Charles Baudelaire PREFAŢĂ

Greşelile, păcatul, zgârcenia, prostia Ne-aruncă-n suflet zbucium şi-n trupuri frământări Şi noi nutrim cu grijă blajine remuşcări Aşa cum cerşetorii îşi cresc păducheria. Păcatele ni-s aspre, căinţele mişele, Mărturisirea noastră ne-o răsplătim din gros Şi iar ne-ntoarcem veseli pe drumul gloduros Crezând cu lacrimi sterpe că ne-am spălat de rele. În mrejele pierzării prelung Satan se plimbă Şi sufletul ni-l lasă vrăjit şi vlăguit Şi al voinţei noastre metal nepreţuit Acest chimist destoinic în aburi îl preschimbă. În sfori ascunse, Dracul ne prinde şi ne joacă! De tot ce-i murdărie ni-i sufletul atras; Spre Iad în orice clipă ne scoborâm cu-n pas, Senini, printr-o adâncă şi scârnavă cloacă. Cum muşcă-un muieratic sărac, cu desfătare, Căznitul sân al unei vechi târfe scăpătate, Gustăm şi noi o biată plăcere, pe-apucate, Ca pe-o lămâie veche storcând-o cât mai tare.

Noroade-ntregi de Demoni în capul nostru zbiară Foind ca milioane de viermi încolăciţi Şi-n pieptul nostru Moartea, când răsuflăm trudiţi, Cu gemete mocnite, râu nevăzut, coboară. Dacă pumnalul, focul, otrava, siluirea N-au vrut să-şi puie încă blazonul lor poznaş Pe pânza care-o ţese destinul nostru laş, Pricina e că slabă şi trândavă ni-i firea. Dar printre şerpi, pantere, şacali, mistreţi, căţele, Maimuţe, vulturi, scorpii şi monştrii ce se zbat, Se târâie, rag, urlă, sporind neîncetat În noi menajeria năravurilor rele, E unul şi mai mârşav, mai slut, mai rău la fire! Deşi nici nu se zbate şi nici nu-i zgomotos El ar distruge lumea întreagă bucuros Şi-ntr-un căscat s-ar prinde să-nghită-o omenire; Urâtul e! – Cu lacrimi în silă revărsate, Visează eşafoduri fumând nepăsător. Pe monstru-acesta gingaş tu-l ştii, o! cititor, - O! cititor făţarnic, - tu, semenul meu, - frate!

(traducere de Al. Philippide)

1. Florile răului se deschide spectaculos printr-o Prefaţă adresată cititorului care stabileşte ariile tematice şi stilistice ale volumului. Identifică două-trei dintre aceste teme, aşa cum rezultă ele din poem. 2. Încă din prima strofă, limbajul lui Baudelaire se dovedeşte a fi profund şocant, uneori chiar violent sau vulgar. Alcătuieşte o listă cu imaginile din poem care ţi se par cele mai şocante şi comentează una dintre ele. Consideri justificat un asemenea limbaj? 3. Enumeraţia este figura de stil predominantă în poezie. Exprimă-ţi opinia despre motivul frecvenţei acestui procedeu în text şi explică totodată efectele sale de natură stilistică. 4. Ultimele două strofe aduc în faţa cititorului un monstru gingaş, Urâtul (plictisul). De ce crezi că Baudelaire îl descrie astfel? Este util să observi că poetul îl consideră a fi mârşav, slut şi rău la fire. 5. Versul final, O! cititor făţarnic, - tu, semenul meu, - frate! este unul dintre cele mai cunoscute din lirica modernă. Poezia se încheie astfel prin stabilirea unei echivalenţe între cititor şi artist, care sunt reuniti sub semnul ambelor figuri, a Urâtului şi făţărniciei. Discutaţi şi exprimaţi-vă punctul de vedere asupra semnificaţiei acestui vers.

SPLEEN Sunt ca Un prinţ pe-o ţară de negură stăpân, Bogat dar trândav. tânăr şi totuşi prea bătrân, Care de scârba curţii slugarnice şi vane Stă plictisit cu câinii şi alte lighioane. Nimic nu-l mai desfată, nici jocuri, nici vânat, Nici plebea care moare în curte la palat. Bufonul, plin de snoave şi tare-n zeflemele, Nu poate pe-acest bolnav pervers să-I mai înşele; Luxosu-i pat tn rece mormânt e prefăcut Şi doamnele de-onoare, care-l gasesc plăcut, Nu ştiu ce desfătate găteli să mai scornească Să-lfacă pe-acest june schelet să le zâmbească. Savantul care-i bate monezi n-a izbutit Din trupu-i să stârpească tot ce e pervertit Şi~n băile de sânge la Roma renumite N-a mai putut să-nvie CU leacuri tăinuite Cadavru-acesta-n care drept sânge curg, încete Şi verzi, clocite ape ce vin din râul Lethe. (traducere de Al. Philippide)

SPLEEN Am amintiri mai multe decât un milenar.

Un scrin pe care-l umplu, sertar după sertar, Bilanţuri, versuri, poliţi, răvaşe dulci, romanţe, Cu bucle lungi şi grele păstrate-ntre chitanţe Nsascunde-atâtea taine cât poartă craniul meu. E~o vastă piramidă, un larg mausoleu Cu morţi mai mulţi într-însul ca-n gropniţa comună. - Sunt cimitirul muced, afurisit de lună, 1n care stau la pândă lungi viermi neadormui Târându-se să-mi roadă toţi morţii mei iubiţi. Sunt un budoar cu şterse oglinzi şi flori uscate 1n care zac tot felul de lucruri demodate Şi-n care doar portrete gălbui de-al vremii scrum Din destupate sticle mai sorb un stins parfum.

Nimic nu-ntrece-amarul acelor zile şchioape Când, sub ninsoarea vremii ce stă să ne îngroape, Urâtul, rod al tristei, nepăsătoarei firi, Ia-nfăţişarea unei cumplite nemuriri. - De-acum, tu plasmă caldă şi vie-odinioară, Eşti un granit pe care vagi spaime-l înconjoară, 1n fundul unei tulburi Sahare adormit! Un sfinx bătrân, de lume năucă ocolit, Uitat de mult pe hartă şi care nu tresare Cântând numai la raza apusului de soare. (traducere de Al. Philippide)

1. Încă din Antichitate, melancolia a fost atât obiect de studiu în numeroase tratate medicale, cât şi temă în creaţia literară şi în arta plastică. Considerat a fi determinat de un exces de bilă neagră (secretată de splină, conform teoriei celor patru umori, de unde şi spleen, cuvânt englezesc care denumeşte atât organul cât şi melancolia, devenit celebru datorită lui Baudelaire), temperamentul melancolic este caracterizat de o înclinaţie spre visare şi singurătate. Melancolicul e un izolat şi un inadaptat; mental, el se crede un geniu, dar cunoaşterea este considerată mai degrabă o povară. Adesea, iconografia asociată cu melancolia încearcă să o reprezinte ca o acumulare inutilă şi dureroasă de informaţie: în artă (ca de exemplu în celebra gravură Melancolia 1 a lui Diirer) apar aglomerări de instrumente asociate cu artele şi ştiinţele, iar în literatură, (cum se întâmplă în monumentala Anatomie a Melancoliei scrisă de Robert Burton în 1621) primează enumerările masive, dublate de nenumărate citate şi referinţe. Spleen-ul reprezintă o parte foarte importantă din tematica Florilor răului. Prima secţiune a cărţii, intitulată Spleen şi ideal, conţine patru poezii purtând titlul Spleen, pe lângă numeroase altele (precum Clopotul dogit sau chiar Prefaţa) care tratează indirect tema melancoliei. În prima din poeziile reproduse mai sus, Baudelaire face portretul melancolicului din punct de vedere fizic şi comportamental, în vreme ce a doua oferă mai degrabă o imagine a minţii acestuia. Identifică, în cele două poeme, trăsături ale melancolicului. 2. Urmăreşte felul în care cele două poezii folosesc enumerarea şi compară-le, eventual, cu Prefata. Ce alte figuri de stil semnificative mai descoperi în aceste poezii şi care consideri că este rolul lor? 3. Grupează pe teme şi categorii enumerările şi comparaţiile folosite în cele două poeme. Ce observi?

4. Ca şi artiştii renascentişti, Baudelaire percepe melancolia atât ca pe o anomalie, cât şi ca pe un semn al excepţionalismului. Melancolici, cu alte cuvinte, sunt şi geniul, dar şi criminalul sau nebunul. Urmăreşte cum e exprimată această dihotomie (genialitate - depravare) în cele două poezii.

5. Dacă în prima poezie melancolicul este comparat cu o fiinţă umană (un prinţ, pe-o ţară de negură stăpân), în cea de-a doua, el este asemănat cu un obiect (un scrin). Descrie impresia pe care ţi-o produce un asemenea tip de comparaţie.

6. Discutaţi şi explicaţi semnificaţia versului Am amintiri mai multe decât un milenar.

7. S-a afirmat că pentru Baudelaire (trăind într-o epocă de mare avânt economic şi social, în care noţiune a de progres era la ordinea zilei), melancolia reprezintă reversul progresului, un semn al decadenţei şi al unei duble inadecvări: a lumii faţă de individ şi a individului faţă de lume. Sunteţi de acord cu această afirmaţie? Argumentaţi-vă părerile în scurte prezentări, folosind exemple din poeziile reproduse mai sus.

8. Comentează ultimele trei versuri ale poeziei, (Un sfinx bătrân...) prin evidenţierea relaţiei dintre ideea poetică şi mijloacele artistice.

Melancolia I (1514) de Albrecht Durer