncu-

rilor

pasărea cădea pe drumul meu sfâşiat

de ţipătul lor care se înnoda în văzduh.

Atunci mă trezi vântul, aruncând spuma mării

peste ochii mei obosiţi, de atâta privire spre orizonturi

iar somnul meu se amestecă cu apa

aducând valul spre mine

împingându-mă în sălbăticiile nopţi stâncoase

pline de vise de gheaţă.

PORTRET

Eu sunt cel ce sunt

cu ochii plini de culoare

Eu sunt cel făcut

Să fiu plin de soare.

SPAŢIUL FORMEI

Formă mă cuprinzi într-un întreg

iar eu te percep ca esenţă a sufletului meu

eşti învelişul simţurilor mele

relief fără formă, eu plec.


32

Contrastul te-nconjoară

în el tu vezi chipul meu întreg

plăcerea ţipătului de durere

inteligibilitatea empirică ce se pierde.

Formă deschisă, formă închisă a tăcerii

imagini rătăcite peste dealurile-n flăcări

înfometate de vise nevăzute

forme de contraste, configuraţii, juxtapuneri.

Tu eşti sentimentul fericirii

ce cuprinzi spaţiile noastre astrale

ne cuprinzi cu dragostea femeii în amurguri

formă prelungită, alungită-n soare.

Eu mă amestec printre forme-n spaţiu

ca pasărea-n văzduh ce cântă

căci forma mea greoaie

mereu, mereu mă urmăreşte încă.

ISTORII

Eram un gânditor

pluteam în adâncuri de ape

pătruns de misticismul

simbolului de moarte.

Acolo unde piramida lui Kheops

stă cu vârful înfipt în soare

înconjurat de cele Zigurate

ieşind din ele în văpaia timpului

în albastrul cerului cu toamne.

Timpul scurse peste ele

iar ochiul meu le privea în verde

Dar nu sunt verde – zise faraonul

pune mâna pe coasta mea

Şi atunci căzuse steaua

înlăuntrul sufletului meu.

Piatră străină de mine

mă împingi în adâncuri – istorii

Cu pietre din mine

răscolesc trecutul în vorbe

Şi le aşez încet peste vechii egipteni

ca simbol al patimilor potrivnice omului

aruncând furtuna nisipurilor

peste întunericul visului lor.

VENUS DIN MILO

Te-ai născut din mine

în privirea care te-a cuprins

Tulburându-mi sufletul în adânc

în visul orelor – secunde

al palidelor vise ce s-au stins.

Tulburătoare ţi-e frumuseţea

a formelor de graţie pline

ce vin din depărtare-n aproape

ca valul de ape pline.

Eşti ca raza înfiptă-n soare

să sfarmi lumina ochilor târzii

Eu iţi descriu chipul în curbe

ale feţei palide de sine.

Ispititoare fiinţă în vis de noapte

în proporţii zămislite din izvorul fericirii

Cu glezne de mătase înfipte-n pământ

Cu privirea ta de gheaţă ne priveşti şi ne înfrunţi.

Formele-ţi sunt pline de graţie

ca-n visul lui Apolo le ascunzi

Privirea-ţi cade-n depărtare

În sufletul meu ce s-a aprins.

Nălucă de frumuseţe ce nu moare

din adâncuri de ape târzii

Zeiţă a frumuseţii divine

pe luciul apelor pustii.

EMBLEMA

Şi iată o pasăre străpunsă

lipită pe o foaie de carte

devine deodată

o emblemă pe o cetate

Din scut o săgeată un coif de aramă

Pus pe o foaie de piatră

Devenise deodată

Blazon deasupra pe o poartă.

HAIKU

Globulele roşii din sângele meu

Sunt stele mişcătoare pe cer

Sângele albastru spaţiul eului meu

E spiritul din mine ce fuge mereu.

*

Dumnezeu mi-a dat puterea ochilor

Să descifrez culorile-n lumină

Dar lumina nu o pot vedea

În tabloul cu nocturne.

Nicu STANCU


33

VIAŢA CĂRŢILOR

150 DE ANI DE LA POPASUL LUI MIHAI EMINESCU LA BLAJ

anifestarea din 26 iunie a.c., de la Cră-

ciunelu de jos, a avut în sine un amplu

scop cultural: punerea în scenă a unui

spectacol de mare ţinută a fost prilejuită de oma-

gierea popasului blăjean al celui mai important

poet al nostru, din vara anului 1866. La temă, a

fost lansată a doua ediţie a volumului Eminescu şi

Blajul, semnat de universitarul Ion Buzaşi, apărut

la Editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca, fi-

nanţat de Primăria şi Consiliul Local Blaj şi firma

Transilvania Production.

Născut în judeţul Cluj, proaspăt absolvent al

filologiei clujene, tânărul Ion Buzaşi ajunge profe-

sor la Blaj, prin repartiţie guvernamentală. Nu ştia

despre Blaj mai mult decât învăţase din manualele

şcolare, la cursul de literatură română veche şi din

poveştile tatălui său, învăţătorul Ion Buzaşi. Cu-

noştea, aşadar, chestiuni generale, pe care un inte-

lectual le ştie la modul general când vine vorba de

un oraş cultural. Nu era, prin urmare, deloc încân-

tat de această descindere. Numai că în viaţa fiecă-

ruia, la un moment dat intervine miracolul. Trăiau,

în vremea aceea, la Blaj, vechii profesori instruiţi

pe linia Şcolii Ardelene, scoşi de la catedră de re-

gimul comunist: Ştefan Manciulea, Dionisie Po-

pa-Mărgineni, Nicolae Albu, Radu Brateş, Ioan

Miclea, Iuliu Moga şi alţii. Buni cunoscători ai is-

toriei, conştienţi că prigoana lor este una nedreap-

tă, profesorii vechi ai Blajului au citit în proaspă-

tul profesor de literatură pasiunea lui pentru istorie

în general, pentru istoria literară în special, şi, în

ciuda rezervei lor în faţa necunoscuţilor, în cele

din urmă l-au acceptat, contribuind generos nu

doar la formarea unui bagaj de lecturi necesar, ci

şi la construirea carierei sale, probabil în speranţa

că nu-i va uita. Şi nu i-a uitat. În 50 de ani de acti-

vitate didactică şi publicistică, profesorul Ion Bu-

zaşi s-a îngrijit de personalităţile Blajului, atât de

cei pe care i-a cunoscut personal, cât şi de ceilalţi,

extrem de importanţi pentru evoluţia culturală, po-

litică şi socială a românilor din Transilvania: Ino-

chentie Micu Clain, Petru Pavel Aron, Grigore

Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Ma-

ior, Timotei Cipariu, Ion Micu Moldovan, Augus-

tin Bunea, Nicolae Comşa, Ion Brad şi mulţi alţii.

În mod similar, profesorul Ion Buzaşi a concentrat

în volumul aflat azi în discuţie momentul blăjean

al lui Mihai Eminescu, răsturnând astfel punctul

de vedere şi acuzele celor care se încăpăţânează să

vadă în Blaj oraşul care nu l-a primit pe Luceafăr

ori care l-a blamat prin studiul canonicului Ale-

xandru Grama.

Volumul este structurat pe 12 secţiuni, din ca-

re ultima desfăşoară o bogată bibliografie la temă.

Celelalte 11 sunt gândite progresiv şi concentric,

M


34

explicându-se unele pe altele, adăugându-şi

lămuriri, informaţii, argumente. Astfel, primul ca-

pitol, De aici a răsărit soarele românilor, prezintă

Blajul, oraşul simbol al latinităţii noastre. Al doi-

lea arată de ce şi când a venit Eminescu la Blaj

urmând îndemnul profesorului Aron Pumnul. Al

treilea capitol însumează mărturii ale blăjenilor

care l-au cunoscut pe Eminescu: Fi-

limon Ilea, Ştefan Cacoveanu, Mi-

hail Străjan, Elie Damian Domşa,

Grigoriu Dragoş, Iacob Onea, P.

Uilăcan, A. Uilăcan, I. Orga, N. Pe-

tra-Petrescu. Al patrulea se axează

pe receptarea poeziei eminesciene

la Blaj, punând faţă-n faţă pamfletul

antieminescian al doctorului cano-

nic Alexandru Grama cu studiile

dascălilor blăjeni Elie Dăianu, Al.

Ciura, Toma Cocişiu, Ştefan Man-

ciulea, Radu Brateş. Capitolul al

cincilea urmăreşte ecouri blăjene în

creaţia eminesciană şi poezii scrise

în perioada blăjeană. Capitolul al

şaselea pune în lumină cunoştinţele şi concepţia

lui Mihai Eminescu despre oamenii de vază ai

Blajului: Gheorghe Şincai, Aron Pumnul, Timotei

Cipariu, Andrei Mureşanu, George Bariţiu, strâns

urmat de capitolul al şaptelea, care subliniază afi-

nităţi cu Ion Budai-Deleanu, Avram Iancu, Aron

Cotruş. Capitolele al optulea şi al nouălea sublini-

ază semnificaţiile popasului blăjean văzute de Ni-

colae Iorga şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, dar şi

evocat de poeţi. Capitolul al zecelea observă nu-

mele eminescian al Blajului – Mica Romă – dis-

cutat de Mircea Eliade, N. I. Herescu şi Alexandru

Balaci, iar ultimul capitol redă o convorbire cu

eminescologul D. Vatamaniuc, cel care susţine

originile blăjene ale familiei

Eminovicilor.

Eforturile depuse o jumătate

de veac de profesorul Ion Buzaşi

nu au rămas fără urmări. Numeroşi

elevi, studenţi, doctoranzi au studi-

at şi studiază în continuare pe linii-

le de cercetare lansate de domnul

profesor în linişte şi cu chibzuinţă,

pe urma spuselor lui Timotei Cipa-

riu, desprinse dintr-o scrisoare că-

tre Bariţ: Multe alte locuri din ro-

mânime au şi au avut cu sute de ori

mai multe mijloace de a lucra pen-

tru literatură, cler, naţionalitate,

decât Blajul, şi n-au făcut mai mult

decât Blajul, de n-au făcut nemica. Mulţi alţii au

ştiut striga asupra Blajului, carii n-au avut nici

drept de a striga, de începea a căuta întâi în sine.

Şi într-adevăr, mai pre mulţi am aflat lucrând din

cei ce-au tăcut, decât din cei ce-au strigat. Blajul

mai mult au tăcut decât au strigat, dar Blajul tot

au făcut măcar cât de puţin, că în Blaj au fost

oamenii cei mai aprinşi cu zelul neamului său, ca-

rii n-ai lipsă să ţi-i număr. Acel duh cred că încă

n-au pierit din Blaj şi va lucra tot aşa cum au lu-

crat acei de la care l-au luat, măcar că formele şi

obiectele din afară se schimbă… (p. 27). Se află în

aceste cuvinte o mărturisire de credinţă la care

universitarul Ion Buzaşi a aderat fără rezerve, ju-

când cartea cercetării oneste, de amănunt.

Marcela CIORTEA


35

LUMEA DE LÂNGĂ NOI*

dresată

1nepoţilor, după mărturisirea autorului,

cartea lui Vistian Goia, Necuvântătoarele de

lângă noi, apărută recent la Editura Napoca

Star, este, ca mai toate cărţile de acest fel, un elogiu

adresat animăluţelor din imediata apropiere a celor

mari şi mici, încălzindu-le inimile şi

înviorându-le existenţa. Nu e mai puţin

adevărat că tot la fel de bine pot trimite,

atunci când sunt în suferinţă, unde de du-

rere şi întristare celor de aproape, ce cu

greu pot fi surmontate. Mânzocul lui Nu-

ţu, cu dispariţia lui, lasă o aşa durere în

inimile celor de faţă şi mai cu seamă în

cea a copilului că orice vorbă sau încerca-

re de îmbărbătare ar fi fost de prisos: Un-

chiul mă mângâie pe cap şi mă obligă să

beau de câteva ori vin din damigeană.

Apoi m-am învelit cu pătura din sanie şi

nu am mai scos un cuvânt tot drumul spre

casă (Mânzocul unchiului Nuţu). Cum şi

broscuţa Mady, din povestioara Singură-

tatea broscuţei Mady, cu sfârşitul ei nu

mai puţin tragic, încheindu-şi viaţa sub

roţile unui camion, înduioşează până la lacrimi pe toţi

cei cărora le fusese companioană până nu demult. În

schimb, oiţele din cântecul atât de îndrăgit al Ciobăna-

şului cu trei sute de oi fac să vibreze sufletul nepoţicii

de cum aude cele dintâi frânturi ale lui (mioriticul din

noi!), cum şi pescăruşul de care preajma e plină acolo

în orăşelul vieţuirii lor, la Dieppe, pe malul Mării Mâ-

necii, animă floarea cea vie a pământului, rudă bună cu

vântul şi cu marea, a micuţei Diana, care ar vrea să-i

pipăie penele albe, ciocul lung şi roşu, dar nici unul nu

se opreşte (Pescăruşul de pe catarg). Pentru nenea

Sandu cuştile câinilor de pe malul celălalt al Someşului

par a fi celule ale oamenilor captivi de la Gherla: Ase-

mănător copiilor, şi câinii ar fugi, ar sări şi s-ar zben-

gui în preajma stăpânilor, dorind să aibă şi ei un strop

de libertate precum fiinţele umane. De aceea e o pros-

tie, spunea dascălul, să-i închizi în nişte cuşti ca pe

hoţi şi pe criminali (Lacrimile lui nenea Sandu).

Iubire, bucurie, zburdălnicie, trăiri de vis edenic,

de dulce confuzie între real şi imaginar se degajă din

mai toate povestirile volumului. Căci pentru el, bunicul

înconjurat de nepoţi, lumea pare mai împlinită, satis-

facţiile ce i le oferă împrejurările de moment, par mai

puternice faţă de cele ale celor din jur, ce tânjesc, cu

copiii strămutaţi peste mări şi ţări, după o aşa priveliş-

te: Pe faţa franţuzoaicelor se poate citi un sentiment de

regret şi melancolie. Într-adevăr, rar se văd bătrâni

autohtoni împingând cărucioare cu nepoţei (Pescăru-

* Vistian Goia, Necuvântătoarele de lângă noi, Editura Na-

poca Star, Cluj Napoca, 2016

şul de pe catarg). Nu e mai puţin adevărat că şi autorul

povestioarei ar fi trăit aceeaşi stare pe aleile parcului

din Gheorghienii Clujului, cu odraslele strămutate pe

locuri străine şi aşa depărtate, încât s-ar fi putut lua de

mână cu cei pe care acum îi compătimeau şi unii şi cei-

lalţi cu memoriile întristate, tre-

când printr-o lacrimă amintirile

tinereţii. Cum şi pe cele ale co-

pilăriei, al celui mai frumos lu-

cru pe care omul l-a avut şi pe

care l-a pierdut pentru totdeau-

na.

Relaţia bunicilor, cu caierul

spre sfârşite, şi nepoţi, abia în-

cepând a şi-l toarce, par a ex-

prima dorinţa de întoarcere în

urmă a celor dintâi şi nevoia de

cunoaştere a celor din urmă.

Aşa încât, aflaţi la vârsta între-

bărilor, al începutului cunoaşte-

rii propriu-zise, nepoţii îi cople-

şesc cu întrebări nesfârşite pe

cei din jur: Da” cocorii unde se

duc, când se duc, tată-moşule?, întreba la vremea lui şi

nepoţelul lui Delavrancea. Aşa că, de când îi lumea as-

ta şi pământul copilul întreabă. Acum e rândul celor

alor lui să facă acelaşi lucru: De ce cocorii, rândunele-

le şi berzele pleacă din ţara noastră când se apropie

toamna ploioasă şi iarna friguroasă? Acolo, departe

cine are grijă de ele? De unde ştiu ele când se face la

noi primăvară, de se pot întoarce? (Iepuraşul din pă-

dure). Şi bunicul, răbdător, cu inima plină de satisfacţii,

le răspunde cu seninătate, căci prin ei bunicul capătă

sprijin bătrâneţilor lui, copiii, după afirmaţia unui înţe-

lept, fiind mâinile cu care ne prindem de rai!

Scrisul îngrijit, ca din totdeauna, este impregnat cu

uşoare unde de lirism, degajând pe alocuri un aer de

nostalgie, dând mai apăsat culoare imaginilor creionate

şi conducând pe cititor spre cunoaşterea unor lucruri

aparent banale, însă cu puternică încărcătură emoţiona-

lă.

De remarcat imaginile atât de sugestive şi de ex-

presive ce însoţesc fiecare text, imagini realizate în

alb-negru de fiica autorului, Cristina Goia. Folosind o

tehnică de lucru modernă, neoimpresionistă, autoarea

realizează imaginea prin alăturarea unor puncte de mici

dimensiuni pe care ochiul celui ce le priveşte este în

măsură să le reunească singur făcând asta de la o dis-

tanţă potrivită.

Ioan POPA

A


36

„ISTORICUL EPISCOPIEI ARMATEI” DE PREOT DR. PETRU PINCA

mpresionantul volum „Istoricul Episcopi-

ei Armatei (cu sediul la Alba Iulia), între

anii 1921 – 1948”, scris de preot dr. Petru

Pinca, a fost tipărit în 2013, la Editura Reîn-

tregirea, Alba Iulia, cu binecuvântarea

Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, arhiepiscop

al Alba Iuliei.

Pasiunea ştiinţifică ce a dus la realizarea

acestei cărţi a rezultat din satisfacţia intelectu-

ală pe care autorul (preot ortodox în Blaj) a

trăit-o în timpul cercetărilor în arhive şi în bi-

blioteci, pentru elaborarea tezei de doctorat,

ce a fost întocmită sub îndrumarea părintelui

profesor universitar dr. Alexandru Moraru din

cadrul Facultăţii de Teologie a Universităţii

„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Autorul a cer-

cetat şi a folosit documente importante din

Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe

Române, din arhive militare

din ţară, din arhive judeţene,

din biblioteci cu un patrimo-

niu naţional valoros.

Tematica volumului, in-

clusiv a lucrării de doctorat,

a avut în vedere „simfonia

bizantină”. Ce înseamnă

aceasta? „Simfonia bizanti-

nă” se referă la „colabora-

rea” dintre Stat şi Biserică

care a existat de-a lungul se-

colelor, în tradiţia răsăritea-

nă, bizantină. Referinţa este

clară, la obiceiul conform că-

ruia acolo unde se afla dom-

nul-voievodul se afla şi vlădica. Domnitorul

ocroteşte biserica, iar clerul şi credincioşii se

roagă pentru stăpânirea ţării, pentru ca să fie

apărată de „vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi”.

Titlul lucrării „Istoricul Episcopiei Arma-

tei (cu sediul la Alba Iulia), între anii 1921 –

1948”, după cum specifică autorul în „Intro-

ducere”, ilustrează „în mod fericit armonia şi

spiritul de solidaritate create între cele două

instituţii naţionale – Armata şi Biserica –

precum şi modul cum fiecare dintre ele, de pe

poziţie proprie şi-a adus aportul la obţinerea

succesului, ori a gustat din cupa amară a în-

frângerii, plecând steagul în faţa unui adver-

sar mai redutabil” (p. 11).

În prima parte a sec. al XX-lea, s-a înfiin-

ţat la noi, la Alba Iulia, Episcopia Armatei

Române, cu o istorie frumoasă, deşi zbuciu-

mată, ce a fost desfiinţată în anul 1948. Cei 27

de ani de fructuoasă şi binecuvântată conlu-

crare între Armată şi Biserică sunt cercetaţi de

părintele dr. Petru Pinca. Cercetarea finalizată

este structurată şi înfăţişată în şapte capitole

speciale, la care se adaugă o introducere şi

concluziile. Toate cu solide note de referinţă

şi de conţinut. Se cuvine să

evidenţiem cele 20 de pagini

de bibliografie, cele 50 de pa-

gini de ilustraţii, fotografii şi

documente, plus lista de lu-

crări ştiinţifice publicate ale

preotului Petru Pinca, ar fi

fost binevenit şi un indice de

nume.

Revenind la partea sub-

stanţială a cărţii (451 p., for-

mat A4), atenţia cititorului şi a

cercetătorului se îndreaptă

spre capitolele referitoare la

„Biserica străbună şi oştirea

română în istorie”, „Înfiinţa-

rea Episcopiei Armatei”, „Ierarhii Episcopiei

Armatei”, „Clerul militar ortodox în timp de

pace. Îndatoririle şi atribuţiile preoţilor”,

„Rolul clerului militar ortodox în vreme de

război. Privire de ansamblu asupra activităţii

preoţeşti”, „Mărturii ale superiorilor biseri-

I


37

ceşti şi laici”, „Desfiinţarea Episcopiei Arma-

tei”.

Multe şi interesante idei ne-au atras aten-

ţia şi am dori să le menţionăm, dar din păcate

spaţiul nu ne permite. Totuşi vom insista asu-

pra câtorva. În subcapitolul „Armata şi Bise-

rica în secolul al XV-lea”, din primul capitol

menţionat mai sus, părintele Petru Pinca pre-

zintă doi domnitori „cu longevităţi remarcabi-

le”, Alexandru cel Bun (1400-1432), „creştin

desăvârşit, dar şi un diplomat abil, cu mare

dragoste faţă de valorile sacre ale bisericii şi

neamului” şi Ştefan cel Mare (1457-1504), în

timpul căruia „legătura dintre Armată şi Bise-

rică va căpăta dimensiuni nemaiîntâlnite”.

Relaţia dintre Sfântul Voievod Ştefan şi mi-

tropolitul Teoctist a fost una de notorietate,

aşa cum apreciază Nicolae Iorga în volumul

„Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii reli-

gioase a românilor” (1928).

Toate capitolele sunt interesante prin in-

formaţiile inedite oferite şi riguros organizate,

cu argumente bazate pe documente. Cel mai

cuprinzător capitol este cel care prezintă viaţa

şi activitatea ierarhilor Episcopiei Armatei: dr.

Vasile Saftu (1896-1922), Justinian Teculescu

(1865-1932), dr. Ioan Stroia (1865-1937), dr.

Partenie Ciopron (1896-1980). La fiecare ie-

rarh au fost evidenţiate biografia, activitatea

administrativ-gospodărească, activitatea misi-

onar-pastorală, activitatea cultural-teologică,

activitatea naţional-patriotică şi activitatea

ecumenistă.

Primul episcop ales al Armatei a fost Va-

sile Saftu, dar acesta n-a ajuns să fie hirotonit

ierarh, pentru că între timp a murit. Primul

episcop hirotonit al Armatei Române este

Justinian Teculescu, prilej de mândrie pentru

noi care ştim că a plecat de pe meleagurile

covăsnene, prezentat în peste 40 de pagini,

„un aprig luptător pentru apărarea patrimo-

niului sacru al neamului românesc” (p. 167)

Substanţiale ca informaţie, dar şi ca nu-

măr de pagini sunt capitolele care evidenţiază

rolul clerului militar ortodox atât în timp de

pace, cât şi în timp de război. Părintele Pinca

s-a aplecat cu deosebită curiozitate, specifică

cercetătorului avizat, asupra problemelor refe-

ritoare la îndatoririle şi atribuţiile preoţilor,

asupra activităţii preoţilor slujitori în Armata

Română. Multe subcapitole trezesc, chiar prin

titluri, o mare curiozitate: „Aspecte etice”,

„Amestecul preoţilor militari în parohii”,

„Aspecte negative. Preoţi problemă în Arma-

tă”, „Aspecte ecumenice”, „Ostilităţi gazetă-

reşti vizavi de participarea preoţilor la războa-

ie”, „Activitatea călugărilor şi călugăriţelor în

primul război mondial”, „Incidente şi diver-

genţe trecătoare între preoţi, ofiţeri şi medici

militari” etc.

Autorul încheie cu amărăciune şi nostal-

gie volumul, în finalul Concluziilor, după

prezentarea desfiinţării Episcopiei Armatei:

„Aici se încheie un frumos episod de istorie

românească, în care două instituţii de frunte

ale Ţării – Armata şi Biserica – şi-au jertfit şi

subordonat de bună voie toată energia mora-

lă şi puterea de sacrificiu, slujirii interesului

naţional” (p. 413).

O carte interesantă ce înfăţişează cu talent

şi acribie ştiinţifică o pagină de credinţă şi de

istorie românească. Felicităm autorul,

dorindu-i succes în a continua munca de

cercetare a istoriei naţionale şi a credinţei

noastre ortodoxe.

Luminiţa CORNEA


38

PANOPTICUM SUBIECTIV ASUPRA CĂRŢII

SINDROMUL DE EXALTARE ÎN SUD-ESTUL NOII EUROPE1

criitorul

1Nicolae Suciu ne pune în mână o car-

te despre nevoia de dezmorţire a minţii într-o

societate în care manipularea persoanei a devenit

artă modernă, o radiografiere subtilă a societăţii şi

a şcolii de azi, diagnosticate prin sindromul de

exaltare. Titlul ales nu implică neapărat o boală,

doar că ignorarea simptomelor va conduce inevi-

tabil la un colaps existenţial.

Sindromul de exaltare în Sud-Estul Noii

Europe este un roman în formulă alegorică care

oferă o reprezentare postde-

cembristă a şcolii româneşti

şi a societăţii tranziţiei, până

în pragul zilei de zi. Pentru

ca reuşita picturii, cu accente

suprarealiste, să fie desăvâr-

şită maestrul cuvântului a lu-

at în mână penelul pamfletu-

lui. Astfel reuşeşte să fie tă-

ios fără să fie criticat pentru

lipsă de maniere. Cu măsura

cuvântului pentru a nu fi

acuzat de intoleranţă, de ne-

măsură. Biciuieşte cu can-

doarea celei mai elegante şi

eficiente săbii care a fost

vreodată folosită în cruciade-

le lumii, anume condeiul. Fi-

rul epic este construit în jurul

dascălului Dinu Grama, un

alter ego, pare-se, al scriito-

rului, privit din postura de di-

rector şcolar. Dinu face o

analiză retrospectivă prin vocea interioară a con-

ştiinţei asupra societăţii şi a şcolii. Sistemul alam-

bicat şi nefuncţional, cu metehne împrumutate din

vechiul regim, este dublat de manipularea actuală,

sub umbrela globalizării, prin conformizare şi uni-

formizare, prin confort.

Este o carte virulentă la adresa societăţii ro-

mâneşti de azi care promovează nonvaloarea, ser-

vilismul, nepotismul, favoritismul, susţine medio-

critatea şi se supune fără cârtire standardelor euro-

pene, modelelor străine care nu au substanţialitate

şi funcţionalitate prin suprapunerea pe reliefurile

realităţii autohtone.

1 Nicolae Suciu, Sindromul de exaltare în Sud-Estul Noii Eu-

rope, vol. I, Editura Limes, Floreşti, Judeţul Cluj, 2016.

Scriitorul Nicolae Suciu face elogiul dascălu-

lui adevărat, el făcând distincţie între profesor şi

cadru didactic: profesorul trebuie să conţină în pi-

elea şi în carnea lui, neapărat şi un cadru didac-

tic. De cadrul didactic din el are nevoie, în primul

rând, ministerul, şi nu tocmai de profesorul din el.

Adică de faţeta exterioară a intelectualului. Ca-

drul didactic este exteriorul, profesorul este în in-

terior. Înglobează divinul, vocaţia. Substanţialita-

tea este partea nevăzută, de sub apă, a icebergului.

Şcoala şi profesorul au că-

zut în dizgraţie. Aceasta este

imaginea pe care mass-media

o promovează, injectând viru-

sul, repetând în multele minţi

plate şi inoculându-le ide-

ea-proteză. Dar autorul sinteti-

zează de la începutul romanu-

lui că orice om are în alcătui-

rea lui o suprafaţă plată, tran-

zitivă, şi una cu forme de relief

variate, reflexive. Prima se

poate verifica din exterior

foarte repede şi este terenul cel

mai dispus uniformizării minţii

umane. Cealaltă suprafaţă,

cea din interiorul omului, adi-

că cea format prin ani de lec-

tură şi de studio asiduu, mâ-

nă-n mână cu fiecare vis nu-

trit, nu se vede cu ochiul liber

şi ca atare este extrem de greu

de controlat, de uniformizat şi

chiar de format cu ajutorul actualelor mijloace

moderne de formare şi informare. Această supra-

faţă deţine vocile cu care stă omul adesea la ta-

clale. Iar apoi, mai departe: Profesorul care nu stă

de vorbă cu vocile lui interioare, înseamnă că n-a

fost niciodată dedicate meseriei de dascăl. Omul

care gândeşte devine incomod, omul cu reliefuri

interioare. Totdeauna relieful ascuns este mai greu

de intuit. Este omul profund, cum scria Mircea

Eliade în nuvela fantastică Nouăsprezece tranda-

firi, care, „ca şi Cosmosul, are mult mai multe di-

mensiuni decât cele pe care le-am învăţat la şcoa-

lă”; Eliade motivând sub forma unor reprezentări

teatrale, deloc bine privite de sistemul comunist,

găsirea unor căi de evadare, de acces la o libertate

S


39

absolută, prin smulgerea dintr-un timp şi spaţiu in-

ferioare, dintr-o realitate aplatizată, ca şi cea de

azi, când este sugrumată adevărata libertate şi

creativitate. În carte, Nicolae Suciu susţine că

aceşti oameni reprezintă un mare pericol social

pentru societatea care se antrenează, iată, pentru

globalizare. Profesorul susţine principiul nenor-

mativ: „Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia,

ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre”, îi

îndemnă apostolul Pavel pe creştini. Cu alte cu-

vinte, nu fiţi conformişti, nu vă potriviţi chipului

veacului, gândirii de turmă! Deveniţi persoa-

ne-evenimente, adoptând noi perspective; cu o

minte înnoită, vă veţi preface, veţi depăşi chipuri-

le, formele prestabilite. Noile perspective nu se în-

cadrează în tiparele existente, ele trimit la o ordine

transcendentă”1. Este acea gândire laterală pe care

a promovat-o Edward de Bono. Scriitorul face

trimitere la omul liber, cu sigiliu divin, care nu

poate fi contaminat, pentru că resorturile interioare

subtile îi asigură posibilitatea de a gândi liber şi

independent. Nu poate fi controlat. El poate fi

spontan. Se poate opune. El nu se aliniază norme-

lor. El este omul divergent. Nu poate fi înregimen-

tat. Şi despre acest om spune scriitorul că devine

incomod, constituie un pericol social şi pe motiv

că minţile lor nu mai pot fi coafate după noile

standarde destinate făuririi omului nou. Un alt om

nou, se pare, altul decât cel creat sub imperiul fri-

cii, cu deosebirea doar că cel de acum, din totali-

tarismul transparent, vorba lui Matei Vişniec, este

unul prin care manipularea fiinţei se face prin con-

fort, după cum intuia marele scriitor şi intelectual

britanic, Huxley.

Sindromul de exaltare în Sud-Estul Noii Eu-

rope este un roman cu accente polifonice. Auto-

rul, un bun mânuitor al limbajului, sondează relie-

furile adânci ale persoanei, care îşi ascultă vocea

interioară, care are conştiinţă, dialoghează cu pro-

pria persoană şi încearcă să îşi lămurească şi să

rămână fidel unor repere morale, prin meditaţie şi

contemplaţie căutând, în marea agitaţie a unei so-

cietăţi conformiste, să găsească echilibrul fiinţei.

Tăvălugul modernităţii trece violent peste o socie-

tate în tranziţie, prelungită, şi în acest măcel spiri-

tual, sunt pierderi nebănuite. Scriitorul încearcă să

tragă un semnal de alarmă. Şcoala îşi pierde din

autoritate. Frumuseţea limbii este căzută în primi-

tivism, secătuită de eleganţa şi frumuseţea expri-

1 Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi, Lumea văzută din Silicon

Valley, Editura Timpul, Iaşi, 2005, p. 163.

mării. Omul este încă înlănţuit de prejudecăţi, vră-

jitorie, incultură. Apar repetitiv pagini cu reclama-

ţii din partea părinţilor, adresate directorului şcolii,

prin care aceştia îşi manifestă nemulţumirea pen-

tru diferite situaţii în care copiii lor au fost acuzaţi.

Ironia este fină. Limbajul redă fidel lipsa de carte

a părinţilor şi cerinţele lor aberante, în redactarea

acestor reclamaţii. Îndobitocirea noii generaţii este

inevitabilă. Modul în care autorul alege să expri-

me această involuţie de-a lungul generaţiilor aces-

tui veac este original: Într-adevăr, nu-i nici un se-

cret: Omul cu jumătate faţă de bou a existat şi va

exista întotdeauna. Prin anii ‘57-58, când lumea

se-nghesuia să ajungă la circ, nu era altă distrac-

ţie mai mare, decât să-l vezi pe omul cu jumătate

faţă de bou […]. Pe vremea anilor ‘60-70 nimeni

nu se gândea că vor veni şi timpurile de acum,

când oamenii cu jumătate faţă de bou se vor în-

mulţi şi când vor putea fi văzuţi în voie pe stradă,

oriunde, în orice loc, în orice instituţie. Pot fi vă-

zuţi la şcoală, la bancă, în combinat, în uzină, în

biserici, la ştrand… […] Omul cu jumătate faţă

de bou, omul-bou cum i se mai spune pe scurt, şi

femeia-vacă, adică concubina lui, se pot şcoli, pot

ocupa funcţii de conducere, pot fi politicieni, avo-

caţi, judecători, piloţi, economişti, călăi, medici,

sudori, lăcătuşi, procurori, preoţi şi chiar parla-

mentari sau preşedinţi de ţară. E ca şi cum, între

timp, în 30-40 de ani de-atunci, pereţii circului

s-ar fi lărgit în aşa fel, încât habitatul n-ar mai în-

căpea nu numai pe o stradă, dar în niciun loc pu-

blic. Apoi, scriitorul, cu aceeaşi înverşunare satiri-

că, arată pericolul contaminării şi efectul bulgăre-

lui de zăpadă sau al mărului stricat în coşul de me-

re sănătoase: O trăsătură distinctivă a lumii de azi

este aceea că oamenii normali au ajuns să-i imite

servil, probabil din pură simpatie, pe oamenii-boi

[…]. Copiii oamenilor sunt în stare să renunţe

până şi la dinţii lor buni de om, ca să-l schimbe cu

dinţi de bou; sunt în stare să-şi facă diferite ope-

raţii estetice: să-şi implanteze o nară de bou, în

locul nării de om, un obraz gros de bou, în locul

obrazului de om, un ochi de bou în locul ochiului

de om, o freză cu breton de bou, în locul coafurii

de om...

Prin ceea ce scriu nu intenţionez să transmit

cititorului semnificatul operei, acea componentă

semiotică a corpusului scrierii: „Există tot atâtea

posibile interpretări ale Operei câţi contemplatori

sunt. Fiecare o înţelege şi interpretează,

transsubstanţiază în felul său. Opera, corp lumi-

nos, se reflectă în chipuri. E una şi contemplatorii


40

săi sunt mii şi fiecare crede că viziunea sa e singu-

ra”1. Vin în întâmpinarea celor interesaţi de carte,

cu un eseu despre cum am receptat eu opera şi

prin legăturile pe care le-am văzut între această

carte şi altele pe care le-am citit, scrise în formulă

alegorică şi cu iz de pamflet.

Sindromul de exaltare în Sud-Estul Noii Eu-

rope a profesorului Nicolae Suciu este o altă carte

Din ţara măgarilor2 a lui Ştefan Zeletin, de fapt

aceeaşi ţară a măgarilor, scrisă de această dată de

un dascăl, nu de un filosof-sociolog. Ceea ce le es-

te comun celor doi scriitori este măgăria pe care o

pun în discuţie, diferenţa este de nuanţă, dar şi de

conţinut. Astăzi sunt mai mulţi măgari decât po-

veri. Alegoria lui Ştefan Zeletin face referire la

măgari, iar cea a lui Nicolae Suciu la omul-bou.

Sociologul face o distincţie între măgarii de la sat

şi cei de la oraş, cu pretenţia celor de la oraş de a

avea lipul în suflet, iar cei de la sat pe trup: „potri-

vit cu măsura murdăriei lăuntrice, măgarii de la

oraşe alcătuiesc trei pături sociale deosebite:

măgăreii, măgarii şi măgăroii – ce se ridică cu atât

mai mult în cinste, cu cât e mai mare grosimea

măgăriei pe care o tăinuiesc în suflet”3. Este o altă

faţetă a Stultitiei4. La urma urmei e un pericol să

gândeşti cu mintea ta ori chiar o nebunie5.

Cartea scriitorului Nicolae Suciu vorbeşte

despre oamenii curajoşi care nu pot fi înregimen-

taţi, care au o gândire divergentă, creativă. Susţine

omul curajos, moral, bine pregătit, curat şi inco-

ruptibil, nepervertibil de o societate care distruge

autenticul, personalitatea: „Consider incompeten-

ţa, naivitatea, egoismul, răutatea, ignoranţa, lipsa

de orientare, frica, toate slăbiciunile ce slăbesc tă-

ria unui om, a unui popor ca pe cele mai mari pă-

cate de care ar trebui să ne lepădăm. A trecut tim-

pul şovăielilor în care ne-am făcut mulţi vinovaţi

de indiferenţă, de izolare, de nesinceritate”6. De

partea opusă a baricadei îi aşază: pe omul-bou, ca-

re imită, pe omul incult, pe cei săraci cu duhul,

apoi lumea promiscuităţii, a mizeriei, a celor care

1 Nicolae Steinhardt, Monologul polifonic, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 2002, p. 280. 2 Ştefan Zeletin, Din ţara măgarilor, însemnări, Editura Ne-

mira, 2006. 3 Ibidem, p. 43

4 Erasmus din Rotterdam, Elogiul Nebuniei sau Discurs des-

pre lauda prostiei, editura Aramis, Bucureşti, 2013. 5 Gabriel Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2016. 6 Dan C. Mihăilescu, Ce-mi puteţi face dacă vă iubesc!?,

Eseu confesiv despre Ioan Alexandru, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2015, p. 63.

caută în gunoaie şi viaţa i-a aşezat la coada socie-

tăţii. În vârful piramidei se află politicienii şi favo-

rizaţii, cei care sunt în interiorul Cercului, al pute-

rii. Vasi, tatăl parvenit, devenit inginer-şef la Insti-

tut, din fost mulgător la CAP, nou îmbogăţit de

carton, încearcă să îşi iniţieze fiul şi să îl introducă

în Cerc, pe Leonard, tânăr şcolit, dar acesta, ca şi

mentorul său, şi-a luat examenele doar cu sacoşa.

Un personaj bine conturat este un dascăl, Cuţari

din Cluj, care şi-a pierdut postul de profesor de

desen în urma unor probleme de familie, despărţi-

rea de soţie l-a afectat şi a ajuns să locuiască

într-un cavou, marginalizat de societate.

Toată societatea şi metehnele ei sunt puse sub

lupa scriitorului. Sunt puse sub condei clasă poli-

tică, şcoală, poliţie, televiziune, autorul scrie des-

pre dictator şi masacrul din ‘89, despre schimba-

rea clasei politice, favoritisme şi şpagă, evoluţia

capitalismului în forţă (construirea unui super-

market peste un cimitir), despre dotarea şcolilor

după standarde europene, pagini web, despre

foamea de concret, Caritas, groparii din cimitir,

ouă negre (euro), ţiganii de la tomberoane care fu-

rau fel de fel de obiecte pe care le vindeau în pie-

ţele second-hand (profesorul cumpără cărţi din pi-

aţă – Cel mai iubit dintre pământeni, prima ediţie,

recuperat din tomberoane de către ţigani: acum

profii ăştia au ajuns mai rău ca noi, ca groparii).

Toată viaţa pestriţă a societăţii tranziţiei este adu-

nată magistral între coperţile cărţii alcătuind un

panopticum satiric. Nucleul în jurul căruia autorul

a construit acţiunea este şcoala şi dascălul. Vocea

interioară ca filtru al conştiinţei care dă sens. Un

fel de ceasornic divin care arată timpul real. Omul

este complex. Are mai multe dimensiuni, cum

scria Ernest Bernea în Trilogie pedagogică.

Într-un peisaj cenuşiu al tranziţiei, cu ambigu-

ităţi şi transgresiuni sociale şocante uneori, cu de-

rapări severe, omul contemplativ, aşezat într-o po-

ziţie de belvedere, cu panoramă spectaculară, cu-

getă şi cu condeiul grav realizează o analiză dure-

roasă asupra societăţii în general şi asupra şcolii în

particular, iar diagnosticul nu este unul optimist:

Faceţi toate astea acum, la scara aceasta, mică,

fraţilor, pentru a vă obişnui cu ce o să vină peste

un an-doi. Atunci va fi prăpăd la scară mare. Şi

nu numai în toată ţara asta…

LÖRINCZI Francisc-Mihai


41

LICEUL TEHNOLOGIC „TIMOTEI CIPARIU” – MONOGRAFIE

nul 1966 marchează un moment fast din is-

toria învăţământului românesc din a doua

jumătate a secolului al XX-lea: se reînfiin-

ţează liceele industriale şi, părăsindu-se modelul so-

vietic al liceelor cu trei clase, trei ani de şcoală –

„desiatiletca” – se trecea la diversificarea învăţămân-

tului liceal aşa cum era în învăţământul românesc în

perioada interbelică. Iar Blajul,

care a fost încă de pe vremea

Episcopului Petru Pavel Aron,

întemeietorul de şcoală româ-

nească în Transilvania, unul

din cele mai importante centre

şcolare de pe întreg cuprinsul

românesc, revenea la tradiţiile

sale didactice, pentru că până

în 1948 anul nefastei Reforme

a învăţământului, la Blaj, urbe

scolastică, exista, pe lângă Fa-

cultatea de Teologie Gre-

co-Catolică, un învăţământ li-

ceal modern şi diversificat: li-

ceul realist-umanist „Sf. Vasi-

le”, care şi-a câştigat un renu-

me în învăţământul românesc

din Transilvania, şi după Ma-

rea Unire, în România, o şcoa-

lă normală de învăţători şi în-

văţătoare, ale cărei începuturi

datează din vremea lui Gheor-

ghe Şincai, un liceu comercial

şi, ce ne interesează în mod aparte pentru aniversa-

rea noastră un Liceu de Arte şi Meserii, care avea un

nume atât de potrivit, „Sf. Iosif” biblicul tâmplar sau

teslar, tatăl ocrotitor al lui Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Revăd cu ochii duioşi ai aducerilor aminte, toamna

anului 1966, când profesori şi elevi trăiau emoţia

„începutului de drum”, al nou reînfiinţatului liceu

industrial blăjean cu profil forestier. „Orice început

se vrea fecund” – spune poetul. De acest gând erau

stăpâniţi profesori şi elevi. Majoritatea profesorilor

se aflau la începutul carierei lor didactice, unii chiar

în primul an de activitate. Din lipsă de cadre didacti-

ce, unele catedre erau onorate de către profesori blă-

jeni din generaţia interbelică. Îi pomenesc aici cu

preţuire pentru că noi, dascăli tineri, am fost colegi

de catedră cu profesorul de limba şi literatura româ-

nă Nicolae Albu, unul din cei mai buni cercetători ai

învăţământului românesc din Transilvania, cu profe-

sorul de franceză Iacob Borcea, cu profesorul de ge-

ografie Emil Nireşteanu, cu istoricul Teodor

Seiceanu, autorul unor studii şi evocări din istoria

Blajului ş.a. Unii din aceşti profesori, urmând o tra-

diţie a învăţământului blăjean, erau şi preoţi. Cred şi

acum că această conlucrare între profesori tineri, de-

butanţi şi veterani ai învăţământului blăjean a fost

deosebit de benefică şi de rodnică. În primul rând

pentru noi profesorii tineri pentru că aveam în faţă,

aproape zi de zi în cancelarie modele umane, de ţi-

nută didactică şi veritabile

repere morale; apoi pentru

elevi – prin temeinica pre-

gătire ştiinţifică şi prin ex-

perienţă didactică, prin arta

de a fi, „aproape de elevi”

nerenunţând la exigenţele

unei pregătiri temeinice

pentru profesiune şi viaţă.

De curând, promoţia care a

deschis drumul liceului in-

dustrial blăjean şi-a aniver-

sat 45 de ani de la absolvi-

re. A fost o revedere cole-

gială emoţionantă, profe-

sori şi elevi aducându-şi

aminte de anii începutului

de liceu industrial evocând

cu preţuire şcoala şi pe

dascălii lor, pentru că – aşa

cum spunea unul dintre

profesori – indiferent ce

ajungem pe treapta socială,

în faţa foştilor profesori ne

simţim tot elevi. Îndemnat de cuvintele lor de recu-

noştinţă, le-am amintit această mărturisire a scriito-

rului Nichifor Crainic care consuna cu spusele lor:

„Nu pot suferi pe oameni care vorbesc rău despre

şcoala pe care au absolvit-o. Ei seamănă cu acei

monştri care vorbesc rău de mamele al căror sân l-au

supt. Aşa cum trenul ajunge la destinaţie pornind

dintr-o gară, la orice profesiune intelectuală se ajun-

ge prin şcoală”. O jumătate de secol în viaţa unei

şcoli înseamnă în primul rând bucuria unei aniver-

sări cu succese şi împliniri pe care volumul omagial

alcătuit cu această ocazie de dl. director adjunct pro-

fesor Ioan Laţiu, le consemnează documentat, pe ba-

za unor date de arhivă şcolară. Dar, inevitabil, sărbă-

toarea aniversării este umbrită de regretul plecării

dintre noi a unora, profesori şi elevi. Ne consolăm cu

versurile creştineşti ale aceluiaşi mare poet Nichifor

Crainic, care ne repetă şi ne asigură nădejdea învăţă-

turii evanghelice a unei alte vieţii în lumina cerească.

Întrebându-se: „Unde sunt cei care nu mai sunt poe-

tul răspunde: „Aripile lor mă doboară nevăzute în

A


42

zbor”; în strofa următoare răspunsul este mai limpe-

de: „S-au ascuns în lumina Celui Nepătruns”, ca să

culmineze cu răspunsul bufniţei, simbolul înţelepci-

unii, „oarba care vede în întuneric, tainele neprinse

de cuvânt: Când va cădea marele-ntuneric, vei ve-

dea!” Liceul industrial din Blaj a cunoscut într-o ju-

mătate de secol diferite schimbări de profil. Dar toa-

te cele 45 de promoţii au fost însufleţite de mândria

de a fi liceeni în Blaj, vechea cetate a culturii româ-

neşti, oraşul Şcolii Ardelene, oraş elogiat de Emi-

nescu şi de atâţia scriitori şi oameni de cultură care

au văzut în Şcolile Blajului adevărate şi binecuvân-

tate „fântâni ale darurilor”. O aniversare înseamnă

nu numai un bilanţ oricât de pozitiv ci şi promisiu-

nea unei continuităţi care să confirme această tradiţie

şcolară cu noi împliniri şi realizări. Acesta ar fi, în

perspectivă, cel mai potrivit omagiu adus unei şcoli

semicentenare, căreia pe limba dragă dascălilor blă-

jeni de odinioară îi urăm: Vivat, crescat, floreat!

Prof. univ. dr. Ion BUZAŞI Universitatea „1 Decembrie 1918”Alba Iulia,

fost profesor la Liceul Industrial Forestier din Blaj

în perioada 1966-1982

CUVÂNTUL AUTORULUI

u deosebit respect salut acest moment impor-

tant al şcolii noastre şi nu în ultimul rând a tra-

diţiei şcolii blăjene, am îmbrăţişat întâmpinarea

acestui eveniment din istoria acestei unităţi de învăţă-

mânt, unde îmi desfăşor activitatea de câţiva ani, am

rămas surprins de valoarea ei, pătrunzând în izvoarele

istorice de la înfiinţare şi până în prezent şi doresc ca

valoare ei să fie cunoscută de toţi cei care citesc această

monografie. Dacă celelalte şcoli ale Blajului au pregătit

atâtea valori ale neamului nostru, doresc să remarc că

Liceul Tehnologic „Timotei Cipariu” din Blaj, înce-

pând din anul 1930, a dat timp de 87 de ani mulţi învă-

ţători, maiştri, tehnicieni, operatori, proiectanţi, impie-

gaţi, contabili, subingineri, ingineri, subofiţeri şi ofiţeri

de armată şi poliţie, profesori, profesori universitari, in-

spectori, economişti, pictori, dar şi ce era mai impor-

tant pentru economia unei ţări – meseriaşi. Doresc să

amintesc că în perioada predecembristă, respectiv anii

1960- 1962, după încheierea procesului de colectiviza-

re, se pun bazele industrializării forţate a regimului dic-

tatorial. Se construiesc la nivel de ţară foarte multe

combinate de prelucrare a lemnului. Din lipsă de speci-

alişti, în această unitate de învăţământ se pregătesc

specialişti pentru toată ţara, dar şi pentru străinătate.

Din tabelele cu specializările şi elevii care au absolvit o

formă de învăţământ, deduceţi arealele şi regiunile ţării

de unde au venit elevi pentru a se pregăti pentru aceas-

tă ramură importantă a economiei româneşti. Pentru a

asigura buna funcţionare a noilor unităţi industriale se

prevedea dezvoltarea reţelei de şcoli profesionale şi

tehnice, care să pregătească cadrele de tehnicieni şi

muncitori calificaţi, necesare noilor obiective ale indus-

triei româneşti. La 1 ianuarie 1960 a început la Blaj

construcţia Combinatului pentru Industrializarea Lem-

nului, care a intrat în funcţie la 28 aprilie 1961. Paralel

cu construcţia Combinatului, în Blaj începe să funcţio-

neze o şcoală profesională cu profil forestier, care pri-

meşte primele promoţii în anul şcolar 1959-1960. Lăr-

girea continuă a reţelei industriale forestiere, necesita-

tea unui număr cât mai mare de muncitori calificaţi şi

tehnicieni pentru toate unităţile industriale din ţară au

determinat în vara anului 1960, transformarea şcolii

profesionale în Centru Şcolar Forestier. Pe lângă Şcoa-

la Profesională Forestieră, care pregătea muncitori cali-

ficaţi pentru meseriile de tâmplari mobilă şi articole

tehnice, tâmplari construcţii, maşinişti P.P.F., electrici-

eni, lăcătuşi mecanici, lăcătuşi mecanici auto – moto,

maşinişti de utilaje pentru construcţia drumurilor fores-

tiere, mecanici de utilaje pentru construcţii şi terasa-

mente, sudori. Pe lângă acestea funcţionează şcoala de

maiştri care pregăteau maiştri electricieni, maiştri in

fabricarea produselor din lemn, maiştri P.P.F., şi o

şcoală tehnică care a pregătit tehnicieni în produse se-

mifabricate superioare din lemn. Cerinţele agentului

economic fiind mai mari, s-a hotărât la nivel naţional

înfiinţarea liceelor. În anul 1965, s-a luat decizia de în-

fiinţare a liceelor de specialitate, care s-a pus în practi-

că între anii 1966 – 1967, în urma legii nr. 2/1966, pri-

vind înfiinţarea liceelor de specialitate, care intră în vi-

goare de la 01.07.1966, când s-au organizat 150 licee

de specialitate: industriale, agricole, pedagogice, eco-

nomice, capabile să acopere 50 de ramuri, cu durata de

5 ani, care, pe lângă pregătirea profesională asigură şi

cultura general necesară, aşa încât absolvenţii să se an-

gajeze în activitatea direct productivă sau să poată să

continue studiile în învăţământul superior. Primii lice-

eni au fost înscrişi in anul şcolar 1966/1967. De atunci

până în prezent au perindat pe băncile şcolii elevi care

au dorit să înveţe o meserie sau care au dorit să-şi con-

tinue studiile universitare.

Autorul

C


43

GEORGE ECHIM – DOUĂ VOLUME DE EXCEPŢIE: „LA CUMPĂNA

TIMPULUI. POEZII ÎNTOARSE” ŞI „NEÎNVINSUL. MACROACROSTIHURI”

u bucurie şi emoţie, anunţăm apariţia la

Editura EUROCARPATICA din Sfântu

Gheorghe a celor două volume de poezii

„La cumpăna timpului. Poezii

întoarse” şi „Neînvinsul.

Macroacrostihuri” ale lui Ge-

orge Echim, poetul-cântăreţ de

pe meleagurile Monorului, care

marchează a nouă perspectivă

tipologică a liricii contemporane

cu formă fixă. Întregul demers

creativ este explicat de autor

printr-un argument pertinent

asupra celor două volume în ca-

re propune o nouă formulă este-

tică, întreaga sa energie analitică

fiind subordonată intenţiei mo-

delatoare a versurilor ce transmit

lectorului puternice sentimente.

Această perspectivă inedită asu-

pra poeziei îl conduce pe Geor-

ge Echim spre o nouă etapă a li-

rismului prin abordarea şi rein-

ventarea în manieră ludică şi re-

flexivă a palindromului în poe-

zia „întoarsă”, gen anaciclică,

precum şi în poezia în

macroacrostih (dublu, tetra sau

octoacrostih).

Cele două volume se des-

chid cu aceeaşi adresare a auto-

rului către cititori deoarece aces-

tea au o serie de elemente comu-

ne: ambele cuprind câte 65 de

poezii întoarse, gen anaciclice,

însă fiecare cu particularităţi dis-

tincte; au fost publicate la ace-

eaşi editură; ambele stau sub zo-

dia autorului la împlinirea vârstei

de 65 de ani; ambele prezintă

elemente de noutate realizate cu

mijloace artistice diferite, proprii

fiecărui volum şi se încheie cu o

Addenda ce cuprinde principale-

le aspecte din viaţa şi activitatea

autorului. Dacă Prefaţa primului

volum este realizată de Mircea

Brenciu, membru al USR – Bra-

şov, pentru Prefaţa din al doilea volum semnează

prof. Ligia Dalila Ghinea – „Cuvântul doar mai

uneşte... Neînvinsul”.

În volumul „La cum-

păna timpului. Poezii în-

toarse” preocuparea majo-

ră, după cum mărturiseşte

George Echim, a fost „nu

forma redării, ci conţinutul

ei, cu o cât mai mare ac-

centuare a sensibilităţii”

prin crearea de imagini pu-

ternice, prin fantezia şi

elanul său creator. Cartea

este alcătuită din două

părţi, cu titluri sugestive

„Testamentare” şi „Călă-

torie”, care formează un

itinerariu spiritual al crea-

torului, ce reface legătura

cu sinele şi cu lumea exte-

rioară, sub semnul fiorului

religios. Creaţiile artistice:

Binecuvântare, Ziua ace-

ea, Cu credinţa nemuririi,

Întrupare, Bogăţie, Te rog,

Doamne..., Te iubesc, Ţa-

ră!, Timpul?, Iubire nes-

fârşită, Suflet de dor, Pri-

măvară?, Povaţă şi multe

altele, conturează un uni-

vers tematic variat, în care

poetul abordează o serie

de motive literare univer-

sale în manieră specifică,

asimilând filonul popular

şi concepţia eminesciană.

În poezia Închinare poetul

se adresează cititorilor în

mod direct, transmiţând o

stare de empatie afectivă:

„Cu iubire, bucurie/ Vă

închin o nouă carte,/ Măr-

turie ea să fie/ Prin timpul

care desparte...// Cartea

este importantă/ Iubirea-i

ce vă-ntregeşte,/ Să nu ui-

taţi niciodată/ Cuvântul

C


44

care zideşte.” Ca o particularitate a poeziilor din

acest volum se remarcă materialul sonor al limba-

jului, creaţiile lirice având o muzicalitate aparte,

materialul lexical putând fi uşor transpus în cân-

tec. Un exemplu în acest sens îl reprezintă versuri-

le: „Muzica... poezia.../ Ne aduc bucuria;/ Poe-

zia... cântecu’.../ Ne mângâie sufletu’.// Amândo-

uă-s veselie,/ Flori de gând şi armonie;/ Ne mân-

gâie în trăire/ Şi ne-nalţă în simţire.// Flori de

dragoste, alese,/ Toate din inimi culese,/ Iară cei

ce le creează/ Prin ele se-nnobilează.// Cântec,

poezie bună/ Ne bucură împreună/ Orice cântec,

cântecel,/ Poezia e cu el!* Orice cântec, cântecel,/

Poezia e cu el;/ Cântec, poezie bună/ Ne bucură

împreună.// Iară cei ce le creează/ Prin ele

se-nnobilează;/ Flori de dragoste, alese,/ Toate

din inimi culese,// Ne mângâie în trăire/ Şi

ne-nalţă în simţire;/ Amândouă-s veselie/ Flori de

gând şi armonie:// Poezia... cântecu’.../ Ne mân-

gâie sufletu’;/ Muzica... poezia.../ Ne aduc bucu-

ria.//” (Cântecul şi poezia)

Ca poezie întoarsă, gen anaciclică, practicată

simplu în primul volum, macroacrostihul

palindromic din volumul „Neînvinsul” presupune

întoarcerea versificaţiei discursului liric, adică re-

darea poeziei încă o dată de la ultimul vers la pri-

mul, ca în glose, ceea ce reprezintă o particularita-

te a tuturor creaţiilor lirice din această carte, indi-

ferent de numărul de versuri. Prin această repetare

a conţinutului în mod invers, se realizează o du-

blare a textului prin care se urmăreşte, de fapt ac-

centuarea expresivităţii şi a mesajului artistic tran-

smis de către autor celor care sunt interesaţi de

această nouă formă de scriere. Creaţiile artistice

sunt autentice şi inaugurează traseul parcurs de

autor după publicarea celor patru volume anterioa-

re de poezii „Identitate”, „Împliniri”, „Frumoasa

Cale” şi „Zori de amurg” menit să evidenţieze di-

versitatea şi complexitatea liricii lui George

Echim. Structurat în două părţi „Palindromuri în-

toarse” şi „Alte poezii întoarse şi neîntoarse”, vo-

lumul este darnic în modele de versificaţie şi ino-

vator prin faptul că George Echim creează un tip

nou de acrostih, în care două versuri încep cu ace-

eaşi literă, pe care îl desăvârşeşte prin

macroacrostihul palindromic gen anaciclic – o no-

utate stilistică a acestui gen literar. Pentru exem-

plificare am ales poezia TOT:

oţi şi toate se îndeamnă

uturor să dea de ştire:

menirea se întoamnă...

întoarcem la iubire?

otdeauna mi-am dorit,

imp de dor şi de iubit.

*

imp de dor şi de iubit,

otdeauna mi-am dorit.

întoarcem la iubire,

menirea se întoamnă?

uturor să dea de ştire,

oţi şi toate se îndeamnă.

Aşa cum remarca prof. Ligia Dalila Ghinea,

Tautograma de inspiraţie folclorică din finalul

volumului – Dorul şi dragostea, alături de poezia

Neînvinsul, închinată scriitorului şi filosofului

Marinică Popescu ne descoperă „un poet care şi-a

asumat rolul de creator.”

oru-i greu, dragostea-i mare,

e ele nu am uitare...

orul e de neuitat,

ragostea nu e păcat,

ar cu ele-s împăcat...

orul e melancolie,

ragostea e bucurie,

or şi drag să ne tot fie.

În final, rugăm cititorii, printr-un exerciţiu de

voinţă, să parcurgă versurile strofei de mai sus în

sens invers pentru a simţi forţa demiurgică a Cu-

vântului. Avem convingerea că ambele volume

sunt un „dar de suflet” al autorului pentru cititor,

căci după cum spunea George Echim „Scrisul

meu are un rost/ Doar... de tu îl preţuieşti...” (Citi-

torule...)

Prof. dr. Claudia OANCEA-RAICA

T

O

T

T

O

T

D D


45

POEZIA RELIGIOASĂ, ÎNTÂLNIRI CU DUMNEZEUL DIN CUVINTE

(Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească. O istorie comentată, Sibiu: Editura CronoLogia, 2016.

Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită. Prefaţă de prof. univ. dr. Ion Buzaşi. Coperta 1: Învierea Domnului – frescă,

Mănăstirea Ţeţu, jud. Alba)

aria-Daniela Pănăzan este consecventă, iu-

beşte poezia, iubeşte frumosul, e atentă la

fenomenul literar contemporan, la profun-

zimea unui sentiment pe o lacrimă de înger. După o

muncă pasionată, ea ne re-propune cartea Poezia reli-

gioasă românească. O istorie comentată, Sibiu: Editu-

ra CronoLogia, 2016, o panoramă a poeziei care pă-

trunde în fiinţa omului.

Din conceptul despre poezia religioasă dezvoltat

de Eugen Dorcescu, autoarea a reţinut în studiul ei: „în-

tre mistic şi religios există o diferenţă de arie şi intensi-

tate. Poezia mistică poate fi, la rigoare, şi religioasă,

dar poezia religioasă nu este, neapărat, mistică. Misti-

cul cuprinde mai multe perimetre religioase, în princi-

piu pe toate, şi, totodată, re-

prezintă esenţa lor spirituală,

eliberată de contingenţele cul-

tului, chiar dacă se manifestă,

deseori, prin acestea”.

Maria-Daniela Pănăzan

notează în cartea pe care o

analizăm: „Marile creaţii sunt

rodul întâlnirilor cu Dumnezeu

în Iubire, rodul unei intense

trăiri lirice, manifestate prin

raportare la sacralitatea vieţii.

Poezia de inspiraţie religioasă

este o formă concretă de co-

municare, dintotdeauna, a

omului cu Dumnezeu”.

Este stabilit locul poeziei

religioase în cadrul mai larg al

poeziei româneşti, pilonii de

bază ai temei fiind operele

unor cunoscuţi scriitori, pre-

cum şi ai altor scriitori mai pu-

ţin importanţi, aparent. Istoria

literară nu le-a acordat atenţia

cuvenită la timpul potrivit sau

nu au fost înţeleşi, ori nu au

făcut parte dintr-un grup literar

care să-i susţină. Maria-Daniela Pănăzan a avut curaj,

restabilind noi coordonate, dă verdicte pertinente, tre-

când de barajul inerent al diferitelor doctrine creştine,

mizând pe valorile estetice şi literare. Ea a ţinut cont de

principii teologice clare, acceptate de gândirea religioa-

să românească. Sunt restituiri, sunt şi noutăţi, sunt pe-

rioade, sunt destine marcate de lumina divină, toate se

impun prin trăire profundă. Ea a materializat cu atenţie

direcţiile începute de Eugen Simion sau Ion Buzaşi.

Este un studiu sistematic în domeniu, continuu,

prin atragerea de noi opere, autori, întâmplări, fenome-

ne, analize, texte, nume cu rezonanţă în spiritualitatea

românească. Istoria va continua cu alte evenimente, cu

alţi poeţi. Sunt evaluate sau reevaluate operele unor

mari scriitori români: Eminescu, Blaga, Arghezi, Goga,

Ioan Alexandru, Grigore Vieru. Sunt surprinşi poeţi

importanţi cu poezii religioase profunde, poate mai pu-

ţin prezenţi în spaţiul public obişnuit, precum Sandu

Tudor, Vasile Militaru, Petre Got, Dumitru Ichim sau

Virgil Todeasă, Ovidiu Vasilescu. Poeţi semnificativi

pentru mari colectivităţi de credincioşi sunt prinşi în

cadrul analizei sistematice: Traian Dorz, Radu Gyr,

Costache Ioanid, Daniel Turcea, Zorica Laţ-

cu-Teodosia etc.

Maria-Daniela

Pănăzan a fost

generoasă cu fi-

ecare poet în

parte, a scris

profund despre

Paul Aretzu, a

adus în plin plan

temele poeziei

lui Eugen Dor-

cescu sau a reli-

efat dimensiu-

nea specială a

poeziei lui Ni-

chita Stănescu.

Nu este uitată

poezia lui Ştefan

Augustin Doi-

naş.

Începuturile

poeziei religioa-

se au fost: imnu-

rile creştine, tro-

pare, Psaltire,

Cântarea Cântă-

rilor, colinde,

cântecele credinţei. Sunt enumeraţi Niceta de

Remesiana, Ioan Cassian sau Dionisie Exiguul, cei ca-

re au pus în mişcare trăirea cu Dumnezeu prin imnurile

care păstrează mireasma textului scriptural original. Se

pot observa orizontul de timp şi eternitate, simultan, in-

stituţiile importante ale teologiei creştine: lumea lui

Dumnezeu, omul ca parte a creaţiei, revelaţia generală,

revelaţia particulară, iubire ca dimensiune divină, sufe-

rinţa – temă de inspiraţie profundă, depăşirea limitelor

M


46

umane prin credinţă, speranţa ca înfrângerea timpului

negru carceral, ţipătul artistului într-o lume păcătoasă,

influenţa valorilor creştine asupra memoriei colective

şi artistice, puterea cuvântului divin de a modela lu-

mea, artişti transformaţi de opera proprie, mituri şi mi-

tologii în viaţa de credinţă…

După ce, la rândul său, cititorul se familiarizează

cu noţiunile principale şi cu aspectele esenţiale ale do-

meniului, acesta este introdus în supra-dimensiunea

poeziei religioase. Sunt prezentate sursele de inspiraţie

ale poeziei religioase, fenomenul sacrul în oglindă cu

desacralizarea, influenţele creştine până în secolul al

XX-lea, dominantele poeziei religioase, simbolurile ar-

hetipale, dimensiunea geografică a temei, ecourile bi-

blice, convergenţa dintre poezia carcerală şi poezia re-

ligioasă. Sunt redate atent logica şi taina în sfera poezi-

ei religioase din secolul al XX-lea, cuvântul care zideş-

te sau cântarea cântărilor. Sunt evidenţiate imnul sau

zicerea ca formă de rugăciune, confesiunea, credinţa ca

relaţie subtilă cu Dumnezeu, motivele religioase la

poeţii români din exil, cei plecaţi spre Babilonul mo-

dern din Europa. Da, a existat exilul metafizic şi exilul

lingvistic. Se pun în lumină poezia imnografică, sau ta-

ina iubirii, a nunţii, a psalmilor, a revelaţiei speciale

etc. Reprezentativ este poetul Dumitru Ichim.

Cartea trage atenţia asupra sacrului în poezia ro-

mânească de la sfârşitul secolului al XX-lea şi începu-

tul secolul al XXI-lea, face o analiză a limbajului poe-

ziei religioase, a poeziei rugăciune. La baza analizei stă

o bibliografie de excepţie, bogată, nuanţată, profundă,

demonstrând că resurse gândirii româneşti sunt extra-

ordinare. Este relevată conexiunea cu marea cultură a

lumii şi, pe verticală, cu Dumnezeu! Despre Nichita

Stănescu notează: „…nu întâmplător cuvintele devin

necuvinte: ele curg lent înspre nevăz, neauz, nepipăit,

negust, metamorfozându-se în preacuvinte îngereşti, în

imaginea absolută a îngerului cu o carte în mâini…”.

Ioan Alexandru este bine conturat ca personalitate

aparte, iar opera sa a venit dintr-o tradiţie creştină de

primă mână: „Citirea cu un alt ochi critic a textelor de

inspiraţie religioasă, a imnelor în întregimea lor, ar pu-

tea scoate la iveală un adevărat mistic a literaturii ro-

mâne, iar poezia lui recunoscută ca «poezia teologiei şi

a liturgicii şi teologia poeziei»”.

Cititorul de poezie va remarca trimiterile istoricu-

lui literar la partea religioasă a poeziei lui Macedonski.

De notat susţinerile corecte ale lui Nichifor Crainic:

„…psalmii macedonskieni sunt plângeri în faţa lui

Dumnezeu, pe teme fundamentale, ce alcătuiesc triste-

ţea vieţii: vremelnicia ei, duşmănia semenilor, truda ne-

răsplătită, iluzia deşartă, deznădejdea, nefericirea, ză-

dărnicia tuturor lucrurilor. E calvarul sufletesc al poetu-

lui, care îndură toate cu încredere în justiţia dumneze-

iască”.

„Poezia-rugăciune este o modalitate artistică de a

comunica gândurile, ideile şi sentimentele într-un mod

specific liric, în care profunzimea cugetării şi comple-

xitatea exprimării primesc conotaţii dintre cele mai di-

verse” (Maria-Daniela Pănăzan). Este prezentat feno-

menului special al rugăciunii convertit în poezie prin

impregnarea divinului în versurile artistului. Tehnica li-

terară se reliefează prin modelarea consoanelor şi voca-

lelor cu fiorul spiritual, depăşirea limitelor şi deschide-

rea orizontului spre logos şi, dacă unele poeme nu fac

parte din canoanele vreunei Biserici, ele se înscriu în

patrimoniul liric românesc şi universal.

Despre arta limbajului în poezia religioasă, istori-

cul literar consideră că opera artiştilor inspiraţi este o

facere, o lucrare care imită pe Dumnezeu în sensul bun

al cuvântului. Poetul este inundat de lumina divină, el

duce mesajul la oameni sub semnul intertextualităţii şi

trans-textualităţii. Remarcăm etapele: arta scrierii tex-

tului, momentul receptării textului, efectul de purificare

provocat de text (conform teoreticianului H.R. Jauss,

pe care îl citează). Până la urmă, la baza limbajului bi-

blic stă poezia. Chiar şi în textele în vers alb fiorul se

transmite prin ritmul şi rima dinamică a verbului plin

de har, prin organizarea ideilor în manieră divină, de-

păşind înţelegerea de suprafaţă, atrăgând sufletul spre

abis, stil preluat din psalmii lui David, specific evreilor

şi creştinilor în aceeaşi măsură…

Maria-Daniela Pănăzan a exemplificat istoria, a

luminat studiul estetic cu exemple din poezia religioa-

să. Suntem în faţa unei teologii a poeziei, selecţia făcu-

tă în carte demonstrând valoarea acestui gen de lirică.

Prospeţimea ideilor, tensiunea gândurilor, sentimentele

cu lumina inclusă.

În concluzie, autoarea ţine să sublinieze: „Privită

în întregul ei, lirica religioasă supusă interpretării noas-

tre este o manifestare de tip hierofanic a sacrului, divi-

nitatea însăşi fiind regăsită în relaţia sa complexă cu Fi-

inţa Omului. Poetul, modelul antropologic arhetipal,

este cel care realizează, prin versuri, prezenţa tainei di-

vine existente în cotidian, dar şi camuflarea sacrului în

profan, a re-găsirii de sine în lucrurile mărunte, a căror

semnificaţii profunde nu mai sunt percepute, tainic, de

către omul modern de astăzi”.

…Şi totul a pornit de la Te Deum Laudamus, im-

nul lui Niceta de Remesiana (338-420), poet al spaţiu-

lui daco-roman, pomul cu scribi rodind rotund peste

acest pământ numit România, cu umbra lui Dumnezeu

pe mâna dreaptă a poetului în timp ce îşi scrie poezia,

înfiorat de momentul special al inspiraţiei.

Constantin STANCU


47

CRONICA CĂRŢILOR: IOAN BRAD – OMUL, OFIŢERUL, SCRIITORUL

În perioada actuală, în România, cultura este pusă la

grea încercare, de aceea considerăm că apariţia a cât mai

multor cărţi este de bun augur. Versuri, romane, jurnale

autobiografice etc., autori care îşi găsesc vocaţia de

scriitori atunci când au păşit de mult timp pe cărarea

vieţii. Un astfel de scriitor este autorul volumului la care

ne vom referi în continuare, „Cu cărţile pe faţă” de Ioan

Brad, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2014, 367 de pagini.

lustraţiile coperţilor ne trimit,

oarecum, la conţinutul cărţii, mai

precis ilustraţiile reprezintă

imagini din Blaj, Braşov, Bucureşti, Cluj

Napoca, localităţi ce apar în volum ca

locuri în care autorul a locuit o vreme şi

despre care povesteşte.

Caracterul autobiografic este

evident, însă mai important este faptul că

autorul înfăţişează „o veritabilă frescă a

societăţii româneşti din a doua jumătate

a secolului XX, cu întindere până în

prima decadă a secolului XXI”, după

cum menţionează scriitorul Dorin Oaidă

în prefaţa, modest intitulată, „În loc de

prefaţă” (p. 7).

Cartea este structurată în mai multe

capitole, cu titluri semnificative ce fac

trimiteri la conţinut. Cu bogate detalii, cu

„cărţile pe faţă”, autorul narează fapte şi

întâmplări din copilăria petrecută pe

meleagurile Târnavelor, în Blajul cultural

şi istoric, vestit pentru şcolile româneşti

de odinioară, din viaţa familiei, din anii de şcoală şi de

armată, din viaţa personală şi profesională ca ofiţer în cadrul

Ministerului de Interne. Exemplificăm prin câteva titluri: „Ca

prin vis”, „Prieteni de joacă şi de stat la cozi”, „Vacanţe la

Sâncel”, „Ucenicie pe malul Târnavei Mari”, „Cu mama prin

târguri”, „Gimnaziul şi puţină politică”, „Debut în muncă şi

viaţă”, „Sudor la C.P.L.”, „Şcoala de ofiţeri de la Băneasa”,

„De acolo de sus, de la Crucea lui Iancu. Recviem pentru

Blaj”, „Începuturi ca ofiţer antitero la Alba Iulia”,

„Decembrie 89 – revoluţie sau lovitură de stat”, „Una caldă,

una rece”, „1994-1995 – o altă răscruce a vieţii mele”.

Multe pagini ne-au atras atenţia, prin duioşie şi

nostalgia cu care sunt narate, prin talentul de portretist. Aşa

de exemplu, tuşa Doda, soţia unchiului Niţă Brad, preot

greco-catolic, „femeie foarte frumoasă, înaltă proporţional

făcută – „90-60-90”, avea nişte ochi albaştri, tot timpul

surâzători, un păr de culoare castaniu deschis, retezat la

nivelul umerilor, şi coafat tot timpul în onduleuri mari. Când

vorbea sau râdea făcea gropiţe în obraji. Semăna tuşa

preoteasa cu mama, de parcă ar fi fost surori, îşi ştiau

poveştile, fiind de aceeaşi vârstă şi copilărind pe aceleaşi

meleaguri.” (p. 17).

Cu umor discret, sunt descrise jocurile copiilor de pe

Hula Veche a Blajului. Ca un adevărat cunoscător, autorul

povesteşte legende despre „balta” Chereteu, aflată la intrarea

în Blaj, dinspre Târnăveni, unde-şi găsise loc de scaldă, cu

ceva vreme mai în urmă, poetul Mihai Eminescu, cel ce

numise Blajul „Mica Romă”.

Desigur cititorul este atras de întâmplările hazlii care-l

cuceresc prin ineditul descrierilor, cum ar fi căutarea ceasului

pierdut în „ceaiul” urât mirositor al decantorului („Ceasul şi

decantorul”). Pagini minunate redau pasiunea autorului

pentru pescuit, când dădea la clean „folosind o instalaţie

uşoară de plutărit, iar ca momeală broscuţe, pe care le ţineam

într-un ciorap umezit. Era o plăcere să vezi cum pluta undiţei

o ia la fugă printre vălurele” (p. 133).

Paginile ce evocă cutremurul din martie 1977 sunt

dramatice, prin exactitatea

detaliilor şi sugerarea

sentimentelor. Ioan Brad se afla

în acea perioadă la Bucureşti

(capitolul „Şcoala de Ofiţeri de

la Băneasa”): „Preţ de câteva

secunde nu am reuşit să mă

ridic în picioare, aveam senzaţia

că mă aflu într-o barcă care

plutea pe o apă agitată de

furtună. Nu am să uit cât voi trăi

spaima ce am tras-o, huruitul ce

se auzea dinspre oraş” (p. 184).

Paginile referitoare la

evenimentele din decembrie

1989 sunt deosebit de

interesante, citindu-se, cum se

spune, dintr-o suflare.

Curiozitatea noastră pentru

faptele reale, întâmplate într-o

perioadă relativ recentă, de care

ne amintim fiecare, ne

determină să apreciem la

adevărata valoare volumul „Cu cărţile pe faţă”. Aceasta cu

atât mai mult cu cât sunt înfăţişate de un fost ofiţer de

securitate aflat, atunci, în exerciţiul funcţiunii: „Să revin

puţin la ce am mai făcut eu ca ofiţer de serviciu în acea zi

istorică de 21 decembrie 1989, cel puţin în judeţul nostru” (p.

259). Probabil nu întâmplător capitolul „Decembrie 89 –

revoluţie sau lovitură de stat” este cel mai întins (peste 40 de

pagini).

Scriitorul Dumitru Mălin în „Faţa ascunsă a unui suflet

duios” (prezentare aflată la începutul volumului) realizează

un reuşit portret al omului, ofiţerului şi scriitorului Ioan Brad

(a nu se confunda cu poetul, prozatorul şi diplomatul Ion

Brad, ambii originari din aceeaşi zonă), caracterizându-l ca

„un povestitor de excepţie, cu o memorie afectivă

extraordinară, umor şi ironie, dar şi mult lirism, duioşie,

putere sugestivă de descriere a naturii, dar şi înţelegere şi

spirit de analiză şi sinteză a oamenilor cu care şi-a intersectat

viaţa. Cea mai puternică trăsătură de caracter a lui Ioan Brad

este însă sinceritatea frustă, dusă până la limita intimităţii.”

(p. 11-12)

„Cu cărţile pe faţă”, o carte-autobiografie cu puternice

accente de roman-document, lansează un scriitor ce deja este

numit, prin modul în care scrie, „Ion Creangă de pe

Târnave” (Dorin Oaidă, „În loc de prefaţă”, p. 7). Îi dorim

omului exigent şi fostului ofiţer Ioan Brad deplin succes pe

cărarea frumoasă dar aspră a vieţii de scriitor.

Luminiţa CORNEA

I

http://www.mesageruldecovasna.ro/educatie-cultura/cronica-cartilor-ioan-brad-omul-ofiterul-scriitorul/


48

DESPRE CONDEI ŞI CONDEIERI ÎNTR-O NOUĂ CARTE

părută la Editura CronoLogia din Sibiu în acest

an, cartea reliefează exemplar talentul de condeier

al autorului. Născut în comuna Bârghiş din jude-

ţul Sibiu, la 18 octombrie 1976, filolog şi geograf prin

formare profesională, Lorinczi Francisc-Mihai este un au-

tor prolific, care scrie cu foarte mare uşurinţă, atât versuri

sau proză, cât şi eseuri sau reflecţii pe marginea operelor

literare ale autorilor citiţi cu atenţie şi cu artă, precum şi

studii de specialitate (de profesie, el este dascăl de geogra-

fie – şi nu un dascăl oarecare, ci unul deosebit, dedicat su-

fleteşte copiilor şi şcolii!). Ne aflăm în faţa celui de-al doi-

lea volum de eseuri literare şi al 14-lea

volum până în prezent:

Michelangelice (coautor), Preludii. Sonete, Anotimpurile dragostei, Lec-

turi geografice. Culegere de texte pen-

tru gimnaziu şi liceu, Cu metafore în rai. Poeme fără margini, Popas pe

malul gândurilor. Eseuri, În fagure de

rodii. Sonete, Pe vremea secerişului. Poeme, Zăbavă pe chaise-longue. Ha-

iku, Haiku. Poems, ediţie bilingvă, Versantul nordic al Munţilor Făgăraş.

Corelaţii geosistemice, Brazda de

acasă, Aplicaţii pe suport grafic şi cartografic pentru gimnaziu.

Geografie generală şi geografia

continentelor. Volumul este structurat în două

părţi: mai întâi sunt prezentate artico-

lele1 (Carte despre condeieri) în care sunt privite, prin

ochiul unui lector avizat, deosebit de atent la detalii, iar

mai apoi sunt redate cititorilor impresiile sau aprecierile

critice ale celorlalţi despre propriile volume ale autorului2

(Condeieri despre carte). După un alt volum de eseuri, in-

titulat Popas pe malul gândurilor, cartea de faţă este o bi-

juterie cu rezonanţe de istorie literară, fiindcă lectura este

plăcută şi orizontul de aşteptare al cititorului pus pe acor-

duri de ...Stradivarius.

Condeiul de trestie alunecă în fraze frumoase, desco-

peră lumi inimaginabile, dezvăluie cu fineţe şi delicateţe

idei originale şi re-cheamă autorul în lumea de poveste, în-

tre real şi ireal, între un Acasă definitiv şi un Prezent atem-

poral. Remarcăm preocuparea autorului pentru frumos,

respectul pentru Cuvântul revelat în metaforă. De exem-

plu, Mirodenii în mişcare este titlul eseului despre poezia

Lilianei Maria Ursu, George Holobâcă este Dirijorul me-

taforelor sublime, Constantin Stancu este prezentat într-o

1 Volumul abordează opere ale autorilor (în ordinea apariţiei):

Liliana Maria Ursu, Virgil Todeasă, George Holobâcă, Ioan Po-

pa, Valentin Marica, Constantin Stancu, Radu Igna, Ioan Barb,

Ovidiu Vasilescu, Ion Mărgineanu, Cornel Nistea. 2 Despre volumele autorului au scris (în ordinea apariţiei): Dinu

Virgil, Constantin Stancu, Claudia Oancea Raica, Iosif Zoica,

Valentin Marica, Maria-Daniela Pănăzan, Monica Grosu, Ovidiu

Vasilescu, Carmen Simu, Ion Brad, Ioan Popa.

Hemografie abisală pe harta revelaţiei, iar Virgil Todeasă

este surprins, magistral, în Loja sinapselor.

Scrierile definesc personalitatea autorului. O mi-

reasmă poetică parfumează lectura la fiecare pas. Farmecul

scrierilor este inconfundabil. Meditaţiile sunt profunde şi

dovedesc o lectură de adâncime a textelor analizate. Des-

pre fiecare autor, Lorinczi Francisc vorbeşte cu drag, do-

vadă că preţuieşte atât cartea, cât şi omul, condeierul. Patru

eseuri sunt dedicate scriitorului Ioan Popa, pe care perso-

nal l-am numit „un Creangă al Ţării Secaşelor”. În viziu-

nea autorului cărţii de faţă, Ioan Popa îşi croieşte cu măies-

trie personaje puternice de un dina-mism covârşitor, cu o reologie vitală

arcuită până la spasmodic şi plasmatic, aşezate pe un palimpsest rural, în jurul

spaţiului natal gravitând întregul uni-

vers literar, un loc central încrustat în fiinţa profundă imuabilă. Poetul Valen-

tin Marica parcurge un timp de esenţă

în vâltorile cuvintelor care în forja du-rerii, vaierul, cum o defineşte poetul, se

călesc şi devin oţelite, ieşind la lumină de sub cerneala întunecată, şerpuind,

ca adevărate bijuterii-metafore. Despre

prozatorul Cornel Nistea, autorul crede

că acesta înfoliază un spaţiu afectiv cu

un topos bine conturat, al proximităţii

personale, cu o acuitate emoţională si-tuată la catul superior al sensibilului,

trăiri întinse până la un lirism profund, o reverberaţie în loja cuvântului. Şi exemplele ar putea

continua...

Cuvinte alese, din inimă, încărcate afectiv de greuta-

tea spunerii sunt culese cu grijă de autor şi transferate unui

lector avizat. Despre poetul Lorinczi Francisc-Mihai nu s-a

scris mult, dar suficient cât să ne putem da seama că ne

aflăm în faţa unui scriitor original, al cărui scris este mar-

cat de fineţe şi delicateţe lirice. Ne oprim la aprecierea

Monicăi Grosu: poetul pătrunde în raiul înţelegerii şi al

iubirii, în aventura cunoaşterii şi mărturisirii frumosului,

în experienţa definitorie a vieţii – credinţa în redempţiune. Din acest unghi, poezia devine ontologie şi sens, dar şi

strategie recuperatoare, prilej de sărbătoare, mesaj oma-gial, Cântare a cântărilor. La rândul lui, scriitorul Ion

Brad aprecia: Poetul îl însoţeşte pe critic pas cu pas, când

înainte, când în urma lui, ca să-şi împletească apoi gân-durile şi judecăţile.

Lăsăm cititorilor bucuria redescoperii unui univers

livresc aparte. Puterea interpretării cucereşte prin originali-

tate dar şi datorită unei seriozităţi literare ce-l caracterizea-

ză pe autor. Condeiul de trestie are sens stănescian şi poate

fi doar unul al Iubirii.

Maria-Daniela PĂNĂZAN

A


49

LOJA SINAPSELOR

n poemele lui Virgil Todeasă asistăm la fulguraţii de-

clanşate în spaţiul fiinţial sublim al creaţiei. Scene fi-

reşti ale unui desen diurn devin premisele unor salturi

în enigmatic, ale unei meandrări de esenţă

prin albia firescului. La început trecerea

înspre nevăzut se face într-o notă simplă,

aproape inobservabilă: în zilele însorite, /

uneori se vedeau deasupra satului / când

albe, când verzi / dispăreau apocaliptic ca bulele de săpun străveziu / cei mai

mulţi au văzut puzderii de cânepă / ca niş-te stele în turbioane de vânt (ozn). Calea

deschisă, voalat, este pentru o receptare

extrasenzorială a scriiturii, dincolo de

pojghiţa cotidianului folosită drept lucar-

nă iniţiatică înspre substratul afectiv. Mi-

rajul sensibilului îşi coboară peniţa în

acest caz în superstiţiile ruralului, subli-

mate într-un cronotop autentic. Din corpul

structurilor perceptive se rafinează sensuri

dincolo de limitele tactilităţii. Din tuşul

unor note efemeride ies în relief faţetele

realităţii prinse de ochiul experimentat să

vadă nuanţe multiple, libertatea profundă,

dincolo de orice inhibiţii: pasărea lui Pi-

casso – / pasărea zborului cu floarea / din inima mea / tot

mai des, aici văd o pasăre de curte / care ciuguleşte flori de păpădie, / colorate strident (Metamorfism). În loja si-

napselor se modelează, ca pe nicovală metalul înroşit,

sensuri trecute prin focul misterului şi al fanteziei: cuibul,

într-o volieră de lux, şiretlic pentru zborul păsărilor / oul,

stăpânul păsărilor, de peste tot / orbul, / cel aflat cu bra-ţele pline de cuiburi / când nu poţi avea / pasărea cerului

în palmele tale (Stăpânul zborului). La acest nivel se pro-

duc modulaţii ale imaginarului, fantezii abisale, asocieri

spectaculare.

După Surâsurile realului, volumul cu care împărtă-

şeşte afinităţi evidente, poemele sunt fine incizii în realita-

tea privită de această dată în starea fractuală a unui ano-

timp sever al anxietăţilor, de către un observator care nu

doar finisează asperităţile păstrând un surâs ironic în col-

ţul gurii, ci le mai adaugă un strat abraziv, cel al

straneităţii. Nivelul este unul contemplativ superior,

dintr-un spaţiu ozonat al raţiunii, de unde lirismul este

turnat în forme superioare. Poemul care dă titlul cărţii,

Mecanicul cerului, este piatra unghiulară a templului poe-

tic. Aurarul liric este un constructor desăvârşit de zgâ-

rie-nori atletici pe oglinda raţiunii, dar şi pe verticala

adâncimilor, unde reglajul este atât de fin încât necesită

intervenţia supraumanului: purta cu el cutia cu scule / şi era aşteptat peste tot – / el era mecanicul cerului (Omni-

prezenţă).

Întâlnim asocieri dintre cele mai stranii, care te poar-tă într-un mediu sufocant, incert, cu o dinamică rizomică,

necontrolabilă. Limbajul porneşte de la unul simplu până

la un nivel complex de percepere. Devine sofisticat. Ludi-

cul şi ironicul nu îşi pierd rădăcinile, ci se scufundă în

masa unui limbaj alambicat, la care se mai adaugă drama-

ticul: negustorii de cânepă / lucrau mână în mână cu cio-

clii sicrielor/ dulgherii aveau de lucru – / în vremea aceea şi politica era o afacere / cel mai bi-

ne câştigau saltimbancii / în specta-

cole cu public obez (Afacere). Fieca-

re poem este parcă un tablou sedat

din realitate, imortalizat instantaneu,

cu spontaneitatea unei metode

nonformale de genul flashmob.

Plasticitatea compoziţiei este remar-

cabilă. Poemele sunt lipsite de dul-

cegării artistice, fără arabescuri lin-

gvistice, nefastuoase. Par a avea

doar recuzita sumară a unor panto-

mime. Dar foarte sugestive şi cu

tâlc, cu semnificaţii sublimate. Di-

lematice. Aparent, fiecare poem afi-

şează un fapt cotidian, dar fiecare

este, independent, un cal troian care

pătrunde în cetatea misterioasă a lu-

cidităţii.

Intensitatea poemelor este gra-

duală, de la schiţe simple, contextua-

le, observate de pe terasă, nonşalant

până la abstractizări şi reprezentări plastice, însemnări

condensate într-o privire panoramică. Masca este aşezată

permanent pentru a tria participanţii la spectacol. Este

unul gratuit, dar nu fără pretenţia de a pune măcar un

şvanţ pe cântarul pricepătorului, al discernătorului. Poetul

priveşte lumea, piaţa plină, din spatele unui oblon între-

deschis şi constată, analizează şi schiţează strâmbăturile

ei, creionează caractere, conturează caricaturi, cultivă in-

trospecţii.

Poemele sunt hărţi sublime ale conştiinţei suprapuse

pe o topografie a cotidianului. Sunt traversate de angoase

crisofile, încapsulări în dimensiuni ontologice ale anxietă-

ţii: întinde-te pe patul acesta comod / vor veni cei cu eti-

chetele colante / şi-ţi vor picta degetul mare de la picior /

dezbrăcat, / vei avea unghii albastre, superbe / moartea este un concept intelectual, / crede-mă (Perfidia). Poeme-

le sunt nişte lucarne în spatele cărora poetul este la adă-

post. Priveşte ca la teatru. Nu este indiferent. Contempla-

ţie profundă. O pendulare nezăgăzuită în spaţiul imaginar,

fără coordonate definite precis. Este o instanţă ermetică.

Poetul Virgil Todeasă este un scufundător experi-

mentat în oceanul cuvântului de unde scoate la suprafaţă

perle cu nuanţe diferite. Este un exerciţiu de fineţe poeti-

că, o proprie îmbrăcare în sidef, într-o lume a leziunilor

tot mai accentuate.

LÖRINCZI Francisc-Mihai

Î


50

IOAN MIHĂLŢAN, „MĂRTURII ETNOGRAFICE

DE PE TÂRNAVE ŞI SECAŞ”

upă cum ne-a obişnuit deja, inginerul Ioan

Mihălţan, ne surprinde cu un al doilea album

intitulat „Mărturii etnografice de pe Târnave

şi Secaş”dedicat satului românesc şi meşterilor popu-

lari, după ce în anul 2014 a publicat volumul intitulat

„Meşteri populari de pe Târnave şi Secaş”.

Acest din urmă album, vine în completarea primu-

lui album publicat, din dorinţa nestăvilită a autorului,

pasionat până în străfundul sufletului de tradiţiile şi

obiceiurile populare, de valorile artistice ale neamului

şi satului ardelean, de a ne

transmite prin paginile lucră-

rii sale o multitudine de in-

formaţii despre istoria şi pa-

trimoniul cultural local.

Albumul creat de Ioan

Mihălţan într-o formă sim-

plă, agreabilă şi plină de cu-

loare, care te îmbie, imediat

ce-l ai în mâinile tale, să-l

răsfoieşti până la capăt fără

să te opreşti, reprezintă o

bogată sursă de documentare

şi promovare a tot ce înseamnă bogăţie culturală din

aceste zone etnografice, Târnave si Secaş.

Cititorul care lecturează acest album îl poate asi-

mila uşor unui „ghid” prin diversitatea de fotografii în-

cărcate de frumuseţe şi strălucire, realizate de însuşi

autorul în decursul activităţii sale culturale, care nu

numai că iţi încântă privirea dar şi ajută cititorul să pă-

trundă în atmosfera evenimentelor relatate, să descope-

re frumuseţea obiectelor si costumelor tradiţionale, a

pieselor şi lucrărilor artistice adăpostite în muzee si ex-

poziţii etnografice prezentate sau să admire dragostea

de viaţă şi lumina de pe chipurile oamenilor.

Această lucrare ce însumează 115 pagini cuprinde

între coperţile sale patru părţi. În prima parte, introdu-

cerea, descoperim informaţii şi imagini preţioase legate

de principalele evenimente culturale din judeţ: Expozi-

ţii si Târguri ale meşterilor populari, organizate înce-

pând din 2009, cu scopul de a expune cele mai de va-

loare obiecte executate de meşteri populari actuali şi de

a continua aceste meşteşuguri străvechi. Partea a doua

a lucrării se continuă cu Muzee etnografice ca de

exemplu: Muzeul de Istorie Blaj, Castelul Betlhen –

Haller Cetatea de Baltă şi altele ce se regăsesc la Cră-

ciunelu de Jos, Micăsasa sau Valea Lungă, care în vi-

ziunea autorului reprezintă „locuri sacre de păstrare şi

punere în evidenţă a tuturor obiectelor, lucrărilor şi bu-

nurilor tradiţionale şi meşteşugăreşti folosite de comu-

nitatea umană dintr-un ţinut sau zonă „. Lucrarea se

continuă cu partea a treia dedicată proiectului judeţean

de înfiinţare a expoziţiilor etnografice permanente, as-

tfel că autorul scoate în evidenţă, prin descrieri şi ima-

gini, case ţărăneşti de la Biia, Cenade, Glogoveţ, Cer-

gău Mare, Pănade precum si expoziţii sau muzee etno-

grafice amenajate cu dragoste si migală de cetăţenii din

Cetatea de Baltă, Jidvei, Mihalţ, Roşia de Secaş sau

Sâncel, cu sprijinul autorităţilor locale şi Consiliului

Judeţean Alba. Ultima parte a lucrării este dedicată Co-

lecţionarilor de obiecte şi lucrări tradiţionale, păstrate

la domiciliu sau în spaţii special amenajate de oameni

vrednici cum ar fi: Adrian Solomon, Oniga Ioan, Vasi-

le Băcilă, Crişan Valentin sau

Naciu Petru. Astfel, regăsim în

paginile lucrării informaţii des-

pre colecţii impresionante de

icoane pe sticlă sau blide de pă-

mânt ale unor colecţionari pasi-

onaţi cum ar fi Valentin Crişan

care şi-a expus o parte din obiec-

tele din colecţie si la Glogoveţ.

Tot aici, autorul vrea sa pună în

valoare si câţiva creatori si meş-

teri populari care cu multă răb-

dare şi dragoste se ocupă de pre-

lucrarea unor materiale ca: pământ, lemn, piatra, ipsos

sau au deprins diverse meşteşuguri şi meserii: cizmar,

croitor, teracotist, mozaicar, constructor.

Albumul este precedat de un „Cuvânt înainte”,

semnat de d-na prof. Daniela Floroian-manager al Cen-

trului de Cultura „Augustin Bena”, Alba Iulia, care ne

oferă o imagine de ansamblu asupra activităţii autoru-

lui şi asupra tematicii abordate de acesta.

Coperta de final a lucrării ne surprinde într-un

mod plăcut şi ne invită la meditaţie regăsind pe ea un

foarte frumos si original motto al Episcopului Vicar de

Sibiu, Andrei Făgărăşanul: „Mie dor de-o lume ca-n

poveste, de tot ce e, şi nu mai este...” Întreg albumul ne impresionează prin bogăţia şi

diversitatea materialului prezentat şi ne convinge de

dragostea şi admiraţia autorului pentru creatorii popu-

lari şi valorile culturii tradiţionale. Lucrarea de faţă me-

rită atenţia cuvenită datorită faptului că se simte pro-

funzimea efortului şi sârguinţa autorului în a ne tran-

smite un puternic sentiment patriotic, de dragoste de

neam şi ne îndeamnă şi pe noi cititorii să preţuim şi să

promovăm tradiţiile şi valorile artistice ale neamului

românesc.

În încheiere doresc să aduc cele mai calde felici-

tări autorului pentru efortul depus în numele salvării si

conservării valorilor tradiţionale şi să-l asigur de admi-

raţia şi aprecierea noastră în tot ceea ce întreprinde pe

plan cultural.

Prof. Valerica COSTEA

D


51

PLASTICA

INTERVIUL NOSTRU CU MIRCEA MAXIMILIAN BOERIU „UN PICTOR CU CARE BLAJUL SE MÂNDREŞTE”

De curând am fost la Blaj, la o întâlnire-aniversară, împlinirea a mai mulţi ani de la

terminarea liceului. Am avut bucuria să-l reîntâlnesc pe colegul meu de liceu

Mircea Maximilian Boeriu, artist plastic, membru fondator şi vicepreşedinte al

Filialei Alba a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Am discutat mai multe

despre anii care au trecut, despre pictură. Am descoperit că fostul meu coleg, deşi a

ajuns un cunoscut artist plastic, este timid şi vorbeşte puţin. Greu, l-am tras de

limbă ca să aflu mai multe informaţii despre el.

Luminiţa Cornea: Mai întâi îţi mulţumesc,

Mircea Boeriu, că ai acceptat să-mi acorzi acest

interviu pentru publicaţia „Mesagerul de

Covasna”. Să începem cu... începutul. Te rog,

câteva date biografice ... eventual, de când ai avut

conştiinţa că eşti artist?

Mircea Maximilian Boeriu: Mulţumesc. M-

am născut la 27 aprilie 1949... la Câmpina. Sunt

consătean cu Nicolae Grigorescu. E o poveste...

L.C.: Am vizitat şi eu Casa memorială „Ni-

colae Grigorescu” din Câmpina.

M.M. Boeriu: Am început să pictez la vârsta

de 12 ani. Primul meu dascăl de pictură a fost că-

lugărul Iuliu Moga din Blaj, prieten foarte bun cu

bunicul meu. Amândoi erau artişti. În lucrările pe

care le executau ei, bunicul făcea sculptura unui

iconostas, iar preotul Moga, pictura. De la dânsul,

am învăţat multe lucruri în ceea ce priveşte arta

plastică, de la felul cum trebuie să desenezi, echi-

librul în pagină, umbra, lumina, penumbra, umbra

accentuată, lumina accentuată, compoziţia. Era un

foarte bun colorist preotul Moga şi un foarte bun

interpret în ceea ce priveşte compoziţia. Dânsul

făcuse, câţiva ani, studii în Franţa, ca apoi să se

stabilească în Blaj, în rugăciune şi în credinţă. Am

început studiile la Blaj, nouă clase la Liceul „Ia-

cob Mureşianu”, urmând să continui la Oradea,

unde am finalizat liceul.

L.C.: Nu mai ştiu de ce te-ai transferat la

Oradea, mai ales că eşti mereu prezent cu vechii

tăi colegi, la toate întâlnirile noastre, care după 20

de ani au devenit anuale.

M.M. Boeriu: La Oradea, aveam o soră. Ta-

tăl meu a hotărât să merg s-o mai ajut şi să termin

acolo liceul. Dar se crease şi o anume atmosferă în

şcoală, aici, la Blaj. În clasa a IX-a, la ora de isto-

rie, profesoara mă prinsese că desenam ceva cam

deochiat, oricum mă ocupam de desen în timpul

orei de istorie. Mi-a dat nota doi şi m-a lăsat cori-

gent. Aceasta a fost atmosfera la liceul din Blaj,

dar am finalizat cu bine

liceul la Oradea. Am in-

trat la Facultatea de Arte Plastice din Cluj, am

continuat la Universitatea de Vest din Timişoara.

Am avut profesori deosebiţi şi colegi deosebiţi. În

pictură, am început cu clasicismul învăţat de la pă-

rintele Moga, urmând să dezvolt modalitatea de

lucru, realizând o pictură abstractă, ca la ora ac-

tuală să folosesc scurgerea de culoare a lui Jac-

kson Pollock (1912-1956), unul dintre exponenţii

majori ai expresionismului abstract. Astăzi, eu fac

nu o pictură abstractă, ci una modernă abstractă

decorativă.

L.C.: Care este prezenţa lucrărilor tale în ex-

poziţii? Ştiu că la începutul lunii mai, în cadrul

festivităţilor de sărbătorire a evenimentelor de pe

Câmpia Libertăţii din Blaj, 13-15 mai 1848, la

Muzeul de Istorie „Augustin Bunea”, Blaj, a avut

loc o expoziţie de pictură, unde ai expus ca artist

consacrat, alături de un pictor debutant, Dan

Avram. Mai cunosc faptul că atunci lucrările ţi-au

fost prezentate de prof.univ.dr. Cornel Tatai-Baltă,

cunoscut critic de artă, iar directorul muzeului,

prof. Simona Frâncu, ţi-a făcut un laudatio, apreci-

ind valoarea lucrărilor şi talentul tău. Eşti un pic-

tor cu care Blajul se mândreşte. Nu te mira că

am aflat atâtea, ştiu să utilizez internetul.

M.M. Boeriu: Tot la Blaj, în august 2014, am

participat la Tabăra internaţională de artă. Am

avut expoziţie personală, în noiembrie 2015, la

Galeria Municipală din Alba Iulia, precedată de o

altă personală, în acelaşi spaţiu, în aprilie 2009.

Am avut multe lucrări în multe expoziţii în judeţ,

în ţară şi peste hotare. În anul 1992, am devenit

membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Româ-

nia, Filiala Alba, continuând cu expoziţii naţionale

şi internaţionale. La ora aceasta, lucrez în atelierul

meu de la Blaj. Am circa 600 de lucrări executate.

Am lucrări în colecţii particulare (de exemplu, în

colecţia Regelui Mihai de România) din ţară şi din


52

străinătate, la muzee din ţară, la Cluj, Bucureşti,

Târgu-Mureş. În Blaj, am lucrări la Muzeul de Is-

torie „Augustin Bunea”, la Biblioteca Municipală

„Şcoala Ardeleană”. Îmi doresc ca, la Palatul

Cultural din Blaj, recent renovat, să pot organiza,

cu ocazia deschiderii oficiale, o expoziţie persona-

lă în care să-mi etalez toate lucrările principale,

considerate de mine valoroase.

L.C.: Mă gândesc să te întreb dacă ai între

amintirile tale vreo poveste deosebită. Sunt la mo-

dă poveştile, dar , serios, mă gândesc la ceva legat

de artă, bineînţeles, eventual de familie.

M.M. Boeriu: Da, am o poveste pe care am

spus-o doar prietenilor apropiaţi. Este vorba des-

pre bustul mitropolitului greco-catolic Vasile Su-

ciu (1873-1935), o personalitate însemnată, nu

numai a Blajului, care între 1920-1935 a fost

membru de onoare al Academiei Române. Acum

acest bust se află la loc central, în Parcul Blajului,

pe colţ, în faţa Palatului Cultural.

L.C.: M-ai făcut curioasă. Ce poveste poate

avea bustul mitropolitului Vasile Suciu?

M.M. Boeriu: Ei bine, acest bust, operă a ma-

relui sculptor Constantin Baraschi (1902-1966), s-

a aflat în catedrala greco-catolică din Blaj până în

anul 1948. Bunicul meu Maximilian Boeriu, preot

în catedrala Blajului, în anul 1948, când a fost

desfiinţat greco-catolicismul, a luat bustul (greu,

de multe kilograme), ca să nu fie distrus, ponegrit;

l-a îngrijit, l-a uns cu vaselină, apoi, punându-l

într-un sac de iută, l-a îngropat în pământ, în cur-

tea noastră. A stat îngropat timp de 50 de ani. Da-

că cineva ar fi descoperit sau dacă am fi fost pâ-

râţi, ... nu mai avea cine să dea acest interviu.

În anul 1991, bustul a fost dezgropat de mine

şi de tatăl meu şi l-am dat familiei mitropolitului

Vasile Suciu, de fapt descendenţilor, familiei Emil

Alexandru Negruţiu (1911-1988), fost rector al

Universităţii de Agronomie din Cluj, membru co-

respondent al Academiei Române. Tatăl meu a ţi-

nut mult ca bustul să ajungă la familie. Însă fami-

lia l-a predat primăriei, aflându-se acum în locul

ce i se cuvine; frumos, vizibil, instalat în parcul

central al Blajului.

L.C.: Îmi place această poveste reală pe care

a trăit-o familia ta. Desigur bunicul şi tatăl tău au

trăit vreme de 50 de ani cu frica în sân, cum se

spune. Câte asemenea poveşti nu vor mai fiind la

români! Spune-mi, te rog, ai un anotimp

preferat sau o parte a zilei în care lucrezi

mai bine?

M.M. Boeriu: Mă trezesc dimineaţa

timpuriu, la primele ore, când simt o atrac-

ţie spre a lucra ori să fiu în atelier, locul în

care sunt cel mai liniştit şi cel mai odihnit,

fiind mângâiat de duhurile dimineţii cele

bune. La răsăritul soarelui, în zorii dimine-

ţii simt plăcerea de a lucra încontinuu,

exact cum făcea ţăranul român ce se scula

de dimineaţă, atunci când cântau cocoşii;

îl găsea soarele pe câmp. Atunci lucra cu

cel mai mare elan. Este un moment extra-

ordinar de plăcut şi o senzaţie extraordinar

de adâncă, sufletească, dimineaţa când li-

niştea este apăsătoare şi când zorii zilei te

luminează. Ceva încântător!

L.C.: Cred că într-adevăr aşa este. Și

mie îmi place să lucrez dimineaţa foarte

devreme. În final, te rog să transmiţi un

mesaj cititorilor.

M.M. Boeriu: Să ne dea Dumnezeu sănătate,

că avem totuşi o vârstă care ne face să ne gândim

la ceea ce am făcut până acum în viaţă, la ceea ce

n-am făcut, la ce trebuie să mai facem şi cât timp

mai avem ca să realizăm lucruri deosebite, dacă se

poate ... Omenia şi cinstea să existe şi să triumfe.

Să fim oameni buni, cu credinţă în Dumnezeu şi

nădejde mare în El, pentru că asta ne leagă, asta

ne ţine, asta ne dă curaj să mergem mai departe.

L.C.: Foarte frumos spus. Mulţumesc din su-

flet. Fii mai optimist! Mai avem până vom împlini

vârsta regelui Mihai. Îţi doresc sănătate şi mult

succes în realizarea tuturor proiectelor!

A consemnat Luminiţa CORNEA


53

MANIFESTĂRI ASTRA

MIHAI EMINESCU OMAGIAT DE CERCUL ASTRA CRĂCIUNELU DE JOS

a 26 iunie 2016, Cercul ASTRA Crăciune-

lu de Jos a organizat o festivitate omagială

deosebită, închinată poetului nostru naţio-

nal, sub titlul Eminescu şi Transilvania. Am parti-

cipat la câteva evenimente similare, cu diver-

se ocazii, dar trebuie să spunem că, de data

aceasta, la Crăciunelu de Jos, a avut loc o

manifestare cu totul specială.

Profesoara Gabriela TRIF, directoarea

şcolii şi preşedinta cercului ASTRA din loca-

litate, sprijinită de primăria şi consiliul local,

a reuşit să pună în scenă o minunată acţiune

culturală, alături de elevi, profesori, invitaţi.

După rugăciunea de binecuvântare, rostită de

preotul paroh Liviu FER, după intonarea im-

nului naţional de către grupul de copii

Allegrino şi după imnul ASTREI, s-au rostit

cuvinte de salut. Alături de Gabriela TRIF,

au salutat evenimentul doamna Lenuţa

BUBUR, primarul localităţii, doamna Silvia

POP, preşedinta Despărţământului Timotei

Cipariu, Blaj, al ASTREI şi doamna Marcela

DĂRĂMUŞ, inspector şcolar general. După

acest moment introductiv, a urmat un program

artistic organizat de profesoarele Gabriela TRIF şi

Delia LOW, în cadrul căruia corul de copii

Allegrino a interpretat o suită de melodii: pe

versuri de Mihai EMINESCU, Sara pe deal şi Pe

lângă plopii fără soţ; apoi, Deschideţi poarta

soarelui şi Poartă către vis. Elevii clasei a V-a au

executat un vals clasic, elevul Gabriel SZOCACS

a interpetat un Cântec de cătănie, iar tinerele

Ioana MĂRGINEAN şi Andreea SZOCACS,

absolvente ale şcolii din localitate, au interpretat

cântece de pe Târnavă, iar elevii clasei a V-a au

încheiat cu un dans popular. În continuare, elevii

coordonaţi de profesoara Ana Maria COSTIN au

prezentat referate despre popasul blăjean al lui

Mihai EMINESCU şi au recitat din opera lui

poetică, doamna Ana HINESCU a prezentat

cărţile blăjenilor despre marele nostru poet, în

general, şi cărţile profesorului Ion BUZAŞI pe

această temă, în special, profesorul Ghiocel

BĂDIŞOR a încântat audienţa cu epigrame

proprii, iar cele două expoziţii din hol au întregit

atmosfera: o expoziţie de artă etnografică,

realizată de profesoarele Georgeta BLEZA, Nuţa

DUMITRU şi Maria COMAN; o expoziţie de

pictură pe sticlă, sub coordonarea profesorilor

Carmen Ildika BORŞAI şi Mihai Traian POPA.

L


54


55

Momentul dedicat muzicii folk a inclus două

segmente: Glossa lui Mihai EMINESCU, inter-

pretată la chitară şi voce de elevul Răzvan

SCHIAU şi Cântă cucu-n Bucovina, interpretată

de Răzvan SCHIAU şi Ioana Mărginean.

Muzica clasică s-a bucurat de o atenţie

specială: tenorul liric dr. Ioan CHICIUDEAN şi

soprana Alexia TRIF, elevă la Liceul de Arte Re-

gina Maria din Alba Iulia, au fost acompaniaţi la

pian de profesoara Valentina Popovciuc, în inter-

pretarea unor arii celebre: Santa Lucia (cântec na-

politan), Floricică de pe apă (Tiberiu

BREDICEANU), Torna a Surriento (Ernesto de

CURTIS), Doina Stăncuţei (Tiberiu

BREDICEANU), Mamma (Cezare Andrea

BIXIO), O, mio bambino caro (Giacomo

PUCCINI), Non ti scordar di me (Ernesto de

CURTIS), Quando m’en vo (Giacomo

PUCCINI), O, sole mio (Eduardo di CAPUA),

Parrigi, o, carra (Giuseppe VERDI). Evenimen-

tul s-a încheiat cu reprezentaţia invitatei speciale,

cântăreaţa de muzică populară, Ina TODORAN.

Toate aceste activităţi au încadrat evenimentul

de bază, lansarea cărţii domnului profesor univer-

sitar, dr. Ion BUZAŞI, Eminescu şi Blajul, aflată

la a doua ediţie şi reeditată de Editura Ecou Tran-

silvan din Cluj-Napoca, aflată sub oblăduirea

doamnei Nadia FĂRCAŞ.


56

Am trăit, aşadar, la Crăciunelu de Jos, un

regal de artă şi poezie cum n-am văzut încă în

manifestările de la sate. Nimic din toate acestea

n-ar fi fost posibil fără susţinerea comunităţii con-

duse de doamna primar Lenuţa BUBUR, în care

Gabriela TRIF, tânăra şi talentata directoare de

şcoală şi preşedintă de cerc ASTRA, a găsit un

sprijin de nădejde. Localnice amândouă, au reuşit

să formeze echipa perfectă, punând la cale un

eveniment demn de orice sală de spectacol

dintr-un mare oraş. Absolventă de liceu pedagogic

şi de studii universitare de profil, profesoara Ga-

briela TRIF a învăţat, în timp, să-şi valorifice ta-

lentul şi pasiunea pentru chitară în activităţi cultu-

rale de ţinută, lucru care i-a adus premii şi satis-

facţii pe măsură. De profesie contabil, doamna

Lenuţa BUBUR s-a dovedit, în timp, un primar

chibzuit şi gospodar, lucru care i-a adus al cincilea

mandat la conducerea comunei şi preţuirea consă-

tenilor.

Mulţumim pentru fotografii domnului inginer

Ioan MIHĂLŢAN

Marcela CIORTEA


57


58

EMINESCU ŞI TRANSILVANIA

În comuna Crăciunelu de Jos a fost omagi-

at poetul nepereche al neamului românesc –

Mihai Eminescu

ntr-o atmosferă de mare sărbătoare Cercul

ASTRA Crăciunelu de Jos, împreună cu Pri-

măria din localitate, susţinuţi îndeaproape de

Corpul profesional din cadrul Şcolii gimnaziale

din comună, au organizat o reuşită manifestare

culturală sub sigla „EMINESCU ŞI

TRANSILVANIA”. La acest eveniment deosebit

au participat personalităţi de marcă a culturii, pre-

cum: prof. univ. dr. Ion Buzaşi; lector univ. dr.

Marcela Ciortea; prof. Nadia Fărcaş-Baciu – di-

rector al Edituri „Ecou Transilvan” Cluj-Napoca;

prof. Eugenia-Marcela Dărămaş – inspector şcolar

general al judeţului Alba; prof. Silvia Pop – pre-

şedinte a Asociaţiunii ASTRA Blaj; prof. Ana

Hinescu – director onorific al Bibliotecii „Şcoala

Ardeleană” Blaj; ing. Ioan Mihălţan – fondator

Astra Blaj; înv. Bădişor Ghiocel, poet şi epigra-

mist; prof. Maria Cioica – preşedinte ASTRA Al-

ba Iulia etc.

Întreaga manifestare a fost moderată de d-na

prof. Gabriela Trif, directoare a Şcolii Gimnaziale

şi preşedinta Cerc ASTRA Crăciunelu de Jos care,

după prezentarea personalităţilor, a dat cuvântul

d-nei Lenuţa Bubur, primar al comunei Crăciune-

lu de Jos, o gazdă foarte primitoare. După salutul

de bun venit adresat tuturor, dânsa ne reaminteşte

despre trecerea lui Eminescu prin Crăciunelul de

Jos şi popasul de o noapte al acestuia în Bucerdea

Grânoasă, sat în care a trăit Ion Maiorescu, tatăl

viitorului om de cultură şi mare critic Titu Maio-

rescu. Prof. Eugenia-Marcela Dărămaş, inspector

şcolar general al judeţului Alba, o doamnă cu

prestanţă cu totul aparte, a vorbit foarte frumos

despre Şcoală şi elevi, apreciază activitatea profe-

sorilor, a directoarei Trif Gabriela şi aduce mul-

ţumiri primăriţei Lenuţa Bubur pentru sprijinul

constant pe care-l acordă şcolii din localitate,

adresează cuvinte de stimă şi mulţumire d-lui

prof. Ion Buzaşi, care, la Liceul din Blaj, i-a fost

profesor de limbă şi literatura română. Apreciază

în mod deosebit cartea lansată aici, „Eminescu şi

Blajul” a d-lui I. Buzaşi, felicitându-l pentru râvna

depusă în toate scrierile domniei sale. Prof. Silvia

Pop a vorbit în numele ASTREI, întrucât eveni-

mentul la care am luat parte s-a desfăşurat sub

auspiciile Cercului ASTRA Crăciunelu de Jos.

Apreciază cartea lansată, mulţumind totodată prof.

I. Buzaşi pentru strădania pe care o face ţinând

Blajul pe culmile pe care le merită. Ne spune că

poezia „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie” a fost

scrisă la Blaj şi ne recită cu mult patos această po-

ezie, emblematică pentru poporul român.

A urmat un frumos program artistic susţinut

de elevii Şcolii gimnaziale din localitate, coordo-

naţi impecabil de prof. Gabriela Trif şi Low Delia.

Remarc în mod special strădania elevilor interpreţi

şi regia spectacolului, unde se observă priceperea

prof. instructori, în special a d-nei prof. Gabriela

Trif.

Cântecele mult apreciate de public ale grupu-

lui „Allegrino”, ca: Sara pe deal; Pe lângă plopii

fără soţ; Deschide-ţi poarta soarelui; Poartă că-

tre vis, au fost interpretate, într-un montaj inedit,

de mare efect, ceea ce a ţinut publicul mereu în

priză. Tot în această primă parte a programului ar-

tistic au mai fost prezentate dansuri moderne şi

populare.

A urmat sesiunea de comunicări ştiinţifice;

prima care a vorbit a fost d-na lector univ. dr.

Marcela Ciortea, fiică a satului, o doamnă cu o

vastă cultură, bună cunoscătoare a scrierilor d-lui

prof. Ion Buzaşi, la care i-a adus multe elogii,

numindu-l „cel mai strălucit reprezentant al spiri-

tului blăjan şi un cărturar al poporului român”.

D-na Marcela Ciortea ne vorbeşte despre „aminti-

re” şi rolul ei în viaţa noastră, precum şi primii ani

ai venirii domnului I. Buzaşi la Blaj, unde i-a mai

prins în viaţă pe: Ştefan Manciulea, Toma Coci-

şiu, Nicolae Albu, Radu Brateş, Teodor Seiceanu,

Ion Brad etc. şi înrâurirea pe care au avut-o aceştia

asupra lui. Apoi se referă la cartea care se lansează

aici, la Crăciunel, „Eminescu şi Blajul”, scrisă de

Ion Buzaşi, care este un document de mare valoa-

re, spunând că despre acest eveniment, de care se

va scrie şi în ziarul „Unirea”, se vor găsi amintiri

şi peste 100 de ani.

Ion Buzaşi adresează cuvinte elogioase Şcolii

şi Primăriei din sat, precum şi Editurii „Ecou

Transilvan” din Cluj-Napoca, singura editură care

a remarcat că au trecut 150 de ani de la popasul lui

Mihai Eminescu în Transilvania. Apreciază dis-

cursul d-nei lector univ. dr. Marcela Ciortea, care

a vorbit atât de frumos despre dânsul şi opera sa,

spunând că, după pensionare, dânsa i-a urmat la

Î


59

catedră. Ne reaminteşte de revista „Familia” din

Oradea a lui Iosif Vulcan, unde a debutat Emines-

cu la 16 ani, mai scoate în evidenţă legăturile trai-

nice cu Transilvania ale marelui poet spunând că:

Veronica Micle, fostă Câmpean, era ardeleancă,

Ion Slavici era ardelean, Titu Maiorescu are rădă-

cini care se trag din Ardeal. Eminescu a participat

la Alba Iulia, în anul 1866, la Adunarea generală a

ASTREI, special pentru a-l asculta pe marele Ti-

motei Cipariu. Specifică faptul că Eminescu este

de neconceput fără Transilvania. La Blaj, Emines-

cu a cunoscut confesiunea greco-catolică, spunând

că nu e mare diferenţă între aceasta şi confesiunea

ortodoxă. D-l Ion Buzaşi încheie cu un colaj de

versuri ai unor remarcabili autori care au scris

despre Eminescu: Ion Alexandru, Ion Horea, Ra-

du Brateş, Ion Brad etc. Când a recitat din „Imnele

Transilvaniei” ale lui Ion Alexandru, d-l prof. Ion

Buzaşi a fost foarte emoţionat, până la lacrimi,

impresionându-ne pe toţi cei prezenţi. „Mulţumeş-

te proniei că i-a călăuzit paşii pe drumul cunoaş-

terii”.

Nadia Fărcaş-Baciu, director al editurii „Ecou

Transilvan” Cluj-Napoca, venită cu cartea „Emi-

nescu şi Blajul” editată la instituţia pe care o con-

duce, adresează cuvinte elogioase autorului pentru

scrierea foarte documentată. Despre Eminescu ne

spune că e „Steaua fixă a culturii româneşti”. Feli-

cită organizatorii, cu precădere pe primăriţa Elena

Bubur.

O elevă a Şcolii din localitate, Păcurar Maria,

a prezentat un referat bogat şi documentat despre

M. Eminescu. Prof. Ana Hinescu, care a venit în-

conjurată de multe cărţi şi lucrări închinate mare-

lui Eminescu, ne aminteşte despre aniversarea a

150 de ani de la înfiinţarea Academiei Române şi

a 25 ani de la reînfiinţarea ASTREI blăjene (mă

mândresc că sunt unul dintre fondatorii ei). Trece

în revistă, prezentând fiecare carte în care găsim

aspecte legate de relaţia lui M. Eminescu cu Bla-

jul. A urmat un reuşit moment poetic, susţinut de

elevi de la Şcoala gimnazială, apoi un moment

mult gustat de public, al d-lui învăţător Bădişor

Ghiocel (care se pensionează după 47 ani la cate-

dră), care ne-a citit două poezii din creaţia proprie,

ca apoi să ne delecteze cu câteva epigrame din

creaţia dânsului, unele adresându-se şi unor per-

soane din sală. Partea a doua a programului artis-

tic începe cu muzică folk susţinută de Răzvan

Şchiau şi Ioana Mărginean, de la grupul Re-born

din Blaj, apoi muzică clasică cu interpreţi: Alexia

Trif – soprană, elevă în clasa a XI-a Liceul de Ar-

te „Regina Maria” Alba Iulia, prof. dr. Ioan

Chiciudean – tenor şi prof. Valentina Popoviciuc

– la pian. În mod plăcut ne-a impresionat eleva

Alexia Trif, cu o prestanţă scenică impecabilă şi o

voce de mare perspectivă. În interpretarea ei nu aş

vrea să fie influenţată de acest tenor Ioan

Chiciudean, care a ţipat la fiecare interpretare,

pentru dânsul nu există pianissimo, nu există tre-

moluri, habar nu are de epocile romantice, eu

dându-mi seama pur şi simplu că nu a văzut spec-

tacole de operă, pentru că nu-mi explic cum de a

ucis o arie splendidă, „Parigi, o cara”, din opera

„La Traviata” de G. Verdi, în care a angrenat-o şi

pe Alexia Trif. Nu mai vorbesc de ţinuta cu care a

urcat pe scenă acest domn (cu hainele de stradă cu

care a venit), spre deosebire de Alexia Trif, care a

avut o vestimentaţie impecabilă. Muzica cultă nu

e zdrânga, zdrânga, aici, prin tot ce faci şi cum te

prezinţi, trebuie să ai respect în primul rând pentru

compozitor şi apoi pentru public, chiar dacă eşti la

Crăciunel.

Salvarea a venit de la faimoasa (de acum) Ina

Todoran, care, prin trei melodii şi într-un frumos

costum popular, a ridicat sala în picioare, aplau-

dând-o minute în şir. Nu e prima dată când scriu

despre talentul, seriozitatea şi respectul faţă de

public pe care îl are această frumoasă interpretă.

Am remarcat în sală prezenţa primăriţei Lenuţa

Aldea – Cergău, a unor preşedinţi Cerc ASTRA:

prof. Ion Mărginean – Cergău, prof. Livia Breaz,

înv. Mia. Stânea – Mihalţ; ing. Pop Grigore –

vicepr. Cerc ASTRA Biia precum şi prof. Şarlea

Iuliana, scriitor Ioan Brad – vicepr. UAP, pr. Mi-

hai Szilagy – scriitor, scriitor Veronica Oşorheian

– Alba; toţi consilieri locali din comună etc.

Un asemenea eveniment, precum cel de la

Crăciunelu de Jos, merită toată atenţia oamenilor

de cultură, fiind un reper pentru românii care iu-

besc limba şi naţiunea românească. Felicitări tutu-

ror, în special organizatorilor.

Aurel ROMAN

Foto: Ioan MIHĂLŢAN


60


61

UN OM, O CARTE – NICOLAE GASTONE

u demult, la Miercurea Sibiului s-a petre-

cut un eveniment emoţionant, cu multă

încărcătură sufletească. Cinstindu-şi fiii,

aşa cum doar Asociaţiunea o ştie face, manifesta-

rea – organizată de Domnul conf.univ. dr. ing.

Robert Blaj, om de aleasă ţinută mo-

ral-intelectuală, şef al Ocolului Silvic Miercurea,

în colaborare cu Primăria

Miercurea – a strâns lao-

laltă mulţi prieteni veniţi

de departe sau mai de

aproape, colegi de breaslă

din varii domenii, nu pu-

ţini, căci Omul Nicolae

Gastone a abordat de-a

lungul vieţii mai multe

domenii: profesor, teolog

şi astrist. Era firesc, aşa-

dar, ca prin locurile şi

timpurile prin care a tre-

cut să lase urme. Urme de

plăcută aducere aminte,

de bună seamă. Ba mai

mult, a avut contribuţie

nemijlocită la renaşterea

Astrei îndată după Revo-

luţia din Decembrie 1989.

În Darea de seamă pre-

zentată Adunării Generale

de la Dej în 3-4 octombrie

1992, vicepreşedintele

Asociaţiunii, conf. dr. Victor V. Grecu afirma: În

climatul de efervescenţă naţională, şi sub zodia

incandescenţei spiritului Astrei – care şi-a nemu-

rit numele în rândurile făuritorilor României Mari

– reactivarea ASTREI a fost iniţiată şi declanşată

de doi devotaţi astrişti, conf. univ. dr. Victor Gre-

cu şi prof. Nicolae Gastone – în fapt, primii iniţia-

tori şi adevăraţi ctitori ai reactivării Astrei la Si-

biu…

Cum Asociaţiunea şi-a propus să realizeze o

Carte de Aur a ei, mult aşteptată de înaintaşi, de-

dicată celor care, prin activitatea lor, au avut o

contribuţie, mai mare sau mai mică, la dezvoltarea

Asociaţiunii ASTRA, cel de al doilea volum dedi-

cat acestui nobil ţel este închinat profesorului şi

teologului Nicolae Gastone. Aşa, cu acordul celui

cinstit şi slăvit, s-au cules materiale de la cei care

l-au cunoscut, de la cei în a cărei memorie a lăsat

amintiri vrednice de consemnat. Şi n-au fost pu-

ţini, nu mai puţin de 45 de colegi şi prieteni făcând

aceasta cu tot dragul, cu toţii scoţând în evidenţă

omenia, statornicia, consecvenţa, echilibrul, soli-

daritatea, generozitatea, sinceritatea, demnitatea,

calităţi pe care le subliniază cu toată tăria şi Dumi-

tru Acu în Precuvântarea

cărţii Omagiu lui Nicolae

Gastone, apărută la Editu-

ra Asociaţiunii ASTRA, la

Sibiu în 2015. Şi tot el, şi

tot acolo mai subliniind:

El a fost mereu un luptător

pentru apărarea adevăru-

lui, demnităţii naţionale şi

culturii naţionale încadra-

tă în cultura universală.

Calităţi scoase în evidenţă

în intervenţiile lor şi de că-

tre câţiva dintre cei pre-

zenţi: Dumitru Acu, Elena

Macavei, Ilie Moise, Ioan

Troancă, Ioan Popa, Du-

mitru Borţan, Silvia Pop,

Robert Blaj, Dumitru Pop.

Vădit emoţionat, săr-

bătoritul aduce mulţumiri-

le sincere, ale sale şi ale

soţiei Monica, tuturor ce-

lora care şi-au adus aminte

de el punând deoparte, într-un colţişor al inimii,

chipul său, fapte şi evenimente petrecute cândva

laolaltă. Toate de neuitat!

O agapă astristă, în care sărbătoritul şi-a pro-

bat şi calitatea de interpret al muzicii populare, dar

şi a celei culte, a încheiat în chip apoteotic mani-

festarea închinată Omului Nicolae Gastone.

Nu putem încheia aceste rânduri fără a subli-

nia măreţia unui sediu, cândva în paragină, acum

în stare să uimească lumea, măreţie ce vrea să do-

vedească, dacă mai era nevoie, cum că, şi de astă

dată, omul sfinţeşte locul.

Mulţumiri din inimă celor ce ne-au oferit o

aşa zi. De sărbătoare şi delectare sufletească!

Încă o dată La mulţi ani, iubite prieten!

Ioan POPA

N


62

50 DE ANI DE LA ÎNFIINŢAREA LICEULUI TEHNOLOGIC

„TIMOTEI CIPARIUˮ BLAJ 1966-2016

6 iulie 2016 marchează data în care şi-au dat

întâlnire foşti elevi şi profesori ai Liceului

Tehnologic „Timotei Cipariuˮ Blaj, pentru a

saluta 50 de ani de la reînfiinţarea – după modelul

învăţământului românesc interbelic – liceului in-

dustrial blăjean cu profil forestier, aflat actualmen-

te sub patronajul spiritual al lui Timotei Cipariu.

Călăuzindu-ne înţelegerea asupra semnificaţiei

evenimentului, prof.univ.dr. Ion Buzaşi reaprinde,

prin discursul său, emoţia

acelui „început de drumˮ din

„66, care marca, printre alte-

le, reînfiinţarea liceelor in-

dustriale (1966-2016) şi

continuarea tradiţiei şcolilor

din Blaj, întreruptă între

1948 şi 1966.

A deschis sărbătoarea

pr. prot. Ioan Farcaş, bătând

la uşile lui Dumnezeu să bi-

necuvânteze pe cei peste

150 de invitaţi, unii veniţi

de departe să celebreze fai-

ma unei şcoli. Cu deosebit

respect au salutat acest mo-

ment important al tradiţiei

şcolii blăjene următorii:

insp. gen. prof. Marcela Eugenia Dărămuş, actua-

lul director al liceului, prof. Carol Badea, prof.

ing. Valeriu Stânea, poetul Virgil Todeasă, preşe-

dinta Despărţământului „Timotei Cipariuˮ Blaj

(Asociaţiunea Astra) Silvia Pop, prof.univ.dr. Ioan

Zaharie, ing. Gheorghe Iviniş, Victor Mateş etc.

Discursurile invitaţilor au întreţesut emoţie,

exuberanţă, umor, aventură şi experienţă de viaţă

într-o pânză de amintiri a elevilor şi profesorilor

de odinioară, a idealurilor de odinioară – funda-

mente ale unei societăţi ce se ghida după mărturi-

sirea scriitorului Nichifor Crainic: „la orice profe-

siune intelectuală se ajunge prin şcoalăˮ (menţiu-

nea aparţine prof.univ.dr. Ion Buzaşi).

A fost onorată, printr-un moment de reculege-

re, şi amintirea celor „duşiˮ, fapt ce a precedat

prezentarea Monografiei 1966-2016: 50 de ani de

la înfiinţarea Liceului Tehnologic Timotei Cipariu

Blaj a profesorului Ioan Laţiu (actualul director

adjunct a şcolii). Pătrunzând în izvoarele istorice

ale şcolilor blăjene, autorul a intenţionat să popu-

larizeze valoarea unităţii de învăţământ (în care îşi

desfăşoară activitatea de câţiva ani), remarcând

astfel calitatea absolvenţilor, la a căror formare au

trudit, în cei 50 de ani, sute de dascăli.

Evenimentul a fost filtrat prin inimile celor

prezenţi (între care s-au aflat şi actuali profesori ai

liceului, solidari în emoţie cu oaspeţii de seamă

ce-au umplut cu verva şi bucuria lor curtea liceu-

lui), dar şi prin lentila fotografică a jurnalistului

Aurel Roman (ziarul Unirea), martor al celebrării

unei şcoli şi „al promisiunii unei continuităţi care

să confirme această tradiţie şcolară cu noi împli-

niri şi realizăriˮ (prof.univ.dr. Ion Buzaşi).

Firul amintirilor s-a depănat mai departe în

sala de mese a liceului, astfel încheindu-se o ju-

mătate de secol din viaţa unei şcoli, a cărui spirit

se animă constant din privirea pătrunzătoare a ce-

lui ce veghează la orânduirea acestui liceu: Timo-

tei Cipariu.

Ioan LAŢIU

1


63

BUCURIA ANIVERSĂRII

Motto:„Un strop de fericire pe aripile vântului

năvalnic al lumii” (Christophe André).

e este o aniversare? Este o bucurie a iubi-

rii, un moment de fericire, cu care ne hră-

nim spiritul şi sufletul. Este un prilej de

analiză a faptelor noastre, o verificare a realizări-

lor şi împlinirilor noastre, de care avem atâta ne-

voie, pentru a şti dacă drumul parcurs a fost co-

rect, şi mai ales pentru a stabili noi şi înalte ţeluri

de atins. Aniversăm 50 de ani de la acel binecu-

vântat septembrie 1966, când s-au pus bazele pri-

mului liceu industrial de prelucrare a lemnului din

ţară, continuându-se astfel, valoroasa tradiţie a

şcolilor din Blaj, întreruptă pentru câţiva ani. O

jumătate de secol de iubire a profesorilor şcolii

pentru elevii lor, de iubire a absolvenţilor pentru

familiile lor, pentru munca lor, pentru comunităţi-

le în care s-au stabilit. Pentru că acest sentiment

miraculos, care este iubirea, nu se termină prin dă-

ruire ci dimpotrivă, îl îmbogăţeşte pe cel ce dăru-

ieşte. Darurile profesorilor, inginerilor şi maiştri-

lor oferite cu generozitate elevilor şcolii noastre,

sub forma educaţiei şi a formării profesionale, prin

iubire necondiţionată, au dat roade, absolvenţii

noştri având rezultate remarcabile în calitate de

ingineri, profesori, maiştri, tehnicieni sau munci-

tori. Faima unei şcoli este dată de calitatea absol-

venţilor, la a căror formare au trudit, în cei 50 de

ani, sute de dascăli. Mulţi dintre ei sunt autori de

manuale, de cărţi tehnice, de lucrări ştiinţifice, şi

chiar cu titlul ştiinţific de doctor în specialităţile

lor. Şcoala noastră a avut profesori-ingineri care

au creat un Centru de perfecţionare al maiştrilor

din domeniul prelucrării lemnului din întreaga ţa-

ră, susţinând activităţi de perfecţionare şi de exa-

minare a maiştrilor pentru definitivare în învăţă-

mânt sau pentru obţinerea gradelor didactice II şi

I. Am avut o adevărată pepinieră de maiştri in-

structori, formaţi în acest centru de perfecţionare,

maiştri care au absolvit şcoala profesională sau li-

ceul, au urmat cursurile şcolii de maiştri, s-au titu-

larizat pe posturile de maiştri instructori din cadrul

şcolii şi apoi şi-au obţinut toate gradele didactice.

Un moment important al verificării muncii de la

catedră o constituie întâlnirile de revedere ale ab-

solvenţilor cu profesorii lor, la diferite perioade de

timp, clasice fiind cele de zece ani, douăzeci de

ani, unele serii de absolvenţi venind şi la împlini-

rea unui sfert de veac. La aceste întâlniri aniversa-

re, absolvenţii au subliniat de fiecare dată calitatea

deosebită a dascălilor noştri, atât în ce priveşte

educaţia precum şi instruirea, formarea profesio-

nală, care le-a oferit o bază sigură la început de

drum în marea şi frumoasa aventură a vieţii. În zi-

lele acestea am avut revederea cu absolvenţii pri-

mei promoţii a liceului industrial – 1966 – 1971,

cu ocazia aniversării a 45 de ani de la absolvire, la

care s-a reconfirmat calitatea deosebită a corpului

profesoral, care i-au format astfel încât să se poată

adapta cerinţelor vieţii, fie în ţară, fie peste hotare.

Ce este mai înălţător decât un cuvânt de apreciere

şi de mulţumire după 45 de ani de la absolvirea

şcolii? Ce poate fi mai profesionist decât profeso-

rii tăi să predea după manualele scrise de ei şi fo-

losite de elevii din toată ţara zeci de ani?

Ce poate fi mai frumos, mai înălţător decât

să-l înveţi pe tânăr alfabetul comportamentului în

viaţă, să-i formezi competenţe specifice unei spe-

cialităţi şi mai presus de toate să-l înveţi cum să

înveţe, cum să facă faţă dificultăţilor şi provocări-

lor. Şi toate acestea au fost realizate doar prin iubi-

re necondiţionată a tinerilor dornici de învăţătură

şi a oamenilor în general. Se cuvine să aducem un

elogiu autorului acestei monografii, care cu multă

dăruire şi pricepere, căutând surse din cele mai di-

verse, ne-a oferit o frescă a învăţământului româ-

nesc de-a lungul unei jumătăţi de veac.

Prof. ing. Valeriu STÂNEA

C


64

CERCUL ASTRA – ELEVI

LICEUL TEHNOLOGIC „TIMOTEI CIPARIU” BLAJ

espărţământul „Timotei Cipariu” Blaj al

Asociaţiunii ASTRA, fondat în iunie 1870,

s-a bucurat de un prestigiu deosebit în viaţa

culturală şi spirituală a Blajului prin perso-

nalităţile care i-au călăuzit destinul:Timotei Cipariu,

George Bariţiu, Ion Micu Moldovan, Augustin Bu-

nea, Ştefan Manciulea şi alţii. De la început Activita-

tea Despărţământului ASTRA-Blaj, se impune cu

acţiuni intrate în tradiţie şi va folosi numele marelui

cărturar Timotei Cipariu în 1995, odată cu alegerile

noului comitet de conducere (Silvia Pop – preşedin-

te; Ion Buzaşi şi Ana Hinescu – vicepreşedinţi; Ioan

Popa – secretar; consilieri culturali: Daniela

Pănăzan, Diana Tocaciu; director administrativ Ioan

Pop; contabil – Gabriela Cipariu. Activitatea despăr-

ţământului şi-a înscris obiective fundamentale pe ca-

re le-a urmărit riguros pe baza unor planuri anuale

de activitate: sporirea numărului de membrii impli-

caţi în activităţile culturale şi patriotice, atragerea ti-

nerilor din şcolile Blajului, colaborarea cu instituţiile

culturale şi judeţene, cu Despărţămintele din ţară şi

din afara graniţelor ţării. Cercul ASTRA-elevi de la

Liceul Tehnologic „Timotei Cipariu” Blaj, s-a înfi-

inţat în anul 2005, când s-a hotărât organizarea cer-

curilor în toate şcolile din Blaj. Cercul ASTRA de la

Liceul Tehnologic” Timotei Cipariu” Blaj, a fost co-

ordonat de profesoara de limba română Irina Sârbu,

care a iniţiat acţiuni omagiale dedicate personalităţii

lui Timotei Cipariu, patronul spiritual al şcolii,

bucurându-se de sprijinul conducerii liceului. Din

anul 2010, Cercul ASTRA se reorganizează şi îşi

precizează direcţiile de activitate. Este ales un nou

colectiv de conducere: preşedinte – profesor

Tomotaş Cristina, vicepreşedinte dir. adj. prof. Laţiu

Ioan, secretar prof. Ciontea Gabriela. Cercul cultural

de la Liceul Tehnologic” Timotei Cipariu” Blaj figu-

rează în documentele ASTREI cu un număr însem-

nat de membrii care achită anual cotizaţia, îndepli-

nesc obligaţiile conform statutului şi contribuie la

realizarea obiectivelor înscrise în programul de acti-

vitate. În perioada 2010-2016, conducerea cercului

se remarcă prin realizarea unor manifestări menite să

contribuie la menţinerea şi promovarea spiritului

ASTREI în rândul tinerilor blăjeni. Manifestările

realizate în Cercul cultural ASTRA al Liceul Tehno-

logic” Timotei Cipariu” Blaj s-au desfăşurat la nive-

lul şcolii, în incinta liceului, mobilizând elevii şi pro-

fesorii sau la nivelul Despărţământului „Timotei Ci-

pariu” Blaj, aducându-şi contribuţia alături de Cole-

giul Naţional „I.M. Clain”, Liceul Tehnologic „Şte-

fan Manciulea”, Liceul Teologic „Sfântul Vasile cel

Mare”. Se remarcă acţiuni atractive deosebit de fru-

moase: „Ziua lui Eminescu, ziua Culturii Naţionale”,

15 ianuarie. Concursul Naţional de poezie „Ocrotiţi

de Eminescu”, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor

din România si cu elevii şcolilor blăjene. „Armonii

de primăvară” – Balul ASTREI, organizat în colabo-

rare cu Cercurile ASTREI din şcoli, Tabăra de Cul-

tură şi Civilizaţie Română „Acasă la noi ediţiile

2014, 2015; 17-24 iulie, organizată de Liceul Tehno-

logic „Timotei Cipariu” Blaj, sub patronajul Astrei,

manifestările taberei găzduind ansamblul folcloric

Vatra satului, din satul Feşteliţa, raionul Ştefan Vodă

din Republica Moldova, unde au participat 28 de

elevii şi doi profesori (Cernean Alexandru şi Nata-

lia) şi Ansamblul Străşeni. O lucrare reprezentativă a

fost a doamnei Claudia Nestor. Un rol esenţial în

desfăşurarea programului taberei l-au avut gazdele

Liceului Tehnologic” Timotei Cipariu” Blaj: direc-

torul Badea Carol, familia directorului adjunct, pro-

fesor Ioan Laţiu, profesor Camelia Laţiu şi implica-

rea totală în buna desfăşurare a taberei, secondată

îndeaproape de profesorii Maria Mărginean,

Căpâlnean Alexandru, Tomotaş Cristina Valeria.

Cercul ASTRA – elevii de la Liceul Tehnologic

„Timotei Cipariu” Blaj, s-a afirmat prin organizarea

şi desfăşurarea simpozioanelor naţionale şi internaţi-

onale, dedicate Momentului 1848, având ca temă

„Blajul la moment aniversar”. Membrii cercului de

la Liceul Tehnologic „Timotei Cipariu” Blaj, au sus-

ţinut activitatea publicistică a despărţământului nos-

tru prin contribuţii însemnate la editarea şi tipărirea

revistei „ASTRA BLĂJANĂ”. Putem aminti profe-

sorii: Mărginean Maria, Laţiu Camelia, Gubaş Car-

men Laura, Laţiu Ioan şi alţii. În anul 2016, Cercul

ASTRA s-a implicat în realizarea manifestărilor:

„Popasul lui Eminescu la Blaj-150 de ani” şi „Aca-

demia Română la 150 de ani”. Cu participarea unui

număr de elevi şi profesori contribuind astfel la evi-

denţierea bunei colaborări între cele două instituţii

surori: Academia Română şi Asociaţiunea ASTRA.

Au fost prezenţi profesorii: Carol Badea, Ioan Laţiu,

Camelia Laţiu, Lavinia Matei, Laura Gubaş, Geani-

na Lazăr şi alţii. Au fost primite felicitări din partea

Cercului ASTRA pentru ideea fericită de a realiza

volumul monografic „50 DE ANI DE LA

ÎNFIINŢAREA LICEULUI TEHNOLOGIC

„TIMOTEI CIPARIU”.

Prof. Silvia POP, Preşedintele ASTRA „Timotei Cipariu” Blaj

D


65

COLOCVIILE LITERARE „VASILE AARON”, EDIŢIA I (2016)

ub auspiciile Primăriei municipiului Blaj, Primăriei

comunei Valea Lungă, a Asociaţiei Culturale „Va-

sile Aaron” Glogoveţ şi a Asociaţiuni

ASTRA-Blaj, Despărţământul „T. Cipariu”, în zilele de

26 August şi 27 August 2016 s-au desfăşurat Colocviile

Literare „VASILE AARON”, ediţia I, manifestare organi-

zată cu prilejul comemorării a 195 ani de la moartea juris-

tului-poet VASILE AARON.

Vineri, 26 August 2016, în Catedrala Mitropolitană

Greco-Catolică „Sfânta Treime” din Blaj s-a ţinut Slujba

de pomenire a marelui intelectual VASILE AARON, de

către Pr. Protopop Fărcaş Ioan şi pr. Nicolae Anuşcă. A

urmat apoi, în Sala de Şedinţă a Protopopiatului Gre-

co-Catolică din Blaj, LANSARE DE CARTE: LILIANA

MARIA POPA şi IOAN-NICOLAE POPA „Viaţa omu-

lui, ca floarea câmpului...” – VASILE AARON, Reporta din vis, prezentată de Prof. univ. dr. Ion Buzaşi o lucrare

de înalt nivel ştiinţific, un poem biblic, devenind lectura

predilectă a multor români din toate provinciile, pe tot

parcursul secolului al IX-lea, prin care autorul îşi asumă

postura de îndrumător, de povăţuitor, specifică perioadei

iluministe în care a trăit. Autorii lucrări, Prof. Liliana Ma-

ria Popa şi Prof. Ioan – Nicolae Popa, prezintă succint cu-

prinsul cărţii, precum şi căutările, truda elaborării acesteia.

În cadrul dezbaterii „Locul şi rolul lui VASILE AARON în

istoria literaturii române”, din prelegerile ţinute de Prof.

univ. dr. Ion Buzaşi, Prof. Silvia Pop, Pr.dr. Anton Rus,

Prof. Liliana Maria Popa şi Prof. Ioan-Nicolae Popa a re-

ieşit că Vasile Aaron poate fi trecut, cu litere de aur, între

corifeii ŞCOLII ARDELENE, alături de Gh. Şincai, Petru

Maior, George Bariţiu, Timotei Cipariu, Ion Bu-

dai-Deleanu etc. Ca întotdeauna, prezenţa d-nei director

onorific al Biblioteci „Şcoala Ardeleană” Blaj prof. Ana

Hinescu, vicepreşedinte ASTRA Blaj s-a făcut simţită

prin amenajarea unei mici expoziţie de carte, cu lucrările

apărute ale profesorilor sibieni LILIANA MARIA POPA

şi IOAN-NICOLAE POPA, după cum urmează: – în

2011 „VASILE AARON, 1780-1821 Studiu monogra-

fic”; – în 2012 „Patima şi moartea Domnului şi Mântuito-

rului nostru ISUS HRISTOS”; – în 2013 „Scrierii autume

1806-1821”; – în 2014 „Scrieri juridice inedite”; – în

2015 „Miracole mitologice şi învăţături moral-creştine” şi în 2016: „Viaţa Omului, ca floarea câmpului, Vasile Aa-

ron. Reporta din vis”. Sperăm ca, pe viitor, domniile lor

să ne mai ofere şi alte lucrării inedite din viaţa şi scrierile

lui V. Aaron. Această acţiune a fost moderată, cu mult

profesionalism, de ec. Ioan Şolea, secretarul Asociaţiei

Culturale „Vasile Aaron” Glogoveţ.

A doua zi, sâmbătă, 27 August 2016, în satul

Glogoveţ, com. Valea Lungă, satul naşterii lui Vasile Aa-

ron, la Biserica „Sfântul Vasile cel Mare” s-a ţinut o Sluj-

ba religioasă şi un parastas de pomenire a juristului-poet VASILE AARON de către Pr. Paroh Liviu Aftenie. Cuvin-

te de întâmpinare şi salut au fost rostite de d-l Vasile Puş-

că, primar al comunei Valea Lungă; d-l Ioan Mihălţan,

preşed. Asoc. Culturală „V. Aaron” Glogoveţ şi d-na prof.

Silvia Pop, preşedinte Despărţământul. ASTRA Blaj. A

urmat apoi Lansarea cărţii: „Viaţa omului, ca floarea

câmpului...” VASILE AARON – Reporta din vis, autori

Liliana Maria POPA şi Ioan-Nicolae POPA, prezentată de

eruditul Prof. univ. dr. Ion Buzaşi, care reliefează faptul

că Vasile Aaron este cel dintâi adevărat scriitor al Tran-

silvaniei şi dezbaterea „VASILE AARON intelectual de frunte al neamului românesc, mândrie a satului Glogoveţ

şi a com. Valea Lungă”. Prof. Liliana Maria Popa susţine,

fericită, că acum satul acesta mic, situat într-o zonă mirifi-

că, străjuit de dealul Ţuţuman, poate fi egal cu Făgetul lui

Ion Bianu, Cenadea lui Ion Agârbiceanu, Pănadea lui Ti-

motei Cipariu şi Ion Brad, Lancrămul lui Lucian Blaga

sau Răşinariul lui Octavian Goga.

Prin Hotărârea Consiliului Local al Com. Valea

Lungă, ca urmare a valoroaselor lucrări scrise despre ope-

ra lui Vasile Aaron şi despre satul Glogoveţ, d-l primar

ing. Vasile Puşcă acordă titlul de CETĂŢEAN DE

ONOARE Prof. Liliana Maria Popa şi Prof. Ioan-Nicolae

Popa.

A urmat lansarea albumului „Mărturii etnografice de

pe Târnave şi Secaş” de Ioan Mihălţan, prezentat de Prof.

Silvia Pop, care arată că Albumul impresionează prin bo-

găţia şi diversitatea materialului prezentat şi ne convinge

de dragostea şi admiraţia autorului pentru creatorii popu-

lari şi valorile culturii tradiţionale. Lucrarea de faţă merită

atenţia cuvenită datorită faptului că se simte profunzimea

efortului şi sârguinţa în a ne transmite un puternic senti-

ment patriotic, de dragoste de neam şi ne determină şi pe

noi, cititorii, să preţuim şi să promovăm tradiţiile şi valori-

le artistice ale neamului românesc.

D-na prof. Silvia Pop, preşedintele Despărţământului

ASTRA Blaj a înmânat Diplome de EXCELENŢĂ la

aniversare: Prof. univ. dr. Viorel Budiu –75 ani; Bucătar

Vasile Băcilă – 65 ani; Ing. Ioan Mihălţan – 60 ani; Dr.

Mariana Dulcea – 60 ani; Prof. Valerica Costea – 45 ani,

precum şi Mihaela Vrenghea – custodele Muzeului sătesc

şi Ioan Şolea, ca organizator. Un moment deosebit l-a

avut prof univ. dr. Viorel Budiu, de la Universitatea Agri-

colă clujeană, fiu al satului, care în discursul său a adus un

elogiu satului, dar mai ales mamei, recitându-ne câteva

poezii dedicate ei, din opera lui G. Coşbuc, O. Goga, I.

Brad, dar mai ales Vasile Militaru, prin poezia „A venit

aseară mama” care ne-a emoţionat până la lacrimi, fiindcă

„mama rămâne o sfântă”.

La Troiţa şi Monumentul închinate lui Vasile Aaron

au avut loc depuneri de coroane şi un moment de recule-

gere.

Nu putem să nu amintim prezenţa şi intervenţia în

cadrul Colocviilor a scriitorilor Ioan Popa şi Ioan Brad,

din Alba Iulia, sprijinul acordat mereu Asociaţiei de către

fraţii Vasile şi Nicolae Băcilă, jud. Onisie Haneş, Augus-

tin Ciugudean.

A fost o manifestare de suflet şi cultură, care ne-a în-

nobilat pe cei prezenţi prin noutăţile literare aflate, pre-

cum şi prin îndemnul de a păstra frumuseţea şi arta tradi-

ţională românească.

Ioan MIHĂLŢAN

S


66


67

SĂRBĂTOAREA ARDELENEASCĂ „FIII SATULUI LUNCA”

„Hai să fim cu toţii acasă, într-o zi! A cerut satul!”

rima ediţie a sărbătorii Ardeleneşti „Fiii Satului

Lunca” a avut loc, duminică, 28 august 2016,

când satul Lunca a fost gazda unui eveniment

care doreşte să ia aspectul unei bune tradiţii româneşti,

care să-i confere valoare satului, să-şi aducă acasă fiii

răspândiţi în lumea mare, la o revedere, reunire de

suflet şi neam. Ziua a debutat în Biserica satului de pe

deal, cu liturghia de duminică şi o slujbă de pomenire a

eroilor satului, după care s-au depus coroane de flori.

Deplasarea spre căminul cultural s-a făcut într-un

alai de nuntă ca pe vremuri, în frunte cu vornicul şi

toboşarul satului, cu căruţe împodobite cu covoare şi

nuntaşi (în care au luat loc şi oficialităţile prezente),

însoţiţi de călăreţi, urmat de un grup de tineri îmbrăcaţi

în frumoasele costume populare ale locului, care au

însoţit alaiul cu strigături şi cântece de voie bună.

Primirea şi întâmpinarea oficială a fost făcută la

Căminul cultural, cu tradiţionala pâine cu sare şi un

pahar cu vinars.

Pe scena amenajată în curtea Căminului Cultural a

fost ţinut un TE-DEUM oficiat de preoţii Blaga

Nicolae şi Suciu Călin, de la cele două Biserici surori

ale satului, într-o armonie perfectă, care ne arată că

religia ne adună şi ne încreştinează pe noi, muritorii de

rând, ne face mai buni, mai milostivi unii cu alţii.

Deschiderea oficială a sărbătorii a fost făcută de

primarul com. Valea Lungă, Vasile Puşcă, urmat de d-l

Ion Dumitrel, preşedintele Consiliului judeţean Alba,

care în cuvântul lor au reliefat importanţa pe care o au

aceste evenimente în viaţa satului contemporan. Au

mai fost prezenţi la manifestare şi d-l Florin Roman,

vicepreşedinte al C.J. Alba, consilieri judeţeni şi locali.

Unul dintre fiii de nădejde ai satului, prof. Prihoi

Vasile, a prezentat eseul intitulat „Lunca – leagănul

meu de dor” cu crâmpeie de amintiri, istorioare din

viaţa satului, care ne duce cu gândul şi sufletul la

vremurile de altădată a satului, în care viaţa era mereu

în clocot, cu bucurii şi tristeţi, dar parcă mai aşezată în

matca ei.

Programul artistic intitulat „Satul în sărbătoare” a

fost susţinut de Corul sătesc, Ansamblul de dansuri

populare „Purtata” din sat, care au valorificat vechea

tradiţie populară a satului, prin cântec şi joc. Programul

a continuat printr-o suită de învârtite şi haţegane, pline

de vigoare, a tinerilor de la Ansamblul „Mugurelul”

din com. Cergău Mare, coregrafia prof. Florin Vasinc.

Un moment inedit l-a constituit recitalul folcloric al

unei fetiţe de 4 ani şi jumătate din Cenade, Handrea

Izabela, un mare talent, acompaniată la orgă de prof.

Ilie Blaga. Un recitalul de poezie a fost susţinut de

tinerele din sat Velicia Sonia şi Velicia Andreea.

Pe tot parcursul programului au fost decernate, de

către oficialităţi şi organizatori, cupe, diplome de

onoare, merit şi participare, unor oamenii de valoare,

de calitate din sat, cât şi dintre cei plecaţi din sat. Au

fost acordate aceste distincţii: familii la 50 de ani de

căsătorie; cel mai longeviv cuplu – fam. Mija Ioan şi

Elena; cea mai vârstnică persoană a satului – Velicea

Elena; veterani de război; cei mai tineri însurăţei ai

satului, precum şi personalităţi locale.

Al doilea calup din programul artistic, intitulat

„Cântec, Joc şi Voie Bună”, susţinut de Ansamblul

folcloric „Augustin Bena” al judeţului Alba, condus de

naistul Alexandru Pal, cu interpreţii: Roxana Reche,

Floricica Moga, Nicolae Tuhuţ şi Dorina Nariţa au

susţinut un program specific zonei Ardealului, gustat

din plin de public. Nu puteau să lipsească îndrăgiţii

interpreţi de muzică populară cu greutate: Ancuţa

Matei, Alexandra Băcilă – Tăuni, Reta Rus, precum şi

Luminiţa Dejan cu acompaniament propriu, adevărate

profesioniste ale cântecului popular românesc, care au

făcut să se încingă o Horă mare, cuprinzând localnici

atât tineri, cât şi vârstnici, cum era altădată. Seara s-a

încheiat prin lansarea de lampioane şi o muzică

distractivă dedicată tineretului.

La manifestare au fost prezenţi peste 350 de

invitaţi, fii ai satului veniţi din Canada, Austria,

Germania, Italia etc., cât şi din toată ţara. Se poate

remarca prezenţa unor personalităţi, plecaţi din sat cu

mulţi ani în urmă, ajunşi acum „domni mari la oraş”,

prin muncă şi strădanie, cum sunt: prof. univ. dr. în

filozofie Ilie Gabra, un adevărat ambasadori al Luncii

în lume; dr. cardiolog Emil Băcilă – Sibiu; ing. Ilie

Laţa – director Romgaz; ing. Ioan Voican – director

Porţelanul Alba Iulia; ing Ioan Rusu – director

Romgaz, precum şi mulţi alţi…

Organizatori au fost: Comitetul „Fiii Satului

Lunca”, condus de Gheorghe Streza (sufletul acţiunii)

şi Rus Viorica, cu sprijinul Primăriei şi Consiliului

Local al com. Valea Lungă, care, printr-o mobilizare

exemplară a fiecărei familii din sat, au reuşit să-şi

aducă acasă consătenii şi să le ofere o zi de neuitat, şi

cărora trebuie să le mulţumim. Bravo, tuturor.

Ioan MIHĂLŢAN

P


68

bicentenar comemorativ gheorghe Şincai (181 · dovezi istorice, lingvistice şi demografice prin...

Documents