Basmul-arhetipul fiinţeila “Povestea lui Harap-Alb”

1. INTRODUCERE:

Basmul este o specie a genului epic în proză (rareori în versuri) cu răspândire

universală, construit pe o schemă opoziţională Bine – Rău, în care sunt relatate întâmplări

mai cu seamă fantastice ale unor persoanje imaginare (Feţi-Frumoşi, Zâne, animale

năzdrăvane, balauri, zmei, vrăjitoare, etc.). Acesta este caracterizat în ansamblu prin

fabulaţie senină, prin finalul nupţial sau glorificator al vitejiei şi al binelui.

George Călinescu în „Estetica basmului” definea basmul astfel: „Basmul este [...] o

oglindire în moduri fabuloase”, „un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie,

etică, ştiinţă, observaţie morală, etc.”.

Din literatura populară, specia a trecut în litratura cultă, basmul cult exprimând

viziunea artistică a unui singur creator. Dacă la origine acestă creaţie se comunică

nemijlocit, prin viu grai, în literatura cultă, oralitatea stilului este rezultatul procesului de

elaborare artistiă ilustrând concepţia unui singur creator.

Ion Creangă nu este un simplu „povestariu”, cum s-a spus (V. Streinu, care în

naraţiune se lasă condus de simpla succesiune de motive,de funcţii” ale basmului fantastic,

mai puţin atent la conexiunea lor fluentă şi îndeosebi la expresia literară, ci este un deminar

numai acele elemente ce slujesc mai bine ideea artistică fundamentală.

Aceasta este o trăsătură evidentă a basmului cult, care nu mai operează cu magma

primordială a naraţiunii, a poveştii, cu miticul pur, ce presupune elaborare, minuţie,

precizie a expresiei, o perfectă funcţionalitate a ei în ansamblul textului.

1

2. ORIGINEA BASMULUI

Basmul fantastic işi are sorginitatea în fenomen şi reprezentări specifice societăţii

anterioare împărţirii pe clase.

Care este cea mai veche treaptă a naraţiunii? Tinerilor li se povestea ceva în timpul

iniţierii. Dar ce anume? Se povestea tocmai ceea ce se întâmpla cu tânărul, personajul în

cauză nu era el, ci „strămoşul, întemeietorul ginţii şi al datinilor, cel care, născut în chip

miraculos, s-a dus în împărăţia urşilor, lupilor, aducând de acolo focul, dansurile magice”.

Povestirile faceau parte din cult şi erau puse sub interdicţie. Povestirea este o parte

a ritualului şi constituie o acţiune magică asupra lumii înconjurătoare şi era interzisă

datorită funcţiilor magice specifice.

Cele mai impotante mituri sunt cunoscute doar de batrânii care le păzesc cu

încăpăţânare secretul şi hotărăsc în ce măsură pot încredinţa tinerei generaţii, fără a atrage

primejdia, cunoştinţele strămoşilor. Prin divulgare, mitul ar fi lipsit de caracterul lui sfânt.

Pierzându-şi miturile triburile nu ar fi fost în stare să-şi menţină existenţa.

3. CLASIFICAREA BASMELOR

V. Propp în cunoscuta sa lucrare despre basm, îl citează pe W. Wundt ce propune în

Völkerpsyhologie următoarea clasificare:

1. Basme – apologuri mitologice

2. Basme pur fantastice

3. Basme şi apologuri biologice

4. Apologuri pur animaliere

5. Basme „despre origine”

6. Basme şi apologuri glumeţe

7. Apologuri morale

4. TRĂSĂTURILE SPECIEI

Basmul este presărat cu diferite elemente din perioada preistorică, iar ca întreg este

„un produs al creaţiei artistice libere”. Explicaţia lui trebuie să aibă în vedere nu actul

creaţiei, act prin excelenţă individual în toate tipurile de artă, ci procesul circulaţiei,

transmiterii şi preluării lui ca bun folcloric. În contribuţia succesivă a mai multor creatori,

în adăugirile sau omisiunile operate de fiecare dintre aceştia pe scara timpului sau în

extensia teritorială a motivelor, se găseşte caracterul colectiv al produselor culturii orale,

2

alături de apartenenţa individului creator la o anumită colectivitate, iar basmul creat în

acest spirit va fi acceptat de colectivitate.

„Folclorul conservă numai acele forme care sunt funcţionale pentru o colectivitate

dată”.(Nicolae Constantinescu, „Lectura textului folcloric”). Întregul fond de basme

trebuie considerat un lanţ infinit de variante, „ niciun subiect de basm fantastic neputând fi

studiat nici morfologic, nici genetic, fără recurs la celelalte subiecte ale literaturii epice

(snoava, legenda), de aici necesitatea studierii basmului cu cel al naraţiunilor de alt tip, V.

Propp sugerând un suprasistem” şi vorbeste de basm ca despre un mit, ca eveniment

episodic. Mitul este un dat originar al existenţei umane.

Mitul este o creaţie a omului în raport cu coordonatele specific şi deplin umane.

Mitul apare, în ordinea existenţei umane, în orizontul misterului şi în vederea revelării

acestui mister. Creaţia mitului este dirijată de categoriile stilistico-abisale ale omului.

George Călinescu în „Istoria literaturii române” , consideră mitul „datul fundamental

revelat al cunoaşterii umane”, iar Mircea Eliade reactualizează „prezentul etern” al

„timpului mitic” deoarece „mitul reintegrează omul într-o epocă atemporală”, care de fapt

este un timp paradisiac. Practic trăind miturile ieşim din timpul profan şi pătrundem într-un

timp sacru.

Cu timpul mitul şi-a pierdut importanţa pe care o avea prin degradarea sacrului şi

transformarea sa în profan, zeii şi eroii mitici au fost înlocuiţi cu personaje umane,

înzestrate cu puteri supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje comune, în basmul

nuvelistic.

Modului de gândire arhaic, mitologic, îi corespunde confruntarea eroului (Iovan

Iorgovan) cu monstrul (balaurul), încumentarea celui dintâi fiind pedepsită exemplar, fie

prin nenorocirea pe care „hala de şarpe” o revarsă asupra oamenilor, fie prin împietrirea

fratelui cu porniri incestuoase.

5. APLICATIE

Povestea lui Harap Alb, considerată „sinteza basmului românesc” (Nicolae

Ciobanu) se dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile

autorului cult, care supune materialul epic unui proces de transfromare în funcţie de

propriile structuri mentale şi de propriile concepţii.

Un lucru care atrage atenţia încă de la început este titlul neobişnuit al basmului,

căci conform opiniei lui Vasile Lovinescu alăturarea negrului (Harap) cu albul, ar însemna

3

unirea celor două principii Yin şi Yang: fiul al Craiului şi nepot al lui Verde Împărat,

Harap-Alb este ales de soartă să îi reunească pe cei doi fraţi, aşa cum cele două jumătăţi ale

cercului fomează întregul –mitul androginului. În plan mitologic cei doi împăraţi reprezintă

două principii subordonate unul altuia ce guvernează o lume primitivă. Însă principiile Yin

şi Yang nu sunt singurele care pot explica denumirea eroului, faptul că fiul de Crai este

numit „Harap”=rob, corespunde din punct de vedere epic, planului logic: el devine sclavul

Spânului, dar şi planului spiritual: el devine sclavul propriului său păcat. „Fazele prin care

trece relaţia de subordonare dintre Harap-Alb şi omul Spân sunt regăsite în relaţia om-

păcat de-a lungul vieţii”( A. Oişteanu, „Grădina de dincolo”).

Acţiunea basmului este structurată pe episoade, urmărind tiparele epocii populare.

Situaţia iniţială prezintă o stare de echilibru – Craiul are trei feciori, Verde Împărat are trei

fete – care va fi perturbat prin sosirea scrisorii lui Verde Împărat. Acesta nu are moştenitori

şi în cere fratelui său să-i trimită pe unul dintre fii pentru a-i lăsă împărăţia. Rugămintea nu

este deloc uşor de îndeplinit, pentru că cele două împărăţii se află departe una de cealaltă,

separate de războaie.

Acţiunea de recuperarea a echilibrului, începe din momentul în care fiii mai mari ai

Craiului pornesc spre împărăţia unchiului lor, convinşi că vor reuşi, dar eşuează

lamentabil la proba podului, unde sunt aşteptaţi de tatăl lor deghizat în piele de urs.

Mezinul cere permisiunea de a pleca şi el în această călătorie riscantă, dar este refuzat.

Fabulosul îşi face apariţia într-un cadru care nu sugerează prin nicio caracteristică

evenimente neobişnuite. Ajutat de o bătrână, care se dovedeşte, prin faptele ei, că avea

puteri supranaturale, primeşte acordul părintelui său. La pod, tatăl îl supune aceleiaşi

probe, dar mezinul o depăşeşte cu ajutorul calului cu puteri supranaturale. Motivul

călătoriei iniţiatice, specific basmelor, se asociază cu sfaturile tatălui, care îi cere fiului să

se ferească de omul spân şi omul roş, dăruindu-i pielea de urs.

Probele prin care va trece eroul sunt de asemenea tipice pentru structura basmului

tradiţional. Spânul spre deosebire de personajele negative tipice din basmele populare,

adoptă un comportament care nu se abate cu nimic de la legile firescului, iar Harap-Alb nu

dă dovadă că ar avea puteri supranaturale sau capacităţi de vrăjitor, în stare să-şi impună

voinţa asupra celorlalţi fără niciun efort. Neavând calităţi supranaturale, Spânul îşi pune în

aplicare planul de uzurpare a identităţii lui Harap-Alb, prin alte mijloace.

Inteligenţă vicleană, înzestrată cu o mare putere de persuasiune, Spânul recurge la

argumente atât de normale încât este aproape imposibil să-i fie respins ajutorul. Prin

vicleşug, la fântână, acesta îşi însuşeşte identitatea crăişorului, momentul fiind echivalent

4

cu un adevărat botez, întrucât fiul Craiului primeşte un nume - Harap-Alb – şi o nouă

identitate slugă a Spânului.

Multiplicarea numărului de probe la care este supus eroul din basmul lui Creangă

diferenţiază basmul cult de basmul popular. Procesul iniţiatic din „Povestea lui Harap-Alb”

este mult mai complicat şi include parcurgerea unor etape complexe marcând simbolic

drumul spre maturitate al eroului. Robia Spânului atrage alte probe, de remarcat fiind

triplicarea, cu funcţia de a întârzia deznodământul şi de a susţine complexitatea drumului

parcurs de erou.

Construcţia subiectului este liniară, episoadele se structurează prin înlănţuire,

acţiunile decurg firesc una din cealaltă şi se motivează reciproc. Timpul şi spaşiul

acţiuniisunt imaginare, chiar dacă au elemente care amintesc de universul obişnuit.

Întâmplările se petrec odată, cândva, atunci, adverbele sugerând un timp nedefinit, rupt de

cal cotidian. Atemporalităţii acţiunii în corespunde imprecizia spaţiului – undeva, într-o

pădure, în gradina ursului. La nivel formal scenariul epic este încadrat de forme specifice

iniţiale – „Amu cică era odată un crai...”, mediane – „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din

poveste înainte mult mai este” , finale – „Şi-a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine

încă, cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi cine are bani bea şi mănâncă, iar cine

nu, se uită şi rabdă”.

6. CONCLUZIE

Caracteristic basmului cult este umorul care rezultă din asocierile surprinzătoare

care continua fraza într-un mod neaşteptat: “să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”, „te-aş

vârî în sân dar nu încapi de urechi”. Limbajul personajelor abundă în regionalisme, ceea ce

contribuie la particularizarea fantasticului:”oleacă”, „găbuiesc”, „oghiele”. Fraza ritmată,

intervenţiile directe ale naratorului în text, depăşirea convenţiilor la nivel formal şi de

conţinut fac din povestea lui Harap-Alb un basm deosebit de valoros din punct de vedere

estetic reuşind să impună originalitatea unui creator.

Hîncu Victor-Gabriel

Clasa a V a A

5