Banking

Finanțe și Bănci

2 II

2018

2

I. INFORMAŢII GENERALE

Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Simona Nistor

Birou: T. Mihali, 58-60, sala 337

Telefon: 0264 418655

Fax: 0264 412570

E-mail: simona.mutu@econ.ubbcluj.ro

Consultaţii: se afişează la sala 337

Date de identificare curs şi contact tutori:

Numele cursului: Banking

Codul cursului: ELR0326

Anul, Semestrul: anul II, sem 4

Tipul cursului: Obligatoriu

Tutori: Simona Nistor

Adresa e-mail tutori: simona.mutu@econ.ubbcluj.ro

3

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Cursul Banking are ca obiectiv general familiarizarea studenţilor cu noţiunile de bază privind

intermediarii financiari, sistemul bancar din România, plasamentele și capitalurile băncilor,

performanța bancară, contul curent și instrumentele de plată, produsele de economisire,

produsele de creditare, cardurile și canalele det tup electronic banking. Titularul de curs

încurajează participarea activă a studenţilor. Participarea la curs nu este condiţionată de

parcurgerea sau promovarea altor cursuri. Totuşi, studierea anterioară a unor discipline de

specialitate din domeniul macroeconomic, din sfera instituţiilor şi mecanismelor monetare

respectiv a pieţelor financiare conduce la o mai bună înțelegere și asimilare a informațiilor

oferite prin acest curs.

Formatul şi tipul activităţilor

Pentru acest curs există două activităţi tutoriale (întâlniri de pregătire), a câte 2 ore fiecare,

programate de regulă în lunile martie și mai. Pentru participarea la aceste întâlniri nu sunt

necesare materiale sau echipamente speciale. Persoanele cu dizabilităţi nu sunt obligate să

participe la aceste întâlniri însă trebuie să semnaleze acest lucru titularului de curs la începerea

semestrului. Tematica pentru cele două întâlniri este următoarea.

Tema 1: Activitatea băncilor și raportări financiare

Tema 2: Produse și servicii bancare

Bibliografie recomandată

1. Căpraru Bogdan, Activitatea bancară. Ed. 2-a. Editura C.H.Beck Bucureşti. 2014.

2. Dănilă Nicolae, Retail banking. Editura Expert Bucureşti 2004.

3. Heffernan, S., Modern Banking. London: John Wiley & Sons Ltd, 2005.

4. Hempel G., Simonson D., Bank Management: Text and cases. Wiley, 2008.

5. Hennie van Greuning, Sonja Bratanovic, Analyzing banking risks. World Bank

publications, 2009.

6. Rose P.S., Hudgins S.C., Bank management and financial services. McGraw Hill, 6th

edition, 2004.

7. Trenca Ioan, Hadrian-Traian Silivestru, Managementul riscului operaţional în bănci.

Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2011.

8. Trenca Ioan, Mihail-Dragoş Bolocan, Performanţă şi risc în bănci. Casa Cărţii de

Ştiinţă Cluj-Napoca, 2011.

9. Trenca Ioan, Simona Mutu, Managementul riscurilor bancare – soluţii econometrice.

Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2012.

*** Legislaţia bancară, Regulamentele şi normele BNR privind prudenţa şi performanţa

băncilor comerciale (actualizate).

Evaluare

Examen scris constând în întrebări deschise, cu o pondere de 80% din nota finală, și

realizarea unui proiect, cu o pondere de 20% din nota finală. Detaliile legate de structura

examenului şi modul de acoperire a programei analitice vor fi prezentate în cadrul activităţilor

tutoriale. Ele pot fi însă consultate şi pe pagina cursului de pe portalul online la secţiunea

anunţuri.

4

Elemente de deontologie academică

Frauda şi tentativa de fraudă a examenului reprezintă încălcări ale Cartei Universităţii. Dacă în

timpul desfăşurării examenului sunt descoperite asupra studentului sau în banca acestuia:

telefoane, căşti sau alte echipamente de stocare şi transmitere de date, materiale scrise sau

electronice de orice fel în afara celor permise în mod expres (act de identitate, calculator) acesta se

face vinovat de tentativă de fraudă/fraudă pedepsită prin eliminarea din examen (fără drept de

apel) şi anularea întregii sesiuni de examene.

Strategii de studiu recomandate

Înainte de fiecare din cele două activităţi tutoriale se recomandă parcurgerea părţii

corespunzătoare din acest suport de curs respectiv modulul 1 și modulul 2. În cadrul

activităţilor tutoriale: vor fi punctate şi detaliate aspectele cele mai importante din suportul de

curs, se vor dezbate împreună cu studenţii, se va răspunde întrebărilor studenţilor. La finalul

fiecărei unităţi de curs există un set de întrebări de verificare. Se recomandă abordarea lor

după finalizarea fiecărei activităţi tutoriale.

II. SUPORTUL DE CURS (cuprins)

Modulul 1: Activitatea băncilor și raportări financiare

Unitate de curs 1.1: Banca şi intermedierea financiară [p. 5]

Unitate de curs 1.2: Sistemul bancar din România [p. 17]

Unitate de curs 1.3: Plasamentele şi capitalurile băncii [p. 26]

Unitate de curs 1.4: Performanţa în activitatea bancară [p. 38]

Modulul 2: Produse și servicii bancare

Unitate de curs 2.1: Contul curent şi instrumentele de plată [p. 46]

Unitate de curs 2.2: Produse de economisire [p. 62]

Unitate de curs 2.3: Produse destinate creditării persoanelor fizice [p. 66]

Unitate de curs 2.4: Alte angajamente bancare [p. 79]

Unitate de curs 2.5: Carduri şi servicii conexe [p. 86]

Unitate de curs 2.6: Electronic banking [p. 93]

5

Unitatea de curs 1.1

Banca şi intermedierea financiară

Cuvinte cheie: Sistem financiar, Intermediari financiari, Instituţiile financiare

nebancare (shadow banking), Reglementare, Dereglementare, Bancă

universală, Inovații tehnologice.

În sens microeconomic, intermediarii sunt agenţi care realizează conexiunea

între cererea şi oferta din cadrul unei pieţe. În particular, în cazul

intermediarilor financiari, este vorba despre cererea şi oferta de capital pe

termen scurt şi lung. Vorbim despre asigurarea unei conexiuni eficiente între

cele două componente atunci când costurile de tranzacţionare implicate de

activarea pe piaţa financiară sunt minime. Dacă iniţial, economiile populaţiei se

regăseau în marea lor majoritatea sub forma depozitelor bancare, noi instituţii şi intermediari

financiari au intrat în competiţia pentru atragerea acestor resurse. Prin oferirea unor soluţii de

plasament cu randamente mai ridicate, instituţii precum fondurile de investiţii sau companiile de

asigurări au condus la o creştere a culturii financiare şi a aşteptărilor populaţiei. În acelaşi timp,

riscul asociat acestor noi tipuri de plasamente este mai ridicat decât în cazul depozitului bancar

clasic, putând conduce la randamente negative. Din acest motiv, se impune o reglementare şi o

supraveghere mai strictă a intermediarilor financiari. Reglementarea activităţii băncilor

reprezintă un exemplu relevant în acest sens.

Acest capitol prezintă componenţa sistemului financiar şi funcţiile pe care acesta sistem le

îndeplineşte la nivel macroeconomic. Vom arăta prin mai multe exemple cum existenţa unui

intermediar financiar precum banca conduce la o alocare eficientă a capitalului în economie de

la unităţile cu excedent la cele cu deficit de capital, în condiţiile în care riscul de nerambursare a

sumei împrumutate (riscul de credit) este menţinut în limite acceptabile. Vom prezenta succint

instituţiile credit, condiţiile minime de autorizare şi principalele activităţi desfăşurate de acestea

conform legislaţiei din România. În paralel, vom prezenta principalele instituţii financiare aflate

în competiţie cu băncile şi caracteristicile segmentului de shadow banking. În final, vom discuta

principalele tendinţe manifestate în activitatea bancară.

I. Sistemul financiar şi rolul său macroeconomic

Noţiunea de sistem financiar acoperă pieţele, intermediarii, firmele de servicii

şi instituţiile prin care se implementează deciziile financiare ale populaţiei

(indivizi şi menaje), firmelor şi guvernelor (în calitate de reprezentanţi ai

statelor). Sfera de cuprindere şi gradul de specializare asociate sistemului

financiar au evoluat în timp, cu înregistrarea unui apogeu în perioada 2000-

2008, în termeni de volum al tranzacţiilor.

Cea mai importantă componentă a sistemului financiar o reprezintă pieţele financiare, locul

de întâlnire a cererii şi ofertei pentru o gamă largă de active financiare: acţiuni şi obligaţiuni

(securities), produse derivate (derivatives), mărfuri omogene precum ţiţeiul, cerealele, oţel,

aluminiu, aur (commodities) sau diferitele valute (currencies, Forex). Procesul de eficientizare a

6

pieţelor financiare a făcut să nu mai fie neapărată nevoie de locaţiile fizice1 pentru încheierea

tranzacţiilor. În prezent, acestea se derulează aproape exclusiv prin intermediul reţelelor globale

specializate în care mediul online reprezintă canalul de bază în conectarea dealerilor şi

clienţilor. Ca şi consecinţă, viteza cu care sunt implementate efectiv deciziile de tranzacţionare

ale entităţilor enumerate mai sus a crescut considerabil în timp ce costurile de acces şi de

tranzacţionare s-au redus în mod continuu.

A doua componentă a sistemului financiar, intermediarii financiari, cuprinde firme

specializate precum băncile, fondurile de investiţii şi companiile de asigurări. Rolul acestor

agenţi este de a eficientiza transferurile de capital între unităţile cu excedent şi cele cu deficit

prin reducerea costurilor de tranzacţionare şi a riscurilor asociate acestor transferuri. În plus faţă

de rezolvarea problemei economice a întâlnirii cererii cu oferta („the double coincidence of

wants”, Stanley Jevons), aceşti intermediari sunt implicaţi şi activităţi de investiţii pe cont

propriu, operaţiuni de acoperirea a riscului sau speculaţii.

Chiar dacă pieţele şi intermediarii financiari reprezintă nucleul dur al

sistemului financiar, în procesul de dezvoltare au apărut diverse firme de

servicii financiare specializate precum firmele de brokeraj (în România,

denumirea tehnică este de SSIF – societăţi de servicii de investiţii financiare),

de consultanţă, agenţiile de rating, firmele de audit. Fără a fi intermediari,

aceste firme oferă servicii precum realizarea efectivă a tranzacţiilor de

cumpărare-vânzare în cadrul pieţelor financiare, elaborarea de analize şi

recomandări de investiţii, stabilirea de rating-uri de evaluare a performanţei pentru firme sau

guverne în calitate de emitenţi de obligaţiuni respectiv realizarea auditului extern. În fine,

sistemul financiar mai presupune şi existenţa unor instituţii dedicate reglementării şi

supravegherii. În cazul băncilor, instituţia de supraveghere din România este Banca Naţională a

României (BNR) în timp ce pentru piaţa bursieră, companiile de asigurări şi sistemul d epensii

private acest rol revine Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF)2.

Pus într-o manieră simplistă, sistemul financiar are rolul de a conecta unităţile care

înregistrează un excedent de capital (U+) cu cele aflate în deficit (U-), indiferent de tipul

acestora (populaţie, firme, guverne) sau de localizarea geografică. Pentru realizarea acestui rol,

sistemul financiar trebuie să îndplinească mai multe funcţii:

a) transferul resurselor economice în spaţiu şi timp;

b) concentrarea resurselor şi asigurarea divizibilităţii lor;

c) compensarea şi decontarea plăţilor de natură comercială;

d) managementul riscurilor;

e) consultanţă pentru luarea deciziilor financiare;

f) soluţionarea problemelor de motivare şi de asimetrie informaţională (selecţia adversă,

hazardul moral).

Există două tipuri de circuite prin care se realiează transferurile de capital

între U+ şi U-: direct în cadrul pieţelor financiare, fără contribuţia unui

intermediar, şi indirect, prin intermediari financiari. Plecând de la patru

exemple, în figura 2.1 sunt reprezentate schematic cele două tipuri de

circuite.

[Figura 2.1, vezi notele de la curs]

Exemple:

1 Prin tradiţie, au rămas celebre locaţii precum Piaţa din Amsterdam sau sicomorul (smochinul) de pe Wall Street. 2 ASF reuneşte vechii reglementatori specializaţi: Comisie Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM), Comisia de

Supraveghere a Asigurărilor (CSA) şi Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP).

7

1) un individ (U+) subscrie acţiuni în cadrul unei oferte publice iniţiale prin care o firmă

(U-) devine publică prin cotare/listare la bursă; [finanţare directă, prin piaţă]

2) un individ (U+) îşi depune economiile într-un depozit la bancă; ulterior, banca acordă

unui alt individ (U-) un credit; [finanţare indirectă, prin intermediar]

3) un individ (U+) economiseşte trimestrial o sumă în contul unei asigurări de viaţă oferită

de o companie de asigurări; ulterior, compania de asigurări subscrie în cadrul unei oferte

de obligaţiuni emise de guvernul x (U-); [finanţare indirectă, prin intermediar şi piaţă]

4) o instituţie financiară nebancară (IFN) îşi atrage fonduri din piaţă inanciară prin

emiterea de obligaţiuni; pe baza acestor fonduri, firma acordă indivizilor credite de

nevoi personale pe termen scurt. [finanţare indirectă, prin piaţă şi intermediar]

II. Banca – intermediar financiar

Într-o abordare simplificată, pornim de la ipoteza conform căreia banca este un intermediar

financiar care îndeplineşte trei funcţii esenţiale: 1) dispersează riscurile, 2) concentrează

resursele şi 3) asigură transferul acestora în spaţiu şi timp. În cele ce urmează, vom dezvolta

modul în care banca realizează efectiv aceste funcţii cu ajutorul unui exemplu.

◼ Utilitatea economică a intermediarilor financiari

Presupunem că într-o economie, există la un moment dat 100 de persoane care

dispun fiecare de un excedent pe termen scurt de 1000 de lei. Fiecare dintre cele

100 de persoane sunt interesate să-şi împrumute acest capital pe termen scurt

(un an), în schimbul unei dobânzi anuale de 15%. În acelaşi timp, deoarece este

vorba despre propriile economii de care au nevoie în viitor, toate aceste

persoane sunt caracterizate de o aversiune ridicată faţă de risc. Cu alte cuvinte,

pentru ele este foarte important să-şi poată recupera sumele împrumutate, neputând

să-şi permită un eşec în acest sens. În acelaşi timp, să presupunem că există alte 100 de

persoane care experimentează un deficit de capital pe termen scurt, având fiecare nevoie de

1.000 de lei pentru acoperirea unor obligaţii curente. În plus, ştim că nu toate aceste 100 de

persoane sunt capabile să ramburseze la scadenţa (după un an) suma împrumutată de 1000 de

lei. Presupunem că incapacitatea de rambursare apare la 10 din cele 100 de persoane. Cu alte

cuvinte, rata de default (faliment) sau rata creditelor-pierdere este de 10% din totalul sumelor

împrumutate.

Pornim de la ipoteza că nu există niciun intermediar financiar care să realizeze conexiunea

între cele două grupuri de persoane. Într-un astfel de context, se ridică cel puţin două probleme

esenţiale legate de modul în care vor avea loc tranzacţiile de împrumut de capital.

▪ Cum se identifică/întâlnesc persoanele cu deficit cu cele cu excedent de capital?

▪ Cum pot să ştie persoanele cu excedent (creditorii) dacă îşi vor putea recupera sumele

împrumutate (riscul de credit).

La prima problemă, soluţia se rezumă la a identifica o modalitate de comunicare între

potenţialii creditori şi debitori. Practic, este nevoie de înfiinţarea unei pieţe dedicate acestei

comunicări. Istoric vorbind, astfel de pieţe erau sinonime cu o locaţie fizică unde avea loc

întâlnirea propriu-zisă şi eventualele negocieri. Cu timpul, s-a ajuns la concluzia că nu este

neapărată nevoie de o întâlnire fizică fiind suficientă comunicarea prin anunţuri de tip mica-

publicitate sau prin intermediul platformelor electronice. Indiferent însă de forma de întâlnire,

principalul inconveninet al unui astfel de contact este că niciuna din părţi nu cunoaşte aproape

nimic despre potenţialul partener de tranzacţie. Astfel, există în permanenţă riscul ca persoanele

să se prezinte sub identităţi false, cu intenţii de înşelăciune şi excrocherii. De asemenea,

deoarece astfel de locaţii fizice/platforme tind de regulă să deservească areale geografice relativ

restrânse, pot apărea şi bariere de distanţă sau de limba vorbită.

8

Legat de cea de-a doua problema a riscului de credit, potenţialii creditori se confruntă cu

două alternative în urma tranzacţiei. În cazul optimist, fiecare creditor îşi va recupera capitalul

împrumutat (1000 lei) respectiv dobânda aferentă perioadei de un an (150 lei). În total, va primi

o sumă de 1150 lei. În cazul pesimist, creditorul nu va primi nimic deoarece contrapartea

tranzacţiei face parte din acei 10% debitori insolvabili. În contextul unui asemenea dezechilibru

între cele două situaţii, devine foarte puţin probabilă încheierea de tranzacţii de împrumut între

agenţii menţionaţi.

Să vedem însă dacă această stare se poate schimba în ipoteza existenţei unui intermediar

financiar, mai exact o bancă. În primul rând, agenţii cu excedent de capital şi-ar depune sumele

disponibile în conturi deschise la această bancă. Astfel, întregul capital disponibil pentru

împrumut s-ar concentra în cadrul unui singur agent (banca). În consecinţă, numărul

potenţialilor creditori se reduce de la 100 la unul singur. În acelaşi timp, agenţii în căutare de

capital apelează toţi la acest unic reprezentant al capitalului disponibil fără să mai trebuiască să

gestioneze 100 de potenţiali furnizori de capital. Astfel, banca va acorda 100 de credite

individuale a 1000 de lei. Considerând rata creditelor-pierdere de 10%, din cei 100.000 lei

împrumutaţi banca va recupera doar 90.000 lei (principalul) plus dobânda aferentă de 13.500 lei

(90.000 x 15%), adică un total de 103.500 lei. Faţă de suma împrumutată iniţial (100.000),

banca va înregistra un câştig (randament) net de 3,5%. Observăm astfel că în ciuda manifestării

riscului de credit, per total, intermediarul creditor (banca) nu numai că îşi recuperează tot

capitalul avansat dar obţine şi un câştig3. În consecinţă, după expirarea perioadei de un an, toţi

deponenţii iniţiali îşi vor primi sumele depuse înapoi împreună cu un randament de maxim

3,5%. În concluzie, existenţa intermediarului nu numai că a eliminat toate cele 10 cazuri de

pierderi individuale a capitalului împrumutat de 1000 de lei dar a condus şi la obţinerea unui

câştig pentru toţi deponenţii.

Din exemplul de mai sus putem observa faptul că nivelul ratei dobânzii percepute de către

bancă (15%) trebuie corelat cu riscul de credit ce caracterizează clienţii debitori (10%). Astfel,

daca dobânda percepută de bancă era doar 10%, atunci suma recuperată ar fi fost 99.000, sub

capitalul împrumutat. În acest condiţii, deponenţii iniţiali ar fi înregistrat un randament negativ

de -1%. Cu cât riscul de credit ce caracterizează clienţii unei bănci este mai ridicat, cu atât

creşte şi costul creditului deoarece acesta trebuie să acopere pierderile aşteptate. Evident,

eficienţa actului de intermediere poate fi îmbunătăţită de către bancă prin perfecţionarea

procesului de evaluare a bonităţii clienţilor. Practic, dacă instrumentele de scoring folosite de

către bancă ar putea identifica pe toţi viitorii clienţi-problemă, atunci pierderile ar fi evitate încă

de la început. Dar, deşi sunt specializate în evaluarea probabilităţii de nerambursare, băncile nu

pot identifica în mod perfect clienţii-problemă. Astfel, cel mai adesea banca va credita şi astfel

de clienţi respectiv va refuza creditul unor clienţi de calitate. În funcţie de cât de mici sunt

aceste două tipuri de erori, banca va înregistra o profitabilitate variabilă deoarece costul

resurselor atrase (dobândă bonificată la depozite) este de regulă stabilit în cadrul mecanismelor

concurenţiale ale pieţei bancare. O a doua direcţie prin care banca poate să-şi amplifice

profitabilitatea este reducerea costurilor de administrare şi operare.

Să presupunem că are loc o înrăutăţire a condiţiilor de afaceri din economie iar rata

creditelor-pierdere creşte de la 10% la 25%. În absenţa intermediarului financiar, 25 din cei 100

de creditori îşi vor pierde integral sumele împrumutate. În prezenţa intermediarului, suma

recuperată la final de an ar fi 86.250 lei (75.000 + 75.000 x 15%). În aceste condiţii, cei 100 de

deponenţi ai bănci vor pierde fiecare 13,75% din sumă. Astfel, chiar şi în condiţiile apariţiei

3 Suma care revine unui deponent după un an poate fi considerată o variabilă aleatoare după cum urmează: X

(1150 0

0,9 0,1) . Deşi valoarea sperată (medie) pentru X este de 1035 lei, un depondent poate obţine fie 1150 lei, fie

nimic. Valoarea medie de 1035 lei are sens numai în ipoteza în care experimentul se repetă de un număr suficient

de mare. Dacă în cazul deponenţilor individuali avem un singur experiment, în cazul băncii sunt 100 de repetări.

9

unei crize severe neaşteptate, efectele negative asupra deponenţilor sunt mult diminuate de

existenţa intermediarului.

Ce s-ar întâmpla dacă în loc de 100 de persoane care doresc să împrumute fiecare suma de

1.000 de lei, am avea 10 persoane interesate fiecare să împrumute 10.000 lei. În absenţa unui

intermediar, fiecare din cele 10 persoane ar trebui să încheie tranzacţii cu 10 dintre cele 100 de

persoane cu excedent de capital. Şi într-un astfel de caz, efortul necesar în găsirea şi negocierea

simultană cu mai mulţi creditori mai mici ar îngreuna substanţial transferul capitalului. În

prezenţa băncii, problema dispare datorită concentrării fondurilor sub controlul unui singur

agent.

În fine, să presupunem că o persoană doreşte să împrumute suma de 100.000 lei pentru

achiziţia unei locuinţe. Datorită valorii mari a creditului, persoana poate să ramburseze întreaga

suma doar pe parcursul a 30 de ani. Fără existenţa intermediarului, un astfel de credit pe termen

lung nu ar fi posibil deoarece fiacere din cei 100 de potenţiali creditori au nevoie de banii

împrumutaţi peste un an de zile. Chiar şi în prezenţa băncii drept intermediar, acordarea unui

credit pe un termen atât de extins ridică probleme şi riscuri. Astfel, este posibil ca la un an după

acordarea acestui credit, toţi cei 100 de deponenţi iniţiali să se prezinte la bancă pentru a-şi

retrage sumele depuse. Într-un astfel de scenariu, de regulă puţin probabil, banca trebuie să

atragă cel puţin 100.000 de lei pentru a putea face faţă acestor retrageri. În schimb, în scenariul

mult mai probabil în care doar o mică parte din deponenţi decid retragerea fondurilor (de

exemplu 10%), nevoile de lichiditate ale băncii sunt mult mai reduse. În plus, este foarte

probabil să apară deponenţi noi, în afara celor 100 iniţiali. În acelaşi timp, odată cu trecerea

timpului, banca încasează rate aferente capitalului împrumutat. Aceste rate, formate atât din

rambursări de principal cât şi din dobânzi, reduc şi ele nevoile de lichiditate ale băncii.

În concluzie, pentru ca banca să poată acorda credite pe termen lung (30 de

ani) din fonduri atrase pe termen scurt (un an) este necesar să menţină un

echilibru între lichidările de depozite şi retragerea de fonduri respectiv

atragerea de noi depozite şi cash-flowurile generate de creditele acordate.

Împreună cu riscul de credit exemplificat la începutul exemplului, riscul de

lichiditate reprezintă unul din riscurile definitorii pentru un intermediar

financiar de tipul băncilor.

Ca şi o notă istorică, în evul mediu, multe bănci importante au început să

funcţioneze ca şi bănci de depozit, atrăgând resurse financiare pentru a le

fructifica prin investiţii de natura comercială (nu neapărat credite). Din câştigul

generat de aceste investiţii, o parte era distribuită finanţatorilor (deponenţilor)

sub formă de cadouri-recompense (practic dobânzi) iar restul era păstrat de

bancă adăugându-se la capitalul iniţial (autofinanţare). În mod teoretic, toţi

aceşti deponenţi puteau oricând să vrea să-şi retragă capitalurile şi să pună în

imposibilitate de plată băncile. Însă, deoarece erau mulţumiţi că îşi păstrează în siguranţa

valorile, primind în plus şi câştiguri proporţionale cu sumele depuse, majoritatea deponenţilor

nu şi-au pus problema retragerii fondurilor; ci dimpotrivă, suplimentarea lor de ori de câte ori se

putea. În timp, această stare de fapt a determinat băncile să folosească pentru propriile investiţii

o cotă din ce în ce mai mare din capitalurile depuse, pe principiul de a nu lăsa resursele să stea

neproductive într-un colţ de safe. În aceste condiţii, sunt plauzibile dovezile istorice conform

cărora în secolul XIV banca din Barcelona şi cea din Bruges deţineau în tezaurele proprii mai

puţin de o treime din fondurile deponenţilor devin de înţeles.

◼ Banca – instituţie de credit cu vocaţie universală

Din punct de vedere tehnic, banca este o instituţie de credit. În România, există patru tipuri de

10

instituţii de credit care sunt în acelaşi timp şi intermediari financiari4:

▪ Bănci;

▪ Organizaţiile cooperatiste de credit;

▪ Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ;

▪ Bănci de credit ipotecar.

De departe însă, cea mai importantă instituţie de credit este banca, marea majoritate a creditului

fiind concentrată în cadrul activelor bancare. În plus, banca desfăşoară o paletă mai largă de

operaţiuni, adesea însoţite şi de riscuri semnificative. În consecinţă, băncile sunt supuse unei

reglementări şi supravegheri mai stricte deoarece problemele de la nivelul unei bănci se pot

transmite foarte uşor şi repede la celelalte bănci din sistem şi în final pot afecta în mod sever

activitatea economică. În România, autoritatea de supraveghere a băncilor este Banca Naţională

a României (BNR), instituţie care îndeplineşte concomitent şi funcţia de emitent de monedă

(autoritate monetară). Redăm în cele ce urmează principalele condiţii pe care trebuie să le

îndeplinească o bancă pentru a fi autorizată de către BNR, respectiv lista operaţiunilor pe care le

poate desfăşura. Informaţiile sunt prelucrate pornind de la principalul act legislativ care

reglementează funcţionarea instituţiilor de credit în România, OUG 99/2006 cu completările

ulterioare.

Condiţii minime de autorizare:

O instituţie de credit nu poate fi autorizată decât dacă dispune de un capital

social iniţial (sau fonduri proprii distincte) de cel puţin 5 milioane de euro

(echivalent în lei). [art. 11] Acest capital trebuie vărsat integral la momentul

subscrierii, aporturile în natură nefiind permise. Acţiunile sau părţile sociale ale

instituţiilor de credit pot fi doar nominative, o acţiune conferind, fără excepţie,

dreptul la un singur vot. [art 12(2)]

BNR trebuie să fie informată cu privire la identitatea acţionarilor care urmează să deţină

direct sau indirect participaţii calificate (de cel puţin 10% din capital sau drepturile de vot) la

instituţia de credit. Autorizaţia poate fi acordată numai dacă BNR consideră că este asigurat un

management prudent şi sănătos iar calitatea acestor acţionari este adecvată. [art. 15(1)]

O cerere de autorizare trebuie să fie însoţită de un plan de activitate care să cuprindă tipurile

de activităţi vizate şi structura organizatorică a instituţiei de credit. Din acest plan de activitate

trebuie să rezulte capacitatea instituţiei de a-şi realiza obiectivele propuse în compatibilitate cu

o practică bancară prudentă şi sănătoasă. În special, se impune o adecvare a cadrului de

conducere, a procedurilor, a mecanismelor interne şi a structurii capitalului la tipul, volumul şi

complexitatea activităţilor vizate. [art. 17]

Activităţile instituţiilor de credit

Principalele activităţi pe care o instituţie de credit le poate desfăşura, în limita autorizării, sunt

[art. 18(1)]:

a) Atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;

b) Acordare de credite de consum, credite ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanţarea

tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;

c) Leasing financiar;

d) Servicii de plată, respective emiterea şi administrarea de mijloace de plată: cecuri,

cambii şi bilete la ordin;

4 Ordonanţa de urgenţă nr. 99 din 6 decembrie 2009 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, art. 3

(varianta consolidată, 2012).

11

e) Emitere de garanţii şi asumare de angajamente (scrisori de garanţie, linii de credit pentru

firme, carduri de credit).

În afară de aceste activităţi oarecum tradiţionale, instituţiile de credit mai pot desfăşura:

▪ Tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor cu: 1. Instrumente ale pieţei

monetare (cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit); 2. Valută; 3. Contracte

futures şi options financiare; 4. Instrumente având la bază cursul de schimb şi rata

dobânzii; 5. Valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;

▪ Participare la emisiunea de valori mobiliare, prin subscriere, plasament şi prestarea de

servicii legate de astfel de emisiuni; (bănci de investiţii)

▪ Servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri, fuziuni şi

achiziţii;

▪ Administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;

▪ Custodie şi administrare de instrumente financiare;

▪ Intermediere pe piaţa interbancară

▪ Servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;

▪ Închiriere de casete de siguranţă;

▪ Operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;

▪ Dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi.

Instituţiile de credit se pot angaja în operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile dacă aceste

operaţiuni sunt necesare desfăşurării în condiţii adecvate a activităţilor pentru care a fost

autorizată. De exemplu, operaţiunile cu bunuri destinate perfecţionării şi pregătirii profesionale

a salariaţilor, spaţii de odihnă şi recreere, locuinţe pentru salariaţi şi familiile lor. De asemenea,

sunt permise (în anumite condiţii) operaţiunile cu bunurile dobândite în urma executării

creanţelor. [art. 21]

Instituţiile de credit autorizate şi supravegheate de autoritatea competentă

dintr-un alt stat membru al UE pot desfăşura operaţiuni în România prin: 1)

înfiinţarea de sucursale sau 2) în mod direct, dacă operaţiunile respectă

legislaţia românească. Toate sucursalele înfiinţate în România de către o

instituţie de credit străină sunt considerate o singură sucursală. Pentru

înfiinţarea de sucursale nu este necesară obţinerea unei autorizaţii din partea

BNR, ci doar de o notificare însoţită de un program de activitate, adresa

sediului sucursalei, identitatea persoanelor din conducere, nivelul fondurilor proprii şi suma

cerinţelor de capital ale instituţiei de credit. Pentru desfăşurarea directă de operaţiuni, este

nevoie de o notificare din partea autorităţii de supraveghere din ţara de origine a instituţiei de

credit. Pentru sucursalele din România, instituţiile de credit din străinătate trebuie să raporteze

periodic către BNR informaţii privind activităţile desfăşurate în România. În cazul instituţiilor

de credit din afara UE (state terţe), înfiinţarea de sucursale pe teritoriul României este posibilă

numai în urma autorizării BNR. Şi în acest caz, capitalul iniţial al unei astfel de sucursale nu

poate fi mai mic de 5 milioane de euro. [art. 45, 46, 48, 49, 59, 67, 70]

Secretul bancar

Instituţia de credit este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra tuturor

faptelor, datelor şi informaţiilor legate de activitatea desfăşurată (solduri, rulaje,

operaţiuni derulate), de persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile

personale sau de afaceri ale clienţilor. Salariaţii care exercită responsabilităţi de

administrare, de conducere sau cei care participă la activitatea unei instituţii de

credit au obligaţia să păstreze confidenţialitatea datelor de care au luat la

cunoştinţă în cursul exercitării responsabilităţilor, atât în timpul activităţii cât şi

12

după încetarea ei. Totuşi, informaţiile de natura secretului bancar pot fi furnizate în următoarele

situaţii:

▪ La solicitarea titularului de cont, a moştenitorilor acestuia, a reprezentanţilor legali sau

statutari, ori cu acordul expres al acestora;

▪ La solicitarea scrisă a unor autorităţi sau instituţii, cărora legea le conferă dreptul;

▪ La solicitarea scrisă a soţului titularului de cont, atunci când face dovada că a introdus în

instanţa o cerere de împărţire a bunurilor comune, sau la solicitarea instanţei;

▪ La solicitarea instanţei, în scopul soluţionării diferitelor cauze deduse judecăţii;

▪ La solicitarea executorului bancar, în scopul realizării executării silite.

▪ În urma începerii urmăririi penale împotriva unui client, la solicitarea scrisă a

procurorului, a instanţei judecătoreşti sau a orgenelor de urmărire penală.

Nu sunt considerate încălcări ale secretului bancar furnizarea de date agregate (deoarece nu pot

fi identificate informaţiile aferente unui client individual), furnizarea de date către centrala

riscurilor bancare, centrala incidentelor de plăţi, către fondul de garantare a depozitelor sau

către auditorul financiar al instituţiei de credit. [art. 111, 112, 113, 114, 115 ]

◼ Instituţiile financiare nebancare (shadow banking)

Termenul de „shadow banking” se referă în esenţă la intermediarii financiari

care oferă servicii similare cu cele ale băncilor dar care nu sunt bănci propriu-

zise. Aceste instituţii formează aşa-numitul shadow banking system (SBS). Cu

toate că sfera de cuprindere a acestui SBS nu este clar delimitată, principalele

componente sunt băncile de investiţii (dintre care cele mai importante sunt

Goldman Sachs, Morgan Stanley, JP Morgan Chase, Bank of America Merril

Lynch), vehiculele de securitizare, fondurile mutuale axate pe piaţa monetară,

companiile de finanţare, emitenţii de obligaţiuni ipotecare sau de tip asset-backed. Instituţiile

SB furnizează servicii de creditare şi de creştere a lichidităţii în sistemul financiar însă nu sunt

autorizate ca şi bănci, fiind astfel supuse unei reglementări şi supravegheri mai puţin stricte.

Foarte important, ele nu îşi atrag fonduri prin intermediul depozitelor atrase de la populaţie ci în

mod direct de pe piaţa monetară sau prin emisiuni de obligaţiuni de tip asset-backed. Din acest

motiv, instituţiile SB nu participă nici la schemele de garantare a depozitelor. De asemenea,

pentru ele nu sunt disponibile nici facilităţile de creditare oferite de regulă băncilor comerciale

de către băncile centrale.

Volumul tranzacţiilor din cadrul SBS a înregistrat creşteri spectaculoase în special după anul

2000, odată cu amplul proces de dereglementare a instituţiilor financiare din SUA. Este

important de amintit aici legea „Gramm-Leach-Bliley” votată de Congresul SUA în anul 1999,

prin care se eliminau principalele bariere care restricţionau activitatea băncilor. Astfel, băncile

puteau să se implice şi în operaţiuni de intermediere pe piaţa de capital şi în industria

asigurărilor. Conform estimărilor Financial Stability Board, dimensiunea tranzacţiilor la nivelul

celor mai mari 11 instituţii SB s-a ridicat la 50 trilioane $ (2007), 47 trilioane $ (2008) şi 51

trilioane $ (2011).

Proliferarea operaţiunilor instituţiilor SB este considerată de unii autori

drept principală cauză care a dus la dezechilibrele premergătoare crizei

financiare declanşate in 2007-2008. Principala cauză ar fi gradul ridicat de risc

ce caracterizează activitatea acestor instituţii, în special nivelul levierului

financiar (grad de îndatorare). Datorită acestui aspect, în perioadele de

expansiune şi boom economic, performanţa generată de instituţiile SB este

foarte ridicată. În schimb, în cazul unor episoade de criză pe pieţele financiare,

este foarte probabil ca instituţiile SB să fie cel mai sever afectate în special prin canalul riscului

de lichiditate. Astfel, dacă nu reuşesc să-şi refinanţeze datoriile scadente cu noi credite primite

13

de la celelalte instituţii financiare (cum se întâmplă de obicei în timpul crizelor financiare ), ele

intră foarte repede în incapacitate de plată şi în faliment. Din nefericire, falimentul unei instituţii

SB foarte mari poate declanşa prin contagiune crize de lichiditate şi falimente şi în rândul

instituţiilor financiare tradiţionale. Din acest motiv, conform prevederilor legii Dodd-Franck din

2010, autoritatea de supraveghere din SUA (Fed) are dreptul să reglementeze şi să

supravegheze toate instituţiile de importanţă sistemică, indiferent de statutul lor tehnic.

În România, conform legislaţiei în vigoare5, instituţiile financiare nebancare (IFN) au dreptul să

desfăşoare aproape toată gamă de activităţi de creditare:

▪ Acordarea de credite: de consum, ipotecare, imobiliare, microcredite, finanţarea

tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de factoring, scontare, forfetare;

▪ Leasing financiar;

▪ Emiterea de garanţii, asumarea de angajamente de finanţare;

▪ Acordarea de credite cu primire de bunuri în gaj (amanet);

▪ Alte forme de finanţare de natura creditului.

▪

În plus, IFN au posibilitatea de a emite carduri de credit pentru clienţi respectiv de a oferi

consultanţă financiară legată de activitatea de creditare. Principala interdicţie pentru aceşti

intermediari o reprezintă imposibilitatea atragerii de depozite, problema atragerii de resurse

pentru credite fiind rezolvată prin canalul capitalurilor proprii sau a împrumuturilor de la bănci.

Cu toate acestea, fiecare IFN figurează în registrele BNR, fiind supuse şi unei supravegheri din

partea acesteia. Principalele particularităţi ale activităţilor de creditare nebancare sunt: 1) o

durată redusă de procesare a aplicaţiilor de credit (de regulă, 1 zi pentru creditele de nevoi

personale respectiv până la o săptămână pentru creditele ipotecare; uneori, întreaga procedură se

desfăşoară online), 2) maturităţi relativ reduse pentru creditele acordate (1-5 ani) şi 3) dobânzi

mult mai ridicate decât cele practicate de către bănci (dobânda anuală efectivă – DAE, poate

ajunge la nivele de 80-100%). În România, cele mai importante IFN sunt Cetelem, Provident,

Patria Credit şi Viva Credit.

III. Dinamica activităţii bancare

În literatura de specialitate, termenul de bancă universală se referă la instituţiile de credit care

oferă toată gamă de servicii financiare, de la depozite şi credite până la soluţii de investiţii,

planuri de pensii private sau produse de asigurare. Activând concomitent pe toate aceste

segmente ale sistemului financiar, strategia din spatele conceptului de bancă universală

urmăreşte maximizarea volumului de afaceri derulat cu clienţii băncii. Sub unele legislaţii,

există restricţii clare privind implicarea directă a băncilor pe piaţa bursieră sau cea a

asigurărilor. Cu toate acestea, astfel de restricţii pot fi evitate prin înfiinţarea de firme

specializate în cadrul cărora banca este acţionarul majoritar. Astfel, în jurul unei bănci

comerciale B, pot să graviteze divizii specializate precum cea de brokeraj şi investiţii („B

Securities”), managementul fondurilor de investiţii („B Asset Management”), leasing financiar

şi operaţional („B Leasing”), produse de asigurare („B Asigurări”), soluţii de pensii private („B

Pensii”), servicii de evaluare imobiliară („B Evaluator”) şi chiar firme din categoria IFN („B

Finance”). Într-un astfel de context, se pot identifica mai multe tendinţe în dinamica activităţii

bancare care modifică substanţial tabloul bancar tradiţional. În cele ce urmează, vom prezenta

succint principalele tendinţe.

◼ Diversificarea gamei de produse şi servicii bancare

Băncile şi-au extins în mod continuu gama de produse şi servicii oferite publicului, în special

datorită concurenţei acerbe exercitate de intermediarii financiari de tip SB precum fondurile

5 Legea nr. 93 din 8 aprilie 2009 privind instituţiile financiare nebancare, art. 14.

14

mutuale (de investiţii) sau cele de pensii. În mod normal, o bancă s-ar fi rezumat la atragerea de

depozite pe termen scurt şi plasarea de credite pe termen mediu-lung. Însă, reorientarea

economiilor populaţiei spre plasamente cu un randament mai ridicat precum unităţile fondurilor

de investiţii cu un risc relativ redus (fondurile cu plasamente în obligaţiuni de stat, titluri de pe

piaţa monetară) sau chiar cele ce investesc în active mai riscante (acţiuni, obligaţiuni

corporative sau de tip asset-backed), a determinat băncile să intre în competiţie pentru fondurile

populaţiei prin oferirea unor produse noi. Aceste noi linii de afaceri au presupus, cel puţin într-o

primă fază, creşterea costurilor operaţionale şi asumarea unor riscuri suplimentare, inerente în

momentul intrării pe segmente noi. În acelaşi timp, ponderea veniturilor din dobânzi în cadrul

veniturilor bancare manifestă o tendinţă de scădere, în dauna veniturilor non-dobânzi de natura

comisioanelor şi taxelor asociate serviciilor mai noi. Mai mult, astfel de venituri non-dobânzi

sunt şi mai puţin sensibile la variaţiile şi şocurile macroeconomice. Pentru a avea o imagine mai

clară asupra produselor şi serviciilor bancare, le putem organiza în doua categorii: tradiţionale şi

moderne.

Produse şi servicii tradiţionale (clasice)

▪ Păstrarea de valori în condiţii de siguranţă (închiriere casete de valori)

▪ Schimb valutar

▪ Soluţii de economisire (depozite la termen, conturi de economii)

▪ Scontarea efectelor de comerţ (o formă primitivă a creditării firmelor)

▪ Servicii de administrare patrimoniu (moşteniri, averile minorilor, fundaţii)

▪ Conturi curente (inclusiv soluţii practice de plată precum cecurile)

▪ Finanţarea activităţilor guvernamentale (cumpărarea de titluri de stat)

Produse şi servicii moderne (relativ recente)

▪ Credite de consum (au apărut în special după cel de-al doilea război mondial, odată cu

creşterea cererii agregate pentru case, automobile şi electrocasnice)

▪ Consultanţă financiară (optimizare fiscală, întocmirea de planuri de afaceri, prognoza

cash flowurilor, asistenţă în operaţiunile de fuziuni şi achiziţii)

▪ Leasing financiar

▪ Gestiunea trezoreriei (servicii de cash management în special în cazul clienţilor-firme de

dimensiuni mari, „Big clients” sau segmentul „Corporate”)

▪ Planuri de pensii private (scheme facultative suplimentar faţă de Pilonul I şi II)

▪ Produse de asigurare (asigurări de viaţă şi accidente, asigurarea proprietăţilor)

▪ Fonduri de investiţii (management de portofoliu)

Chiar dacă vorbim despre un continuu proces de dezvoltare a gamei de

produse şi servicii bancare, se manifestă în acelaşi timp o tendinţa de a prezenta

variaţiuni ale produselor clasice drept produse cu desăvârşire noi. În marea

majoritatea a cazurilor, această pretenţie nu este justificată deoarece

mecanismul produsului, sau nevoia căreia i se adresează, rămâne în esenţă

aceeaşi, noutatea constând doar într-o reconfigurare sau reambalare a produsului vechi. Astfel,

zeci de astfel de produse „revoluţionare” sunt promovate în mod curent, menţionându-se că au

fost dezvoltate din „dorinţa de a veni cât mai bine în întâmpinarea nevoilor clienţilor noştri”.

Excepţiile sunt reprezentate de aşa-numitele soluţii custom destinate unor segmente de clienţi

atipici sau cu caracteristici proprii foarte particulare. De exemplu, creditele destinate medicilor

sau fermierilor. În astfel de situaţii, veniturile obţinute de clienţi, precum şi natura activelor ce

pot fi constituite drept garanţii în contul creditelor, impun personalizarea termenilor standard de

creditare.

15

◼ Inovaţiile tehnologice

Un volum din ce în ce mai mare al operaţiunilor bancare desfăşurate de clienţi atrage în mod

normal şi o creştere a costurilor operaţionale înregistrate de bănci, prin nevoi suplimentare de

puncte de lucru şi personal specializat. În acelaşi timp însă, perioada în care majoritatea

tranzacţiilor monetare se realizau exclusiv la ghişeele băncii şi implicau folosirea pe scară largă

a numerarului, s-a încheiat odată cu apariţia şi consacrarea soluţiilor tehnice precum cardul de

debit, automatele pentru eliberarea de numerar (ATM) sau pentru schimbul de valute (ASV),

POS-urile sau variantele de electronic banking. În prezenţa tuturor acestor inovaţii tehnologice,

tranzacţiile se pot realiza de către clienţi mult mai rapid şi mai comod, fără a greva în mod

excesiv costurile operaţionale ale băncii. În acest caz, avantajele vin însă cu riscuri noi de

fraudă.

◼ Expansiunea geografică

La fel ca şi în cazul firmelor nefinanciare, competiţia acerbă conduce în timp la formarea unor

instituţii de dimensiuni mari, cu o politică agresivă de investiţii în retehnologizare şi cercetare-

dezvoltare. În multe cazuri, astfel de instituţii mamut devin cu atât mai profitabile (relativ

vorbind) cu cât volumul de afaceri pe care îl desfăşoară este mai mare şi mai diversificat. Este

vorba în principal despre economii de scară (sau scală) care presupun strategii de reducere a a

costurilor fixe unitare. Astfel de strategii se poate realiza în mod consistent prin extinderea

afacerilor firmei peste graniţe, prin preluarea altor bănci sau prin transfer de expertiză şi know-

how. Fie că a fost vorba despre privatizări al unor bănci deţinute de stat sau achiziţii de pachete

majoritare prin intermediul burselor sau în afara lor, această tendinţă a caracterizat piaţa bancară

începând cu anii ‘90. Efectul a fost reducerea numărului băncilor de dimensiuni mici, cu

caracter local deoarece acestea nu puteau face faţă pe termen lung avantajelor de cost ale

marilor jucători. Ca şi în alte industrii, asistăm la un proces de consolidare.

◼ Intensificarea competiţiei şi convergenţa ofertei de produse şi servicii

Pe lângă intensificarea concurenţei între băncile comerciale, fenomen adesea bazat pe strategii

de cost acolo unde nu există practic o diferenţiere reală a produselor6, se manifestă mult mai

puternic o concurenţă între intermediarii financiari nebancari precum fondurile de investiţii,

cele de pensii, companiile de asigurări sau cele de finanţare. Aşa cum menţionam anterior,

aceste instituţii de tip SB oferă alternative la majoritatea produselor şi serviciilor bancare fără a

fi însă autorizate în mod legal ca bănci, şi deci fără a suporta cerinţele mai aspre de

reglementare şi supraveghere. Într-un astfel de context concurenţial, băncile sunt nevoite să

părăsească spaţiul tradiţional al binomului „depozite pe termen scurt – credite termen lung” în

favoarea unor operaţiuni noi precum securitizarea portofoliilor de credite (originate-to-distribute

versus originate-to-keep) şi folosirea pe scară largă a produselor financiare derivate (contracte

forward, swap, futures, opţiuni financiare, CDS – credit default swaps etc). În acest fel, liniile

de demarcaţie clare dintre intermediarii financiari tradiţionali şi cei de tip SB devin tot mai

confuze, ambele categorii convergând spre o formă comună.

◼ Dereglementare şi rereglementare

Dereglementarea înseamnă procesul de reducere a restricţiilor şi severităţii

impuse prin legislaţia de supraveghere şi monitorizare în sistemul financiar. Ea

este echivalentă cu lărgirea spaţiului de manevră pe care intermediarii

financiari îl au la dispoziţie în mod legal pentru desfăşurarea activităţilor în

vederea maximizării valorii de piaţă. Un amplu proces de dereglementare

6 Clienţii persoane fizice în căutarea unui credit de nevoi personale nu îşi vor fundamenta decizia de alegere a

instituţiei de credit pe criterii de brand, imagine în conştientul publicului sau combinaţia de culori a ambientului

birourilor cât pe nivelul DAE (dobânda anuală efectivă) respectiv nivelul de stricteţe al condiţiilor cerute în dosarul

de creditare.

16

(deregulation) a fost demarat începând cu sfârşitul anilor ‘80 în special pe pieţele financiare din

SUA şi Marea Britanie. Acest proces a culminat în jurul anului 2000 prin ridicarea restricţiilor

pe care băncile din SUA le aveau legat de implicarea pe piaţa subscrierilor de

acţiuni/obligaţiuni, a fondurilor de pensii sau a asigurărilor (vezi legea Gramm-Leach-Bliley).

În consecinţă, multe bănci tradiţionale au devenit adevăraţi giganţi financiari, cu o prezenţă

activă în toate segmentele sistemului financiar. În urma crizei financiare declanşate în 2007-

2008, a demarat un proces invers, de accentuare a reglementării şi de impunerea de condiţii mai

severe privind adecvarea capitalului instituţiilor financiare.

17

Unitatea de curs 1.2

Sistemul bancar din România

Cuvinte cheie: Bancă națională, Politică monetară, Supraveghere prudențialaă

bancară, Bancă comercială, Instituții parabancare.

La fel după cum sistemul financiar este format din mai multe elemente

instituţionale care concură la îndeplinirea rolul său macroeconomic, în general

se consideră că sistemul bancar este format din: o bancă centrală (sau de

emisiune), instituţii de credit (băncile comerciale) şi aşa-numitele instituţii

parabancare. Chiar dacă funcţia principală a unei bănci centrale este

implementarea politicii monetare, ea este în acelaşi timp reglementator şi

supraveghetor al instituţiilor de credit. Instituţiile de credit sunt cele care

mijlocesc în mod propriu-zis accesarea creditului, oferind în acelaşi timp o gamă diversificată

de produse şi servicii financiare. În fine, instituţiile parabancare nu reprezintă intermediari

financiari ci entităţi care eficientizează circulaţia fluxurilor monetare şi ajută la gestionarea

riscurilor generate de aceste transferuri.

Ca şi în majoritatea ţărilor europene, sistemul bancar din România s-a

dezvoltat în special în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În

contextul formării statului naţional român şi a perioadelor de modernizare din

timpul domniilor lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) şi Carol I (1866-1914),

pe teritoriul Principatelor Unite (Moldova şi Ţara Românească) s-a pus în mod

substanţial problema asigurării stabilităţii economice. Pentru activităţile

comerciale şi primele întreprinderi industriale, una din cele mai mari probleme

era dată de o circulaţie monetară haotică şi instabilă. Astfel, în lipsa unei monede naţionale, se

foloseau ca mijloace de plată circa 80 de tipuri de monede străine. În consecinţă, era foarte

dificilă asigurarea unor cursuri de schimb stabile între toate aceste variante de plată, cel mai

adesea ele nefiind nici măcar unitare pe întreg teritoriul ţării. Treptat, s-a reuşit o stabilizare

monetară prin efectul mai multor evenimente majore:

▪ Adoptarea în 1867 a leului ca monedă naţională în sistem bimetalist (acoperire în aur şi

argint), respectiv a sistemului zecimal (1 leu = 100 de bani, şi nu 60 sau 12 bani7);

▪ Emiterea primelor monede de aur, argint şi aramă (cupru). Acestea au fost bătute iniţial în

străinătate, însă prin înfiinţarea Monetăriei Statului în 1870, procesul a fost internalizat;

▪ Emiterea primei forme de monedă-hârtie (bancnote), odată cu introducerea în circulaţie în

1877 a „biletelor ipotecare” acoperite şi garantate cu domeniile statului.

Trebuie să subliniem faptul că dimensiunile şi nevoile economiei principatelor crescuseră

considerabil după 1850. Pe lângă o producţie agricolă substanţială (grâu), exploatarea petrolului

şi micile întreprinderi au contribuit hotărâtor la dezvoltarea infrastructurii (şosele, căi ferate,

porturi). În condiţiile manifestării economiei capitaliste şi a existenţei oportunităţilor de afaceri,

7 Vezi cazul lirei sterline de dinainte de decimalizarea din 1971: 1 liră era echivalentă cu 20 de şilingi, în timp ce

fiecare şiling valora 12 pence.

18

marii proprietari de exploataţii agricole (boierii) dar şi burghezia în formare avea nevoie de

credite pentru finanţarea de noi investiţii. În acest context, s-a simţit absenţa unui sistem bancar

închegat care să marginalizeze rolul jucat de sistemul cămătăresc de creditare. În acelaşi timp,

însuşi statul era în căutare de credite pentru a-şi putea finanţa deficitele publice, în special în

urma Războiului de Independenţă (1877-1878).

Probabil cel mai consecvent suporter al înfiinţării unei bănci naţionale şi

practic a unui sistem bancar modern a fost liberalul Ion C. Brătianu. Într-o

alocuţiune în 1861, acesta afirma că „atâta timp cât nu vom avea o bancă

naţională, nu vor dispărea crizele financiare din ţară.” Până la înfiinţarea

Băncii Naţionale a României (BNR) în 1880, au fost înfiinţate şi au funcţionat

primele instituţii de credit: Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni (1864), Creditul

Funciar Rural (1873) şi Creditul Funciar Urban (1875). În următoarele decade,

numărul instituţiilor de credit (bănci, cooperative de credit) va creşte în mod accelerat, pe

fondul dezvoltării şi a creşterii economice datorate în special Marii Uniri (1918). Astfel, se

estimează că în urma Marii Crize din perioada 1929-1933, din cele 1204 bănci existente,

aproximativ jumătate au dispărut prin faliment sau preluări de urgenţă. După 1947, dimensiunea

sistemului bancar s-a restrâns, odată cu tranziţia de la sistemul capitalist al economiei de piaţă la

o economie planificată (centralizată). În fine, în anul 1989 funcţionau în România doar 4 bănci:

BNR, Banca Română de Comerţ Exterior (Bancorex), Banca de Investiţii şi Banca Agricolă.

Menţionăm şi activităţile desfăşurate de Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC).

I. Banca Naţională a României (BNR)

Atribuţiile BNR se regăsesc în zona: 1) politicii monetare (mai exact, ţintirea directă a inflaţiei);

2) cursurilor valutare (este vorba despre reducerea volatilităţii de pe piaţa valutară şi nu despre

menţinerea artificială a unor cursuri „favorabile”8); 3) autorizarea, reglementarea şi

supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit; 4) monitorizarea sistemelor de plăţi şi

decontare în moneda naţională. Conducerea BNR este asigurată de un consiliu de administraţie

(CA) format din nouă membri numiţi de Parlament pe o durată de 5 ani. Structura executivă

permanentă a BNR este formată din guvernator şi 3 viceguvernatori, în timp ce ceilalţi membri

ai CA-ului nu sunt în mod propriu-zis salariaţi ai BNR.

În realizarea acestor atribuţii, la nivelul BNR funcţionează 4 structuri operative, toate

conduse de guvernatorul BNR: 1) Comitetul de politică monetară, 2) Comitetul de

supraveghere, 3) Comitetul de administrare a rezervelor internaţionale, şi 4) Comitetul de audit.

BNR face parte din grupul majoritar al băncilor centrale care operează în condiţii de

independenţă faţă de controlul guvernamental, spre deosebire de bănci centrale precum Banca

Japoniei (1882) sau Banca Populară din China (1948). Studiile de specialitate tind să indice

faptul că în cazurile în care este asigurată independenţa băncii centrale în ceea ce priveşte

politica monetară, se reuşeşte o controlare mult mai eficientă a inflaţiei.

◼ Politică monetară

Banca centrală este astfel responsabilă de gestionarea ratei de creştere a creditului în

economie, pentru evitarea perioadelor de expansiune sau contractare extremă a acestuia.

Teoretic, dinamica creditului trebuie în aşa fel gestionată încât să conducă la o creştere

economică optimă însoţită de rate reduse ale şomajului şi ale inflaţiei. Legat de măsurile de

8 De multe ori se crede/afirmă în mod fals că BNR este instituţia care stabileşte cursurile de schimb ale leului cu

celelalte valute. Ceea ce face BNR, este să raporteze/comunice o medie ponderată a cursurilor valutare la care s-au

realizat tranzacţii pe piaţa bancară în decursul acelei zile.

19

cuantificare a masei monetare, sunt vehiculate agregatele monetare M1, M2, M3. Astfel, M1,

denumit şi masă monetară în sens restrâns, cuprinde numerarul în circulaţie şi depozitele

overnight (conturi curente, depozite la vedere). M2 cuprinde suplimentar faţă de M1 şi depozitele

la termen, cu o maturitate de maxim 2 ani. În fine, M3 cuprinde suplimentar faţă de M2 alte

instrumente financiare, însă în cazul României acestea reprezintă o sumă relativ mică, astfel

încât avem M3 ≈ M2.

◼ Supravegherea prudenţială bancară

Atunci când se pune problema reglementării activităţilor dintr-un anumit domeniu, reacţia

proprietarilor firmelor vizate este una predominant negativă. Impunerea continuă de noi

restricţii şi limite în desfăşurarea oricărei afaceri este considerată cel mai adesea un obstacol

artificial şi inutil care impune firmelor costuri suplimentare, reducându-le în acelaşi timp din

flexibilitatea necesară exploatării oportunităţilor de afaceri. Legat de acest ultim aspect,

managerii firmelor sunt afectaţi în mod special deoarece eventualele lor idei noi sau strategii de

piaţă se pot dovedi inutile sau nerentabile în prezenţa acestor restricţii. Cu atât mai mult aceste

reacţii sunt negative în sectorul bancar, acolo unde reglementarea instuţiilor de credit, în special

cea a băncilor comerciale, este una dintre cele mai stricte. După cum am văzut, autoritatea

reglementatorului se întinde de la aprobarea cererilor de autorizare a unei noi bănci, la

deschiderea de noi sucursale, atragerea de noi acţionari sau persoane de conducere, oferirea de

noi produse până la monitorizarea sau chiar asistarea directă a conducerii băncilor aflate în

dificultate.

De ce este însă atât de strictă reglementarea în domeniul bancar? În conturile

bancare se regăsesc o mare parte din economiile populaţiei, atât sumele

disponibile pe termen scurt cât şi fondurile destinate suplinirii veniturilor în

cazul pensionarilor. Marea majoritate a acestor deponenţi nu au cunoştiinţele

necesare care să le permită să facă o evaluare a gradul de risc pentru băncile în

contul cărora sunt plasate aceste fonduri. Şi chiar dacă aceste cunoştiinţe ar fi

deprinse, o astfel de evaluare continuă din partea a sute de mii de deponenţi ar

fi cu totul ineficientă. Odată ce această evaluare cade în responsabilitatea băncii centrale,

aceasta se poate ocupa într-un mod profesionist de culegerea tuturor informaţiilor relevante

pentru diagnosticarea instituţiei de credit, atât în ceea ce priveşte situaţiile financiare cât şi

potenţialele focare de riscuri. În situaţia în care o bancă ar înregistra probleme financiare grave,

falimentul ei ar avea implicaţii financiare severe asupra tuturor deponenţilor ei dar şi asupra

celorlalte bănci din sistem (datorită expunerilor interbancare). În timp, conceptul de

supraveghere prudenţială bancară a trecut de la verificarea de conformitate la evaluarea

riscurilor semnificative şi a sistemelor de control intern.

Băncile comerciale creează şi ele monedă scripturală, prin operaţiunile de

creditare respectiv atragere de depozite. Băncile sunt principalii furnizori de

credite în economie, atât pentru consum cât şi pentru investiţii. Prin aceasta,

băncile contribuie la asigurarea unui flux normal de credit necesar desfăşurării

activităţii economice. Unul din rolul supraveghetorului este şi să elimine

eventualele discriminări ce pot apărea în acordarea acestor credite. Pe de altă

parte, este de aşteptat ca astfel de comportamente discriminatorii să dispară

odată cu intensificarea competiţiei.

De-a lungul istoriei, sistemul bancar la nivel global a cunoscut perioade de

reglementare urmate de perioade de de-reglementare. Aceste perioade s-au

corelat cu ciclurile economice lungi, venind întotdeauna să corecteze

eventualele excese anterioare. De exemplu, în urma Marii Crize din perioada

1929-1933, s-a trecut la cursuri valutare fixe (pentru a evita variaţiile extreme

20

şi destabilizatoare ale cursurilor de schimb), s-a adoptat în SUA o legislaţie extrem de severă

care restricţiona accesul băncilor pe piaţa de capital sau pe cea a asigurărilor (legea Glass-

Steagal) şi s-au constituit primele scheme de garantare a depozitelor în sistemul bancar.

Începând cu anul 1971, odată cu declanşarea crizei aurului („Nixon shock”: decizia SUA de a

renunţa la convertibilitatea dolarului în aur) s-a trecut din nou la regimul cursurilor de schimb

flotante şi la începerea unui amplu proces de dereglementare. Odată cu vulnerabilităţile majore

asociate acestei dereglementări, dovedite de incapacitatea pieţelor de a se autoechilibra, după

2009 se manifestă un val de re-reglementare financiară (vezi acordul Basel III).

În cazul multor state, contribuabilii au fost cei care au suportat cheltuielile uriaşe făcute

pentru salvarea băncilor aflate în (prag de) faliment. Aceasta în condiţiile în care responsabilii

au fost fie băncile, prin greşelile flagrante în materie de management al riscului, fie autorităţile

de reglementare, care nu au sesizat potenţialele pericole acumulate în sistemul bancar, fie

ambele. În cazul României, trebuie subliniat faptul că nu a fost nevoie de cheltuirea niciunui leu

pentru salvarea unor eventuale bănci falimentare. Această situaţie fericită se datorează în linii

mari modului în care BNR a gestionat procesul de supraveghere macroprudenţială: 1)

promovând o politică de reglementare anticiclică; şi 2) impunând standarde de prudenţă mult

mai ridicate decât cele recomandate la nivel european (solvabilitatea şi adecvarea capitalului).

De ce este însă atât de importantă stabilitatea financiară? Pe scurt,

instabilitatea financiară poate conduce la manifestarea crizelor financiare, cu

efecte negative profunde asupra economiei reale. Instabilitatea financiară este

caracterizată de regulă printr-o creditare excesivă nesustenabilă şi

comportamente investiţionale extreme (în special asumarea nejustificată a unor

riscuri ridicate). Aceste două evoluţii conduc la formarea bulelor speculative,

adică situaţii în care valoarea de piaţă a activelor financiare este mult mai mare

decât valoarea lor intrinsecă (fundamentală, justă). Astfel de supraevaluări sistematice

constituie mediul propice pentru apariţia crahurilor bursiere (scăderi abrupte ale preţurilor

acţiunilor), un declanşator clasic al crizelor financiare şi bancare. La rândul lor, crizele

financiare implică o creştere a riscului de credit în cazul băncilor şi automat o atitudine de

prudenţă privind acordarea de noi credite. Se reduce practic finanţarea disponibilă firmelor şi

populaţiei, antrenându-se astfel şi o contracţie a investiţiilor şi consumului. În contextul

diminuării cererii agregate, efectul cel mai probabil este o scădere a preţurilor în economie. La

nivelul economiei reale, aceste efecte vor genera şomaj şi o scădere a produsului intern brut

(PIB).

II. Băncile comerciale

◼ Topul primelor 10 bănci comerciale din România

La finalul anului 2017, în România avem următorul clasament al băncilor după total active.

Tabel nr. 1

Topul primelor 10 bănci comerciale în funcţie de cota de piaţă (decembrie 2017)

Poziţia Banca Cota de piaţă

(activele băncii/total active în sistem)

1. BCR 15,83 %

2. Banca Transilvania 13,87 %

3. BRD-GSG 12,5 %

4. Unicredit Bank 8,78 %

5. Raiffeisen Bank 8,44 %

6. ING Bank 7,87%

21

7. CEC Bank 7,41 %

8. Alpha Bank 3,66 %

9. Bancpost 2,55 %

10. Garanti Bank 2,33 %

Sursa: www.zf.ro

Banca Comercială Română (BCR) a fost înfiinţată în 1990, prin preluarea activităţilor

comerciale derulate până atunci în cadrul BNR. În 1999, BCR fuzionează prin absorbţie cu

Bancorex, preluând totodată şi o parte din creditele neperformante ale acesteia. În 2003, are loc

prima etapă în privatizarea BCR, prin vânzarea unui pachet de 25% din acţiuni către BERD

(Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi IFC (International Finance Corporation).

Pentru acest pachet, cele două instituţii au plătit suma de 222 mln euro. În 2006, Erste Bank

finalizează achiziţia BCR prin cumpărarea unui pachet de 61% din acţiuni, pentru suma de 3,75

mld euro. Aceste acţiuni au provenit de la Guvernul României (36%) respectiv BERD şi IFC

(25%). În perioada 2012-2014, BCR a suferit o restructurare masivă, fiind reduse aproximativ o

treime din posturi.

Banca Transilvania (BT) a fost înfiinţată în anul 1994, la iniţiativa unor oameni de afaceri

din Cluj-Napoca. În 1997, BT devine prima bancă din România listată la Bursa de Valori din

Bucureşti, fiind şi una dintre cele mai lichide acţiuni. La finalul anului 2014, BT a demarat

procesul de preluare a Volksbank. Prin această tranzacţie, BT va deveni cea de-a doua bancă din

România după cota de piaţă. UniCredit Ţiriac Bank a luat naştere în iunie 2005 prin fuziunea

Băncii Ion Ţiriac cu HVB Bank România. În august 2013, banca a preluat şi divizia de retail a

Royal Bank of Scotland (RBS). Raiffeisen Bank România a fost înfiinţată în 2001, prin

fuziunea Raiffeisenbank (înfiinţată în 1998 ca subsidiară a grupului RZB) cu Banca Agricolă.

Ca şi în cazul Bancorex, Banca Agricolă a generat un volum substanţial de credite

neperformante, motiv pentru care se explică şi preţul redus plătit de grupul RZB (15 mln euro şi

subscrierea unei majorări de capital de 37 mln dolari).

La fel ca şi în cazul BCR, Banca Română de Dezvoltare (BRD) a fost înfiinţată în 1990 prin

preluarea activelor şi pasivelor Băncii de Investiţii. Aceasta din urmă, a luat naştere în 1948 prin

naţionalizarea Societăţii Naţionale de Credit Industrial, instituţie publică înfiinţată în 1923 cu

scopul de a susţine dezvoltarea sectorului industrial. Începând cu anul 1958, Banca de Investiţii

a deţinut monopolul în finanţarea pe termen mediu şi lung a principalelor sectoare industriale

din România. În 1998, are loc privatizarea BRD prin intrarea băncii Societe Generale ca

acţionar majoritar (51%). Aceasta a cumpărat un pachet de acţiuni de la Fondul Proprietăţii de

Stat subscriind totodată şi în cadrul unei majorări de capital de 20%. În 2001, BRD se listează la

Bursa de Valori din Bucureşti, devenind una din cele mai tranzacţionate (lichide) acţiuni. În

urma unui proces de rebranding, BRD devine BRD-Group Societe Generale.

◼ Falimente bancare

În perioada 1998-2003, economia României a fost zguduită de o serie de falimente bancare. Nu

mai puţin de 12 bănci au fost închise din cauza managementului defectuos şi a fraudelor

generate de acţionari sau clienţi cu statut preferenţial. Nu au fost puţine cazurile în care

persoane sau firme au devenit acţionari ai băncilor cumpărând acţiunile cu sume provenite din

credite acordate chiar de banca respectivă. De asemenea, în lipsa unor norme de creditare clare

şi pe fondul unei discipline financiare precare, multe din viitoarele bănci falimentare au acordat

credite extrem de mari unor clienţi cu o bonitate slabă sau de-a dreptul dubioşi. Evident că toate

aceste credite s-au transformat relativ repede în credite neperformante în momentul în care

debitorul dispărea din ţară sau când firma acestuia intra în faliment (bancrută frauduloasă).

22

Principalele victime ale acestor excese de natură penală au fost deponenţii

de bună credinţă care şi-au văzut economiile dispărând în incertitudinea ce

însoţea falimentul băncii. Deşi o parte substanţială din aceste depozite au fost

returnate prin acţiunile fondului de garantare a depozitelor, timpii lungi de

aşteptare şi inflaţia galopantă au diminuat mult din eficacitatea acestei măsuri.

În plan secundar, dar nu mai puţin afectat, a fost fiecare din contribuabilii de

bună credinţă. Aceasta deoarece marea majoritate a creditelor neperformante au

fost „preluate” (suportate) de către stat prin diverse instituţii (de exemplu, Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Bancare – AVAB, 1998-2004). Drept consecinţă, începutul secolului 21

a fost marcat de o criză majoră de încredere reciprocă între clienţii şi băncile din România.

Cel mai grav faliment a fost cel al Bancorex în 1999. În acest caz, AVAB a

preluat credite neperformante în valoare de 2,1 mld dolari, înainte ca BCR să

fuzioneze prin absorbţie cu Bancorex. Un faliment similar în valoare de 1 mld

dolari a urmat în 2001 în cazul Băncii Agricole. Tot în 2001, s-au constatat

fraude în valoare de 500 mln dolari în cazul băncii Dacia Felix. Aceasta a

continuat să funcţioneze sub numele de Eurom Bank până în 2007, după care a

devenit Leumi Bank. În anul 2000, fondul de garantare a depozitelor a plătit

despăgubiri substanţiale în urma falimentelor Bankcoop (275 mln lei) respectiv Banca

Internaţională a Religiilor (187 mln lei).

III. Instituţiile parabancare

◼ Casa de compensare (Transfond)

În fiecare zi, tranzacţiile economice realizate implică milioane de obligaţii ce trebuiesc stinse

prin plăţi. Intermedierea acestor plăţi de către bănci prin intermediul transferurilor între

conturile clienţilor reprezintă una din funcţiile esenţiale ale sistemului bancar. Transferurile

între clienţi care au conturile deschise la aceeaşi bancă (intrabancare) nu ridică probleme

deosebite, realizându-se imediat, prin debitarea contului plătitor respectiv creditarea contului

beneficiar. Practic, suma rămâne în gestiunea băncii atât doar că se regăseşte în alt cont. De

regulă, comisioanele percepute pentru transferurile intrabancare sunt reduse sau chiar nule. În

situaţia în care contul beneficiar este administrat de o altă bancă, vorbim despre un transfer

(virament) interbancar. În mod normal, suma virată ar trebui să ajungă sub formă de numerar în

contul băncii beneficiare. Pentru a evita însă operaţiunile cu numerar şi pentru a profita de

faptul că între bănci au loc un număr ridicat de astfel de viramente în ambele sensuri, are loc

compensarea multilaterală a plăţilor. Această operaţiune presupune existenţa unei case de

compensare (sau clearing) la care să adere toate băncile prin deschiderea unui cont.

În România, rolul de casă de compensare a fost jucat iniţial de BNR însă începând cu 2001

activitatea a fost externalizată către nou creata Societate de Transfer de Fonduri şi Decontări

(Transfond). Acţionarii iniţiali ai Transfond au fost BNR şi 28 de bănci comerciale. Transfond

se ocupă de compensarea şi decontarea tuturor transferurilor interbancare în monedă naţională,

fiind operatorul Sistemului Electronic de Plăţi (SEP). Sistemul electronic a fost implementat în

mai multe etape în perioada ianuarie 2003 – aprilie 2005, venind să înlocuiască vechiul sistem

de plăţi pe suport hârtie. Cele trei componente ale SEP sunt următoarele:

▪ ReGIS - Sistemul de procesare în timp real a plăţilor de mare valoare (şi/sau urgente),

componentă de tip RTGS (Real Time Gross Settlement System), funcţională din 8 aprilie

2005;

▪ SENT – Casa de Compensare Automată, componenta de tip ACH (Automated Clearing

House) a SEP funcţională din 13 mai 2005;

23

▪ SaFIR – Sistemul de depozitare şi decontare a operaţiunilor cu titluri de stat, funcţional

din 3 octombrie 2005.

La 10 octombrie 2008, devine funcţional şi PAID - modulul SENT de procesare automată a

instrumentelor de debit (cecuri, cambii şi bilete la ordin). În fine, în noimebrie 2012, este

implementată aplicaţia de procesare a plăţilor de mică valoare în format SEPA9, care procesează

mesaje de plată în ambele formate: SENT şi SEPA. Pe parcursul unei zile de operare, există 3

sesiuni de compensare pentru plăţile în lei şi 2 sesiuni pentru cele în euro. Suportul legislativ de

reglementare a transferurilor conţine norme juridice naţionale privind instrumentele de plată

(transfer credit, cec, cambie şi bilet la ordin, card, direct debit) şi sistemele de plată, respectiv

legislaţia comunitară10.

◼ Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar (FGDB)

După cum am menţionat anterior, una din misiunea principală a autorităţii de reglementare este

protecţia economiilor populaţiei păstrate în conturile bancare. Pentru ca băncile să funcţioneze

în mod eficient ca şi intermediari financiari este nevoie ca deponenţii să aibă încredere în

capacitatea băncilor de a le asigura retragerea sau transferul fondurilor atunci când doresc. În

acest sens, în cazul majorităţii sistemelor bancare funcţionează o instituţie a cărei obiectiv este

tocmai garantarea acestor depozite. Una din primele astfel de instituţii este cea din SUA; astfel,

FDIC (Federeal Deposit Insurance Corporation) a fost înfiinţată ca agenţie independentă în

1933, imediat după încheierea Marii Crize. Începând cu anul 2014, limita de garantare a

depozitelor depuse în conturile băncilor membre (peste 6.638 de instituţii de credit) este de

250.000$/deponent/bancă.

În România, instituţia omoloagă este FGDB (Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul

Bancar) înfiinţat în 1996. La fel ca şi în restul ţărilor membre UE, suma maximă garantată este

de 100.000 euro/deponent/bancă. Astfel, dacă un deponent deţine 20 de depozite a câte 100.000

de euro în conturile a 20 de bănci diferite, atunci întreaga sumă de 2 mln euro este practic

garantată de către FGDB. În situaţia în care o bancă întâmpină probleme în a satisface cererile

de retragere din partea clienţilor (incapacitate de plată, insolvenţă), clienţi îşi vor putea recupera

depunerile în maxim 20 de zile. Aceste fonduri vor fi disponibile în conturile unei bănci

mandatate, putând fi retrase sub formă de numerar sau prin transfer bancar. Mai precis,

compensaţiile astfel plătite reprezintă sumele depuse plus dobânzile aferente mai puţin

eventualele rate scadente în contul creditelor şi eventualele comisioane.

Instituţiile de credit autorizate de BNR sunt obligate să participe în calitate de bănci membre

în cadrul schemei de garantare a depozitelor (FGDB). În această calitate, ele efectuează o

depunere iniţială (de 1% din capitalul social subscris) precum şi depuneri anuale (0,8% din

totalul depozitelor atrase de la persoanele fizice; cota poate fi majorată la 1,6% dacă se constată

politici bancare riscante). Pe lângă aceste contribuţii, resursele FGDB sunt completate prin

eventualele recuperări de creanţe de la instituţiile pentru care s-au plătit compensaţii, investiţii

proprii sau împrumuturi de la alte instituţii de credit (în ultimă instanţă, chiar sume asigurate de

guvern). Se califică ca şi clienţi eligibili pentru garantarea depozitelor atât persoanele fizice cât

şi cele juridice, rezidenţi şi nerezidenţi. Deşi se menţionează în mod generic noţiunea de

depozite, sunt garantate de fapt toate produsele care implică păstrarea de fonduri în conturile

9 SEPA – Single Euro Payments Area, reprezintă o iniţiativă a UE pentru simplificarea transferirilor bancare în

euro. Obiectivul urmărit este reducerea costului de mobilitate a capitalului în cadrul Uniunii Europene, estimat la

un nivel de 2-3% din PIB-ul UE. 10 O listă completă a acestor norme poate fi consultată pe pagina web a BNR, la http://www.bnro.ro/Legislatie-

aplicabila-sistemelor-de-plati-3108.aspx.

24

bancare: depozite la termen, certificate de depozit nominative, conturi curente, conturi de

economii, conturi de card şi conturile comune.

◼ Centrala Riscurilor de Credit (CRC)

Centrala Riscurilor de Credit (CRC), fosta Centrală a Riscurilor Bancare (CRB), este o structură

specializată în colectarea, stocarea şi centralizarea informaţiilor privind: 1) expunerea fiecărei

persoane declarante (instituţie de credit, IFN înscrisă în Registrul special sau instituţie de plată)

din România faţă de acei debitori care au beneficiat de credite şi/sau angajamente al căror nivel

cumulat depăşeşte suma limită de raportare (20.000 lei); respectiv 2) fraudele cu carduri

produse de către posesori. Baza de date a CRC este organizată în patru secţiuni:

1. Fişierul central al creditelor (FCC) conţine informaţii de risc de credit raportate de

persoanele declarante şi este actualizat lunar;

2. Fişierul creditelor restante (FCR) conţine informaţii de risc de credit referitoare la

abaterile de la graficele de rambursare din cel mult ultimii şapte ani şi este alimentat

lunar de FCC;

3. Fişierul grupuri (FG) conţine informaţii despre grupurile de persoane fizice şi/sau

juridice care reprezintă un grup de clienţi aflaţi în legătură/un singur debitor şi este

alimentat lunar de FCC;

4. Fişierul fraudelor cu carduri (FFC) conţine informaţii despre fraudele cu carduri

produse de către posesori raportate de persoanele declarante şi este actualizat on-line.

Utilizatorii informaţiilor existente în baza de date a CRC sunt persoanele declarante şi BNR.

Schimbul de informaţii de risc de credit se realizează electronic, prin Reţeaua de Comunicaţii

Interbancară. Principalele informaţii raportate de către persoanele declarante sunt:

▪ datele de identificare a tuturor debitorilor faţă de care persoana declarantă înregistrează o

expunere mai mare sau egală cu limita de raportare (20.000 lei);

▪ informaţii privind creditele şi angajamentele de care beneficiază debitorul: tipul

creditului, termenul de acordare, tipul şi valoarea garanţiei, serviciul datoriei, data

acordării şi data scadenţei, valuta în care s-a acordat creditul, suma acordată, suma

datorată utilizată şi suma datorată neutilizată la momentul raportării, suma restantă,

credit/angajament luat împreună cu alţi debitori, stare credit, clasa de rating, probabilitatea

de nerambursare;

▪ informaţii privind fraudele cu carduri comise de posesori: date identificare posesor card,

tip card, valuta, data constatării fraudei, suma fraudată.

Difuzarea informaţiilor de CRC către persoanele declarante se face prin 1) rapoarte lunare

cu informaţii privind toţi debitorii raportaţi de persoana declarantă în luna respectivă (mai exact,

creditele contractate de către debitori de la toate persoanele declarante fără ca acestea să fie însă

nominalizate); respectiv prin 2) răspunsuri la interogările on-line ale persoanelor declarante (se

pot solicita două informaţii: situaţia riscului global şi situaţia creditelor restante pe o perioadă

de şapte ani).

◼ Biroul de Credit (BC)

Biroul de Credit (BC) a fost înfiinţat la finalul anului 2003 ca societate pe acţiuni, la iniţiativa a

25 de bănci locale. Creată după modelul existent în ţările dezvoltate, instituţia are ca obiectiv

colectarea şi prelucrarea datelor privind portofoliul de clienţi persoane fizice ai instituţiilor de

credit participante. Mai exact, BC oferă informaţii şi analize în scopul: 1) identificării şi

cuantificării riscului de credit; 2) creşterii calităţii creditelor; 3) diminuării riscului de fraudă şi

25

protejării creditorilor. O instituţie de credit participantă nu poate solicita decât acele informaţii

pe care le trimite la rândul ei către BC (principiul reciprocităţii). Participanţii transmit zilnic în

format electronic către BC informaţii legate de: 1) debitori cu restanţe la plată mai mari de 30

de zile; 2) fraudulenţi, adică persoane care au săvârşit o infracţiune sau contravenţie în relaţia

directă cu un participant; şi 3) declaraţii cu inadvertenţe, adică date furnizate de persoane fizice

la momentul solicitării creditului care sunt neconforme cu realitatea.

◼ Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP)

Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) este o structură specializată în colectarea, stocarea şi

centralizarea informaţiilor legate de incidentele de plată generate prin intermediul cecurilor,

cambiilor şi biletelor la ordin. Baza de date CIP este formată din două secţiuni: 1) Fişierul

naţional de incidente de plăţi - FNIP (cu câte o componentă pentru fiecare din cele trei

instrumente amintite) şi 2) Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR), alimentat automat

pe baza FNIP. FNPR înregistrează informaţiile privind incidentele de plăţi majore (instrumente

de plată trase în descoperit de cont, cecuri emise fără autorizarea trasului, cecuri emise cu dată

falsă, cecuri emise de către un trăgător aflat în interdicţie bancară) înregistrate pe numele unei

persoane fizice/juridice, rezidente sau nerezidente.

Anularea incidentelor de plată din această bază de date poate fi efectuată numai de către aceeaşi

persoană declarantă care le-a transmis anterior la CIP, din proprie iniţiativă, sau ca urmare a

unei hotărâri judecătoreşti executorii. În urma înregistrării în baza de date a CIP, apare

interdicţia bancară prin care o instituţie de credit interzice unui titular de cont emiterii de cecuri

pe o perioadă de un an. Principalii utilizatori ai informaţiilor din baza de date CIP sunt BNR şi

instituţiile de credit, în mod obligatoriu, atunci când eliberează titularilor de cont formulare de

cecuri.

26

Unitatea de curs 1.3

Plasamentele şi capitalurile băncii

Cuvinte cheie: Numerar; Depozite constituite la diferite instituţii financiare;

Investiţii în obligaţiuni, acţiuni şi alte instrumente financiare; Credite

acordate; Depozite atrase; Împrumuturi de pe piaţa interbancară şi

cea de capital; Capitalurile proprii.

În general, putem obţine informaţii relevante legate de activitatea şi strategia unei bănci

comerciale pe baza modului în care operaţiunile acesteia sunt reflectate bilanţ: adică situaţia

sintetică a plasamentelor făcute de bancă, respectiv sursele de finanţare a acestor plasamente.

Printr-o simplă analiză a evoluţiei celor mai semnificative posturi bilanţiere (ca raport în total

activ) putem să răspundem la întrebări precum: 1) Care este strategia de creditare a băncii?; 2)

Care este politica managementului privind riscul de lichiditate?; sau 3) Care sunt sursele de

finanţare preferate de bancă şi modul cum se reflectă aceste alegeri în costul capitalului?

Pe scurt, bilanţul unei bănci comerciale ne arată nivelul şi structura

resurselor financiare pe care o bancă le atrage (datoriile şi capitalurile proprii),

respectiv modul în care aceste resurse sunt direcţionate în cadrul activităţii de

creditare, investiţii financiare sau imobilizări corporale (activele bancare).

Identitatea bilanţieră este respectată şi în cazul băncilor:

Active = Datorii + Capitaluri proprii (4.1)

O structurare primară a activelor bancare conduce la patru clase distincte: numerarul şi

depozitele constituite la diferite instituţii financiare ( N ), investiţiile în obligaţiuni, acţiuni şi

alte instrumente financiare ( Inv ), creditele acordate populaţiei şi agenţilor economici ( Cr ) şi o

categorie mixtă de alte active cuprinzând în principal imobilizările corporale, necorporale şi

cele financiare ( AA ). În cazul pasivelor bancare delimităm: depozitele constituite de clienţii

băncii ( Dz ), împrumuturile de pe piaţa interbancară şi cea de capital ( Î ) şi capitalurile proprii

ale băncii ( C ). Folosind notaţiile de mai sus, identitatea bilanţieră (4.1) poate fi rescrisă:

N + Inv + Cr + AA = Dz + Î + C (4.2)

În ciuda abordării simpliste, relaţia (4.2) este utilă deoarece exprimă o structură a resurselor

şi plasamentelor bancare valabilă la nivel global, chiar dacă se menţin multe diferenţe contabile

şi de reglementare. În funcţie de modul cum sunt plasate resursele băncii în cele patru clase de

active variază performanţa băncii (indicatorii de rentabilitate şi risc) respectiv nivelul minim de

capital propriu pe care trebuie să-l asigure banca (nevoi de adecvare a capitalului la nivelul de

risc al activelor). De regulă, în perioadele de expansiune economică, băncile ţintesc o pondere

cât mai mare a creditelor ( Cr ) în total active deoarece acestea generează randamentele cele mai

mari, în condiţiile în care riscul de credit este considerat acceptabil (datorită condiţiilor bune de

afaceri). Dimpotrivă, în timpul perioadelor de recesiune economică, aversiunea la risc a băncilor

le determină să-şi orienteze resursele disponibile către plasamente cu un risc redus precum

obligaţiunile guvernamentale ( Inv ). La nivelul consiliului de administraţie a băncilor ,

funcţionează de regulă un comitet de gestiune a activelor şi pasivelor (ALCO) care

27

monitorizează caracteristicile de risc şi rentabilitate a plasamentelor băncii, respectiv structura

şi costul resurselor de finanţare.

Tabel nr. 2

Poziţia financiară (bilanţul) în cazul băncilor comerciale (sinteză)

Elemente de activ Elemente de pasiv

1. Numerar şi echivalente de numerar 1. Depozite de la bănci

2. Plasamente la bănci 2. Depozite de la clienţi

3. Active financiare la valoare justă 3. Împrumuturi de la bănci

4. Credite şi avansuri acordate clienţilor 4. Alte datorii subordonate

5. Titluri de valoare AFS 1) 5. Datorii privind impozitul amânat

6. Imobilizări corporale 6. Alte datorii

7. Imobilizări necorporale 7. Total datorii: (1 + ... + 6)

8. Investiţii în participaţii 8. Capital social

9. Alte active 9. Prime de capital

Total active: (1 + ... + 9) 10. Rezultat reportat

Note: 1) AFS – disponibile pentru vânzare; 11. Acţiuni proprii

12. Rezerva din reevaluare

13. Alte rezerve

14. Total capitaluri proprii: (8 + ... + 13)

Total datorii şi cap. proprii: (7 + 14)

Operaţiunile exprimate în monedă străină sunt înregistrate în lei la cursul oficial de schimb

de la data decontării tranzacţiei. Activele şi datoriile în valută sunt prezentate în bilanţ la cursul

din ziua respectivă (31.03, 30.06, 30.09, 31.12).

I. Plasamentele (activele) bancare

În bilanţul societăţilor comerciale nefinanciare, activele sunt ierarhizate crescător în funcţie de

gradul de lichiditate al acestora: de la imobilizări corporale spre casa şi sumele disponibile în

conturile bancare ale societăţii. În cazul băncilor, ordonarea se face invers, pornind de la cele

mai lichide active. Pornind de la structura standard din identitatea (4.2), diferitele abordări

contabile şi specificităţile naţionale sau regionale pot conduce la diferenţe substanţiale în ceea

ce priveşte denumirea şi sfera de cuprindere a activelor bancare. În cele ce urmează, vom folosii

termenii şi abordările folosite de băncile comerciale din România (conform IFRS, UE). Acolo

unde considerăm că este util, vom menţiona şi termenii anglo-saxoni, consacraţi la nivel global.

◼ Numerar şi echivalente de numerar

(fostul post: „Casa şi disponibilităţile la bănci centrale”)

Cuprinde numerarul existent în casieriile, seifurile şi tezaurele băncii din

întreaga reţea teritorială, conturile curente la alte instituţii financiare inclusiv

conturile de corespondent şi sumele deţinute la BNR în contul rezervelor

minime obligatorii. Acest element de activ reprezintă componenta cea mai

lichidă a unei bănci şi este cunoscut de regulă sub numele de rezervă primară

(sau lichidităţi imediate). Astfel, în cazul unor momente de panică în care

clienţii băncii efectuează retrageri semnificative de numerar (sau dispun

transferuri în conturile altor bănci), aceste sume reprezintă prima şi principala soluţie de apărare

a băncii. De asemenea, ele reprezintă şi prima sursă din care sunt acordate de regulă creditele

cash noi aprobate clienţilor.

Indiferent de ponderea numerarului şi a rezervelor obligatorii păstrate la BNR, băncile evită

imobilizarea unor sume nejustificat de mari în cadrul acestei clase de active. Motivul este că

28

randamentul obţinut este unul foarte redus, chiar nul. Astfel, pentru rezervele obligatorii,

dobânzile bonificate de BNR sunt mult sub ratele normale ale pieţei11. Menţionăm faptul că

rezerva obligatorie poate fi folosită de către bănci pentru activităţi zilnice (sau poate fi

împrumutată băncilor cu un deficit de rezerve; vezi termenul de federal funds sold în cazul

băncilor din SUA), atâta timp cât soldul mediu lunar este menţinut în limitele obligatorii. Pe de

altă parte, numerarul propiru-zis, nu numai că nu aduce niciun câştig băncii dar presupune

costuri semnificative cu asigurarea securităţii, transportului şi a depozitării.

◼ Plasamente la bănci

(fostul post: „Creanţe asupra instituţiilor de credit”)

Acest post se referă în principal la depozitele la vedere şi la termen constituite

de bancă la alte instituţii de credit. Prin astfel de operaţiuni, băncile îşi plasează

resursele disponibile pe termen scurt, fiind frecvente maturităţile overnight

(ON) şi tomorrow next (TN). De asemenea, postul cuprinde şi creditele pe

termen scurt acordate de băncă altor instituţii de credit: credite directe şi cele

aferente tranzacţiilor de tip reverse repo.

◼ Titluri de valoare disponibile pentru vânzare

(fostul post: „Efecte publice şi alte titluri acceptate pentru refinanţare la băncile centrale”)

Deşi denumirea activului este una generală (titluri de valoare), majoritatea

plasamentelor din această clasă sunt în titluri de stat, aşa după cum bine sugera

vechea titulatură a activului („Efecte publice”). Prin titluri de stat înţelegem

instrumentele financiare prin care statele (guvernul, ministerul de finanţe) îşi

finanţează datoria publică. Mai precis, este vorba despre certificate de

trezorerie, obligaţiuni guvernamentale şi obligaţiuni municipale (emise de

primăriile oraşelor). De obicei, titlurile de stat adresate pieţei interne (băncilor

comerciale şi clienţilor ei) sunt emise în lei iar cele emise pentru pieţele externe, în EUR sau

USD12.

Certificatele de trezorerie reprezintă titluri de stat pe termen scurt, cu o maturitate de sub 1

an, fiind de obicei obligaţiuni de tip „cupon zero”. Astfel, ele nu bonifică dobânzi/cupon pentru

investitori, câştigul acestora provenind dintr-un preţ de emisiune mai redus decât valoaream

nominală care se rambursează la maturitate13. Acest tip de certificate de trezorerie se regăsesc în

SUA sub numele de Treasury Bills sau T-bills, fiind termenul generic pentru titluri de stat cu

scadenţă foarte scurtă (3 sau 6 luni). Pe lângă varianta „cupon zero”, se emit însă şi certificate

de trezorerie cu cupon. Ca şi o convenţie, pentru titlurile de stat emise pe termene mai mari de 1

an se foloseşte termenul de obligaţiuni. În România, Ministerul Finanţelor Publice emite în

principal obligaţiuni cu maturităţi de 3, 5 şi 10 ani. În cazul obligaţiunilor, preţul de emisiune şi

valoarea rambursată la maturitate sunt de regulă egale cu valoarea nominală, aceasta fiind şi

baza de calcul a dobânzilor ce se cuvin cumpărătorului de obligaţiuni (investitor). O mare parte

din deţinerile băncilor comerciale sunt obligaţiuni de tip benchmark. În cazul acestora, seria de

obligaţiuni aflate în circulaţie poate fi completată ulterior de către emitent în condiţiile în care

se păstrează caracteristicile initiale ale emisiunii de bază (data scadenţei, rata dobânzii,

calendarul plăţilor de dobânzi). Menţionăm că la nivel global, sunt folosiţi doi termeni pentru

desemnarea obligaţiunilor: notes (pentru maturităţi de 2, 3, 5 şi 10 ani) şi bonds (pentru

11 La 31.12.2014, rata rezervei minime obligatorii a fost de 10% pentru soldurile denominate în lei, şi 14% pentru

cele în EUR sau USD. Dobânda bonificată a variat între 0,27%-0,76% pentru rezervele în lei, 0,31%-0,38% pentru

cele în EUR, şi 0,11%-0,19% pentru cele în USD. Este adevărat, în cazul majorităţii băncilor centrale, pentru

rezervele obligatorii nu se bonifică dobânzi. 12 Detalii privind parametrii tehnici (tip, maturitate, dobânzi, randamente) corespunzători titlurile de stat emise se

găsesc la: http://www.bnr.ro/Operatiuni-cu-titluri-de-stat-5593.aspx 13 Să presupunem că maturitatea este de 6 luni, valoarea nominală de 100 lei iar preţul de emisiune de 95 lei.

Rentabilitatea obţinută de un investitor după 6 luni este 2,04%, adică o valoare anualizată de 4,08%.

29

maturităţi peste 10 ani).

Caracteristica acestei clase de active este gradul de risc redus14 respectiv o lichiditate

ridicată. La nevoie, titlurile de stat pot fi vândute uşor pe piaţa interbancară pentru obţinerea de

numerar. De asemenea, deţinerea de titluri de stat permite obţinerea de împrumuturi de la

celelalte bănci din sistem prin operaţiunile de tip repo (repurchase agreement). Datorită

capacităţii lor de a se transform relativ uşor în numerar, titlurile de stat sunt cunoscute şi ca

rezerve secundare. Din punct de vedere al lichidităţii, ele ocupă un loc intermediar între clasa

numerarului şi cea a creditelor acordate clienţilor.

◼ Active financiare la valoare justă prin profit sau pierdere

(fostele posturi: „Obligaţiuni şi alte titluri cu venit fix”, respectiv „Acţiuni şi alte titluri cu

venit variabil”)

În afară de titlurile de stat, portofoliul de investiţii al băncilor cuprinde şi alte

instrumente financiare cu venit fix (obligaţiuni) sau cu venit variabil (acţiuni).

În primul caz, vorbim despre obligaţiuni emise de instituţii financiare sau

companii nefinanciare cumpărate direct de pe piaţa primară sau prin

plasamente private, respectiv de pe piaţa secundară a obligaţiunilor emise

anterior. Riscul asociat deţinerii acestor plasamente este mai ridicat decât în

cazul titlurilor de stat însă şi dobânzile (randamentul) este superior. Băncile

cumpără astfel de obligaţiuni pentru asigurarea unui flux regulat de venituri din dobânzi atunci

când lipses oportunităţile reale de creditare. De obicei, aceste obligaţiuni nu sunt acceptate ca

suport pentru operaţiunile repo sau pentru refinanţare la BNR tocmai datorită riscului mai

ridicat. În cazul obligaţiunilor tranzacţionabile (pentru care există o piaţă secundară activă15),

vorbim şi despre o lichiditate acceptabilă a acestor plasamente. Astfel, dacă banca are nevoie de

numerar poate să vândă obligaţiunile înainte de a ajunge la maturitate. Există însă riscul ca

preţul de pe piaţă să fie mai mic decât valoarea nominală (sau decât preţul de cumpărare) ca

urmare a dinamicii ratei dobânzii; în acest caz, odată cu vânzarea, banca va înregistra o

pierdere. Dacă însă banca are intenţia fermă şi posibilitatea de a păstra obligaţiunile până la

scadenţă, riscul de preţ dispare deoarece rambursarea împrumutului se face cel puţin la valoarea

nominală. În funcţie de modul în care îşi încadrează banca plasamentele („deţinute pentru

tranzacţionare” versus „deţinute până la scadenţă”) variază şi gradul de risc al activelor

respectiv cerinţele de capital propriu.

În urma Marii Crize (1929-1933), aproximativ 5.200 de bănci din SUA au

dat faliment antrenând economia americană dar şi restul lumii într-o recesiune

profundă. Una din principalele cauze care a erodat stabilitatea băncilor a fost

volumul mare de credite acordate clienţilor pentru finanţarea investiţiilor la

bursă (cumpărări de acţiuni) dar şi investiţiile directe făcute de bănci în

acţiunile firmelor nefinanciare. Ca urmare a acestei infuzii de capital, preţurile

acţiunilor la bursă au crescut în mod spectaculos, antrenând noi investitori şi

noi credite bancare, ajungându-se la formarea unor bule speculative (situaţii în care valoarea de

piaţă a unei acţiuni este mult mai mare decât valoarea ei fundamentală/justă). În încercarea de a

preveni astfel de expuneri riscante pe viitor, Congresul SUA a adoptat în 1933 legea Glass-

14 În cazul titlurilor de stat emise de guverne cu un rating de credit maxim, vorbim practic despre un risc nul pentru

deţinător. De exemplu, conform sistemului de rating acordat de agenţia Standard & Poors, în lista statelor cu rating

maxim (AAA) întâlnim: Australia, Canada, Danemarca, Germania, Hong Kong, Luxemburg, Norvegia, Singapore

şi Marea Britanie. Deşi are un rating ridicat (AA+), SUA nu se regăseşte în lista statelor AAA. Conform ultimei

evaluări (16.05.2014), ratingul României este BBB-, cu perspectiva stabilă. Cu cât ratingul de credit al unei ţări

este mai redus cu atât creşte şi nivelul dobânzii la care aceasta se poate împrumuta (vezi termenul de credit

spread). 15 În România, ca de altfel şi în celelalte state europene, piaţa secundară a obligaţiunilor corporative este puţin

lichidă.

30

Steagall cu o serie de restricţii ce vizau activitatea băncilor, printre care şi interzicerea deţinerii

de acţiuni a companiilor nefinanciare. În acest fel s-a trasat o linie de separare între băncile

comerciale (atragere de depozite şi acordarea de credite) şi băncile de investiţii (cumpărarea şi

vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni).

Principalii concurenţi ai SUA începând cu anii ’80, Japonia şi Germania, au avut însă o

abordare diferită, considerând că implicarea activă a băncilor în acţionariatul şi conducerea

firmelor nefinanciare reprezintă o soluţie eficientă atât pentru sistemul bancar (o cunoaştere mai

intimă a bonităţii clienţilor creditaţi) cât şi pentru economie (obţinerea mai uşoară a creditelor).

În România, reglementările în vigoare permit băncilor comerciale deţinerea de acţiuni în cadrul

firmelor nefinanciare până la o valoare de maxim 20% din capitalurile proprii ale băncii şi fără

să depăşească un prag de deţinere de 50% din acţiunile firmei nefinanciare.

◼ Credite şi avansuri acordate clienţilor

(fostul post: „Creanţe asupra clientelei nefinanciare”)

În cazul băncilor comerciale, acest post reprezintă partea cea mai consistentă a

plasamentelor bancare. Este vorba despre sumele pe care banca urmează să le

încaseze de la clienţi în contul creditelor acordate. Postul este înregistrat la cost

amortizat, adică valoarea la care activul este recunoscut iniţial (în momentul

semnării contractului şi acordării creditului) minus plăţile de principal deja

efectuate. Din punct de vedere tehnic, acest post include creditele curente, cele

restante precum şi soldurile debitoare ale conturilor curente, generate de

cardurile de credit sau descoperirile de cont în cazul cardurilor de debit. La nivel global, toate

aceste credite individuale se reunesc sub conceptul de portofoliu de credite al băncii. Cu toate

că nu apar în mod diferenţiat în cadrul postului, creditele acordate de băncă pot fi clasificate în

raport cu mai multe criterii.

Redăm mai jos o listă cu principalele categorii de credite în funcţie de scopul şi beneficiarul

acestora:

▪ Creditele acordate firmelor (persoane juridice: producţie, comerţ, construcţii, servicii,

transport, industria energetică, minieră, chimică etc.);

▪ Credite acordate populaţiei (persoane fizice, PFA - persoane fizice autorizate);

▪ Credite acordate instituţiilor financiare (bănci, companii de asigurări);

▪ Credite acordate guvernelor, instituţiilor sau firmelor străine;

▪ Credite imobiliare;

▪ Credite destinate culturilor agricole, fermierilor;

▪ Credite acordate investitorilor şi caselor de brokeraj (bănci de investiţii);

▪ Contracte de leasing financiar.

Plecând de la o astfel de clasificare, fiecare categorie de credite poate fi detaliată în

continuare în funcţie de: 1) maturitate (termen scurt, mediu, lung); 2) moneda în care a fost

acordat (lei, euro, alte valute); 3)tipul de dobândă practicată (fixă sau variabilă în raport cu o

referinţă de tip ROBOR sau EURIBOR); 4) calitatea (bonitatea) debitorului; 5) dimensiunea

întârzierilor la plata ratelor etc.

31

Trebuie menţionat faptul că ceea ce apare în bilanţul băncii la acest post este

valoarea netă a creditelor, obţinută prin ajustarea pentru deprecierea valorii

creditelor16. Cu cât calitatea creditelor este mai slabă, cu atât va creşte

dimensiunea acestei ajustări ce reduce valoarea netă (recuperabilă) a creditelor.

Tehnic, această ajustare (cunoscută în literatura internaţională ca allowance for

loan losses) funcţionează ca o rezervă menită să compenseze efectele negative

generate de creditele recunoscute drept nerecuperabile (credite-pierdere). Cu

toate că vorbim despre o rezervă, ea nu apare înregistrată în capitalurile proprii ale băncii ci în

cadrul activelor, ca şi activ negativ sau contra-activ. Această rezervă este similară cu

amortizarea aferentă de regulă imobilizărilor corporale, amortizarea care apare şi ea în activ dar

cu semnul minus, reducând valoarea netă a imobilizărilor ca urmare a recunoaşterii uzurii.

Scopul rezervei este să transmită o imagine cât mai fidelă asupra creanţelor efectiv recuperabile

ale băncii, ignorându-se acele elemente existente numai „pe hârtie”. Principala sursă de

alimentare a acestei rezerve sunt provizioanele pentru riscul de credit înregistrate de bănci ca şi

cheltuieli. În situaţia în care calitatea creditelor se reduce în timp, băncile sunt obligate să

înregistreze aceste cheltuieli cu provizioanele pentru a alimenta rezerva.

Să analizăm următorul exemplu: presupunem că banca are o creanţă de 3 mln lei

(credite brute 0 = 3 mln lei) dar ultimele evoluţii în situaţia debitorului indică

faptul că va putea recupera doar 2 mln lei din această suma. În consecinţă,

banca va înregistra cheltuieli cu provizioanele pentru riscul de credit în valoare

de 1 mln lei. Această sumă, pe lângă faptul că reduce profitul brut al băncii, se

va reflecta în bilanţ ca şi un activ negativ (rezerva 0 = 1 mln lei), reducând

valoarea creanţelor nete ale băncii la 2 mln lei (credite nete 0 = credite brute 0 –

rezerva 0 = 3 – 1 = 2 mln lei). Ce se întâmplă în momentul în care riscul de credit anticipat se

realizează şi clientul rambursează într-adevăr doar 2 mln lei? În acest caz, banca va proceda la

reducerea valorii brute a creanţelor cu 1 mln lei (credite brute 1 = credite brute 0 – 1 mln lei = 3

– 1 = 2 mln lei) concomitent cu reducerea rezervei cu 1 mln lei (rezerva 1 = rezerva 0 – 1 mln lei

= 1 – 1 = 0 mln lei) ca urmare a acoperirii pierderii. În consecinţă, efectul net asupra creditelor

nete este nul: credite nete 1 = credite brute 1 – rezerva 1 = 2 – 0 = 2 = credite nete 0. În acest fel,

politica de provizionare a băncii face ca valoarea netă a creditelor din bilanţ să nu fie afectată

negativ de eventualele sume nerecuperate care apar pe parcurs.

Cu toate că băncile sunt obligate prin normele BNR să încadreze creditele pe categorii de

risc şi să înregistreze provizioane pentru riscul de credit, acest lucru poate conduce la obţinerea

de economii fiscale deoarece cheltuielile cu provizioanele sunt deductibile fiscal (reduc nivelul

profitului brut). Comparativ cu suma nerecuperată de 1 mln lei din exemplul anterior, pierderea

efectivă a băncii este 1 mln lei ·(1-T), unde T reprezintă cota de impozitare a profitului. Astfel,

în cazul unei bănci din România (T = 16%), pierderea efectivă este de 0,84 mln lei, în timp ce

pentru ţări cu rate mai mari de impozitare (de exemplu T = 30%), pierderea efectivă se reduce şi

ea (0,7 mln lei). La fel ca şi în cazul cheltuielilor cu amortizarea, cheltuielile cu provizioanele

sunt cheltuieli nemonetare, adică nu implică ieşiri de numerar (plăţi) din firmă ci doar

diminuarea profitului brut (vezi detalii privind fluxul de numerar din activitatea de exploatare,

în cadrul „Situaţiei individuale a fluxurilor de trezorerie”).

O categorie aparte în cadrul acestui post o constituie creditele neperformante, adică acele

credite pentru care se înregistrează restanţe mai mari de 90 de zile. Evident, o rată mai ridicată a

creditelor neperformante comparativ cu media (mediana) sectorului indică o calitate mai redusă

a portofoliului de credite. În situaţia în care întârzierile la plată continuă să se mărească se pune

problema constituirii de provizioane în mod treptat (5%, 20%, 50%, 100%). Banca poate decide

16 Băncile contabilizează separat ajustările pentru depreciere identificate la nivel individual de cele de la nivelul

grupurilor de active.

32

derecunoaşterea unui activ depreciat fie prin radiere, fie prin înregistrarea în afara bilanţului. De

altfel, pentru creditele cu un serviciu al datoriei mai mare de 360 de zile şi integral acoperite

prin provizioane (100%), BNR recomandă scoaterea în afara bilanţului. În cazul acestor credite-

pierdere, este foarte important gradul de acoperire cu garanţii reale (ipoteci – proprietăţi

imobiliare, garanţii reale mobiliare) ca sursă de recuperare a sumelor nerecuperate.

◼ Imobilizări corporale şi necorporale

Ca şi în cazul firmelor nefinanciare, imobilizările corporale sunt formate în cea

mai mare parte din terenurile, clădirile, mijloacele fixe şi echipamentele

necesare desfăşurării activităţii băncii. Imobilizările corporale sunt raportate la

valoare reevaluată mai puţin amortizarea acumulată şi eventualele provizioane

pentru deprecierea valorii. În cazul în care banca efectuează cheltuieli de

investiţii în imobilizări corporale, valoarea acestora este capitalizată17

(transformată într-un element de activ), putând fi supusă şi ea amortizării. De

regulă, imobilizările necorporale au o pondere mai redusă conţinând cu precădere licenţe pentru

diversele aplicaţii informatice şi eventualul goodwill.

◼ Investiţii în participaţii

(fostul post: „Participaţii şi părţi în cadrul societăţilor comerciale legate”)

În această categorie sunt înregistrate investiţiile care nu au neapărat ca scop

obţinerea unui profit pe termen scurt din activitatea de tranzacţionare, aceste

plasamente având mai degrabă caracter de imobilizări financiare. Un prim

exemplu ar fi participaţiile băncilor în cadrul instituţiilor parabancare precum

Transfond, Centrala Riscului de Credit (fosta CRB) sau Biroul de Credit. În

acest caz, primează apartenenţa ca membru-acţionar în cadrul unor instituţii

importante ale sistemului bancar, mai degrabă decât un interes investiţional

direct. Un alt exemplu ar fi reţeaua de filiale sau societăţi comerciale legate pe care o bancă o

dezvoltă pentru a-şi internaliza o paletă mai largă de servicii financiare.

În principal, este vorba despre societăţi care oferă produse şi servicii financiare de sine-

stătătoare sau conexe:

▪ asigurare şi reasigurare: pe lângă produsele clasice precum asigurările de viaţă, sănătate sau

pentru protecţia diferitelor bunuri, se insistă pe deservirea activităţii de creditare a băncii-

mamă: asigurări de viaţă pentru debitori, asigurarea garanţiilor imobiliare şi mobiliare

asociate creditului sau asigurarea riscului de credit (de exemplu riscul ca debitorul să devină

şomer sau să piardă o cotă semnificativă din veniturile curente).

▪ leasing financiar: probabil forma preferată de achiziţionare a autovehiculelor, leasingul

financiar a ieşit din sfera exclusivă a firmelor specializate, băncile dezvoltându-şi divizii

puternice pe acest segment de activitate. Din punct de vedere tehnic, contractele de leasing

financiar sunt asimilate creditelor.

▪ intermediere pe pieţele bursiere: persoanele sau firmele care doresc să investească

(speculeze, „joace”) la bursă trebuie să-şi deschidă un cont la una din societăţile de brokeraj

de pe piaţă (în România, SSIF – societăţi de servicii de investiţii financiare sunt membre ale

Bursei de Valori din Bucureşti). În cazul băncilor, filialele de acest tip poartă cel mai adesea

titulatura de „Securities” şi se adresează investitorilor care doresc să-şi gestioneze singuri sau

cu foarte puţin ajutor plasamentele.

▪ fonduri de investiţii: pentru investitorii care din diferite motive nu vor să se ocupe de

managementul propriilor plasamente, există posibilitatea de a cumpăra unităţi de fond în

cadrul fondurilor de investiţii oferite şi gestionate de către bănci. În funcţie de nivelul de risc

17 Un exemplu similar este capitalizarea cheltuielilor cu cercetarea-dezvoltarea (R&D) în cazul firmelor din

domeniul farmaceutic, biotehnologii etc; vezi conceptul de research asset.

33

vizat, oferta cuprinde fonduri de acţiuni, de obligaţiuni, mixte sau combinaţii de instrumente

financiare specializate de pe pieţele străine. Titulatură ataşată acestui tip de firme este „Asset

Management”.

▪ microfinanţare: pentru creditele de mică valoare (de exemplu, cele destinate achiziţionării de

electrocasnice) este mult mai rentabil pentru bancă să le gestioneze separat, din cauza

caracteristicilor acestora: sume mici, risc redus, efort de procesare relativ redus. Este vorba

despre companii de microfinanţare reunite sub cupola IFN.

▪ închiriere bunuri imobiliare: se referă de regulă la contractele de leasing operaţional prin

care băncile împrumută clienţilor bunuri mobile sau dreptul de folosire a unor imobile.

Nevoia înfiinţării unor astfel de societăţi a venit şi din restricţiile băncilor de a derula afaceri

specifice dezvoltatorilor imobiliari.

▪ oferte de pensii private: pentru a exploata piaţa pensiilor private (pilonul III), băncile şi-au

dezvoltat divizii specializate.

▪ consultanţă economico-financiară: servicii oferite clienţilor cu preponderenţă în cazul

operaţiunilor mai complexe (investiţii majore, fuziuni şi achiziţii, optimizare fiscală).

▪ evaluare active reale şi financiare: în special în cazul creditelor imobiliare este necesară o

evaluare pertinentă a garanţiilor aduse de clienţii debitori. Dacă frecvenţa şi volumul acestui

tip de creditare este suficient de mare, banca poate să-şi dezvolte o societate specializată.

Modelul de afaceri caracteristic băncilor universale a fost adoptat relativ repede şi de către

marile bănci comerciale din România. Astfel, acestea şi-au constituit firme specializate pe

oferirea de servicii din lista prezentată mai sus pentru a evita redirecţionarea clienţilor către alte

instituţii financiare. Banca mamă, împreună cu filialele şi firmele specializate la care deţine

controlul prin participaţii ce tind de regulă spre 100% operează în spiritul unui holding

financiar.

Exemplu – Avantajele băncilor universale

Să luăm exemplul unui salariat al băncii, angajat recent, care plănuieşte achiziţionarea unui

apartament şi a unui autoturism. Cel mai adesea, banca oferă salariaţilor proprii anumite

facilităţi sau condiţii avantajoase la contractarea creditelor. Prin urmare, salariatul accesează un

credit imobiliar (ipotecar) pe o perioadă de 25 de ani, urmând ca rata lunară corespunzătoare să-

i fie reţinută în mod automat de către bancă din salariul net. Pentru cumpărarea în leasing a unui

autoturism, există toate şansele ca salariatul să apeleze la o firmă specializată afiliată băncii.

Astfel, şi rata lunară aferentă contractului de leasing va ajunge în mod indirect tot la bancă.

Eventualele produse de asigurare (a apartamentului şi autoturismului, de viaţă şi sănătate, pensii

private) vor fi cumpărate tot de la o subsidiară a grupului bancar. În fine, să presupunem că

acelaşi salariat aplică şi pentru un card de credit (sau un descoperit de cont pentru cardul de

credit) pentru finanţarea parţială a cheltuielilor de consum.

În special pentru un debutant, este foarte probabil ca toate aceste rate în contul creditelor

contractate să depăşească salariul net încasat de la bancă. În concluzie, întregul salariu pe care

banca îl plăteşte angajatului se întoarce în mod direct şi indirect în activele, veniturile şi profitul

acesteia.

◼ Alte active

Acest post cuprinde elemente care nu se regăsesc în posturile anterioare precum: sume în curs

de decontare, stocuri, cheltuieli în avans, debitori diverşi, valori primite la încasare.

34

II. Datoriile şi capitalurile proprii

Şi în cazul pasivelor bancare, ierarhizarea posturilor este inversată comparativ cu firmele

nefinanciare: mai întâi sunt nominalizate datoriile şi ulterior capitalurile proprii. Caracteristic

băncilor este şi o pondere mult mai mare a datoriilor raportate la capitalurile proprii, adică un

nivel ridicat al levierului financiar. Datoriile se regăsesc sub două forme principale: depozitele

clienţilor şi împrumuturile contractate de bancă.

◼ Depozite de la bănci, depozite de la clienţi

(fostul post: „Datorii privind clientela financiară şi nefinanciară”)

În această categorie se regăsesc sumele depuse de clienţi în conturi curente,

depozite la vedere (conturi de economii), depozite la termen şi depozite

colaterale. Ponderea cea mai mare corespunde depozitelor la termen (bonifică

dobândă) urmate de conturile curente (de regulă, fără dobândă). În funcţie de

poziţionarea pe piaţă a băncii, majoritatea depunerilor pot să provină de la

persoanele fizice (bănci orientate spre retail) sau juridice.

Pentru băncile comerciale, categoria depozitelor reprezintă sursa tradiţională de capital. Pentru

băncile orientate mai mult spre piaţa de capital (bănci de investiţii, bănci ipotecare), depozitele

reprezintă o sursă secundară de capital, uneori fiind chiar neglijabilă. În general, băncile de talie

mică, cu acţiune locală sau regională, se bazează pe atragerea de resurse sub forma depunerilor

clienţilor şi mai puţin pe împrumuturi de la alte instituţii financiare.

◼ Împrumuturi de la bănci şi alte instituţii financiare

(fostul post: „Datorii privind instituţiile de credit”)

Dinamica comportamentului de economisire şi consum din rândul clienţilor

băncii face ca volumul depunerilor să aibă o evoluţie relativ volatilă. De

exemplu, în momentul în care rata dobânzii este redusă în economie, scade şi

interesul deţinătorilor de economii de ale păstra sub forma depozitelor bancare.

În funcţie de alternativele existente pe piaţă, economiile se pot îndrepta spre

fonduri de investiţii, produse de asigurare, obligaţiuni guvernamentale sau

corporative, acţiuni, investiţii imobiliare. Pentru a compensa astfel de reduceri

în volumul depunerilor, băncile recurg la împrumuturi de la alte bănci, în special sub forma

tranzacţiilor de tip repo. De regulă, se apelează la băncile locale, împrumuturile fiind în moneda

naţională. În cazul băncilor deţinute de grupuri bancare mari din străinătate, apar şi împrumuturi

de la bănci din străinătate, cel mai adesea denominate în euro sau dolari americani. Pentru

acestea din urmă, rata dobânzii este bazată pe ratele de referinţă specifice, Euribor 6M respectiv

Libor 6M.

Băncile de talie mare preferă acest tip de finanţare pentru mai multe motive.

În primul rând, se evită relaţiile contractuale cu un număr foarte mare de

deponenţi de talie mică, care preferă maturităţile pe termen scurt (1M, 3M) şi

care au adesea un comportament imprevizibil. În schimb, în cazul

împrumuturilor, fondurile sunt atrase pe perioade mai lungi şi de la un număr

redus de bănci. În al doilea rând, pentru depozitele atrase, băncile sunt obligate

să constituie rezerve minime obligatorii în contul curent de la banca centrală.

Imobilizarea acestor resurse reduce semnificativ randamentul global pe care îl pot obţine

băncile. În cazul împrumuturilor, nu există obligativitatea constituirii acestor rezerve, fondurile

atrase rămânând în totalitate la dispoziţia băncii. În al treilea rând, împrumuturile nu atrag după

ele obligativitatea contribuţiilor la fondul de garantare a depozitelor.

Principalul dezavantaj al finanţării pe baza împrumuturilor interbancare devine vizibil mai

ales atunci când pieţele financiare se confruntă cu perioade de incertitudine şi volatilitate

accentuate. În astfel de condiţii, se pot manifesta şi crize de lichiditate de intensităţi diferite,

ocazie cu care băncile devin mult mai precaute în a acorda împrumuturi altor bănci. Un exces de

35

cerere de fonduri poate conduce la creşteri substanţiale ale ratei dobânzii, astfel că o bancă cu

nevoi de refinanţare urgente va trebui să accepte o reducere a marjei sale de profit (din cauza

unui cost mai ridicat al resurselor atrase) doar pentru a accesa fondurile de care are nevoie. În

situaţii extreme, este posibil ca nici măcar băncile foarte mari să nu mai deţină lichidităţile

necesare creditării interbancare. În astfel de situaţii, băncile pot apela la împrumuturile băncii

centrale, în calitate de creditor de ultimă instanţă.

Observăm astfel că în cazul băncilor care se bazează în special pe împrumuturi de la alte

bănci devine foarte importantă reputaţia şi imaginea sa în piaţă. În funcţie de ratingul de credit

al băncii, aşa cum este el perceput în sistemul bancar, variază şi costul creditului sau chiar

obţinerea acestuia în situaţii de criză. În general, se apreciază că pe măsură ce o bancă depinde

mai mult de refinanţarea împrumuturilor pe termene scurte, creşte riscul ca într-o criză de

lichiditate ea să devină insolvabilă.

◼ Alte datorii subordonate

În cazul în care o firmă intră în faliment, nu toţi creditorii ei au aceeaşi

prioritate în cadrul mesei credale. Pentru sumele rezultate din valorificarea

activelor firmei, toţi creditorii au însă prioritate în faţa acţionarilor, care pot să-

şi recupereze investiţia făcută doar în momentul în care toate obligaţiile firmei

(faţă de salariaţi, stat, bănci, obligatari) au fost achitate. Şi în cadrul creditorilor

se disting mai multe nivele de prioritate. Termenul de „datorie subordonată” se

referă la formele de datorie cu o prioritate mai mică comparativ cu datoria

normală. Cu alte cuvinte, drepturile deţinătorilor unor astfel de datorii (de regulă, obligaţiuni)

sunt subordonate deţinătorilor datoriei cu prioritate mai mare (numită şi senior debt). Din acest

motiv, datoria subordonată are un grad de risc mai ridicat pentru deţinătorii ei, motiv pentru

care şi rentabilitatea cerută (aşteptată, expected return) de aceştia este mai ridicată. În plus,

odată deveniţi creditori, deţinătorii datoriei subordonate monitorizează în permanenţa expunerea

la risc a băncii tot din cauza priorităţii redus eîn cazul unui faliment.

Băncile sunt printre cei mai importanţi emitenţi de datorie subordonată, în special băncile

care practică securitizarea propriilor portofolii de credite (de regulă, cele ipotecare). Frecvent,

băncile contractează datorie subordonată prin emiterea de obligaţiuni convertibile în acţiuni.

Ţinând cont că sumele astfel împrumutate nu vor fi rambursate în mod propriu-zis prin plăţi în

numerar, ele sunt considerate ca un hibrid între datorie şi capitaluri proprii. Un alt caz de datorie

subordonată este şi datoria perpetuă, adică cea care nu are specificată o maturitate precisă.

Astfel, banca plăteşte dobândă creditorului până în momentul răscumpărării datoriei, cel mai

adesea sub formă de obligaţiuni. Fără o maturitate precisă, şi în acest caz putem vorbi despre un

hibrid datorie-capitaluri proprii. De altfel, în calculul indicatorilor de adecvare a capitalului,

datoria subordonată este considerată drept capital propriu de rang secund (tier 2 capital).

◼ Capitaluri proprii – fonduri proprii

Capitalurile proprii (equity) se referă la resursele aflate la dispoziţia băncii pe

termen lung (nelimitat), asupra cărora nu există obligaţii de rambursare. Aceste

resurse se formează pe baza majorărilor de capital cu aport în numerar (prin

subscrierile acţionarilor) respectiv prin capitalizarea profiturilor. Comparativ cu

firmele nebancare, ponderea capitalurilor proprii în activul total al băncilor este

mult mai mică; dacă în primul caz o valoarea medie estimată ar fi de 50%,

pentru bănci vorbim despre procente în intervalul 8%-15%. Din acest motiv,

băncile sunt foarte vulnerabile la deteriorări ale riscului de credit: rate relativ mici ale creditelor

neperformante de 10%-15% pot genera pierderi financiare suficient ca să erodeze complet

capitalul propriu al băncii. În urma crizei financiare declanşată în 2007-2008, această

vulnerabilitate a condus la falimentul multor instituţii de credit. Ca urmare, reglementarea

36

bancară post-criză este caracterizată de impunerea unor rate de adecvare a capitalului mai

stricte, adică de creşterea ponderii capitalului propriu în activul băncii în funcţie de gradul de

risc al plasamentelor făcute de bancă.

Capitalurile proprii sunt formate din capital social, prime de capital, rezultat

reportat, rezerva din reevaluare şi alte rezerve: rezerva statutară şi rezerva pentru

riscuri bancare generale. Rezerva statutară este alimentată prin transferuri anuale

de 5% din profitul net a băncii până în momentul în care rezerva ajunge la un

nivel de 20% din capitalul social al băncii. Deoarece alimentările se fac din

profitul net, banca nu are niciun interes de a acumula rezerve statutare peste

nivelul menţionat. În cazul rezervei pentru riscurile bancare generale, prelevările

se fac din profitul brut, prin aplicarea unei cote de 1% la valoarea activelor riscante (purtătoare

de riscuri bancare specifice). În cazul băncilor, se foloseşte şi noţiunea de „fonduri proprii” ca şi

o extindere a capitalurilor proprii, prin adăugarea datoriei subordonate.

◼ Elemente în afara bilanţului

În cazul firmelor nefinanciare, activităţile din sfera extrabilanţieră sunt

marginale luând forma contractelor de închiriere sau leasing. În cazul băncilor,

există mai multe activităţi specifice a căror efecte nu pot fi încadrate precis nici

ca active, nici ca datorii. Să analizăm de exemplu cardurile de credit. Pe baza

unei evaluări prealabile, banca aprobă clientului un plafon maxim de creditare.

Acesta poate fi stabilit ca şi multiplu al venitului lunar mediu obţinut de

solicitant (5-10 salarii nete). Aprobarea creditului nu înseamnă însă că suma

respectivă ajunge automat în contul clientului deoarece acesta nu este obligat să acceseze

creditul imediat. Modul de folosire a limitei de credit aprobate rămâne la discreţia clientului

însă banca trebuie să fie pregătită oricând18 să furnizeze fondurile respective. Acest angajament

al băncii ar putea fi clasat ca şi un credit acordat clientului însă valoarea creanţei nu este certă

cât timp clientul nu foloseşte facilitatea de credit. Din acest motiv, plafonul de credit neutilizat

este evidenţiat extrabilanţier.

Enumerăm principalele produse care generează efecte extrabilanţiere, regăsite în terminologia

bancară în categoria „datorii contingente şi angajamente”:

▪ scrisoarea de garanţie bancară;

▪ angajamente privind creditele (linia de credit, cardul de credit);

▪ contractele futures şi opţiunile pe rata dobânzii;

▪ contracte de swap pe rata dobânzii;

▪ contracte pe cursul de schimb.

În cazul produselor financiare derivate (contracte futures şi opţiuni, forward, swap), profitul

băncii este incert până la momentul scadenţei contractelor. Mai mult, în cazul opţiunilor, nici

măcar nu este sigur dacă banca îşi va exercita efectiv expunerile corespunzătoare. În special în

cazul băncilor comerciale mari sau a celor de investiţii, portofoliile de produse financiare

derivate înregistrează valori mari putând să influenţeze substanţial rezultatul financiar fără a

apărea în mod propriu-zis în activele bilanţiere. În anumite cazuri, băncile au folosit caracterul

ambiguu al unor operaţiuni pentru a scoate în afara bilanţului operaţiuni pur speculative care nu

figurau în lista activităţilor normale ale băncii. Astfel, este mult mai comod pentru managerii

18 Majoritatea băncilor oferă carduri de credit care pot fi folosite oriunde în lume pentru efectuarea de plăţi prin

simpla conversia a monedei în care a fost emis în valuta locală. Dacă într-o dumincă dimineaţa un client român

constată că factura pentru cazarea sa la un hotel din străinătate a depăşit orice aşteptări, el poate „să facă rost” de

dolari chiar dacă în Cluj-Napoca banca emitentă a cardului este închisă la acea oră.

37

băncilor să ascundă operaţiuni foarte riscante faţă de supraveghetorul bancar, analişti şi

investitori. Produsele financiare derivate au fost dezvoltate iniţial ca soluţii de management al

riscului, fiind de altfel indispensabile unui management performant. Însă folosite în acest scop,

ele nu puteau creşte în mod direct profiturile băncilor astfel încât au început să fie folosite pe

scară largă pentru speculaţii. Cu alte cuvinte, nu mai exista un interes real de protejat ci doar o

dispoziţie de a paria pe evoluţiile diverselor active financiare (cursuri de schimb, ratele

dobânzii, acţiuni, risc de ţară etc).

Speculaţia bursieră manifestată prin tranzacţionarea activă a titlurilor

financiare reprezintă un comportament normal în industria fondurilor de

investiţii. Datorită competiţiei pentru atragerea fondurilor de la investitori,

aceste fonduri sunt interesate de obţinerea unor rentabilităţi ajustate la risc cât

mai ridicate. Implementarea unor strategii investiţionale cu un grad ridicat de

risc este cu atât mai normală în cazul fondurilor exclusiv orientate spre

tranzacţionarea în marjă (de exemplu, o mare parte din fondurile de hedge).

Însă în astfel de cazuri, clienţi care cumpără unităţile de fond sunt conştienţi de la început de

riscul ridicat la care este expus capitalul investit, dar îl acceptă din dorinţa obţinerii unor

rentabilităţi superioare. Cu alte cuvinte, nici nu se pune problema garantării unei rentabilităţi

minime pentru investitor, capitalul putând fi de altfel pierdut integral. Situaţia este diferită în

cazul băncilor comerciale deoarece majoritatea resurselor financiare ale acestora sunt depozite

pe termen scurt ale populaţiei şi firmelor. Acestea sunt prin definiţie plasamente cu risc minim

intrând şi sub incidenţa fondurilor de garantare iar deponenţii le percep ca atare.

Prin urmare, în cazul băncilor nu este recomandată a supradimensionare a portofoliului de

active financiare deţinute în scop speculativ. Este vorba în special de instrumentele financiare

derivate care nu figurează în activul băncii dar îi pot influenţa substanţial profitabilitatea şi

sovabilitatea din extra-bilanţ. Cât timp activitatea de bază este atragerea de depozite şi

acordarea de credite, este oarecum impropriu de exemplu ca majoritatea profitului băncii să

provină din activitatea speculativă. Mai mult, există oricând posibilitatea ca aceste profituri

speculative să se transforme în pierderi. În general, dacă profitul unei bănci (de regulă se

foloseşte „profitul net pe acţiune”, EPS) este caracterizat în timp de o volatilitate peste medie

(măsurată cel mai adesea prin „abaterea medie pătratică”, σ - standard deviation), atât acţionarii

cât şi investitorii din piaţă vor penaliza acest comportament prin creşterea rentabilităţii cerute.

Acest lucru este echivalent cu scăderea preţului pentru acţiunea băncii, deci cu scăderea valorii

de piaţă a acesteia.

38

Unitatea de curs 1.4

Performanţa în activitatea bancară

Cuvinte cheie: Venituri şi cheltuieli din dobânzi, Venituri şi cheltuieli din

comisioane, Cheltuieli nete cu ajustările de depreciere pentru active,

Marja netă din dobânzi, Marja netă operațională, Rentabilitatea

activelor, Rentabilitatea financiară.

În general, obiectivul final al unei firme se subscrie conceptului de maximizare a valorii de

piaţă scop spre care se înaintează fie pe direcţia creşterii profitabilităţii, fie pe direcţia reducerii

(controlul creşterii) riscurilor, fie pe amândouă. Astfel, profitabilitatea şi riscurile conduc la

conceptul mai larg de performanţă care poate fi exprimat şi ca maximizare a profitabilităţii pe

unitate de risc asumat. În cazul particular în care banca este cotată la bursă, evoluţia ei fiind

astfel urmărită îndeaproape de analiştii financiari, valoarea de piaţă va reflecta tocmai dinamica

performanţei, adică rezultatele obţinute vor fi analizate în contextul nivelului de risc asumat şi

performanţa celorlalţi competitori.

Dacă în cazul profitabilităţii evaluarea poate fi făcută relativ uşor cu ajutorul unor indicatori

generali acceptaţi, în cazul riscurilor există dificultăţi legate de diferitele opinii privind sursa şi

sfera de cuprindere a riscului. Datorită particularităţilor ce privesc obiectul lor de activitate,

băncile sunt agenţi economici a căror activitate implică o serie de riscuri specifice, cu un impact

mult mai mare decât în cazul celorlalţi agenţi economici. Mai mult, manifestarea unui risc în

cadrul unei bănci poate influenţa manifestarea aceluiaşi tip de risc sau a altora în cadrul altor

bănci în perioade de criză conducând la aşa-numita contaminare (sau contagiune). În ciuda

profitabilităţii foarte ridicate raportate de anumite bănci de investiţii şi comerciale, accentuarea

riscului de lichiditate şi de credit din contextul crizei financiare 2007-2008 împreună cu

asumarea unor riscuri prea mari au condus la intrarea în incapacitate de plată şi faliment a

acestor instituţii.

I. Veniturile şi cheltuielile băncii

Aşa după cum bilanţul (poziţia financiară) reflectă structura resurselor şi a plasamentelor băncii,

contul de profit şi pierdere identifică sursele de venituri şi destinaţia cheltuielilor. Mai mult,

valorile din contul de profit şi pierdere sunt legate de evoluţia celor din bilanţ deoarece

veniturile sunt generate în funcţie de structura plasamentelor (credite, investiţii) iar mare parte

din cheltuieli sunt generate de pasive precum depozitele atrase şi împrumuturile băncii.

Tradiţional vorbind, pentru băncile comerciale principala sursă de venituri a

constituit-o activitatea de creditare prin intermediul dobânzilor percepute şi a

comisioanelor ataşate. Suplimentar, banca încasează şi comisioane (taxe) din

activitatea de transferuri, plăţi, diferite servicii precum scrisorile de credit,

gestiunea contului curent, carduri emise etc. Iniţial, veniturile şi cheltuielile din

activitatea de pe pieţele financiare au avut o contribuţie marginală, aceasta până

când tranzacţiile iniţiate din raţiuni de acoperire a riscului (hedging) au fost

depăşite de cele pur speculative.

39

Este de reţinut că băncile îşi gestionează sursele şi plasamentele de capitaluri

conform cu strategia urmărită de management şi acţionari astfel că în momentul

în care acţionarii impun ţinte de profit foarte ridicate nu este neapărat de

condamnat echipa de conducere care deplaseză activele băncii în zona de risc

ridicat. Practic fiecare bancă se poziţionează pe piaţă în ceea ce priveşte oferta

de servicii în funcţie de limitele sau restricţiile impuse de către acţionariat.

De multe ori se accentuează prea mult componenta profitabilităţii cu mai puţine accente pe

partea de riscuri, discuţiile concentrându-se cu prioritate în jurul căilor de creştere a profitului.

În momentul în care o bancă se deplaseză semnificativ în sectorul plasamentelor riscante

(credite de calitate inferioară, investiţii speculative în instrumente financiare derivate etc) iar

ciclul economic favorizează aceste poziţii deschise, profitabilitatea obţinută va determina pe

acţionarii altor bănci să ceară şi ei mai mult de la propriile echipe manageriale. În acest mod,

mai devreme sau mai târziu, întreg sistemul bancar va adopta poziţii mai riscante tocmai din

cauza urmăririi unilaterale a profitabilităţii. Nu ar trebui să ignorăm şi faptul că o dinamică

pozitivă a profitabilităţii se poate obţine şi prin concentrarea asupra controlului cheltuielilor, de

la costul capitalului împrumutat la cheltuielile de funcţionare (salarii, cheltuieli fixe de

exploatare, promovare etc).

Pentru o mai bună fixare a noţiunilor, în Tabelul de mai jos redăm sintetic elementele

contului de profit şi pierdere în cazul băncilor comerciale din România.

◼ Venituri şi cheltuieli din dobânzi

Băncile obţin dobânzi în principal pe baza portofoliului de credite şi avansuri

acordate clienţilor respectiv a titlurilor de valoare deţinute (obligaţiuni

guvernamentale şi private, acţiuni). Conjunctural, plasamentele şi conturile

curente la alte bănci pot genera şi ele venituri din dobânzi semnificative. În

mod analog, cheltuielile cu dobânzile sunt generate în special de depozitele

atrase de la clienţi şi de împrumuturile de la alte bănci. Nivelul dobânzii

percepute de către bancă nu este în controlul acesteia, ea adoptând nivelele

medii de pe piaţă (price taker). În schimb, banca poate alege să crediteze cu preponderenţă

clienţii mai riscanţi pentru care dobânzile percepute sunt mai ridicate. În perioadele de

recesiune băncile preferă să plaseze resursele în titluri de stat datorită nivelului de risc redus şi a

fluxului stabil de venituri din dobânzi. În cazul băncilor comerciale, majoritatea resurselor

provin din depozitele şi conturile curente ale clienţilor, sume pentru care banca bonifică diferite

rate de dobânzi.

◼ Venituri şi cheltuieli din comisioane

Sub această titulatură generică sunt incluse toate tipurile de comisioane

(acordarea de credite, gestiune carduri, transferuri şi viramente, angajamente –

linii de credit, scrisori de garanţie) dar şi veniturile din servicii bancare speciale

(administrarea numerarului – cash management, brokeraj, consultanţă şi

planificare financiară, servicii bancare de investiţii, private banking şi gestiune

fiduciară). În ultimii ani, ponderea acestei categorii de venituri înregistrează o

tendinţă de creştere şi datorită faptului că băncile au deviat o parte din costul

creditelor dinspre dobânzi în sfera comisioanelor. Veniturile din comisioane depind şi ele de

faza ciclului economic (dar într-o măsură mai mică decât veniturile din dobânzi) deoarece în

perioadele de expansiune şi boom volumul plăţilor, a efectelor de comerţ şi a consultanţei

financiare cresc.

40

Tabel nr. 3

Contul de profit şi pierdere în cazul băncilor comerciale (sinteză)

Element Formulă de calcul

1. Venituri din dobânzi

2. Cheltuieli cu dobânzile

3. Venituri nete din dobânzi 1 - 2

4. Venituri din speze şi comisioane

5. Cheltuieli cu speze şi comisioane

6. Venituri nete din speze şi comisioane 4 - 5

7. Venit net din tranzacţionare

8. Câştig net din vânzarea instrumentelor financiare AFS 1)

9. Contribuţia la FGDB 2)

10. Alte venituri din exploatare

11. Venituri operaţionale 3 + 6 + (7 + 8 + 9 +10)

12. Cheltuieli cu provizioanele 3)

13. Cheltuieli cu personalul

14. Cheltuieli cu amortizarea

15. Alte cheltuieli operaţionale

16. Cheltuieli operaţionale 12 + 13 + 14 + 15

17. Profitul înainte de impozitare 11 - 16

18. Cheltuiala cu impozitul pe profit

19. Profitul exerciţiului financiar 17 - 18

Note: 1) AFS – disponibile pentru vânzare; 2) FGDB – Fondul de Garantare a Depozitelor în

Sistemul Bancar; 3) denumirea tehnică completă – „Cheltuieli nete cu ajustările de depreciere

pentru active, alte datorii şi angajamente de creditare”

◼ Venitul net din tranzacţionare

Venitul net din tranzacţionare este dat de diferenţa dintre câştigul şi pierderea

generate de activele şi datoriile tranzacţionabile, inclusiv modificările de

valoare justă (de piaţă) realizate şi nerealizate. Mai precis este vorba despre: 1)

venituri nete din tranzacţiile de schimb valutar (de obicei, cea mai mare

componentă; ea include câştigurile/pierderile realizate şi nerealizate din

contractele spot şi forward); 2) venituri nete din active financiare AFS; 3)

venituri nete din reevaluarea activelor şi datoriilor în valută.

◼ Câştigul net din vânzarea instrumentelor financiare AFS

(fost: Profit sau pierdere din activitatea financiară)

Reprezintă diferenţa dintre câştigurile şi pierderile din tranzacţionarea

instrumentelor financiare AFS, elemente recunoscute ca atare în contul de

profit şi pierdere doar la momentul vânzării. Câştigul (pierderea) este diferenţa

între preţul de vânzare şi valoarea contabilă (costul amortizat) al

instrumentelor. În acest context, prin activitate financiară înţelegem

operaţiunile băncii pe pieţele valutare şi bursele de valori/mărfuri care nu sunt

legate în mod direct de produsele şi serviciile oferite direct clienţilor. Pe lângă

tranzacţiile generate de necesităţile de acoperire a riscurilor (de curs de schimb, rată a dobânzii,

de piaţă), băncile se antrenează şi în operaţiuni de gestiune a trezoreriei clienţilor (cash

management) care implică luarea de poziţii speculative pe aceste pieţe. Finalitatea financiară a

acestor operaţiuni constă în câştig sau pierdere contând mai puţin valoarea în sine a

contractelor. Din acest motiv, în contul de profit şi pierdere se raportează doar rezultatul net al

acestora.

41

◼ Cheltuieli nete cu ajustările de depreciere pentru active

(sau: Cheltuieli cu provizioanele pentru riscul de credit)

Se consideră că un activ financiar (sau un grup de active) este depreciat şi

generează pierderi din depreciere dacă există indicii obiective privind

deprecierea ca rezultat al unor evenimente apărute după recunoaşterea iniţială a

activului (eveniment generator de pierderi). Astfel, pierderile aşteptate ca

urmare a unor evenimente viitoare, oricât de probabile ar fi acestea, nu sunt

recunoscute.

Redăm mai jos câteva exemple de evenimente generatoare de pierderi:

▪ dificultăţi financiare semnificative ale debitorului rezultate din analiza actualizată a

bonităţii;

▪ încălcări ale prevederilor din contractul de credit, în special întârzieri la plata

principalului sau a dobânzilor datorate băncii (schimbări nefavorabile în

comportamentul de plată);

▪ necesitatea băncii de a rescadenţa sumele de plată ca urmare a situaţiei financiare

precare a debitorului;

▪ existenţa unor indicii cum că debitorul urmează să intre în reorganizare financiară sau

faliment (condiţii economice naţionale sau locale).

Cheltuielile cu provizionale pentru riscul de credit reprezintă o particularitate a băncilor

deoarece activitatea lor de bază (creditarea) pune în mod continuu problema riscului de credit,

deci a nerecuperării resurselor împrumutate. Aceste cheltuieli fac parte din categoria

cheltuielilor nemonetare (alături de cheltuielile cu amortizarea) şi deci nu implică ieşiri efective

de fonduri din bancă (cheltuială apare doar contabil, „pe hârtie”). În plus, ele sunt cheltuieli

deductibile asigurând băncilor posibilitatea de a ajusta preventiv profitul dar şi valoarea

creanţelor atunci când indicatorii sugerează o probabilitate ridicată a realizării riscului de credit.

Ca şi orice provizion, dacă acest risc nu se realizează, sumele sunt înregistrate ca şi venituri din

provizioane. În cazul băncilor din România, pentru cheltuieli şi venituri din provizioane pentru

riscul de credit se folosesc adesea şi termenii de „Corecţii privind valoarea creanţelor ...”

respectiv „Reluări din corecţii privind ...”.

În perioada 2009-2011, multe titluri din presa economică-financiară

subliniau faptul că „provizioanele au mâncat din profitul băncii X”. Aceasta se

traduce printr-o creştere a riscului de credit cu care se confruntau băncile,

creştere care le-a obligat să ajusteze negativ profitul perioadei curente prin

înregistrarea masivă de cheltuieli cu provizioanele. Desigur, acţionarii băncilor

nu sunt deloc încântaţi de faptul că printr-o simplă operaţie contabilă ratele lor

de rentabilitate se reduc semnificativ.

Nivelul provizioanelor pentru riscul de credit reprezintă şi o chestiune fiscală. În România se

foloseşte metoda încadrării creditelor în cele cinci categorii de risc (A - standard, B – în

observaţie, C – substandard, D - îndoielnic, E - pierdere), procentul de provizionare variind în

cadrul acestor categorii. De regulă avem 0% (A), 5% (B), 20% (C), 50% (D) şi 100% (E). În

alte abordări, de exemplu SUA, se merge pe aşa-numita metodă istorică (experience) după care

valoarea deductibilă a provizioanelor se calculează ca şi produs între 1) raportul mediu dintre

sumele nerecuperate şi total credite, calculat pe baza ultimilor şase ani, şi 2) valoarea curentă a

creditelor.

42

◼ Cheltuieli cu personalul

Ca orice agent economic şi băncile întrebuinţează munca şi capitalul ca şi

factori de producţie iar derularea activităţilor curente presupune o structură de

cheltuieli relativ clasică. Ponderea cea mai mare o constituie cheltuielile cu

personalul concretizate în salarii şi prime brute respectiv contribuţiile la

fondurile sociale şi de sănătate aferente. Un mod simplist dar totuşi relevant de

comparare a productivităţii muncii între diferite bănci este raportarea

veniturilor operaţionale totale la numărul mediu de angajaţi. Forţa de muncă a

băncilor variază mult în funcţie de faza ciclului economic, cu angajări extinse în perioadele

dinamice ale creditului şi repoziţionări atunci când piaţa se contractă. În perioada 2005-2008

majoritatea băncilor s-au angajat în competiţia de a ajunge cât mai aproape de clienţi, prin

dezvoltarea într-un ritm accelerat a reţelei teritoriale. Acest proces a crescut substanţial cererea

de personal bancar.

Pe lângă drepturile salariale obişnuite, băncile, în special cele listate la bursă, decid

acordarea de acţiuni salariaţilor şi administratorilor, ca o modalitate de fidelizare şi cointeresare

a acestora în direcţia creşterii valorii de piaţă (capitalizării bursiere) a băncii. De exemplu,

atunci când banca realizează o majorare de capital social prin încorporarea rezervelor şi a

primelor de capital (operaţiunea mai este cunoscută şi sub denumirea de „acordare de acţiuni

gratuite” sau „dividende sub formă de acţiuni”19), o parte din acţiunile nou emise sunt

repartizate salariaţilor şi administratorilor. Criteriile de repartizare pot consta în anumiţi

indicatori de performanţă sau proporţional cu salariile încasate în anul precedent. O altă soluţie

pentru procurarea acţiunilor destinate bonusurilor poate fi şi răscumpărarea de acţiuni de pe

piaţă.

◼ Alte cheltuieli operaţionale

Ponderea principală o reprezintă cheltuielile de exploatare: chirii pentru o parte

din agenţii şi puncte de lucru, întreţinere şi reparaţii, materiale şi consumabile,

cheltuieli cu poşta şi telecomunicaţiile, paza şi securitatea, energie elctrică şi

termică, transport, audit, servicii de consultanţă şi avocaţi. Suplimentar, se pot

adăuga cheltuieli de promovare/publicitate, cele cu sponsorizările (dacă sunt

îndeplinite condiţiile legale, cheltuielile cu sponsorizările pot fi deduse în

întregime din impozitul pe profit datorat de către bancă) sau cele generate de

executările silite.

II. Evaluarea profitabilităţii bancare

Teoretic vorbind, măsura cea mai potrivită să descrie performanţa unei firme este preţul

acţiunilor sale la bursă. Acest lucru nu este însă disponibil în cazul băncilor necotate (nelistate).

Chiar şi în cazul băncilor cotate la bursă, în absenţa unei lichidităţi acceptabile, preţul bursier nu

prezintă garanţia unui preţ de echilibru relevant. Din acest motiv, o abordare mai generală şi

mai uniformă a performanţei se poate realiza prin intermediul ratelor de profitabilitate.

◼ Marja netă din dobânzi

Raportează dobânzile nete încasate la valoarea totală a activelor sau doar a activelor generatoare

19 Dacă iniţial, capital social este format din 10.000 de acţiuni, iar în urma majorării de capital se mai emit 2.000 de

acţiuni noi, atunci un acţionar care deţine 100 de acţiuni primeşte în mod gratuit încă 20 de acţiuni. Cu toate

acestea, în condiţii normale, valoarea deţinerii acestui acţionar nu se modifică deoarece după majorare, preţul unei

acţiuni se va ajusta automat cu -16,67% din cauza diluării capitalului social.

43

în mod direct de câştiguri pentru bancă (earning assets).

Marja netă din dobânzi =(Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzile)

Total active

◼ Marja netă din comisioane

Marja netă din comisioane =(Venituri din comisioane – Cheltuieli cu comisioanele)

Total active

◼ Marja netă operaţională

Are acelaşi înţeles ca şi primele două marje doar că reuneşte atât activitatea generatoare de

dobânzi cât şi serviciile comisionate.

Marja netă operaţională =(Total venituri din exploatare – Total cheltuieli din exploatare)

Total active

◼ Rentabilitatea activelor (ROA)

Unul din cei mai relevanţi indicatori privind eficienţa folosirii activelor este rentabilitatea

activelor cunoscută în general sub acronimul ROA (return on assets). Faţă de marja netă

operaţională, ROA integrează şi câştigurile/pierderile din activitatea financiară.

Rentabilitatea activelor (ROA) =Profit net

Total active

Pentru o apreciere mai analitică a acestui indicator se foloseşte adesea următoarea

descompunere:

ROA = (Profit net

Venituri totale) × (

Venituri totale

Total active) = Marja profitului × Rotaţia activelor

Primul factor indică profitabilitatea iar al doilea dinamica rotaţiei activelor. Urmărind evoluţia

celor două componente se poate identifica cauza unei anumite evoluţii a rentabilităţii activelor.

◼ Rentabilitatea financiară (ROE)

Considerat a fi cel mai reprezentativ indicator de profitabilitate, rentabilitatea financiară sau

ROE (return on equity) sintetizează cel mai bine modul de gestiune al întregii activităţi în

special din prisma acţionarilor.

Rentabilitatea financiară (ROE) =Profit net

Capitaluri proprii

În mod asemănător, şi acest indicator poate fi descompus analitic în următorii factori:

ROA = (Profit net

Total active) × (

Total active

Capitaluri proprii) = ROA × Multiplicatorul capitalului propriu

Se observă că, în final, pe lângă eficienţa folosirii activelor, rentabilitatea financiară depinde şi

de multiplicatorul capitalului propriu (levier financiar, grad de îndatorare) care indică valoarea

activelor băncii pe o unitate de capital propriu. Acest indicator este strâns legat de noţiunea de

levier financiar (efect de pârghie) care indică faptul că o firmă poate folosi un grad mai mare de

îndatorare pentru a obţine o rentabilitate mai ridicată.

44

◼ Profitul net pe acţiune (EPS)

Un indicator al profitabilităţii urmărit în special de către investitorii şi analiştii pieţelor bursiere

este profitul net pe acţiune sau EPS (earnings per share). Este important însă ca utilizatorii

acestui indicator să-i interpreteze corect evoluţia atunci când au loc modificări ale numărului de

acţiuni emise de bancă sau a valorii nominale a acestora. De exemplu, emisiunea de noi acţiuni

sau operaţiunile de splitare a valorii nominale conduc la o diluare a profitului net pe acţiune în

timp ce capacitatea băncii de a genera profit nu se schimbă semnificativ.

45

Întrebări de verificare (deschise)

1. Care este rolul intermediarilor financiari?

2. La ce se referă termenul de bancă universală?

3. În ce constă dereglementarea bancară?

4. Care sunt principalele instituții parabancare din România?

5. În ce constă supravegherea prudențială bancară?

6. În ce constă poziția Titluri de valoare disponibile pentru vânzare?

7. În ce constă poziția Alte datorii subordonate?

8. Prezentați printr-un exemplu cum se înregistrează creditele pierdere în bilant.

9. În ce constau Elementele în afara bilanțului?

10. Care sunt principalele categorii de venituri și cheltuieli ale băncilor

comerciale?

Întrebări de verificare (de tip grilă)

1. Serviciile de cash management reprezintă:

a. un serviciu bancar tradițional;

b. un serviciu bancar modern;

c. un serviciu oferit de instituțiile financiare nebancare.

2. Ce se înţelege prin shadow banking?

a. instituţiile de credit care oferă toată gamă de servicii financiare, de la depozite şi

credite până la soluţii de investiţii, planuri de pensii private sau produse de

asigurare;

b. entităţi care eficientizează circulaţia fluxurilor monetare şi ajută la gestionarea

riscurilor generate de aceste transferuri;

c. intermediarii financiari care oferă servicii similare cu cele ale băncilor dar care nu

sunt bănci propriu-zise.

3. Instituția specializată în colectarea şi prelucrarea datelor privind portofoliul de clienţi

persoane fizice ai instituţiilor de credit este:

a. Centrala Riscurilor de Credit;

b. Biroul de Credit;

c. Centrala Incidentelor de Plăți.

4. În ce categorie sunt incluse certificatele de trezorerie cu o maturitate de sub 1 an:

a. Titluri de valoarea disponibile pentru vânzare;

b. Active financiare la valoare justă prin profit sau pierdere;

c. Investiţii în participaţii.

5. Diferența dintre Total venituri din exploatare și Total cheltuieli din exploatare, raportată la

totalul activelor, reprezintă:

a. Rentabilitatea financiară;

b. Rentabilitatea activelor;

c. Marja netă operaţională.

46

Unitatea de curs 2.1

Contul curent şi instrumentele de plată

Cuvinte cheie: Contul curent, Ordin de plată, Instrumente de debit (cecul, cambia,

biletul la ordin), Direct Debit, Standing Order, Conturile Escrow,

Acreditivul, Incasso-ul

Contul curent

În conformitate cu Legea bancară nr. 58 din 1998 şi OUG nr. 99 din 2006, băncile pot deschide

cont următoarelor categorii de clienţi:

a) clienţi persoane fizice;

b) clienţi persoane fizice autorizate;

c) clienţi persoane juridice;

d) autorităţi publice locale;

e) alţi clienţi persoane juridice (inclusiv bănci corespondente, bănci de investiţii, societăţi

de asigurare-reasigurare, societăţi de leasing, societăţi de factoring, societăţi de

forfetare, asociaţii, fundaţii, federaţii etc.);

f) alte entităţi fără personalitate juridică (subunităţi componente ale agenţilor economici,

puncte de lucru, fonduri mutuale, fondure deschise de investiţii etc.).

Fiecare dintre aceste categorii prezintă anumite trasături specife, pe care băncile trebuie să le ia

în considerare, atât la deschiderea de conturi clienţilor, cât şi la monitorizarea ulterioară a

acestora.

Reguli de funcţionare ale contului curent

Deschis în lei sau valută, contul curent este de tip bifuncţional, evidenţiind atât

disponibilităţile clientului în valuta contului, cât şi operaţiunile de încasări şi

plăţi înregistrate în acesta. Perioada de valabilitate este cuprinsă între data

deschiderii contului curent şi data închiderii acestuia.

În ceea ce priveşte dobânda aferentă contului curent, aceasta se bonifică lunar

în contul curent al clientului. La data aniversară pot exista următoarele două situaţii:

• pentru soldurile creditoare înregistrate în contul curent, aflate peste limita minimă de

calcul a dobânzii, stabilită de fiecare bancă, banca acordă dobândă;

• pentru soldurile debitoare înregistrate în contul curent banca percepe dobândă.

La solicitarea băncii, unitățile teritoriale pot negocia cu departamentul

specializat din cadrul Centralei procente de dobândă pentru soldurile aferente

conturilor curente. Pentru sumele trase neautorizat în descoperit din contul

curent banca percepe clientului dobândă penalizatoare. Totodată, operaţiunile

derulate prin contul curent, precum şi serviciile prestate de către bancă în

legatură cu contul curent (deschidere, închidere, administrare etc.) sunt

47

comisionate conform planului tarifar specific fiecărei bănci, precum şi în baza documentelor

bilaterale încheiate cu clientul.

Deschiderea contului curent

Banca deschide cont curent clientului acceptat conform reglementărilor în domeniul cunoaşterii

clientelei (Legea bancară nr. 58 din 05/03/1998). Clientul poate solicita deschiderea contului

curent prin prezentarea la bancă. Excepţie de la această prevedere face deschiderea contului

curent:

a) în baza unor documente contractuale încheiate între bancă şi alte instituţii;

b) prin contactarea clientului de către funcţionarii băncii cu atribuţii în acest sens, în

funcţie de categoria de clienţi în care acesta se încadrează.

La deschiderea contului curent sau ulterior, clientul poate opta pentru eliberarea cardurilor de

debit din oferta de produse a băncii, în moneda contului respectiv, care va permite acestuia

accesul la contul curent. La conturile curente deschise pentru produse specifice sau din iniţiativa

băncii, pentru derularea operaţiunilor aferente unor produse destinate atragerii de resurse, nu pot

fi ataşate carduri.

Ulterior deschiderii contului, în vederea efectuării de operaţiuni pe contul deschis, clientul va

completa şi depune la bancă următoarele documente:

a) persoanele fizice - formularul specimen de semnatură;

b) persoanele juridice şi persoanele fizice autorizate - formularul specimen de semnătură și,

după caz, formularul specimen de ştampilă.

Administrarea contului curent

Banca trebuie să asigure conformarea cu prevederile normelor privind standardele de cunoaştere

a clientelei şi în situaţia existenţei unor suspiciuni asupra transferului de fonduri să acţioneze în

conformitate cu legislaţia privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi a celorlalte

reglementări în vigoare.

Operaţiunile se efectuează în limitele şi împuternicirile stabilite de titularul de cont.

Operaţiunile dispuse de clienţi pot fi efectuate la sediile unităţilor băncii, în timpul programului

de lucru al acestora, potrivit caracteristicilor produselor bancare solicitate. Operaţiunile dispuse

prin card sau prin sisteme de tip electronic-banking se derulează potrivit specificului acestor

produse şi servicii bancare. Titularul de cont poate efectua operaţiuni prin sistemele electronic-

banking prin intermediul unităţii băncii cu care încheie convenţie în acest sens.

În vederea efectuării operaţiunilor prin prezentarea la sediile băncii,

funcţionarul bancar parcurge următoarele demersuri: identifică clientul, verifică

actul de identitate şi, după caz, concordanţa datelor înscrise în documentul

prezentat cu cele referitoare la client reţinute în sistem.

Închiderea contului curent

Se efectueză potrivit clauzelor contractuale, din iniţiativa clientului sau a băncii şi presupune

reţinerea/evidenţierea tuturor comisioanelor datorate băncii şi calculul la zi a dobânzii

active/pasive, precum şi încasarea/bonificarea acesteia, astfel:

a) în situaţia în care închiderea contului curent are loc din iniţiativa băncii, eventualele

comisioane datorate băncii de către client vor fi înregistrate în contul intern al băncii „Dobânzi

restante - comisioane restante";

b) în situaţia în care închiderea contului curent are loc din iniţiativa băncii, eventualele

sume datorate băncii de catre client (soldul debitor rezultat din operaţiuni neautorizate cu

cardul/dobânda calculată la soldul debitor) vor fi înregistrate în contul de “Debitori diverşi”.

48

Extrasul de cont

Pentru operaţiunile înregistrate în contul curent, banca eliberează extrase de

cont. Acestea vor fi semnate şi ştampilate corespunzător de funcţionarul bancar.

Este considerat "extras curent" extrasul de cont solicitat de client în continuarea

celui eliberat anterior şi numerotat corespunzător. Sunt considerate "duplicate

ale extraselor de cont" extrasele de cont solicitate de client în alte situaţii decât

cea pentru eliberarea extrasului curent.

Sumele evidenţiate pe extrasul de cont au următoarea semnificaţie:

a) Soldul contabil iniţial reflectă, la începutul zilei curente, situaţia sumelor înregistrate

în contul curent, astfel cum sunt evidenţiate şi în contabilitatea băncii;

b) Soldul contabil reflectă situaţia contului curent înregistrată în evidenţele contabile ale

băncii la momentul editării extrasului de cont;

Sold contabil = sold contabil iniţial +/- tranzacţii finalizate

c) Soldul disponibil reflectă situaţia sumelor evidentiaţe în contul curent în momentul

editării extrasului de cont, în funcţie de obligaţiile de plată ale titularului de cont;

Sold disponibil = sold contabil - tranzacţii în curs de finalizare - alte sume blocate

Având în vedere faptul că, în componenţa soldului disponibil vor fi incluse şi sumele datorate

de client în baza adreselor de instituire a popririlor/titlurilor executorii, acest sold poate avea şi

valori negative;

d) Tranzacţiile în curs de finalizare includ:

d1) sumele introduse în sistem, nevalidate, cu excepţia ordinelor de plată în lei. Ordinele de

plată în lei sunt înregistrate în sistem cu ora validării;

d2) sumele introduse în sistem, blocate pentru licitaţii valutare, tranzacţii efectuate prin cardul

de debit sau plăţi în valută interbancare (indiferent de modalitatea în care este procesată

operaţiunea);

e) disponibil rămas neutilizat din descoperitul de cont acordat prin intermediul cardului

de debit sau din linii de credit;

f) Alte sume blocate:

f1) sumele datorate de client, pentru care, până la momentul editării extrasului de cont au fost

înregistrate în evidenţele băncii adrese de instituire a popririlor/titluri executorii.

f2) alte sume rezervate pentru efectuarea unor plăţi viitoare pentru care banca şi-a asumat

obligaţia de plată faţă de terţi anterior înregistrarii popririi.

Plăţi prin ordin de plată

Ordinul de plată (OP) este dispoziţia dată de o persoană, numită ordonator,

unei bănci, de a plăti o sumă determinată în favoarea unei alte persoane,

denumită beneficiar, pentru stingerea unei obligaţii băneşti, provenind dintr-o

relaţie directă existentă între ordonator şi beneficiar.

Părţile implicate în circuitul ordinului de plată sunt următoarele:

a) ordonatorul care iniţiază operaţiunea, stabileşte condiţia plăţii, constituie sursa de

fonduri necesare, plăteşte, putând revoca plata (înainte de execuţie);

b) beneficiarul, cel în favoarea căruia se efectuează plata, se conformează condiţiilor

prevazute de OP;

c) băncile care se pot afla în următoarele situaţii:

- banca ordonatoare, cea care dă dispoziţia pentru efectuarea plăţii prin OP şi la care se

constituie sursa de fonduri;

- banca plătitoare, cea care achită suma în contul beneficiarului;

- banca intermediară, cea care apare pe traseul bancar în vederea efectuării OP. Băncile

intermediare sunt participanţi la procesul de decontare în sistemele internaţionale de plăţi;

49

Un ordin de plată trebuie sa fie supus procedurii de verificare a autenticităţii,

operaţiune care constituie un mijloc de protecţie împotriva plăţilor neautorizate,

astfel:

a) prin confruntarea, în cazul OP pe suport hârtie, a semnăturilor

(inclusiv a amprentei ştampilei, în cazul persoanelor juridice) aplicate pe ordinul

de plată cu cele depuse la bancă şi scanate în sistem, care trebuie să coincidă.

Emitentul poate fi reprezentat şi de alte persoane, care au mandatul de a-l reprezenta, respectiv

pe care le-a împuternicit potrivit convenţiei de cont sau fişei specimenelor de semnatură sau

prin procură autentică.

b) în cazul OP transmis de către client în format electronic şi editat de către bancă,

elementul de autenticitate este semnatura electronică a clientului.

Plăţi prin instrumente de debit (cecul, cambia, biletul la ordin)

Plăţi prin intermediul cecului

Cecul reprezintă un înscris prin care o persoană denumită tragător, dă ordin

unei bănci la care are disponibilităţi băneşti, denumită tras, să plătească, la

prezentarea titlului, o sumă de bani, altei persoane, denumită beneficiar.

Cecul cuprinde 8 zone, şi anume:

• ZONA 1, care este alocată pentru elementele de identificare a instituţiei de credit trase,

fiind întotdeauna plasată în partea superioară a cecului şi cuprinde:

- în partea stângă sus: denumirea şi/sau sigla instituţiei de credit trase;

- în partea dreaptă sus: adresa sediului instituţiei de credit trase;

- în partea stângă jos: rubrica "Plătiţi în schimbul acestui CEC", sub denumirea şi/sau sigla

instituţiei de credit trase; cuvântul "CEC" fiind tipărit cu majuscule, îngroşat;

- ZONA 1A este alocată pentru pretipărirea referinţei cecului;

- ZONA 1B este alocată barării cecului;

• ZONA 2 alocată pentru date privind conţinutul propriu-zis al cecului, este întotdeauna

plasată sub zona 1 şi cuprinde următoarele rubrici şi spaţii de completat: denumirea localităţii,

suma, moneda, denumirea trăgătorului, codul de identificare al acestuia şi codul IBAN;

• ZONA 3 este alocată pentru giruri, fiind plasată sub zona 2;

• ZONA 4 alocată pentru aplicarea ştampilei "CERTIFICAT" pe cec sau pentru avalizarea

cecului;

• ZONA 5 alocată pentru semnătura trăgătorului;

• ZONA 6 cuprinde alte menţiuni;

• ZONA 7 este alocată pentru elementele de identificare a contului ultimului posesor al

cecului;

• ZONA 8 reprezintă banda albă. În această zonă nu vor fi făcute menţiuni, cu excepţia

liniei codurilor, iar fundalul cecului nu va avea în această zonă nici un fel de imprimări.

50

Figura nr. 1 - Cecul

În vederea eliberării carnetelor de cecuri sau a filelor de cec, se vor avea în

vedere următoarele:

- clientul trebuie să completeze în două exemplare o comandă pentru

procurarea carnetelor de cecuri sau a unor file de cec. Comanda semnată de

persoanele autorizate să dispună de cont, conform Fişei specimenelor de

semnătură/procurii/Convenţiei de cont curent, este prezentată funcţionarului

bancar de la unitatea teritorială a băncii la care are deschis contul curent, respectiv banca trasă;

- funcţionarul bancar trebuie să identifice, în baza actului de identitate (în original),

persoana care prezintă cecul, respectiv persoana care este desemnată să ridice carnetele de

cec/filele de cec de la bancă. Totodata se vor confrunta semnăturile şi, după caz, amprenta

ştampilei înscrise pe comandă, cu cele aflate în evidenţele băncii, care trebuie să coincidă;

- persoana acreditată să notifice la CIP trebuie să consulte în mod obligatoriu baza de date

a BNR, CIP, iar formularele de cec se vor elibera clientului în ziua consultării acestei baze de

date;

- nu se vor elibera carnete de cecuri sau file de cec, în situaţia în care clientul respectiv

este declarat în interdicţie bancară, indiferent dacă a fost notificat de o unitate teritorială a

băncii sau de către o altă instituţie de credit;

- în cererea de consultare care se transmite pentru interogarea bazei de date a BNR-CIP,

se vor solicita informaţii privind istoricul incidentelor de plăţi majore, care sunt înscrise în

Fişierul Naţional al Persoanelor cu Risc. Persoana acreditată să notifice la CIP va menţiona în

mod obligatoriu pe formularul de comandă de cumpărare file sau carnete cec rezultatul

consultării bazei de date a BNR-CIP;

- casierul va proceda apoi la pretipărirea şi eliberarea filelor de cec, înscriind pe comandă

tipul cecului şi cantităţile cumpărate, seria şi numărul acestora.

În cazul revocării la plată a cecului, scrisoarea prin care tragătorul revocă plata

cecului se va depune de titularul de cont/ reprezentantul (delegatul) acestuia

direct la funcţionarul bancar desemnat să efectueze operaţiuni în conturile

plătitorului, care va semna de primire numai după ce a verificat că respectivul

cec nu a fost plătit, declarat pierdut/furat/distrus/anulat. Funcţionarul bancar este

obligat să verifice identitatea reprezentantului (delegatului) clientului, precum şi

autenticitatea scrisorii respective, având obligaţia de a schimba starea cecului în

“REVOCAT” în aplicatia care gestionează evidenţa filelor cec, pe baza cererii formulate de

client.

În cazul închiderii contului clientului, unităţile bancare teritoriale sunt obligate să solicite

51

clientului restituirea tuturor filelor de cec vândute acestuia. Filele de cec care nu au fost

recuperate de la clienţi se vor anula, din iniţiativa băncii, după înştiinţarea prealabilă a clientului

cu privire la decizia băncii. Dacă se prezintă la plată un instrument de debit care a fost emis

anterior închiderii contului/subcontului, unitatea bancară respectivă va efectua refuzul la plată

cu motivul “lipsă totală de disponibil” şi va transmite la CIP “Cererea de înscriere a refuzului

bancar în Fisierul Naţional de Cecuri”.

Plăţi prin intermediul cambiei

Cambia reprezintă un înscris care conţine un ordin scris şi necondiţionat dat de

către o persoană (trăgător) unei alte persoane (tras) pentru a plăti o anumită

sumă de bani, la vedere sau la o anumită scadenţă şi într-un anumit loc, unei a

treia persoane (beneficiar).

Figura nr. 2 - Cambia

Cambia cuprinde următoarele zone:

• ZONA 1: denumirea de cambie trecută în textul titlului şi exprimată în limba

întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu. ZONA 1A este alocată pentru pretipărirea feţei

cambiei;

• ZONA 2: ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată;

• ZONA 3: numele celui care trebuie să plătească (trasul);

• ZONA 4: indicarea scadenţei;

• ZONA 5: indicarea locului unde plata trebuie făcută;

• ZONA 6: numele celui căruia sau la ordinul căruia plata trebuie facută;

• ZONA 7: indicarea datei şi a locului emiterii;

• ZONA 8: semnătura celui care emite cambia (trăgător).

Girarea cambiei

Cambia este transmisibila prin gir care poate fi făcut în folosul trasului,

indiferent dacă a acceptat sau nu, al trăgătorului sau al oricărui alt obligat.

Aceştia pot să gireze din nou cambia. Girul este valabil chiar dacă beneficiarul

nu este arătat sau dacă girantul a pus numai semnătura (gir in alb). În acest din

urmă caz, pentru a fi valabil, girul trebuie să fie scris pe dosul cambiei sau pe

adaus.

52

Girul transmite toate drepturile izvorâte din cambie. Dacă girul este în alb posesorul poate:

1) să-l completeze cu propriul său nume sau cu numele altei persoane;

2) să gireze cambia din nou în alb sau la ordinul unei anume persoane;

3) să predea cambia unui terţ fără să completeze girul în alb şi fără s-o gireze.

Girantul, daca nu s-a stipulat altfel, răspunde de acceptare şi de plată. Acesta poate interzice un

nou gir, caz în care nu răspunde faţă de persoanele cărora cambia a fost ulterior girată.

Avalul cambiei

Plata unei cambii poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga suma sau

numai pentru o parte din ea, garanţie care poate fi dată de un terţ sau de un

semnatar al cambiei. Avalul se consideră că rezultă din simpla semnătură a

avalistului pusă pe faţa cambiei, mai puţin dacă semnătura este a trasului sau a

tragătorului. Totodată, avalul trebuie să arate pentru cine este dat, în caz contrar

considerându-se dat prin trăgător. În momentul în care avalistul plăteşte cambia,

el dobândeşte toate drepturile ce izvorăsc din aceasta.

Unităţile bancare teritoriale care urmează a încasa cambii acceptate, pe circuit

interbancar, cu scadenţa la termen fix, la un anumit termen de la data emiterii

sau la un anumit termen de la vedere, vor urmări ca ziua compensării acestora

să coincidă cu data scadenţei sau cu una dintre cele două zile lucrătoare care

urmează datei scadenţei. În cazul cambiilor acceptate cu scadenţa la termen fix,

la un anumit termen de la data emiterii sau la un anumit termen de la vedere,

unităţile prezentatoare care au primit instrumentele în original, vor urmări să

introducă aceste instrumente în dispoziţia centralizatoare de încasare, astfel ca ziua compensării

să coincidă cu data scadenţei sau cel târziu cu una din cele două zile lucrătoare care urmează

datei scadenţei.

Plăţi prin intermediul biletului la ordin

Biletul la ordin reprezintă un instrument prin care o persoană denumită emitent,

se obligă să platească la o anumită dată, o anumită sumă de bani fixată, către o

altă persoană denumită beneficiar.

Câmpurile obligaturiu de completat în cazul biletului la ordin sunt următoarele:

1. Numele şi sediul/domiciliul emitentului;

2. Data emiterii care trebuie să fie unică sau exprimată prin zi, lună, an;

3. Locul emiterii, cel puţin localitatea şi judeţul;

4. Semnătura emitentului, care trebuie să fie autografă şi să se compună din numele şi

prenumele persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice care se obligă să figureze la

locul indicat în formatul standard;

5. Suma de bani determinată şi moneda, care se completează doar în momentul introducerii

la plată;

6. Scadenţa plăţii, care trebuie să fie unică (nu pot fi mai multe scadenţe pe un BO), certă

(să arate ziua, luna, anul sau termenul maxim de plată, raportat la un alt element

calendaristic) şi posibilă (ex. să nu fie anterioară datei emiterii);

7. Locul plăţii, pot fi indicate mai multe locuri de plată, inclusiv la terţi (ex: la contul

curent deschis la o bancă).

Fac excepţii de la elementele obligatorii prezentate mai sus următoarele:

➢ BO la vedere fără indicarea scadenţei plăţii. Poate fi prezentat la plată în intervalul

dintre ziua emiterii şi cel mai târziu la 1 an de la emitere;

53

➢ BO fără indicarea locului plăţii. Locul plăţii va fi considerat sediul/domiciliul

emitentului;

➢ BO fără indicarea locului emiterii. Locul emiterii va fi considerat sediul/domiciliul

emitentului.

La completarea biletului la ordin în alb, din punct de vedere al cadrului legislativ, trebuie să se

satisfacă următoarele cerinţe minime:

➢ conţine obligatoriu semnătura emitentului şi numele beneficiarului;

➢ poate să conţină şi o parte din celelalte elemente obligatorii;

➢ completarea cu elementele obligatorii se face anterior prezentării la plată;

➢ la completarea BO în alb trebuie să se respecte înţelegerile dintre trăgător şi beneficiar

stabilite la momentul emiterii titlului.

Figura nr. 3 - Biletul la ordin

Direct Debit

Serviciul Direct Debit reprezintă o modalitate de plată a unei sume de bani

convenite între plătitor şi beneficiar, care constă în debitarea preautorizată a

contului curent al plătitorului de către bancă în baza prevederilor mandatului de

debitare directă, la solicitarea beneficiarului. Serviciul Direct Debit se poate

contracta atât în sistem intrabancar, lei sau valută, cât şi în sistem interbancar,

fie în calitate de beneficiari în baza unui angajament privind debitarea directă,

fie în calitate de plătitori în baza unui mandat de debitare directă.

Acesta presupune debitarea pre-autorizată a contului plătitorului de către banca/unitatea

plătitorului în baza prevederilor “Mandatului de debitare directă” (MDD), la solicitarea

beneficiarului şi creditarea corespunzătoare a contului beneficiarului de către banca/unitatea

beneficiarului în baza “Angajamentului privind debitarea directă” (ADD).

Caracteristicile serviciului:

1. din punct de vedere al clientului plătitor:

54

- acesta încheie la unitatea teritorială a băncii la care are deschis contul curent

“Mandatul de debitare directă”, pentru fiecare beneficiar în parte cu care intră în relaţii de

decontare prin Direct Debit;

- prin semnarea contractului, clientul plătitor mandatează unitatea teritorială a băncii să-i

debiteze contul în vederea plăţii facturilor emise de către beneficiar şi totodată se obligă să-şi

alimenteze contul, astfel încât la data scadenţei să existe fonduri suficiente acoperirii valorii

facturilor emise de beneficiari;

- clientul plătitor comunică beneficiarului modalitatea în care se va realiza plata, iar în

vederea efectuării plăţii, beneficiarul va transmite băncii plătitorului o instrucţiune de debitare

directă;

- decontarea cu beneficiarul se efectuează de către bancă prin debitarea contului

clientului plătitor cu suma plăţii şi transferarea acesteia în contul beneficiarului sumei. Această

modalitate de plată nu necesită autorizarea prealabilă de către plătitor a fiecarei instrucţiuni de

debitare directă trasă asupra contului său.

2. din punct de vedere al clientului beneficiar, acesta încheie la unitatea teritorială a

băncii la care are deschis contul curent “Angajamentul privind debitarea directă”, în baza căruia

poate transmite instrucţiuni de debitare directă.

Figura nr. 4 - Direct Debit intrabancar

Fluxul aferent serviciului Direct Debit prespune verificarea cel puţin a următoarelor aspecte:

- existenţa unui “Angajament privind debitarea directă” şi a cel puţin unui “Mandat de

debitare directă”;

- emiterea de către beneficar a uneia sau mai multor instrucţiuni de debitare directă

(IDD) care urmează să fie trasa(e) asupra unui cont al unuia sau a mai multor clienţi plătitori;

- debitarea contului clientului plătitor se efectuează în baza “Mandatului de debitare

directă”, pe care acesta l-a semnat anterior cu banca sa (banca plătitorului).

Figura nr. 5 - Direct Debit interbancar

55

Avantajele serviciului Direct Debit pentru clientul beneficiar:

• îmbunătăţirea controlului asupra fluxului de numerar prin încasarea planificată a

creanţelor;

• scăderea costurilor cu încasarea creanţelor;

• reducerea riscului operaţional.

Avantajele serviciului Direct Debit pentru clientul plătitor:

• certitudinea plăţii facturilor la scadenţa acestora;

• economie de timp prin evitarea aglomeraţiei de la ghişeele bancare;

• economie de bani prin achitarea unor comisioane reduse.

Standing Order

Standing Order reprezintă modalitatea de plată prin care banca plătitorului

execută ordine de plată la date şi în sume fixate în prealabil, în baza

contractului încheiat cu plătitorul. Unitatea bancară teritorială a plătitorului va

executa ordinele de plată programate în strictă conformitate cu planificarea din

contractul încheiat, în limita disponibilităţilor existente în contul curent sau în

depozitul colateral al plătitorului, fără a mai condiţiona efectuarea acestor plăţi

de vreun alt consimţământ al plătitorului decât cel dat prin contract.

Operaţiunile aferente acestui serviciu se derulează atât în sistem intrabancar, cât şi în sistem

interbancar.

Caracteristicile serviciului:

√ după parcurgerea etapelor necesare identificării în sistem, clientul plătitor încheie la

unitatea teritorială a băncii contractul privind plata prin Standing Order. Acesta se întocmeşte la

sediul băncii pentru fiecare beneficiar cu care plătitorul intră în relaţii de decontare prin

Standing Order. Banca plătitorului va semna numai contracte cuprinzând următoarele date de

identificare obligatorii:

a) numele sau denumirea plătitorului ca parte a contractului;

b) denumirea băncii plătitorului ca parte a contractului şi ca bancă iniţiatoare;

c) numele sau denumirea beneficiarului, inclusiv codul fiscal;

d) denumirea băncii beneficiarului ca bancă destinatară;

e) un cont al plătitorului deschis la banca plătitorului, din disponibilul căruia să poată fi

efectuată plata, în vederea executării fiecăruia dintre ordinele de plată;

f) un cont al beneficiarului deschis la banca destinatară pentru toate ordinele de plată

executabile prin contract;

g) mandatul plătitorului acordat băncii sale în vederea realizării obiectului contractului.

√ prin semnarea contractului, clientul plătitor mandatează banca să execute, la datele

fixate şi pentru sumele stabilite în prealabil de comun acord, ordine de plată în favoarea unui

prestator de servicii/furnizor şi totodată se obligă să-şi alimenteze contul, astfel încât la data

scadenţei să existe fonduri suficiente acoperirii plăţilor prestabilite;

√ banca execută ordinele de plată conform planificării din contractul încheiat, la datele şi

în sumele convenite cu clientul plătitor, transferul în contul prestatorului de servicii/furnizor

realizându-se numai în baza contractului încheiat, fără a se mai solicita un alt consimţământ din

partea clientului plătitor. Operaţiunea se va evidenţia în extrasul de cont.

Astfel, prin contract, clientul plătitor autorizează banca să execute, din contul

său curent/depozitul colateral, ordine de plată corespunzătoare fiecărei plăţi

programate la termen, precum şi să debiteze depozitul colateral şi să crediteze

contul curent în vederea efectuării de plăţi, în favoarea beneficiarului stipulat în

56

contract. Depozitul colateral pentru disponibilităţi pentru plăţi prin Standing Order poate fi

constituit şi alimentat atât din resursele proprii ale clientului plătitor, cât şi din credite bancare.

Obligaţia asigurării disponibilităţilor necesare efectuării plăţilor la termenele şi în sumele

stabilite revine integral şi exclusiv clientului plătitor. Banca execută ordinele de plată în numele

clientului plătitor, numai la datele şi în sumele convenite cu acesta, fără a fi condiţionată în

executarea mandatului sau de primirea altui consimţământ decât cel dat de clientul plătitor prin

semnarea contractului.

Conturile Escrow

Contul Escrow reprezintă un cont de depozit temporar, deschis în vederea

depozitării unor sume de bani (în lei şi/sau valută) până la încheierea unui

contract, livrarea unor mărfuri sau îndeplinirea unor condiţii specificate într-un

contract sau angajament încheiat între două părţi. Banca îndeplineşte rolul de

agent escrow, iar deponentul sumelor va fi titularul contului.

Caracteristicile produslui:

− termenii constituirii şi funcţionării depozitului temporar fac obiectul unui Contract

de depozit escrow, care poate fi încheiat între bancă şi ambele părţi contractante;

− încheierea contractului de depozit escrow se va realiza pe baza cererii deponentului,

care are calitatea de titular al contului de depozit escrow;

− banca va transfera fondurile din contul de depozit escrow în contul vânzătorului,

numai după ce aceasta a primit o instrucţiune scrisă de la cumpărător şi vânzător

numită “Certificat de îndeplinire a condiţiilor”, semnat de ambele părţi;

− în cazul neîndeplinirii clauzelor la termenele şi în condiţiile prevăzute de contractul

încheiat, sumele depozitate în contul escrow vor fi restituite depunătorului, împreună

cu eventualele dobânzi calculate şi înregistrate pe perioada funcţionării depozitului

temporar, contul de depozit escrow fiind astfel lichidat.

Avantajele produsului:

• garanţia utilizării sumelor strict pentru destinaţia stabilită;

• măsură asiguratorie a realizării obiectivelor urmărite de părţi într-un contract, securizând

şi standardizând clauzele tranzacţiei;

• siguranţa pentru părţile implicate într-o tranzacţie;

• bonificarea dobânzii la vedere pentru sumele depuse în cont;

• dobânda se achită cumpărătorului, indiferent dacă tranzacția are sau nu loc.

Produse destinate încasărilor şi plăţilor internaţionale (Acreditiv, Incasso)

Acreditivul

Acreditivul constituie un aranjament bancar prin care o bancă (banca emitentă)

care acţionează în conformitate cu instrucţiunile primite de la un client

(ordonator) se angajează irevocabil să onoreze (platească) către exportator

(beneficiar) la prezentare de documente conforme cu termenii şi condiţiile

acreditivului. Angajamentul irevocabil al băncii emitente este separat de

contractul de vânzare pe care acreditivul documentar se bazează.

Acreditivele documentare sunt supuse Regulilor şi Uzanţelor Uniforme pentru

57

Acreditivele Documentare ale Camerei Internaţionale de Comerţ Paris (Publicaţia nr. 600 a

CIC Paris intrată în vigoare la 1 iulie 2007).

Clasificarea acreditivelor:

În funcţie de mai multe criterii se pot distinge următoarele tipuri de acreditive:

a) funcţie de posibilitatea băncii emitente de a anula sau modifica acreditivele:

• acreditiv documentar revocabil;

• acreditiv documentar irevocabil;

b) funcţie de clauzele ce le conţin:

• acreditiv documentar transferabil;

• acreditiv documentar netransferabil;

• acreditiv documentar cu clauză roşie (red clause);

• acreditiv documentar revolving;

• acreditiv documentar reciproc;

• acreditiv documentar cesionat;

• acreditiv documentar back-to-back;

• acreditiv documentar stand-by;

c) funcţie de momentul stingerii obligaţiilor:

• acreditiv documentar cu plata la vedere;

• acreditiv documentar cu plata la termen;

• acreditiv documentar de negociere;

• acreditiv documentar de acceptare;

d) funcţie de existenţa angajamentului de plată din partea băncii avizatoare:

• acreditiv documentar confirmat;

• acreditiv documentar neconfirmat;

e) funcţie de domiciliu acreditivului:

• acreditiv documentar domiciliat în ţara exportatorului;

• acreditiv documentar domiciliat în ţara importatorului;

• acreditiv documentar domiciliat într-o ţară terţă.

Acreditivul documentar revocabil se poate anula sau modifica pe parcursul

tranzacţiei. Aceasta formă este avantajoasă pentru importator, întrucât el poate

modifica termenele de plată sau sumele stabilite iniţial. Acreditiv documentar

irevocabil nu poate fi anulat sau modificat decât cu acordul părţilor. În acest caz

exportatorul este cel avantajat, deoarece are garanţia sumei şi a datei încasării.

Acreditiv documentar confirmat se deschide de o bancă la solicitarea băncii emitente.

Efectuarea plăţii este garantată de banca cumpărătorului, a vânzatorului sau chiar de o mare

banca internaţională. Acreditivul documentar neconfirmat se avizează de banca exportatorului

prin intermediul unei bănci căreia nu-i revine nici un angajament în realizarea lui.

Acreditivul documentar cu clauză roşie permite băncii ordonatoare să efectueze

avansuri de plată beneficiarului, înaintea prezentării documentelor. La originea

acestei operaţii se află însemnarea cu roşu a unor cluze pentru a atrage atenţia.

În cazul acreditivului documentar revolving se reîntregeşte automat valoarea

acestuia pe măsură ce se consumă, până la limita valorii la care a fost deschis,

pe durata de valabilitate a acestuia. Este o formă a acreditivului deosebit de

avantajoasă pentru cumpărător, permiţându-i acestuia o gestiune eficientă a

trezoreriei. Acreditivul documentar back to back este o formă a acreditivului documentar

deschisă pe baza unui acreditiv de export, de către exportatorul care nu este producătorul

mărfurilor, în favoarea producătorului.

58

Acreditivele documentare sunt în general utilizate în următoarele cazuri:

• pentru tranzacţii de valori mari şi cele ce acoperă livrări de marfă, prestări de servicii şi

executări de lucrări, în baza contractelor comerciale;

• atunci când cei doi parteneri contractuali nu se cunosc sau nu au încredere unul în

celălalt fiind la începutul unei relaţii comerciale şi doresc ca tranzacţia să fie efectuată

fără riscuri, şi anume cumpărătorul să plătească contravaloarea mărfurilor

livrate/serviciile prestate, iar vânzătorul să producă marfa/presteze serviciile la

termenele şi în condiţiile agreate în contractul comercial.

Caracteristicile acreditivului

Acreditivul documentar urmează un proces cunoscut în mod obişnuit ca ciclul acreditivului

documentar şi cuprinde următoarele fluxuri:

Fluxul emiterii acreditivului documentar

1. Importatorul (ordonatorul acreditivului) solicită băncii emitente să emită un acreditiv

documentar în favoarea unui exportator (beneficiarul acreditivului). Acesta completează o

cerere de deschidere de acreditiv în corelare cu prevederile contractului comercial/confirmării

de comandă/facturii proforme încheiate cu exportatorul şi o depune la ghişeul băncii;

2. Banca emitentă verifică cererea de deschidere de acreditiv primită de la ordonator,

pentru a se asigura că este completă, precisă şi în conformitate cu regulile şi uzanţele interne şi

externe în vigoare aplicabile în cazul acreditivelor;

3. Dacă cererea de deschidere de acreditiv este conformă şi există sursă de finanţare,

banca emitentă va emite acreditivul documentar şi îl va transmite băncii avizatoare (de regulă

prin mesaj SWIFT);

4. Daca este satisfăcută de aparenta autenticitate a acreditivului, banca avizatoare

avizează acreditivul către beneficiar/exportator.

Figura nr. 6 - Fluxul emiterii acreditivului documentar

Fluxul utilizării acreditivului documentar

1. Beneficiarul examinează termenii şi condiţiile acreditivului documentar primit pentru

a se asigura că este în conformitate cu prevederile contractului comercial încheiat (este deschis

pentru suma agreată, descrierea mărfii este conformă, poate prezenta documentele solicitate la

plată în cadrul acreditivului, se poate încadra în termenul de livrare şi de prezentare a

documentelor stipulat de acreditiv);

2. Dacă beneficiarul consideră că acreditivul primit este acceptabil, livrează marfa şi

prezintă documentele de livrare la banca desemnată, banca care este autorizată de către banca

59

emitentă să efectueze plata contra documentelor conforme cu cerinţele acreditivului (de regulă

banca avizatoare este şi banca desemnată). În cazul în care, beneficiarul nu este satisfăcut de

termenii şi condiţiile acreditivului primit, el poate cere modificarea acestora;

3. Banca desemnată examinează documentele în corelare cu termenii şi condiţiile

acreditivului şi dacă le gaseşte conforme poate efectua plata în condiţiile prevăzute de acreditiv.

Daca banca desemnată nu şi-a adăugat confirmarea la un acreditiv ea nu este obligată să

efectueze plata la prezentarea documentelor;

4. Banca desemnată remite documentele către banca emitentă;

5. Banca emitentă verifică documentele, iar dacă acestea sunt conforme, transferă suma

către banca desemnată;

6. Banca emitentă eliberează documentele ordonatorului/importatorului pentru a intra în

posesia mărfii.

Figura nr. 7 - Fluxul utilizării acreditivului documentar

Incasso-ul

Incasso-ul este o modalitate de plată utilizată în comerţul internaţional care se

bazează pe obligaţia de plată a cumparătorului, asumată prin contractul

comercial fără a comporta nici un angajament de plată din partea băncilor

implicate în derulare. Incasso-urile se derulează în baza Regulilor şi Uzanţelor

Uniforme privind Incasso-urile, Publicaţia 522 a CIC Paris.

Prin incasso se întelege tratarea de către bănci potrivit instrucţiunilor primite a documentelor

comerciale şi/sau financiare în scopul:

• de a obţine acceptarea şi/sau plata;

• de a remite documentele comerciale contra acceptării şi/sau după caz contra plăţii;

• de a remite documentele în alte condiţii.

Părţile implicate în cadrul operaţiunii de incasso sunt:

• Tragătorul: ordonatorul/exportatorul/vânzătorul, partea care încredinţează operaţiunea

de incasso băncii sale;

• Banca remitentă: banca căreia ordonatorul i-a încredinţat operaţiunea de incasso;

• Banca colectoare: orice bancă însarcinată cu încasarea, alta decât banca remitentă

implicată în operaţiunea de incasso;

• Banca prezentatoare: banca însărcinată cu prezentarea documentelor trasului, de cele

mai multe ori fiind aceeaşi cu banca colectoare;

60

• Trasul: importatorul/cumpărătorul, este partea la care trebuie efectuată prezentarea

documentelor în conformitate cu ordinul de încasare.

Tipuri de incasso

• Incasso simplu (curat), constă în remiterea de documente financiare (cambii/trate, bilete

la ordin, cecuri, chitanţe de depozit ), neînsoţite de documente comerciale;

• Incasso documentar, constă în remiterea de documente comerciale (facturi, documente

de transport, certificat de inspecţie, etc.) însoţite sau nu de documente financiare.

Modalitatea de eliberare a documentelor

• Documente contra plată (D/P). Eliberarea documentelor de către banca trasului se

realizează după efecuarea plăţii;

• Documente contra acceptare (D/A). Documentele comerciale sunt însoţite de o cambie,

eliberarea documentelor de către banca trasului făcându-se după ce aceasta acceptă

cambia.

Mecanismul operaţiunilor de incasso

1. Trăgatorul este cel ce iniţiază operaţiunea de incasso, stabilind condiţiile concrete de

derulare a acesteia. După expedierea mărfii acesta depune la banca sa setul de documente ce

atestă această operaţiune în concordanţă cu prevederile contractuale. Documentele trebuie să fie

însoţite de o scrisoare cu instrucţiuni de încasare clare şi precise. Daca exportatorul nu acceptă

plata parţială este necesar să se precizeze că documentele nu se eliberează decât contra plăţii

integrale;

2. Banca remitentă, după verificarea aparentei concordanţe între documentele prezentate

efectiv şi cele din scrisoarea cu instrucţiuni de încasare, transmite documentele împreună cu

scrisoarea cu instrucţiunile de încasare băncii colectoare, în vederea obţinerii plăţii;

3. Banca colectoare primeşte documentele şi scrisoarea cu instrucţiunile de încasare de

la banca remitentă, având sarcina de a asigura prezentarea documentelor trasului şi a obţine

încasarea. Aceasta avizează trasul, informându-l asupra condiţiilor de eliberare a documentelor.

Banca colectoare nu este responsabilă de efectuarea plăţii de către clientul său (trasul), dar este

răspunzătoare de îndeplinirea instrucţiunilor băncii remitente (iniţierea protestului, eliberarea

documentelor contra plată/acceptare);

4. La îndeplinirea condiţiilor privind acceptarea /plata/alte condiţii, banca colectoare îi

eliberează documentele trasului, care intrând în posesia acestora îşi ridică marfa din vamă.

Banca colectoare transferă apoi contravaloarea documentelor băncii remitente. Astfel, la

primirea fondurilor de la banca colectoare, banca remitentă creditează contul trăgătorului cu

sumele respective.

Figura nr. 8 - Flux incasso

61

În cazul unui incasso, ce prevede documente eliberabile contra acceptării

cambiei, banca colectoare este responsabilă să supravegheze ca forma de

acceptare a cambiei să fie completă şi corectă. La primirea de la centrala băncii

a cambiei în vederea acceptării unitatea teritorială a băncii va contacta clientul

în vederea prezentării la sediul său şi a acceptării cambiei. Acceptarea cambiei

se face numai de către persoanele care au calitatea de a angaja patrimonial

societatea în conformitate cu statutul societăţii.

62

Unitatea de curs 2.2

Produse de economisire

Cuvinte cheie: Depozite overnight, Depozite la termen, Depozite negociate, conturi

de economii şi certificate de depozit

Băncile pun la dispoziţia clienţilor o gamă largă de depozite, atât din punct de

vedere al duratei, cât şi în ceea ce priveşte moneda de economisire sau modul

de restituire a dobânzii. Principalele tipuri de depozite acordate de băncile

comerciale îmbracă următoarele forme prezentate mai jos.

În funcţie de moneda în care se constituie, depozitele pot fi:

- depozite în lei;

- depozite în valută.

În functie de dobânda bonificată:

- depozite cu dobândă variabilă: banca poate modifica rata dobânzii pe perioada

depozitului, în functie de evoluţia ratei dobânzii pe piaţă;

- depozite cu dobândă fixă: banca asigură o rată fixă a dobânzii pe perioada depozitului

indiferent de evoluţia pieţei.

În funcţie de modalitatea de plată a dobânzii pot fi:

- depozite cu capitalizare: periodic, dobânda se adaugă la suma depusă iniţial;

- depozite fără capitalizare: lunar, dobânda este virată în contul curent care îi asigură

titularului acces la aceasta.

În funcţie de opţiunea de reînnoire a depozitului pe acelaşi termen ca şi cel iniţial:

- depozite cu prelungire automată: dacă se optează pentru reînnoire automată la sfârşitul

perioadei depozitului, depozitul se prelungeşte automat. În plus, dacă depozitul are opţiunea de

capitalizare a dobânzii, dobânda se adaugă la suma depusă iniţial. Pentru perioada următoare,

rata dobânzii se va aplica la suma iniţială plus dobânda obţinută pe perioada precedentă;

- depozite cu scadenţă unică: dacă nu se doreşte reînnoirea automată, depozitul va avea

scadenţă unică, adică la scadenţă suma depozitului se va transfera în contul curent (pentru care

se va calcula dobânda la vedere) sau suma va rămâne în acelaşi cont, fără dobândă.

Depozite overnight

Depozitul overnight este un produs în lei şi valută destinat valorificării

superioare a disponibilităţilor existente la sfârşitul fiecarei zile calendaristice în

conturile curente ale clienţilor, constituit automat de către bancă în baza

mandatului dat de către aceştia. Are o durată de o zi calendaristică şi poate fi

contractat în lei sau valută, prin virament, din contul/subcontul curent al

clientului. Clienţii eligibili sunt persoane fizice şi persoane juridice şi asimilate

acestora. Dobânda aferentă acestui tip de depozit este fixă şi diferenţiată pe

tranşe valorice în funcţie de soldul depozitului, bonificându-se la scadenţa depozitului overnight

63

automat în contul/subcontul curent indicat de client.

Clienţii eligibili pot beneficia de produsul depozit overnight automat prin încheierea cu banca a

unei “Convenţii cadru de depozit overnight automat”, prin care mandatează banca să

administreze în numele acestora depozite overnight automate. Convenţia de depozit overnight

automat are de obicei o perioadă de valabilitate de maxim un an de la data încheierii acesteia şi

se poate prelungi fie automat pe o nouă perioada de valabilitate egală cu cea stabilită iniţial, fie

pe bază de act adiţional în situaţia în care clientul solicită o altă perioadă de valabilitate decât

cea stabilită iniţial. Totodată clientul acceptă nivelul dobânzii stabilite de către bancă şi modul

în care banca calculează şi bonifică dobânda pentru fiecare depozit overnight automat.

Constituirea unui depozit overnight se realizează automat de către bancă în

procesul de închidere a fiecărei zile calendaristice prin virament din

contulurile/subcontulurile curente indicate de client, exprimate în aceeaşi

monedă, în contul de depozit overnight automat, cu respectarea sumei minime

de constituire stabilite de către bancă.

Depozite la termen

Constituit în lei sau valută, acest tip de depozit este destinat persoanelor fizice,

persoanelor fizice autorizate şi persoanelor juridice, pe un termen de 1, 2, 3, 6,

9 sau 12 luni.

Constituirea depozitelor la termen

Titularul de cont poate solicita constituirea de depozite la termen prin prezentarea la sediul

unităţii teritoriale a băncii sau prin intermediul serviciilor de internet banking. Clientul persoana

fizică poate constitui depozite la termen atât prin depuneri de numerar, cât şi prin viramente din

conturile sale. În schimb, clientul persoana juridică şi asimilată poate constitui depozite la

termen numai prin virament.

La expirarea termenului de valabilitate a depozitului la termen, în funcţie de

opţiunea titularului de cont, banca vireaza suma în contul curent stabilit în acest

sens sau prelungeşte automat depozitul, pe un nou termen, egal cu cel stabilit

prin conventia de depozit la termen iniţială. Procedura de prelungire automată a

depozitului la termen se consideră o nouă constituire de depozit la termen.

Până la data scadenţei depozitelor la termen sunt posibile alimentări în orice moment, în

numerar sau prin virament intrabancar, cu sume minime stabilite de fiecare bancă în parte. În

situaţiile în care sumele reprezentând alimentarea depozitului la termen sunt inferioare valorilor

minime stabilite, banca va proceda la refuzul acestora.

Titularul de cont poate mandata împuternicitul menţionat în “Convenţia de depozit la termen”

(în limita sumelor aferente depozitului la termen lichidat) / ”Convenţia de cont curent” sau o

terţă persoană, să constituie noi depozite la termen, în numele său, semnătura mandatarului fiind

opozabilă titularului de cont. Mandatarii au dreptul să semneze, în numele titularului de cont

noua “Convenţie de depozit la termen”.

În ceea ce priveşte titularul de cont minor care a împlinit vârsta de 14 ani, acesta poate constitui

sau depune sume în depozite la termen fără acordul părinţilor, tutorelui sau curatorului, dacă

sumele cumulate aferente titularului nu depăşesc nivelul sumei garantate de către Fondul de

64

garantare a depozitelor în sistemul bancar. Dacă sumele cumulate aferente titularului depăşesc

nivelul sumei garantate de către Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, titularul

de cont minor care a împlinit vârsta de 14 ani, poate constitui sau depune sume în depozitele la

termen cu acordul părinţilor, tutorelui sau curatorului.

Lichidarea depozitelor la termen

Depozitele la termen se lichidează în situaţia în care se solicită retragerea oricărei sume din

depozitul respectiv, sau în situaţia în care, potrivit clauzelor contractuale, nu este prevăzută

prelungirea depozitului la scadenţă. În primul caz, lichidarea depozitului la termen se efectuează

prin virarea sumei în contul curent indicat de client şi poate fi solicitată oricând, indiferent de

termenul de valabilitate al acestuia. În cazul în care clientul îşi retrage suma înaintea expirării

termenului, acesta încasează dobânda la vedere.

Dobânda aferentă depozitelor la termen

Pentru disponibilităţile în lei sau valută existente în depozitele la termen, banca

calculează şi înregistrează dobânda cuvenită, conform caracteristicilor

individuale ale fiecărui produs de depozit la termen. Dobânda calculată se

bonifică corespunzător tipului de depozit la termen şi opţiunii clientului, astfel:

a) pentru situaţiile cu capitalizarea dobânzii/fără capitalizarea dobânzii;

b) pentru situaţiile dobânda fixă/ dobânda variabilă.

Capitalizarea dobânzii reprezintă operaţiunea de înregistrare, la scadenţă, în

contul de depozit la termen a dobânzii cuvenite pentru suma depusă de client în

acel depozit la termen, fiind un atribut ataşat anumitor categorii de depozite la

termen. În lipsa menţiunii “cu capitalizarea dobânzii”, dobânda cuvenită pentru

suma depusă de client în contul de depozit la termen se poate înregistra, în

funcţie de caracteristicile produsului, lunar/periodic/la data scadenţei, în contul

de tip cont curent stabilit în acest sens.

Pentru situaţiile “cu dobândă variabilă”, nivelul de dobânda stabilit se modifică ori de câte ori

este necesar în interiorul intervalului de valabilitate. Pentru situaţiile “cu dobândă fixă”, nivelul

de dobânda stabilit nu se modifică în interiorul intervalului de valabilitate a depozitului la

termen. În cazul depozitelor la termen pentru care s-a optat pentru varianta “cu prelungire la

scadenţă”, nivelul de dobânda practicat se actualizează corespunzator la data scadenţei.

Depozite negociate, conturi de economii şi certificate de depozit

Depozite negociate

În funcţie de politica de dobânzi a băncii, de valoarea disponibilităţilor

clientului şi/sau de termenul pe care se solicită constituirea depozitului, banca

poate acorda procente de dobândă pasivă diferite de cele standard sau poate

constitui depozite pe alte perioade de valabilitate decât cele ale produselor pe

care le oferă în mod curent clienţilor. În această situaţie, la solicitarea

clientului, unitatea teritorială a băncii care deserveşte clientul poate solicita

Direcţiei de Trezorerie din cadrul centralei negocierea procentului de dobândă

pentru depozite sau poate solicita constituirea depozitelor atipice, pe termene de valabilitate

diferite şi cu un nivel al dobânzii diferenţiat faţă de cel standard.

Sumele minime pentru care se constituie depozitele negociate diferă de la o bancă la alta, iar

dobânda şi perioada se poate negocia pentru următoarele tipuri de depozite:

• Depozitele overnight;

65

• Depozitele la termen;

• Depozitele colaterale.

În cazul depozitelor colaterale, perioada de valabilitate a acestora este corelată cu obiectivul

care a generat constituirea lor şi este cuprinsă între data constituirii (inclusiv) şi, după caz, data

scadenţei sau data lichidării (exclusiv).

Conturi de economii

Beneficiarii acestor produse sunt persoane fizice rezidente sau nerezidente, cu

vârsta de până la 18 ani sau peste 18 ani, care deţin suma minimă de constituire

a contului de economii. Titularul de cont poate desemna unul sau mai mulţi

împuterniciţi care pot efectua operaţiuni în cont pe baza actului de identitate

prezentat în original, în limita sumelor aferente contului de economii. Acordat

în RON sau valută suma minima a acestui cont diferă de la o bancă la alta, iar

în situaţia în care soldul zilnic al contului de economii scade sub nivelul minim,

se va proceda la virarea acestuia în contul curent şi lichidarea contului de economii.

Depunerile, respectiv alimentările cu numerar se pot face oricând, de obicei în limita anumitor

sume, prin:

• depuneri de numerar la sediul oricărei unităţi bancare teritoriale;

• virament intra şi interbancar;

• transfer de fonduri din contul curent.

În situatiile în care sumele reprezentând alimentarea contului de economii sunt inferioare

valorilor minime stabilite, se va proceda la refuzul acestora. Excepţie fac alimentările contului

prin intermediul cardului de debit.

De asemenea, retrageri pot avea loc oricând, prin următoarele modalităţi:

• retrageri sub formă de numerar;

• viramente în contul curent cu sau fără card de debit ataşat şi/sau în contul de card de

credit al titularului;

• constituire de depozite la termen.

Dobanda este de obicei fixă şi diferenţiată pe tranşe valorice. Aceste niveluri de

dobânda sunt bonificate cu conditia menţinerii soldului minim obligatoriu şi la

unele bănci pentru o anumită perioadă de timp. În situaţia în care soldul

contului de economii scade sub nivelul minim stabilit, nivelul dobânzii

practicate va fi cel la vedere, pentru perioada scursă de la data deschiderii şi

până la data diminuării soldului.

Certificate de depozit

Certificatul de depozit este un instrument de economisire ce oferă posibilitatea

de a beneficia, pe o anumită perioadă de timp de avantajele unor dobânzi

atractive şi fixe, presupunând cumpărarea de certificate de depozit cu discount

emise de către bancă in RON sau valută. Specific acestui tip de produs este

faptul că se poate achiziţiona oricând între data emiterii si cea a scadenţei,

plătind valoarea nominală diminuată cu discountul acordat.

Totodată, acestea se pot răscumpăra oricând până la data scadenţei, pe baza cotaţiilor zilnice,

banca bonificând o dobândă fixă corespunzătoare perioadei de la cumpărare şi pâna la data

scadenţei. După data scadenţei certificatului se bonifică o dobândă egală cu dobânda aferentă

disponibilitatilor la vedere.

66

Unitatea de curs 2.3

Produse destinate creditării persoanelor fizice şi juridice

Cuvinte cheie: Credite cu destinaţie multiplă, Credite ipotecare, Linii de credit,

Credite pentru investiţii, Credite pentru finanţarea stocurilor şi a

cheltuielilor temporare sau sezoniere, Credite facilitate de cont,

Factoring-ul, Scontarea efectelor de comerţ, Scontarea acreditivelor.

I.1. Produse destinate creditării persoanelor fizice

Beneficiarii de credite din sistemul bancar românesc pot fi personele fizice

române sau străine, rezidente sau nerezidente în România, în vârstă de cel puţin

18 ani. Principalele condiţii pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru a

beneficia de credite constau în următoarele:

• prezentarea documentelor care atestă realizarea de venituri, în funcţie de tipul de venit

realizat (copie după cartea de muncă, declaraţia de venituri, contracte de închiriere,

cuponul de pensie, etc.);

• dovada existenţei surselor proprii de finanţare;

• prezentarea documentelor din care rezultă valoarea bunurilor ce fac obiectul garanţiei;

• prezentarea documentelor din care rezultă destinaţia creditului, dacă este cazul;

• garantarea rambursării creditelor solicitate şi a dobânzilor aferente cu veniturile realizate

şi, după caz , cu garanţiile reale şi personale;

• participarea la realizarea afacerii cu surse proprii ale căror cuantum minim este stabilit

de către bancă pentru fiecare categorie de credite în parte;

• să nu înregistreze obligaţii neachitate la scadenţă către bănci şi terţi.

Principalele tipuri de credite acordate de către bănci persoanelor fizice se regăsesc în

următoarele categorii:

a) Credite cu destinaţie multiplă;

b) Credite ipotecare;

c) Credite pentru cumpărarea sau construirea de locuinţe;

d) Credite pentru cumpărarea de terenuri;

e) Credite pentru amenajarea sau repararea de locuinţe;

f) Credite de trezorerie nenominalizate;

g) Credite pentru plata unor tratamente medicale;

h) Credite pentru plata unor forme de şcolarizare;

i) Credite pentru petrecerea la sejururi în străinătate;

j) Credite pentru participarea la simpozioane şi conferinţe în străinătate;

k) Credite pentru cumpărarea de produse tehnico-medicale;

l) Credite pentru cumpărarea de bunuri de echipament menajer;

m) Credite pentru cumpărarea de materiale de construcţii, obiecte şi instalaţii sanitare;

n) Credite pentru cumpărarea de autoturisme.

67

Documentele standard solicitate de bancă pentru acordarea creditelor persoanelor fizice se

rezumă în principal la următoarele:

- cererea de credit;

- copia actelor de identitate ale solicitantului, soţului/soţiei şi ale

coplătitorilor;

- adeverinţa de salariu pentru împrumutat şi coplătitori;

- talonul de pensie;

- adeverinţa de venit;

- declaraţie privind veniturile din activităţi independente;

- documente de natura convenţiilor civile, contractelor de colaborare, contractelor de

închiriere, contractelor de locaţie, etc.;

- contracte, precontracte, comenzi, facturi proforme, din care rezultă datele de identificare

ale vânzătorilor;

- autorizaţia de construcţie, proiectul de execuţie, copia actului de proprietate asupra

terenului, devizul general şi contractul cu antreprenorul;

- devize estimative, invitaţii sau alte documente din care să rezulte costul preliminar al

tratamentelor, taxelor de şcolarizare;

- dispoziţia de impunere şi declaraţia de impunere;

- orice alte documente solicitate de bancă.

În baza documentelor şi a informaţiilor primite de la solicitanţi, banca

întocmeşte scoringul şi decide dacă solicitantul va putea primi creditul. Analiza

documentaţiei de credit presupune stabilirea a patru elemente de bază, şi

anume:

➢ volumul creditului solicitat;

➢ nivelul ratei lunare totale pe care clientul o poate plăti;

➢ numărul de rate lunare în care urmează să se ramburseze creditul;

➢ nivelul dobânzii în funcţie de tipul de credit solicitat.

Clienții pot rambursa creditele prin următoarele modalități:

a) la sediile băncii, în numerar (inclusiv în ziua scadenţei);

b) utilizând serviciile de internet banking şi phone banking;

c) la orice ATM, prin intermediul cardului de debit, fiind necesară încheierea în prealabil a

unei convenţii cu banca;

d) prin Direct Debit sau Standing Order pentru creditele acordate în lei.

Etape în derularea procesului de analiză a solicitărilor de credit:

a) prezentarea la banca de către client a documentelor necesare

analizei/solicitării de credit;

b) verificarea documentelor, efectuarea calculelor pentru încadrarea

clientului în suma solicitată şi în condiţiile impuse de bancă pentru a beneficia

de credit;

c) cu cel puţin 15 zile înainte de semnarea contractului de credit se

înmânează clientului documentul “Informaţii standard la nivel european privind creditul pentru

consumatori”. Perioada de 15 zile dintre momentul înmânării documentului şi momentul

semnării contractului de credit se poate reduce cu acordul scris al clientului, dat direct pe

documentul “Informaţii standard la nivel european privind creditul pentru consumatori”

68

d) informaţiile privind solicitantul şi coplătitorii (dacă este cazul), informaţiile referitoare

la venitul participanţilor la credit, angajator (confirmarea telefonică a informaţiilor din

Adeverinţa de salariu), istoricul de rambursare a creditelor, precum şi alte informaţii furnizate

de către client şi necesare în analiza creditului vor face obiectul unor verificări din partea băncii;

e) clientul este informat dacă creditul a fost aprobat/respins, comunicându-i-se totodată

motivele de respingere (dacă creditul este respins);

f) în cazul aprobării creditului, clientul este chemat la sediul băncii în vederea finalizării

operaţiunilor de punere la dispoziţie a creditului aprobat. Clientul este informat că după

semnarea contractului de credit are la dispoziţie 14 zile calendaristice în care se poate retrage

din contractul de credit;

g) dacă documentaţia de credit este completă se semnează contractul de credit si

certificatul de asigurare;

h) banii sunt puşi la dispoziţia clientului într-un cont curent de unde pot fi ridicaţi în

numerar, putându-se efectua transferuri în alte conturi cu sau fără card de debit ataşat.

I.1. Credite cu destinaţie multiplă

Creditele cu destinaţie multiplă sunt credite de trezorerie nenominalizate care

se acordă de regulă pe o perioadă maximă de 10 ani, în lei sau valută, pentru

diverse nevoi de finanţare ale clienţilor. În cadrul acestor tipuri de credite

avansul depus de client nu este necesar.

Beneficiari: persoane fizice, în vârstă de cel puţin 18 ani, care îndeplinesc condiţiile de

eligibilitate solicitate de către bancă.

Destinaţia: constă în satisfacerea nevoilor personale ale împrumutatului.

Dobânda: este corespunzătoare termenului de rambursare solicitat de client.

Capacitatea de rambursare se determină pe baza veniturilor realizate de către solicitant şi

coplătitori (dacă este cazul) din salarii, pensii, venituri provenite din contracte de închiriere,

dividende, din activităţi independente, din depozite şi dobânzi bonificate la aceste depozite sau

orice alte surse de venit dovedite prin documente legale.

Gradul maxim de îndatorare se stabileşte pentru fiecare client în parte şi depinde de profilul de

risc, comportamentul de plată, venitul net eligibil al acestuia etc. Venitul net eligibil este

determinat prin deducerea din venitul net a coşului minim de subzistenţă, precum şi a altor

angajamente de plată lunare (de altă natură decât creditul): chirii, asigurări etc.

Modalităţi de angajare a creditului: sumele se pun la dispozitia clientului prin cont separat de

împrumut. Plăţile se efectuează prin alimentarea din contul separat de împrumut al contului

curent, de unde se pot efectua plăţi către terți, dispuse prin ordine de plată sau ridicări de

numerar. În cazul creditelor în RON, plafonul de credit poate fi pus la dispoziţia clienţilor prin

cont de card de debit.

Garanţiile creditului constau în următoarele:

- certificat de asigurare (asigurare de viaţă);

- asigurare complexă ataşată, în funcţie de opţiunea clienţilor. Asigurarea complexă este

69

oferită clientului, doar împreună cu asigurarea de viaţă, în condiţiile standard impuse de către

societatea de asigurări (persoana având vârsta de intrare în asigurare cuprinsă în intervalul 18-

60 ani împliniţi). Aceasta asigurare este valabilă şi se emite de regulă doar pentru împrumutat,

chiar dacă pentru un contract de credit există şi coplătitori. Asigurarea complexă acoperă

următoarele riscuri: invaliditatea totală şi permanentă, incapacitate temporară de muncă şi

pierderea involuntară a locului de muncă.

I.2. Credite ipotecare

Beneficiari: persoane fizice, în varstă de cel puţin 18 ani, care îndeplinesc

condiţiile de eligibilitate solicitate de către bancă.

Destinaţia: creditul se acordă în lei sau valută, pentru efectuarea de investiţii

imobiliare cu destinaţie locativă, precum şi pentru rambursarea unui credit

ipotecar pentru investiţii imobiliare contractat anterior.

Caracteristici:

- suma maximă care se poate acorda este de până la 100% din valoarea investiţiei, în

funcţie de capacitatea de rambursare a solicitantului şi a coplătitorilor acestuia, dacă este cazul,

precum şi de garanţiile constituite;

- avansul minim nu este necesar, solicitantul putând opta, în funcţie de destinaţia

creditului, garanţiile constituite şi de criteriile de eligibilitate îndeplinite, pentru contractarea

unui credit cu sau fără avans;

- în cazul în care aportul propriu este reprezentat de un imobil aflat în proprietatea

solicitantului sau de faze de lucrări executate la o construcţie, valoarea acestuia este cea

apreciată, rezultată din raportul de evaluare acceptat de bancă;

- perioada de graţie este de obicei de maxim 12 luni, în cadrul termenului de rambursare,

cu excepţia creditelor acordate cu un avans cuprins între 0% si 10% exclusiv, pentru care nu se

acorda de obicei perioadă de graţie. În cadrul perioadei de graţie, împrumutatul achită numai

dobânda calculată lunar la soldul creditului;

- capacitatea de rambursare se determină pe baza veniturilor realizate de către solicitant şi

coplătitori, dacă este cazul, din salarii, pensii, venituri provenite din contracte de închiriere,

dividende, venituri realizate în străinatate, din activităţi independente, din depozite şi dobânzi

bonificate la aceste depozite sau orice alte surse de venit dovedite prin documente legale;

- gradul maxim de îndatorare se stabileşte pentru fiecare client în parte şi depinde de

profilul de risc, comportamentul de plată, venitul net eligibil al acestuia etc. Venitul net eligibil

este determinat prin deducerea din venitul net a coşului minim de subzistenţă, precum şi a altor

angajamente de plată lunare (de altă natură decât creditul): chirii, asigurari etc.

- forma de decontare este viramentul în contul vânzătorului locuinţei sau al terenului, al

societăţii de construcţii, care va executa lucrarea (eşalonat în funcţie de graficul de executare a

lucrărilor), în contul furnizorilor de materiale/servicii sau în contul curent al împrumutatului

pentru plata serviciilor (manoperei).

Garanţiile creditului sunt reprezentate de ipotecă şi privilegii asupra imobilului ce face

obiectul investiţiei imobiliare. Asigurările trebuie să fie acoperitoare pentru toate riscurile

aferente garanţiei constituie pe toată perioada de creditare, inclusiv de nefinalizare, încheiată

de o societate de asigurări agreată de bancă, cu cesionarea drepturilor din poliţa de asigurare în

favoarea băncii. Totodată se va încheia certificat de asigurare (asigurare de viaţă), în conditiile

standard impuse de către societatea de asigurări, persoanelor care au calitatea de împrumutat şi

vârsta cuprinsă între 18 si 65 ani, în care banca figurează ca beneficiar.

70

Documente specifice: Pentru cumpărarea de imobile constituite din teren şi construcţia situată pe

acesta şi pentru cumpărarea de apartamente cu teren în cota indiviză:

• precontractul de vânzare-cumpărare al imobilului;

• actul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul vânzării (copie);

• declarația pe proprie răspundere a vânzătorului, conform Legii nr. 10/2001, ce prevede

că bunurile imobiliare respective nu sunt revendicate şi că nu există litigii în legatură cu

acestea.

Pentru construirea unei locuinţe pe terenul deţinut de solicitantul creditului:

• actul de proprietate/concesionare/drept de superficie/drept de folosinţă

asupra terenului pe care urmează să se realizeze construcţia (copie);

• declarația pe proprie răspundere a împrumutatului, conform Legii nr.

10/2001, că terenul nu este revendicat şi că nu există litigii în legătură cu

acesta;

• contractul de construire încheiat cu antreprenorul/societatea de construcţii (numai dacă

lucrările de construire se realizează cu o societate de construcţii)

• contract de prestări servicii încheiat cu dirigintele de şantier (doar în cazul construcţiilor

efectuate în regie proprie);

• autorizaţia de construire, în baza avizelor şi aprobărilor necesare obţinerii acesteia,

notată în Cartea Funciară;

• aprobările pentru asigurarea cu utilităţi;

• proiectul tehnic de execuţie vizat de către primărie pentru neschimbare;

• devizul general încheiat cu antreprenorul/societatea de construcţii şi, unde este cazul,

raportul de evaluare al acestuia;

• planul de finanţare întocmit pe baza graficului de executare a lucrărilor (în cazul

lucrărilor în regie proprie)

• atestat MLPTL/Inspecţia de Stat în Construcţii pentru dirigintele de şantier/inspectorul

tehnic (numai în cazul construcţiilor efectuate în regie proprie).

Pentru cumpărarea unui teren şi construirea unei locuinţe pe acest teren:

• precontractul de vânzare-cumpărare al terenului;

• actul de proprietate asupra terenului ce face obiectul vânzării (copie).

I.3. Alte tipuri de credite destinate persoanelor fizice

Credite pentru plata unor tratamente medicale în străinatate. Solicitanul

trebuie să prezinte băncii o adresă din partea instituţiei din străinatate din care

să rezulte nivelul estimat al costurilor cu tratamentul medical şi o declaraţie

privind costul transportului şi a altor cheltuieli pentru solicitant şi însoţitorul

acestuia. Creditul se acordă prin virament în contul instituţiei din strainatate

care va asigura tratamentul medical.

71

Credite pentru cumpărarea de produse tehnico – medicale pentru uz

personal. Solicitantul va prezenta băncii o comandă / factură proforma sau alt

act doveditor pentru aparatura ce va fi achiziţionată. Creditul se acordă prin

virament în contul furnizorului extern.

Credite pentru plata unor forme de şcolarizare în străinatate. Solicitantul

de credit va prezenta o invitaţie nominală sau alt act doveditor primit de la

instituţia de învăţământ din străinătate din care să rezulte perioada, costul

şcolarizării, precum şi o estimare a cheltuielior de transport şi de întreţinere.

Creditul se acordă pentru plata taxelor de şcolarizare, procurare de material

didactic şi acoperirea cheltuielilor de întreţinere.

Credite pentru petrecerea de sejururi în străinatate. O parte din credit se

acordă prin virament bancar în contul societăţii de turism. Se poate acorda,

până la 25% din suma creditului, prin cec de călătorie, card sau cash. În cazul

excursiilor organizate solicitantul creditului va prezanta de la societatea de

turism o adresă din care să rezulte înscrierea acestuia pentru excursie în

străinatate şi costul acesteia.

Credite pentru participarea la simpozioane şi conferinţe în străinătăte.

Solicitantul trebuie să prezinte băncii invitaţia din partea instituţiei

organizatoare a simpozioanelor sau conferinţelor, iar creditul se acordă prin

virament bancar. La cererea clientului o parte din suma creditului poate fi

acordată prin cec de călătorie, card sau cash.

II. Produse destinate creditării persoanelor juridice şi asimilate acestora

II.1. Linii de credit

Linia de credit este o formă de creditare revolving cu trageri şi rambursări

multiple în limita unui anumit plafon. Banca poate acorda clienţilor săi linie de

credit cu caracter irevocabil sau linie de credit cu caracter revocabil. Specificul

liniei de credit cu caracter revocabil constă în faptul că banca poate diminua

sau sista în orice moment linia de credit. Clientul poate beneficia de două sau

mai multe linii de credit exprimate în una sau mai multe valute, în condiţiile în

care acestea nu sunt utilizate pentru finanţarea aceleiaşi activităţi.

Destinaţia creditului. Linia de credit este destinată activităţii curente de aprovizionare,

producţie, desfacere sau prestări servicii, fiind incluse şi următoarele activtăţi, însă fără a se

limita la acestea:

• datorii curente şi restante: rate de credit, rate de leasing operaţional şi financiar, plăţi

de dobânzi şi comisioane, plăţi către buget;

• dividende;

• constituire de depozite colaterale.

72

Perioada de acordare. Majoritatea băncilor acordă linia de credit pe o perioadă de maxim 12

luni, însă există şi excepţii prin care aceasta perioadă se extinde la 24 de luni sau 36 de luni, în

funcţie de natura activităţii clientului.

Caracteristici:

- în momentul analizei de acordare a unei linii de credit, banca împreună cu clientul,

stabilesc un nivel minim al rulajului creditor ce trebuie realizat de către împrumutat pe

parcursul perioadei de derulare a contractului de credit;

- plăţile din linia de credit se efectuează pe răspunderea clientului, iar dacă ulterior se

constată ca acesta a dispus efectuarea unor plăţi în neconcordanţă cu destinaţia liniei de credit

banca are dreptul de a sista plafonul;

- periodic, la termene stabilite şi aprobate odată cu aprobarea creditului se efectuează

analiza îndeplinirii condiţiilor avute în vedere la acordarea liniei de credit (de obicei acestea fac

referire la serviciul datoriei, performanţa financiară, respectarea condiţiei de rulaj creditor prin

contul curent în care a fost acordată linia);

- diminuarea sau sistarea liniei de credit se poate propune din iniţiativa băncii, ca urmare a

neîndeplinirii condiţiilor avute în vedere la acordare sau la precedenta revizuire. În cazul în care

banca dispune diminuarea liniei de credit operaţiunea se realizează prin anularea automată a

sumei neutilizate din plafonul liniei dacă la data respectivă nu a fost utilizat întregul plafon al

creditului şi/sau prin eşalonarea la rambursare a sumelor cu care se diminuează plafonul liniei

de credit şi prelungirea perioadei de tragere pentru noul plafon al liniei de credit rezultat prin

diminuare. În situaţia în care sumele eşalonate la rambursare din plafonul liniei de credit nu sunt

rambursate la scadenţele stabilite, acestea vor fi trecute la restanţă.

II.2. Credite pentru investiţii

Creditul pentru investiţii este o formă de creditare pentru finanţarea activităţii

de investiţii, a cărui tragere se poate face integral sau în tranşe, fiind contractat

de clienţi în vederea realizării următoarelor obiective:

• realizarea de noi capacităţi şi obiective de producţie;

• dezvoltarea şi menţinerea la parametrii optimi a capacităţilor de

producţie existente;

• modernizarea şi/sau retehnologizarea capacităţilor de producţie, a utilajelor, maşinilor,

instalaţiilor, clădirilor existente.

Destinaţia creditului. În cadrul proiectelor de investiţii eligibile se creditează:

• obţinerea avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor necesare funcţionării obiectivelor de

investiţii, precum şi achiziţia de studii şi proiecte, achiziţia de licenţe, know-how, mărci,

brevete, programe informatice;

• achiziţia şi/sau amenajarea de terenuri;

• achiziţia de clădiri, efectuarea de lucrări de construcţii şi instalaţii, inclusiv pentru

asigurarea utilităţilor necesare funcţionării obiectivelor;

• achiziţia şi punerea în funcţiune şi/sau efectuarea de lucrări pentru modernizarea

maşinilor, a echipamentelor tehnologice, a mijloacelor de transport, a dotărilor;

• plata avansului pentru bunuri cumpărate în leasing;

• plata valorii reziduale a bunurilor cumpărate în leasing;

• achiziţionarea de animale de producţie şi/sau reproducţie;

• achiziţionarea şi/sau modernizarea de plantaţii pomicole, viticole, terenuri agricole

situate în extravilan, în scopul înfiinţării/extinderii exploataţiilor agricole.

73

Perioada de acordare. Creditul poate fi acordat pe termen scurt, mediu sau

lung, în funcţie de natura activităţii creditate. Pentru plata avansului la bunurile

cumpărate în leasing, termenul de creditare se încadreaza în valabilitatea

contractului de leasing.

Plafonul maxim. De obicei băncile acordă credite de investiţii în limita

următoarelor plafoane:

• până la 85% din valoarea totală a investiţiei;

• pana la 80% din valoarea avansului ce se plateşte pentru bunurile achiziţionate în

leasing;

• până la 100% din valoarea totală a investiţiei pentru unităţile administraţiei publice

locale şi pentru valoarea reziduală a bunurilor achiziţionate în leasing.

Aportul propriu al clientului se consideră a fi realizarea efectivă a unei părţi din investiţia

respectivă, probată cu documente justificative şi/sau lichidităţi aflate în contul curent.

Utilizarea aportului propriu se face, de regulă, înainte de tragerea creditului sau proporţional

cu efectuarea tragerilor. De asemenea, banca poate accepta ca aport propriu şi finanţările

nerambursabile obţinute de clienţi, cu condiţia existenţei capacităţii de rambursare rezultată

din cash-flow, atât pentru creditul acordat de bancă cât şi pentru finanţarea nerambursabilă, în

eventualitatea în care aceasta ar deveni rambursabilă.

Perioada de graţie este de maxim 3 ani. Însă, în cazul investiţiilor care produc efecte imediat

după data punerii în funcţiune, cum sunt utilajele, maşinile şi instalaţiile, perioada de graţie nu

poate depăşi 12 luni.

Caracteristici:

- rambursarea se efectuează în rate scadente determinate în funcţie de resursele proprii

ce se constituie conform fluxului de lichidităţi;

- pe parcursul perioadei de creditare, se compară cheltuielile efectuate pe şantier cu

menţiunile înscrise pe documentele de plată, respectarea prevederilor din documentaţia

tehnico-economică şi încadrarea în devizul pe baza căruia s-a fundamentat valoarea creditului.

Daca din documentaţia tehnico-economică rezultă diminuarea sau depăşirea sumelor, creditul

se redimensionează, după caz;

- în cazul finanţării investiţiilor realizate de împrumutat din surse proprii, total sau

parţial finalizate, se vor avea în vedere şi următoarele aspecte:

• solicitarea clientului de finanţare trebuie să se încadreze în termenul de maxim 1 an de

zile de la finalizarea totală sau parţială a investiţiei ;

• pe lângă documentaţia aferentă creditelor de investiţii, se va solicita o declaraţie pe

propria raspundere a reprezentantului legal al societăţii din care să rezulte că investiţia

respectivă nu a fost finanţată din împrumuturi de la alte bănci sau de de la alte instituţii

financiare.

II.3. Credite pentru finanţarea stocurilor şi a cheltuielilor temporare sau sezoniere

Creditul pentru finanţarea stocurilor şi a cheltuielilor temporare ori sezoniere

este o formă de creditare prin care banca pune la dispoziţia clienţilor fonduri

necesare finanţării activităţilor cu caracter temporar sau sezonier.

Destinaţia creditului. Băncile comerciale acordă acest tip de credit cu

respectarea următoarelor destinaţii:

• plata stocurilor care au fost aprovizionate în perioada precedentă fără a fi achitate;

74

• plata stocurilor ce urmează a fi aprovizionate;

• plata cheltuielilor temporare sau sezoniere aferente acestor stocuri;

• plata altor cheltuieli temporare/sezoniere.

Perioada de creditare este de maxim 12 luni iar scadenţa se stabileşte în funcţie de termenele

de recuperare a cheltuielilor şi de valorificare a stocurilor respective, fără a depăşi intervalul

dintre două sezoane sau cicluri de producţie naturale.

Caracteristici:

Volumul creditului solicitat şi dobânda aferentă, în cazul clienţilor cu activitate de comerţ, nu

poate depăşi volumul încasărilor obţinute din vânzările de mărfuri pe o perioadă anterioară de

12 luni.

II.4. Credite facilitate de cont

Creditul pentru facilităţi de cont este o formă de creditare necesară acoperirii

decalajului intervenit în fluxul de lichidităţi, datorită unor situaţii neprevăzute.

Destinaţia creditului. Acest tip de finanţare se acordă pentru creditarea de

ansamblu a activităţii curente de aprovizionare, producţie, desfacere sau

prestări servicii, fiind incluse şi următoarele activităţi, însă fără a se limita la

acestea:

• datorii curente şi restante: rate de credit, rate de leasing operaţional şi financiar, plăţi

de dobânzi şi comisioane, plăţi către buget;

• dividende;

• constituire de depozite colaterale;

• plăţi pentru investiţii.

Perioada de creditare. Creditul se acordă pe o perioadă maximă de 30 de zile calendaristice de

la data semnării contractului de credit, în cazul unui acord de creditare care se încheie de obicei

pe o perioadă de maxim 1 an, scadenţa acestuia fiind în ultima zi a perioadei de creditare.

Caracteristici:

- se stabileşte un plafon în limita căruia se creditează clientul;

- în cadrul acestui plafon şi pe perioada de derulare a acordului se pot acorda noi credite

după fiecare rambursare a celui acordat anterior în limita plafonului stabilit prin contractul de

credit;

- acordarea unui nou credit se face cel mai devreme în ziua următoare celei în care s-a

efectuat rambursarea creditului de aceeaşi natură, în cadrul acordului de finanţare încheiat între

bancă şi client.

- creditele din cadrul acordului se acordă în baza completării unei cereri de utilizare a

acordului cadru de creditare pentru facilităţi de cont.

II.5. Factoring-ul

Factoringul este operaţiunea care asigură finanţarea, administrarea creanţelor,

colectarea creanţelor la scadenţă sau protecţia împotriva riscului de neplată,

efectuată de o societate bancară sau instituţie financiară specializată denumită

"factor", pe bază de contract încheiat cu o parte denumită "aderent", furnizoare

de mărfuri sau prestatoare de servicii. Prin operaţiunea de factoring aderentul

75

cedează factorului, cu titlu de vânzare sau de garanţie reală mobiliară, creanţele născute din

vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.

Tipuri de factoring:

• Factoring extern fără regres, banca asumându-şi riscul direct faţă de debitor, risc

acoperit de o societate de factoring/bancă din străinatate;

• Factoring intern cu regres, în care banca îşi asumă riscul direct faţă de aderent, cu

luarea în considerare a riscului indirect faţă de debitor, în funcţie de bonitatea acestuia;

• Factoring intern fără regres, în care banca îşi asumă riscul direct faţă de debitor, risc

acoperit de o societate specializată.

Criterii de eligibilitate/restricţii:

• clienţii în calitate de aderenţi care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute de

normele bancare privind activitatea de creditare corporate;

• factorabilitatea afacerii: producători, comercianţi de bunuri sau prestatori de servicii la

care probabilitatea apariţiei unui litigiu legat de produsele/serviciile supuse

factoringului este redusă. Nu se pretează derulării prin factoring produsele care necesită

un grad mare de finisare, produse unicat, o piaţă de desfacere extrem de restransă

precum şi activitatea de construcţii;

• produsele/serviciile facturate trebuie să fie livrate/prestate efectiv către terti, facturile să

nu fie cesionate în favoarea altor datorii/obligaţii, iar scadenţa facturilor să nu

depăşească de regulă 180 de zile de la emitere;

• dacă încasările din contractele propuse a fi derulate prin factoring au fost cesionate

băncii în baza unor contracte de credit de producţie/investiţii, finanţarea prin factoring

poate fi acordată numai dacă din sumele respective se rambursează creditul acordat

anterior.

Caracteristicile produsului:

➢ plafonul operaţiunilor de factoring este stabilit în limita acceptată pe fiecare debitor şi a

limitelor de risc stabilite pe societate de factoring/bancă externă;

➢ suma finanţată este de regulă maxim 90% din valoarea nominală a facturilor;

➢ dacă modalitatea de plată este acreditiv irevocabil la termen, cu documente deja

acceptate la plată de către banca externă sau cu documente remise conform cu condiţiile

şi termenii acreditivului, precum şi dacă plata este garantată cu scrisoare de garanţie

bancară suma finanţată este de maxim 100%;

➢ perioada maxima de finanţare este de regulă de 180 de zile, în funcţie de perioada de

timp rămasă de la acceptare la finanţare până la încasarea facturilor;

➢ preţul factoringului este taxa de agio (comisionul de factoring şi comisionul de

finanţare) conform normelor bancare.

În cazul operaţiunilor de factoring extern fără regres este obligatorie

respectarea următoarelelor condiţii:

- contractul comercial de export sau alte documente cu efecte juridice

similare, trebuie să prevadă ca modalitate de plată ordinul de plată sau o

modalitate de plată asiguratorie (acreditiv sau scrisoare de garanţie bancară);

- riscul de neplată al debitorului extern să fie acoperit de o societate

internaţională de factoring/bancă externă, agreată de bancă, pentru ordine de

plată, sau să existe asigurarea EximBank împotriva riscului de ţară (cu excepţia ţărilor din

categoria A, nominalizate de Banca Naţională a României) şi asigurare împotriva riscului de

neplată al debitorului extern, de la o societate de asigurare - reasigurare agreată de bancă.

76

II.6. Scontarea efectelor de comerţ

Scontarea este o operaţiune de cumpărare de către bancă, prin gir, de cambii şi

bilete la ordin, fiind de mai multe tipuri:

a) Scontare cu regres, în care banca îşi rezervă dreptul de a se îndrepta pe

cale de regres atât împotriva beneficiarului (persoana în favoarea căreia se

emite cambia/biletul la ordin), cât şi a celorlalţi debitori de regres;

b) Scontare cu regres parţial, în care banca îşi rezervă dreptul de a se

îndrepta pe cale de regres împotriva beneficiarului şi a celorlalţi debitori de regres doar

în anumite situaţii stabilite în mod expres, care vor fi prevăzute în contractul de scont;

c) Scontare fără regres, în care banca renunţă la dreptul de regres împotriva

beneficiarului.

Criterii de eligibilitate:

• beneficiarii produsului sunt clienții care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute

de normele privind activitatea de creditare;

• banca scontează cambii/bilete la ordin care îndeplinesc cerinţele legale de formă şi

fond stabilite de reglementările legale în vigoare, precum şi cerinţa privind existenţa la

baza emiterii acestora a unor tranzacţii comerciale, concretizate în documente

contractuale şi documente justificative care să ateste efectuarea prestaţiei plătibilă prin

cambie/bilet la ordin.

Caracteristicile produsului:

➢ plafonul pentru operaţiunile de scont este dat de valoarea nominală a cambiilor/biletelor

la ordin scontate;

➢ destinaţia banilor proveniţi din scontarea cambiilor şi biletelor la ordin este în funcţie de

necesităţile clientului, respectiv pentru efectuarea oricăror plăţi;

➢ scadenţa este la data înscrisă pe titlu, la care se adaugă durata circuitului bancar.

Pentru încasarea la scadenţă a valorii cambiilor şi biletelor la ordin exprimate

în lei, unitatea bancară primitoare le va remite la plată la banca

trasului/emitentului, pe circuit bancar, în timp util, astfel încât acestea să fie

achitate în ziua scadenţei sau în una din cele două zile lucrătoare care urmează.

În cazul în care trasul/emitentul este nerezident, cambiile si biletele la ordin vor

fi transmise direcţiei de specialitate din Centrală în timp util în vederea

remiterii la extern pentru încasare.

În cazul în care cambiile/biletele la ordin sunt refuzate la plată, pentru lipsa totală/parţială de

disponibil, banca va înştiinţa în scris, în cele 4 zile lucrătoare ce urmează zilei prezentării la

plată, pe girantul sau (clientul cu care a încheiat contractul de scont), pe trăgător şi pe avalist,

dacă efectele de comerţ sunt avalizate şi va urmări recuperarea creanţelor după cum urmează:

- prin exercitarea dreptului de regres, în cazul scontului cu regres;

- prin exercitarea dreptului de regres, în cazul scontului cu regres parţial, doar în

anumite situaţii stabilite în mod expres, care vor fi prevăzute în contractul de scont;

- prin acţiune cambială directă, în cazul scontului fără regres.

În eventualitatea refuzului de plată, unitatea bancară teritorială care a scontat

cambiile/biletele la ordin exprimate în lei/exprimate în valută şi plătibile în lei

se îngrijeşte de recuperarea sumei înscrise pe acestea de la debitorii principali

(tras-acceptant, emitent-subscriitor) sau de la debitorii de regres (trăgător,

avalist/avalişti), în condiţiile legii cambiale.

77

II.7. Scontarea acreditivelor

Scontarea acreditivelor este operaţiunea prin care banca cumpără fără regres

creanţe comerciale în valută asupra unui partener comercial nerezident, de la

primul deţinător (solicitant/exportator) al acestora, creanţe născute din vânzări

de bunuri sau prestări de servicii, concretizate sub forma acreditivului de export

cu plata la termen.

Părţile implicate în cadrul scontării de acreditive sunt următoarele:

• solicitantul (exportatorul): agenţi economici exportatori/ furnizori/ prestatori de

servicii rezidenţi, clienţii băncii, care solicită realizarea operaţiunii de scontare, în

calitate de beneficiari/prim deţinători ai creanţelor comerciale tranzacţionate;

• debitorul (importatorul): persoana juridică nerezidentă obligată la plată în cadrul

creanţei tranzacţionate;

• banca: este banca ce are calitatea de cumpărător direct al creanţelor comerciale de la

primul deţinător al acestora;

• banca emitentă: banca parteneră agreată de bancă, pentru care există limită de risc, care

emite acreditivul şi se angajează irevocabil pentru efectuarea plăţii la scadenţă a

documentelor conforme;

• banca confirmatoare: banca parteneră agreată, pentru care există limita de risc, care

confirmă acreditivul respectiv, adăugându-şi astfel propriul angajament de plata celui al

băncii emitente.

Criterii de eligibilitate:

• scontarea acreditivelor se efectuează pentru clienţii care îndeplinesc criteriile de

eligibilitate prevăzute în normele metodologice bancare;

• se scontează acreditive de export cu plata la termen, pe baza documentelor conforme

prezentate în cadrul acreditivului care atestă efectuarea prestaţiei;

• creanţa este garantată prin angajamentul irevocabil al băncii emitente şi/sau

confirmatoare agreate, pentru care există limită de risc.

Caracteristicile produsului:

➢ suma finanţată este dată de valoarea nominală a acreditivului de export cu plata la

termen;

➢ data scadenţei/scadenţelor se determină conform condiţiilor acreditivului, fără a depăşi

de regulă 1 an de la data finanţării;

➢ destinaţia este diversă, în funcţie de necesităţile clientului, respectiv pentru efectuarea

oricăror plăţi, cu respectarea prevederilor legale;

➢ clientul va prezenta solicitarea de scontare cu cel puţin 15 zile înainte de scadenţa

creanţelor;

➢ pentru scontarea acreditivelor de export cu plata la termen se va aplica taxa agio, egală

cu nivelul dobânzii standard la credite în valuta pe termen scurt în cazul clienţilor cu

serviciul bun al datoriei.

Elemente specifice de derulare:

În cazul scontării unui acreditiv de export cu plata la termen, clientul se va

adresa entităţii funcţionale de care aparţine, solicitând vânzarea creanţei ca

urmare a remiterii de documente conforme în cadrul unui acreditiv de export,

avizat prin bancă, ataşând copia acreditivului primit de la extern şi avizul

băncii. Solicitarea clientului se va remite direcţiei de specialitate din Centrala

băncii, în scopul obţinerii următoarelor documente:

➢ Pentru acreditive de export cu plata la termen, domiciliate la plată la ghişeele băncii

78

sau confirmate de către bancă:

- copia conformă a acreditivului şi a eventualelor modificări ale acestuia;

- copii conforme ale documentelor remise în cadrul acreditivului (factură/document de

transport);

- copia scrisorii de remitere la intern către client;

- copia scrisorii de remitere la extern a documentelor, prin care se precizează că

documentele remise sunt conforme cu condiţiile acreditivului şi indicarea contului corespondent

unde să fie efectuată plata, la scadenţă;

- copie dupa comunicarea efectuată de direcţia de specialitate privind încadrarea în

limita de risc aferentă confirmării acreditivului (doar în cazul acreditivelor de export confirmate

de bancă);

➢ Pentru acreditivele de export cu plata la termen, domiciliate la plată la ghişeul băncii

emitente, pe lângă documentele enumerate la punctul anterior, mai trebuie obţinută

copia mesajului SWIFT testat de confirmare a datei scadente de către banca

emitentă.

79

Unitatea de curs 2.4

Alte angajamente bancare

Cuvinte cheie: Scrisori de confort; Scrisori de intenţie; Scrisori de bonitate; Scrisori

de garanţie/contragaranţie bancară; Avizarea scrisorilor de garanţie

bancară

Scrisori de confort

Scrisoarea de confort reprezintă angajamentul băncii faţă de beneficiarul

documentului, cum că a rezervat din resursele solicitantului scrisorii/băncii,

fondurile necesare încheierii unui contract comercial sau a unei tranzacţii.

Caracteristicile scrisorii de confort:

• moneda: lei şi/sau valută;

• perioada de valabilitate: până la încheierea contractului comercial sau cel mult 1 an de la

data emiterii;

• comision de emitere fix.

Elemente specifice în etapa de analiză şi monitorizare:

➢ beneficiarul oricărei scrisori de confort emise de bancă este un potenţial

partener comercial sau finanţator intern/extern al solicitantului-client;

➢ eliberarea scrisorilor de confort se efectuează din sursele proprii ale

clientului (depozite colaterale) blocate, sau din credit (ex. : linie de credit aflat

în derulare sau un credit nou cu constituirea garanţiilor aferente);

➢ dacă nu se consideră oportună finanţarea, nu se va elibera scrisoarea de

confort, iar răspunsul va fi comunicat clientului, în cel mai scurt timp posibil;

➢ la baza solicitării clientului trebuie să existe intenţia încheierii unui contract comercial

pentru cumpărarea unor bunuri sau servicii de la furnizori din ţară sau strainatate sau încheierea

altor tipuri de tranzacţii;

➢ emiterea scrisorilor de confort în baza creditului acordat de bancă se face numai după

încheierea contractului de credit sau în baza unui contract de credit deja existent;

➢ scrisorile de confort se emit în 2 exemplare: un original pentru beneficiar şi un duplicat

pentru bancă ;

➢ scrisorile de confort pot fi eliberate direct clienţilor, sau, în baza solicitării, se remite

partenerului acestora, prin intermediul băncii sale, letric sau prin mesaj Swift;

➢ după încheierea contractului comercial, respectiv a tranzacţiei pentru care s-a solicitat

scrisoarea de confort şi primirea la bancă a unui exemplar din contractul comercial, se închide

contul în afara bilanţului “Alte garanţii date pentru clientelă - scrisori de confort”;

➢ scrisorile de confort îşi încetează valabilitatea odată cu încheierea contractului

comercial/tranzacţie pentru care a fost solicitată;

80

➢ evidenţa scrisorilor de confort de orice fel se ţine separat la emitent, respectiv la nivelul

unităţii bancare teritoriale sau a direcţiei de specialitate, într-un registru care va avea rubrici

distincte pentru evidenţierea tipurilor de scrisori, cu specificarea elementelor de identificare şi

a surselor în baza cărora au fost emise.

Scrisori de intenţie

Scrisoarea de intenţie exprimă intenţia băncii adresata clientului - solicitant

care îşi derulează operaţiunile prin conturile deschise la unităţile teritoriale ale

băncii în cauză - în vederea susţinerii şi dezvoltării relaţiilor de afaceri - prin

acordarea de produse tip credit şi efectuarea de servicii bancare.

Caracteristicile scrisorii de intenţie:

• moneda: lei şi/sau valută;

• scrisoarea de intenţie nu angajeaza răspunderea băncii;

• comision de emitere fix.

Elemente specifice în etapa de analiză şi monitorizare:

➢ emiterea scrisorilor de intenţie în lei se face de către unitatea bancară

teritorială la care clientul are deschise conturile, iar cele în valută de direcţia de

specialitate - în baza solicitării şi informaţiilor furnizate de unitatea bancară

teritorială respectivă;

➢ scrisoarea de intenţie se emite într-un numar corespunzator de

exemplare, din care un exemplar nenegociabil este pentru bancă ;

➢ evidenţa scrisorilor de intenţie se ţine într-un Registru (fişier) al scrisorilor de intenţie

emise, la nivelul unităţii emitente/ Direcţia Relaţii Internaţionale şi Finanţare Externă din

centralele băncilor;

➢ la solicitarea clienţilor se pot elibera şi scrisori de intenţie al căror text nu modifică

răspunderea băncii.

Scrisori de bonitate

Scrisoarea de bonitate este documentul pe care banca îl eliberează pentru

derularea afacerilor (încheierea unor operaţiuni comerciale/finanţare,

adjudecarea unor oferte, în cazul licitaţiilor etc.) clientului său, la solicitarea

acestuia sau a băncilor/altor instituţii.

Caracteristicile scrisorii de bonitate

• scrisoarea de bonitate nu constituie un angajament din partea băncii;

• scrisoarea de bonitate poate fi eliberată atât pentru disponibilităţile în lei, cât şi pentru

cele în valută;

• comision de emitere fix.

Elemente specifice în etapa de analiză şi monitorizare

Unitatea teritorială a băncii efectuează următoarele:

➢ analizează solicitarea părţii interesate referitoare la eliberarea scrisorii de

bonitate;

➢ băncile eliberează pentru clienţi scrisoarea de bonitate necesară

derulării afacerilor pe teritoriul României, indiferent de limba în care este

redactată;

81

➢ în cazul în care se solicită eliberarea unei scrisorii de bonitate necesară

derulării afacerilor internaţionale, se înaintează către direcţia de specialitate din centrala băncii

solicitarea respectivă, care are şi acordul unităţii teritoriale.

Direcţia de specialitate din centrală efectuează următoarele demersuri:

➢ analizează solicitarea unităţii teritoriale a băncii privind eliberarea scrisorii de bonitate,

şi, potrivit competenţelor de aprobare la nivelul direcţiei, decide eliberarea sau nu a scrisorii de

bonitate;

➢ eliberează scrisoarea de bonitate necesară derulării afacerilor internaţionale, indiferent

de limba în care este redactată;

➢ solicită unităţii teritoriale a băncii comisionul aferent eliberării scrisorii de bonitate;

➢ volumul informaţiilor oferite de către bancă va fi corelat cu solicitarea formulată prin

cererea de eliberare a scrisorii de bonitate;

➢ scrisoarea de bonitate nu constituie un angajament din partea băncii. Această precizare

se va înscrie în mod obligatoriu în scrisoarea de bonitate eliberată de către bancă, indiferent de

limba în care este redactată sau de cererea solicitantului;

➢ scrisoarea de bonitate se eliberează în 2 exemplare originale, din care un exemplar

pentru solicitant şi un exemplar pentru bancă, dupa însuşirea de către client a datelor

prezentate;

➢ evidenţa scrisorilor de bonitate se ţine pe baza Registrului scrisorilor de bonitate emise,

la nivelul unităţii teritoriale a băncii, respectiv la nivelul direcţiei responsabile cu afacerile

internaţionale.

4.4. Scrisori de garanţie/contragaranţie bancară

Scrisoarea de garanţie bancară (SGB) este un angajament scris, independent

de contractul comercial sau de tranzacţie, asumat de către bancă (banca

garantă), în favoarea unei persoane, denumită beneficiarul garanţiei, de a plăti

acestuia o anumită sumă de bani în cazul în care o altă persoană, denumită

garantat/ordonator în contul şi din ordinul căruia se emite garanţia, nu a onorat

obligaţia garantată, exprimată în bani, astfel cum aceasta a fost asumată prin

contractul comercial/tranzacţie, faţă de beneficiarul garanţiei. SGB-urile sunt emise în

conformitate cu Regulile Uniforme privind Scrisorile de Garanţie Bancară (Publicaţia URDG

nr. 758 / iulie 2010 a Camerei Internaţionale de Comerţ Paris).

Scrisoarea de contragaranţie bancară (CGB) este un angajament scris, de

plată, asumat de către bancă (banca contragarantă) prin care aceasta cere unei

alte bănci (banca garantă) emiterea unei scrisori de garanţie bancară în favoarea

unui beneficiar (în condiţiile cerute de banca contragarantă). Contragaranţia

bancară conţine, pe lângă instrucţiunea expresă privind termenii şi condiţiile în

care se solicită emiterea scrisorii de garanţie bancară, toate elementele specifice

unei scrisori de garanţie bancară.

Acreditivele stand-by reprezintă un angajament irevocabil, independent de

contractul comercial sau de tranzacţie, prin care emitentul (banca) se angajează

faţă de beneficiar să îndeplinească obligaţiile de plată ale ordonatorului, în

condiţiile prevăzute în acreditiv.

Scrisorile de garanţie bancară şi cele de contragaranţie bancară trebuie să cuprindă următoarele

elemente esenţiale:

82

a) emitentul (banca garantă), ordonatorul şi beneficiarul garanţiei;

b) obligaţia de plată garantată;

c) angajamentul de plată al băncii garante şi modul în care banca îşi exprimă

angajamentul;

d) suma maxim garantată;

e) condiţiile şi modul de executare;

f) valabilitatea scrisorii de garanţie bancară;

g) locul depunerii cererii de executare (ex. ghişeele băncii garante);

h) clauze de reducere a valorii angajamentului garantului;

i) clauze referitoare la posibilitatea transferului/cesiunii scrisorii de garanţie bancară;

j) clauze privind legislaţia aplicabilă şi/sau regulile aplicabile;

k) data şi locul emiterii garanţiei;

l) semnăturile autorizate ale băncii garante.

Totodată băncile oferă scrisori de garanţie bancară internaţionale. În funcţie

de destinaţia acestora există mai multe tipuri de SGB:

1. SGB pentru participarea la licitaţii (Bid Bond). Banca garantează

despăgubirea organizatorului licitaţiei dacă ofertantul revocă oferta înainte de

adjudecare, precum şi în cazul în care acesta câştigă dar nu încheie contractul

în condiţiile prevăzute în ofertă;

2. SGB de bună execuţie a contractelor (Performance Bond). Banca

garantează buna execuţie a contractelor de export;

3. SGB de bună execuţie pentru perioada de garanţie (Guarantee for Warranty

Obligations). Banca garantează buna execuţie a obligaţiilor contractuale aferente

perioadei de garanţie;

4. SGB pentru restituirea avansului (Advance Payment Guarantee). În cazul neîndeplinirii

obligaţiilor contractuale, banca va restitui suma plătită în avans de către importator în

favoarea exportatorului;

5. SGB de restituire a reţinerilor monetare (Retention Money Guarantee). Banca

garantează restituirea sumei reţinute din valoarea contractului, pentru perioada de

garanţie a contractului;

6. SGB de bună plată a contractelor comerciale (Payment Guarantee). Banca garantează

plata bunurilor livrate, a lucrărilor executate şi a serviciilor prestate;

7. SGB de bună plată a creditelor (Loan Facility Payment Guarantee). Banca garantează

ratele de credit scadente la un anumit termen, precum şi dobânzile aferente.

Caracteristicile scrisorii de garanţie bancară

SGB se acordă pentru:

- garantarea plăţii unor aprovizionări destinate activităţii curente, inclusiv a unor

echipamente achiziţionate în sistem credit furnizor/cumpărător sau în sistem leasing;

- participării la licitaţii;

- restituirii avansurilor acordate;

- plăţii taxelor vamale, altor creanţe bugetare în cazul importurilor temporare, transportului

mărfurilor aflate în tranzit încărcate pe mijloace de transport;

- în favoarea unui client/nonclient, în baza contragaranţiilor unei bănci partenere, a unor

credite acordate clienţilor săi de alte instituţii de credit.

Elemente specifice în etapa de analiză şi monitorizare

Operaţiunile de eliberare SGB implică riscuri pentru bancă similare acordării

unui credit. Analiza cererilor şi a documentaţiilor prezentate de clienţi se va

efectua potrivit metodologiei de analiză şi evaluare a riscului de credit, bazându-

se pe aceleaşi principii şi reguli de analiză şi aprobare ca şi la acordarea unui

credit.

83

Operaţiunile de emitere SGB la ordinul băncilor partenere şi în baza contragaranţiilor primite de

la acestea sunt operaţiuni fără risc de credit. Pentru aceste operaţiuni nu se mai efectuează analiza

bonităţii clientului şi nu se încheie acorduri de garantare - contracte de credite.

Scrisorile de garanţie bancară emise în baza acordurilor de garantare sau a unor contracte de credit

trebuie să se încadreze în sumele, termenele şi condiţiile prevăzute în acordurile încheiate,

conform aprobării. Eventualele modificări ale SGB/CGB (ex: valoarea garanţiei/contragaranţiei,

valabilitatea garanţiei/contragaranţiei, beneficiarul etc.) se efectuează la solicitarea clienţilor în

baza cererilor de modificare a scrisorilor de garanţie/contragaranţie bancară aprobate de bancă.

Emiterea SGB/CGB în baza unui plafon valoric, precum şi modificările SGB/CGB emise în baza

Acordului de garanţie/contract de credit se face în baza analizei privind activitatea de creditare.

Ulterior, corespunzător aprobării, se va completa şi se va semna de către bancă cererea de

emitere/modificare SGB/CGB.

Un caz particular al SGB care diferă din punct de vedere al raportului de drepturi şi obligaţii de

cele reglementate şi prevăzute în acte normative în vigoare sunt cele care prevăd un termen de

valabilitate care nu este exprimat prin menţionarea unei date calendaristice fixe sau care îşi

încetează valabilitatea numai după returnarea originalului la bancă, sau după confirmarea

descarcării de obligaţii. Pentru aceste SGB-uri, la încheierea acordurilor de garantare sau a

contractelor de credit, solicitanţii trebuie să prezinte de regulă drept garanţii asigurătorii depozit

colateral sau contragaranţia statului.

Costuri

Comisioanele care se percep de către bancă pentru eliberarea scrisorilor de

garanţie bancară sunt următoarele: comision de garantare, comision de eliberare,

comision de modificare.

a) Comision de garantare. După încheierea acordului de garantare sau a contractului de

credit, în lei sau valută, se calculează comisionul de garantare după următoarea formula:

Vac × K × Nz

Comision garantare = -------------------

360 × 100

unde Vac reprezintă valoarea acordului de garantare sau a contractului de credit, K este nivelul

comisionului de garantare în funcţie de numărul de SGB-uri care se emit în baza acordului de

garantare sau a contractului de credit, iar Nz reprezintă perioada maximă permisă pentru

emiterea, respectiv expirarea SGB exprimată în număr de zile calendaristice.

Comisionul de garantare se aplică la valoarea plafonului acordului de garantare sau a

contractului de credit, în mod diferenţiat, în funcţie de numărul de SGB-uri care se emit în baza

acordului de garantare, respectiv a contractului de credit şi se va percepe la începutul fiecarui

an, până la ieşirea din obligaţii pentru angajamentele de plată asumate de bancă.

b) Comision de eliberare. Se determină utilizând următoarea formulă:

VSGB × K × Nz

Comision eliberare = ----------------------

360 × 100

84

unde VSGB reprezintă valoarea scrisorii de garanţie bancară eliberate, K este nivelul

comisionului de eliberare, iar Nz reprezintă perioada de valabilitate efectivă a SGB exprimată în

număr de zile calendaristice.

Pentru SGB-urile aferente garantării ratelor de leasing, credit furnizor/cumpărător etc., a căror

valoare se reduce eşalonat în timp la scadenţe ferme, comisionul de eliberare se va calcula la

sold, în funcţie de scadenţele stabilite. Formula de calcul a comisionului de eliberare în acest

caz include nivelul comisionului aferent termenului maxim de valabilitate al scrisorii de

garanţie, pe toată perioada de valabilitate a acesteia, care se va aplica la soldul rezultat la fiecare

scadenţă şi în funcţie de perioada de valabilitate efectivă dintre două scadenţe exprimată în

număr de zile calendaristice.

c) Comision de modificare. Acesta se percepe în cazul modificării valorii sau a

termenului de valabilitate a SGB, precum şi în cazul modificării unor clauze cuprinse în acordul

de garantare, a contractului de credit sau a scrisorii de garanţie bancară. Astfel, eventualele

solicitări din partea clienţilor de prelungire a termenului de valabilitate, ori de suplimentare a

valorii SGB, se asimilează operaţiunilor noi, prin care riscul băncii se extinde asupra unor

perioade mai mari de timp, sau se majorează expunerea. Astfel, vor fi supuse fiecare în parte

plăţii comisionului de garantare/eliberare, după caz. Modul de calcul şi de încasare al

comisionului de modificare este similar cu cel specificat la comisionul de garantare sau

eliberare.

Avizarea scrisorilor de garanţie bancară

În cadrul acestui tip de scrisori de garanţie bancară intervine banca avizatoare şi

banca garantă sau emitentă.

Banca avizatoare este banca aflată în relaţii de corespondent sau care are cod

SWIFT schimbat cu banca garantă/emitentă a scrisorii de garanţie bancară şi are

relaţie de cont curent cu beneficiarul sau relaţii de corespondent cu banca

beneficiarului. Rolul său este de avizare şi/sau transmitere către beneficiar sau banca acestuia a

scrisorilor de granaţie bancară şi a modificărilor la acestea potrivit instrucţiunilor primite de la

banca garantă/emitentă, precum şi de transmitere a corespondenţei ulterioare de la beneficiar

către banca garantă.

Banca garantă/emitentă este cea care emite scrisoarea de garanţie, angajându-se ca debitorul

principal să plătească, în cazul în care ordonatorul ar refuza sau nu ar fi în măsură să onoreze el

însuşi obligaţia garantată.

Caracteristicile serviciului

• clienţii externi ai procesului sunt băncile garante/emitente ale scrisorii de garanţie

bancară şi beneficiarii acestora;

• moneda: lei sau valută.

Etapele procesului de avizare a scrisorilor de garanţie bancară primite

Banca avizatoare, prestează către beneficiarii de scrisori de garanţie bancară următoarele

servicii:

a) transmiterea către beneficiar/banca beneficiarului a SGB, modificărilor şi

corespondenţei ulterioare în legatură cu SGB primite pe circuit bancar, fără nici o altă obligaţie

sau responsabilitate decât cea a confirmării autenticităţii mesajului sau confirmarea capacităţii

legale a persoanelor ce semnează documentele ce angajează banca garantă;

b) transmiterea cererilor beneficiarilor (primite prin intermediul băncilor sau direct de la

aceştia), precum şi a oricăror altor documente (inclusiv cele comerciale) în legătură cu scrisorile

85

de garanţie avizate, către banca garantă, fără nici o altă obligaţie sau responsabilitate decât cea a

confirmării capacităţii legale de a angaja beneficiarul, a persoanelor ce semnează cererile, sau

documente.

Remiterea cererilor de plată în executarea scrisorilor de garanţie bancară avizate

În situaţia în care ordonatorii scrisorii de garanţie bancară nu îşi îndeplinesc obligaţiile

contractuale garantate prin aceasta aşa cum fost asumate, faţă de beneficiarii scrisorii de

garanţie bancară, prin contractul comercial sau prin tranzacţie, beneficiarii recurg la executarea

scrisorii de garanţie bancară. Transmiterea către băncile garante/emitente a cererilor de plată în

executare, precum şi a eventualelor documente comerciale solicitate prin textul scrisorii de

garanţie bancară, se face de către beneficiari de regulă prin intermediul băncii avizatoare, prin

acelaşi circuit bancar prin care a fost primită scrisorea de garanţie bancară.

În vederea executării scrisorii de garanţie bancară, beneficiarii acestora, trebuie să prezinte

potrivit cerinţelor din scrisorea de garanţie bancară cererea de plată adresată băncii

garante/emitente semnată de reprezentanţii legali ai societăţii comerciale beneficiară a scrisorii

de garanţie bancară, precum şi de documentele menţionate în scrisoarea de garanţie bancară

(drept condiţie a cererii de plată).

Controlul şi remiterea documentelor în caz de executare

În vederea prezentării unei documentaţii de executare conforme cu uzanţele şi

reglementările internaţionale, banca oferă consultanţă beneficiarului scrisorii

de garanţie bancară. Astfel, se va verifica dacă documentele prezentate apar a fi

conforme în raport cu termenii şi condiţiile scrisorii de garanţie bancară.

Băncile avizatoare nu au nici o obligaţie sau responsabilitate cu privire la

forma, autenticitatea, sau efectul legal al documentelor prezentate ca justificare

a cererii de plată, cu privire la declaraţiile sau particularităţile conţinute de aceste documente şi

cu privire la buna credinţă a acţiunii sau omisiunile, oricare ar fi aceasta (conform art. 11 al

Publicaţiei 758/2010 al Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris).

Scoaterea din evidenţă a scrisorilor de garanţie avizate

Banca procedează la scoaterea scrisorilor de garanţie bancară, avizate, din

evidenţă în una din următoarele situaţii:

a) expirarea termenului de valabilitate al scrisorii de garanţie bancară şi

nesolicitarea executării până la acest termen;

b) la instrucţiunile scrise ale beneficiarului scrisorii de garanţie bancară,

după executarea scrisorii de garanţie bancară pentru întreaga sa valoare şi

încasarea integrală;

c) anularea scrisorii de garanţie, înainte de expirarea termenului de valabilitate al

acesteia, la instrucţiunile beneficiarului scrisorii de garanţie bancară. Scoaterea scrisorii de

garanţie bancară avizată se realizează numai după recuperarea tuturor spezelor şi comisioanelor

aferente dosarului respectiv.

86

Unitatea de curs 2.5

Carduri şi servicii conexe

Cuvinte cheie: Carduri de debit şi carduri de credit, Overdraft, Servicii ataşate

cardurilor, ATM, POS.

Elemente tehnice privind utilizarea cardurilor

Cardul, aşa cum este definit de către instituţiile de credit, reprezintă un

instrument de plată electronică, respectiv un suport de informaţie standardizat,

securizat si individualizat, care permite destinatorului său să utilizeze

disponibilităţile băneşti proprii dintr-un cont deschis pe numele sau la emitentul

cardului, ori să utilizeze o linie de credit in limita unui plafon stabilit în

prealabil, deschisa la emitent în favoarea deţinătorului de card.

Cardurile sub forma de cărţi de credit au apărut pentru prima dată în SUA, iar intenţia a fost de

a oferi clienţilor un instrument de plată cu circulaţie la nivel naţional care să permită depăşirea

restricţiilor în acest domeniu impuse de Legea Bancară Federală a SUA. De atunci, cardurile în

diferite variante au început să fie utilizate tot mai mult în ţările cu economie dezvoltată,

devenind în scurt timp unui din cele mai răspândite şi utilizate servicii bancare.

Alături de bănci, pe piaţa cardurilor s-au impus, în calitate de emitenţi de carduri

şi instituţii nonbancare cum ar fi VISA INTERNATIONAL, Mastercard,

Eurocard, American Express, Diners CLUB. Drept urmare, cardurile emise de

aceste instituţii, în calitate de proprietari de marcă, poartă asociat numele mărcii

respective: VISA Card, American Expres Card, etc.

Din punct de vedere al circulaţiei, se disting:

• carduri internaţionale, a căror circulaţie şi utilizare depăşesc graniţele ţării unde este

amplasată compania emitentă; sunt emise în valute convertibile şi acceptate pe plan

mondial, pe baza lor putându-se efectua plăţi în orice monedă, indiferent de valuta în

care este exprimat contul deţinătorului. De exemplu, VISA International este o astfel

de organizaţie, formată din instituţii financiare, care are ca membri peste 22.000

bănci din întreaga lume;

• carduri naţionale, care sunt exprimate în moneda naţională a ţării unde se află

amplasată banca sau compania emitentă, ele putând fi utilizate ca instrumente de

plată numai în ţara respectivă;

• carduri naţionale cu utilizare internaţională.

Cardul este un instrument de plată bazat pe aparatură electronică, ca

alternativă la instrumentele “clasice” de plată, numerarul şi cecul, iar

deţinătorul are dreptul de acces la o procedură de autorizare şi plată cu card.

Cardul înglobează în banda magnetică informaţii standardizate, securizate şi

individualizate care, prin decodificare cu ajutorul unor dispozitive speciale,

permit accesul titularului la contul său bancar, autorizarea de plăţi, efectuarea

87

de plăţi sau obţinerea de numerar. Dată fiind componenta electronică şi larga utilizare a

cardurilor, emitenţii de carduri au anumite responsabilităţi privind confecţionarea materială şi

informaţiile minime pe care trebuie să le conţină un card.

În scopul reducerii posibilităţii de fraude (falsificare) au fost introduse anumite

măsuri de prevenire. Posesorul unui card trebuie să fie conştient de necesitatea

efectuării unor verificări în procesul utilizării cardului, având ca scop prevenirea

utilizării greşite iar, la rândul său, persoana (compania) care acceptă carduri

pentru plăţi trebuie să cunoască procedurile impuse de folosirea acestora. Una

dintre aceste măsuri o reprezintă necesitatea existenţei unei holograme pe faţa

cardului. Hologramele s-au impus ca fiind cele mai eficiente în ansamblul

tehnicilor de asigurare a cardurilor. În acelaşi timp, există anumite cerinţe tehnice de realizare

a cardurilor privind rezistenţa la uzură, elemente de siguranţă în desen cu scopul evitării

posibilităţilor de ştergere sau modificare (de exemplu, a semnăturii).

Personalul companiilor care acceptă carduri, înaintea efectuării tranzacţiilor trebuie să verifice

Codul personal de identificare aferent unui card, prescurtat – conform practicii internaţionale

PIN (Personal Identification Number), abreviere utilizată în limba română, este codul atribuit

de emitent unui deţinător de card, cod pe care utilizatorul poate fi pus în situaţia de al

reproduce, în vederea verificării identităţii deţinătorului, în cazul unei plăţi prin card deservită,

de exemplu de un automat programabil.

Odată intrat în posesia cardului, titularul îl poate utiliza pentru:

• plata mărfurilor şi serviciilor la unităţile care vând mărfuri sau prestează servicii şi

acceptă acest instrument de plată;

• obţinerea de numerar de la ghişeele băncii sau de la distribuitoarele automate de

numerar.

Dacă posesorul cardului doreşte să cumpere o marfă, acesta prezintă cardul

vânzătorului. Tranzacţia de plată se poate realiza în două moduri: fie cardul

este introdus în terminalul electronic al magazinului (EFTPOS), care va tipări

automat borderoul vânzărilor (notele de plată), fie vânzătorul va folosi un

aparat de tipărire (IMPRINTER) pentru notele de plată standardizate, denumite

vouchere.

EFTPOS. Plata mărfurilor şi a serviciilor presupune existenţa unui terminal la comerciant,

conectat la infrastructura informatică şi de telecomunicaţii destinată plăţilor prin carduri.

Terminalul pentru transferul electronic al fondurilor, prescurtat EFTPOS permite preluarea,

captarea şi transmiterea de informaţie asupra plăţii cu card prin mijloace electronice, de la

comerciant la centrul de autorizare. Folosind informaţia conţinută de banda magnetică a

cardului (cardul fiind introdus într-o fantă specială a terminalului) şi prin testarea valorii

tranzacţiei la EFTPOS, comerciantul primeşte automat autorizarea privind plata (în 30 de

secunde). De îndată ce tranzacţia este autorizată, dispozitivul furnizează nota de plată în două

exemplare. Notele de plată sunt semnate de client, semnătura dată este confruntată de

comerciant cu cea de pe card: cu aceasta plata a fost efectuată. O notă de plată rămâne la

comerciant iar cealaltă, împreună cu marfa, este dată cumpărătorului.

IMPRINTER. O altă modalitate de a efectua plata cu carduri, mai puţin rapidă, presupune

legătura telefonică cu centrul de autorizare şi utilizare de către comerciant a unui imprinter.

Imprinterul este un dispozitiv mecanic care permite luarea unei amprente de pe elementele în

relief de pe faţa cardului şi transpunerea lor (prin gofrare/embosare) pe suprafaţa unui

document confecţionat pe suport de hârtie (denumit imprinter voucher) care este de regulă,

nota de plată a comerciantului. În acest caz, comerciantul verifică formal cardul (integritate,

88

corespondenţa dintre numele de pe card şi documentele de identitate ale clientului). Casierul

comerciantului telefonează la centrul de autorizare (centrul de procesare a tranzacţiilor cu

carduri) şi comunică elementele de identificare ale cardului (numărul cardului, perioada de

valabilitate a acestuia) şi valoarea tranzacţiei. Centrul de procesare, folosind sistemul de

telecomunicaţii prin satelit, autorizează efectuarea tranzacţiei, iar după primirea autorizării,

casierul întocmeşte utilizând imprinterul nota de plată (voucher) în trei exemplare, care trebuie

semnată de către cumpărător. După confruntarea semnăturii de pe nota de plată cu cea de pe

card, vânzătorul eliberează marfa şi dă un exemplar al notei de plată şi clientului.

Stabilirea si definirea modului de organizare, proiectare, implementare, desfăşurare a activitatii

legate de emiterea si acceptarea la plată a cardurilor, au in vedere obiectivele generale ale

activităţii unei instituţii bancare, astfel incat cerinţele clienţilor sa fie corect si complet

cunoscute si îndeplinite. Cadrul legal de desfăşurare a activitățtii este constituit de standardele

internaţionale privind cardurile, regulamentele organizaţiilor Visa International şi MasterCard

International, Regulamentul BNR şi reglementările băncilor în vigoare.

Fluxul activităţilor aferente procesului de emitere şi acceptare la plată a cardurilor, presupune

parcurgerea următoarelor etape:

➢ identificarea produselor tip card cerute pe piaţă, precum şi necesitatea sau

capabilitatea de acceptare la plată, prin intermediul studiilor de marketing si a

campaniilor promoţionale;

➢ banca solicită organismelor internaţionale (Visa sau MasterCard) deschiderea

unui proiect pentru implementare, modificare sau upgradare, în urma căruia sunt

atribuiţi parametrii tehnici de lucru precum şi cei definitorii pentru produse şi

servicii;

➢ sunt elaborate documentele de lucru pentru pregătirea testării produselor sau a

serviciilor care se doresc implementate/modificate, creându-se cadrul

metodologic pentru implementare;

➢ în paralel cu etapa metodologică se desfăşoară etapa logistică de elaborare sau

adaptare a programelor informatice aferente proiectelor de lucru;

➢ se lansează produsul nou creat pe piaţă;

➢ în paralel cu desfăşurarea activităţii pe bază de carduri se desfăşoară procesul de

monitorizare şi control intern al funcţionării activităţii;

➢ programele de interfaţa create şi gestionate dau posibilitatea verificării

decontării şi reconcilierii corecte a tranzacţiilor efectuate cu cardurile în reţeaua

interna şi internaţională. Monitorizarea autorizărilor şi a tranzacţiilor efectuate

zilnic face parte integrantă şi din cadrul programelor standard de prevenire a

fraudelor şi eliminarea riscului de orice natură, prevenirea spălării banilor din

activitatea pe baza de carduri;

Emiterea cardurilor

• la emiterea cardurilor pe bază de cerere individuală se va verifica: corectitudinea

completării cererii si a existenţei documentelor anexate, existenţa registrului de evidenţă

a cardurilor emise completat la zi.

• la emiterea „on line” a cardurilor se urmăreşte: existenţa semnăturii clientului pe

contractul de emitere a cardului, încasarea sumei minime necesare deschiderii contului,

respectarea reglementărilor privind evidenţa cardurilor emise şi repartizate în teritoriu, a

modului în care sunt păstrate cardurile neridicate şi transmiterea către centrala băncii a

cardurilor neridicate de clienţi după mai mult de 6 luni de la emitere, respectiv, modul în

care sunt păstrate listele primite de la centrala băncii referitoare la emiterea cardurilor.

Acceptarea la plată a cardurilor

➢ Respectarea procedurilor de lucru privind activitatea de acceptare a cardurilor la

89

comercianţi, urmărindu-se, în principal:

• verificarea respectării formatului contractelor de acceptare;

• verificarea modului de completare şi a circuitului documentelor;

• verificarea existenţei la nivelul unităţii teritoriale a registrului de evidenţă a

comercianţilor acceptatori.

➢ Respectarea procedurilor de lucru privind decontarea tranzacţiilor la comercianţi prin:

• verificarea existenţei borderoului de remitere la centrala băncii a chitanţelor de

vânzare/stornare primite de la comercianţi;

• verificarea efectuării la zi a punctajului privind chitanţele remise şi cele încasate;

• verificarea listării si anexării la contul curent al comercianţilor a extrasului de cont

privind tranzacţiile decontate prin intermediul cardurilor;

• verificarea modului în care unitatea teritorială înregistrează în contul comercianţilor

contravaloarea tranzacţiilor decontate şi a comisionului aferent acestora;

• respectarea reglementărilor interne privind eliberarea la ghişeele băncii a numerarului de

pe carduri prin intermediul imprinterelor si a POS-urilor;

• verificarea respectării regulilor de completare a chitanţelor de eliberare numerar

(înscrierea primelor 4 cifre ale cardului, înscrierea corectă şi completă a datelor din

documentul de identitate, înscrierea pe chitanţă a codului locaţiei), respectiv, existenţa

documentelor de remitere la încasare a chitanţelor şi efectuarea punctajului între

chitanţele remise la încasare şi cele încasate.

Alimentarea conturilor asociate cardurilor

Respectarea prevederilor de lucru privind alimentarea conturilor deţinătorilor de carduri se va

realiza pentru:

• alimentările manuale (concordanţa dintre suma depusă de client şi cea alimentată în

contul clientului, precum şi corectitudinea alimentării conturilor respectând principiul

alimentărilor efectuate zi de zi);

• alimentările automate (concordanţa dintre suma înscrisă pe ordinul de plată şi cea din

fişier şi corectitudinea datei alimentării prin fişier).

O atenţie specială se va acorda corecţiilor aferente alimentărilor eronate.

Reţeaua de ATM-uri

Pentru funcţionarea optimă a reţelei de ATM-urilor trebuie avute în vedere următoarele:

existenţa solicitării de instalare a ATM-ului, a aprobării centralei băncii sau, a contractului de

repartizare a aparatului. Respectarea procedurilor privind alimentarea cu numerar a ATM-urilor

se va realiza prin verificarea: respectării intervalului orar privind alimentarea ATM-urilor,

existenţei documentelor privind programarea alimentării ATM-urilor, a modului de calcul şi

înregistrare a operaţiunilor privind alimentarea ATM-urilor, a modului în care unităţile

teritoriale care deţin ATM-uri procedează la înregistrarea în aplicaţia informatică a sumelor

aferente alimentărilor/restituirilor de sume. În cazul gestiunii reţelei de ATM-uri se urmăreşte

existenţa registrului de evidenţă a operaţiunilor efectuate la ATM-uri, evidenţa fişelor de

intervenţii tehnice, existenţa persoanei responsabile cu activităţile tehnice.

Transferurile din conturile de card

În cazul transferurilor din conturile de card se vor avea în vedere următoarele: existenţa la

nivelul unităţii bancare iniţiatoare a transferului a originalului cererii desţinătorului de card (cu

menţiunile privind suma transferată, destinaţia şi motivul transferului), respectiv documentele şi

înregistrările contabile generate de efectuarea transferului respectiv.

90

Carduri de debit şi carduri de credit

În funcţie de sursa fondurilor, cardurile se împart în două mari categorii:

carduri de debit şi carduri de credit. Cardurile de debit permit efectuarea

plăţilor şi a retragerilor de numerar în limita fondurilor proprii depuse de către

clienţi în contul de card. Spre deosebire de acestea, în cazul cardurilor de

credit, clientul utilizează banii puşi la dispoziţie de către bancă în limita unui

credit aprobat. Lunar, clientul plăteşte dobândă pentru suma utilizată din

plafonul aprobat şi comisioane aferente, urmând să o ramburseze după o anumită perioadă de

timp, stabilită de comun acord cu banca. Pentru acordarea de către bancă clientului a unui card

de credit trebuie îndeplinite anumite condiţii de eligibilitate, care diferă de la o bancă la alta.

Acestea sunt emise sub sigla a două mari companii internaţionale: Mastercard

şi Visa. Chiar dacă deservesc aceleaşi nevoi, există diferenţe destul de mari

între cardurile emise de aceste firme din punct de vedere al acceptării la nivel

internaţional. Conform unor statistici realizate în anul 2010 calsamentul

cardurilor în funcţie de numărul locaţiilor de acceptare se prezintă astfel:

• MasterCard (emis de MasterCard) – peste 25 milioane de locaţii;

• Visa (emis de Visa) – peste 12 milioane de locaţii;

• Maestro (emis de MasterCard) – peste 7 milioane de locaţii.

În continuare vom prezenta caracteriticile fiecărui tip de card şi serviciile ataşate acestora pe

piaţa bancară românească.

Cardul Maestro este un card de debit destinat persoanelor fizice rezidente sau nerezidente,

fiind legat direct la contul curent în lei.

Caracteristici:

• este un card de debit legat direct la contul curent în lei;

• grad de securitate ridicat datorită tehnologiei CIP încorporată;

• are o perioadă de valabilitate de 3 ani;

• poate fi utilizat în România şi în străinătate pentru plata cumpărăturilor (la POS şi pe

Internet) sau pentru retragere de numerar, oriunde este afişata sigla Maestro.

În general, aceste carduri prezintă diverse servicii ataşate:

• plata facturilor curente de utilităţi şi servicii (electricitate, apă, gaze, salubritate,

telefonie fixă şi mobilă, TV cablu etc.) prin ATM-uri;

• transferuri de fonduri din propriul cont curent cu card de debit ataşat într-un alt cont

deschis la aceeaşi bancă în lei prin ATM-uri;

• constituire de depozite la aceeaşi bancă;

• rambursarea de sume pentru cardul de credit;

• încasarea prin card, la cerere, a dobânzilor pentru depozitele în lei constituite la aceeaşi

bancă;

• rambursarea ratelor pentru creditele contractate de la aceeaşi bancă;

• reîncărcarea cartelelor de telefon mobil.

Documentele necesare pentru obţinerea acestui card constau în documente de identitate

prezentate în original la bancă şi încheierea cu banca a Convenţiei de cont curent.

Cardul VISA Electron este un alt tip de card de debit legat direct la contul curent în lei, cu

91

tehnologie cip încorporată. Cardul este destinat atât persoanelor fizice rezidente, cât şi

persoanelor fizice nerezidente.

Caracteristici:

• este un card de debit legat direct la contul curent în lei;

• grad de securitate ridicat datorită tehnologiei CIP încorporată;

• are o perioadă de valabilitate de 3 ani;

• poate fi utilizat în România şi în străinătate pentru plata cumpărăturilor (la POS şi pe

Internet) sau pentru retragere de numerar, oriunde este afişată sigla VISA.

Cardul VISA Clasic este un alt tip de card de debit care se poate lega de contul curent în lei, eur

sau usd. Cardul este destinat atât persoanelor fizice rezidente, cât şi persoanelor fizice

nerezidente.

Caracteristici:

• este un card de debit legat direct la contul curent în lei, eur sau usd;

• grad de securitate ridicat datorită tehnologiei CIP încorporată;

• are o perioadă de valabilitate de 3 ani;

• permite efectuarea de tranzacţii în mediul online (plata cumpărăturilor la POS / pe

Internet sau retragere de numerar de la bancomat) şi în mediu offline (tranzacţii la

imprinter), oriunde este afişată sigla VISA.

MasterCard este card de debit care se poate lega de contul curent în lei, eur sau usd, considerat

a fi cel mai sigur la nivel internaţional. Totodată este şi cardul acceptat în cele mai multe locaţii

din lume (peste 25 milioane de locaţii).

Caracteristici:

• este un card de debit legat direct la contul curent în lei, eur sau usd;

• grad de securitate ridicat datorită tehnologiei CIP încorporată;

• are o perioadă de valabilitate de 3 ani;

• permite efectuarea de tranzacţii în mediul online (plata cumpărăturilor la POS / pe

Internet sau retragere de numerar de la bancomat) şi în mediu offline (tranzacţii la

imprinter), oriunde este afişată sigla Mastercard.

Servicii ataşate cardurilor

În baza contului de card convenţiie cu clienţii privind serviciile asociate

conturilor de card vizează: plăţi facturi la ATM (corectitudinea completării

convenţiilor, existența documentelor anexate și existența evidenței la zi a

convenţiilor încheiate la nivelul unității respective); Mobile Banking

(corectitudinea completării cererilor și existenșa documentelor de remitere a

acestora către Centrala, existența evidenței la zi a convenţiilor încheiate la

nivelul unității respective).

Card de debit preplătit

• este un card de tip Visa care se emite pe loc;

• permite plata cumpărăturilor pe internet;

• protejează datele personale astfel încât clientul nu este nevoit să divulge pe internet

informaţii financiare;

92

• clientul are oricând posibilitatea de a afla soldul contului sau tranzacţiile online.

Carduri de cumpărături

• card de credit în lei pentru persoane fizice;

• se stabileşte o limită de credit pentru fiecare utilizator

• sistem de rambursare flexibil: implică o rambursarea lunară a unui procent minim din

valoarea creditului utilizat;

• pentru retragerile de numerar limita se poate fixa de către client şi aceasta se fixează de

obicei la un nivel inferior faţă de procentul de 100% din limita acordata de bancă pentru

plata la comercianti;

• clienţii pot stabili o limita zilnică de retragere numerar ;

• nu necesită giranţi, asigurare sau alte garanţii.

Carduri destinate cumpărăturilor pe internet

• majoritatea au încorporat standardului 3-D Secure, cel mai înalt standard de securizare a

plăţilor prin Internet ce reduce semnificativ şansele de fraudare a cardului la efectuarea

de tranzacţii pe Internet;

• procesul de autentificare nu necesită instalarea vreunei aplicaţii speciale;

• prin introducerea unui cod ştiut numai de către client, acesta păstrează controlul asupra

cumpărăturilor online şi elimină riscul de fraudă.

Card de debit pentru transport

• card de debit în lei ce poate fi utilizat atât în ţară cât şi în străinătate;

• posesorii cardului pot efectua toate operaţiunile bancare clasice: plata cumpărăturilor la

comercianţi sau pe Internet, plata facturilor, retragerea de numerar de la bancomate, etc.;

• asigură acces rapid şi simplu în reţeaua de transport, funcţionând asemenea unui card de

transport;

• clientul poate include pe card abonamentul la tansport sau contravaloarea biletelor de

călătorie.

93

Unitatea de curs 2.6

Electronic banking

Cuvinte cheie: Internet banking, Serviciile Multicash, Mobile banking

Internet banking

Permite clienţilor obţinerea de informaţii personalizate despre conturile proprii

şi efectuarea de operaţiuni bancare prin internet şi anume:

a) transferuri intrabancare în lei şi în valută;

b) transferuri interbancare în lei şi în valută, inclusiv transferuri internaţionale;

c) plăţi facute către furnizorii de utilităţi;

d) schimburi valutare;

e) deschidere de cont curent în valutele cotate la bănci;

f) achitarea ratelor de credit în lei şi în valută;

g) plăţi programate pentru o dată viitoare de execuţie;

h) constituirea, alimentarea, lichidarea depozitelor la termen şi a conturilor de economii;

i) cumpărarea şi răscumpărarea certificatelor de depozit cu discount;

j) obţinerea de informaţii personalizate cu privire la conturile deţinute la bancă;

k) ataşarea cardului de debit la contul curent;

l) setarea instrucţiunilor de plată repetitivă;

m) dezactivarea conturior pentru vizualizarea acestora;

n) clientul poate opta pentru primirea de mesaje generale de la bancă cu opţiune de raspuns.

Serviciul este asigurat prin trei niveluri de securitate:

• clientul are la dispoziţie un dispozitiv Token protejat de un cod PIN, stabilit de client la

prima utilizare;

• identificarea în aplicaţie se realizează pe baza numelui de utilizator, primit de la bancă în

momentul semnării contractului şi a unei parole reprezentate de un cod unic generat de

dispozitivul Token;

• fiecare tranzacţie va fi ulterior autorizată prin intermediul parolei digitale unice generată

de dispozitivul Token.

Operaţiunile bancare efectuate prin serviciul de efectuare operaţiuni prin

internet banking sunt iniţiate în timp real cu impact imediat asupra soldurilor

conturilor clientului, nemaiputând fi revocate după autorizarea operaţiunilor

solicitate, cu excepţia ordinelor de plată programate.

Informaţiile bancare ce pot fi obţinute prin intermediul serviciului :

a) extrase de cont zilnice – informaţii privind operaţiunile bancare efectuate prin contul

curent în ziua anterioară;

b) extrase de cont intraday – informaţii privind operaţiunile bancare efectuate prin contul

94

curent în ziua curentă până în momentul iniţierii solicitării;

c) stări financiare – informaţii privind situaţia conturilor clientului la momentul iniţierii

solicitării.

Facilităţile de care pot beneficia clienţii utilizatori ai serviciului constau în următoarele:

- managementul operaţiunilor (loturi şi şabloane) – facilităţi de semnare centralizată a

unui grup de operaţiuni bancare şi de constituire de operaţiuni bancare predefinite pentru

utilizare frecventă;

- limite de sume – facilitate de stabilire de limite de sume (valori zilnice sau pe operaţiuni

bancare) pentru fiecare utilizator în parte;

- drepturi gestionare operaţiuni – facilitate de a stabili pentru fiecare utilizator, pentru

fiecare tip de operaţiune bancară drepturi de gestionare diferenţiate (adăugare,

modificare, vizualizare, ştergere etc.);

- import – facilitate de import ce asigură preluare unui fişier de un anumit format din

aplicaţia clientului de către serviciu şi interpretarea lui ca operaţiune bancare;

- export – facilitate de export a informaţiilor bancare din serviciu în alte aplicaţii ale

clientului, sub forma unui fişier de tip SWIFT MT940;

- rapoarte – facilitate de a genera rapoarte în ceea ce priveşte activitatea utilizatorilor

(momentul la care s-au semnat anumite operaţiuni bancare, utilizatorii care au semnat

aceste operaţiuni bancare, etc.);

- grup - facilitate de a obţine acces şi drept de administrare prin intermediul serviciului a

conturilor altor clienţi persoane juridice, pe baza acordului dat de aceştia din urmă.

Serviciul de Internet baking prezintă o serie întreagă de avantaje, printre care:

• economie de timp - efectuarea de operaţiuni bancare fără a fi necesară deplasarea

clientului la unităţile teritoriale;

• confort şi siguranţă în efectuarea operaţiunilor bancare în lei şi în valută de la orice

calculator cu acces la internet;

• serviciul este accesibil atât în ţară cât şi în străinatate;

• costurile pentru operaţiunile efectuate sunt reduse faţă de costurile aferente operaţiunilor

efectuate la ghişeele băncii;

• serviciul este accesibil zilnic 24 ore din 24, 7 zile din 7 prin apelarea Contact Center;

• legătură electronică permanentă cu banca din orice locaţie cu acces la Internet în scopul

iniţierii operaţiunilor bancare şi a obţinerii informaţiilor financiar bancare;

• posibilitatea de a stabili pentru fiecare utilizator şi pentru fiecare modul, drepturi de

gestionare diferenţiate în funcţie de operaţiunile specifice modulelor (adăugare,

modificare, vizualizare, ştergere, blocare/deblocare).

6.2. Serviciile MultiCash

Serviciul se adresează în special clienţilor corporate care doresc eficientizarea

relaţiei cu banca prin evitarea deplasărilor la sediul băncii în vederea

desfăşurării de operaţiuni bancare. MultiCash oferă astfel, posibilitatea de a

efectua operaţiuni bancare şi de a obţine informaţii bancare direct de la sediul

clientului.

Operaţiunile bancare care se pot efectua prin intermediul serviciului MultiCash constau în

următoarele:

a) plăţi în lei în sistem intra şi interbancar;

95

b) plăţi în valută intrabancare şi interbancare;

c) constituire depozite la termen în lei şi valută;

d) lichidare depozite la termen în lei şi valută;

e) schimburi valutare.

Informaţiile bancare ce pot fi obţinute prin intermediul serviciului MultiCash

sunt:

a) extrase de cont zilnice;

b) extrase de cont intraday;

c) stări financiare – informaţii privind situaţia conturilor clientului.

Clienţii utilizatori ai serviciului MultiCash pot beneficia de o serie de facilităţi, printre care:

• managementul operaţiunilor (loturi şi şabloane) – facilităţi de semnare centralizată a

unui grup de operaţiuni bancare şi de constituire de operaţiuni bancare predefinite pentru

utilizare frecventă;

• limite de sume – facilitate de stabilire de limite de sume (valori zilnice sau pe operaţiuni

bancare) pentru fiecare utilizator în parte;

• facilităţi ce permit controlul operaţiunilor bancare de la distanţă prin posibilitatea de

autorizare finală a operaţiunilor bancare iniţiate prin MultiCash şi obţinerea de informaţii

bancare;

• facilităţi ce permit suplimentar funcţiei anterioare şi efectuarea la distanţă a operaţiunilor

bancare;

• drepturi gestionare operaţiuni – facilitate de a stabili pentru fiecare utilizator şi pentru

fiecare tip de operaţiune bancară drepturi de gestionare diferenţiate (adăugare, modificare,

vizualizare, ştergere etc.);

• import de date – facilitate de import ce asigură preluare unui fişier de un anumit format

din aplicaţia clientului de către aplicaţia MultiCash şi interpretarea lui ca operaţiune bancară;

• export de date – facilitate de export a informaţiilor bancare din aplicaţia MultiCash în

alte aplicaţii ale clientului, sub forma unui fişier de tip SWIFT MT940;

• rapoarte – facilitatea de a genera rapoarte în ceea ce priveşte activitatea utilizatorilor.

Serviciul Multicash prezintă o serie întreagă de avantaje, printre care:

➢ instalarea programului, instruirea clientului şi asistenţa tehnică sunt gratuite;

➢ legătură electronică permanentă cu banca în scopul transmiterii ordinelor de plată şi

a obţinerii informaţiilor financiar – bancare;

➢ posibilitatea efectuării de operaţiuni bancare şi a obţinerii de informaţii bancare

direct de la sediul clientului;

➢ posibilitatea de a stabili pentru fiecare utilizator, pentru fiecare modul, drepturi de

gestionare diferenţiate în funcţie de operaţiunile specifice modulelor (adăugare,

modificare, vizualizare, ştergere, blocare/deblocare).

6.3. Mobile Banking

Mobile banking este un serviciu destinat clienţilor persoane fizice şi juridice

posesori de carduri de debit în lei şi valută şi utilizatori de telefonie mobilă.

Serviciile puse la dispozitia clientilor sunt de mai multe tipuri:

96

➢ Serviciul SMS + browsing (SmartTel 3G si SmartTel Wap): se adreseaza

utilizatorilor de telefonie mobilă care au microbrowser încorporat în telefon;

➢ Serviciul SMS se adresează utilizatorilor de telefonie mobilă care nu au

microbrowser încorporat în telefon.

Serviciul permite efectuarea a diverse operaţiuni, printre care:

- vizualizarea soldului contului de card de debit în lei şi valută;

- vizualizarea listei ultimelor tranzacţii, prin solicitarea unui mini extras de

cont;

- transferul de fonduri între conturile de card de debit în lei şi valută ale

aceluiaşi utilizator (de ex.: se pot transfera fonduri dintr-un cont de card de lei

într-un cont de card în valută, la cursul de vânzare/cumparare al băncii);

- solicitarea unui extras de cont letric, care va fi transmis prin poştă;

- blocarea contului de card în cazul pierderii cardului sau daca acesta a fost furat;

- primirea de informaţii on-line despre tranzacţiile efectuate din conturile de card, la ATM şi

POS indiferent de valoarea tranzacţiei;

- primirea de informaţii on-line despre tranzacţiile efectuate din conturile de card, la ATM si

POS pentru sume mai mari de....../ mai mici de... (alerte cu limita de sumă).

Serviciul Mobile Banking poate fi accesat în două moduri, în functie de performanţele

telefonului mobil, astfel:

o prin simpla transmitere/primire de SMS la un număr de telefon;

o prin protocolul WAP, respectiv protocolul 3G. În acest caz, serviciul Mobile

Banking furnizează în plus faţă de serviciile menţionate mai sus, informaţii (sub forma

de pagini HTML) despre:

➢ reţeaua de ATM-uri şi unităţi;

➢ cursul valutar la casa de schimb a băncii din ziua curentă sau pe o anumită

perioadă;

➢ informaţii despre tipurile de card ;

➢ dobânzile practicate de către bancă la depozitele în lei şi valută;

➢ campaniile de promovare derulate de bancă.

Serviciul Mobile banking prezintă o serie întreagă de avantaje, printre care:

• confort și economie de timp prin folosirea telefonului mobil pentru a intra în legatură cu

banca;

• accesul la informaţii asupra contului de card şi a tranzacţiilor efectuate la ATM sau POS;

• siguranţa şi confidenţialitatea operaţiunilor;

• informaţii financiar-bancare on-line.

97

Întrebări de verificare (deschise)

1. Care sunt principalele instrumente de debit folosite de clienții băncilor?

2. Preentați caracteristicile serviciilor Direct Debit și Standing Order.

3. Care este diferența dintre Acreditiv și Incasso.

4. Prezentați printr-un exemplu în ce constă capitalizarea dobânzii.

5. Care sunt principalele tipuri de depozite oferite de băncile comerciale?

6. Care sunt caracteristicile Creditelor ipotecare?

7. Care sunt caracteristicile Creditelor cu destinație multiplă?

8. Care sunt caracteristicile Scrisorii de garanție bancară?

9. În ce constă operațiunea de Factoring?

10. Prezentați diferența dintre Cardurile de debit și Cardurile de credit.

Întrebări de verificare (de tip grilă)

1. Înscrisul prin care o persoană denumită tragător, dă ordin unei bănci la care are

disponibilităţi băneşti, denumită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani,

altei persoane denumită beneficiar, este reprezentat de:

a. Cec;

b. Cambie;

c. Bilet la ordin.

2. Modalitatea de plată utilizată în comerţul internaţional care se bazează pe obligaţia de

plată a cumparătorului, asumată prin contractul comercial fără a comporta nici un

angajament de plată din partea băncilor implicate în derulare, se referă la:

a. Incasso;

b. Acreditiv;

c. Scrisoare de garanție bancară.

3. Contul de depozit temporar, deschis în vederea depozitării unor sume de bani (în lei şi/sau

valută) până la încheierea unui contract, livrarea unor mărfuri sau îndeplinirea unor

condiţii specificate într-un contract sau angajament încheiat între două părţi, este

reprezentat de:

a. Incasso;

b. Scrisoare de garanție bancară;

c. Cont escrow.

4. Forma de creditare revolving cu trageri şi rambursări multiple în limita unui anumit plafon

este reprezentată de:

a. Credite cu destinație multiplă;

b. Linia de credit;

c. Credite facilitate de cont.

5. Operaţiunea de cumpărare de către bancă, prin gir, de cambii şi bilete la ordin, în care

banca îşi rezervă dreptul de a se îndrepta pe cale de regres atât împotriva beneficiarului

(persoana în favoarea căreia se emite cambia/biletul la ordin), cât şi a celorlalţi debitori de

regres

a. Factoring;

b. Scontare cu regres;

c. Incasso.