CUPRINS

Pag.

Poezia [n Baudelaire ..........................................7Recep\ia critic` .................................................43Scrisori91Referate asupra tezei de doctorat..101Coresponden\e ale spiritului poetic ............. 125POEZIA N BAUDELAIRE

Privirea [n timp asupra crea\iei baudelairiene, portreti-zat` alegoric, ar avea, fatal, toate fe\ele crea\iei [ns`]i, de la mirarea copil`reasc`, p@n` la masca de vapori a strigoiului. O providen\` a tropismelor literaturii poart` spre necesar ]i dinamic echilibru din care nu se exclud nici voluptatea comentariului actualizant, nici oroarea. Doar, p@n` la sf@r]it, [n pigraphe pour un livre condamn, ad`ugat la edi\ia a treia, postum`, [n 1868, Les fleurs du Mal amenin\`. {n c`utarea paradisului, poetul va fi pl@ns de c`tre semenul s`u cu [n\elegere ]i iubire [ntru retoric` demoniac` ]i suferin\`, astfel cel dint@i [l blesteam` pe cel de al doilea.

Un pact cu Diavolul, isc`lit de poet ]i, obligatoriu parc`, ]i de lectorul s`u, [ntemeiaz` comuniunea. Poet, demon ]i lector sunt unul lhomme al Coresponden\elor, cerul-om. {n nem`rginit mister, acest unicum pluralitate infernal` se [nconjoar` cu spectre, ]i deslu]irea mirajului originar, asimilat adesea cu cel al poeziei moderne, [l actualizeaz` pentru o fantomatic` iertare. Iertarea lui Charles Baudelaire.... Convertit [n virtute, blestemul hiperbolic [l m@ntuie ca [ntr-un balet iezuit. Apoteoza [i dezv`luie poetului poe\ii.

{ntruc@t are nevoie de lumin` din afar`, poezia sa, poetul o ]tie cel mai bine. Printr-un decalaj psihologic, dic\ia pentru sine poate s` fie interdic\ie sau pur ]i simplu blestem pentru altul. Caracterizat` de o inversibil` ulterioritate fa\` de poezie, critica formulat` din exterior se erodeaz`, dac` nu cumva nu se emite incomplet` printr-o premeditare modest` ]i complice. Ambi\ia pozitivist`, p@n` la analizele semiotice, tenteaz` o construc\ie [n jurul unui univers infinit, care s`-l con\in`, s`-l ad`posteasc`. De la nonsensul mediocrit`\ii care iart` ]i apoteozeaz` la judec`\ile de sine baudelairiene armonii poetice ale contradic\iilor spiritului, se toarce contrastiv soarta [nt@lnirii, a [ntoarcerii perpetue, a netulburatei solitudini pline de ecourile proteicului s`u monolog.

Eman` din diferitele comentarii o identitate ambigu`, o identificare a poetului iat`-l (Baudelaire), iat`-m` (Baudelaire). Fiindu-le str`in ori str`inul - contemporanilor biografici, aproape sau aproapele genera\iilor poetice urma]e, revoltat) eventual` pe care singur ar opune-o so-ciet`\ii, universului, lui [nsu\i, o va opune, difuzat` imprevi-zibil, genera\ia, ca p@n` la urm` societatea s` se [mpotriveasc` sie]i, dup` cum poetul modern de la [nceputuri heauton-timorumen). La acest nivel, probabil poetul rena]te.

De la maestru la discipoli, dispari\ia celui dint@i s-ar remedia prin genera\ie ]i societate, [ntoarcerea spre el cu el dispun@nd la confiden\`. F`r` ca printre scrisorile poeziei moderne s` se fi operat o ierarhizare anume, acestea, [mpreun` cu t`ceri ]i conversa\ii, se asociaz` unor rostiri intime oprite la jum`tate. Poate c` aceste straturi, sau reliefuri, numai mi]cate [ntr-un cosmos nou, nu al alterit`\ii, totu]i, au [nf`\i]are rondboss. I se [nt@mpl` a]a unui Villiers de lIsle-Adam, care, pun@ndu-]i de obicei pe muzic` doar propriile-i poeme, compune totu]i melodii pentru La Mort des Amants, Le Vin de lAssasin ]i Recueillement. {]i [ncepe scrisoarea c`tre Baudelaire (1859) cu Baudelaire est ..., pentru a-]i [mpintena mai apoi iubirea ]i admira\ia - mon bien cher grand pote. Dar o amnezie oarecare se infiltreaz` [n sinteza retoric` a celor dou` adres`ri ]i titlurile citate apreximativ, din memorie, nu se reg`sesc [n etichetele senten\ioase care li le aplic`: Comme cest beau, ce que vous Faites! La Vie Antrieure, lAllgorie des Vieillards, la Madone, la Mascue, la Passante, la Charogne, les Petites Vicilles, La Chanson de lAprs-midi, - et ce tour de force de La Mort des Amants, o vous apliquez vos thories musicales. LIrrmdiable, Squellettes Labou-reurs, et cette sublime amertume de Rversibilit, enfin tout, jusquau duo dAbel et de Cain ... Cestroyal, voyez-vous, tout cela. Lectura tr`dat` de preferin\a pentru sine arunc` peste m`rturisirea epistolar` un avertisment de infidelitate.

}i adora\ia lui Rimbaud fa\` de Baudelaire se [mpr`]tie [n istorii literare, [n exageze ale primului, [n cibernetica influen\elor. Aventura total`, a c`rei depistare se face mult mai greu [n ecourile ei [n opere, fiind ca o umbr` a unui haos, egal cu acesta, [ndep`rteaz` iertat spiritul credinciosului de credin\a lui, sacrific@nd orice apriorism ]i orice trecut sau revenind la ele c@nd toate speran\ele se pierduser`. Poetul nu [ncape [n libertatea aceasta fa\` de ceea ce accept` ]i salut`, dar o [nt@lnire [mplinit` s-a ruinat tulbur`toarea m`rturie singura-tic` se consum` [n sugerarea unor lumi de uitare.

Tardiv`, dar acaparatoare ca mai toate atitudinile fa\` de poetul modern, exigen\a cunoa]terii, amestecat` cu o doz` de spirit justi\iar, substituie manifest`rii repertoriul acestei manifest`ri. Veghea poetic` se suprasatureaz` de sens al istoriei, r`m@nere ]i surpare, cunoa]tere ]i iubire.

Dac` examenul-elogiu psihologic furnizeaz` explica\ii miraculoase, sau dac` o etic` a bustului pune [n mi]care patima doctrinelor tradi\ionale, evaluarea critic` pozitiv` [n maniera lui Thibaudet relativizeaz` sau absolutizeaz` poezia printr-o lectur` ]i o interpretare mai eliberat` de compasiune, de consolare intolerant`. Psiholog ]i critic inventeaz` o miz`. Exploziv`: De la 1830 la 1840, produc\ia poeziei lirice o dep`]e]te, prin calitate ]i [nsemn`tate, [n numai ace]ti 10 ani, pe aceea a literaturii franceze din cele dou` secole ]i jum`tate care i-au precedat.

Schi\ei de portret al unui geniu cre]tin i se reteaz` transcenden\e, infernul artificial ca ]i paradisurile ha]i]ine. Istoria este analogie: Paradisul secolului al XIX-lea ]i curtea lui Ludovic al XIV-lea, Trezena-Cytera, Racine-Baudelaire trebuie pur ]i simplu s` ne explic`m, prin legi analoge, cum s-au produs [n jurul unuia, ca ]i al celuilalt, repulsiile, rezisten\ele, obi]nuirea, convertirea oamenilor de gust, pe m`sur` ce genera\iile succesive au ajuns s` aduc`, din izvoare mai proaspete, [n vechile bazine ale criticii, apele unei sensibilit`\i noi. Compu]ii se afl` [n coresponden\` cu corpurile simple (Leibnitz) ]i, strict analog, istoria unei literaturi se afl` [n coresponden\` cu faptul elementar al istoriei unei individualit`\i.

Mai presus de simbol, Parisul ar subjuga poetul. El n-ar fi putut s` nu scrie, spune criticul parizian, Les petites vieilles. Dar a scris acest poem? Victor Hugo, [n proverbiala scrisoare c`tre Baudelaire, o certific` aluziv. A pictat aceste tablouri? Aceste copii platonice? Miracole, tablourile izvor`sc din amintire, din halucina\ie, pentru un ochi peren:

Et lorsque jentrevois un fantme dbile

Traversant de Paris le fourmillant tableau,

Il me semble toujours que cet tre fragile

Sen va tout doucement vers un nouveau berceau

(Les petites vieilles)

Et sur ces mouvantes merveilles

Planait (terrible nouveaut!

Tout pour loeil, rien pur les orilles!)

Un silence dternit.

(Rve parisien)

Sont bien que malagr tout de dcrpitude

Ces sept monstres hideux avaient lair ternel!

(Les sept vieillards)

Parisul-Troie, asemeni pesimismului parizian asociere de cuvinte ce ar fi p`rut stranie [nainte de Florile r`ului - \ine de singularit`\ile psihologice baudelairiene [n`l\ate la rang regal de un Paul Boruget, al`turi de preferin\a pentru parfumuri sau pentru toamn`, pentru orele crepusculului ]i femeile macabru de slabe, pentru m@ng@ioase muzici fluide, mobile ciudate, picturi unice. Primordial, [ns`, psihologia poetului s-ar dezv`lui [n opera de iubire. El este, [n versurile sale amoroase, [n acela]i timp mistic, libertin, analizor (analyseur). |intirea unei credin\e religioase, via\a la Paris ]i spiritul ]tiin\ific al timpului au contribuit la fasonarea, apoi la fondarea acestor trei feluri de sensibilit`\i odinioar` separate p@n` la a fi ap`rut ireductibile una la alta ]i acum legate p@n` la a p`rea inseparabile cel pu\in [n aceast` creatur` f`r` analog [nainte de secolul al XIX-lea francez care fu Baudelaire.

Hlderlin, s-a spus, [ntemeiaz` o nou` esen\` a poeziei ]i un timp nou, timpul zeilor care fug ]i al lui Dumnezeu ce va s` vin`. Anticip@nd un timp istoric, esen\a fondat` de Hlderlin este istoric` [n gradul suprem: numai [ntruc@t este o esen\` istoric` ea este o esen\` esen\ial`. Fa\` de istoricitatea ]i ea anticipativ` a esen\ei poeziei Baudelaire se poate adopta formula e]ecului heideggerian. }i Baudelaire este un poet al poetului. Celei mai pure poezii a esen\ei poeziei, i se opune, ca nou` esen\`, [ntemeiat` cu luciditate dus` p@n` la demonism, o poezie a C`derii.

Spiritul poetului se [nal\` acum voluptuos, dar poruncit ]i f`r` speran\`, [ntr-o materie de foc mai [nalt`, spre a se purifica, spre a pluti ]i at@t. De sus, din slava cerului de loin al Coresponden\elor fericit va fi cel asemeni lui Orfeu p`g@nul, altui Orfeu, c`zut ]i vis@nd [n`l\imea:

Qui plane sur la vie, et comprend sans effort

Le langage des fleurs et des choses muettes!

(lvation)

Este o a treia ipostaz` (oarecum a unui drum dus-[ntors), fa\` de cele poetizate de Hlderlin ]i Eminescu. La poetul german, mitul traduce o demiurgic` sete a creatorului spre fiin\ele divine, spre copiii luminii, aspira\ia dup` ewige Klarheit (lumina ve]nic`), dup` [nflorirea ve]nic` a spiritului nemuritorilor, iar la Eminescu aspira\ia celor de sus, a titanilor, spre lume, spre iubire ]i soart`, t@njind dup` trec`tor ]i finit, ap`sa\i de ve]nicie ]i dorind eliberarea de ea.

Jean-Paul Sartre, [n r`sun`torul rechizitoriu de psihanaliz` existen\ial` la care-l supune pe poet, ca [ntr-o redeschidere a procesului Florilor..., pornind de la o oroare paradigmatic` fa\` de acesta, [i define]te jubilant e]ecul: este omul care a ales s` se vad` ca ]i cum ar fi un altul; via\a sa nu-i dec@t istoria acestui e]ec. Luxoasa, temeinica sa fenome-nologie nu se inspir`, cum ar fi de a]teptat, din oroarea fulgurant` ]i eliptic` a lui Baudelaire [nsu]i fa\` de George Sand, Musset, fa\` de Voltaire, sincer ezitant` [n cazul lui Rousseau, Hugo, Voltaire. Oroarea proprie lui Sartre dup` cum el [i insinuase lui George Blint a fi f`cut din nelini]tea poetului este un principiu operator ]i nu subiectiv, limitat, ci universal: A resim\i dezgust, oroare fa\` de Baudelaire, [nseamn` [nc` a te ocupa de el. Ba chiar a te ocupa mult; g@ndi\i-v`, oroare. }i dac` acest dezgust, aceast` oroare sunt universale, cu at@t mai bine: asta [nseamn` c` toat` lumea, [n orice moment, se ocup` de el.

Invectiva inepuizabil` a filozofului francez [n]ir` impresii dezastruoase din orice perspectiv`. O inten\ionalitate satanic` se ridic` pe un e]afodaj de minusuri abisale: complexe (Oedip, teologic, al frigului, feti]ist); sinucidere simbolic` (frigiditate, neputin\`, sterilitate, absen\` de generozitate, refuz de a sluji, p`cat); interferen\a a dou` st`ri opuse; amatorul de bici ]i de judecat`; luciditate autopedepsitoare; pl`cere [n gre]eli; potrivirea cuvintelor ]i trucarea naturii; platonism patologic; inten\ii contradictorii... Inten\ii contradictorii. Contradic\ii inten\ionate [ntre absen\a ]i distrugerea vie\ii: {nc` din 1846 ]i-a cheltuit jum`tate din avere ]i-a scris cele mai multe dintre poeme, a dat forma definitiv` rela\iilor sale cu p`rin\ii, a contractat sifilisul care-l va descompune cu [ncetul, a [nt@lnit femeia care va ap`sa ca plumbul peste toate clipele vie\ii sale, a f`cut c`l`toria care-i va hr`ni opera cu imagini exotice. S-a produs o scurt` v@lv`taie de care vorbe]te at@t de des ]i dup` aceea focul s-a stins; nu-i r`m@ne dec@t s`-]i supravie\uiasc`.

{n replic`, viziuni recente, precum aceea a lui Pierre Emmanuel, se [ntorc legitim la hiperbola criticii poetizante care face din poezie o mistic` ]i din poem un cuv@nt sf@nt. Cum T.S. Eliot [l declarase pe Baudelaire, [n 1930, cel mai mare arhetip al poetului [n epoca modern` ]i [n toate \`rile, a-l numi ast`zi cel mai mare poet al durerii nu [nseamn` desigur prea mult. Alc`tuirea unui repertoriu al ambiguit`\ilor funda-mentale chiar ]i numai pe aceast` latur` a spiritului baudelairian urmeaz` unei tradi\ii cel pu\in egale cu aceea a ororii, reprezentat` de mul\i autori.

Pierre Emmanuel ajunge ]i el s` v` vorbeasc` despre e]ecul la dimensiunea existen\ei, dar ideea sa directoare este alta: cu c@t un poet este mai mare, cu at@t via\a sa proprie oricare i-ar fi con\inutul i se impune lui [nsu\i drept centru al unei enigme universale. Secretul existen\ei baudelairiene, orientarea ini\ial` a raportului s`u fa\` de Dumnezeu, [i pare a le (re)descoperi [n rela\ia cu mama sa, [n cultul ambivalent al femeii o contrareligie, o idealizare invers`, Hipercon]tiin\a, con]tiin\a sau incon]tiin\a [n r`u, adic` [ntr-un R`u consubstan\ial lui Dumnezeu ]i omului, pun [n lumin` o religiozitate mai mult psihic`, mitologic`, a enigmelor spiritului ]i a spiritului [nsu\i ca enigm`. Astfel, analogiile, coresponden\ele, chiar cenestezia [n propriul s`u verb ]i simbolurile transubstan\iaz` [n primul r@nd spiritul poetic, oric@t trimit la Dumnezeul coresponden\elor, la analogia universal` perfect` - Paradisul. Existen\a poetului este primul dintre simbolurile sale, din care deriv` celelalte ]i le accentueaz`. {n limbaj heraldic, abisul este sinonim cu inima Abyssus abyseum invocat. Poetul identific` antinomic secretul ]i interdic\ia. Trismegistos de Trei ori Mare, este antiteza dumnezeului Trinitar, ca ]i fantezia trinitar` asupra omului, vinului, Sf@ntului Duh. Cu at@tea teme cre]tine p`catul, c`derea, luciditatea mortifiant`, durerea m@ntuitoare, flagela\ia spiritului spre a se ridica la [n`l\imea lui real` - poetul a trecut pentru un num`r mic de trezi\i (printre care ]i Pierre Emmanuel) drept profet.

El treze]te nu numai [n art`. Revela\ia poeziei, care []i atinge propria esen\`, decurge dintr-o alta, aceea a esen\ei spirituale incoruptibile [nn`untrul creaturii corupte. Victim`, c`l`u ]i sanctuar sie]i, poetul, acel Dandy Lucifer, se centreaz` [n el [nsu]i, []i este propriul Dumnezeu.

Privit` [n singularitatea sa absolut`, ca prezen\` spiritual`, postulat` simultan spre cer ]i iad, fiin\a poetic` baudelairian` se concentreaz` [n sine titanic, latent ]i etern asalt luminii ibcreate. Al`turi de cei care i-au vegheat originea vastei libert`\i spirituale Swedenborg sau de Maistre, Poe sau Wagner peste ]colile ulterioare, [ncep@nd cu simbolismul, care ]i-i revendic` idolatru []i fac apari\ia chipuri de o fantasmagoric` transcenden\`. Cum Pierre Emmanuel [ncheie prin a vedea ambiguit`\ile baudelairiene ca fiind congenitale oric`rui poet, eseul s`u poematic readuce [n inepuizabil` remanen\` a crea\iei. Terorilor obsesional ideatice, rigorii de tensiune li se dedic` o disciplin` a [ntoarcerii. Astfel, Swedenborg, de Maistre, chiar Dostoievski ]i Kirkegaard, mai rar Poe ]i mai pu\in de Sade ]i de Quencey, [n aromirea pasajelor din misticii cre]tini, indieni, musulmani, se bucur` de [nt@ietate venind dintr-un trecut vecin cu al divinit`\ii. {n g@nd cu un Dumnezeu baudelairian ancestral, venit din trecut, c@t mai din trecut, ]i de foarte departe. P. Emmanuel se pl@nge a nu fi cunoscute bine documentar treptele credit`\ii poetului. {n compensa\ie, pasajele celebre graviteaz` insesizabil [n jurul unui singur, real ]i iradiant el [nsu]i centru.

Prin tehnicile, prin izotopiile manevrate de semio-ticieni, sunt p`r`site programatic interpret`ri de genul e]ecului existen\ialist sau ezoterismului catolic, precum ]i orice urm` de ontologie. Nu o dat` [ns`, [ncheierile structuraliste, prin aluzia dac` nu elogiul mesajului, altfel omis, cad [n paradox. Alegerea de predilec\ie a lui Baudelaire poete fi un semn al tinere\ii ]tiin\ei limbii, ori de b`tr@ne\e ]i astfel alexandrinizare a poe-ziei moderne. Oricum, lectura [n ipostaza lecturii baudelairiene, reclamat` de retorica exegen\ilor, persist` ca resfr@ngere a spiritului baudelairian [ntr-o metod` indiferent`.

Se poate vorbi despre un element fantastic [n atitudinea critic`, purificat` de [nc`rc`turile doctrinare str`ine eului viu al autorului ]i operei. Cu oric@t de violent` recep\ie, cu tot daltonismul modernizant sau clasicist, jocul poetului pare h`r`zit cel mult [ntrez`ririi, coresponden\ei. Rela\ia, fantastic` ]i prin imprevizibilitate, recompune parc` din nimic senti-mentul creatorului, tr`it ca pentru altul. Pe de alt` parte, ac\ioneaz` o con]tiin\` a integrit`\ii crea\iei, a unui poem, de exemplu, datorat predic\iei totalizante. Subiect obiectului i se asociaz`, [n fantastic poate, contradic\ia ]i, ca o solu\ie a ei, interdic\ia, p@n` la metafizica heautontimorumenului. Proiectul este liber de [ndeplinirea lui ]i survine ulterior crea\iei poetice sau critice. Proiectul are mult de a face cu visul ]i a proiecta un vis este mai pu\in un paradox c@t o tautologie, ra\iunea planificatoare eliber@ndu-se, iar reveria l`s@ndu-se st`p@nit` printr-o contaminare dictat` de unitatea de voin\`. Proiectul nu se erodeaz` la trecerea timpului, [mp`rt`]e]te [n planul vie\ii, soarta celei mai [nalte [mpliniri a laten\elor sale marea poezie [n planul istoriei. Se alc`tuie]te f`r` variante ]i f`r` public, preludiaz` ]i epigrafiaz` totodat` destinul poetului, dateaz` necondi\ionat libertatea definitorie a [ntregii crea\ii, ascunde pentru totdeauna misterul negativ, apofatic, al genezei poetice. Asud@ndu-]i ca pe un proiect, [ntreaga poezie. Ideile poeticii sale vor frem`ta de patos ]i sacrificiu.

Asupra oric`rui poet ]i poezii, criticul proiecteaz` dintr-un unghi nestatornic ideea platonic`, viziunea integra-lit`\ii utopice, dac` nu religioase. Credin\a [n unitatea inte-gral`, prima condi\ie a artei s`n`toase, o invoc` [nc` [n primele articole. Teroarea poeziei, ne[mp`rt`]it` liric, ci ironic, p@n` la cinism, se asociaz` cu o ipostaz` fals didactic`. Tresalt` [n demonstra\ii hiperinteligente dragostea; poe\ilor hoffmane]ti calmant, celor lini]ti\i, obiectivi, metodici, partizani ai metodei stilului excitant; inspira\ia, sor` a lucrului zilnic, demarca\ie a spiritelor prin poezie; damnarea insurec\iei romantice; [mprejur`rile necesare form`rii unui poet; libertatea geniului opus` libert`\ii restr@nse a pu]lamalelor; defini\ii [n care polemica transcede [n paradox: Poezia e tot ce poate fi mai real, ceea ce nu-i absolut adev`rat dec@t [ntr-o alt` lume. Chestiuni foarte simple, [ntunecate cu totul de lumina modern` genereaz` o sintez` [ntret`iat` de semne de [ntrebare: Ce este poezia? Care e scopul ei? Despre deosebirea dintre Bine ]i Frumos; despre Frumuse\ea aflat` [n R`u; c` ritmul ]i rima r`spund [n om nemuritoarelor nevoi de monotonie, de simetrie ]i de surpriz`; despre adaptarea stilului la subiect; despre vanitatea ]i primejdia inspira\iei. Este un proiect [n proiect, sunt [ntreb`ri la care nu r`spunde, afirma\ii pentru care nu d` seama, p`r@ndu-i inutil s` explice orice oricui cine [l [n\elege nu are nevoie, ceilal\i nu ar putea s` priceap` nici din vreo explica\ie. Nu [ntreprinde o lucrare de critic` literar` pentru spiritele cultivate pentru c`-l plictise]te ]i-i displace, motiv suprem trimi\@nd la [nsemnarea intim` ce anexeaz` voluptuos [ntreb`rile poeziei al`turi de inten\ia unei note despre plagiatele de care a fost acuzat (Thomas Gray, Edgar Poe, Longfellow, Sta\iu, Virgiliu, Eschil, Victor Hugo).

Poezia ce va fi fiind aceasta se [nrude]te cu muzica prin prozodie, cu ]tiin\a matematic` prin imitarea liniilor orizontal`, dreapt`, ascendent` -, cu arta picturii, a buc`t`riei ]i a cosmeticii, prin putin\a de a exprima orice senza\ie de suavitate sau de am`r`ciune, de beatitudine sau de sc@rb`, prin [mperecherea cut`rui substantiv cu cutare adjectiv, analog sau contrariu. Prezen\a secretului [i confer` poeticianului, [n expresia lui public`, aerul dandyst al ]lefuirii spuselor dup` un cod aristocratic, aproape uitat [n jurnalele intime ]i coresponden\`. Poezia se define]te [n acel moment drept o ]tiin\` pe care pred@nd-o [n 20 de lec\ii plec@nd de la principiile sale, orice om ajunge s` compun` o tragedie... [n alt moment de furie autoflagelant`; poezia seam`n` actoriei, mecanismului trucajelor.

Proiectele de prefa\` la Florile R`ului se [ncheie [nainte de ad@ncirea poeziei ca secret al poetului, [ns` transcriind revela\ii asupra poetului [nsu]i, asupra subiectului care se plictise]te sau are oroare de obiect, fie el ]i teoria crea\iei sale, fie crea\ia, ]i care, de aceea, ironizeaz` totul cu un acut sim\ moral-estetic, cu stupefac\ie m@nioas` ]i dispre\ al ne[n\ele-sului, dar nu ]i al damnatului, aici, nici al sp@nzuratului [n felul lui Gerard de Nerval, evocat cu afec\iune [n alt` parte. Despre Poe spune: A] putea s`-l introduc pe cititor [n misterele fabrica\iei sale, iar despre Flaubert, merg@nd mai departe [n declinarea acestei facult`\i delfice: Mi-ar fi u]or s` ar`t (...) c` d. Gustave Flaubert ]i-a ascuns voit [n Doamna Bovary [naltele facult`\i lirice ]i ironice manifestate f`r` rezerve [n Ispitire. Acela]i principiu ironic, [n leg`tur` cu Thophile Gautier: S` ne iubim, a]adar, poe\ii [n tain` ]i pe ascuns.

Ironia intervine adesea ca schi\` a secretului tragic, de dimensiunile idealului intangibil ]i niciodat` p`r`sit. Explic@n-du-se, d@ndu-le, [n multe articole de critic`, lec\ii celorlal\i, poetul vorbe]te despre sine ca despre un altul [n care s-a proiectat ironic. E una din cel pu\in trei ipostaze diferite [n care are prilejul s` o mai fac`. Anume el, ascunz@ndu-]i propriul secret ]i astfel pe cel universal, [n ceea ce-l prive]te [i r`m@ne s` vorbeasc` despre altul ca despre sine [nsu]i precum si despre sine [nsu]i [n intimitate ]i [n operele propriu-zise c@nd se abandoneaz` chiar condi\iei de obiect, poeziei. Dualitatea poet-poezie, subiect-obiect, se unific`. Pe treptele criticii, poeticii, poeziei, sinele poetic, dac` nu va [nt@lni un alt eu, va avea de a face m`car cu un tu foarte apropiat, cu valoarea unui alter ego. Este cazul lui Edgar Poe ]i al altor spirite tutelare de Maistre, poate Swedenborg.

Fa\` de destinul ]i operele lui E. Poe, Baudelaire m`rturise]te cu spaim` euforic` reg`sirea de sine. {n apologia pe care i-o dedic`, al`turi de traducerea nuvelelor, poate singura posibil`, [n concep\ia sa (versiunea lui la poemul Corbul confirm@nd-o ca excep\ie, c`ci, traducerea unor poezii at@t de g@ndite, ne spune, ar fi un vis). De altfel, destinele asem`n`toare, adev`rate damna\iuni sunt evocate dintr-un [nceput.

{n Edgar Allan Poe, sa vie et ses ouvrages (1882), din patru p`r\i, numai a patra, cea mai scurt`, se dedic` studiului operelor acestui geniu ciudat, [n primele trei urm`rind cu obstina\ie biografia spiritual`, ansamblul personalit`\ii acestuia, totodat` tenebros ]i str`lucitor. La fel [n Notes nouvelles sur Edgar Poe (1857), prefa\` la o nou` edi\ie a traducerilor din nuvelistica lui Poe, unde ad@ncirea obsedant` a condi\iei poetului adev`rat duce comuniunea p@n` la identitate activ`, mai ales c` ]i poetul american scrisese o excelent` ]i inatacabil` apologie pentru to\i cei din rasa lui. Nu s-ar fi putut, de aceea, s` nu re\in` ca [n treac`t admira\ia fr`\easc` pe care i-ar fi purtat-o Poe lui Tennyson. {n fapt, ca ]i Baudelaire, Poe []i demonstrase teoriile adapt@nd la litera lor opere ale poe\ilor de limb` englez` (Longfelow, Bryant, Edward Pinkey, Thomas Moore, Thomas Hood, Alfred Tennyson). {mp`rt`]irea unui destin solidar, [nsu]irea ideilor pun [n egal` lumin` unicitatea ]i geniul poetului interpretat c@t ]i energia, originalitatea recep\iei interpretatorului care, la r@ndul s`u, atribuie revela\ii ale sale celuilalt. Scris la persoana a treia, eseul ar fi r`mas acela]i scris ]i la a doua, ]i chiar la persoana [nt@i.

Ca Edgar Poe ]i patria sa nu erau la acela]i nivel, c` acesta, creier deosebit de solitar, excentric blestemat, unul din cei mai mari eroi literari, nu credea dec@t [n cele statornice, [n cele eterne, [n selfsame, c` prin iubirea pentru Frumos, prin cunoa]terea condi\iilor armonice ale frumuse\ii, prin poezia lui profund` ]i elegiat`, cizelat` totu]i, transparent` ]i corect` ca o bijuterie de cristal, prin stilul s`u admirabil, pur ]i bizar, prin temperamentul unic care i-a permis s` [nf`\i]eze ]i s` explice f`r` gre], zguduitor, teribil, excep\ia [n ordinul moral asemenea judec`\i pot p`rea superflue prin generalitate. {n realitate, toate elementele con\in o concrete\e estetic` specific`, reactualiz@nd credin\a [ntr-un ideal de poezie, articulat` ca atare. Chiar banala, parnasiana compara\ie a poeziei cu o bijuterie de cristal trimite, [n ce-l prive]te pe E. Poe, la no\iunea de egalitate (cuprinz@nd ideile de similaritate, propor\ie, identitate, repeti\ie ]i adaptare sau potrivire (ilustrat` prin fe\ele unui cristal). {n poezia sa e ceva ad@nc ]i sclipitor ca visul, misterios ]i perfect ca un cristal, revine biograful ]i traduc`torul. C@t despre excep\ia [n ordinul moral, subliniat` de critic, aceasta [l implic` cel pu\in [n aceea]i m`sur` pe el [nsu]i ca aspira\ie ]i viziune filosofic` literar`.

I s-ar putea atribui o parafraz` [n genul Nimic din ce-i poesc nu mi-e str`in. Poe fiind scriitorul nervilor ]i a ceva mai mult, r`m@ne mereu de aproximat acest inefabil ceva mai mult [ntemeiat pe cunoa]tere ]i comuniune absolut`. De la atrac\ia comun` a abisului, proferarea perversit`\ii ]i r`ut`\ii naturale a omului, certitudinea visurilor, ca singura posibil`, p@n` la idiosincrazia fa\` de progres care perfec\ioneaz` durerea [n propor\ia [n care rafineaz` voluptatea - corelat` cu preferin\a pentru aristocra\ie ]i ceea ce e aristocristic, oroarea de conven\ional, de erudi\ie, de didacticism, [nt@lnirea este perfect`, de domeniul cristalului, extins de la poezie la poetic` ]i critic`. Se [nt@lnesc sim\ul idealit`\ii ]i nemuritorul instinct al frumosului, sinceritatea absolut`, aprob@nd acordul omului cu poetul, cultul imagina\iei, inspira\ia lucid`. Cine altul ar fi [n\eles c` be\ia lui Poe era un mijloc mnemonic, o metod` de lucru, o metod` energic` ]i mortal`, dar potrivit` firii sale p`tima]e? }i, av@nd secrete comune, nu ne mir` afirm@nd mai [nt@i c` ar putea s`-l introduc` pe cititor [n misterele fabrica\iei sale, iar apoi: Despre operele acestui geniu ciudat am pu\ine de spus.

O manier` de [nsu]ire ]i integrare [n propria concep\ie a poeticii poe]ti este generalizarea ei. E. Poe este un adev`rat poet. Adev`ratul Poet? Un adev`r [mbr`cat [n chip ciudat, un paradox aparent. Credea, ca un adev`rat poet ce era, c` scopul poeziei e de aceea]i natur` cu principiul ei ]i c` ea nu trebuie s` aib` [n vedere nimic altceva dec@t pe sine. Poe teoretiza adev`rata poezie ]i Sentimentul poetic, Baudelaire insist` asupra adev`ratului poet, deritm@nd chiar frazarea pe care oricum are de g@nd s-o reia [n cur@nd [n acela]i context prelung ori prelungit, ca ]i [n alte studii ]i ca la [nsu]i autorul sursei.

{n repetarea perifrazelor, ca semne de comuniune, de salut ]i nu de imita\ie, de obicei actualizarea unui cuv@nt, a unei idei sau sentiment, survine pe o suprafa\` mai [ntins` dec@t sintagma respectiv`, incluz@nd ]i reflec\ia adaptat` la dispozi\ia g@ndirii din acel moment. Chiar dac` fiecare pasaj hermeneutic a fost premeditat [ntr-o schem`, scrierea lui incit` libertatea nest`p@nit` de a fi pur ]i simplu. S-ar spune c` Poe, [n Filozofia compozi\iei, a tulburat misterul poemului per se, al perfec\iunii, care nu mai e perfec\iune dac` are nevoie s` fie demonstrat` ]i mai mult de aceea, poate, exegetul s`u afin strecoar` chiar calificativul de impertinen\`.

O parafraz` reafirmatoare a lui Baudelaire sun` astfel: Poezia, dac`-\i dai c@t de c@t silin\a s` cobori [n tine [nsu\i, s`-\i [ntrebi sufletul, s` rechemi amintirea entuziasmelor, nu are alt scop [n afar` de sine. E. Poe vorbise asem`n`tor despre poem: Dac` ne-am [ng`dui doar s` c@nt`m [n ad@ncul sufletelor noastre, am descoperi c` nu exist` pe lume ]i nici nu poate exista o oper` mai m`rea\`, mai nobil` dec@t acest fel de poem acest poem per se acest poem care e doar poem ]i nimic altceva, acest poem scrie doar de dragul poemului. El intonase, ca pe un imn, declara\ii solemne despre lupta pentru perceperea Frumuse\ii absolute, despre frumuse\e ca atmos-fera ]i adev`rata esen\` a poemului, despre poezia cuvintelor care este Crea\ia ritmic` a Frumuse\ii. Baudelaire vede, [ntocmai ca Poe, lumea Spiritului [mp`r\it [n Intelect pur, Gust ]i Sim\ moral, opozi\iile dintre func\iile acestora, Adev`rul, Frumosul, Datoria, dat [n fenomenologia frumosului, de exemplu, []i [ngem`neaz` fundamental propria viziune, familiar` lui Swedenbourg: acest nemuritor instinct al Frumosului ne face s` socotim P`m@ntul ]i spectacolele sale ca pe o [ntrez`rire, ca pe o coresponden\` a Cerului.

Esen\ialitatea muzicii [n poezie ]i imagina\ia, regina [nsu]irilor, deschid ]irul calit`\ilor poeziei. Pe aceasta din urm`, Baudelaire o prive]te cu ochii proprii, O [nsu]ire aproape divin` care percepe de la [nceput, [n afara metodelor filozofice, raporturile intime ]i secrete ale lucrurilor, coresponden\ele ]i analogiile. Deduce el [nsu]i drept componente ale frumuse\ii straniul, ciud`\enia, chiar grotescul ]i oribilul. {]i valideaz` [nc` o dat` personajul g@ndirii sale estetice [n digresiunea, totu]i rousseauist`, despre omul civilizat ]i cel s`lbatic, [n nostalgia calculat` pentru cel de al doilea, care, poet [n orele de melancolie, pe l@ng` preot, vr`jitor sau medic []i are ]i dandyul lui, suprem` [ntrupare de frumos transpus` [n via\a material`, cel care dicteaz` forma ]i hot`re]te manierele.

Prefe\ele la operele [n proz` ale lui E. Poe conjunctura literar`, cronologia [nt@lnirii au dus la aceast` alegere paginile dedicate lui nu detaliaz` dec@t prin analogie a nuvelei cu poemul, c`ruia [i este inferioar` - elementele de metod`, de filosofie a compozi\iei, precum unitatea impresiei sau totalitatea efectului. O judecat` sintetic`, [mbibat` de elogiu demn, ca o r@vnit` unitate de recep\ie ]i o reconstruc\ie din fulgurante impresii de poetic` asupra prozei lui E. Poe, duce cu g@ndul la tabloul elementelor simple ale poeziei, declamat de acesta [n finalul lui The Poetic Principle. Baudelaire despre Poe:

Nimeni, o repet, n-a descris cu mai mult` vraj` excep\iile vie\ii omene]ti ]i ale naturii; - aprinsele curiozit`\i ale convalescen\ei, sf@r]iturile de anotimp [nc`rcate de splendori a\@\`toare, vremea cald`, umed` ]i ce\oas`, c@nd v@ntul sudului mole]e]te ]i destinde nervii ca strunele unui instrument, c@nd ochii se umplu de lacrimi care nu vin din inim` - halucina\ia, f`c@nd [nt@i loc [ndoielii, cur@nd convins` ]i ra\ion@nd ca o carte; - absurdul, instal@ndu-se [n inteligen\` ]i c@rmuind-o cu o [nsp`im@nt`toare logic`; - isteria, uzurp@nd locul voin\ei, contradic\ia instaurat` [ntre nervi spirit, ]i omul dezacordat p@n` la a-]i exprima durerea prin r@s. El analizeaz` ceea ce este mai fugar, c@nt`re]te imponderabilul ]i descrie, [n aceea manier` minu\ioas` ]i ]tiin\ific` ale c`rei efecte sunt teribile, tot imaginarul care plute]te [n jurul omului nervos ]i-l m@n` la r`u.

Poe:

Dragostea, spre deosebire de pasiune Dragostea, adev`ratul, divinul Eros, Venus Uraniana spre deosebire de cea Dionean` - este, f`r` [ndoial`, cea mai pur` ]i adev`rat` dintre toate temele poetice. Iar [n ce prive]te Adev`rul dac` desigur prin atingerea adev`rului ajungem s` percepem o armonie acolo unde [nainte nu z`ream nici una sim\im deodat` adev`ratul efect al poeziei, dar acest efect se datoreaz` doar armoniei ]i nu c@tu]i de pu\in adev`rului, care a servit doar pentru a pune armonie [n lumin`. ... o concep\ie distinct` asupra adev`ratei Poezii... ne referim doar la c@teva dintre elementele simple care produc un efect cu adev`rat poetic chiar asupra Poetului. El nume]te ambrozia care [i hr`ne]te sufletul [n luminoasele globuri ce str`lucesc pe cer, [n voluletele florilor, [n [nm`nuncherea de tufe pitice, [n unduirea lanurilor de gr@u, [n [ncovoierea pomilor orientali, [nal\i [n marea albastr` a mun\ilor, [n acumul`rile de nori, [n lic`rirea p@raielor pe jum`tate ascunse privirii, [n luciul r@urilor argintii, [n pa]nicele lacuri izolate, [n ad@ncurile f@nt@nilor singuratice [n care se oglindesc stelele. El o simte [n c@ntecul p`s`rilor, [n harfa eolian`, [n suspinul v@ntului de noapte, [n vocea t@nguitoare a p`durilor, [n valul ce se pl@nge c`tre \`rm, [n r`suflarea proasp`t` a p`durii, [n mireasma violetelor, [n parfumul [mb`t`tor al zambilelor, [n adierea [mbietoare care vine [n amurg dinspre insulele [ndep`rtate, nedescoperite [nc`, peste m`rile [ntunecate, nesf@r]ite. O reg`se]ti [n toate g@ndurile nobile, [n toate ac\iunile dezinteresate, [n toate impulsurile sacre, [n toate faptele cavalere]ti , generoase, altruiste. O simte [n frumuse\ea femeii, [n gra\ia pasului ei, [n str`lucirea ochilor ei, [n muzica glasului ei, [n r@sul ei dulce, bl@nd, [n suspinul ei, [n fo]netul armonios al rochiei sale. O simte ad@nc [n dr`g`stoasele ei alint`ri, [n entuziasmul ei fierbinte, [n bl@nda ei milostenie, [n supusa ]i devotata ei r`bdare, dar, mai ales, mai mult dec@t orice, el i se [nclin`, el o ador` cu credin\`, [n puritatea, [n t`ria ]i [n suprema ]i divina maestate a iubirii ei.

At@t alegoria de idei poe]ti a lui Baudelaire c@t ]i tabloul celor c@teva elemente simple ale lui E. Poe acestea sensibiliz@nd efectul Privirii, Sunetului, Miresmei, apoi al g@ndurilor ]i ac\iunilor, al iubirii femeii sunt universal r`sp@ndite, ca o analogie, [n operele am@ndurora.

Baudelaire respingea utilitarismul, plin`tatea de sine dominatoare [n \ara lui Franklin, americanomania, dar poetului ce scrisese Eurela, Anabel Lee, Corbul, nuvelele, [i face loc semizeesc ]i-n rug`ciunile sale: S`-mi fac [n fiecare diminea\` rug`ciunea c`tre Dumnezeu, rezervor al oric`reai for\e ]i drept`\i, c`tre tata, Mariette ]i Poe, ca mijlocitori2. Poetul american, [ncheindu-]i considera\iile despre esen\a versului, decretase la r@ndu-i: francezii nu au poezie demn` de acest nume.

Fran\a nu e poet`, ba chiar nutre]te, ca s` spunem lucrurilor pe nume, o oroare [nn`scut` fa\` de poezie, astfel [nc@t Thophile Gautier, dac` ar fi cu totul francez, n-ar fi poet. Constat@nd vai! aceasta ]i prelu@nd de la Poe ]i fabula dispari\iei limbii ]i civiliza\iei franceze (respectiv americane), [ntrevede totu]i cum poeziile lui Gautier reg`site vor [ntruchipa ]i atunci adev`rata limb` francez`, limba spiritelor mari ]i a spiritelor rafinate. Perfectul om de litere, aristocrat ]i metodic, fericit de a nu fi iubit ]i c`utat dec@t Frumosul, [i prilejuie]te o istorie a unei idei fixe: Thophile Gautier (1859), pe care o pecetluie]te pentru eternitate [n chip de medita\ie ]i pe frontispiciul Florilor r`ului. Mai mult dec@t o justificare a acelei dedica\ii-poem, care deschide, practic, cartea (urm@ndu-i Au lecteur), studiul, f`r` a cuprinde aproape nimic despre poezia ]i nuvelistica lui Gautier, pe l@ng` un eseu despre admira\ie ]i ra\iunile care justific` aceast` admira\ie, este ]i unul de poetic` [nglobant, aspir@nd la totalitate. At@t de mult se simte atras poetul ha]i]ului de comuniune uman`-poetic`, de un altul, de un analog, [nc@t ast`zi, din perspectiva altei literaturi, mai ales, Gautier ne poate p`rea, [n parte, o inven\ie a sa. Teoretiza bizar, chiar aici, existen\a in]ilor analogi [ntr-o literatur`; o civiliza\ie murind, un singur poem ar putea da o idee despre analogii disp`ru\i; lipsea, [nc`, o dublur` pentru Gautier. Chiar dac` n-ar fi vorba de alte numere, diferite de unitate, dac` am lua [n seam` ]i numai diferen\a hiperbolic` turnat` [n fraze pompoase desigur, pe gustul destinatarului, m`car din contrapunerea schi\ei unei teorii generale asupra poeziei, cu relat`ri vivante de atmosfer` literar`, descoperim, infiltrat` pe c`i misterioase, ]i exprim@n-du-se neutralizant, ironia. Sobrietatea aceluia [l f`cuse [nc` din fraged` tinere\e pe Baudelaire s` se g@ndeasc` la ce spun c`r\ile pioase asupra [ndatoririi de a ne respecta trupul ca pe un templu al lui Dumnezeu.

Pe l@ng` parafraza poeticii lui Poe, pe care o autociteaz` din studiul despre acesta, intervin nuan\`ri substan\iale, facilitate de pretextul venerabil. S` fi scris anume studiul despre Theophile Gautier pentru a-]i camufla ironic propria estetic`? Oricum, scrisoarea lui V. Hugo c`tre Baudelaire, publicat` ca prefa\` la placheta ce cuprinde studiul [l reflect` ca atare.

Din atmosfer` sau aspira\ie, iubirea exclusiv` de Frumos, Ideea fix` devine o condi\ie generatoare a operelor de art`. Cap`t` relief diletantismul, totdeauna dovada cea mai bun` a [nsu]irilor indispensabile [n art`. Gustul, exprimat [n termeni de moral`, evit` r`ul ]i caut` binele [n materie de art`. El este o sensibilitate a imagina\iei, opus` sensibilit`\ii inimii, aceasta, neprielnic` muncii poetice. Salut@ndu-i cunoa]terea des`v@r]it` a limbii, alegerea cuv@ntului potrivit, sim\ul ordinii, nuan\a, criticul transcrie, imediat, am spune parafraz@nd pasajul citat din The Poetic Principle, c@teva elemente absolute, [n concep\ia sa distinct`, ale poeziei:

Dac` ne g@ndim c` aceast` minunat` [nsu]ire Gautier o [mbin` cu o imens` [n\elegere [nn`scut` a coresponden\ei ]i a simbolismului universal, repertoriu al oric`rei metafore, vom pricepe cum poate el f`r` [ncetare, f`r` oboseal` ]i f`r` gre] s` defineasc` atitudinea misterioas` cu care obiectele crea\iunii se [nf`\i]eaz` privirii omului. Exist` [n cuv@nt, [n verb, ceva sacru care ne opre]te s` facem din el un joc de noroc. A m@nui savant o limb` [nseamn` a practica un fel de vr`jitorie evocatoare. Atunci culoarea vorbe]te ca o voce profund` ]i vibrant`; monumentele se [nal\` ]i se profileaz` [n spa\iul ad@nc; animalele ]i plantele, reprezentan\i ai ur@tului ]i ai r`ului, []i articuleaz` grimasa neechivoc`; parfumul st@rne]te g@ndul ]i amintirea corespunz`toare; patima murmur` sau url` [n limbajul ei ve]nic acela]i.

Nu ne mai [ndoim aici de sinceritatea poetic` a criticului poetician. Dup` convulsii de admira\ie, descoperirea [n aceea]i oper` a unei ambian\e [nc`rcate de o mitologie personal` a perfec\iunii nu putea s` nu antreneze spectacolul firii, pe care-l vede [ntr-un chip separat, a]a cum separat exist` calul ]i c`l`re\ul, nava ]i valurile m`rii:

Mi-aduc aminte cum, fiind foarte t@n`r, gust@nd pentru [nt@ia oar` din operele poetului nostru, senza\ia tu]ei bine aplicate, a loviturii [n plin m` f`ceau s` tresar, ]i cum admira\ia n`]tea [n mine un fel de convulsie nervoas`. Pu\in c@te pu\in m-am obi]nuit cu perfec\iunea ]i m-am l`sat leg`nat de mi]carea acelui frumos stil unduios ]i lucitor, asemenea unui om c`l`rind un cal sigur care-i [ng`duie visarea ori plutind [ntr-o nav` destul de trainic` pentru a sfida vremea neprev`zut` de busol` ]i put@nd s` contemple [n voie magnificele decoruri f`r` cusur pe care le construie]te firea [n orele ei de geniu.

Lui Gautier nu-i face loc [n rug`ciuni. {l citeaz` [n [nsemn`ri, pentru vreun proiect, doar cu butada: A] da ortografia pe m@na c`l`ului. {n aceea]i manier` [n care transcrie din Leconte de Lisle Elegiacii sunt to\i canalii. G@ndul la Victor Hugo, [n schimb, [l urm`re]te ]i [n intimitatea jurnalelor ]i coresponden\ei ]i [nsemneaz` c@nd o reac\ie de respingere fa\` de un poet at@t de pu\in elegiat, at@t de pu\in eterat, [nc@t l-ar sc@rbi ]i pe notar c@nd aprecieri reci, aproape pozitive. Articolul deschide seria Reflec\iilor asupra c@torva dintre contemporanii mei (861) exprim` [ns` elogiul destul de sincer, sinceritate detectabil` prin aplicarea propriu-zis` a unor idei estetice la opera hugolian`, deducerea acestora din c`r\ile ]i personalitatea gigantesc` a contemporanului s`u.

Teoretizarea analogiei aici \inte]te mai mult dec@t se [nt@mplase cu desemnarea aproape ironic` a lui Gautier ca poet al coresponden\ei. Disiden\a dintre ei, recunoscut` ]i de Baudelaire ]i de Hugo ([n scrisoarea [n care mult invocata apreciere c` ar crea un fior nou este f`cut` polemic, spre a-i dovedi pozitivitatea progresului, [ntinz@ndu-i totodat` patern m@na). Criticul nu mai repet` o teorie general` poetic`, ci schi\eaz` categoria, din estetica proprie, evident, c`reia opera lui Hugo i se potrive]te. P`catul lui Fourier [n revelarea tainelor analogiei pompa [i sugereaz` reflec\ia la o rela\ie de egalitate [ntre cunoa]terea tuturor poe\ilor excelen\i ]i contemplarea naturii. De altfel []i continu` pledoaria [n jurul temeiurilor spuselor sale Swedenbourg, care avea un suflet mult mai mare, ne [nv`\ase [nc` mai de mult c` cerul este un om foarte mare: c` totul, form`, mi]care, num`r, culoare, parfum, [n ordinea spiritual` ca ]i [n cea natural`, este semnificativ, convers, corespunz`tor. Consemn@nd ]i teoria lui Lavater asupra fe\ei omene]ti, ajunge la adev`rul c` totul este hieroglific, c` simbolurile nu sunt obscure dec@t [n mod relativ, ]i astfel un poet este un t`lmaci, un descifrator [n fa\` cu fondul inepuizabil al universalei analogii, iar V. Hugo de\ine un magnific repertoriu de analogii omene]ti. Evoc@ndu-l [nsu]i exegentul []i las` propriul univers s` comunice cu spiritul acestui poet universal ]i prin acesta adev`rat, mereu unul ]i multiform [n acela]i timp, v`z`tor al misterului pretutindeni. Printre subiectele ]i temele lui V. Hugo, [n ritmul retoricii acestuia, p`strat de parafraza critic`, [i reg`sim propriile permanen\e:

Germin`ri, na]teri, [nfloriri, erup\ii succesive, simultane, lente sau subite, progresive sau complete, de a]tri, stele, sori, constela\ii, sunte\i oare numai forme ale vie\ii lui Dumnezeu sau l`ca]uri preg`tite de bun`tatea ori dreptatea sa unor suflete pe care vrea s` le educe ]i c` ]i le apropie treptat? Lumi ve]nic cercetate, poate pe veci necunoscute, o! spune\i, sunte\i oare h`r`zite s` fi\i paradisuri, iaduri, purgatorii, temni\e, vile, palate etc. ?.

E. Poe cum scria [nc` [n Nota la traducerea nuvelei Berenici de Edgar Poe (1852) ar fi fost preocupat pentru a nota ]i rostul fundamental [n crea\ie conferit de Baudelaire alegerii subiectelor de cele cu adev`rat importante ]i singurele vrednice de aten\ia unui om care g@nde]te: probabilit`\ile, bolile spiritului, ]tiin\e ipotetice, speran\ele ]i calculele asupra vie\ii ulterioare, analiza excentricilor ]i a oropsi\ilor vie\ii sublunare, bufoneriile direct simbolice. El [nsu]i, anume spre a g`si subiecte []i poruncise dictonul apollonian:

Disimul@ndu-]i preceptele ]i [mbog`\indu-le prin deducerea lor din operele altor contemporani asupra c`rora reflecteaz`, f`r` a se mai c`uta neap`rat pe sine, Baudelaire []i extinde registrul critic de idei ]i de comentarii. Ca [ntotdeauna, c`ut@nd s` defineasc` nu at@t formula de poezie (care este oarecum unic`, etern`, misterioas`) c@t genul de poet, el distinge scriitorul [nt@rziat (Gustave Flaubert) de scriitorul profet, un mare poet fur` via\a lui, av@nd adic` o fals` idee despre poezie (Auguste Barbiere), un reprezentant al excesului dragostei de art` (Ptrus Borel) ]i un altul al lirismului total, care profer` absoluta divinizare a poetului ]i probeaz` o tendin\` esen\ialmente demoniac` a artei moderne (Theodore de Banville), al\ii ai unei aristocra\ii naturale (Marceline Desbordes Valmore, Pierre Dupont), sau al unei aristocra\ii intelectuale (Leconte de Lisle), aproape contrariul unui literat (Hgsippe Moreau), c`ruia [i opune destine ]i opere sugestive [n absolut, at@t [n dezordinea exterioar` c@t ]i [n metoda mai mult sau mai pu\in misterioas` de crea\ie: Grard de Nerval ]i E. Poe.

Critica artistic`, [n special de pictur`, Saloanele (1845, 1846, 1859) ad@ncesc m`rturisirea idealului poetic, de la [ntrez`rire ]i coresponden\` la tablouri, tablouri f`r` num`r, la privirea subjugat` unei metode de discurs. F`r` Eugne Delacrois, c`tre care conduc romantismul ]i culoarea, i-ar lipsi criticului spiritul unui poet, critica s-ar deplasa [nspre obiectul ei, fiind amuzant` ]i poetic`, iar nu cum ar fi drept, adic` par\ial`, pasionat`, politic`, f`cut` dintr-un punct de vedere exclusiv, care [ns` deschide mai mult orizontul. Trop matriel, trop attentif aux superficies de la nature, M. Victor Hugo est devenu un peintre en posie: Delacroix, toujours respecteux de son idal, este souvent, son insu, un pote en peinture.

Poetul suprem poate fi pictorul. Pictori ai durerii omene]ti sunt ]i Dante ]i Shakespeare. La Delacroix, alegerea subiectelor, expresia figurilor, gestul, stilul culorii eman` o melancolie caracteristic` pentru [ntregul secol. Impresia cvasimuzical` [n fa\a picturii sale inspir` poemul. Baudelaire []i comenteaz` propria strof` din Les Phares: Un pote a essay dexprimer ces sensations subtiles dans des vers dont la sincrit peut faire passer la bizarrerie:

Delacroix, lac de sang hant des mauvais anges,

Ombrage par un bois de sapins toujours vert,

O, sous un ciel chagrin, des fanfares tranges

Passent, comme un soupir touff de Weber

Lac de sang: le rouge; - hant des mauvais anges: surnaturalisme; un bois toujours vert: le vert, complmentaire du rouge; - un ciel chagrin: les fonds tumulteux et rageux de ses tableaux; - les fanfars et Weber: ides de musique romantique que rveillent les harmonies de sa couleur. Esen\ialmente literar, Delacroix este pictorul iubit de poe\i. Liszt [l num`r` printre cei mai asidui vizitatori ai lui Chopin, muzicianul-poet. Edgar Poe ]i opiul sunt cita\i. {ntreb`rile se interfereaz`: Quest-ce que Delacroix?, Quest-ce que le haschisch?. Ierarhia nu mai [ncepe cu via\a, ci cu opera (Loeuvre et la vie de Delacroix), sub impulsul, aproape sub dicteul maestrului.

Pictorul vie\ii moderne, Constantin Guys, adeseori bizar, violent, excesiv, dar totdeauna poetic, ilustreaz` dinspre zona reprezentat` de poetae minores modernitatea ]i vinul vie\ii. Aparent la extrem`, la limitele vie\ii, se deschid paradisurile artificiale, probate de Quincey ]i nu numai de el. Vorbe]te autorul primului poem al Florilor r`ului: Mon cerveau est un palimpsest et le vtre aussi, lecteur. Supranaturalismul artei este ]i al fiin\ei.

{n ne[ntrerupta scrim` prozodic`, [n exaltarea abstract` a muzicalit`\ii poeziei, [n familiaritatea abisal` cu arta ]i spiritele ei nelipsite, [n zone magnetice apropiate de sinele analogic al poetului, f`r` a se desp`r\i, De Maistre, Poe ori Delacroix, Hoffman ori de Quincey a]teptau [nc` o [nt@lnire suprem` ]i, men\in@ndu-l pentru prima oar` [n 1849 (c` viitorul [l va consacra cel mai ilustru printre mae]tri) ]i scriind despre el celebrul studiu publicat [n 1861, Wagner [i reveleaz` exploziv propria estetic` [n materia muzicii care se va rev`rsa tiranic peste auzul simbolismului. Nesf@r]ita libertate spiritual` emanat` de muzica wagnerian` ]i-o transform` [n cuv@nt. Sinceritatea eului, nemaicondi\ionat`, se r`g`se]te ca metod`. Tensiune pur`, entuziasme pe care sufletul ]i le va aminti spre a consfin\i adev`rul poeziei suficiente sie]i, m@ntuire a anilor dep`rta\i, mereu acel ceva mai mult ]i acel ceva nou, uitarea proiectelor, a sinelui, pentru ausculta\ia ideal`, intermediat` de peripe\ii orchestrale demne de vechea ironie. {ntr-at@t aceast` muzic` dup` Beethoven ]i Weber, [l extaziaz` [nc@t [i vom [n\elege mai mult ca oric@nd aerul de fericire, de consolare providen\ial` prin art`, ori ne vom [ntreba de ce, cu ofilirea lui don Juan, n-a [nsemnat ]i o laud` lui don Quijote. A]a cum prin fiecare declara\ie despre frumos Edgar Poe []i ascu\ea geniul de practician, Baudelaire se abandoneaz` ]i mai ad@nc celui filosofic, pentru c` [i trebuie o [ntreag` filosofie a muzicii, o miruire definitiv` a muzicianului ca poet ]i prin acesta poetul [nsu]i s` se arate primul ]i cel mai b`tr@n [n lume, ca o lege a istoriei muncii omene]ti.

Vorbe]te [n numele s`u personal. Un sincer ]i astfel modest, chiar dac` [n aparen\` impertinent. Un critic ingenuu. Ca ]i impresiile. {l cunoa]tem ]i altfel? Ne va face o surpriz`, va mai fi el [nsu]i ca oric@nd. Muzica aceea i-a trezit doar puterea suprem` care ac\ioneaz` prin delimitarea nou` a intui\iilor care la un poet sf@nt, poate, eterne, mereu actuale. Cum concertele lui Wagner prilejuiau pe atunci b`t`lii ale doctrinelor, crize solemne, fericite, analiza, proiectul de cult pentru aceast` muzic` absolut` - prin alegere ]i efect - poart` o und` m@ntuitoare t@njit` mereu, mai [nsetat dup` ea acum c@nd [ntunecatul declin al apologetului se anun\a.

{]i reproiecteaz` g@ndirea estetic` [n jonc\iunea sensibilit`\ii sale cu o muzic` duc@ndu-i la paroxism predispozi\ia pentru comuniune a sinelui poetic, []i valideaz` statutul de critic poate unul care, dincolo de ironie ]i propriul subiect, stinge acordurile criticii pure, urm@nd, s` zicem, poemului ]i nuvelei. Pe de alt` parte, fa\` de wagnerieni, r`m@ne din capul locului literat, pe oamenii de litere biciuin-du-i indirect cu [nt@ietatea gustului s`u pentru o crea\ie nou` - noul fiind obsesia estetic` ultim`, hr`nit` din toate celelalte. Ca ]i poetul, muzicianul e un t`lmaci. Ca ]i [n poezie, un mister indefinisabil r`m@ne totdeauna de ghicit: {n muzic`, [ntocmai ca [n pictur` ]i chiar [n cuv@ntul scris, care e totu]i cea mai pozitiv` dintre arte, exist` totdeauna o lacun` [mplinit` de imagina\ia auditorului. Or, imagina\ia singur` cuprinde poezia, accentuase criticul [n alt` parte. Valoarea operelor subsumate artei dramatice ca [mbinare coincident` a mai multor arte, valoarea uverturii la Lohengrin, de exemplu, pe care un Berlioz o elogiase [n stil tehnic, el se mul\ume]te s-o verifice prin sugestiile trezite. Este inevitabil` traducerea pe care imagina\ia sa o face acestei muzici. Sunt vis`ri pe care le al`tur`, aici, celor wagneriene probabil, scrise [n programul de sal` al Teatrului italian, unde o ascultase, ]i celor ale lui Liszt.

{n acel program se descrie apari\ia [ngerilor care aduc potirul sf@nt, consacrarea celui ales drept cavaler al s`u, cum Sf@ntul Graal este l`sat [n paza oamenilor puri, [n inima c`rora s-a r`sp@ndit licoarea dumnezeeasc` subliniaz` Baudelaire. Din cartea lui Liszt despre Wagner (care e un artist ]i un filozof), pe l@ng` cuprinderea ]i revelarea elementului mistic, mereu prezent ]i mereu ascuns [n pies`, frumuse\ea inefabil` a sanctuarului. Ini\ierea [n tainele Sf@ntului Graal se petrece [n templul din lemn incoruptibil, cu pere\ii [nmiresma\i, cu por\i de aur, cu grinzi de azbest, cu coloane de opal, cu paravane de crisoberil, iar melodia, reluat` de patru ori de viori, de corni ]i fago\i, trompete ]i tromboane, are, parc` la propriu, o str`lucire plin` de culoare, orbind privirile. Baudelaire, care a insistat mereu asupra adev`ratului poet, vorbe]te acum despre adev`rata muzic`, aceea care sugereaz` idei asem`n`toare [n min\i diferite. Nu a analizat, tocmai spre a-i menaja misterul inefabil, niciodat` o poezie, a ar`tat doar Poezia, dar spre a-]i atinge \inta demonstra\iei despre muzic` []i transcrie vis`rile lucide trezite de Uvertura la Lohengrin, nu [nainte de a se face cunoscut un principiu nou (dac` principiul poetic la Poe [nsemna principiul poeziei, la Baudelaire, acesta este principiul poetului): nu-mi pare ridicul s` judec`m aci apriori, f`r` analiz` ]i f`r` compara\ii; c`ci ar fi [ntr-adev`r de mirare ca sunetul s` nu poat` sugera culoarea, iar culorile s` nu poat` da ideea unei melodii ]i ca sunetul ]i culoarea s` nu fie [n stare de a traduce idei, lucrurile exprim@ndu-se din totdeauna printr-o analogie reciproc`, din ziua c@nd Dumnezeu a proferat lumea ca pe o complex` ]i indivizibil` totalitate. }i proiect@ndu-]i g@ndirea [n apriorism, citeaz` imediat [n continuare primele dou` strofe ale propriilor Coresponden\e.

Poate []i autoanalizeaz` perpetuu propria poezie, poetica ]i filozofia pun@nd-o ]i pe aceasta din urm` [n analogie reciproc` cu muzica. C@t despre interpretarea a posteriori a Uverturii, aceasta gradeaz` impresii fericite ca de vis imaginativ [n somn; dezlegat din chinurile gravita\iei, de amintirea unei volupt`\i colind`toare prin locurile [nalte; o mare reverie [ntr-o singur`tate absolut`, cu un imens orizont ]i cu o vast` lumin` difuz` - imensitatea f`r` alt decor dec@t ea [ns`]i; senza\ia unei str`luciri mai vii, a unei intensit`\i de lumin` difuz` - imensitatea f`r` alt decor dec@t ea [ns`]i; senza\ia unei str`luciri mai vii, a unei intensit`\i de lumin`, un adaos mereu sporit de ardoare ]i alb; ideea unui suflet mi]c@ndu-se [ntr-un mediu luminos, a unui extaz f`cut din voluptate ]i din cunoa]tere ]i plan@nd deasupra luminii naturale, foarte departe de ea. Disting@ndu-]i traducerea ca fiind mai vag` ]i mai abstract` dec@t indicarea wagnerian` a unei cete de [ngeri care aduc un vas sf@nt, sau viziunea unui monument minunat de frumos, la Liszt, se opre]te totu]i patetic la asem`n`ri: {n toate cele trei interpret`ri g`sim senza\ia de beatitudine spiritual` ]i fizic`; de izolare; de contempla\ie a unui lucru infinit de mare ]i infinit de frumos; de lumin` intens` care bucur` ochii ]i sufletul p@n` la pierderea con]tiin\ei de sine; ]i, [n sf@r]it, senza\ia de spa\iu [ntins p@n` la ultimele limite imaginabile. Este un punct culminant, de p`r`sire a sunetului [n plasticitatea cosmic`, spiritual`, a c`rei cheie este spa\iul muzica ad@nce]te spa\iul, nota [n Rachete - ]i revine brusc [n spa\iul afirm`rii critice propriu-zise: Nici un muzician nu exceleaz`, ca Wagner, [n zugr`virea spa\iului ]i ad@ncimii materiale ]i spirituale... El st`p@ne]te arta de a traduce, prin grada\ii subtile, tot ce e excesiv, imens, ambi\ios [n omul spiritual ]i natural. Ascult@nd aceast` muzic` arz`toare ]i despotic`, \i se pare uneori c` reg`se]ti pictate pe fondul tenebrelor, sf@]iat de visare, vertiginoasele [nchipuiri ale opiului. Ar fi putut, tot at@t de bine, [nt@rziind cu g@ndul la aprioricele Coresponden\e s` continue cu propria c@ntare a parfumului, ]i ea o revenire [ntr-un spa\iu muzical concret.

Criticul, pun@ndu-]i starea primordial` a poeziei s` asculte o alt` muzic`, judec` frumuse\ea unui peisaj a]ez@ndu-se pe o [n`l\ime, f`r` a-i str`bate una dup` alta potecile ce-l br`zdeaz`. Cine ]tie [ns` dac` muzica nu i se transmite sunet cu sunet, dac` nu o recreeaz` [n aceea]i poezie, ca apoi s` o semnaleze doar revelator f`r` a tr`da secretul de fabrica\ie? Wagner [nsu]i, aleg@nd mitul ca materie ideal` ]i [n\eleg@ndu-i caracterul sacru pentru c` este ]i poet ]i critic, nu se arat` dec@t un confirmator al unei vechi idei, care va fi, desigur, [n multe r@nduri [nc`, alternativ [nvins` sau [nving`toare, c`ci acelea]i probleme ]tiin\ifice, poetice, artistice se repet` ne[ncetat de-a lungul epocilor. O problem` este chiar a poetului critic, solu\ia ei reformul@nd poezia ca prim` axiom` a artei ]i artistului, a sinelui s`u: Ar fi un eveniment cu totul nou [n istoria artelor ca un critic s` devin` poet, o r`sturnare a tuturor legilor psihice, o monstruozitate; dimpotriv`, to\i marii poe\i devin [n chip firesc, fatal, critici... Cine vorbe]te despre pictur` mai bine dec@t marele nostru Delacroix? Diderot, Goethe, Shakespeare sunt ]i creatori, ]i admirabili critici. Poezia a existat, s-a afirmat cea dint@i ]i a dat na]tere studierii regulilor. Iat` istoria necontestat` a muncii omene]ti. Tonului ironic din alte ocazii [i ia locul unul axiomatic, oracular. Fiind poet, muzicianului i-a fost imposibil s` nu g@ndeasc` poetic ]i muzical [n acela]i timp, [ntr-un fel dublu. {nt@ietate are muzica. Au recunoscut-o ]i Cluck c`tre care, al`turi de Mhul, Wagner []i [ndreapt` - nu se putea s` nu se reaminteasc` - simpatia pasionat` dar ]i Diderot, Goethe, Voltaire (acesta din urm` reneg@nd, mai apoi, ]i sporind astfel motivele pentru care [i este foarte antipatic lui Baudelaire, care-l consider` tip al antipoetului).

La muzica lui Wagner, poetul a sim\it ceea ce a aflat de la Weber ]i Beethoven, dar ]i ceva nou pe care eram neputincios s`-l definesc, ]i aceast` neputin\` [mi pricinuia o m@nie ]i o curiozitate amestecate cu o bizar` pl`cere. Ascult@nd c@ntecul voluptuos ]i c@ntecul religios din Tannhuser, orice carne care []i aduce aminte [ncepe s` tremure. Se reconfirm` sentin\a c` orice creier bine alc`tuit poart` [n el dou` infinituri, cerul ]i infernul. }i transform@n-du-]i continuu voluptatea [n cunoa]tere, vede [n Wagner un om ordonator ]i unul pasionat: prin alegerea subiectelor ]i prin metoda dramatic`, Wagner se apropie de antichitate; prin energia p`tima]` a expresiei, el e actualmente reprezentantul cel mai autentic al firii moderne. Ca orice oper` [nsemnat`, ]i muzica acestuia []i va ocupa un loc [n istorie [n urma unor vii contest`ri, dincolo ]i de e]ecul total al unei reprezenta\ii pariziene bun`oar`, anume cea pretext@nd articolul salutar care o transforma, pe alt plan, [ntr-o reprezenta\ie baudelairian`.

Afirm@nd c` ]i f`r` poezie muzica lui Wagner ar fi fost tot o oper` poetic`, l`s@nd s` se [n\eleag` astfel c` ]i f`r` muzic` poezia er fi fost tot o oper` muzical`, Baudelaire [n]ir` toate calit`\ile care constituie o poezie bine alc`tuit` reg`sit` [n muzic`, explicativ` prin ea [ns`]i, at@t de bine sunt unite toate p`r\ile, legate [ntre ele, reciproc adaptate ]i, dac` mi-e [ng`duit s` creez un barbarism pentru a exprima superlativul unei [nsu]iri, prudent [nl`n\uit. Deci, practic, ]i despre muzic` luat` ca poezie, p`streaz` cu pruden\` misterul, corespunz@nd poate lacunei pe care o [mpline]te auditorul; explicativ` prin ea [ns`]i, adic` ea [ns`]i, adic` o ]tiin\` secret` a poetului muzician, care se explic` singur` [n limitele [mplinirii aleatoare a unei lacune ce [nv`luie opera.

Poate c` Poetul s-ar pierde, ca Lohengrin, dac` s-ar afla c` este, sau cum este, cavaler al Graalului, ori a ]i pierdut puterea lui, [ndat` ce s-a aflat ]i acum este un altul, t`inuitor f`r` taine, mediu existen\ial ]i critic al crea\iei poetice: Oricine e ales pentru a sluji Graalul este pe loc investit cu o putere mai presus de fire; chiar ]i cel trimis de el [n \`ri [ndep`rtate, cu sarcina de a ap`ra dreptul virtu\ii, nu e deposedat de for\a-i sacr` at@ta vreme c@t calitatea lui de cavaler al Graalului r`m@ne necunoscut`; dar aceast` virtute a Sf@ntului Graal e de o asemenea natur`, [nc@t, dezv`luit`, fuge [ndat` de privirile profane; iat` de ce nu trebuie s` v` [ndoi\i nici o clip` de cavalerul s`u; dac` e recunoscut de voi, e silit s` v` p`r`seasc` ne[nt@rziat.

}i Elsa ]i-a pierdut fericirea, idealul [nsu]i, [ndoindu-se, voind s` cerceteze. {ntre legenda aceasta ]i mitul anticei Psyche, [ntre Elsa care []i pleac` urechea la spusele Ortrudei, la fel ca Eva la cele ale ]arpelui, exist` - desigur o analogie izbitoare, o analogie moral`, ca o pecete divin` a tuturor fabulelor populare. Nimeni nu-i mai cosmopolit dec@t cel Ve]nic (reflexia exist` [n jurnale). De]i opera Thannhuser este cea pe care a auzit-o [n [ntregime, de]i a citit scrieri wagneriene, mai ales Uvertura ]i sensul operei Lohengrin [l re\in prin sugestia p`catului originar pe care poetul [nsu]i [l poate comite [nainte de moarte sau prin moartea sa, [ntru recunoa]terea misterului.

RECEPIA CRITIC

Pe de o parte, criticii lui Baudelaire, [n Rom@nia au o identitate precizabil` ]i prin atitudinea fa\` de acesta, pe de alt` parte, poetul francez nu intereseaz` [n sine, ci numai [ntruc@t cineva ar fi tentat s` se travesteasc` [n imaginea lui. }i totu\i, pozi\ia fa\` de un poet poate defini instrumentele critice, estetica, orizontul, etapa comentariului. Consensul poate fi consemn. Modelul, ca limit`, e aliat unei individualit`\i originale inepuizabile. Criticul modern se neag`, pare-se, [n subiectul negat.

Este un generos furnizor de alibiuri. Asimilat modei sau imita\iei, maimu\`relii grote]ti sau unei cvasi ]colariz`ri [n curentele literare ale zilei efectul reprezent`rii sale, ca atmosfer` ]i dispozi\ie, cunoa]te indefinibile nuan\e. {nsu]i poetul str`in este nuan\a maxim`.

{n general, marii critici i-au fost favorabili, la noi, lui Baudelaire, dar nu ei au determinat ponderea influen\ei, ci au [ncercat parc` s-o diminueze, firesc circumspec\i [n fa\a contrastului [ntre proliferarea imitatorilor ]i cel imitat, care este ]i vinovatul p@n` la urm`, imitatorii fiind mai mult ridiculiza\i. Criticul rom@n pare a gira valorile universale prin intermediul celor rom@ne]ti, atunci c@nd nu le subordoneaz` din capul locului pe acestea din urm`. Curentul, ]i nearticulat, al epocii [i impune o atitudine mai existen\ial`, de oarece religiozitate fa\` de poezie, [nc@t se manifest` ca un modern asupra unui obiect de preferin\` tradi\ional. Nu [n\elegerea poeziei moderne, c@t acceptarea ei prelunge]te indecizia, obscurizeaz` prin polemici r`sun`toare consensul, sacrific` op\iuni. Ibr`ileanu, omolog@nd, peste idiosincrazie, mesajul lui Baudelaire celui al lui Eminescu, [n acela]i timp [l implic` pe Schopenchauer, dar arunc` ]i o punte critic` necesar` pentru viitor.

Transpunerea [n planul critic a unei conjuncturi istorice cum este atitudinea - dedus` - a lui Maiorescu fa\` de Baudelaire o face G. C`linescu [n Istoria... sa, defavoriz@ndu-l cumva pe autorul Criticelor, o dat` cu literatura noastr`, considerat` ]i ea, la acest punct, conjunctural, fragmentat`, momentanizat`, izolat` [ntr-o stare de debut, de]i originar`. Un stadiu nou, eseistic de comentariu universalist alterneaz` perioadelor de receptare precipitat`, poate la hazard, c@nd p`tima]`, mimetic`, dac` nu cameleonic` ]i cosmopolit`, c@nd conservatorist`, resping`toare ]i dezgustat`, dar numai la suprafa\`, ca o masc` a adev`ratei, prelung preg`titei [nt@lniri. Se poate vorbi despre o influen\` critic`, transmisia unei atitudini, [n datele unei sensibilit`\i ]i ale unei etape diferite de surs`, individualiz@nd crea\ia radiant`.

Un critic nu-l comenteaz` at@t pe Baudelaire, nici pe Maiorescu, dar nici pe Arghezi, c@t propria atitudine fa\` de individualitatea crea\iei, indiferent de creator. Atitudinea sa este influen\at` - de]i nu mai mult dec@t transferurile interpoetice ating@nd transcenden\a tacit` a sinelui. Aceast` influen\` ac\ioneaz` [ntr-un c@mp specific, t`iat de descenden\a eminescian`, ca ]i de tenta\ia postromantic`, modern` ]i postmodern` concentrat` [n eseul de tipul celui din literatura noastr` critic` interbelic`. Este regimul [n care Lovinescu, [n acela]i timp, observ` c` lui Arghezi i-a lipsit un Maiorescu, dar constat` ]i [nt@lnirea cu Eminescu ]i Baudelaire [n crea\ia sa ini\ial`. {n fine, istoria conjuncturii, a atitudinii, sau a influen\ei critice se fructific` [n poeticile [n schi\` ori sistematizate ale arti]tilor [n]i]i. Semen lui Baudelaire, poetul aduce lumii o poetic`, cel mai adesea misterioas` p@n` la tabu.

Se re\ine azi cu mirare dar f`r` mirare recomand` C`linescu s` credem c` ]i Mihai Eminescu ar fi citit Les Fleurs du Mal publicarea, accidental` dup` cei mai mul\i, a primelor traduceri din Baudelaire sub semn`tura lui Vasile Pogor, [n num`rul 3 al Convorbirilor literare din 1870. Pentru gustul ]i deta]area ironic` a traduc`torului ca s` nu o discut`m pe cea poetic` - ilustrativ` este replica acestuia [n leg`tur` cu [nfiin\area Convorbirilor, comparabil` cu cea a lui Verlaine despre dcadisme: Poate o denumire potrivit` ar fi Convorbiri literare, spune Iacob Negruzzi; Bravo! r`spunde Pogor de departe: Convorbiri literare nu zice nimic. Cela nengage a rien! Admis!.

Obi]nuit consemnat tot ca traduc`tor (1874), un Ciru Oeconomu, care demult, altfel n-ar mai spune nimic, este men\ionat [ntr-o interpretare comparatist` timpurie la noi, [ntr-un context energic:

Baudelaire era un poet [nsemnat, [ns` nu tocmai [ntreg la minte, ]i cu inima putred`. Era un alcoolic, isteric ]i halucinat. Fantezia lui, beat de ha]i], vedea lumea numai prin imagini lubrice ]i demonice. {nr@urirea lui s-a sim\it ad@nc [n literatura francez`. }coala lui este [nc` [nfloritoare ]i reprezentat` prin scriitori de talent, ca Paul Verlaine, Jean Richepin ]i al\i simboli]ti, decaden\i, desequilibra\i... }i la noi, o dat` - [ntre 1870 ]i 1880 a fost ea la mod`. Domnul Ciru Oeconomu a c`utat s`-l [mp`m@nteneasc` [n literatura noastr` prin traduc\iuni ]i feluri de imita\iuni publicate prin Revista Contemporan`: dar n-a avut noroc; c`ci ridicarea lui Eminescu a [ntors, tocmai [n minutul psihologic, luarea aminte a cititorilor ]i a scriitorilor celor tineri de pe atunci [ntr-alt` parte.

}i Dep`r`\eanu gravita spre Baudelaire, cu o strof` precum:

Insolen\a vezi c` scoate

M@ndr`, capu-afar,

Cum ciupercile ploateEs din b`ligar.

(Nihil novi sub sole)

(Vede\i pe ce drumuri de pierzare apucase poesia rom@neasc`! Ce era s` fie dac` Dep`r`\eanu putea m@nui o limb` a]a rafinat` ca a lui Baudelaire din Une Charogne?).

Strofa e citat` spre o aceea]i ilustrare, dar cu argument de semn contrar ]i [n cartea lui N.I. Apostolescu despre influen\a romanticilor francezi [n poezia rom@n` (nici unul dintre cei doi autori nu-l accept` pe Baudelaire, am@ndoi pe Dep`r`\eanu, deosebirea dintre ei, fundamental`, st` [n conceperea posibilit`\ii unor pozitive, dac` nu necesare ]i predestinate influen\e: de altfel, re\inerea fa\` de Baudelaire a celui de al doilea pare mai degrab` un gest de polite\e fa\` de Faguet, care-i va fi [ncredin\at ]i acest resentiment, ca lec\ie, o dat` cu prefa\a. Une Charogne devine reperul negativ al poeziei:

Literatura decadent` se caracterizeaz` prin mani-fest`ri criminale ]i macabre. Cadavre putrede, cadavre pe care fo]nesc viermii sunt ceva obi]nuit [n literatura asta... Crima, [njosirea, murd`ria nu-i [nsp`im@nt` de loc. Ei le caut` ]i le c@nt`. {n fa\a lor, faptele acestea sunt o dovad` de autonomie moral`. Baudelaire spunea undeva.. Vreau s` ar`t c` nu curentul artei tenden\ioniste va duce la pieire arta [n general, ci c` tocmai zgomoto]ii poe\i ai zei\ei Arta pur` o duc la pieire.

}i p@n` t@rziu autorul poemei un blestem:

Lumina trist` [n care spiritul critic vrea s` [nf`\i]eze sufletul omenesc se concentreaz`, ca [ntr-un focar, [n versurile profanatoare ale unui poet, al c`rui nume v` rog s` nu-l pronun\a\i dup` mine, dac` nu voi\i ca limba d-voastr` s` vi se usuce [n gur` - Charles Baudelaire:

Dac` violul, otrava, pumnalul, incendiul

N-au brodat [nc` cu ale lor m@ndre desenuri,

Canavaua banal` a jalnicei noastre soarte,

Pricina este c` sufletul nostru nu este, vai,

destul de [ndr`zne\!

(Ca ]i Raicu Ionescu-Rion, I. Trivale complic` adversitatea prin recep\ie; negarea Prefe\ei baudelairiene traduce o ireductibilitate principal`; totodat` opereaz` reduc\ia curent` a \intei revoltelor sale eticiste la modele estetice opuse, ori invocarea criteriilor extrapoetice:

Simbolismul c`utat numai [n Bateau ivre de Rimbaud, ori [n versurile lui Baudelaire, se g`se]te ]i [n marele dramaturg englez, cum ]i la celebrul poet german.

(Shakespeare, Goethe)

Pentru ca un Wilde, Baudelaire ori Maeterlinck s` fie populari, ar fi at@t de imposibil c@t de imposibil cred c` ar fi, ca misera pelbs s` joace tenis ]i s`-]i poarte zdren\ele [n automobil.

Referirile accidentale, programatice sau alergice ampli-fic` impun@nd ]i ele rezonan\a p`catului, ca ]i a esteticii baudelairiene. {n fug` ]i superb un Alexandru Macedonski, manifestase o op\iune mai mult creatoare, [ntr-un proces asimilator, de [mp`rt`]ire poetic`, poate neocritic. Nicolae Iorga [nregistrase imperturbabil, c`rtur`re]te, la capitolul decaden\ei, numele ]i opera baudelairian`. H. Sanielevici [i admirase poc`in\a dureroas`, a versurilor; titlu Imoralitatea [n art` (1897) de C. Mille, se sprijinise ]i pe opozi\ia fa\` de poetica Florilor r`ului. De la Literatorul la Via\a Nou`, la numeroasele reviste simboliste, dar ]i [n cele ale lui N.D. Cocea (Rampa, Facla, Via\a social`) sau [n reviste precum Evenimentul literar, (18931894), Lumea nou` literar` ]i ]tiin\ific` (7 traduceri din Baudelaire [n 2 noiembrie 1894), Rom@nul literar, Pleiada de la Convorbiri critice a lui Mihail Dragomirescu la Jurnalul literar al lui G. C`linescu, de la Zbur`torul lui E. Lovinescu la Bilete de papagal a lui Arghezi, p@n` [n pagini tip`rite ast`zi, se profeseaz` deschiderea ]i trimiterile spre valorile str`ine, prin filtrele afinit`\ilor poetice moderne, clasificarea ]i devenirea aluziei [n sinteze, cu tentativa portretului, con]tient fragmentar, rudiment caricaturi-zat de aceea, alteori didactic, condescendent, poate nu str`in de impulsul macedonskian:

Dintre poe\ii de la mijlocul veacului trecut, Baudelaire poate fi socotit ca un antemerg`tor al curentului simbolist. Acest isolat, acest prince des tnbres care a adus [n poezie o sensibilitate nou`, un fior necunoscut, l`sa s` se [ntrevad` [n opera lui subtil`, rafinat`, de o resemnare solemn`, o parte din ce avea s` caracterizeze poezia de mai t@rziu. Ceea ce [l apropie mai ales de simboli]ti este analiza ad@nc`, adeseori chinuitoare, a st`rilor suflete]ti, intui\ia unei vie\i misterioase care plute]te [n jurul nostru, descoperirea de leg`turi tainice, de corespondances neb`nuite [ntre lucrurile cele mai dep`rtate.

Baudelaire, ca ]i Rimbaud, Villiers, Verlaine, Mallarm, R. Ghil alc`tuiser` un preambul al sufletului nou simbolist, universal [n accep\ia comparatismului:

Al`turi de J. Laforgue, E. Verharen, Henri de Rgnier, M. Maeterlinck, Stuart Merrill, Viel-Griffin, Gh. van Lerberghe, G. Kahn ].a. care reprezint` simbolismul francez, literatura din alte \`ri num`r` ]iruri de scriitori forma\i la ]coala simbolist`; [n Anglia [nt@lnim pe: A. Symons, B. Yeats, F. Thompson; [n Germania (]i Austria) pe Gerhart Hauptmann, Stefan George, H. von Hofmannsthal, R.-M. Rilke, O. Bierbaum, A. Holz, R. Dehmel; [n Italia: dAnnunzio, G. Orsini, G.P. Lucini; [n Spania ([mpreun` cu America): Ruben Dario, F. Villaespesa, R. Perez de Ayola; [n Portugalia: Eugenio de Castro, Manuel da Silva-Gayo; [n Rusia: D. Merejkovski, V. Brussoff, Z. Hippius, A. Block; [n Ungaria: scriitorii grupa\i [n jurul revistei Nvugat ].a..

Prilejuind considera\ii de psihologie literar`, cum []i circumscrie Garabet Ibr`ileanu articolul s`u despre Les fleurs du mal, poetul scandalizeaz`, dar superficial, neconving`tor, [nc@t [nregistrarea cu insatisfac\ie a efectului, a influen\ei, a contamin`rii baudelairiene finalizeaz` printr-o judecat` mai presus de iertarea subiectiv`. Dup` mai mult de 50 de ani, cartea poetului francez [i serve]te drept pretext pentru a sesiza ]i o psihologie special`, alta, care-]i poate g`si ]i ea formula [n baudelairianism. {nsu]i criticul, scriindu-]i proza c@t mai deta]at, ironizeaz` atitudinile extreme:

{n istoria luptelor noastre literare, Baudelaire are acela]i rol pe care-l au afacerile veroase [n luptele partidelor politice. C@nd vreai s` \intuie]ti pe cineva la st@lpul imfamiei ]i s`-l faci obiectul oprobriului ]i al vindictei publice, [l denun\i c` cete]te ]i gust` pe Baudelaire. C`ci a gusta pe acest poet este de a nu mai avea nimic sf@nt, este de a da cu barda-n Dumnezeu, este de a te complace [n ignominie ]i cinism. Pe de alt` parte, rafina\ii care au [nscris pe steagul lor chipul diplomatic al poetului diabolic nu-]i pot imagina brute mai refractare la frumuse\ile nepieritoare ale artei, dec@t acei n`t@ngi care admir` cu r`gete \`r`nismele unui Co]buc sau Goga.

Ironia se transform` [n senten\iozitate c@nd este vorba de sursa acestor atitudini groase:

C` Baudelaire e cam anormal, e sigur. C` acest mare artist nu e un poet de prim rang [n literatura universal` e sigur. C` proclamarea lui ca ]ef mai ales la noi e cam ridicol`, nu-ncape [ndoial`. A fost ridicol eminescianismul voit, darmite baudelairianismul...imitarea [l face ridicol ]i pe scriitorul imitat.

Ipostaza repudiat` este cea mimetic`, a simul`rii:

C@nd ucenicii lui Baudelaire de la noi fac pe diabolicii incurabili, nu str@ng ei [n bra\e p`pu]i de por\elan?

Intoleran\a temperamental`, [ndulcit` cu o metafor` pantomimic`, introduce ]i nu atitudinea proprie definirea poetului, privit prin filtrele unor limite analogabile cu cele maioresciene [n fa\a lui Wagner:

Pe poetul autrefois amoreux de la lutte l-a] defini, dac` mi-ar fi [ng`dui\i termeni prea proprii, un spirit contem-plativ, lipsit de puterea de a reac\iona suficient ]i normal.

Lhomme dune hombre qui passe

Porte toujours le ch@timent

Davoir voulu changer le place.

(Les Hiboux)

{n aceast` maxim` lapidar` se cuprinde tot Baudelaire. {n aceste trei versuri se cuprinde ]i tot ce a spus Eminescu [n Glossa.

Un critic de poezie str`in`, [n special francez`, cititor [ns` sc@rbit, tot ca psiholog literar, al lui Baudelaire, se extaziaz` [n fa\a poeziei lui Mallarm ori a lui Rimbaud. Ar putea fi acesta un argument al neaplic`rii spiritului s`u critic la literatura rom@n` poetic`? Probabil. Oricum, considera\iile sale nu au totdeauna limpede maniera de elaborare, sunt debitate [n stilul conversa\iei ]i uneori pare a fi o conversa\ie de unul singur, unghiul de privire ]i scopul s`u nepreciz@ndu-se:

Spaima de banal [l arunc` tocmai [n bra\ele acelui fel de originalitate care-i accesibil` banalilor. Fix@nd prea mult, de]i cu un [nver]unat dispre\, prostimea, poetul []i deformase vederea. Ast`zi, pe unii - ]i nu f`r` solid motiv - preten\iile de g@ndire filozofic` [n versurile sale [i surprind. Banalitatea acestei g@ndiri este impresionant`. Dispre\ul de burghezi [l orbise. Efectele s`r`ciilor bizare cu care obi]nuia el s` sperie cafeneaua [i sl`biser` controlul puterilor pe planurile superioare ale spiritului. Tot compar@ndu-se cu banalii de treapta cea mai joas`, poetul se las` [n]elat a se [nchipui cuget`tor. Dac` artistul se simte bine ca izolat superior, ce-i trebuie s` joace cu at@ta silin\` pe b`iatul impertinent? Izolarea, dac` este autentic`, e consecin\` numai, care nu cere s` fie explotat` [ndeosebi. {mi pare stranie ideea s` joci paia\a [naintea celui pe care-l dispre\uie]ti.

Cum ultima apreciere i se potrive]te dispre\uitorului nostru, revenirea e [n firea lucrurilor, accept@ndu-i chiar ca o anume atitudine lui Baudelaire fa\` de Musset, [ndr`git odinioar` [ntre poe\ii rom@ni artistul Baudelaire nu se putea l`sa ademenit de trepida\iile amorezate, tumultos literalizate de ve]nic junele ]i zv`p`iatul b`iat. Criticul cu acest tempera-ment pe care [l scot din s`rite inova\ia canonizat`, sf@r]iturile ]i [nceputurile, tranzi\iile, cu greu, dar ca o obliga\ie profesional`, alege un fragment de manifest pentru estetica nou` pornind de la finalul poemei Le Voyage, din Baudelaire, [ntre poe\ii vechi cel mai modern. Acesta [ns` a r`mas, p@n`-n cap`t, de o juvenilitate regretabil`, este un prea sistematic pompier pentru a putea fi pus la [nceputul poeziei care st`p@ne]te epoca noastr`. Criticul contrazice judecata public` - pentru judecata public`, inova\ia poetic` st` [n idei Baudelaire e un caz suprem de revolu\ie poetic`, Baudelaire cu balans`rile lui elocvente ]i frumos logice de idei negre cu concluzii amare - ]i pe cea a cititorului:

Pe cititorul care s-a oprit la Hugo, sau a [naintat cel mult p@n` la retorica, foarte tradi\ional`, [ntins` de Baudelaire peste ni]te subiecte capabile a da fiori de sc@rb` sau groaz` burghezilor cu ambi\ii literare pronun\ate, [i sperie poezia francez` nou`, prin obscuritate, prin prozaism, prin ironie, prin impudoare.

Zarifopol nu e antibaudelairian prin voca\ie, ci din capriciu dogmatic. Trece peste el, ori de la el la marii poe\i care l-au mo]tenit. Cu argumente extraliterare, psihologic impresioniste.

O pozi\ie, nu un capriciu, articuleaz` [n unele din pateticele sale pagini Ilarie Chendi, care prive]te importurile literare nu altfel parc` dec@t [ntr-o eventual` resorb\ie a spiritului creator [n valorile rom@ne]ti. }i totu]i, chiar intolerant`, asocierea r`m@ne valabil` - un pol liber, care nu accept` imixtiunea celuilalt, impur. Poate fi, desigur, un principiu, dup` cum la interpre\i cosmopoli\i ai fenomenului rom@nesc [nt@lnim o practic` a fenomenelor str`ine. Cine analizeaz` scrierile unui Chendi nu este scandalizat de atitudinea sa fa\` de modernitatea occidental`, cel mult [l [n\elege mai bine, complet@ndu-i portretul. Se [nt@mpl` c` investig@nd [ns` curentele ]i personalit`\ile moderne, nu odat` cercet`torul, c`ut@nd sau confund@nd entuziasmul cu glosa pozitiv`, [l elimin` ferm din discu\ie pe criticul de acest tip. Mai degrab` fiind vorba de un ideal de poezie, pe de o parte vehement, pe de alta salutat [n triumfalitatea lui, sau de o schism` [n s@nul idealului, diatribele privite [n perspectiva integralit`\ii unei culturi specifice prin ea [ns`]i, conferind acest specific chiar [mprumutului, dec@t s` se modeleze dup` el, diatribele sunt mai semnificative dec@t chiar elogiile:

Uluit de c@te cetise, [ncredin\at c` este cel dint@i care a descoperit, departe de noi, o nou` religie; plin de r@vne nest`vilite, poc`itul domn Densusianu ia toiagul prop`v`duirii, sun` din toba miraculoas` ]i adun` [n jurul s`u r`m`]i\ele cele mai rahitice din alte tabere literare ]i le descoper` ]i lor tainele crezului nou ]i le vorbe]te [ntr-una despre versul liber, care te poate face poet ]i f`r` talent, despre fondul misterios al poeziei ]i despre idea\ia nou` ]i bogat` a simboli]tilor. }i iat`, cu mult` trud`, [njgheb@ndu-se o ceat` mic` - mai mic` dec@t falansterul baudelairian al lui Macedonski - ]i iat`-i f`c@nd gesturi ca str`inii ]i f`c@nd versuri deopotriv`, cu clinchete, cu zdr@ng`te: cli]ee de fla]netari dup` compozi\ii [mprumutate. R`sfoi\i-le munca - ]i v` convinge\i c` de c@nd exist` o literatur` rom@neasc`, ceva mai gol, mai sterp, mai f`r` inspira\ie fireasc` ca vorb`riile artificiale ale acestor m`run\i]uri poetice nu s-a scris.

{nfierarea admira\iei simboli]tilor pentru Eliade, Bolintineanu ]i mai curios pentru Dep`r`\eanu, sau eludarea adop\iunilor (Natural, nu exist` nici o [nrudire [ntre Eliazii ]i Bolintinenii no]tri ]i [ntre Maeterlink bun`oar`, dar asta nu-i [mpiedic` pe decaden\i s`-i considere de p`rin\ii lor suflete]ti ]i s`-i pre\uiasc` deopotriv`), conduc la [ns`n`to]irea termenilor ca simboluri de valoare, prin discutarea lor separat`, dar [ntr-o separa\ierela\ie, [ntr-o antinomie care-l arunc` [n acceptarea decadentismului: influen\at de Baudelaire, dar foarte consecvent cu sine, Obedenaru [ntr-adev`r constituie o pagin` proprie [n istoria decadentismului poeziei noastre. Citatul [mpotriva lui Ervin (Densusianu), ]i f`r` cele [mpotriva lui Macedonski ori Iorga, [mpotriva modernismului str`in-rom@nesc, m`rginit snob, nu se va reg`si [n cutremuratele epitafe critice, autonegate, la moartea poetului simbolist (Petic`, S`vescu). Astfel, triste\ea lui e mai ad@nc` dec@t bucuria erudit` a lui Ervin:

Fie c` s-au dezvoltat sub influen\e str`ine, fie c` au numai c@teva aptitudini de imita\iune sau c` sunt sinceri ]i talenta\i, ace]ti scriitori pe cari [i [nt@lnim vecinic aduna\i [n jurul unei reviste pu\in cetite sau povestind zgomoto]i ]i guralivi [ntr-un col\ de cafenea, cu multe [nsu]iri comune, la unii mai mult, la al\ii mai pu\in pronun\ate. Lipsi\i de voin\` ]i de energie, [nt@ia lor tr`s`tur` caracteristic` este teama de lupt` b`rb`teasc` ]i de totul ucig`toarei activit`\i pentru via\`. {n mintea lor, poetul []i are vechile sale prerogative de om mai pe sus de mul\ime, scutit de multe [ndatoriri sociale, c`ruia vulgul trebuie s` i se [nchine din [n`l\imea lor privesc cu dispre\ la tot ce socotesc ei de banal ]i vulgar [n lumea de mizerii. Ei au dorin\e multe ]i aspira\iuni mari, pentru realizarea c`rora [ns` nu ]tiu s` lupte. Iar lipsindu-le puterea de a se p`trunde de realitatea simpl` a vie\ii, din faptele ]i scrierile lor lipse]te armonia necesar` [ntre ra\iune ]i sim\ire, [ntre datorie ]i pornire sufleteasc`. Ei sunt cu totul str`ini de acea tendin\` c`tre o unitate superioar`, pe care esteticienii o numesc monism estetic ]i se pierd [n nesf@r]ite contraziceri, cu toate firile tulburi.

Astfel, ca un fenomen foarte interesant, se observ` cum ace]ti scriitori sl`vesc moartea (iadul, Satana etc.) ]i [n acela]i timp se [nl`n\uiesc de via\` cu toat` puterea cum se [nchin` iubirei eterice ]i totu]i ridic` la apogeu principiul dragostei sensuale, p@n` la lascivitate dou` contraste a]a-zic@nd fiziologice, pe care le g`sim aproape la fiecare dintre ei. De altfel, materia [mbr`\i]at` de simboli]tii no]tri e c@t se poate de vast`, [ncep@nd cu lumea transcedental` a sublimului, cu misteriile simbolice ale naturei p@n` la poezia localurilor de prostitu\ie. Pretutindeni muzic` ]i ritm, culori ]i tonuri [n toate tonurile cromatice ]i [n parfumuri ce se volatilizeaz` repede dup` citirea poeziei. Natural, lumina feeric` de lun` ]i r@urile de lacrimi, melancolia privighetorii ]i bocetele ]i blestemele nu lipsesc. Pe ici pe colo cocheteaz` chiar cu poezia vremurilor apuse.

Forma e iar`]i caracteristic`: repe\iri ]i [ngr`m`diri de cuvinte c`utate din toate dic\ionarele, rime din cele mai rare, compuse ]i bizare uneori. Adjective cu gr`mada ]i exclama\ii f`r` sf@r]it. Iar toate astea imprim` poeziilor celor mai reu]ite un caracter rece, afectat ]i dau autorilor o poz` teatral` de vis`tori [nchipui\i ]i de speculatori dibaci.

}i s` te miri c` nu-i cunoa]tem ]i nu-i apreciem? E poate ]i o mic` nedreptate, de care [ns` nu noi suntem vinova\i, c@t tot aceia care s-au [ndep`rtat a]a de mult de modestele, dar l`muritele noastre exigen\e fa\` de poezia contemporan`.

*

Ne [nchipuim c` Titu Maiorescu s-ar fi oprit la Albatros. I. Br`ileanu a ales Les Hiboux. Lovinescu ar fi putut comenta Une Charogne. Simboli]tii citeaz`, mai degrab` dec@t Harmonie du soir. Balconul, iar sonetului Correspondances, George C`linescu [i este la noi, cel mai insistent comentator, transcriindu-l ]i-n Istoria literaturii rom@ne de la origini p@n` [n prezent, suger@nd o geologie a valorilor, ]i-n Principii de estetic`. Oratorul []i [ncepe imediat, de dou` ori crud, comentariul [nt@i se intercaleaz` declama\iei o digresiune, al doilea c` aceast` digresiune este o polemic` [mpotriva criticii ]colare. Ve]teje]te deci confuzia [ntre plastic ]i frumos, sinonimia [ntre natural ]i frumos, imita\ia exact`. M`rturisita inten\ie analitic` - o analiz` ce nu pare lipsit` de griji maioresciene se soldeaz` cu o traducere [n proz` estetic`, cu o prelungire a recit`rii [n interior, decodat` [n afar`, unde st` ]i miza net`inuit` a complicit`\ii auditoriului:

De fapt, analiz@nd bine sonetul lui Baudelaire, descoperim [n el nu idei [n sensul de concepte pe de o parte ]i imita\ii de natur`, adic` plasticit`\i, pe de alta, ci elemente disparate organizate [ntr-o structur` nou`, care nu e nici domeniul logic, nici din acela al percep\iei naturii. {ntre st@lpi, cuvinte, parfumuri, copii nu este nici un raport de realitate. Fondul poeziei [l formeaz` ini\ierea solemn`, [ntr-o pretins` ordine metafizic`, dup` care parfumurile ]i coloanele ar colabora. Mi]carea ritual`, comunicarea sibilinic`, acestea sunt elementele poemului, ]i dac` se poate vorbi de natural [n chip figurat bine[n\eles, putem remarca doar colaborarea simfonic` a tuturor imaginilor. Deci nici vorb` nu este de vreo imita\ie ori de vrea simbolizare plastic` a naturii. Sonetul e un fel de compunere muzical`, descriind doar organiza\ia interioar` a poetului, spaima lui [n fa\a universului. Presupunerea unei coresponden\e metafizice [ntre elementele universului este ideea poetic`.

Citindu-]i, asemeni lui Poe Principiul poetic, ca s` nu ne mai g@ndim la abatele Brmond [n fa\a unui public expunerea, aceasta are alur` didactic`, nepreten\ioas`. Pentru tonalitatea interpret`rii, re\inem, semn de solidaritate cu exegetica francez` ]i mondial`, senza\ia unei tautologii [ntre versurile baudelairiene ]i critica lor, ca ]i cum obsesia sa pentru luciditate critic` ar ac\iona drept cenzur`. Exemplifi-catorul []i extrage oricum principiul: Deci a doua form` de imita\ie, de imita\ie a realit`\ii interioare, este sentimentul adev`rat, sinceritatea. Iar [n ceea ce-l prive]te pe Baudelaire, sau pe poet, ca s` pun` totu]i lucrurile la punct: Fondul poeziei nu este sentimentul, ci atitudinea de ini\iere [n ordinea ascuns` a lumii.

{n Universul poeziei, propria teorie a succedaneelor (lampa e succedaneu al soarelui) [ng@n` pe cea a corespon-den\elor. Cit@nd din Rve parisien, amendeaz` insidios artificiul e total, iar trec@nd prin alte versuri, define]te drept lirice acele situa\ii care descoper` analogii fundamentale [ntre noi ]i procesul universal. O alt` teorie, ca ]i spontan`, a echivocului, dintre floare ]i fiin\` de exemplu, se [ntemeiaz` pe un univers emblematic pe care [l abate: Sunt plante grase, mustoase ]i sangvinolente, crescute [n teren putrid, uneori greu mirositoare, care strivite sub picior au aspect de animal ucis. Acestea sunt de fapt les fleurs du mal. DAnnunzio a simbolizat [n ele o anume flor` literar`. Alt` dat` citeaz` de pl`cere versurile lui Baudelaire sunt memorabile: Bientt nous plongerons dans les froides tnbres: din acurate\`, vorbind despre b`tr@ne\e Baudelaire a zugr`vit-o [n aquaforte: Ces monstres disloqus furent jadis des femmes. Corabia a fost c@ntat` de la Catul p@n` la Baudelaire. O esen\` a acestuia din urm`, redescoperit` (f`r` trimitere): {ntr-un cuv@nt, natura omului e artificiul.

Era de a]teptat, de]i se resimte surpriza, ca G. C`linescu s`-]i limiteze discursul la universul poetului ]i o face sub titlul Utopia lui Baudelaire, eseu [n aparen\` [nt@mpl`tor, de [nstrunare a unor perioduri de poetic` ]i continu` complicitate la o utopie mereu [ntre poet ]i comentator, la echidistan\`. De altfel, printr-un paradox, [n firea accep\iilor c`linesciene, [n centrul universului poetic [nsu]i am putea a]eza utopia. Nonpoetic`, sau suprapoetic`, aceasta. Nimic baudelairian [n schi\a utopic` - poet pur, a c`rui poezie tr`ie]te autonom, poezie esen\ial`, care trebuie contemplat` ]i retr`it`; poezia lui Baudelaire este jurnalul unei pozi\ii fa\` de contemporani, clar ]i foarte adesea emfatic-oratoric. Baudelaire e un romantic ab`tut [ntre real ]i ideal, un om care prin urmare []i caut` refugiul [n utopie.

F`r` a fi deloc de mirare, C`linescu []i proiecteaz` propria viziune [n interpretarea poetului care nu este [ndeajuns de asimilat [n Fran\a Adesea el face aluzie la clasicism, [ns` clasicismul lui e cel al Rena]terii. Ca ]i [n Rena]tere centrul cosmic al poeziei baudelairiene [l constituie arteficele, Poetul; Prin urmare, pe l@ng` Baudelaire liricul, exist` un Baudelaire viitorist, vizionar al unei lumi noi cu peisajul, arhitectura ]i unitatea ei, un artificer cu ochiul geometric care protesteaz` [mpotriva amorfit`\ii secolului s`u.

Ceea ce dezarmeaz` la asemenea considera\ii este familiaritatea, oarecarea bucurie a renun\`rii la particularul unei crea\ii, [ntoarcerea de la [nt@lnirea cu un poet unic spre a-l m`rturisi drept ceea ce p`rea a fi fost mai pu\in. La ce-ar comenta, de altfel, poezia baudelairian` [n sine, c@nd aceasta s-a f`cut. Poetului [nsu]i [i convine alt` dat` s`-l al`ture lui Hora\iu, s`-l consacre liric al Parisului ca Ovidiu al Romei, c@nt@nd b`tr@nii ]i p`rul, ca Marino, parfumurile ca Magalotti, [mpreun` ca Stendhal ]i Flaubert cei trei scriitori mondiali produ]i de Fran\a, ne[n\ele]i de Saint-Buve. Dac` nu vom s`ri cu g@ndul la Bietul Ioanide (cum face, [n prefa\a c`r\ii, Adrian Marino), vom face loc totu]i consemn`rii unei proiec\ii utopice a umanit`\ii personajelor sale. Pentru monseniorul s`u, modelul este comun cu cel al statuii C`rturarul de Gh. Anghel, care a modelat ]i un bust lui Baudelaire, r`mas la Paris, iar [ntorc@ndu-se [n Bucure]ti proiecta o nou` statuie pentru care ceruse unui prieten, n`scut [ntr-un sat rom@nesc, s`-i pozeze.

Un topos baudelairian inedit nu este exclus s` se sesizeze totu]i [n aria literaturii rom@ne moderne, [n etape deja revolute, c@nd istoricul o contempl`. Se delimiteaz` a]a situa\ia lui Maiorescu [nsu]i, care n-a citit niciodat` pe Baudelaire ]i nu pare s` aib` nici o cuno]tin\` de poezia ]i literatura str`in` contemporan`, autorul acelor m@hnitoare [nsemn`ri resping@nd actul [nt@i, singurul ascultat din Lohengrin:

{ngustimea [ns`, ad`ogat` la o cultur` solid`, care ajut` izolarea repede a fenomenelor artistice de structur` superioar` ]i la un talent de exprimare a ideilor excep\ional ]i pentru acea vreme miraculos, face un critic mare. Un Maiorescu estet al esen\elor rare ar fi fost un dezgustat, un ne[ncrez`tor [n literatura rom@n`. Putem b`nui, la G. C`linescu, [n linia utopicii consemnate anterior, ipostaza opus` - pe care ]i-o rezerv`, probabil, [n tain` - a unui estet al esen\elor rare, singurul mare ]i nedezgustat de literatura rom@n` modern`. Chiar Baudelaire devine acum un astru, detectabil cu mai mult` u]urin\` prin Mallarm, prin curentele la zi, dar ]i printr-o originalitate rom@neasc` a recep\iei sale, autentic` ]i organic`.

Recep\ia prilejuie]te o tipologie. C`linescu va cita din Baudelaire, dar parc` spre a-]i [mplini labirintul proiec\iei [n utopie ]i idealitate a literaturii poetice. Exegeza, care este [n realitate consemnarea influen\ei baudelairiene [n poezia noastr`, are tonul digresiunii rafinate, repetabile, de]i veritabila metod` se insinueaz` mereu a fi, pentru astfel de raport`ri, analogia, propos-ul, contemplarea unui obiect estetic unificat de perspectiv`, lini]tit p@n` la eufemism de contaminarea reciproc` a dou` fenomene.

La [nceputuri, foarte devreme [n planul literaturii europene, s` fi ap`rut poetul francez, prin Vasile Pogor, ca un sfinx egiptean? Oricum, poeziile junimistului, f`r` a