Moara de Pădure

Am pornit, Iulia, Alexandrina, Paul şi subsemnata spre Băişoara dimineaţa devreme, când soarele nici nu făcuse bine ochi. Satul încă mai întârzia sub plapuma de fum alb ridicat din coşurile căsuţelor ascunse de după garduri şi pomi fructiferi. Mirosea a ploaie şi a lemn ars, miroasea a sfârşitul vacanţelor de vară în ograda bunicilor, a copilărie...

Singurele vieţuitoare care ne-au simţit prezenţa au fost câinii şi cum înaintam spre inima satului, s-a declanşat o hărmălaie de nedescris. Din spatele fiecărui gard, credincioasele patrupede ne anunţau că suntem atent supravegheaţi.

(Somnoroşi şi dezorientaţi, dar extrem de entuziasmaţi, am contactat persoana care ar fi trebuit să ne ofere transport în sat, dar ca prin întâmplare, ia-o de unde nu-i. Am insistat, dar fără rezultat şi nu doar o dată, asta până când ne-am pierdut răbdarea şi am renunţat la ideea de a mai apela la ajutorul respectiv.

Şi uite aşa ne-am trezit puşi în situaţia de a ne descurca cum putem, deşi ne bazasem pe promisiunile (suspect de) înflăcărate făcute de acest personaj chiar cu o zi înainte.

Cu toate că am fi putut să ne pierdem entuziasmul, această întâmplare nu a ştirbit cu nimic extraordinara noastră experienţă în Băişoara, ba dimpotrivă, a îmbogăit-o cu amintiri dragi, cu şi mai multe poveşti pe care aveam să le retrăim, povestindu-le tuturor celor curioşi de mica noastră expediţie dinc adrul proiectului Clujul Văzut Altfel: 422 sate, 75 comune, 5 oraşe, un municipiu.)

De nicăieri, apare pe drum o căruţă şi iată-ne pe noi alăturându-ne celor doi săteni care porniseră atât de devreme la pădure după lemne. Am fost extrem de încântată de acest mijloc de transport căci mi-a amintit de străbunicul meu care m-a învăţat să stau dreaptă pe cal chiar dinainte de a învăţa să merg şi să vorbesc. Frânturi fotografice, răsete şi zâmbete ocrotitoare mi-au răsărit din negura memoriei pe măsura ce căruţa ne legăna, iar poveştile se depănau. Am lăsat în urma noastră căsuţe modeste, colorate, înconjurate de grădini încă verzi şi roditoare. Aproape în fiecare curte am observat pomi în rod şi o explozie de parfumuri florale. Prin curţi, câteva găini cotcodăceau între ele, fără să ştie ele că sunt urmărite de priviri pisiceşti.

Nu am putut să nu observăm că, deşi înfăţişarea lor era extrem de modestă şi marcată de greutăţile unui trai plin de neajunsuri, ne-au ajutat fără să pregete cu dragă inimă. Ba cu câte-o informaţie, cu câte o poveste, cu nuci şi cu transportul.

Nu am putut să nu admirăm şi să lăudăm minunatul cal care ne trasnporta. Arăta ca un armăsar năzdrăvan din basmele româneşti. Alb, voinic şi puternic Cei doi ne-au explicat cât de mult depindeau de acest animal şi tocmai de-asta se îngrijeau să fie puternic şi sănătos.

Am început să le povestim despre proiectul nostru şi să-i întrebăm dacă ne pot povesti câte ceva despre sat, curiozităţi sau particularităţi. Aşa am aflat de Cetatea Liteni, cunoscută drept ca Cetatea lui Gelu, de badea Ilie şi badea Avram, un dogar de 80 de ani cunoscut pentru

măiestria şi calitatea produselor sale, meşterite într-un stil autentic, tradiţional şi de o prăpastie fără fund.

Badea Ilie

Prima noastră oprire a fost la badea Ilie, un bătrân peste chipul căruia, timpul nu-şi mai arăta puterea, căci acest personaj demn de poveşti ni s-a arătat ca un înţelept care traversează veacurile fără oboseală, fără vârstă, dar cu bogate cunoştinţe şi amintiri învălmăşite într-un trup mărunt.

Badea Ilie, asemenea unui protector al vieţii arhaice, asemenea unui spirit al pădurii şi al muntelui trăieşte la o răscruce de drumuri, în mijlocul unui pâlc de copaci, într-o colibă care pare să fie acolo dintotdeauna.

Îl strigăm, iar dintr-o cămăruţă unde erau adunate tot felul de lucruşoare, aruncate care pe unde se aude sunetul unor paşi greoi, timizi. Primul căpşor care se iveşte de pe prispa casei este a unui căţel foarte vesel şi prietenos, iar între timp apare şi al doilea la fel de sociabil şi drăgălaş.

În cele din urmă, se iveşte şi domnul Ilie: un bătrân mărunţel, desculţ, cu o barbă argintie, încâlcită, dar cu ochii ca jăratecul aprins şi expresivi, mai ales când a început să ne împărtăşească din cunoştinţele sale de istorie. Deşi era octombrie şi noi eram înfofoliţi cu geci şi eşarfe, bătrânul era desculţ. De la o vecină care obişnuieşte să-i mai poarte de grijă, am aflat că fie iarnă fie vară, badea Ilie stă numai desculţ, ba mai mult, doamna nu-şi aminteşte să-l fi văzut vreodată purtând încălţăminte.

Tare drag ne-a fost acest nea Ilie. A dus o viaţă grea şi nici bătrâneţea nu-i e mai blândă, dar nu s-a lăsat doborât de încercări. Chiar şi la venerabila sa vârstă îţi poartă singur de grijă. Munceşte prin sat, pe unde şi cum poate: ba la cules de cartofi sau la curăţat de porumb, iar sătenii îl ajută cum pot: cu mâncare, cu bani, cu o vorbă bună.

De la badea Ilie am aflat că Palatul Culturii şi Ştiinţei din Varşovia, construit între 1952-1955 a fost un cadou oferit de Uniunea Sovietică către Polonia. Iniţial, această clădire se numea Palatul Joseph Stalin de Cultură şi Ştiinţă. Astăzi, clădirea de 42 de etaje găzduieşte un complex de birouri şi se află pe locul VIII în topul celor mai înalte clădiri din Europa.

Ne întoarcem în timp, în anul 550 î.Hr., unde badea Ilie ne poveşteşte despre Hystapes, tatăl regelul Darius I Cel Mare, devenit regele perşilor în 522 î.Hr. Călătorim şi mai departe, în Sri Lanka la Dambulla – Templul de Aur, un templu adăpostit într-o grotă, situat într-un versant de munte stâncos.

Deşi am mai fi stat să ascultăm poveştile domnului Ilie, ne-am gândit să nu-l obosim prea tare, i-am mulţumit şi ne-am continuat explorarea satului Moara de Pădure.

Cetatea Liteni

Soarele trezit bine dispus ne-a prins pe cărarea spre Cetatea Liteni. Urmând indicaţiile salvatorilor noştri cu calul năzdrăvan, am pornit să cercetăm ruinele. Pe măsură ce urcam dealul, ni s-au îngreunat rucsacurile căci renunţam tot mai repede la hainele groase.

Nu mai auzisem până acum de această cetate, iar colegii mei de expediţie, deşi aveau câteva informaţii despre aceste ruine dezbăteau dacă Cetatea Liteni este aceeaşi cu Cetatea lui Gelu sau nu. Până şi drumul spre cetate a fost un mister. Pornind din sat pe o potecuţă care nu anunţă nimic deosebit, urcăm veseli şi vorbăreţi spre presupusa cetate.

Din când în când ne mai opream să admirăm o floare, o frunză cu o formă mai ciudată sau un copăcel deosebit şi sporovăiam cu drag despre întâlnirea cu domnul Ilie. În cele din urmă am ieşit de pe poteca din pădure şi am putut zări ruinele cetăţii pe înălţimea dealului. Ne-am lăsat bagajele la poalele ei, trântite nepăsător pe iarbă, aş adăuga în ceea ce mă priveşte.

Şi a început cucerirea cetăţii! Nu ne putem lăuda cu tactici străvechi de război, nici cu ambiţii de cuceritori, dar şi când am ajuns aproape de ziduri, iar mai apoi i-am explorat fiecare colţişor, o încântare imensă ne-a umplut sufletele, o bucurie demnă de o armată de învingători.

Cetatea Liteni se află pe o stâncă deasupra Văii Iara, aflându-se pe lista monumentelor istorice din judeţul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii, deşi niciun indicator sau un panou de informaţii, nimic nu indică faptul că deasupra satului Moara de Pădure se află un monument de importanţă naţională. Nici nu este de mirare că mulţi dintre săteni habar nu aveau de această cetate. De turişti nici nu mai are rost să amintesc. O ignoranţă mai deasă ca ceaţa învăluie aceste ruine, condamnate la uitare şi încetul cu încetul la dispariţie.

Din sat am aflat că această cetate a lui Gelu a fost construită de un vasal al regelui Bela al III-lea, iar Moara de Pădure, aşezarea de la poalele ruinelor a fost o vatră unde au poposit ostaşii lui Gelu, stabilindu-se aici. Ca o curiozitate, în urma unor săpături arheologice, aici s-au descoperit două schelete, iar în tranşee s-au găsit tuburi de cartuşe.

Conform informaţiilor de pe Wikipedia, cetatea este atestată documentar din anul 1324 sub numele „Castrum Leta”.  În anul 1405 împăratul Sigismund de Luxemburg a dăruit cetatea orașului Cluj, mai târziu a împărțit moșiile cetății în trei părți: lui Jakcs.

A fost grav avariată ca urmare a exploziei magaziilor de pulbere din subteranele cetății la 12 februarie 1562, în urma unui asediu. În 1569 ruinele și pădurile aferente din vecinătate au fost dăruite lui Geczy Janos care a făcut cetatea din nou locuibilă, descendenții lui locuind aici timp de un secol (până aproximativ în a doua jumătate a secolului al XVII-lea). Numeroase legende se leagă de numele Geczy (numele "Cetatea Geczy" vine din aceasta perioadă). Nu există date precise asupra datei și cauzelor abandonării definitive a cetății, dar este probabil că aceasta s-a petrecut în timpul luptelor Curuților conduși de Francisc Rákóczi al II-lea la începutul secolului al XVIII-lea.

Astăzi, din vechiul castel au mai rămas zidurile şi şoaptele stafiilor din trecut, purtate de vânt spre înălţimile ameţitoare. Înainte de a porni mai departe cu cercetările noastre ne-am acordat un scurt răgaz pentru a ne umple sufletele cu splendoarea peisajelor. Aveam o lume întreagă la picioare şi de cucerit întinderile de brazi şi cerul albastru.

Printre zidurile străvechi îngenunchiate de verdeaţă m-am simţit ca parte din povestea Cireşarilor, în căutarea castelului fetei în alb. Aş fi vrut să pot opri timpul pentru câteva ore, să rămânem acolo să ascultăm vântul, să aşteptăm căderea nopţii şi să privim dansul fantomelor celor care au avut în stăpânire aceste meleaguri. Nu am reuşit, însă Paul şi Alexandrina au imortalizat acele ore în fotografiile lor.

Frăsinet

Am părăsit cetatea cu gândul la revedere şi am pornit mai departe. Nu ne-am permis nicio clipă de răgaz căci ziua era scurtă, iar misiunea noastră departe de a se fi încheiat.

Din Moara de Pădure am pornit spre Frăsinet, un sat unde cu greu mai găseşti gospodăriile muntenilor. Acestea au dispărut în zidăria unor case de vacanţă ale copiilor sau „viniturilor”, dornici să scape de agitaţia oraşelor.

În acest sat ne-am făcut un prieten neaşteptat, un ciobănesc mioritic alb, tare drăgălaş, pe care noi l-am numit Buji (de la Bujor). M-a cam impresionat mărimea lui, iar la început nu am fost dispusă să socializăm, dar imediat ce gheaţa a fost spartă şi după ce am observat cât de repede se împrietenise cu Paul, nu i-am mai dat pace şi l-am tot răsfăţat Ne-am bucurat tare mult să vedem că vrea să ne însoţească şi i-am acordat funcţia de ghid.

Pe drum, cu gândul la ale mele, am observat un copac imens, absolut deosebit. Mie mi-a venit în minte o secvenţă din filmul Labirintul lui Pan, unde un copac asemănător ascundea intrarea într-o lume magică, unde trăiau făpturi neînchipuite. Mi-aş fi dorit să văd cum se iveşte dintre rădăcinile groase un faun înţelept gata să se alăture aventuii noastre. Ne-am amuzat la gândul că am putea să-l decretăm noi obiectiv turistic sau punct de reper: De la „pe dreapta, de la copacul lui Pan, tot înainte vreo 50m spre...”.

Dacă în prima parte a zilei, soarele se arătase foarte prietenos, acum stătea să plouă. Câte-un picur, câte-o poveste, tot înainte...

Muntenii care-au mai rămas în Frăsinet să aibă grijă de cele 4 sau 5 case strămoşeşti şi modeste sunt oameni bătrâni. Copiii lor au plecat spre oraş să-şi facă un trai mai bun şi s-au întors cu gânduri de modernizare, dar părinţii rămân ancoraţi în realitatea lor: să muncească pământul, să fie umili şi să asculte învăţăturile Domnului.

Într-o curte păzită de o pisică leneşă, unde erau îngrămădite unelte, lăzi şi ghivece de flori am întâlnit-o pe Dochia Blaj, o bunică blândă şi harnică. Când am ajuns noi, ea alegea cartofii şi din când în când mai dojenea câinii, deranjaţi de prezenţa străină în curtea stăpânei lor. Doamna Dochia ne-a povestit că numele satului vine de la pădurea de frasini din jur, că şcoala a fost mutată la Băişoara fiindcă în sat nu mai sunt copii. Nici tradiţiile nu se mai ţin că „nu are cine”, iar biserica este peste deal în Muntele Săcelului. Distanţa dintre cele două sate

este considerabilă, dar bătrâna o parcurge fără zăbavă. Iarna îi e mai greu că e bătrână şi îi e frică de lighioanele pădurii.

Pe vremuri exista şi un autobuz „de Turda”, dar este scos de 10 ani, iar cele care fac legătura cu municipiul Cluj-Napoca sunt rare.

Am plecat din curtea Dochiei Blaj, dar nu înainte să aflăm că principala activitate a sătenilor de aici este lucrul pământului, iar cei care sunt înstăriţi cresc păsări, porci şi vaci.

Băişoara

Următoarea noastră oprire a fost în satul Băişoara. Întrebarea era cum vom ajunge cât mai repede, dat fiind faptul că distanţele erau considerabile şi eram ameninţaţi de nişte nori destul de fioroşi. Şi uite aşa am fost nevoiţi să facem autostopul şi să ne înghesuim toţi patru pe bancheta din spate a maşinii al cărei şofer a fost încântat să ne ducă până în satul care este şi reşedinţa comunei Băişoara.

Ajunşi în sat ne-am oprit la magazin la doamna Ica, magazin care avea şi o mică terasă în curte, fiind cel mai popular loc de întâlnire al sătenilor, un fel de Poiana lui Iocan sau un fel de Hanul Ancuţei. Aici aveam să ne întâlnim şi cu preotul satului, Bucur Daniel. Cât l-am aşteptat pe preot, o mulţime de personaje parcă scoase din cărţi s-au perindat prin faţa noastră. Unii cu treabă, alţii cu chef de vorbă, unii mai curioşi, alţii mereu pregătiţi cu câte o predică, un sfat sau cu chef de a dezbate problemele politice actuale.

Oamenii sunt darnici şi prietenoşi, dornici să te asculte şi să te cunoască. Cât timp am servit un prânz încropit cu ce cumpărasem de la doamna Ica (pateu, brânză, pâine şi cafea) s-a apropiat domnul Lupu şi ne-a lăsat câteva roşii mari şi gustoase de care era foarte mândru. Ba chiar a ţinut să ne spună că vis-a-vis de bufet lângă magazinul cu materiale de construcţie este grădina lui de unde provin şi roşiile.

Tot la doamna Ica „pe terasă” au venit cu un Logan vişiniu, doi domni mai în vârstă care s-au alăturat grupului nostru pestriţ. Printre glume şi înţepături între vecini, aceştia ne-au spus că mai la deal găsim o păstrăvărie celebră şi dacă avem timp, ne aşteaptă să o vedem. Am promis că la o viitoare vizită ne vom abate şi pe la dânşii.

Soşeşte şi preotul Bucur Daniel, schimbă câteva amabilităţi cu sătenii şi ne ia în primire. Ne apucăm voioşi de treabă: eu şi Iulia ne pregătim agendele şi pixurile, iar Paul şi Alexandrina îşi aranjează aparatura tehnică. Începem.

- Ce doriţi să ştiţi?- Ne-ar plăcea să auzim cţteva cuvinte despre tradiţiile şi obiceiurile zonei. Când şi cum

se desfăşurau? Se mai ţin?

Aflăm că în Băişoara se ţinea Ziua Oilor sau Împreunatul în duminica apropiată datei de 10 mai. La această serbare laică erau invitaţi toţi ciobanii din zonă cât şi cei care nu aveau oi. Se pregătea o masă mare numai cu produse de miel cu bucate ca friptura sau ciorbele. La aceste mese stăteau împreună familia şi neamurile fiecăruia. Cei mai înstăriţi îţi cumpărau şi ţinute

noi pentru acest eveniment. Seara, după desfăşurarea activităţilor specifice Zilei Oilor, în centrul satului se încingea hora. Cum astăzi în Băişoara nu mai sunt oi, nici această serbare nu se mai ţine.

Un alt obicei uitat desfăşurat tot în jurul păstoritului avea loc la începutul verii în satul Muntele Băişorii, între 10 – 20 iunie. Sătenii ieşeau la stâna de vară. Ciobanii invitau preotul să ţină o slujbă în poiană pentru animale ca acestea să fie ferite de fulgere şi tunete.

Din data de 1 mai până pe 10 mai se oprea ţarina, adică, după această dată, în mod obligatoriu animalele erau mânate spre păşune. În zonele de munte, acest fenomen avea loc mai târziu, începând cu 1 iunie. Până la aceste date, necuvântătoarele erau lăsate libere să pască pe terenul oricui.

Dintre obiceiurile de iarnă, preotul Bucur Daniel ne-a amintit de colindat. Pe vremuri se mergea în grupuri mixte, în funcţie de vârstă. Băieţii cântau Steaua şi mergeau cu Viflaemul. Cei mai mărişori, de peste 18 ani, aproape de armată sau chiar cu armata făcută mergeau la colindat însoţiţi de instrumente muzicale: vioară, taragot, clarinet, acordeon sau violoncel, iar după colindeţ se juca hora. Ce zarvă trebuie să fi fost, cum sunau munţii a muzică, a chiuituri şi veselie...

În satul Muntele Băişorii, în preajma colindeţului umblau Irozii – tineri purtând o costumaţie specifică şi interpretau o scenetă. Această tradiţie a fost împrumutată din zona Apusenilor din satul Câmpeni.

În ceea ce priveşte bucătăria din zona Băişoarei ar fi multe de spus. Trebuie menţionat că în preajma sărbătorilor, gospodinele trebăluiau prin bucătărie, pregătind bucate alese, tradiţionale: de Bobotează se pregăteau răcituri sau piftii, de Anul Nou şi de Pluguşor se făceau plăcinte, iar de colindeţ se dădeau colaci împletiţi sau simpli.

Obiceiurile laice legate de pământ se orientau în funcţie de mersul naturii, de exemplu porumbul şi cartoful nu se cultivau până nu înflorea păducelul.

Din punct de vedere vestimentar, portul ţărănesc bărbătesc specific zonei Băişoara era caracterizat de îmbinarea dintre elementele tradiţionale româneşti şi cele maghiare. Românii nu purtau cizme. Acest articol de încălţăminte era specific maghiarilor, austriecilor şi nemţilor. Pantalonii erau de culoare albă, verde cu negru sau negru cu alb, ţeşuţi din lână. În partea de sus se purta o cămaşă scurtă, albă din in sau cânepă. Pe deasupra se îmrăca ţundra – o haină de lână.

Femeile erau cele care ţeseau hainele, meşteşug de care erau foarte mândre, considerând că astfel îşi arătau dragostea faţă de familie. Ele mergeau la piuă sau la ştează, unde lucrau lâna.

Costumul ţărănesc al femeilor era alcătuit din: cămaşă albă ţesută apoi cusută cu diferite motive florale, pieptar din piele de oaie cu pânză de braşon (o pânză de tip catifea fină), basma cu contur floral. La costumul naţional, ele nu purtau opinci, ci cizme.

După întâlnirea cu domnul Bucur, unul din săteni ne-a invitat să-l cunoaştem pe cel mai vârstnic localnic din Băişoara. Cum timpul ne presa şi trebuia să ajungem şi la căminul cultural, ne-am despărţit. Împreună cu Alexandrina am mers la familia Coroban să-l cunoaştem pe domnul Vasile, un bunic de 98 de ani, veteran de război, aşa cum a ţinut să ne spună ginerele său care ne-a arătat şi diploma primită de bătrân. Am aflat că domnul Vasile a luptat în Primul Război Mondial pe fronturile din Rusia pentru eliberarea României. Anii au trecut peste familia acestui erou de război, dar modestia, veselia şi dragostea nu le-a dispărut din priviri. Am cunoscut-o şi pe soţia bunicului Vasile, doamna Valeria, o bătrânică tare vioaie de 90 de ani. Cu lacrimi în ochi, ne-a povestit cât de greu i-a fost când bărbatul îi era pe front, dar este tare mândră de el.

De la familia Coroban ne-am îndreptat spre casa fostului preot din Băişoara. Am fost întâmpinaţi de numeroşii săi urmaşi. Am nimerit într-o casă tare veselă, unde toţi îl înconjurau pe bătrânul preot cu multă dragoste şi grijă. Acesta ne-a povestit că a slujit la Băişoara din 1960 până în 1994.

Şi dânsul a ţinut să ne împărtăşească câteva din amintirile sale din tinereţe, amintiri legate de viaţa de zi cu zi din sat. Deşi în acea perioadă, cei mai mulţi dintre copii nu mergeau la şcoală sau făceau doar patru clase, bătrânul preot a făcut şapte clase, iar la gimnaziu s-a retras. Ne-a mai povestit că în acea vreme

Aici mi s-a rupt firul ...

Muntele Băişorii: drumeţie spre Muntele Mare şi Pietrele Cântătoare

Duminică dimineaţa pe la 10, în ultima noastră zi în Băişoara am pornit spre staţiune pentru a descoperi câteva din obiectivele turistice mai necunoscute ale zonei: rezervaţia de broscuţe, pietrele mărunte şi pietrele cântătoare.

Cu toamna alături şi cu vântul şoptindu-ne romanţe parfumate am pornit la drum neobosiţi, vorbăreţi şi curioşi de ceea ce aveam să descoperim pe munte. Prima oprire în staţiune a fost la un magazin alimentar, unde ne-am echipat cu ronţăieli dulci şi apă, iar apoi, observând sediul Salvamont ne-am îndreptat într-acolo pentru câteva informaţii. Am bătut la uşă. Nimic. Ne-am mai învârtit pe lângă casă, am mai bătut iar la uşă, tot nimic. Din spatele sediului a apărut un domn de la Jandarmerie care ne-a anunţat că cei de la Salvamont sunt plecaţi în Zalău la un concurs. Dacă tot l-am întâlnit ne-am gândit să profităm şi să-l întrebăm pe el de obiectivul nostru: cum ajungem la Pietrele Cântătoare.

Ne-am urmat drumul spre pârtia Buscat, făcând din când în când câte un popas pentru fotografii. Şi cum nici din această drumeţie nu putea lipsi un element de drăgălăşenie, am întâlnit doi căţei superbi a căror rasă chiar nu-mi stă în putere să o pot identifica. I-am adoptat imediat, i-am botezat şi am decretat ca şi în ziua precedentă că ne vor fi ghizi pe munte şi spre surprinderea şi încântarea noastră, unul dintre ei ne-a stat alături tot drumul.

Cuvintele pot descrie prea modest peisajele care ne-au vrăjit, dar am avut noroc că i-am avut alături pe Alexandrina şi Paul care au făcut o grămadă de fotografii. N-aş fi crezut că un peisaj montan mă mai poate surprinde într-atât, având în vedere că şi eu tot într-o zonă de

munte am copilărit, cu brazii, cu florile sălbatice şi cu stâncile alături, dar mi-a plăcut atât de mult încât nu mi-a mai păsat de nimic altceva în afară de a cuprinde în suflet cât mai multe din peisajele acelea. Pentru câteva ore am uitat de foame şi de oboseală, am uitat de tehnologie şi de oraş.

Ne-am bucurat să observăm că drumul urmat de noi era foarte bine marcat de cei de la Salvamont şi în nicio clipă nu am fost în pericolul de a ne rătăci. Din loc în loc erau şi câteva tăbliţe cu informaţii despre zona în care ajunsesem, ce am văzut pe drum şi ce ne aşteaptă în faţă.

Fermecaţi de înălţimi ne-am ambiţionat să le cucerim, uitând că suntem condiţionaţi de natura noastră umană. Ne luasem la întrecere cu lighioanele şi cu păsările văzduhului, dar am coborât repede cu picioarele pe pământ, când cineva din echipă ne-a spus că nu mai poate continua drumeţia din cauza unei răni mai vechi la picior, nimic grav, dar că ar fi mai precaut preferă să încheie aici expediţia. Ne-am alarmat puţin neştiind cât de serioasă este situaţia şi am sunat la Salvamont. De-ar fi fost aşa uşor...

Prima noastră încercare de a apela serviciul Salvamont s-a dovedit un eşec total fiindcă nu aveam semnal pe niciun telefon. Ok, nu-i nimic. Ne întoarcem până într-un punct unde mai vorbisem la telefon cu coordonatorul proiectului. Ajunşi în acea zonă încercăm iar. Aceeaşi problemă. Ok, se îngroaşă gluma. Ce să facem, ce să facem? Să ne continuăm drumul era exclus, să mergem înapoi nu era o opţiune având în vedere că persoana respectivă nu se mai putea deplasa. Am sunat la 112. Stupoare – apelul nu a putut fi efectuat fiindcă nu aveam semnal.

Am rămas şocaţi. În toată cariera noastră de „muntomani”, o clipă nu ne-am închipuit că serviciul de urgenţe 112 nu ar putea fi disponibil în zonele fără semnal. Nu asta era ideea unui astfel de serviciu? Să aibă acoperire MAI ALES în zonele fără semnal? Ne-am învârtit, ne-am urcat pe pietre mai înalte, poate poate prindem undeva semnal. Reuşim într-un final să formăm numărul şi cineva ne răspunde. Victorie, dar nu pentru mult timp...

Îi explăcăm operatorului care este problema noastră, îi comunicăm poziţia noastră şi îl rugăm să trimită pe cineva de la Salvamont, mai ales că sediul lor era la baza muntelui la doar câteva minute distanţă cu maşina. Nu şi nu. Doamna de la capătul firului ne întreba urlând în telefon dacă persoana respectivă are o rană deschisă, câţi ani are, de unde e şi ne spune că va trimite după noi o ambulanţă. Nu! Îi explicăm din nou care este situaţia, doamna ne ascultă, iar când terminăm de povestit ne anunţă că ne-a făcut legătura la pompieri.

Am rămas fără cuvinte. Nu ştiam dacă să râdem sau să plângem, dar de frică să nu pierdem iar semnalul sau apelul telefonic în curs şi să nu riscăm să ajungem subiect la ştiri nu am schiţat niciun gest. Telefonul nostru este preluat de pompieri. Le explicăm iar, o dată, de două ori şi după ce mai refuzăm încă o dată ambulanţa, ni se comunică că cineva de la Salvamont va veni după noi. În sfârşit! După aproape un sfert de oră de luptă de lămurire am reuşit să ajungem la cei care sunt cei mai îndreptăţiţi să se ocupe de astfel de situaţii survenite în creierii munţilor (mă gândeam că unde sunt cuvintele marcate cu bold ai putea sa pui link-ul asta: http://cluj.com/articole/de-la-1826m-inapoi-la-birou/): salvamontiştii.

În doar câteva minute (mult, mult mai puţine decât a durat convorbirea cu operatorul 112) a ajuns şi unul dintre salvamontişti cu maşina. Mai că îl pufnise râsul când i-am povestit toată păţania noastră. Imediat ce s-a asigurat că persoana pentru care venise este instalată cu bine în maşină, ne-a întrebat unde vrem să mergem.

- La Pietrele Cântătoare!

Ne-a sfătuit să nu ne abatem de pe potecă şi să o apucăm pe scurtături fiindcă acestea nu sunt marcate şi ne-am putea rătăci. De asemenea ne-a indicat cat cât mai avem de mers până să ajungem la obiectiv şi ne-a verificat echipamentul. Cum am primit ok-ul am şi pornit mai departe.

Ajungem într-un final pe un platou întins, vârful masivului Muntele Mare, al treilea vârf ca altitudine din Munţii Apuseni după Cucurbata Mare (din Masivul Bihor, 1849 metri) şi Vlădeasa (masivul cu acelaşi nume, 1836 metri). Chiar şi la această înălţime, unul dintre cei doi câini care ne-au urmat din Buscat, a rămas alături de noi.

Punctul cel mai înalt este marcat de construcţie aparţinând armatei, unde se poate observa şi borna cu altitudinea maximă. Aceasta este vizibilă de la o distanţă mare datorită unei cupole sferice.

Noi nu ne-am aventurat pe lângă acea clădire, ci ne-am continuat drumul spre Pietrele Cântătoare. Tarversăm o zonă cu o vegetaţie deosebită. Iniţial am crezut că este o mlaştină, dar de fapt erau nişte plante ca muşchii, iar când călcam peste ele simţeam cum ni se afundă piciorul. Aveam senzaţia că vegetaţia este vie…

Ţinându-ne de mână, ţopăind din muşchi în muşchi am ajuns, în sfârşit, lângă obiectivul nostru: un grup de pietre care scot un sunet asemenea unui cântec atunci când sunt străbătute de vânt şi credeţi-mă că acolo bate un vânt foarte puternic şi tăios. Ne-am cataract până în vârful lor şi am făcut linişte, ascultând simfonia naturii. Ne-am fi dorit să rămânem acolo mai mult, dar se făcuse târziu şi se întuneca.

La întoarcere, prin aceeaşi vegetaţie bizară, mi-a scăpat piciorul într-o băltoacă şi m-am udat, dar ce mai conta. Obiectivul fusese atins, iar eu eram foarte mândră că am rezistat unei drumeţii de peste 10 ore şi am ajuns la 1826m.

Pe drumul înapoi se înoptase bine, dar veselia noastră era la cote înalte. Simţeam cum ne înconjoară şi ne apasă întunericul şi liniştea. Nici vântul nu tulbura calmul nopţii şi al pădurii. Frunzele şi iarba erau nemişcate, negre, ca solzii balaurilor din poveste. Ne continuăm drumul înapoi spre staţiune, iar la un moment dat observăm farurile unei maşini.

Era coordonatorul nostru îngrijorat că nu ne-a putut contacta şi că nu am ajuns la locul de întâlnire la ora stabilită. Ne-am speriat neştiind de cât timp ne aştepta. Între timp a mai venit o maşină, de această dată a salvamontiştilor înformaţi de lipsa noastră. Se pare că neprezentându-ne la întâlnire la ora stabilită, pe seama absenţei noastre s-au construit scenarii dintre cele mai alarmante. Când am urcat în maşină, în drum spre Cluj am aflat că fuseseră anunţaţi şi jandarmii şi serviciul de urgenţe 112.

Fiind atât de euforici nu ne-am dat seama cât de tărziu se făcuse şi nici îngrijoraţi nu eram dat fiind faptul că pentru niciunul din noi nu era prima noapte petrecută pe un drum de munte, noaptea, dar chiar şi cu experienţa noastră, recunoaştem că am fost nesăbuiţi, iar aventura noastră s-ar fi putut transforma într-o tragedie.

Dacă până în acel moment nu ne mai tăceau glasurile, pe drumul spre Cluj, în maşină nu se auzea nici pâs. Astăzi, păţania noastră este o sursă de haz, dar am promis că n-o s-o mai comitem astfel.

Cât despre însoţitorii noştri patrupezi, se pare că ei erau câinii celor de la Salvamont, nici nu-i de mirare, având în vedere grija pe care ne-au purtat-o.

În urma celor două zile petrecute la Băişoara am descoperit o lume unde legendele bântuie pădurile şi culmile munţilor, cu locuri de poveste, cu oameni calzi şi darnici, o lume care se îndreaptă spre modernizare, dar în acelaşi timp se străduieşte să conserve spiritual arhaic al timpurilor ce au fost.