Balcanismul literar românesc

Mircea Muthu

Nicolae Iorga a definit Bizanțul drept o „formă de universalitate”, iar prin aceasta a introdus conceptual de bizantin, în care „spiritul” şi aşa-numitele „forme bizantine” sunt comparabile, în parte, cu delimitarea lui Lamprecht dintre tipic şi individual. Bizanțul a însemnat Roma politică, elenism cultural, ortodoxie religioasă, dar şi o continuare a unui orientalism, a unui asiatism pe care unii au vrut să-l împingă până în îndepărtata Chină şi din care multe laturi nu sunt cunoscute decât prin ultima lor fază. Aşadar, în ființa omului bizantin se regăsesc cele patru straturi: ideea romană-conştiința dreptului roman, credința ortodoxă-în perimetrul căruia „gloria Domnului” se suprapunea „gloriei împăratului”, influența orientală-sub raportul mentalității şi al fastului European, elenismul-n-a exercitat însă aceeaşi influență în toate epocile. Astfel, Bizanțul e considerat o sinteză de elemente foarte variate, venite de pretutindeni, care rămâne întotdeauna deschisă, până ce ideea însăşi bizantină a dispărut. Bizanțul impune-şi nu doar propune-un model de sinteză dinamică, a cărei existență este verificabilă de-a lungul întregului mileniu bizantin.

Din înțelegerea Bizanțului ca system de relații între „spiritul” şi „formele bizantine”, care acoperă „realitățile balcanice”, Nicolae Iorga derivă un al doilea concept: sud-est european. La început, termenii se suprapun, deoarece Bizanțul înseamnă tot ce poate înfățişa sud-estul european şi nu numai epoca bizantină. Astăzi, tot sud-estul european formează aceeaşi țară, fiindcă este acelaşi teritoriu, cu aceleaşi amintiri. Caracteristica cea mai important a sud-estului, diversitatea, atrage după sine un al treilea concept, balcanismul, însă Nicolae Iorga nu este de acord cu acest termen; mai corect i se pare cel de sud-estul Europei, din punct de vedere geografic şi istoric, decât ceea ce italienii numesc de ceva timp Balcania, în care am fi incluşi şi noi, a căror legătură cu Balcanii poate fi istorică sau determinată de anumite asemănări în ce priveşte originile cele mai îndepartate, dar nu are nimic de-a face cu geografia. Orientați native spre Occident, grație şi persistenței „democrațiilor rurale”, dar ştiind în acelaşi timp că totul ne leagă fără voia noastră de această structură geografică şi comunitate plurietnică, românii, ca şi „neam carpatic” şi-au construit un profil aparte, de „romanitate orientală”(Th. Capidan) în ansamblul geografiei umane europene.

De la Nicolae Iorga încoace s-a specificat mereu că sintagma „Peninsula Balcanică” s-a născut dintr-o percepție eronată a geogrfiei fizice, dublată de atribuirea unui apelativ turcesc întregului lanț muntos ce traversează peninsula. Compromiterea, ulterior, a termenului de balcanic, precum şi a derivatului său, balcanism, se datorează conotațiilor politice, amplificate şi acutizate progresiv de la sfârşitul Turciei europene până în apropierea celui de-al doilea război mondial; de aici, încercarea de a înlocui „Balcanii” cu

„Europa de Sud-Est”. Mircea Muthu oferă o soluție posibilă pentru de-peioratizarea termenului de balcanic şi balcanism: examenul valorilor spirituale.

Autorul mai vorbeşte despre un alt concept, acela de balcanism literar, care ar fi o asociere de stări contrastante şi o răscumpărare estetică a unei drame collective. Balcanismul, delimitabil de balcanitate, trebuie analizat din trei aspect: mai întâi, balcanismul este o realitate politică şi etnică fragmentată, generând conflicte armate şi sentimentul echilibrului instabil; în al doilea rând, din unghiul mentalității, balcanismul-ca dramă colectivă însoțită de reversul său parodic-este parte integrantă dintr-o adevarată filozofie a supraviețuirii; iar în al treilea rând, există balcanismul ca răscumpărare prin artă şi cu funcție compensativă, provocată, dar şi întreținută de regimul autocratic şi de spațiul închis. Concluzionând, echivalențele dintre balcanism, bizantinism şi orientalism îşi au originea în cunoaşterea distorsionată a istoriei sud-estice.