ASOCIEREA UNOR ANOMALII DENTO-MAXILARE CU ERUPȚIA

DENTARĂ

Studentă Mădălina Ioana BĂDULESCU1, masterand Bianca-Maria STANIȘ2,

masterand Bianca-Florina BOCA2

1Universitatea din Oradea, Facultatea de Medicină şi Farmacie, specializarea Medicină

Dentară, anul III2Universitatea din Oradea, Facultatea de Medicină şi Farmacie, Managementul

Serviciilor de Sănătate, anul II

Rezumat

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „erupție” provine de la verbul latin

,,erumpere” care înseamnă ,,a străpunge”. Este un proces traumatic pentru mucoasa gingivală,

fiind adeseori dureros și implică un mare discomfort pentru pacienți, mai ales dacă aceștia se

află în primele luni de viață. Erupția dinților este însoțită de inflamație locală, uneori chiar

febră și alterarea stării generale, când vine vorba despre erupția dintilor temporari. În cazul

dentiției succesionale, procesul de erupție ar trebui să fie asimptomatic, cu excepția molarului

III (molarul de minte), care apare ultimul pe arcadă, în general după vârsta de 18 ani. Am

încercat să tratăm în lucrarea de față modificările produse la nivelul aparatului dento-maxilar

în cadrul acestei etape de dezvoltare a odontonului (organul dentar), precum și o serie de

anomalii dento-maxilare care au ca și factor etiologic principal abateri de la normal, apărute în

timpul erupției dentare.

Cuvinte cheie: odonton, germen dentar, etape, peduncul, iter dentis, extruzie dentară;

A fost odată…sau scurt ,,istoric”

Până în momentul erupției, dintele trece prin mai multe transformări. Dezvoltarea

dintelui începe încă din perioada intrauterină, în săptămâna a șasea, prin proliferarea intensă

spre lingual a lamei dentare primitive (o bandă de țesut epitelial pentru cele două maxilare),

care va da naștere, mai târziu, vestibulului bucal. Din lama dentară primară se vor forma

mugurii celor douăzeci de dinți deciduali, precum și mugurii molarilor permanenți, iar din

lama dentară secundară se vor forma dinţii permanenţi (succesionali). Organul dentar trece

prin două stadii în cadrul procesului său de formare, și anume: mugurele dentar (cu stadiul de

capișon și stadiul de clopot ca și structuri intermediare) și foliculul dentar. Fenomenele care

au loc în timpul procesului de odontogeneză sunt aceleași pentru ambele dentiții (deciduală și

succesională), diferențele interesând doar forma viitoarelor coroane si numărul rădăcinilor.

Ce este erupția dentară?

Făcând parte din procesul complex al odontogenezei (formării organului dentar),

erupția dentară reprezită un proces fiziologic îndelungat, dirijat genetic, în urma căruia dintele

ajunge să fie vizibil în cavitatea orală și devine funcțional, prin stabilirea rapoartelor de

ocluzie cu antagoniștii. Momentul în care dintele străpunge gingia și apare pe arcada dentară

poartă denumirea de ,,emergență dentară”. Dinții în erupție se mișcă în cele trei dimensiuni

spațiale cu viteze și amplitudini specifice stadiului eruptiv în care se află. Fiecare grup de

dinți are perioada proprie de erupție, fapt pentru care, orice variație cronologică, socotită ca

fiind patologică (întârziere sau accelerare a procesului), poate avea drept consecință apariția

unor anomalii dento-maxilare de erupție, despre care vom vorbi în lucrarea noastră.

Fig. 1. Etapele de formare a odontonului

Etapele erupției dentare

Potrivit literaturii de specialitate, erupția dentară se desfășoară în două perioade,

conform mișcărilor pe care dintele, aflat în evoluție, le efectuează. Astfel, prima perioada

cuprinde două faze importante: într-o primă fază, elementele epiteliale se vor deplasa în

profunzimea conjunctivului (maxilarului) până la formarea mugurelui dentar, iar în cea de-a

doua fază, procesul de înfundare continuă, dar polul superior al formațiunii epiteliale rămâne

legat de pediculul dentar, iar marginile cupei se adâncesc în vederea formării coroanei și

începutul rădăcinii. În urma acestor fenomene va începe cea de-a doua perioadă, care

reprezintă chiar erupția propriu-zisă a dinților. Dintele va executa în acest moment mișcări

ascensionale, mișcări care vor avea ca și punct fix, în raport cu maxilarul, zona de formare a

rădăcinii. Coroana este propulsată prin dezvoltarea rădăcinii. Întreg procesul de erupție

dentară reprezintă o etapă importantă în dezvoltarea maxilarelor, prin toate mișcările care se

produc.

Conform unor autori, există patru stadii în cadrul ciclului erupției și uzurii dinților.

Astfel, în primul stadiu (erupție intraosoasă), coroana se deplasează în direcție gingivală, iar

maxilarul crește în direcție verticală. Mugurele dentar este legat de peduncul, care, se va

îngusta progresiv până la dispariție (va suferi un proces de mezodermizare). În locul

pedunculului se va forma gubernaculum dentis, o formațiune care cuprinde și insulele

celulelor epiteliale. Drumul pe care dintele îl parcurge în cadrul etapei de erupție intraosoasă

poartă denumirea de iter dentis.

Odată inițiată erupția, se vor forma în paralel, la nivelul complexului conjunctivo-

epitelial, o serie de microcavități care, pe parcurs vor ajunge să comunice între ele, formând o

cavitate mai mare. În această cavitate va aluneca progresiv coroana, iar țesutul osos aferent

coroanei va suferi un proces de resorbție, datorită presiunii pe care structura dentară o

creează. Unele teorii susțin faptul că ar mai exista și un al doilea sac dentar, și anume

gubernaculum dentis, care va înconjura dintele în urma perforării de către coroană a sacului

inițial. Primul sac va glisa în direcția rădăcinii, iar din fibrele sale axilare se vor forma fibre

parodontale. În direcția opusă, epiteliul de acoperire al coroanei se va lega de epiteliul bucal,

proces care va avea ca finalitate perforarea celui din urmă, iar coroana va deveni vizibilă în

cavitatea orală, fiind astfel satisfăcute condițiile celui de-al doilea stadiu al erupției dentare:

perforarea mucoasei. Ortodontul Delabarre compară erupția dentară cu apariția unei exostoze,

cu diferența că, în cazul unei excrescențe osoase la nivelul cavității orale, nu are loc

perforarea mucoasei. Totodată, dintele va apărea în cavitatea orală datorită așa-numitului iter

dentis, fără de care perforarea mucoasei nu ar avea loc (,,drumul său a fost trasat”-Mugnier).

Procesul ascensional al coroanei continuă până la umplerea alveolei (formarea

completă a rădăcinii care se încheie cu mult după ce dintele devine vizibil în cavitatea bucală)

și ar trebui să fie un proces continuu, dar este frânat de către existența rapoartelor ocluzale cu

antagoniștii. În cazul în care nu există dinte antagonist, erupția va continua până când dintele

va depăși planul de ocluzie, osul urmând și el același traseu ,,ascensional”, dar regresiv pentru

pacientul în cauză (fenomenul de erupție activă, raportul coroană clinică/rădăcină clinică

rămâne constant). Situație și mai puțin plăcută pentru individ, în lipsa dintelui antagonist,

coroana clinică își va mări dimensiunile, rădăcina va deveni și ea vizibilă, până la expulzia

dintelui de pe arcadă (fenomen numit extruzie dentară).

Cel de-al treilea stadiu aparține fenomenului de uzură a dinților și începe în momentul

în care aceștia vin în contact cu antagoniștii. Erupția va continua și în etapa a patra, fiind

corelată cu uzura permanentă a coroanelor clinice.

Perioadele fiziologice de erupție a dinților:

a) Dentiția temporară (20 de dinți)

- 6 luni-12 luni: Incisivul central inferior, incisivul central superior, incisivul

lateral superior, incisivul lateral inferior;

- 12-18 luni: Molarul I temporari, inferiori și superiori;

- 18-24 luni: Caninul, inferior și superior;

- 24-30 luni: Molarul II temporar, inferior și superior;

b) Dentiția permanentă (32 de dinți)

- 6 ani: Molarul I permanent, superior și inferior;

- 7 -9ani: Incisivii inferiori și superiori;

- 9 ani: Caninul inferior și superior primul premolar;

- 10 ani: Primul premolar inferior și superior al doilea premolar;

- 11 ani: Al doilea premolar inferior și superior caninul;

- 12 ani: molarul II inferior și superior;

- După 18 ani, Molarul III (molarul de minte);

Există multe clasificări imaginate de diverși autori, dar nu există pentru niciuna o

unanimitate de opinii. Este important a se stabili un limbaj comun între medici la nivel

național și internațional. Cea mai veche clasificare este a lui Edward Angle care se bazează pe

teoria fixității molarului de 6 ani superior: stabilește rapoartele molarului de 6 ani inferior cu

molarul de 6 ani superior (considerat fix) și deci, stabilește raportul mandibulei (os mobil) cu

maxilarul (os fix).

Astfel, în cele ce urmează vom descrie câteva din anomaliile de clasa I Angle, frecvent

întâlnite în practica medicală. Clasa I Angle cuprinde anomaliile dento-maxilare în care cele

două baze maxilare sunt plasate corect în plan sagital cu raport neutral (cuspidul mezio-

vestibular al molarului prim permanent superior articulează cu primul șanț intercuspidian al

molarului prim permanent inferior) la molarul de 6 ani.

Anomaliile dentare de număr reprezintă aproximativ 6% din totalul anomaliilor dento-

maxilare. Modificările numărului de dinți se explică prin tulburări în odontogeneză, în special

în faza de proliferare. Dinții supranumerari (pleiodonție, hiperdonție, Fig. 2) apar mult mai rar

decât hipodonția. Pot interesa ambele dentații dar mai ales cea permanentă în procent de 2-

3%. Frecvența este de 1-5% în populația generală și 4-5% în rândul pacienților care solicită

tratament ortodontic.

Se presupune că dinții supranumerari apar dintr-un exces de activitate a lamei dentare

datorită unor tulburări în perioada de proliferare. Există mai multe teorii:

• Teoria atavică – formula ancestrală: 3 incisivi, 1canin, 4 premolari, 3-4molari pe

fiecare hemiarcadă

• Teoria formării unei lame dentare accesorii (teoria celei de a treia dentații)

• Dinți suplimentari (rezultat al diviziunii mugurilor dentari din seria normală) –

frecvent este afectat incisivul lateral superior

Fig. 2. Meziodens

(dinte supranumerar prezent pe linia mediană între cei doi incisivi centrali)

Transpoziția dentară este o anomalie caracterizata prin inversarea locului pe arcada de

către doi dinți vecini. Cel mai adesea, caninul este dintele care își inversează locul cu

incisivul lateral sau cu primul premolar. Etiologia acestei anomalii este reprezentată de

modificări ale sistemului dentar decidual, cronologia erupției sau poziția formării diferiților

germeni dentari. Transpoziția poate fi completă, când fiecare dinte se găsește aliniat total pe

arcadă în locul vecinului său, sau incompletă, când, cel mai adesea, cei 2 dinți sunt situați

unul în dreptul celuilalt, sau poate interesa numai coroanele ori rădăcinile dentare.

Incluzia dentara (Fig. 3) se manifestă prin stagnarea unor dinți în profunzimea osului,

după ce termenul lor de eruptie a fost depășit cu mai mult de 2 ani, fără a avea tendința sau

posibilitatea de erupție. Cea mai întâlnită formă este incluzia molarului III.

Fig. 3. Incluzie de molari de minte inferiori vizibila radiologic pe ortopantomografie

Ectopia de canin (Fig. 4) este una dintre cele mai întâlnite anomalii dento-maxilare și

se caracterizează prin poziția unui dinte (complet sau parțial erupt) în afara sau înăuntrul liniei

arcadei dentare (ectopie vestibulară, respectiv, ectopie palatinală, linguală). Se mai folosește

și termenul de distopie, prin care se definește anomalia în general. Dacă poziția dintelui

distopic este vestibulară față de linia arcadei, se numește ectopie, iar când este orală se

numește entopie. Datorită cronologiei erupției dinților permanenți, ectopia interesează în

marea majoritate a cazurilor caninul superior.

Fig. 4. Canini ectopic

Diastema mai este cunoscută și sub denumiri ca: diastema vera sau strungăreață. Este

caracterizată prin existența unui spațiu, uneori de dimensiuni foarte mari, între cei doi incisivi

centrali superiori, în unele cazuri, între cei doi centrali inferiori. Principalul factor incriminant

este frenul buzei superioare, care este mai gros și are o inserție mai joasă, fiind un obstacol în

calea închiderii spațiului dintre cei doi incisivi centrali, rezultat în urma puseelor de creștere

osoasă.

Concluzii

Prin această lucrare ne-am propus să sensibilizăm pacienții noștri cu privire la

importanța stabilirii unui diagnostic de anomalie dento-maxilară de la o vârstă cât mai mică a

copilului pentru a o putea intercepta prin diverse mijloace terapeutice specifice ortodonției și a

preveni alte consecințe care ar putea avea răsunet asupra creșterii și dezvoltării normale a

copilui.

Bibliografie:

1. Boboc, Ghe., Aparatul dento-maxilar, editura Medicală, București 2003.

2. Vaida, L., Ortodonție, editura Universității din Oradea, 2015.

3. Dorobăţ V., Stanciu D., Ortodonţie şi ortopedie dento-facială, Ed. Medicală, Bucureşti,

2003

4. Proffit Wr., The timing of early treatment: an overview, American Journal of Orthodontics

and Dentofacial Orthopedics, 2006, 120 : S47-S49