MIHAI BABELE

G L O R I E

şi UMILINŢĂ

Roman – cronică.

1

CUVÂNT ÎNAINTEDe la o anumită vârstă simţi tot mai mult necesitatea să cunoşti până la capăt sau măcar cât de cât

aprofundat anumite lucruri şi, eventual, să le spui şi altora. O fi fiind un dat de vârstă, o fi fiind şi altceva? Cine ştie?...

Unul din lucrurile pe care mi le-am dorit încă din copilărie a fost… să cunosc cum a luptat armata română (se vorbea dar foarte vag şi adesea pe şoptite) pentru eliberarea, în ’41, a Basarabiei ocupată prin agresiune de sovietici în ’40, apoi pe teritoriu sovietic. Cu evenimente şi oameni.

Cartea de faţă, de factura unui roman-cronică, zic eu, e rodul a ceea ce am cunoscut – pe zile, pe luni, ani: din 20 iunie 1941 şi până spre sfârşitul războiului în Cehoslovacia.

Lupte, pierderi, condiţii, factori militari şi politici. Dar şi oameni... cu pasiunea lor, cu durerea lor, cu dragostea lor, starea lor psihologică şi sufletească când se ridică la atacul cu baioneta, când păşesc în marş forţat prin stepele nesfârşite ale Rusiei, simţind pe pielea lor Gloria biruinţelor şi umilinţa înfrângerilor... Aceasta pentru a întregi tabloul şi pentru a-l face mai viu şi mai plin.

Descrierea personajelor sunt aproape în totalitate biografii reale. Am modificat doar numele şi am imaginat anumite elemente de comportament, de comunicare. Mi-am dat seama că e un subiect care necesită multe pagini şi mulţi ani de muncă, cu noi şi noi detalieri şi poate şi schimbări de optică pe anumite segmente. De aceea vom reveni. Acum, ca evenimente, oferim mai mult o cronică care ar putea, fireşte, să intereseze mai puţin cititorul de dincolo de Prut dar cu siguranţă ar prezenta, sperăm, un anume interes pentru cititorul obişnuit din Basarabia, care nu a avut practic nici un fel de surse de informare documentară în acest subiect. Doar memoriile taţilor, bunicilor, fraţilor mai mari... Şi propaganda mincinoasă anti-română, desfăşurată de comuniştii rusofoni şi lingăii lor dintre băştinaşi...

De ce „Glorie şi umilinţă”? Pentru că, aşa cum am putut vedea şi înţelege au fost de toate. Important e că s-a rezistat şi la bine şi la rău…

Autorul

În noaptea de 19 spre 20 iunie 1941 o adevărată ploaie torenţială a inundat văile Prutului, făcând ravagii prin gospodăriile ţăranilor. Spre dimineaţă însă cerul era deja perfect senin, fără urme de nori. În scurt timp soarele începu să înfierbânte ca pe un cazan pământul colcăind de apă. În scurt timp de pe coline începu să iasă abur, urcând ca nişte fire de mătase încet spre cerul senin.

Căpitanul Mihai Pruteanu, comandantul companiei de cercetare a Diviziei 1 vânători gardă, Armata 4, se trezi mai târziu ca de obicei. Ordonanţa nu se vedea în preajmă. Soarele îi mângâia acum întreaga figură bine clădită, reflectându-se în ochii căprui şi părul negru ondulat şi bine îngrijit.

Până făcu un duş, ordonanţa pregăti masa. Ca ofiţer de carieră aristocrat, nu-şi permitea să ia masa fără să îmbrace tunica. Se privi în oglindă. Vedea un tânăr simpatic, cu statură tipică de militar de carieră, de douăzeci şi şase ani. Două săptămâni în urmă era locotenent, comandant de pluton. Iar acum căpitan, cu epoleţii mult râvniţi de toţi locotenenţii din lume. N-a primit gradul prin cunoştinţe, ci după merit, muncind zi la zi fără cruţare de sine, antrenându-se singur şi antrenându-şi soldaţii. Şi rezultatele muncii sale nu s-au lăsat aşteptate. Plutonul nu s-a întors niciodată din recunoaştere fără informaţii preţioase pentru comandament, aducând cu ei şi prizonieri sovietici. În majoritatea cazurilor, de fapt asta şi era ţinta plutonului de cercetaşi, prizonierii erau ofiţeri, care pentru a-şi salva viaţa, divulgau toată informaţia

2

de care dispuneau. Era conştient că primise acest grad înalt prea devreme, că era poate cel mai tânăr căpitan din Armata Română. Nimeni din colegi nu i-a reproşat ceva, ştiindu-i calităţile de militar înnăscut.

După micul dejun se îndreptă spre locul de dislocare a companiei. Compania se antrena. O parte din ostaşi luptau unul cu altul, alţii exersau metode de lupte marţiale, săltau haltere improvizate, însuşeau măiestria târâtului, formă vitală de deplasare de mişcare a unui cercetaş aflat în misiune. Antrenamentele se desfăşurau sub supravegherea ofiţerilor, iar sergenţii se ocupau de noii încadraţi, de recruţii din rezervă. Rezerviştii alcătuiau de fapt circa 80% din companie. Şi în misiuni erau trimişi doar cadre pregătite din rândurile lor. Aproximativ jumătate din efectivul companiei era deja gata de să-şi îndeplinească profesionist misiunea. Cealaltă parte se antrena intens, ca să nu fie încadraţi la infanterie.

În Armata Română cercetaşii, ca de fapt din orice altă armată, erau elita armatei, care se subordonau direct comandantului de regiment ori de divizie, şi le raportau informaţiile dobândite. Erau structura cea mai privilegiată a armatei.

După terminarea antrenamentelor, sergenţii duceau plutoanele la odihnă, iar ofiţerii în frunte cu căpitanul începeau, la rândul lor antrenamentele. Fiecare ştia ce să facă, şi căpitanul se antrena şi el după o metodă proprie.

În timpul antrenamentului se apropie un sublocotenent de la statul major al regimentului.

Domnule căpitan, sunteţi invitat la comandantul regimentului. Mă schimb şi mă prezint neîntârziat, îi răspunse căpitanul îmbrăcându-şi deja tunica.

Adjutantul comandantului îl invită să intre, imediat ce îşi făcu apariţia în anticameră. Colonelul se ridică în întâmpinare, gest care însemna o mare cinste şi apreciere pentru orice ofiţer.

Luaţi loc domnule căpitan, i se adresă colonelul. V-am chemat pentru a vă încredinţa o misiune mult mai complicată decât ceea ce aţi făcut până acum. Colonelul îl privi fix. Dacă nu era stare de război, acest tânăr se învârtea probabil acum în jurul unor domnişoare din societatea înaltă, făcându-le curte. Iar ele l-ar fi primit pe acest ofiţer frumos şi bine educat, cu speranţa că vor fi observate.

... Acum trebuie să-l trimită în spatele trupelor sovietice, să cerceteze apărarea eşalonată a inamicului. Nu se ştie dacă se mai întoarce. O misiune deloc simplă, plină de risc. Cercetaşii abia de izbuteau să ajungă la prima linie de apărare. Încercase să-i explice şi comandantului de divizie situaţia, însă acesta îl ascultă, şi repetă ordinul...

Domnule căpitan, trimiteţi cercetaşi în direcţia: Cania, cota 120-Lărguţa. Trebuie să găsiţi cu orice preţ o posibilitate de a trece prima linie de apărare în împrejurimile satului Cania, după care ocoliţi cota 120 şi aflaţi ce sistem de apărare are, după care ajungeţi la a doua linie de lângă satul Lărguţa şi cercetaţi şi acolo sistemul de apărare. Cât mai amănunţit posibil. Sigur, cu maximă precauţie.

Domnule colonel, misiunea e imposibilă. Lămuriţi. Avem de trecut două linii de apărare bine păzite: râul Prut şi linia de apărare Cania. Într-o noapte

scurtă de vară e imposibil să treci două linii de apărare. Alte argumente? După ploaia torenţială din ultimele zile, care mai poate avea loc şi în noaptea aceasta, luncile

Prutului sunt inundate, mlăştinoase. E greu să te mişti normal, iar noi trebuie să facem asta târâşi, fără zgomot.

Totuşi ce se poate de făcut? De trecut Prutul şi de cercetat linia de apărare Cania – Epureni. Trimiteţi ofiţeri şi ostaşi cu experienţă. Să nu fie eşec. Domnule colonel, permiteţi-mi să conduc personal această incursiune. Am experienţă destulă.

Colonelul se gândi un pic, apoi răspunse:

Luaţi emiţătoare noi, „Telefunkhen”. Ieri au fost aduse la regiment. Am ordonat să vă repartizeze doua aparate. Ţineţi legătura permanentă cu mine.

Pruteanu ştia ce înseamnă emiţătoare germane „Telefunkhen”. Erau cele mai bune în lume la moment. Aveau o rază mare de acţiune şi erau trainice. Ceea ce trebuia cercetaşilor.

3

Întors la companie, trimite să fie aduse emiţătoarele şi un inginer, care să antreneze personalul. Adună ofiţerii şi transmite ordinul comandantului. Studiază amănunţit acest sector. Hotărâse că Prutul îl trec împreună amândouă grupele. Apoi se despart: una sub comanda lui Pruteanu cercetează sectorul Cania, alta sub comanda comandantului plutonului 1, locotenentului Ionel Sturza cercetează sistemul de apărare al dealului Epureni.

Cine merge deseară pleacă la odihnă.La nouă seara, după tradiţie se adună la Pruteanu. Lasă documentele, scot din buzunare tot ce nu le

este de folos la misiune. Încalţă cizme de cauciuc, producţie germană, cu care era uşor să te mişti pe glod, în locurile mlăştinoase. Le unse cu ulei-motor, ca glodul să nu se ţină de cizme. Această invenţie a cercetaşilor le uşura mult viaţa.

Pruteanu îl controlează pe fiecare ostaş, punându-i să sară în sus. Dacă se auzea vre-un zgomot, ostaşul era întors să-şi verifice singur echipamentul. Ştia că nu e nevoie, avea cercetaşi experimentaţi, însă asta era o tradiţie pe care n-o încălca.

Ne deplasăm spre Prut, ordonă Pruteanu.Compania de cercetaşi avea în dotare două autocamioane mari, tot de producţie germană, cu care se

deplasau.

Râul Prut avea o cotitură adâncă spre Est la Nord de Fălciu, de unde era cel mai scurt drum spre Cania, şi unde nu o dată trecuse ei Prutul.

Pruteanu hotărî să nu treacă la această cotitură, căci puteau nimeri în ambuscadă. Prea multe urme lăsase ei pe acolo. Ordonă să se ridice la trei kilometri mai sus pe Prut. Unde şi au trecut fără probleme pe malul basarabean, păzit de grănicerii sovietici. Au parcurs împreună vreo trei kilometri, apoi grupa locotenentului Sturza o luă mai la Sud, spre Epureni.

Cerul era acoperit cu nori mari şi negri, care păreau că se ating de pământ. Însă nu ploua. Se târau prin glod, prin mlaştină. Unde era posibilitate, mergeau în plin rost, stăruindu-se să nu facă zgomot. Erau uzi şi plini de glod din cap până în picioare.

Ajunşi la calea ferată, Pruteanu trimite iscoade în dreapta şi stânga sa, ca să găsească pe unde se poate trece spre Cania. Dar şi fără ei se vedea cât de mult şi-au întărit poziţiile ruşii, în comparaţie cu situaţia de o săptămână în urmă, când ei au fost pe aici. De a lungul căii ferate au fost construite cazemate, dotate cu mitraliere şi soldaţi-infanterie. Iar în spatele căii ferate, pe dealuri, se vedea clar prin binoclu conturul unor tranşei întărite cu cuiburi de mitraliere, pe care soldaţii ruşi, în număr mare, le mascau.

Se uită la ceas. Ora două, iar iscoadele nu se întorceau. Iscoadele, care se întorc puţin mai târziu, au adus veşti proaste: prima linie de apărare sovietică, de la Prut până la Stoeneşti, n-are nici o breşă şi e bâcsită cu soldaţi. Ordonă întoarcerea, căci puteau fi prinşi de zorii zilei.

La trecerea Prutului fusese observaţi de o patrulă de grănicerii sovietici. Mai bine zis i-ai depistat, însă nu dovedise să-i neutralizeze. Unul din ei încearcă să tragă din puşca automat, însă arma nu ia foc. În următoarele secunde cad amândoi, răpuşi de cuţitele aruncate de cercetaşi.

Pe partea cealaltă a Prutului se opriră să aştepte grupul locotenentului Sturza, care întârziase cu treizeci de minute. Împreună se întorc la regiment. Pruteanu pleacă să raporteze.

Întors de la colonel, ia masa şi se culcă. O văzu în vis pe domnişoara Adelina, fiica unui fabricant. Era studentă la Universitatea din Bucureşti, unde el cu un prieten fusese invitaţi la balul de Anul Nou. Era în concediu şi se odihnea la părinţi. Nici până azi nu-şi poate lămuri de ce atrase atenţia anume la ea. Nu era ruptă din soare, cu un păr blond şi cărare la mijloc. Iar ochii...ochii mari, mari şi albaştri. Se părea că te cufunzi în adâncul lor. Era timidă. Prietenele erau invitate la dans, pe ea însă n-o invita nimeni. El, ca orice ofiţer, avea trecere la femei. Dansa cu domnişoare diferite. Nu făcea favor nimănui. Dansând se uita la această domnişoară, care sta singură, şi privea în jos. I se făcu milă de ea. La următorul dans se apropie şi o invită.

Domnişoară, îmi permiteţi? i se adresă ei. Însă ea n-a făcut nici o mişcare în întâmpinare. Când a repetat propunerea, văzu nedumerire pe faţa fetei şi pe feţele domnişoarelor care o însoţeau.

Pe mine? vocea era gingaşă, melodioasă. Nu încurcaţi nimic? ridică la el ochii cei mari şi frumoşi. Nu, răspunde el simplu.

4

Ea întinde mâna. Avea o mânuţă mică, dansa uşor şi cu plăcere. Din când în când ridica ochii săi frumoşi la el, zâmbea, şi continua să danseze.

Începu s-o studieze. De aproape arăta destul de frumoasă. De ce la distanţă nu e atât de atrăgătoare? începu el să analizeze. Nu trecu mult timp şi se pricepu. Nu era o româncă tipică: cu părul negru ca pana corbului, cu ochi negri ori căprui, cu pielea mai smolită. Româncele tipice sunt frumoase şi de aproape şi la distanţă.

Nu sunteţi româncă, începe el vorba. Ba da, şi se uită la el cu ochii cei albaştri, senini ca cerul. Vă miră că sunt blondă? Desigur. Tata e de origine germană. Însă tot e smolit. Mama româncă. Eu seamăn bunicii după tata.

Spre regret, dansul se terminase. O ţinea de mână însoţind-o la domnişoarele care o aşteptau. Ea nu retrase mâna.

Am plăcerea să vă mai angajez o dată la dans. Îmi permiteţi? Sigur! Cu plăcere! şi lăsă ochii în jos.

Orchestra cânta vals. Ea luneca uşor în vâltoarea dansului. Voia să-i audă numele, însă nu ştia cum să înceapă vorba.

Îmi permiteţi să vă conduc? Cu plăcere!

În drum spre casa se simţi mai liber, mai îndrăzneţ.

Permiteţi-mi să mă prezint, Mihai, locotenent. Adelina, studentă la această universitate. Absolventă. Locuiţi la cămin? Nu, sunt bucureşteancă. Aici m-am născut, aici mi-am petrecut copilăria. Iar eu m-am născut în garnizoana din Focşani. Copilăria mi-am petrecut-o tot prin garnizoane. Ofiţer din tată în fiu. Şi bunelul şi străbunelul. O, o dinastie de militari! se uită cu admiraţie la el. Mândria naţiunii! Îmi place profesia de a apăra Patria, spuse el simplu.

Ea locuia într-un conac frumos în sectorul privilegiat al Bucureştiului. N-a vrut s-o întrebe nimic de părinţi, să nu creadă că-l interesează averea lor. Era indiferent de aşa ceva.

Ordonanţa îl zgâlţâia de umăr.

Domnule căpitan, domnule căpitan... S-a întâmplat ceva, Ioane? visul atât de plăcut, dispăruse. Sunteţi chemat urgent la comandant. E ora douăzeci şi trei. Ofiţerul de legătură nu ţi-a spus de ce aşa urgenţă? Nu domnule căpitan.

Era seara de sâmbătă, 21 iunie 1941...

* * *

Costică Stănescu, locotenent aviator la Flotila 3 de vânători, Escadrila 50, sta culcat la umbra unui stejar rămuros, care creştea la marginea aerodromului militar, şi aştepta să-i vină rândul să zboare. Făceau antrenamente. Primise ordin strict să nu zboare peste Prut, însă antrenamentele se desfăşurau la distanţă minimă de frontieră şi era imposibil, făcând antrenamente de luptă, să nu treci frontiera. Mai avea loc şi curiozitatea de ai vedea pe comunişti, pe aceşti ocupanţi, care inundase Basarabia cu numeroasele lor unităţi militare, pe care se stăruiau să le mascheze.

Ca şef de patrulă de avioane îşi instruia subalternii înainte de fiecare zbor. Însă rezultatele sunt aceleaşi. Şi la zborurile din ultimele zile nu le mai spune nimic. Unica obiecţie era ca piloţii să observe şi să povestească tot ce au văzut în timpul scurt de zbor de asupra poziţiilor sovietice. El analiza şi dacă găsea ceva nou ori suspect, transmitea toată informaţia statului major al Flotilei. Mai departe informaţia era analizată de statele majore a unităţilor terestre, dislocate la frontiera de Est a ţării.

5

Din informaţia pe care o culese de la subalterni, era clar, că in faţa Armatei a 4 română sta o grupare militară sovietică de trei-patru ori mai numeroasă, cu divizii de tancuri şi divizii motorizate. Iar pe malul stâng al Prutului sovieticii, de la Leova până la Cahul, au construit trei linii de apărare. Prima era pe dealurile dominante de la Ţiganca şi Stoeneşti, la cotitura Prutului, flancurile căreia se sprijineau în Prut. A doua linie era construită de la Ţiganca Nouă-Hârtoape-Epureni-Cania-Leca. Cu flancurile la Prut. A treia linie se începea în partea de jos a Prutului şi trecea prin: Flămânda-Alexandreni-Lărguţa-Tigheci şi ajungea la Prut.

Costică zbura special deasupra acestor fortificaţii. Din avionul său de vânătoare „Messerchmidt-109”, de producţie germană poziţiile sovieticilor se vedeau ca în palmă - cu tot efortul acestora de a le masca. Aştepta uneori vreo ripostă din partea ruşilor, dar aceştia nu riscau să-şi demaşte amplasarea forţelor.

Două zile în urmă Grupul 4 avioane de vânătoare a fost dislocat de la Galaţi la aerodromul Tecuci-Est. În caz de război aveau ordin să execute misiuni de vânătoare liberă, să însoţească bombardierele, să acopere trupele terestre la trecerea Prutului în jurul localităţii Ţiganca, să interzică orice incursiune a aviaţiei inamice asupra teritoriului ţării şi să atace trupele sovietice, în caz dacă se vor retrage.

Patrula sa şi-a îndeplinit acum cu succes zborurile de antrenament. Au mers cu toţii la cantină. Piloţii erau veseli, glumeau pe seama viitorilor adversari, pe care se pregăteau să-i doboare uşor şi fără probleme. Ştia de superioritatea tehnică a avioanelor de vânătoare germane cu care era dotată aviaţia română. Cunoştea şi capacitatea avioanelor sovietice de vânătoare, care erau copia unui fost avion sportiv american, cu care o doamnă, o americană, a stabilit numeroase recorduri mondiale la începutul anilor treizeci. Evident, americanii nu puteau să le transmită bolşevicilor documentaţia avioanelor noi de vânătoare „Kobra”.

...Erau serviţi de chelneriţe drăguţe, alese ca pe sprânceană, ori aşa li se părea piloţilor. Le priveau pe furiş, căci era interzis să înceapă careva romane amoroase, cu toate că şi domnişoarele... îi mâncau din ochi. Piloţii, cu uniforma lor deosebită, cu farmecul încântător al zborului, cu romantica lor, nu puteau să nu atragă. Erau iubiţi de femei, şi se considerau „crema” armatei în toate ţările. De regulă, pe bună dreptate.

Costică a avut o domnişoară pe care credea că o iubeşte. Era fiica unui prieten de-al tatălui său. Au făcut cunoştinţă chiar la ea acasă, când familia Stănescu se afla într-o vizită de curiozitate. Era mai tânără ca el, îşi făcea studiile la Paris. Până la ea a mai avut domnişoare, însă ea la impresionat mai ales prin inteligenţa sa. Mai era şi frumoasă, îndrăzneaţă. Călărea mai bine ca el. Şi nu lăsa ochii în jos când el o privea. Săruturile fierbinţi, după care nu mai urma nimic, începuse s-o plictisească. Însă pe atunci nu ştia ce trebuia să facă. Şi ea pleacă la Paris într-un fel dezamăgită. Ei,...dacă ar fi cunoscut-o după ce făcuse cunoştinţă cu doamna Aurelia! Era soţia unui general din Marele Stat Major. Câte lucruri bune l-a învăţat ea! Acum înţelegea mai bine ce dorea domnişoara, care trăia la Paris şi, fireşte ştia mai multe. Trăise într-o altă lume...

Înainte de a părăsi Galaţul primise o scrisoare de la doamna Aurelia, în care îl înştiinţa că are nişte treburi la Galaţi. Pricepu ce fel de treburi avea ea şi se bucura sincer că o astfel de femeie e gata să vină la el acolo, unde este. I-a trimis urgent o scrisoare, lămurindu-i cazul. Şi acum o aştepta să vină la Tecuci. Era sigur că o să vină, şi acum o aştepta cu nerăbdare.

Chelneriţele îl lăsase rece. Ştia că ele nu-i puteau oferi mai mult ca doamna Aurelia! O aştepta mâine, 22 iunie 1941.

* * *

Comandantul plutonului I, compania 2, Divizia 21 infanterie, sublocotenentul Alexandru Mureşanu îşi instruia soldaţii. Cam 80% din efectiv erau rezervişti, practic oameni civili, proaspeţi chemaţi la datorie, care trebuiau să lupte şi să biruie. Simţea, războiul cu sovieticii, care ocupaseră banditeşte Basarabia, Bucovina de Nord cu ţinutul Herţa, era inevitabil. Acum urma să aibă grijă de buna pregătire a rezerviştilor. Sigur, nu era o treabă uşoară. Cu toate că aceşti feciori de ţărani, muncitori, de fapt ca şi el, se stăruiau, depunând eforturi mari pentru aşi aminti de militărie, de care aproape uitase, muncind din

6

zori şi până noaptea pe câmp, la uzine şi fabrici. În comparaţie cu munca grea de toate zilele, milităria li se părea ceva uşor.

N-a fost nevoit vreo dată să repete de două ori. Erau mai disciplinaţi ca soldaţii care deja îşi făceau serviciul militar, ca militarii în termen.

Provenea dintr-o familie de ţăran înstăriţi. Era cel mai mare copil în familie. Toată familia lucra zi şi noapte în câmp, pentru a-i permite lui Alexandru să-şi facă studiile mai departe, căci era cel mai talentat elev din şcoală. Totuşi n-au fost în stare să strângă banii necesari ca să plătească pentru învăţătură. Însă, la recomandarea colectivului de învăţători şi a primarului comunei, a fost primit la Şcoala Divizionară, care pregătea ofiţeri inferiori de infanterie.

Mare bucurie a fost în toată comuna când el a sosit în uniformă de ofiţer. Primul ofiţer originar din comuna lor! Cu toate că era o comună mare, cu o populaţie harnică. Era însă una săracă. Ţăranii erau jefuiţi de boier şi de armaşi, de o familie de evrei, care scoteau trei piei de pe ţăran. Se vede că aceştia uitaseră de răscoala ţărănească din 1907. Ţăranul român gemea, trebuia o mică scânteie, ca să se repete 1907. Şi iar focarul putea izbucni în Moldova, unde ţăranii erau exploataţi mai crunt decât în alte părţi. Cu toate că Mareşalul Alexandru Averescu, fiind Prim - Ministru al României în anii douăzeci, împărţi pământ ţăranilor. Era însă puţin. Iar evreii aşa şi rămaseră pe capul ţăranilor. Corneliu Zelea-Codreanu încercase să-i mai strunească, însă a fost omorât mişeleşte, incriminându-i-se ce a făcut şi ce n-a făcut. Ce nu vor zice cei de la putere, însă Codreanu a fost unul din cei care au apărat ţăranul.

…Un an în urmă, fiind absolvent al Şcolii Divizionare a fost trimis în componenţa unui grup la Chişinău, pentru a ajuta la împachetarea utilajului unei fabrici de manufactură, care lucra pentru armată şi patronul căreia, după câte se vorbea, era prieten bun cu directorul şcolii divizionare. Era 27 iunie 1940. În Chişinău domina o panică nemaivăzută. Toţi voiau să se retragă cât mai urgent peste Prut. Şi numai grupuri de tineri, majoritatea evrei, stăteau cu steaguri roşii şi scandau lozinci pro-sovietice şi anti-româneşti.

Lucrau la rând cu muncitorii. Când totul a fost încărcat, s-au pornit spre Prut. Grupuri de evrei, bine organizate şi diriguite de cineva, se apropiau şi îi scuipau în faţă pe ei, pe militari, strigând vorbe urâte. Primise ordin strict să nu riposte. Din mulţime mai ieşea câte unul şi îi împungeau cu beţe, aruncau cu ouă clocite, special pregătite. Se băgau tocmai în faţă, parcă lătrând ceva. De la aceşti evrei venea un miros greu de suportat. Ca fecior de ţăran ştia cum miroase toate animalele domestice, mirosul cărora era suportabil. Însă mirosul ce venea de la aceşti indivizi agresivi devenea insuportabil.

În timp ce urcau dealul Schinoasei, un grup de aceşti protestanţi evrei prosovietici, brusc au dat drumul în vale la roţi de căruţă, omorând doi muncitori şi trei cai. Au strămutat lucrurile din acele căruţe în altele, lăsând pe loc caii morţi şi căruţele fără cai. Pe muncitori i-au luat cu ei să-i îngroape creştineşte. Aveau copii, care, astfel, din pricina organizaţiilor evreieşti comuniste, au rămas orfani. De fapt cine ştia ce soartă îi aşteaptă până la Prut.

Acum văzând ce se întâmplase, Mureşanu i se adresă locotenentului:

Domnule locotenent, suntem militari ori nu? Cum de le permitem la nişte puşlamale să-şi bată joc de militarii români?

Rabdă, băiatule, până ieşim din oraş, locotenentul scrâşni din dinţi.Erau la marginea oraşului, când locotenentul ordonă maximă atenţie. Grupurile de evrei continuau să-i

batjocorească şi să arunce în ei cu ce aveau la îndemână.

Înainte! ordonă locotenentul. Să le dăm o lecţie, şi primul se avântă în grupul agresiv. Mureşanu, care avea înălţimea de un metru şi nouăzeci centimetri, lat în spete, cu o musculatură bine antrenată, făcută prin munca grea de ţăran, îl întrecu pe ofiţer. Mureşanu nu lovea de două ori. O singură lovitură de pumn, trasă cu o ură acumulată de mult. Îşi amintise şi cum evreii cămătari îşi bat joc de ţăranii moldoveni. Acum avea ocazia să se răzbune pentru tot.

Mulţimea era totuşi numeroasă, cam cincizeci de persoane, ei fiind doar zece. Însă în cinci minute, i-au pus pe fugă pe aceşti nenorociţi care deja, ţipau ruseşte că românii îi ucid. Nu le-a venit nimeni în ajutor. Iar cei doborâţi la pământ se uitau cu groază la aceşti tineri, pe care i-au maltratat atâta timp, şi care puteau face acum cu ei ce doreau. Însă militarii i-au mai privit o dată cu ură la ei şi, la ordinul ofiţerului, au plecat, lăsându-i pe cei ce se tăvăleau pe jos în nedumerire. „Şeful”, când i-a trimis în stradă, le-a spus

7

că militarii români au ordin să nu riposteze, şi că vor putea să-i batjocorească fără frică. Au primit o bătaie soră cu moartea! Vor trebui să ceară mărirea onorarului promis pentru manifestaţie.

Pentru militari însă problemele nu s-au terminat. În pădurea de la Rusca, pe drumul spre Leuşeni, au fost atacaţi de etnici bulgari, înarmaţi cu măciuci. Adevărat că într-un număr mult mai mic ca evreii. Nu se aşteptase la o ripostă dârză, şi au luat-o repede la fugă. De data asta Mureşanu nu se mai opri, ofiţerul nu le spuse nimic, şi i-au urmărit. Şi nu degeaba. S-au întors cu cinci căruţe dosite cu nişte cai bine îngrijiţi. Se vede că erau pregătite pentru a încărca prada. Pe doi dintre aceşti atacatori i-au capturat. Şi ei le-au povestit cine i-a îndrumat să-i atace. I-au luat cu ei la Albiţa şi i-au pus să-i îngroape pe cei doi muncitori ucişi de evrei, apoi i-au eliberat.

Din prada capturată de la bulgari, o căruţă cu doi cai buni i-au revenit lui Mureşanu. Îşi ceru permisiune de la ofiţer, care începuse să-l stimeze pe Mureşanu pentru curaj şi duse căruţa şi caii acasă, stârnind multă bucurie. Aveau nevoie. Mureşanu le povesti pe scurt de unde sunt.

Termină instrucţiunea şi anunţă pauză:

Vă odihniţi până luni.Era sâmbătă, 21 iunie 1941.

* * *

Locotenentul Corneliu Botezatu se întorcea de la serviciu. Ziua fusese la Bucureşti o căldură insuportabilă. Acum era seara şi se lăsase răcoarea mult dorită. Mergea încet, frământat de gânduri. Şeful i-a propus să preia conducerea reţelei de informaţii, organizată în Basarabia ocupată de trupele sovietice şi pe direcţia sud-est, spre Odessa şi Crimeea. Căpitanul, care conducea această direcţie, a fost rechemat la Bucureşti din cauza unor probleme de sănătate. Oare numai din această cauză? se întrebă Botezatu. Ştia că toate schimbările în Serviciul lor se fac sub această sintagmă sau sub pretextul că persoana respectivă va ocupa un alt post de conducere.

Mâine, sâmbătă, se duc cu Cristina la teatru. În timpul liber, pe care îl avea din zi în zi tot mai puţin, se gândea la ea. Se cunoşteau de mult timp, însă abia acum simţeau că s-au îndrăgostit unul de altul cu adevărat. De fapt, cazul cu calul...

Tatăl său ocupa o funcţie importantă la Mitropolia Română. Aveau moşii imense, cai de trăsură, cai de călărie, automobile. De mic copil îi plăcea să călărească. Această patimă i-a rămas şi acum.

La întrecerile între ofiţerii de stat major, ocupa neapărat un loc de onoare.

Marele Cartier General (MCG) organiza o dată în lună întreceri la călărie între ofiţerii de stat major. În duminica ceea, ca întotdeauna, Cristina se afla în tribună şi îl urmărea având emoţii pentru el, căci era prietenul ei cel mai fidel. Se cunoşteau demult, se stimau, îşi mărturiseau diverse lucruri, inclusiv amoroase, discutau.

Avea un cal frumos, puternic. Se înţelegeau de minune. Însă de data aceasta, când sări peste un obstacol simplu, ceva se întâmplă, calul se împiedecă şi au căzut amândoi. Calul însă se ridică repede, în timp ce el continua să zacă la pământ. Se lovise puternic cu capul îşi pierdu cunoştinţa. Cristina înţelesese ce se întâmplase. Absolvise colegiul de medicină. Se repezi spre locul accidentului, şi, straniu, dar ajunse la el înaintea echipei medicale de serviciu. Îi ridică uşor capul. Nu dădea semne de viaţă. I se făcu groază la gândul, că-şi putea pierde unicul prieten. Începu involuntar să-l sărute. Peste câteva minute îşi reveni. O văzu radiind de bucurie. Una sinceră. L-a ajutat să se ridice, şi, îmbrăţişaţi, au părăsit hipodromul, în aplauzele publicului.

Automobilul îi aştepta. Ea încearcă să-l ajute. Nu fu însă nevoie: el îşi revenise. În automobil, fără să spună ceva, o sărută.

Acasă, el o prezentă:

Mamă, sunt cu domnişoara Cristina. Intraţi domnişoară, o invită mama, uitându-se cu interes la ea.I-au povestit ce se întâmplase. Maică-sa arăta tot mai palidă.

8

Acum mă simt bine mamă. N-am nimic. Domnişoara m-a trezit din morţi, încercă el să glumească.

Doar ca medic, urmă replica. Ce fel de medic îţi trebuie ţie? mama se uită nedumerită la el. Şi totuşi ce s-a întâmplat? Insistă

maică-sa ceva mai relaxată. Am căzut împreună cu calul. Dar pot să am recidive. De aceea domnişoara doctor mă va lecui

până la capăt, spuse el zâmbind. Domnişoară, ce spune feciorul meu? doamna o privi. Adevărul, doamnă. Cu o mică precizare: nu sunt chiar doctor ci doar sunt absolventă a unui

colegiu de medicină.Mama băiatului deja zâmbea.

Sper că o să deveniţi un doctor bun, doamna se uită cu blândeţe la ea.Din acea zi au mers liber la el, şi doamna le pregătea de fiecare dată ceva gustos. „Ca la nimeni”, cum

se exprimă ea.

Sâmbătă dimineaţa făcu cunoştinţă cu ordinul, din care urma că trebuie imediat să plece la Galaţi, unde se afla sediul Centrului, mascat sub o firmă comercială. Maşina îl aştepta.

Îşi pregăti repede valiza. Nu uită să-şi pună şi jurnalul, în care îşi nota întâmplări zilnice. Se deprinse cu el. Numai lui îi „încredinţa” cele mai mari secrete. Mama nu-l întreabă nimic.

* * *

…Anul 1940. Basarabia ocupată de ruşi. NKVD-eul începu chiar din primele zile represaliile, iar lepădăturile din societate s-au înscris în rândurile partidului comunist şi acum… conduceau. Întocmeau listele celor, de la cine puteau să jefuiască ceva. Căutau „culaci”, intelectuali, pur şi simplu oameni înstăriţi pe care să-i trimită în Siberia, iar averea lor s-o transmită organelor de ocupaţie sovietică. Câte ceva le rămânea şi lor. În liste îi mai introduceau şi pe cei cu care se duşmăneau, deşi aceştia erau şi ei săraci. Aşa se răzbunau lepădăturile pe oamenii de treabă. A început colectivizarea, cea mai mare pedeapsă a ţăranului, care toată viaţa a muncit ca să-şi cumpere un cal, o căruţă bună, un plug, o vacă, oi. Şi tot asta trebuia dat în aşa-zisele colhozuri, unde conduceau cei care din lenevie n-au avut nici o dată nimic. „Cum o să îngrijească ei de animale, dacă nu le-au avut pe ale lor?” se mirau ţăranii. Şi spusele lor s-au îndreptăţit. Spre iarnă încep să moară vacile, caii, oile, pe care comuniştii le-au adus într-o stare, că erau numai piele şi oase. Se mirau că animalele şi iarna trebuiau hrănite, că ele trebuiau să mănânce şi iarna. Credeau că păscând vara, le ajunge pe un an întreg. Ţăranii plângeau când auzeau că vaca, oile ori calul lor au murit de foame. Blestemau. Însă nu puteau face mai mult.

Comuna Holercani era aşezată în lunca Nistrului, pe malul drept al acestuia, într-un loc pitoresc. Pe de o parte era mărginită de râu, pe cealaltă de un deal înalt din piatră, pe care mai creşteau tot felul de copaci şi arbuşti. Ţăranii scoteau piatră şi îşi construiau casele. Biserica se afla în centrul satului, cum se obişnuia la creştini, pe un loc mai ridicat, apărată astfel şi de inundaţii. Peste Nistru se afla comuna Cocieri, iar puţin mai jos pe cursul râului, oraşul Dubăsari.

Anatol Arhire, un tânăr înalt, uscăţiv, simpatic, cu părul negru, ochi căprui, originar din această comună, îşi făcea serviciul militar în Armata Roşie. Fusese mobilizat de ruşi în primăvară, ca şi alţi consăteni, şi împrăştiaţi în numeroasele unităţi militare, dislocate de ruşi pe teritoriul Basarabiei. În această unitate de infanterie fusese înrolat cu un prieten. La rugămintea sa, căci era unicul care ştia limba rusă, învăţată de la mamă-sa, care era fiică de preot şi absolvise gimnaziul de fete din Chişinău pe timpul ţarului Nikolai al II, în care se vorbea numai ruseşte, ofiţerul sovietic i-a lăsat împreună, lucru ieşit din comun pentru armata respectivă.

Acum e de santinelă. Zece paşi înainte, zece paşi înapoi... Acasă îi rămase nevasta gravidă, cu care se căsătorise în ianuarie anul curent. La 25 decembrie 1940 împlinise optsprezece ani. Era cu cinci ani mai în vârstă ca el, dar era frumoasă, cu un păr negru, negru... şi lung. La şaptesprezece ani se îndrăgostise în ea. Se iubeau sincer. În orice caz aşa credea el atunci.

9

Părinţii lui s-au împotrivit. Mai ales mama. O considera şi săracă dar şi nesinceră. Totuşi peste puţin timp s-au căsătorit. Până la urmă mama a cedat.

Zece paşi înainte, zece paşi înapoi... Poate că mama avea dreptate când spunea că ea i-a pus, cum se spune în popor ”poalele în cap”. Avea douăzeci şi trei de ani... Voia cu orice preţ să se mărite. Şi la găsit pe el, aproape copil.

Nu acorda nici o atenţie vorbelor, o iubea. Degrabă vor avea un copil, va fi tată. Peste câţiva ani diferenţa de vârstă n-o să bată prea tare la ochi. Şi totul va fi bine... Zece paşi înainte, zece paşi înapoi…

Regimentul lor ţinea apărarea pe malul stâng al Nistrului. Această linie de apărare se numea „Stalin”, şi după cum spuneau comandanţii, e imposibil de cucerit. În primul rând pentru că purta numele tovarăşului Stalin, „tatăl a tuturor popoarelor”. Totuşi Anatol, cu toate că fusese înrolat de puţin timp, înţelegea, că această linie trebuie cu ceva apărată „mai concret”. În pluton, de exemplu, aveau numai cinci carabine din timpul Primului război mondial. Şi nici un cartuş. Cu ele şi făceau santinelă. Comandanţii aşteptau să primească, însă trecuse toate termenele, iar armele nu soseau.

Locţiitorii politici, „politrucii” ducea o propagandă furibundă contra românilor. În tot ce se întâmpla rău în lume, îi învinuiau doar pe români. Ca o scrânteală. De nemţi nu puteau spune nimic, căci Stalin şi Hitler erau prieteni. Între Uniunea Sovietică comunistă şi Germania fascistă era încheiată pace pe zece ani. La orice oră de politică, relaţia dintre Germania şi Uniunea Sovietică era lăudată. S-a prins de câteva ori păcălit de agitatorii comunişti, începând să creadă ce spuneau. De la un timp însă se dumeri. Trăise optsprezece ani în componenţa statului român. Şi nu avea de spus rău. Din contra…

Era ştiutor de carte, cântase la trompetă în orchestra comunei. Avea şi o voce puternică, plăcută. Îi plăcea să danseze.

* * *

Căpitanul Andrei Bivol era comandantul companiei de cercetaşi al regimentului 2 de infanterie din Divizia 25 sovietică, care ţinea apărarea pe prima linie Stoeneşti-Ţiganca. Linia a doua se întindea de la Ţiganca Nouă-Hârtoape-Epureni-Cania-Leca, linia a treia – de la Flămânda-Leova, iar în adâncime ajungea până la Tarutino, cu flancurile la Prut, pe care îl trecu de mai multe ori cu cercetaşii săi, pentru incursiuni de cercetare în spatele apărării unităţilor române. După toate probele, prezentate comandamentului, era clar că partea română se pregăteşte să forţeze Prutul. Însă „osobistul”, reprezentantul oficial al serviciului de contraspionaj în unităţile militare sovietice, şi locţiitorul politic (funcţii păstrate şi până azi în armata rusă), mai nu l-au deferit tribunalului militar, pentru aşa-zisă propagandă anti-sovietică. Era vorba de faptul, că comandamentul unităţilor militare sovietice, structurile politice şi cele represive ale regimului comunist, primise ordin strict de la tovarăşul Stalin, să nu răspundă la „eventualele provocări ale unor forţe iresponsabile” din partea germană ori cea română, dat fiind că Uniunea Sovietică încheiase un tratat de pace pe zece ani cu Germania, şi că România nu va face nici un pas fără învoirea Germaniei. De Siberia l-a salvat comandantul diviziei, care se afla la regiment în inspecţie. Acesta îi ceru comandantului campaniei de cercetaşi să-i raporteze situaţia.

Andrei îi raportă tot ce ştia despre situaţia de peste Prut. Comandantul diviziei îi mulţumi pentru devotamentul faţă de Patria Sovietică. Această mulţumire a fost destul ca să fie lăsat în pace.

S-a născut într-o familie de moldoveni în orăşelul Dubăsari, Transnistria, care se numea pe atunci Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, aflată în componenţa Ucrainei. Tatăl său era cizmar, un om stimat, de fapt ca toţi cizmarii, iar mamă-sa era croitoreasă. De mic fusese educat de sistemul comunist, şi era devotat acestui sistem cu trup şi suflet. Era gata la porunca partidului comunist să-şi sacrifice viaţa pentru cauza acestui partid. Se trezi uşor din această stare de „devotament fără margini” când, peste noapte, din senin fusese declarat „duşman al poporului”, şi îl putea aştepta o condamnare de douăzeci şi cinci ani de puşcărie în condiţiile Siberiei. Acum în sinea sa începuse să-i vadă cu alţi ochi pe cei care foloseau sintagma „duşman al poporului”. Foametea organizată în Ucraina de comunişti, personal de tovarăşul Stalin, care la o întrunire a Biroului Politic, după ce privise un film făcut de un regizor evreu, în care se arăta cât de bine trăiesc oamenii în colhozurile din Ucraina a spus: „De ce haholii (porecla ucrainenilor, dată de ruşi) trăiesc mai bine ca gruzinii şi ca ruşii? Faceţi ca şi ei să trăiască rău.” Filmul era doar un mit despre viaţa fericită în colhoz.

10

În timpul foametei Andrei era elev la şcoala militară, şi era ocrotit de stat. Însă un frate şi o soră au murit de foame. În viaţă îi mai rămase doar un frate.

Era căsătorit cu o rusoaică. Nu că aşa era la modă, dar se iubeau cu adevărat. După ce la 28 iunie sovieticii au „eliberat” Basarabia, inundând-o cu unităţi militare sovietice, îşi trecu familia la Dubăsari. Ana şi cu cei doi copii trăiau la părinţii lui.

…Din punctul de observaţie, instalat pe colinele de la Ţiganca, partea românească se vedea ca în palmă. Militarii români se comportau aşa, cum se comportau în mod obişnuit. Nu se simţea nici o schimbare. Însă el, Andrei Bivol, simţea că războiul va începe curând. I-o sugera experienţa de cercetaş. A întărit posturile de observaţie. Dar neliniştea nu-l părăsea... Ce va fi cu familia lui în caz de război? Ana nu era femeia care ar putea opri calul din fugă, cum spunea despre femeile rusoaice poetul Nekrasov. Era firavă şi timidă. N-o să poată să-şi apere copiii lui în caz de nevoie! Îi va lăsa în voia soartei... S-au poate greşea?

I se strângea inima de durere la aceste gânduri. Mai avea speranţă în părinţi. Că nu-şi vor lăsa nepoţii la nevoie.

Era sâmbătă, 21 iunie 1941. Noaptea de sâmbătă spre duminică e cea mai scurtă noapte a anului. Iar mâine, duminică, va fi cea mai lungă zi.

* * *

Începând cu 22 iunie 1941 Marina militară a acţionat în eşalonul întâi operativ, conform planului general întocmit de Marele Stat Major. Planul stabilea că misiunea principală pentru forţele Marinei militare este apărarea litoralului fluvial şi maritim, operând cu navele şi celelalte unităţi de luptă în zonele Galaţi, Tulcea şi Constanţa. În prima etapă se prevedeau acţiuni ofensive limitate numai pe braţul Chilia, pentru distrugerea sau fixarea în teren a forţelor sovietice. Planul reieşea din superioritatea considerabilă a forţelor navale sovietice, din dotarea slabă a Marinei fluviale şi maritime română, în special a hidroaviaţiei.

Frontul fluvial constata aproximativ 155 km. Pătrunderea navelor sovietice spre Galaţi, posibilitatea debarcării unor unităţi şi executarea de bombardamente asupra porturilor fluviale şi maritime, puteau să aibă consecinţe grave pentru îndeplinirea misiunilor de luptă de către întreaga Armată 4 română.

Comandamentul Marinei militare a dispus prin instrucţiuni operative următoarea concepţie de conducere şi folosire a forţelor în fâşia fluvială: în cooperare cu unităţile Armatei 4 şi ale Corpului 2 armată din Dobrogea, Divizia de Dunăre şi Detaşamentul maritim nr. 1 Sulina, să împiedice pătrunderea navelor de luptă inamice în amonte de gura Prutului spre Galaţi, să asigure flancul drept al Armatei 4, să execute misiuni de foc pentru neutralizarea obiectivelor terestre inamice, să coopereze cu unităţile Corpului 2 de armată pentru a împiedica inamicul să forţeze Dunărea şi să debarce în Dobrogea, să distrugă sau să captureze forţele navale sovietice dislocate pe Dunăre pentru a le împiedica retragerea în aval de Vâlcov şi să acţioneze la vest de Ismail, să fie în măsură să-şi concentreze rapid navele la Tulcea pentru a dezvolta ulterior acţiuni operative în Deltă, să pregătească şi să organizeze mijloacele necesare pentru transportul, în caz de nevoie, de trupe în Deltă, să sprijine trecerea trupelor noastre din Dobrogea în Basarabia.

În segmentul Galaţi - Reni acţionau patru monitoare, două vedete şi un grup de arme cu acţiune sub apă (formaţiuni de puitoare mine şi dragaj), care ulterior au ţinut piept cu succes atacului numeroaselor nave sovietice, bateriilor de coastă sovietice din zona Giurgiuleşti - Reni şi aviaţiei de bombardament sovietic.

Îndeplinirea misiunilor acestei grupări a fost îngreunată de proasta organizare a activităţilor de observare, situaţie ce a lipsit gruparea de date complete şi operative asupra numărului deplasării şi poziţiei navelor inamice din zona fluvială, precum şi asupra organizării apărării inamice de pe malul stâng.

11

Locotenentul de marină Adrian Porumboiu era comandantul unuia din cele două monitoare care făceau parte din Gruparea tactică „Tulcea”, şi care mai avea în componenţa sa patru vedete şi un Grup arme sub apă.

În ziua de 22 iunie 1941 primi ordin ca în componenţa Grupării să execute manevre de foc asupra obiectivelor navale sovietice. Tragedia consta în faptul că nimeni nu ştia unde sunt aceste nave. Îl miră mult acest fapt, după părerea lui criminal, din partea comandamentului Grupării, că în timp de pace nu s-a organizat nici o recunoaştere, nu a fost stabilit exact locul amplasării bateriilor de coastă sovietice, principalele locuri unde se puteau ascunde navele sovietice. Acum se deplasau la întâmplare, gata în orice moment să intre în luptă cu navele aflate nu se ştie unde ale inamicului, sau, pur şi simplu, să fie atacate de bateriile de coastă şi scufundate.

Însă au avut noroc. Inamicul dispunea de o agentură bine pusă printre lipoveni, ştia ce forţă mizerabilă reprezintă Gruparea „Tulcea”, şi sigur pe propriile forţe, a venit singur în întâmpinare, cu scopul de a nimici Gruparea şi de a ocupa oraşul Tulcea.

Porumboiu fu primul care observă navele sovietice care intenţionau să pătrundă pe braţul Tulcea. Se deplasau ca la paradă.

Hotărî să atace din marş, să nu le permită ruşilor să se concentreze. Şi cum a fost învăţat în şcoala maritimă militară, atacă monitorul din frunte, presupunând că el este şi vasul amiral al grupării, şi că pe el se află comandantul grupării sovietice.

Porni, deci, cu toată viteza pe care era capabil s-o dezvolte vechiul său monitor în întâmpinarea navei inamice. Îşi orientă monitorul ca pentru abordaj spre nava amiral şi când acesta încearcă să evite ciocnirea, făcând o manevră în dreapta, descoperindu-şi bordul, Porumboiu ordonă „foc”. În scurt timp nava amiral a început să fumeze. Au mai fost incendiate o vedetă şi o şalupă. Ruşii s-au retras la baza lor din Chiseliţa, apărată de insula cu acelaşi nume.

Adrian Porumboiu a devenit eroul zilei. La sosirea în Tulcea îl aşteptau deja o mulţime de jurnalişti, care i-au pus tot felul de întrebări. O căuta însă cu ochii pe acea, căruia i-ar fi fost gata să-i acorde interviuri zi şi noapte. Ea însă lipsea.

A fost primit de primarul oraşului, de alţi demnitari înalţi, sosiţi din Bucureşti. Sincer vorbind, nu-i displăceau aceste întâlniri uşor pompoase.

Aşteptă câteva zile ca fata să-l viziteze.

„Poate că s-a întâmplat ceva?” se gândi el la un moment dat. Se jenă însă să meargă la redacţia unde lucra ea. O văzuse numai odată. Ce putea să-i spună? Că s-a îndrăgostit de ea la prima vedere?”

A apărut tocmai a patra zi şi îl rugă să-i spună ceva. O invită pe navă. Fotograful care era cu ea, făcu o poză cu toată echipa, apoi numai cu el.

Au făcut cunoştinţă. O chema Elena Lupuşor şi era originară din Galaţi. Era de fapt corespondentă la un ziar din Galaţi iar paralel lucra şi la ziarul local. Avea un râs deosebit, deschis, cu note poate uşor mai înalte decât se cerea în societate. Însă faptul nu-i strica din farmec.

Au luat masa împreună.

* * *

Comandantul de patrulă de aviaţie locotenent aviator Costică Stănescu visa acum ceva plăcut. Se vedea la vila generalului cu Aurelia în braţe. Fu însă trezit de ordonanţă. Se uită la ceas. Era două noaptea, spre duminică.

Domnule locotenent, îi spuse ordonanţa, sunteţi chemat pe alarmă.Se îmbrăcă în grabă şi se îndreptă spre locul stabilit. Grupul de aviaţie era deja aliniat în aşteptarea

comandantului. Comandantul salută şi dădu citire ordinului Ministrului secretar de stat al Aerului, generalului de escadră aviator Gheorghe Jienescu, în care se spunea: „Zburători, onoarea de a purta la biruinţă, pe cerul românismului, cocarda tricoloră vă aparţine. Tineret zburător: ţara întreagă aşteaptă de la voi întreg sacrificiul. A sosit ziua marilor înfăptuiri. Daţi faptei voastre motiv de legendă. Le-aţi făcut în timp de pace, sunt sigur că la veţi face fără şovăială şi în timp de război.

12

Tineret zburător: sună buciumurile şi codrii răsună, huruie cerul în cântec de motoare, cântecul naţiunii, la arme, la manşe, cu Dumnezeu înainte!”

La ora trei dimineaţa, ora când, la 27 iunie 1940, trupele sovietice au invadat teritoriile de Est şi de Nord ale României, 124 de avioane au trecut linia de demarcare vremelnică, râul Prut. Au fost bombardate aerodromurile militare de la nord de Chişinău, Bolgrad, Ialoveni, Tiraspol, Cetatea Albă şi altele. S-au produs primele ciocniri cu avioanele de vânătoare sovietice.

Patrula lui Stănescu însoţea bombardierele până la Tiraspol şi înapoi. Nici un pilot nu a avut ciocniri directe cu aviaţia sovietică, care o parte a fost nimicită pe aerodromuri, iar cealaltă demoralizată.

Însă după amiază, însoţind pe aceeaşi rută bombardierele, s-au ciocnit de un grup numeros de avioane de vânătoare sovietice, care atacase bombardierele.

Apăruse pe neaşteptate de printre nori. Erau vreo douăzeci de aparate sovietice tip I-16, pe care piloţii sovietici îl numeau „işaciok”, adică „măgăruşul”, o mai veche modificare a unui avion sportiv american, prefăcut de ruşi în avion de vânătoare. Atacă bombardierele. Peste câteva minute dintr-un bombardier începu să iasă fum. Apoi începu să piardă înălţime. Echipajul însă nu sări cu paraşuta, încercând să-l menţină în zbor pentru a trece peste Prut. Au aterizat cu bine.

Piloţii de pe avioanele de vânătoare se repeziră în întâmpinarea ruşilor. De regulă, ruşii evitau lupta cu avioanele de vânătoare româneşti şi atacau bombardierele mari şi grele, prost apărate de unicul puşcaş, situat la coada avionului.

Stănescu se repezi în întâmpinarea avionului ce zbura în fruntea grupului sovietic. Rusul evită atacul frontal, şi încercă să se ascundă printre bombardiere, însă Costică îl observă şi îşi îndreaptă avionul într-acolo. De această dată rusul nu mai avea unde să se ascundă şi încercă să riposte. Stănescu execută o manevră de învăluire, „Messerschmidt”-tul său era net superior. Se pomeni în coada rusului. Pentru a-l doborî din această poziţie era simplu de tot. Pilotul rus a sărit cu paraşuta. Rămaşi astfel fără comandant, ruşii au intrat în panică devenind astfel o pradă uşoară pentru vânătorii români.

Comandantului grupului rus doborât de Stănescu se numea Pokrîşkin, Alexandru Pokrîşkin, viitorul de trei ori Erou al Uniunii Sovietice, care va doborî 59 de avioane germane, luptând cu avionul de vânătoare american „Kobra-2”, care avea caracteristici tehnice similare cu ale ”Messerschmidt”-ului. În primul său zbor de luptă în Basarabia, fiind comandant de escadrilă, unde era dislocată unitatea lui, a doborât cu aparatul I-16, un bombardier român, după care a fost doborât de un pilot român. Se presupune că de comandantul de patrulă Stănescu.

Istoricii ruşi, neagă acest lucru, deşi se pare că greşesc sau pur şi simplu ascund adevărul că cel care l-a doborât pe Polrîşkin a fost totuşi un pilot român şi nu unul german. Nu doresc să recunoască că arta militară română era mai presus ca cea sovietică!...

Uniunea Sovietică a avut numai doi piloţi de trei ori Eroi ai Uniunii Sovietice, Pokrîşkin şi Ivan Kojedub, un ucrainean, care doborâse 62 avioane inamice, luptând, ca şi Pokrîşkin, pe un aparat de vânătoare american „Kobra-2”. Pentru comparaţie: cel mai bun pilot în cel de-al Doilea Război Mondial, neamţul Eric Hahrtman a doborât 352 de avioane inamice, 347 fiind sovietice şi cinci americane. 104 piloţi germani au doborât mai mult de 300 de avioane sovietice fiecare.

În prima zi de război inamicul a pierdut 48 de avioane, partea română –11 avioane cu echipaje de 40 oameni. Sublocotenentul Teodor Moscu din Escadrila 51 vânătoare, Flotila 1, a doborât primele avioane inamice în bătălia din spaţiul aerian de deasupra Ismailului.

Un răsunet mare în ţară a avut fapta eroică a locotenentului Horia Agarici, care a atacat singur o formaţie de avioane sovietice de bombardament, ce se îndrepta spre Constanţa. Din cauza pregătirii proaste a aviatorilor sovietici, a tunurilor antiaeriene, însă formaţia sovietică nu şi-a păstrat rândurile strânse, aşa cum cerea tactica de luptă, s-a dispersat, devenind uşor vulnerabilă pentru Agarici, care a doborât trei avioane chiar din primul atac. În popor se cânta despre această faptă eroică: „ A plecat la vânătoare Agarici, a plecat ca să vâneze bolşevici”.*

*După terminarea războiului, pilotul Horia Agarici, care a mai doborât şi avioane americane, a fost concediat de comunişti din aviaţie, nepropunându-i-se vreun alt serviciu. Se spunea că tocmai din cauza acestui cântec, care nu le-a plăcut comuniştilor-bolşevici români ce uzurpaseră puterea de stat în România. A trăit cu cei şase copii ai săi în mizerie, lucrând ca hamal, măturător de stradă, iar în

13

ultimii ani din viaţă – ca mecanic la instalaţiile de aragaz din Constanţa. Locuitorii Constanţei nici nu bănuiau că sunt deserviţi de un Erou al României.

În prima zi de război Escadrila 50 de vânătoare a executat cinci raiduri în spaţiul inamic, apărând bombardierele. Se odihneau numai în timpul prânzului şi când mecanicii alimentau avioanele cu combustibil şi muniţii.

Serile Stănescu se simţea sleit de puteri, şi obosit, adormea buştean.

* * *

Căpitanul Mihai Pruteanu se grăbi spre statul major al regimentului. Era o oră târzie, însă la statul major toţi lucrătorii erau pe loc. Tocmai la ora trei şi treizeci dimineaţa, când avioanele de bombardament, însoţite de avioane de vânătoare, au trecut Prutul, comandantul regimentului li se adresă celor convocaţi:

Domnilor, am primit o oră în urmă ordinul № 28 emis de Marele Cartier General care, între altele, se prevede, citez: ”Armatele aliate germano-române au deocamdată misiunea de a constitui pivotul manevrei strategice şi de a fixa maximum de forţe inamice, iar în cazul în care forţele inamice ar începe retragerea, armatele române şi germane le vor urmări cu vigoare.” Urmau denumirile localităţilor şi ce unităţi urmau să le ocupe.

Era clar că un timp vor sta aici, pe aceste poziţii. Până va urma un alt ordin. Dar vor trebui, el şi compania lui, să execute tot felul de misiuni de cercetare. Fireşte că Pruteanu nu le bănuia deloc uşoare.

Cu începerea războiului ruşii vor fi maxim de atenţi şi trecerile peste Prut vor fi primejdioase iar incursiunile în spatele inamicului vor fi greu de înfăptuit.

După citirea ordinului, comandantul îl invită la el, unde era prezent şi şeful statului major.

Domnule căpitan, pentru compania dumitale nu e timp de răgaz. Ne trebuie informaţii proaspete despre inamic, care cu începerea războiului va opera tot felul de deplasări de trupe. Veţi avea un rol extrem de important pentru a prevedea totul.

Reacţia lui Pruteanu fu uşor surprinzătoare.

Domnule colonel, e timpul să fie folosită aviaţia de recunoaştere, rosti acesta. E bine spus, dar se pare că aviaţia dă rezultate bune când există mişcări masive de trupe. De la

divizie în sus. Însă aviaţia nu poate aprecia eficient deplasarea unor unităţi mai mici. În colaborare cu şeful statului major întocmiţi un plan de pătrundere pe teritoriul inamic. Aveţi două zile la dispoziţie.

Revenit de la comandant, îşi convocă ofiţerii. Le explică situaţia.

Domnilor, vă aştept la ora 18 cu propuneri. Sunteţi liberi. Ioane, i se adresă el ordonanţei, când au rămas singuri, mă trezeşti peste două ore. Acum nu mai

pot gândi.La ora 18, când îi veniră ofiţerii, avea planul deja gata. Însă dorea să audă şi ce spun ofiţerii săi, mai

ales cei nou-veniţi în unitate. Propuneri au fost multe şi bine întemeiate, însă nici una asemănătoare cu a sa. Chiar şi ofiţerii vechi, fapt care l-a mirat pe Mihai, nu s-au pronunţat mai aproape de realitate. La un moment îşi dădu seama de ce: nu aveau informaţia de ultima oră, pe care o poseda el. Nu ştiau că subunităţi române au ocupat podurile de peste Prut şi că au format capete de poduri în localităţile Fălciu, Bogdăneşti, Rânzeşti. Prin aceasta se uşura sarcina companiei, căci nu mai trebuiau să treacă Prutul sub ochii grănicerilor ruşi, iar apoi să se târâie prin bălţile mlăştinoase.

Şi-a expus planul ofiţerilor, iar apoi şi şefului statului major.

Domnule căpitan, treceţi cu compania pe malul stâng al Prutului şi desfăşuraţi-vă activitatea acolo. Comandantul diviziei a dat ordinul respectiv. Veţi avea la dispoziţie tot necesarul pentru îndeplinirea misiunii.

14

Trecu cu compania pe podul de la Fălciu. Apoi îşi amenajă un punct de observaţie cât mai aproape de inamic. Acelaşi lucru l-au făcut şi comandanţii de plutoane. Au urmărit O zi întreagă inamicul. N-au remarcat semne pentru careva pregătiri de ofensivă.

Seara a convocat din nou adunarea ofiţerilor. Fiecare raportă ce observase ziua. Rapoartele erau aproape identice. După ce s-au sfătuit mai mult de o oră, au întocmit un plan, după părerea lor, destul de bun.

Toate trei plutoanele se deplasează pe sectorul de recunoaştere rezervat şi pe care îl studiaseră amănunţit ziua. Zona neutră era destul de largă şi fără mine. Nici unităţile române şi nici cele sovietice nu aveau la moment în amplasamente mine antiinfanterie.

La ora unu au pornit în recunoaştere. Pruteanu preluă comanda unui pluton, înlocuindu-l pe sublocotenentul tinerel şi fără experienţă. Mergeau tupilaţi. Când ruşii lansau câte o rachetă de iluminare, se culcau imediat cu toţii la pământ. La un moment dat s-au ciocnit aproape nas în nas cu comandantul unui grup de cercetaşi sovietici, care se deplasau spre poziţiile române.

Un timp grupurile au rămas nemişcate, apoi lăsând armele, s-au aruncat unul asupra altuia într-o luptă corp la corp. Se auzea numai respiraţia cercetaşilor care se luptau pe viaţă şi pe moarte. Dacă foloseau armele, la auzul lor artileria din ambele părţi putea deschide focul şi să-i nimicească pe toţi. Se băteau în tăcere. Nu se auzeau nici renumitele înjurături ruseşti.

Pruteanu s-a încleştat în luptă cu comandantul sovietic. Îl lovi puternic cu pumnul. Adversarul căzu. Se repezi să-i mai adauge, se aplecă, şi se pomeni aruncat peste cap. S-au încleştat din nou. În sfârşit rusul n-a rezistat şi a comandat ”othodim”, („ ne retragem”). Pruteanu ordonă şi el retragerea. Nu mai avea sens să-şi continue mişcarea. Cercetaşii vor da alarma.

Între cercetaşii din toată lumea există o regulă nescrisă, însă care, de regulă, se respecta peste tot: să nu se ucidă unul pe altul. Aşa, o chelfăneală reciprocă bună. Ruşii însă nu respectă întotdeauna aceste reguli. Propaganda sovietică îi numea pe ostaşii români invariabili fascişti. Nu Germania era fascistă, căci Stalin şi Hitler erau prieteni, ci România…

„Totuşi de ce ofiţerul sovietic a ordonat retragerea? nu se putea linişti Pruteanu. Ce s-a întâmplat? Nu se vedea să fie fricos!”

* * *

Dând liber subordonaţilor Alexandru Mureşanu, se duse la statul major al batalionului. Aşa se obişnuia printre ofiţeri: să se adune seara şi să mai schimbe câte-o vorbă.

De el se apropie preotul militar, kapelanul, cum era numit între ofiţeri. Îi zicea părintele Ioan Ambrosie, provenit şi el din ţărani.

Cum vă merg treburile, domnule sublocotenent? întrebă el. Nu e prea linişte la frontieră. Se poate întâmpla orice. Să pregătesc slujba pentru biruinţa victorioasă? Pregătiţi-o părinte. Cred că nu va fi un lucru de prisos. Nu ştiţi, în părţile noastre a plouat? A plouat. Mi-a spus un recrut.

Acum însă la statul major printre ofiţeri era o oarecare înviorare. Cineva spuse că statul major al diviziei a primit ordinul MCG de a începe mâine, 22 iunie, incursiuni ofensive pe malul stâng al Prutului. Însemna asta război cu ruşii ori nu? Ascultă puţin şi se duse la culcare. Dacă va fi ceva, va primi ordinul spre executare.

La ora 3,05, în cea mai scurtă noapte a anului, 22 iunie 1941, subunităţi de mărimea pluton-companie au forţat Prutul în punctele Fălciu, Toceni, Cania, Berezeni, Bogdăneşti, Stoeneşti, Rânzeşti-Cheltosu. Luat prin surprindere, inamicul s-a retras. Au fost ocupate podurile de peste Prut şi fixate mici capete de pod la Fălciu, Bogdăneşti, Rânzeşti.

Mureşanu fu trezit de ordonanţă la ora două.

Domnule sublocotenent, sunteţi chemat urgent la batalion.

15

La statul major al batalionului se adunau ofiţerii. Întră comandantul batalionului, care dădu citire ordinul MCG privind intrarea României în război de partea Germaniei, pentru eliberarea pământurilor strămoşeşti ocupate în iunie 1940. Fiecare unitate avea de îndeplinit o sarcină concretă.

Plutonul lui Mureşanu trebuia să atace în componenţa companiei podul de la Bogdăneşti şi să formeze un cap de pod. Compania începu mişcarea spre pod. Două zile la rând au căzut ploi, desfundând şi aşa drumurile anevoioase. Se mişcau în glod până la genunchi. Mai aveau de parcurs aproximativ un kilometru, când din partea podului se auziră rafale de arme automate, explozii de grenade. Apoi se făcu o linişte adâncă, adâncă...

Ajunşi la pod, au constatat că acesta deja era ocupat de Batalionul 3 al Regimentului de gardă „Mihai Viteazul”, care pe malul de est al Prutului, formase un cap de pod. Însă forţele necesare pentru a apăra capul de pod erau insuficiente, dacă ruşii ar fi încercat să recucerească terenul pierdut. Sosirea în ajutor a companiei 2 din Regimentul 3 al Diviziei 21 infanterie, i-au bucurat pe cei care ţineau apărarea. Dimineaţa ruşii au pornit la atac.

Mureşanu cu plutonul său ocupă poziţiile stabilite de comandantul companiei. Era o poziţie proastă. „Mai proastă nici că se putea găsi”, îşi spuse el. Stuful înalt ce creştea în balta din faţă, se apropia la vreo zece metri de poziţiile ocupate de pluton şi de companie.

Încearcă să discute cu comandantul de companie, căpitanului Tudor Câmpeanu.

Grupuri de cercetaşi sovietici pot ajunge neobservaţi de nimeni şi să nimicească cu grenade toată compania. Trebuie să ne retragem la vreo 30 metri de stufăriş, la distanţa de unde un om nu poate arunca grenada din poziţia culcat.

Nu prea găsi înţelegere. I se recomandă să se adapteze.Mureşanu se întoarse la pluton.

Împărţi plutonul în două. O parte urma să stea de pază, iar cealaltă, cu baionetele în mână, au început să taie stuful din faţa plutonului. Până seara sectorul de apărare se mărise cam la douăzeci şi cinci de metri. Stuful l-au târât în tranşee, l-au aşternut pe jos, au făcut un acoperişi care ţinea umbră, căci ardea un soare puternic de sud, şi-au mascat cu el poziţiile. Soldaţii se simţeau parcă mai ocrotiţi, ziua era răcoare sub acoperiş, iar noaptea se odihneau culcaţi pe stuf, aşternut gros.

În noaptea de 24 spre 25 iunie, grupuri inamice, folosindu-se de condiţiile naturale pe care le oferea zona – stuf, luncă, bălţi - s-au apropiat de cuiburile de rezistenţă până la distanţa de aruncare cu grenada, producând pierderi mari pe flancul drept. Şi s-au retras. Au fost nimicite aproape complet celelalte plutoane ale companiei 2, şi plutoane din Batalionul 3 din Regimentul „Mihai Viteazul”, comandantul căruia, Emilian Sima, care, ca şi căpitanul Câmpeanu, n-a luat în seamă un factor atât de important. A fost ucis şi comandantul companiei, căpitanul Tudor Câmpeanu. Plutonul lui Mureşanu nici n-a fost atins, căci era departe de stuf.

Mureşanu adună sub comanda sa rămăşiţele celorlalte plutoane, iar răniţii şi morţii îi expedie pe malul drept al Prutului. Ceru ajutor pentru a astupa breşa lăsată de prostia şi încăpăţinarea căpitanului Câmpeanu. Un comandant de pluton, originar dintr-o familie de aristocraţi, rămas viu, dar fără pluton, încearcă să nu i se supună lui Mureşanu. Acesta îl întrebă simplu:

Unde ţi-i plutonul, sublocotenente? De ce toţi sunt morţi, iar tu eşti viu? Te-ai ascuns, viteazule!Sublocotenentul tăcu, şi din acel moment îndeplini orice ordin fără nici o vorbă. Simţea şi ura

soldaţilor.

Ziua, în 25 iunie, după un bombardament masiv de aviaţie şi de artilerie, trupele sovietice au declanşat un puternic contraatac asupra trupelor române din capul de pod de la Bogdăneşti.

Compania 2 infanterie, sub comanda sublocotenentului Mureşanu, a respins nenumărate atacuri ale inamicului. Însă flancurile drept şi stâng spre seară au început să se retragă spre pod, ameninţând compania 2 cu încercuirea. Până la urmă Mureşanu s-a văzut nevoit să se retragă de pe poziţiile bine amenajate.

În noaptea spre 26 iunie, un grup de diversionişti ruşi au aruncat în aer o bucată de pod cu o lungime de 8 metri, provocând panică în rândurile soldaţilor români.

Fraţilor, se auzeau strigăte, ofiţerii ne-au părăsit, lăsându-ne pe mâinile bolşevicilor, la moarte sigură. Ce ne facem, fraţilor!

16

Soldaţii văzuseră cum comandantul Batalionului 3 de gardă „Mihai Viteazul”, maiorul E. Sima, trecuse cu ofiţerii săi podul pe malul drept al Prutului.

Eu sunt cu voi, le răspunse Mureşanu. Fără panică.Noaptea, cine putea să înoate, a trecut râul înot. O parte din militari, în frunte cu căpitanul Gheorghe

Jemea, locotenentul Gheorghe Cristian, sublocotenenţii Nicolae Mihailescu şi Alexandru Mureşanu au trecut abia a doua zi, cu bărci, ajutaţi de Batalioanele 2 şi 3.

Pentru conducerea necorespunzătoare a Regimentului de gardă „Mihai Viteazul”, colonelul Ioan Stratulat a fost înlocuit cu locotenent-colonelul Gheorghe Iliescu, iar Batalionul 3 a fost preluat de maiorul Gheorghiu Teodor.

Primele victime militare ale celui mai sângeros război au fost îngropate cu o ceremonie, cu cântece de cor, oficiată de preotul. A fost impresionant şi dureros.

* * *

Corneliu Botezatu, proaspăt numit conducătorul Centrului de informaţie nr. 3 „Odessa”, din cadrul Secţiei I Informaţii a Frontului de Est al SSI-ului, sosi seara la Galaţi şi convoacă imediat adunarea subalternilor. Făcu cunoştinţă cu fiecare. Fireşte, vizual. Dosarele fiecăruia le va examina mai târziu şi va afla numele lor adevărate. Numele lui adevărat ei nu-l vor cunoaşte niciodată.

În 1934 conducătorul S.S.I.A.R, Mihail Moruzov, la 20 aprilie a reorganizat această structură, formând trei Fronturi:

Frontul de Est, care se ocupa în special de U.R.S.S., mai având şi alte interese în Polonia şi ţările Baltice, Japonia, China şi Manciuria;

Frontul de Sud, care se ocupa de Bulgaria, Iugoslavia, Albania, Italia, Turcia, Grecia, Spania şi Africa;

Frontul de Vest se ocupa de Ungaria, Germania, Cehoslovacia, Franţa , Anglia şi Belgia.

Toate cele trei Fronturi (de fapt direcţii, dar aşa le numi) aveau câte patru Birouri. Al patrulea, pentru toate Fronturile, era Biroul Politico-Economic.

La 5 septembrie 1940 Mihail Moruzov, a fost arestat fiind învinuit de deconspirări de secţii şi agenţi, de distrugerea unei părţi din arhiva operativă etc. De fapt motivul adevărat era că Moruzov deţinea informaţii despre unele fapte urâte ale lui Ion Antonescu, despre pregătirea loviturii de stat şi înlăturarea Regelui de la conducerea ţării.

Fapt care s-a adeverit a doua zi, la 6 septembrie, când Ion Antonescu a preluat conducerea supremă în stat.

Mihail Moruzov, nume conspirativ inginer Mihai Ştefănescu, s-a născut la 8 noiembrie 1887 în comuna Zebil, judeţul Tulcea. Neamul lui provenea din cazaci zaporojeni. Toţi bărbaţii acestui neam au murit după vârsta de 100 ani, în plină putere şi cu creierul limpede. Era de statură mijlocie, lat în spete, din care cauză părea mai mic de stătură, cu o faţă mongoloidă. Poseda o sănătate şi o putere fizică extraordinare. A fost asasinat în puşcăria Jilava la 27 noiembrie 1940. Se presupune că la ordinul lui Ion Antonescu, căci nimeni altul nu putea decide aşa ceva.

Moruzov, numit în 1929 de Regele Carol al II şef al S.S.I.A.R. avea informaţie despre jocurile de umbră ale lui Antonescu şi Constantin Prezan, din care cauză aceştia au încercat de mai multe ori să-l demită pe Moruzov. Regele însă a fost împotrivă.

În 1937, Mareşalul Alexandru Averescu, s-a opus înaintării la gradul de Mareşal al României a lui Ionel Antonescu, cum îl numea el pe fostul adjutant, lămurind Regelui şi Consiliului Regal, că Ionel nu are gândire strategică, în schimb manifestă apucături de dictator, şi că România va pătimi mult din cauza acestui general după opinia lui „mărginit”.

În Decretul-lege nr. 3083 din 8 septembrie, completat apoi de altul din 19 noiembrie nr. 3813 se înfiinţează şi organizează S.S,I., urmat de elaborarea Regulamentului de Informaţii şi Contrainformaţii, aşa-numitul A 5, intrat în vigoare la 23 decembrie 1940.

17

S.S.I era subordonat direct conducerii Statului Român, respectiv Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, adică lui Ion Antonescu.

După arestarea lui Moruzov, funcţia de şef al S.S.I.A.R. a fost preluată de Ioan Nicolaid, înlocuit apoi prin Ghiţă Ştefănescu, care la 15 noiembrie a fost înlocuit de Eugen Cristescu. La acel moment nu mai era S.S.I.A.R., ci doar S.S.I.

S.S.I. român, ca şi alte mari servicii de informaţii care activau în timpul războiului, trecu la exploatarea surselor oficial deschise (ziare, reviste, cărţi, hărţi topografice,, emisiuni radio etc.), cât şi la culegerea de informaţii prin mijloace clandestine, discrete.

Cu venirea în fruntea S.S.I. a lui Cristescu, au fost luate măsuri deosebite de conspirare a funcţionarilor. Fiecare nou angajat primea un nume conspirativ, sub care era cunoscut pe toată durata îndeplinirii serviciului. Adevărata identitate era cunoscută numai de Direcţia personal şi de şeful secţiei unde lucra. Numele conspirativ era folosit în toate cazurile (semnarea lucrărilor, primirea drepturilor materiale, în relaţii cu colegii săi, sau în relaţiile curente de muncă, etc.). Personalul S.S.I. avea legitimaţii speciale tip, însă ele se păstrau la şeful secţiei şi conţineau numele reale. Agenţii primeau legitimaţiile doar când urmau să execute sarcini operative deosebite. Cadrele S.S.I. aveau dreptul să se legitimeze doar în faţa şefului Siguranţei, Prefectului, Chestorului. Trebuiau să evite legitimarea în faţa funcţionarilor mai mici din secţiile respective.

Tot din aceleaşi raţiuni de conspirativitate s-au luat măsuri ca funcţionarii să nu fie descoperiţi la plata retribuţiei. Salariul se primea de fiecare colaborator în plic, care semna chitanţa şi returna plicul, golit deja, tot închis. Agenţii care lucrau sub acoperire în diferite instituţii, precum MAE, MStM, Serviciul de Informaţii al Armatei, Siguranţă ş. a, primeau salariul şi instructaj în stradă, la casele conspirative etc. Era strict interzis ca un salariat să se intereseze de situaţia altuia, adică unde locuieşte, dacă e căsătorit, are copii, cine îi sunt părinţii, rudele etc. Încălcarea acestei norme era pedepsită sever şi cel care comitea o astfel de abatere era sancţionat drastic.

Botezatu, ascultând rapoartele colaboratorilor aflase că Centrul, care lucra 24/24, ducea lipsă de cadre bine pregătite. Colaboratorii lucrau câte 16 ore pe zi. Îşi notă în agenda de serviciu să ceară de la conducere cadre, ori permisiunea de a le pregăti singur.

Deşi era o oră târzie, îl chemă pe şeful secţiei operative. Acesta se prezintă imediat.

Mâine România intră în război contra sovieticilor şi conducerea va cere informaţii de la noi. Care e situaţia pe sectorul nostru operativ?

Cum, mâine începe războiul? se arătă mirat şeful secţiei. Am deschis numai ce plicul pe care l-am adus sigilat din Bucureşti. Personalul nu trebuie să ştie

nimic. Întăriţi paza sediului. La cea mai mică tentativă de a pătrunde în sediu, deschideţi foc la nimicire. Pe urmă ne lămurim. Ordinul e clar? întrebă el, văzând că subordonatul nu era prea convins de ce auzea.

Întocmai, domnule. Permiteţi-mi să îndeplinesc? Da, însă nu uitaţi de conspiraţie.

Începu să analizeze situaţia. Da, pământurile ocupate trebuie eliberate. După câte ştia el lucrând la sediul central al S.S.I., sovieticii au concentrat în Basarabia numeroase unităţi militare, începând de la infanterie şi terminând cu divizii de tancuri şi unităţi aeriene.

Frontul de Sud al sovieticilor avea la flancul drept linia de demarcare cu Frontul Sud-Vest în localităţile Viniţa şi Nadvorna. Flancul sudic al Frontului de Sud urma linia Dunării maritime, braţul Chilia, litoralul Mării Negre până la Odessa.

Frontul de Sud era alcătuit din Armata 18, cu zona de acţiune: partea de nord a Basarabiei şi partea de nord-est a României ( Bucovina şi Moldova), şi Armata 9, care ocupase poziţii la linia de demarcare româno-sovietică de-a lungul Prutului încă din 1940 şi avea ca zonă de acţiune un teritoriu delimitat astfel: la nord se mărginea cu Armata 18, la vest cu Carpaţii Orientali, la sud – cu Dunărea maritimă, braţul Chilia, litoralul Mării negre până la Odessa şi la est – cu Bugul.

Botezatu ştia câte corpuri de armată şi de care avea în componenţa sa Armata 9, câte divizii şi de care, componenţa, dotarea.

18

Agenţii români din Basarabia lucrau bine. Orice informaţie, înainte de a fi transmisă, era bine controlată de ei. N.K.V.D.-eul sovietic aresta şi împuşca oameni nevinovaţi, numindu-i spioni români. Mai puţin suspecţi erau ruşii, ucrainenii, lipovenii şi bulgarii. Anume din acest contingent şi era în proporţie de circa 70% formată agentura română. Grupele de agenţi aveau la dispoziţie vechi emiţătoare franceze, cu o rază de acţiune circa 500 km, suficient însă pentru această zonă.

Intră şeful secţiei operative.

Am îndeplinit tot ce mi-aţi ordonat. Ce schimbări tactice sunt în zona activităţii noastre? Pentru moment numai una: Armata 9 sovietică şi-a extins flancul drept cu 40 km mai la nord. Cum puteţi lămuri aceste mişcări de trupe? Aveţi vreo informaţie proaspătă? Nu, nu avem. Însă cred că flancul stâng al Armatei 18 a fost întărit cu unităţi din Armata 9 pentru

a întări acest sector, ţinându-se pur şi simplu cont că aici sunt concentrate forţe importante germano – române.

Da, aşa mi se pare şi mie că ar fi motivul, spuse Botezatu, studiind harta operativă. Ce forţe inamice sunt concentrate în zona noastră de activitate? întrebă din nou Botezatu, dorind de fapt să afle ce fel de şef de secţie are.

Armata 9 sovietică, situată în zona noastră, este alcătuită din 5 corpuri de armată (35 infanterie şi 2 cavalerie, 14, 2 şi 18 mecanizate) dispuse astfel: Corpul 35 (diviziile 176, 95 şi 30 infanterie, o divizie de cavalerie, una mecanizată) desfăşurat cu o parte a forţelor pe Prutul superior şi mijlociu. Fiecare divizie de infanterie avea câte un regiment antitanc, un regiment de tunuri antiaeriene, regiment de artilerie grea. Corpul 2 cavalerie (diviziile 5 şi 9 şi trei divizii de infanterie motorizată), desfăşurat pe Prutul mijlociu şi în interiorul Basarabiei. Corpul 14 (diviziile 25 şi 51 infanterie, divizie de tancuri, divizie de cavalerie şi o divizie de infanterie mecanizată), desfăşurat pe Prutul inferior şi în sudul Basarabiei. Corpul 2 mecanizat ( diviziile 16 şi 11 tancuri şi Divizia 15 infanterie motorizată, divizie de cavalerie, divizie de infanterie), desfăşurat în zona Orhei. Corpul 18 Mecanizat (diviziile 44 şi 47 tancuri şi divizia 318 motorizată, divizie de cavalerie, divizie de infanterie), desfăşurată în sudul Basarabiei.

M-aţi surprins, spuse Botezatu. E obligaţia mea să ştiu toate aceste lucruri, urmă, simplu, răspunsul. Dacă e nevoie, vă spun şi

numele conspirativ ai tuturor agenţilor noştri. Nu e nevoie. Lucrează bine, şi e destul. Plecaţi şi vă odihniţi. Mâine va fi o zi grea. Imediat plec

şi eu. Însă nu pleacă la odihnă, ci se duse să controleze cum lucrează operatorii de la recepţie. Peste tot era

regulă. Fiecare îşi ştia datoria.

După această ultimă incursiune, făcu câteva notiţe în zilnic, şi, obosit definitiv de drum, adormi buştean.

În scurt timp însă somnul îi fu curmat de vuietul avioanelor de bombardament, însoţite de avioane de vânătoare şi care ţineau toate cursul spre Basarabia...

* * *

Căpitanul sovietic, Andrei Bivol, comandantul companiei de cercetaşi, fusese totuşi surprins de începutul războiului, cu toate că primul vorbise despre asta, şi pentru care mai n-a fost trimis în Siberia.

La ora 3,30 dimineaţa, duminică, 22 iunie, fusese trezit de vuietul armadei de bombardiere grele care au trecut pe deasupra poziţiilor lor, îndreptându-se spre Est.

„Zboară să bombardeze aerodromurile şi nodurile de cale ferată”, se gândi el. Nu auzi ca tunurile antiaeriene sovietice, aflate chiar în spatele regimentului lor, să dea vre-o ripostă.

În timp ce zburau bombardierele, subunităţi ale armatei române au atacat şi au pus stăpânire pe podul de la Fălciu, formând un cap de pod. Luate prin surprindere s-au retras. Ziua se scurse, însă din partea română s-au auzit doar câteva împuşcături, la care au răspuns grănicerii sovietici. Şi doar atât. Unităţile care s-au retras se pregăteau să recucerească ce au pierdut.

19

Bivol stătea la unul din punctele sale de observaţie, când fu chemat la comandantul regimentului.

La loc, căpitane, ai avut dreptate. Colonelul privi cu ură spre şeful secţiei speciale şi spre locţiitorul politic, ambii aflaţi în birou care însă nici n-au clipit, n-au roşit... „Aşa derbedei nu roşesc niciodată, se gândi Bivol, sunt deprinşi să pedepsească oameni nevinovaţi. Pe prima linie nu i-am văzut niciodată în timp de pace, dar acum cred că nici atât”.

Pentru a recuceri înapoi ce am pierdut, trebuie să aflăm cu ce forţe au trecut Prutul românii. Tovarăşe căpitan, i se adresă colonelul lui Bivol, noaptea plecaţi în recunoaştere. Dacă nu ai întrebări, mergi şi pregăteşte-te.

Am. Vreau ca să meargă cu mine în recunoaştere şi locţiitorul politic. Ideea îi veni pe loc, ascultându-l pe colonel.

Se lasă o tăcere apăsătoare. Colonelul îl privi întrebător pe locţiitor, care parcă luase apă în gură. Într-un târziu se auzi vocea şefului secţiei speciale:

Ce, ai făcut-o în pantaloni, comisarule? şi rase cu poftă. De ce nu pleci tu! ripostă maiorul. Mă duc dacă căpitanul mă ia, răspunse acela. Dumneata vei merge data viitoare, spuse Bivol, aştept răspunsul tovarăşe maior, şi se uită ţintă la

el. Dacă tovarăşul colonel îmi permite, se apucă de ultima speranţă maiorul, atunci plec. Îţi permit. Sunt sigur că vei face o treabă bună. Tovarăşe maior, mergem să ne pregătim. Luaţi o uniformă mai veche. Asta-i tot ce am. Credeam că măcar „politrucii”( conducători politici în Armata Roşie) sunt mai bine dotaţi. Cu tot efortul partidului comunist şi personal al tovarăşului Stalin, dar nu putem îndestula armata

cu arme, cu tancuri, avioane, artilerie, automobile. De unde să mai avem şi câte o uniformă de schimb? Însă sper că degrabă o să avem de toate.

Când va birui comunismul în toată lumea? nu se reţinu Bivol.Maiorul tăcu.

În companie mai era un ofiţer, sublocotenentul Davidov, comandantul plutonului 1, care, după statut mai era şi locţiitorul său. Îl chemă şi pe el. Celelalte două plutoane erau conduse de sergenţi, care îşi făceau serviciul obligatoriu al treilea an.

Davidov, pregăteşte compania pentru deseară. Tovarăşul maior va merge cu noi. Să se antreneze cu toată compania. Revin curând şi eu.

Da-a? se miră Davidov, privindu-l pe maior, care era îmbrăcat în uniformă nouă şi curată. Lămureşte-i personal ce se poate şi ce nu în recunoaştere.

De fapt nu voia să-l ia în spatele inamicului. N-avea pregătire specială de cercetaş, şi putea doar să-i demaşte. Îl va lăsa în zona neutră, dar cât mai aproape de inamic, ca să simtă şi el cât de cât ce e război. Stătea numai în cabinet, scriind rapoarte şi pârându-şi colegii.

Când reveni la companie, maiorul era ud leoarcă de transpiraţie, de „antrenarea” lui ocupându-se personal sublocotenentul, care, ca orice militar sovietic, nu-l simpatiza pe locţiitor (zampolit).

Pe la unu au pornit în recunoaştere. Bivol preluă comanda plutonului 3, care era mai slab pregătit. Fiecare pluton a plecat pe direcţia lui. Mergeau doar tupilaţi, căci până la poziţiile inamice era departe. Ca maiorul să nu povestească pe urmă că a te duce în recunoaştere e foarte uşor, din când în când mai făcea semne şi tot plutonul se culca în băltoace. Maiorul executa şi el. Bivol veghea special când maiorul se apropia de vreo băltoacă mai mare şi atunci ordona culcarea la pământ. Când o rachetă de iluminare sovietică lumină faţa maiorului, Bivol mai că nu izbucni în râs. Acesta era plin de noroi din cap până în picioare. Cercetaşii mai cu experienţă se culcau pe locuri mai uscate.

La un moment dat s-au ciocnit nas în nas cu cercetaşi români. Au lăsat armele şi s-au repezit unui la alţii. Se loveau cu pumnii, cu picioarele. Maiorul încearcă să scoată pistolul, mâinile îi tremurau şi nicidecum nu putea să descheie tocul de pistol. Primi însă două lovituri bune în faţă, alunecă şi căzu. Se prefăcu că-şi pierdu cunoştinţa.

La auzul limbii materne, lui Bivol i se făcu brusc dor de casă, de mama lui, de copii. Ordonă brusc retragerea. Cercetaşii români s-au retras şi ei. Maiorul se ridică încet, şi, sprijinit de un soldat, se retrase împreună cu plutonul.

20

Informaţii preţioase au adus celelalte două plutoane, şi Bivol îi raportă situaţia comandantului de regiment. Maiorul umbla prin statul major cu vânătăi sub ochi, cu hainele murdare, lăudând însă compania căpitanului Bivol, pentru curajul cu care intrase în luptă cu inamicul.

A doua zi maiorul alcătui şi înaintă o listă a cercetaşilor buni pentru a fi decoraţi cu medalia „Za otvagu” („Pentru vitejie”), medalie foarte mult apreciată de soldaţi. Nu uită să-şi înscrie şi propriul nume, însă comandantul regimentului, şi mai ales şeful secţiei speciale, au insistat să fie scos din listă, fapt care îl mâhni pe maior. Însă preferă să tacă. „Dacă se mai duce odată cu cercetaşii, va primi medalia”, îşi spuse el.

* * *

Sublocotenentul Alexandru Mureşanu şi rămăşiţe ale companiei 2, asupra căreia preluase comanda în lipsa unor ofiţeri cu grade superioare, au părăsit capul de pod printre ultimii, în dimineaţa zilei de 27 iunie. A fost convocat imediat la comandantul regimentului, unde se afla o doamnă cu epoleţi de căpitan. Îl miră faptul că o doamnă atât de tânără are un grad atât de înalt.

Domnule locotenent, raportaţi tot ce s-a întâmplat în aceste zile pe capul de pod. Sunt sublocotenent, domnule colonel. Hainele îmi sunt murdare de glod şi epoleţii nu se văd.

Ordonanţa n-a avut timp să le cureţe, am fost chemat urgent la dumneavoastră. N-am greşit. De azi sunteţi locotenent şi comandantul companiei 2. Am fost informat de vitejia şi

de profesionalismul dumneavoastră când i-aţi raportat lui Câmpeanu, care cu încăpăţinarea sa a adus la nimicirea a patru plutoane. Dacă nu cădea în luptă, era dat pe mâna curţii marţiale. Comandantul batalionului va da astăzi citire ordinului.

Mureşanu, cu figura lui de aproape doi metri, parcă ocupa întreg cabinetul. Colonelul îl invită să ia loc. Doamna îl privea plină de curiozitate, fapt care îl deranja şi nu-i permitea să se concentreze. Cum a terminat raportul nu mai ţinea minte.

Aţi avut emoţii? întrebă doamna. Avea o voce moale, plăcută, şi îl privea ţintă. V-o prezint pe şefa batalionului medical al diviziei, căpitanul Dorina Cerescu.

Doamna îşi închină uşor capul.

Nu mi-aţi răspuns, îi aminti ea. Da, doamnă căpitan, am avut ba chiar mi-a fost şi frică. Însă nu că voi muri, ci că nu voi putea

îndeplini ordinul. După tragedia cu celelalte plutoane, trebuia să ţinem cu soldaţii mei şi cu rămăşiţele din celelalte plutoane, frontul pentru toată compania. Dar, slavă domnului, soldaţii au rezistat la atacurile înverşunate ale inamicului. Au fost adevăraţi eroi!

Îşi ceru permisiunea să plece.Ieşi şi doamna doctor.

Era o zi călduroasă. Mergeau pe partea umbroasă a străzii. Nu se mai auzea bubuit de tunuri, nu mai trăgeau mitralierele. Se lăsase liniştea. Parcă nici nu era război...

Îmi povestiţi ceva despre dumneavoastră? întrebă căpitanul. Ce vă interesează, doamnă căpitan? Mă cheamă Dorina şi vă rog aşa să-mi spuneţi. De unde sunteţi şi cum aţi ajuns în armată. Sunteţi

căsătorit? De celelalte am auzit de la colonel. Fără să-şi dea seama povesti tot. Inclusiv că era fecior de ţăran.

A fost cauza conflictului cu căpitanul Câmpeanu? Parţial, da, însă nu mă ruşinez de origine. Nu caut prietenie cu orice preţ cu alţi ofiţeri. Acum, cu

războiul, vor mai fi ofiţeri ca mine. Armata e completată la 80% din ţărani şi mă simt bine cu ei. Şi mai sus de mentalitatea ţărănească nu vreţi să vă ridicaţi? îl întrebă ea brusc privindu-l iarăşi cu

interes.Acest fecior de ţăran îi atrase atenţia din chiar momentul când a intrat în cabinet. Nu fiindcă era înalt

şi bine făcut, iar ei îi plăceau bărbaţii înalţi. Avea ceva ce nu aveau alţi ofiţeri. Săvârşise de fapt o faptă eroică, păstrase viaţa a cincizeci de ostaşi. A vorbit însă doar cât o cerea statutul. Nici o vorbă în plus.

21

De fapt nu eu fug de mediul ofiţeresc, ci ei nu mă prea agreează. Despre mentalitate: am absolvit şcoala primară ca eminent. Eminent am fost şi la şcoala de ofiţeri. N-am cum să renunţ la rădăcinile mele. Nu? Dar să vă citesc ceva din Eminescu.

Şi fără a avea acceptul ei, începu să recite din „Luceafărul”. Avea sensibilitate... Rămase fermecată de recitalul lui. Fu momentul, când simţi ceva frumos, ceva gingaş faţă de acest ofiţer-ţărăn, dar cu maniere alese.

Dorina avea 32 de ani, soţul ei deţinea un post important în guvern, era din societatea cea mai înaltă. Aveau moşii imense, pe care le prelucrau ţăranii…

N-am mai auzit ca cineva să recitească cu atâta însufleţire. Am ascultat mulţi actori de la teatrele noastre... Apropo, şa şi nu mi-aţi mai spus nimic despre domnişoara dumneavoastră.

Păi...nici n-am ce spune: n-am avut-o niciodată. Cum aşa? se miră ea. Un ofiţer înalt, frumos ca dumneavoastră, şi să nu-l iubească domnişoarele?

încercă ea să glumească. Râdeţi de mine, dar chiar n-am avut timp să mă ocup de aşa ceva. Aveam puţin alte preocupări. Vă înţeleg, vă înţeleg, râse ea atingându-i uşor haina militară. Acum aţi putea să mă conduceţi

înapoi? Cu plăcere doamnă, şi lăsă ochii în jos sub privirea ei insistentă.

„Păi e ca o fetiţă, îşi zice ea, nu e stricat nici de atenţia exagerată a doamnelor mai în vârstă, prin care trece orice ofiţer tânăr şi simpatic, şi nici de cea mai timidă a unor domnişoare”. Era aproape sigură că nici nu fusese măcar la un bal. Probabil, fireşte, şi din cauza stării sociale. Altfel poate era ceva mai „curajos”.

În curând au ajuns la statul major.

Mersi domnule locotenent pentru plimbare, şi îi întinse mâna.Avea o mână mică. Chiar şi prin mânuşa subţire simţi căldura ei. O sărută aşa, cum învăţase la şcoala

de ofiţeri. Ea nu-şi retrăgea mâna din mâna lui şi el deja nu ştia ce să facă mai departe. Văzându-l fâstâcit cu totul, ea îşi retrase în sfârşit mâna.

Vă mulţumesc că aţi avut timp să conversaţi cu mine. Am simţit, şi simt o mare plăcere să mă aflu în preajma dumneavoastră, şi se înclină puţin. Acest monolog îl citise într-o carte, însă nu credea că-l va folosi vreodată.

Se porni spre unitate, să preia comanda companiei. Acum oficial, în grad de locotenent!

* * *

Pentru blocarea Grupării de nave sovietice la Reni, Comandamentul Marinei militare a dispus ca în zona Pătlăgeanca, Secţia de mine să lanseze două baraje alcătuite din mine de contact şi mine magnetice germane. Din cauza pregătirii proaste a personalului, care n-a înfăptuit minarea la nivelul exigenţelor militare, ori din cauza unor erori de fabricaţie a minelor, barajele nu şi-au atins scopul. Profitând de acest lucru (Comandamentul Grupării sovietice era informat de această stare a lucrurilor) şi de ceaţă, navele sovietice s-au retras din Reni pe braţul Chilia, în noaptea de 8 spre 9 iulie 1941, fără a fi reperate.

Apărarea zonei braţului Chilia i-a fost încredinţată Detaşamentului maritim nr. 1, alcătuit în principal din rezervişti, cu o dotare în armament necorespunzătoare, ceea ce a redus considerabil şi capacitatea de luptă, a unei subunităţi a Diviziei 10 infanterie, aflată în aceeaşi situaţie.

La 26 iunie 1941, la ora 3, inamicul sovietic începu să bombardeze cu artileria de coastă dispozitivul Detaşamentului, şi simulând debarcarea în dreapta dispozitivului, lucru pe care Comandamentul Detaşamentului nu l-a înţeles, subunităţile sovietice, îmbarcate pe opt vedete, au izbutit să forţeze braţul Chilia. În aceste lupte Detaşamentul a înregistrat pierderi mari în efectiv, datorate şi dotării proaste cu armament. Însă cea mai mare parte din pierderile omeneşti au fost cauzate de faptul că mulţi marinari pur şi simplu nu ştiau să înoate..

Mai mare prostie se putea oare întâmpla în vreo unitate de marină, în vreo ţară, unde marinarii să nu ştie să înoate? Această situaţie se putea întâmpla poate numai la ruşi, unde viaţa omului, a soldatului, a marinarului nu valora nimic. Cum de au fost recrutaţi la marină persoane care nu ştiau să înoate? Cine va răspunde de pierderile umane avute de acest fel?

22

Aceste gânduri grele îi tulburau profund liniştea locotenentului de marină Adrian Porumboiu, care cu nava sa, aflată în componenţa Grupării tactice „Tulcea” întărită şi cu alte unităţi, urmărea navele sovietice care părăseau Delta Dunării. Dar cu mare dificultate, căci erau apărate de avioane sovietice de asalt, care, printre altele, au scufundat puitorul de mine „Aurora”, în misiunea de întărire a barajului de mine de la Sulina.

Reîntoarsă la baza de la Ismail, curăţată de sovietici, Gruparea a fost lăsată pentru refacere, având, totodată, misiunea de a nu permite grupelor de cercetaşi şi terorişti sovietici pătrunderea în Deltă, lucru pe care acestea îl făceau până atunci practic nestingheriţi.

* * *

Costică Stănescu se trezi sărutat fierbinte de cineva. Când deschise ochii, de asupra sa se afla doamna Aurelia. Ea şi îl săruta. O cuprinse cu toată ardoarea unui bărbat care nu avuse relaţii sexuale de mult timp şi la care visa în fiecare seară. La un moment dat se încurcă în fustele ei. Când se ducea la ea acasă să facă dragoste, ea era îmbrăcată sumar. Acum însă nu prea ştia cum să scoată toate aceste fuste. Nerăbdător, o rugă să-l ajute.

Ea râse cu poftă. În curând se potoliră amândoi. Curând se auzi o bătaie în uşă. Era ordonanţa, care îi raportă că este aşteptat de comandantul escadrilei..

Ce naiba, nu poate răbda puţin! se revoltă ea. Vin turcii?! Mai rău. Pot veni ruşii, doamnă. E război, aţi uitat probabil. O sărută şi se ridică rapid din pat. Într-adevăr, am uitat că e război. Du-te, te aştept. Numai să te întorci viu!

Era o brunetă cu adevărat frumoasă, cu ochi negri, cu o figură cu nimic în plus. Avea douăzeci şi cinci de ani. Soţul era general de brigadă, colaborator al M. St. M., întors la serviciul militar din rezervă, în legătură cu ocuparea de către ruşi a pământurilor strămoşeşti. Până în 1940 trăiau la vila lor din Predeal. De fapt mai mult el trăia acolo, iar ea la Bucureşti. Diferenţa de vârstă dintre ei era de treizeci de ani. Copii nu aveau. De ce, nu ştia. Poate e ea de vină, poate el. Ambii însă doreau copii.

Ca să verifice cine e vinovat, o prietenă o sfătui să-şi găsească un amant mai tânăr. Trei ani în urmă se hotărî şi porni în căutare. Prietena o ajuta. Însă aşa şi nu întâlni un bărbat, care eventual putea deveni tatăl copilului ei, deşi făcuse cunoştinţă cu o sumedenie de bărbaţi tineri, frumoşi, din societatea cea mai înaltă – funcţionari, ofiţeri… Se ferea doar de ofiţeri de stat major, ca să nu-şi compromită soţul, în caz că relaţiile lor vor fi descoperite.

Trecu un an de relaţii. Nu i se întâmplă însă nimic. Ambele erau disperate. Se pregăti să plece la soţ, la Predeal. Să se împace cu gândul că nu are noroc să aibă copii.

Era o frumoasă duminică de vară. Invitate de soţul prietenei s-au dus la aerodromul militar aflat în din preajma Bucureştiului, unde urma să aibă loc o demonstraţie a aviaţiei de luptă. Era o atmosferă de sărbătoare, cânta orchestra militară. Era prezent şi Regele Carol al II cu toată curtea sa.

Când primele avioane s-au ridicat în aer în mare viteză, toată lumea aplaudă. Figurile de pilotaj superior, executate de astă dată de piloţii militari în serviciu curent infiltră în inimile celor prezenţi siguranţa, că România are apărători aerieni iscusiţi.

Un grup de avioane care îşi îndeplinise programul de pilotaj aterizau sub aplauzele publicului. Brusc două din ele, în momentul când erau gata să atingă cu roţile pământul, se avântară în sus, speriind în primul moment publicul. Era însă o manevră de maeştri. După câteva minute de exerciţii s-au îndreptat spre pista de aterizare. Publicul era entuziasmat.

Primul ateriză un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani. Aurelia care luase binoclu de la soţul prietenei, şi urmărise evoluţia celor doi, îl privea acum admirativ pe acest tânăr, care, zâmbitor, salută publicul cu mâinile ridicate în sus. Apropiindu-se de locul unde stătea Regele, făcu o reverenţă. Apoi dispăru în una din încăperile situate în preajmă.

Ori acest tânăr, ori nimeni mai mult, îi şopti ea prietenei. Aceea o privi surprinsă. Credea că tema era închisă. Dar îşi reveni imediat:

Mergem să-l căutăm, spuse ea. Soţului îi spuse că vrea să se întâlnească cu o cunoscută. Bine, dragă, urmă răspunsul indiferent al acestuia.

23

Intrară în încăperea în care dispăru tânărul pilot. Piloţii se uitau cu interes vădit la aceste două doamne frumoase, care au avut cutezanţă să vină să intre aici, unde nu intră doamnele respectabile.

Pe unul din coridoare l-au întâlnit în sfârşit pe tânărul pe care îl căutau, flancat de doi jandarmi militari.

Unde plecaţi, domnule aviator? întrebă Aurelia neînţelegând ce e cu jandarmii din preajmă. Se miră singură de îndrăzneala sa de a întreba.

Sunt sub arest doamnă. Se poate întâmpla că acest zbor să fie ultimul în cariera mea, zâmbi el. N-aveţi, doamnă, vreun loc de baci, de paznic la vreo bostănărie vacante! Rosti el continuând să zâmbească.

Jandarmii l-au urcat într-un automobil. N-au vrut să-i spună unde anume.

Vorbeşte cu soţul tău să afle, îi spuse prietenei. L-au găsit conversând cu un colonel aviator. Aurelia o atinse uşor, arătând spre colonel.

Domnule colonel, soţia mea, o prezintă soţul. Doamna este prietena noastră de familie. Domnule colonel, de ce a fost arestat pilotul? întrebă Aurelia. Amândoi au fost arestaţi pentru încălcarea regulamentului de zbor. Figurile de pilotaj riscante

sunt interzise pentru executare în public: pericol de pierdere a controlului şi de a se prăbuşi în mulţime, mai preciză el amabil.

Va sta la puşcărie? se miră Aurelia. Nu, prea cred dar va sta cu siguranţă în arest la unitate. Şi unde e unitatea lor? întrebă deja prietena ca printre altele.

Colonelul îi spuse uşor mirat. Dar imediat scoase un „aha” involuntar. Ele schimbară priviri.

A doua zi erau deja acolo. Au cumpărat ceva de mâncare, se dădeau drept rude. Numele şi prenumele le-au aflat din ziarele matinale. Tot acolo erau şi pozele lor.

Nu mă aşteptam la vizita unor doamne atât de drăguţe, se înclină el încercând să glumească. Nu aţi greşit? Aşteptaţi pe altcineva? urmă răspunsul prompt al prietenei doamnei Aurelia. Dacă vă referiţi la vreo domnişoară, atunci nu are cine. Doar părinţii..., începutul de zâmbet îi

dispăru de pe faţă. Suntem cele mai fidele admiratoare ale măiestrie dumneavoastră, spuse simplu Aurelia. Şi sub

privirea lui întrebătoare îşi lăsă ochii în jos. Au început să-l viziteze în fiecare zi. S-au împrietenit. De câteva ori s-a întâlnit cu părinţii lui.

În ziua în care a expirat termenul de arest, au venit cu flori şi cu invitaţia de a merge până la Aurelia, unde cu prilejul eliberării lui, ea pregătise o masă. Au cinstit pentru această bucurie. Servitoarea plecă. Peste puţin timp plecă şi prietena. A fost începutul de relaţie. S-au simţit bine unul în braţele celuilalt. O lună au fost practic nedespărţiţi.

Ca pedeapsă pentru ce făcuse pe aerodrom, a fost transferat la Galaţi.

Peste puţin timp Aurelia constată că e gravidă. Medicul personal confirmă cu surprindere.

În 1940 născu un băieţel, pe care l-a numit Costică, cu toate că soţul ei insista pentru un alt nume. Semăna leit cu cel, pe care ea îl iubea acum cu adevărat.

În acelaşi timp soţul îşi iubea feciorul la nebunie fără să bănuiască ceva. Cel puţin fără să dea vreun semn că bănuieşte ceva.

* * *

Corneliu Botezatu ştia ce înseamnă acest vuiet. România intră în război de partea Germaniei. Acum avioanele de bombardament române zburau să bombardeze obiective militare sovietice. Ziua vor avea informaţii noi despre mişcările de trupe inamice.

24

Spre seară primi informaţii operative despre pregătirea ruşilor de contraatac, cu scopul de a restabili linia frontului pe Prut. Imediat raportă la Centrală, care la rândul său o transmise spre MCG. Măsurile luate de MCG au salvat viaţa la sute poate la mii de soldaţi şi ofiţeri.

Totodată i se raportă despre posibila pregătire a trupelor sovietice pentru a ataca teritoriul României la vest de Prut, în punctele Drănceni, Răzeşti, Broscăşeşti şi Valea Cânepii. Transmise imediat informaţia la Centrală, convins că e de importanţă strategică, deşi nu era verificată din mai multe surse, cum se obişnuia. Dacă atacul ruşilor se încununa de succes, era deschis drumul spre Ploieşti, – scopul principal al ruşilor. Ar fi fost un dezastru.

Seara îşi notă în jurnal „Informaţia transmisă azi, neverificată, s-a dovedit totuşi reală, fiind confirmată şi de alte surse.”

Centrul lucra cu încordare. Lipsa personalului se simţi şi mai acut după 22 iunie. Locţiitorul său şi şefii de secţii înlocuiau colaboratorii obişnuiţi, oferindu-le mici răgazuri pentru somn. În timp ce el îndeplinea şi funcţiile lor. De Cristina îşi amintea mai mult în somn. Deşi o dorea mult.

La 24 iunie primi o informaţie că la 25 iunie ruşii vor întreprinde un atac puternic pe tot frontul. Informaţia fu confirmată şi de alte surse. O transmise neîntârziat la Centrală.

A doua zi informaţia se adeveri. Însă suferind pierderi grele ruşii, n-au putut trece Prutul şi s-au retras pe linia de apărare Ţiganca-Stoeneşti, lăsând unităţi mici de ariergardă.

La 28 iunie primi informaţie despre un eventual atac al ruşilor pe tot frontul Armatei 4. În seara zilei de 29 iunie, aproximativ pe la orele 22,45, ruşii au atacat pe tot frontul, folosind tancuri.

Pe 1 iulie fu informat că ruşii ştiu de pregătirea ofensivei Armatei a 4-a în colaborare cu Armata 11 germană, şi că se pregătesc intens de apărare. Efectul informaţiilor transmise de Centrul 3, se vedeau în scurt timp sau… nu se vedeau deloc. Ştia că MCG are mai multe surse de informare. Credea totuşi că principala e a lui.

* * *

Diviziei 35 infanterie, comandată de generalul Emil Procopiescu, i s-a pus sarcina de a executa un atac demonstrativ la flancul stâng al Armatei 4, în zona de joncţiune cu Armata 11 germană. Pentru îndeplinirea misiunii, divizia urma să forţeze Prutul şi să realizeze un cap de pod în zona Coştiuleni, Prisăcari. Divizia fu întărită cu Grupul 55 cercetare al Corpului 3 armată, Batalionul 5 mitraliere divizionar, compania 6 poduri-râuri, divizioanele 53 şi 55 artilerie grea şi 4 grupe antitanc.

La 2 iulie, ora16,45, în prezenţa generalului Ion Antonescu şi a comandantului Armatei a 4, generalul Nicolae Ciupercă, s-a început forţarea Prutului. Spre seară Regimentul 67 infanterie, cu pierderi minime, a izbutit să treacă Prutul, şi, cu două batalioane, să pună stăpânire pe creasta dealului Coştiuleni.

În perioada următoare, 4 – 7 iulie, Divizia 35 infanterie a înfrânt rezistenţa opusă şi contraatacurile executate de trupele sovietice la Brătuleni, Vărzăreşti şi Nisporeni, ajungând, în seara de 7 iulie, pe văile Bâcului şi Bucovăţului de unde se putea înainta relativ uşor spre Chişinău. Pentru modul cum acţionase, la 2 iulie Divizia 35 a fost felicitată de generalul Ion Antonescu. Însă datorită presiunii puternice exercitate de forţele sovietice, în zilele următoare Divizia 35 infanterie a fost obligată să se replieze, până la 11 iulie, pe liziera de est a pădurii Leu şi pe înălţimile situate la vest de Bălăneşti şi Mileştii Mari.

La 10 iulie Regele Mihai şi generalul Antonescu au sosit la punctul de comandă al acestei mari grupări, la Boldureşti. Situaţia a fost salvată de Divizia 72 infanterie germană, care a atacat în forţă inamicul la 15 iulie dea lungul văii Bucovăţului, în cooperare cu un regiment din Divizia 35 infanterie şi a respins forţele sovietice spre Est.

Divizia 35 infanterie românească a pierdut la Miclăuşeni 2781 militari şi a fost trecută în rezervă, iar la 17 august a fost desfiinţată. Pierderea a 2781 de militari a fost apreciată în ţară ca o tragedie.

Locotenentul Mureşanu îşi completă compania cu rezervişti proaspăt încorporaţi. Unul din ăştia, un sublocotenent s-a dovedit a fi şi el fiu de ţăran. Primise gradul înainte de război, făcând cursuri de ofiţer.

25

Ofiţerii noi erau tinerei, iar soldaţii de vârstă mijlocie. Majoritatea soldaţilor rezervişti mai tineri fuseseră încadraţi înainte de război.

Făcea instrucţie concomitent şi cu soldaţii, şi cu ofiţerii rezervişti. În timpul liber se gândea uneori la căpitanul Cerescu, sau Dorina cum îi ceru ea s-o numească. Îi vedea faţa zâmbitoare, simţea gingăşia din glasul ei. Dar era conştient că putea rămâne doar cu atât: nu era de nasul ei!

Prin Instrucţiunea operativă nr. 1 din 30 iunie 1941, primită de Corpul 5 armată la 2 iulie se ordonă intrarea în dispozitiv de luptă. Ploile neîntrerupte ce au inundat lunca Prutului, împiedicau deplasarea marilor unităţi, iar grupele de recunoaştere şi incursiune pregătite de divizii nu s-au putut apropia de inamic.

Drumurile desfundate nu au permis instalarea întregii artilerii în amplasamente, şi nici aducerea muniţiei necesare şi a mijloacelor genistice de trecere în zona de ofensivă a corpului.

Comandantul Corpului 5 hotărî să forţeze Prutul numai cu Divizia 1 gardă, întărită cu subunităţi din Divizia 21 infanterie, pe sectorul: Lacul Broscărei şi Balta Hânceşti.

Recunoaşterile şi incursiunile executate în zilele anterioare stabiliseră că inamicul se întărise bine în satele Ţiganca, Cheltosu, Stoeneşti, în cazematele din jurul fermei Valienatos şi pe şoseaua Bogdăneşti-Cania.

La 4 iulie 1941, la orele 13, se începu forţarea în sectorul de sud cu Batalionul 1 din Regimentul ½ vânători de gardă, pe la Bârzica Mică, şi cu Batalionul 3, la orele 14, prin bucla Prutului, denumită „La Plopi”.

Artileria inamică a executat trageri eficiente asupra trupelor care urmau să treacă Prutul, încât ambarcaţiunile necesare nu au putut fi aduse la locurile de trecere. Infanteria a fost nevoită astfel să le care manual de la 2-3 km, în timp ce artileria inamică trăgea necontenit asupra unităţilor române, dislocate la punctele de trecere, conform dispoziţiei de luptă. Trupele au suferit astfel pierderi importante.

„Dacă ambarcaţiunile nu erau la locul şi timpul fixat, care tot e o crimă, de ce au fost trimise acolo trupele de asalt? Ca să fie nimicite de inamic? Cine va răspunde de aceste pierderi? Pierderi nu în luptă, ci din cauza unor neisprăviţi pentru care viaţa soldatului nu costă nimic”, se gândea locotenentul Mureşanu, care înainta cu compania cu greu prin ierburi şi bălţi, se culca fără să aleagă locul imediat ce se auzea şuieratul unui proiectil. La orele 17 s-au pomenit în faţa unui pârău, care nu era indicat pe hartă. Apa ajungea până la brâu. Artileriştii treceau tunurile pe sub apă.

Înregistră pierderi, însă continuă să înainteze. Ajunsese la 600 – 700 m de Ţiganca. Cu tot efortul, însă în cursul zilei nu au mau putut înainta.

Atacul a fost reluat a doua zi, la 5 iulie, la orele 3, de Batalionul 3 din Regimentul 6 gardă „Mihai Viteazul”, întărit cu subunităţi de infanterie. Ajungând la al doilea braţ al râului Balacea, la 300-600 m vest de satul Ţiganca, a fost oprit de contraatacul ruşilor, susţinut de infanterie şi de 4 tancuri. Flancul drept al Batalionului 2 a fost nevoit să se retragă.

Ruşii au întărit bine linia de apărare Stoeneşti-Ţiganca şi dealurile dominante de la Epureni şi Ţiganca. La 7 iulie Divizia 21 infanterie a atacat aceste poziţii. În aceeaşi zi Regimentul 24 infanterie a cucerit dealul Epureni.

După ce trecu Prutul cu atâta dificultate sub focul ucigător al inamicului, unitatea comandată de Mureşanu trecu şi pârăul fără nume, unde însă avu primele pierderi. Tot înaintând prin văi, adâncituri de teren, locuri dosite ajunse aproape de tranşeele inamicului. Se auzea vorbă rusească. Legătură cu alte unităţi nu avea. Compania lui înaintase cu mult înainte de forţele principale. Trimise cercetaşi în dreapta, în stânga. Nimic. Bine că n-au fost observaţi de ruşi. Soldaţii se odihneau, când ruşii au pornit la contraatac pe tot frontul. Spre ei venea o masă de soldaţi care urlau cât puteau „Za Rodinu, za Stalina!”

Pregătiţi grenadele, ordonă calm Mureşanu. Mureşanu urmărea deplasarea inamicului. Când ruşii s-au apropiat la distanţa necesară, aruncă o primă

grenadă, urmat de ceilalţi. Se auziră gemete, sudălmi. Cineva ordonă „Vpereod, v atacu”. Mureşanu nu mai putu să arunce o altă grenadă căci distanţa dintre ei şi inamic era prea mică.

Pregătiţi-vă de atac la baionetă.

26

Primul se repezi în atac Mureşanu. Avea în faţă un rus cam de statura lui. Spre surprindere, un soldat de-al său, care tot timpul tăcea, îl întrecu şi se năpusti asupra rusului, care, crezând probabil că are în faţă o pradă uşoară, căci soldatul avea o statură puţin mai mică decât mijlocie, lovi cu dispreţ cu baioneta. Soldatul făcu însă o mişcare fulgerătoare în stânga, rusul, de la care mirosea puternic a spirt, se dezechilibră şi căzu. Soldatul îşi împlântă baioneta cu atâta putere, încât o parte din ea ieşise în partea opusă a corpului. Acum soldatul nu-şi putea scoate baioneta, care intrase până la mâner. Asupra soldatului se năpusti un alt rus. Încă o clipă şi soldatul ar fi căzut răpus. Mureşanu îi tăie calea atacatorului, şi peste câteva clipe acesta se tăvălea jos în convulsii.

Se repezi înainte, unde doi ruşi îl atacaseră pe un ofiţer tinerel. Se apăra cu disperare. L-a salvat faptul că ruşii erau beţi. Mureşanu, atrase asupra sa pe unul din ei. Sublocotenentul se descurcă cu celălalt.

Ruşii au început să se retragă când în ajutorul companiei sosiră ale două companii. În scurt timp au ocupat primele tranşee ruseşti. Peste puţin timp primi ordin să se fixeze pe poziţiile ocupate şi să nu le cedeze. Numără soldaţii rămaşi vii şi îi aranjă pe poziţii de luptă, trimise apoi răniţii în spate, lăsând morţii în seama echipei speciale, care se va ocupa ulterior. Constată că avuse pierderi mari, în comparaţie cel puţin cu pierderile ruşilor, care erau de trei ori mai mari. Trimise câţiva soldaţi să tăie stuf şi să-l aranjeze în tranşee, aşternându-l pe jos, pentru a nu sta astfel cu picioarele în glod, pentru a se deplasa mai uşor în interiorul tranşeei etc.

Citise undeva că modul de pregătire a ostaşului român în ce priveşte lupta la baionetă era unul dintre cele mai bune din lume, concurând cu nemţii şi japonezii, care se considerau cei mai iscusiţi. Acum văzând cum un soldat mic de stătură îl răpuse pe un rus de aproape doi metri înălţime, înclină să creadă că putea fi adevărat. Pe acel soldat nu-l mai văzu. Dacă e viu îl va găsi numaidecât.

Cu permisiunea lui Mureşanu, în tranşee, a început să-şi instaleze puncte de observare compania de cercetaşi. Făcu cunoştinţă cu comandantul ei, căpitanul Pruteanu, care muncea alături de soldaţi la amenajarea lor cât mai rapidă. Auzise despre acest ofiţer ca unul foarte bun în meserie, calm, respectuos cu subordonaţii, inteligent, care niciodată nu şi-a permis să ridice glasul la soldaţi.

Îşi convocă ofiţerii.

Domnilor ofiţeri! Vă rog să fiţi cât mai vigilenţi. Am cucerit aceste poziţii cu jertfe mari. Mă refer nu la atacul recent la baionetă, ci la tot drumul nostru, începând cu forţarea Prutului. Ostaşii noştri, în lupta cu baioneta, au demonstrat o pregătire net superioară ruşilor. Noaptea n-a închis un ochi, stând de veghe cu soldaţii. La rugămintea lui Pruteanu ajută două grupe de cercetaşi să meargă în recunoaştere, deschizând un foc de distragere a inamicului. Una din grupe era condusă personal de căpitan, fapt care îl surprinse pe Mureşanu. „Se vede că nu întâmplător îi merge vestea”. S-au înţeles ce semne vor da grupele la întoarcere, ca să nu fie nimiciţi de soldaţii lui.

Am să supraveghez personal, spuse simplu Mureşanu, numai să vă întoarceţi cu bine. Căpitanul îi atinse braţul.

Aşteptaţi-ne, ne întoarcem neapărat.A doua zi trecu special prin tranşee, sperând să-l găsească pe soldatul cu baioneta. L-a găsit.

Cum îţi zice, soldatule? întrebă el. Balica Marin, plutonul doi, să trăiţi! De unde eşti? Judeţul Ismail, comuna Mareşal Averescu. De când eşti în armată? Din primăvara lui ’40.

Se adresează comandantului de pluton, care îl însoţea:

De azi dumnealui e fruntaş. Pregătiţi documentele.

Părăsind prima linie de apărare de la Ţiganca-Stoeneşti, ruşii s-au retras pe linia a doua, bine întărită şi unde era reperat fiecare metru din faţa tranşeelor.

Diviziile 21 infanterie şi de gardă şi-au regrupat forţele, şi-au revăzut planul de foc şi s-au consolidat pe teren, respingând, totodată, contraatacurile de hărţuire executate de inamic, în special pe flancuri, dinspre localităţile Ţiganca Nouă şi Leca.

27

Până la 16 iulie acţiunile militare au constat în bombardamente de artilerie şi incursiuni de scurtă durată, precum şi în recunoaşteri şi atacuri reciproce de mică amploare, executate de unităţile avansate ale celor două divizii. Război de poziţie.

La 16 iulie au fost reluate acţiunile ofensive desfăşurate de cele două divizii soldate, în final, cu respingerea inamicului din localităţile Ţiganca Nouă şi de pe dealurile Porumbeşti, Vulturului şi Ţiganca Nouă.

La 17 iulie au fost eliberate Cheltosu, Flămânda, Hârtoape, Toceni şi ocupată în totalitate, la 18 iulie, linia a doua de apărare a inamicului.

Bilanţul luptelor de la Ţiganca, cum erau numite luptele din această zonă, i-a pus însă pe gânduri pe mulţi militari. Dacă o operaţie atât de mică a costat viaţa a mai mult de o mie de soldaţi şi ofiţeri şi rănirea câtorva mii, atunci ce va fi mai departe?

Toţi cei căzuţi în luptă au fost adunaţi şi înmormântaţi la poalele dealului de la Ţiganca. Preotul militar Ioan Ambrosie a rostit timp de o de jumătate de oră o rugăciune pentru sufletele militarilor căzuţi la datorie.

Prin ordinul de operaţii nr. 20 din 18 iulie, comandantul Armatei 4 Nicolae Ciupercă indică Corpului 5 de armată (Diviziile 21 de infanterie, şi 1 gardă) ca prim obiectiv de luptă atingerea aliniamentului Plăcinta, Româneşti, Comrat.

Forţele sovietice, ameninţate cu interceptarea căilor de comunicare dinspre nord, încep retragerea generală, fapt care a făcut ca înaintarea trupelor române, reluată la 18 iulie, să se facă relativ uşor, fără contact ori cu un contact slab cu inamicul, care retrăgându-se, incendia satele şi arunca în aer podurile.

La 22 iulie, prin Ordinul de operaţii nr. 558, Comandamentul de Căpetenie român făcu noi precizări privind continuarea operaţiilor, ordonând ca Divizia 11 infanterie, Divizia 1 grăniceri şi Brigada 7 cavalerie să continue înaintarea spre Cetatea Albă, iar Divizia 1 gardă şi Divizia 21 infanterie spre Tatar-Bunar, oprindu-se la Cogâlnic.

Înaintând fără răgaz, marile unităţi ale Armatei 4, aflate în primul eşalon ofensiv, au ajuns până în seara zilei de 26 iulie 1941, pe întregul curs inferior al Nistrului, eliberând complet, odată cu alungarea trupelor sovietice de ocupaţie din Cetatea Albă şi partea de sud a Basarabiei.

Între timp, Armatele 11 germană şi 3 română au forţat Nistrul şi acţionau în Ucraina, iar Corpul 54 armată german ocupase în dimineaţa zilei de 25 iulie un cap de pod în raionul Dubăsari.

* * *

Andrei Bivol sta pe dealul de la Ţiganca şi se uita spre Prut, la bălţile ce se întindeau de la calea ferată până la râu. De câte ori a trecut el aceste bălţi prin glod, pe ploaie, târându-se prin noroi!

Acum se pregătea de apărare. Compania sa a fost prefăcută în una de infanterie. Clar, vremelnic, căci nu mai au ce cerceta. Forţele inamice, care se pregăteau de atac, se vedeau ca în palmă. Nu i-a plăcut decizia colonelului de a transforma o companie atât de pregătită ca a lui, într-o companie de infanterie şi trimisă pe linia întâi. Ca să pregăteşti un cercetaş trebuie mai întâi să-l găseşti, căci nu fiecare poate fi cercetaş. E nevoie, elementar, de calităţi speciale. Apoi trebuie să-l antrenezi mult timp. Prima linie înseamnă nimicirea lor. Înţelegea dacă erau lăsaţi măcar în rezervă. De fapt cercetaşii nu iau parte la lupta directă, deschisă. Când unitatea intră în luptă, ei sunt trimişi în spate, iar când linia frontului se stabilizează, ori o unitate înaintează, stau zi şi noapte în prima linie.

Gândurile îi sunt întrerupte de telefonist:

Tovarăşe căpitan, comandantul regimentului. Ascult, tovarăşe colonel. De poziţiile tale se apropie o companie de infanterie, care te înlocuieşte. Îţi iei compania şi te

prezinţi la mine. Se bucură. Se pare că acest colonel şi-a dat seama pe cine poate pierde. Intră la colonel.

28

Ia loc, căpitane. Situaţia operativă e de aşa natură încât dacă inamicul cucereşte prima linie cu dealurile întărite, linia a doua nu va rezista mult. Toată speranţa e în linia a treia, pe aliniamentul Flămânda, Alexandreni, Lărguţa, Tigheci, Leova. Te deplasezi cu compania ta încolo şi, cu ochi de cercetaş experimentat, cum eşti vezi ce mai trebuie pentru întărirea ei. Reperează toate punctele importante. Ajutorul necesar îl vei primi de la comandantul de acolo, care e la curent.

Ajuns la destinaţie, se prezintă la comandantul unităţii ce apăra această linia, conform statutului. Luă cunoştinţă de situaţia de pe respectiva linie de apărare. Fortificaţiile încă nu fuseseră terminate, între unităţi erau spaţii neacoperite atât de mari, încât se putea strecura neobservat un regiment întreg în spatele liniei de apărare. Şi era sigur că cercetaşii români vor depista repede aceste locuri, şi atunci... va urma doar o catastrofa.

Când intră în blindaj, adică un adăpost bine consolidat cu bârne groase, unde se afla comandamentul, se afla o femeie cu epoleţi de telegrafist. Înainte de a începe vorba, Bivol îi făcu din cap comandantului.

Anea, te rog du-te şi te plimbă puţin pe afară.Ea se ridică vădit nemulţumită, trântind uşa.

Îmi trebuie un om de legătură, spuse Bivol, care să cunoască şi cât de cât poziţiile.Comandantul se gândi un pic, apoi spuse:

- Luaţi-o pe Anea. Ea e şi telegrafistă, şi ştie bine poziţiile. Ultimele cuvinte ale comandantului nu i-au plăcut lui Bivol. Cu ce ocazie o telegrafistă ştie bine poziţiile, poziţiile unei linii de apărare? Straniu. Că e amanta lui, e clar. Însă de ce ştie lucruri strict secrete?

Nu spuse însă nimic. Va ţine-o sub observaţie. Dintr-un punct în altul s-au deplasat cu o maşină sovietică ca vai de capul ei. Mai mult au împins-o ei, decât i-a dus ea.

Tovarăşe căpitan, ce mai face soţia dumneavoastră? Copiii?Întrebarea surprinse, însă îi răspunse:

Din păcate, nu mai ştiu nimic. N-am primit nici o scrisoare de la ea. Şi nu vă interesează de ce? întrebă ea cu o insistenţă deja sâcâitoare. Era simpatic acest căpitan,

înalt, bine făcut. Sincer, n-am avut când să mă gândesc la asta. Ce poate fi mai serios decât familia? Serviciul, care îţi ia tot timpul liber. Dar dumneata ce cauţi în adăpostul comandantului? Femeia îl

privi lung parcă dorind să vadă dacă glumeşte sau nu ştie chiar. Sunt PPJ (pohodno-polevaia jena – soţie de campanie) comandantului, spuse ea simplu, fără să se

jeneze, fără să lase ochii în jos, de parcă era vorba de ceva obişnuit. De fapt Andrei auzise de multe ori de aşa ceva, dar nu prea credea, căci nu-l interesau astfel de lucruri. Se spunea că în Armata Roşie e ceva obişnuit. Ofiţerii aveau soţii acasă, şi alte „soţii” pe front. Şi soţiile lor, se spunea, în spatele frontului, nu prea păstrau credinţă nu erau uşă de biserică. Mă rog o problemă o iscă pe alta.

Unde vă e familia? La Dubăsari. Am posibilitate să aflu ce e cu familia dumneavoastră. Dacă îmi permiteţi. Chiar v-aş ruga. Sunt comandant de cercetaşi dar, din păcate, nu pot suna acasă, aici, la doi paşi,

spuse el mâhnit. Dar dacă ne retragem mai în adâncul teritoriului? Aş putea pierde orice legătură.După recomandaţiile lui au fost întărite mai multe sectoare de apărare, lichidate goluri dintre unităţi,

fixate punctele mai importante ale apărării. Şi întotdeauna o avea alături pe Anea. Dormea împreună cu soldaţii lui, care au încercat în mai multe rânduri să-i facă curte. N-a mers

A treia zi se apropie de el.

Vrei să ştii totul despre familia ta, sau numai partea plăcută? îl întreabă ea. Sunt mai multe părţi? tăcu o clipă după care spuse calm: Numai adevărul! N-o să te superi pe mine? Nu. De ce? Părinţii şi copiii sunt sănătoşi. Soţia la fel. Ea tăcu, fără să se uite la el. El aştepta. Ea nu se

încumeta să reia vorba. Las-o naibii de delicateţe. Despre ce e vorba? E ceva grav?

29

Pur şi simplu se culcă cu un ofiţer tinerel de stat major. Nu înnoptează acasă câte trei-patru zile. Apare, apoi iarăşi dispare. De copii au grijă părinţii. E frumoasă?

El nu-i răspunse. Nu se aştepta la aşa ceva din partea ei. El n-a schimbat-o niciodată. Da, era frumoasă. Însă faptul nu-i da dreptul să-l schimbe la prima ocazie.

„Da, am nimerit ca în cântecul despre cercetaşul de front şi conţopistul de stat major: unul lupta pe front şi altul – cu nevastă-sa în pat.” Cu voce tare rosti:

Mă rog, asta-i viaţa: la război ca la război.De linia a treia, pe care o întărise Bivol, ruşii nu s-au mai folosit. S-au retras spre Cetatea Albă, căci

trupele române eliberaseră rapid Chişinăul, şi acum încercau să ajungă primii la Cetatea Albă: ca să-i împiedice pe ruşi să treacă Nistrul.

Comandantul Frontului de Sud sovietic, ordonă retragerea generală, care se desfăşura, spre surprinderea lui Bivol, destul de organizat în ce priveşte unităţile mari. În contact cu trupele române se aflau doar mici unităţi de ariergardă, care opuneau o rezistenţă dârză, însă încercuite de inamic erau repede nimicite.

Nistru l-a trecut pe podul de la Palanca, pe care apoi l-au distrus. Linia de apărare „Stalin” era gata de rezistenţă. Sigur de capacitatea acestei linii de apărare, comandamentul Frontului de Sud, spera să poată recuceri printr-o ofensivă în forţă ce pierduse.

Folosindu-se de răgaz, ceru permisiunea să-şi poată vizita părinţii. Voia să se uite în ochii ei şi a celui mişel, care, stând în spatele frontului, folosea soţia unui ofiţer de luptă. Gândul la răzbunare îi trecuse.

Tovarăşe căpitan, spuse comandantul regimentului, ieri oraşul Dubăsari a fost luat. Nu vă mai puteţi duce acolo.

Sunt cercetaş, şi mă pot strecura uşor printre rândurile inamicului. Îmi trebuie doar o maşină şi două zile. Să văd copiii.

E prea riscant. Ştiam însă că ai să insişti şi am vorbit cu cineva din oamenii noştri de pe loc, lăsaţi acolo. Părinţii şi copiii tăi sunt în regulă. Nevastă-ta însă a dispărut. Îmi pare rău, dar asta e situaţia…

Au început pregătirile pentru incursiunea în adâncul teritoriului ocupat de inamic. Compania comandată de Andrei Bivol se ocupa conform planului de pregătire, iar el umbla prin unităţi căutând câţiva militari moldoveni, care să corespundă cerinţelor de cercetaş, pentru a întări compania. Consider incursiunea pe un teritoriu unde moldovenii sunt 90 la sută, fără câţiva oameni să cunoască limba, o prostie. A găsit doi sergenţi, cu o pregătire destul de bună. A mai dat de un tânăr de 18 ani, înalt şi subţire, însă foarte rezistent fizic şi care ştia la perfecţie dialectul românesc basarabean, pe care nu-l cunoştea nimeni din moldovenii aduşi de el din Transnistria.

Era un tânăr din satul Holercani, vizavi de Dubăsari. A vorbit mult cu el, ca pământeni. Tânărul, pe care îl chema Anatol Arhirii, se dovedi un băiat la nivelul cerinţelor.

Numai trei zile a avut la dispoziţie tânărul proaspăt adus, ca să înţeleagă cât de grea e meseria de cercetaş.

În a treia zi sosi radiotelegrafistul. De fapt era Anea. Raportă regulamentar, conform statutului:

Tovarăşe căpitan, locotenentul Ana Stepuleac a sosit la dispoziţiunea dumneavoastră şi continuă să stea în poziţie de drepţi.

Salut şi bun venit, se apropie şi… brusc o îmbrăţişă. Ea se lipi strâns de el. Se bucurau amândoi, sincer.

M-am cerut special în unitatea ta. Prin legăturile vechi... De ce vechi? S-a terminat totul din momentul în care te-am întâlnit pe tine. Nu exagerezi? Nu, auzi răspunsul ei hotărât.

El râse, aparent fără motiv. Spuse.

Bine, odihneşte-te. Seara plecăm în misiune. Sunt odihnită. Îmi pregătesc tot ce trebuie. Ai sărit vreodată cu paraşuta?

30

Nu. Dar tu? Nici eu. Se pare că nimeni din companie n-a sărit. Am putea să avem pierderi. În schimb câştigăm în timp şi în puteri. La ai tăi n-ai fost? N-am dovedit. Dubăsariul a fost ocupat. Până în ultimul moment nu credeam ce mi-ai spus. Mi-a

confirmat-o şi comandantul regimentului, care a vorbit cu cineva de pe loc. Acum m-am liniştit. Copiii au rămas cu părinţii, iar ea a plecat.

Compania a împărţit-o în 10 grupuri. Fiecare grup avea misiunea şi sectorul său. Pe cel mai greu l-a luat el, căci trebuia să meargă din judeţele Ismail şi Bolgrad înapoi spre Nistru, cercetând şi transmiţând comandamentului Frontului amplasarea şi deplasarea de trupe inamice. Pe tânărul pământean l-a lăsat în grupul care trebuia să debarce cu o vedetă dinspre mare lângă Tatar-Bunar. Cel mai bun sector, cu cel mai scurt drum de întoarcere.

Înainte de a urca în avionul care-i aştepta, au fost instruiţi cum să aterizeze cu paraşuta. Principalul era să nu uite ca la atingerea de pământ să fie cu picioarele strânse şi apoi să sară în sus.

Linia frontului nu se stabilise definitiv şi astfel avionul trecu fără să fie atacat de tunurile antiaeriene. Făcu un cerc deasupra Dunării şi porni înapoi. Răsună comanda „Pregătiţi-vă”, iar apoi „Înainte”. Unul câte unul au sărit cu toţii şi avionul şi-a luat zborul înapoi. Dar ori că pilotul era beat, ori că a încurcat coordonatele, însă toţi au aterizat în apă. Era un lac mare, după cum se putea aprecia noaptea. Principalul însă a fost că apa i-a ferit de traume. Paraşutele au fost adunate într-o paraşută, pe care au scufundat-o cu nişte petroaie pe care le-au găsit la mal, şi le-au scufundat, economisind timp şi putere pentru a le îngropa. Totul mergea bine. Noaptea sudică, călduroasă, făcu ca peste puţin timp hainele de pe ei să se usuce. Au aterizat după cum s-a orientat până la urmă Bivol în lacul Ialpug, lângă satul bulgăresc Cişmeaua Văruită.

Bulgarii sunt de partea noastră, spuse Ana. Nu avem de ce ne teme.Însă Bivol, din prudenţă, interzise orice întâlnire cu localnicii. S-au pornit spre următorul sat

bulgăresc, Kalanceak. Zorile i-au găsit nu departe de sat. S-au ascuns într-o pădurice.

Să telegrafiez că am aterizat cu bine? întreabă Anea. Numai la comanda mea. Odată cu prima informaţie preţioasă.

Au luat masa, fiind foarte prudenţi. Bivol pleacă în recunoaştere. Nu făcu însă nici cincizeci de paşi, când văzu mai multe cadavre de oameni. Erau multe. O parte cu craniile zdrobite. Peste vreo cinci sute de metri păduricea se termina, iar mai departe, cât priveai cu ochii, era numai stepă.

Ziua nu ne putem deplasa, spuse el după ce reveni. Ne odihnim până deseară şi la noapte vom putea parcurge patruzeci-cincizeci de km. Trupe tot nu se văd.

Povesti despre scheletele găsite şi ce răni aveau multe din ele.

Straniu, cine pot fi aceşti oameni ucişi acolo. Şi o moarte stranie... S-ar putea să fie ce ştiu eu. S-ar putea să fi fost soldaţii noştri, ucişi de bulgari. Probabil că era un

grup care ieşea din încercuire şi aici şi-au găsit moartea. De unde ai luat-o? întrebă nedumerit Andrei. Am descifrat când eram la statul major un raport secret, în care se spunea că bulgarii şi găgăuzii

ucid soldaţi sovietici care se retrăgeau. Le luau armele, îi dezbrăcau, descălţau şi îi lăsau pradă lupilor, câinilor, ori altor animale sălbatice.

Pentru nişte cizme, haine soldăţeşti să ucizi omul? nu se linişteau cercetaşii. Nu de asta. Când în iunie anul trecut Armata Roşie a intrat în Basarabia, bulgarii şi găgăuzii au

întâlnit-o cu pâine şi sare. Drept că nu toţi, dar o bună parte. Atunci ei atacau soldaţii români rămaşi în urmă, ori care se rătăcise, căci era o panică grozavă şi sute de mii de refugiaţi, care doreau să ajungă cât mai repede la Prut. Acum îi atacă pe soldaţii ruşi. Îi blestemă pe ruşi, pe comunişti! Adică pe noi. Se vede că au avut ceva probleme. Tăcu.

În noaptea următoare au parcurs, după calculul lui Bivol, vreo patruzeci de km. Era linişte, nu depistase nici o mişcare de trupe. Popasul l-au făcut într-o pădure destul de mare. A trimis iscoade în toate părţile.

Cercetaşii s-au întors spre seară. Situaţia era alarmantă. Se aflau în grosul unei mari unităţi române, care se deplasa spre Nistru.

Trebuie urgent să radiotelegrafiem, spuse Anea.

31

Nu, ne depistează imediat. Şi în câteva ore suntem prinşi. Patru oameni, şi el îi numi, se duc de pază pentru o rază de 100 m. Pe urmă vă schimbaţi. Semnele convenţionale de alarmă le ştiţi.

Ne mişcăm în urma acestei unităţi. Să vedem în ce direcţie se deplasează. La ora 00 a ieşit în eter. Dacă mi se întâmplă ceva, să ştiţi că zona noastră de recunoaştere este până la oraşul Arţâz. După Arţâz e zona altor grupuri. Vă întoarceţi peste Nistru în pătratul indicat pe harta pe care o am la mine. Altfel puteţi fi nimiciţi de ai noştri. Şi ştiţi ce fac cele 200g de spirt cu soldaţii! Când se îmbată trag în tot ce se mişcă, fără să se gândească la ceva.

La ora 00 au ieşit în eter şi au transmis coordonatele trupelor inamice şi direcţia în care se îndreaptă. I se ordonă să meargă pe urmele ei.

Acum, cu toată viteza de care suntem capabil, trebuie să părăsim acest loc. La doi km de aici se află un sătuc mic, de care au dat ieri Ivanov şi Medvedev. Ne ascundem acolo.

Cu emiţătorul greu şi cu puşca automat în spate, Anea rămânea în urmă.

Dă emiţătorul la mine, îi spuse el. Nu, răspunse ea categoric. Atunci arma.

Regulamentul interzicea strict ca emiţătorul să fie folosit de altcineva sau să fie dus de o altă persoană. Avea cu ea o grenadă, cu care trebuia nimicit emiţătorul în caz de primejdie, şi îl putea împuşca pe oricine s-ar fi apropiat de el fără voia ei. De fapt regula funcţiona nu numai la ruşi. Era un specific al acestei meserii.

După cum a şi presupus Bivol, jandarmeria militară organiză o razie. A trecut şi prin sătucul unde erau ascunşi ei. Dar au plecat mai departe fără a da de ei.

Ce înseamnă să poţi fugi bine, spuse vesel Bivol. Spre marea lor bucurie, unitatea pe care o urmau se îndrepta în direcţia în care le trebuia şi lor, adică

spre Cetatea Albă. Au stabilit că de fapt nu era o mare unitate, ci două în coordonare. Plus o unitate de cavalerie, care i-a ajuns din urmă.

Au transmis noutăţile, şi rugămintea să se pregătească trecerea lor înapoi. În timpul seansului de legătură Bivol remarcă faptul că Anea a ţinut emiţătorul în lucru mai mult decât o cerea instrucţiunea. Dar Anea se subordona numai direcţiei speciale şi el nu avea nici un drept să se amestece în ce făcea ea.

În zona unde urmau să treacă Nistrul, au fost întâmpinaţi cu foc de arme. Au fost răniţi trei cercetaşi. Adăpostindu-se sub malul abrupt al Nistrului au luat din nou legătura cu conducerea, după care au fost ajutaţi să revină la unitate. Tot atunci au fost arestaţi comandantul de companie care a deschis focul şi şase soldaţi beţi din aceeaşi unitate. A doua zi toţi au fost împuşcaţi.

* * *

Locotenent aviator Costică Stănescu se grăbi la punctul de convocare a echipajelor escadrilei. Comandantul le explică obiectivele. De fapt nimic nou. Acelaşi lucru o făceau în fiecare zi. Urmând iarăşi, să însoţească bombardierele până la destinaţie şi înapoi. Aparatele sovietice de vânătoare nu prea atacau, ştiind probabil şi că pierd luptele. Mult mai primejdioase erau tunurile antiaeriene. Ele şi provocau pierderile cele mai mari.

Avea acum o nouă misiune de însoţire a bombardierelor, care cu încărcătură, nu puteau lua înălţimea necesară, la care tunurile nu-şi mai puteau atinge ţinta, punând în pericol şi avioanele de vânătoare.

La un moment dat în faţa avionului explodă un proiectil. Din fericire, nu suferi nici o pierdere, doar aparatul fu zguduit de suflul exploziei. În scurt timp se întorceau, practic fără pierderi.

Au trecut Nistrul, zburau acasă. Brusc au fost atacaţi de avioane de vânătoare sovietice. Şi atacaţi selectiv anume ei, piloţii avioanelor de vânătoare şi nu ai bombardierelor.

Faptul l-a surprins. Era probabil o tactică nouă. Trebuia însă să primească lupta. Avioanele sovietice erau mult mai numeroase, şi atacau cu un fel de disperare, câte doi-trei un aparat român.

Nu se sperie. Avionul lui Stănescu, mult mai puternic şi mai uşor de manevrat, se înalţă pe verticală. Urmăritorii au rămas brusc mai jos, neputând manevra, iar el li se afla astfel în spate, situaţie mortală pentru inamic. Doborî două aparate sovietice, alţi piloţi au doborât şi ei câteva, care cădeau înfăşurate

32

într-un văl de fum negru, ori cuprinse de flăcări. Bombardierele nu se vedeau. Ajunşi la nodul de cale ferată Basarabeasca, au fost atacaţi de tunurile antiaeriene. Simţi o lovitură puternică în avion. Începu să piardă din viteză şi înălţime. Cu tot efortul, nu putea să-l menţină pe orizontală. Încercă în continuare să-l menţină în aer, să nu piardă aparatul, căutând locul de aterizare. Văzu un drum de ţară destul de lat, şi-l îndreaptă într-acolo.

Ateriză cu mari probleme şi cu motorul oprit. Nu păţi nimic. În depărtare se vedeau nişte copaci. Coborî cu greu din avion. Fuzelajul era ciuruit în mai multe locuri. Din motor răzbătea o dâră de fum gros. Tot luptând pentru salvarea aparatului, nu se orientase în ce zonă se află şi dacă e pe teritoriul ocupat de inamic. Îndepărtarea de avion îi putea salva viaţa, în caz că ruşii ar fi organizat capturarea avionului şi a pilotului.

Spera însă că, aflaţi în retragere, ruşii se vor preocupa de alte lucruri. Parcurse vreo doi km, când dintr-o vâlcică apărură cinci călăreţi, înarmaţi cu arme de luptă, dar îmbrăcaţi în civil. În orice caz scoase pistolul, gata de a deschide foc. Îi era clar că în caz de conflict nu avea şanse să scape. Hotărî doar să-şi vândă cât mai scump viaţa.

Văzându-l cu pistolul în mână, călăreţii s-au oprit la o distanţă la care pistolul nu era eficient. Şi-au îndreptat doar armele spre el. Începuseră să vorbească între ei. Apoi unul se apropie mai aproape.

Russkii? Înţelese că întreabă dacă e rus şi că sunt oameni paşnici, odată ce nu se pricep la uniformă.

Sunt pilot român, spuse el tare, cu speranţa că are în faţă moldoveni. Lăsaţi arma în jos, domnule ofiţer, spuse cel care se apropiase. Sunteţi printre prieteni. Spuse ceva

unuia din însoţitori. Acela descalică şi îi aduce calul, privind cu frică la pistol. Veţi fi oaspetele nostru, spuse cel ce intrase primul în vorbă, după ce Stănescu se urcă în şa. Sunt

primarul acestui sat şi arătă undeva în zare. Costică nu văzu nici o casă. Era probabil undeva în vale..

Într-adevăr, peste un timp, în vale văzu întinzându-se un sat destul de mare. Pe uliţe se adună tot satul, lumea fiind curioasă să vadă cine „coborâse din cer” pe meleagurile lor. Vorbeau într-o limbă neînţeleasă, cu el însă vorbeau într-o română destul de curată. Îl priveau fără duşmănie. Nu mai văzuseră niciodată un pilot viu, cum nu văzuse nici avioane.

Au descălecat în faţa primăriei. Fu invitat la primar.

Cine sunteţi? întrebă primarul. Am răspuns acolo, pilot român. De fapt nu asta am avut în vedere. Ce grad aveţi? La ce vă trebuie, dacă spuneţi că sunt între prieteni? Înţelegeţi, cum să vă lămuresc mai delicat... primarul făcu o pauză. Anul trecut, când militarii

români s-au retras din Basarabia, unii din conaţionali de-ai noştri instigaţi de tot felul de puşlamale i-au atacat pe refugiaţi, militari. Credeau că ruşii le vor aduce raiul. N-a fost să fie.

Încă nu înţeleg, se uită întrebător la primar Stănescu. Vă lămuresc imediat. Ruşii fug. Cineva răspândeşte vestea, că românii, dacă se întorc, o să-i

pedepsească pe toţi bulgari şi găgăuzi. Şi pe cei vinovaţi, şi pe cei nevinovaţi. Oamenii se tem. Cu ce vă pot ajuta? Noi vă ascundem de ruşi, iar dumneavoastră veţi spune un cuvânt bun în faţa autorităţilor române.

Să nu fie pedepsiţi oameni nevinovaţi. Ca ofiţer român, vă garantez acest lucru, răspunse Stănescu şi se ridică brusc în picioare,

speriindu-l uşor pe primar. Dar v-aş ruga mult să păziţi şi avionul. Va fi cea mai bună dovadă de loialitate.

Se poate să-l aducem şi să-l ascundem? Sigur. Numai dacă izbutiţi. Facem să putem, glumi primarul. E bine, domnule primar. Vă mulţumesc mult, urmă replica lui Stănescu.

* * *

Aurelia se trezi târziu. Costică nu era alături. Îşi luă un halat şi chemă ordonanţa.

33

Vă ascult doamnă. Unde e domnul locotenent? În misiune, doamnă.

Nu ştii când se întoarce? Degrabă. Vă aduc ceva de mâncare? Da, te rog.

Însă nu putu să mănânce nimic. Avea o presimţire grea. În curând ea se confirmă. Locotenentul Stănescu a fost doborât de focul antiaerian sovietic. Însă nimeni nu ştia ce e cu el şi unde căzuse.

Se îmbracă repede, şi cu ordonanţa, care o conducea, intră în anticamera comandantului grupului.

Sunt soţie de general român, se prezentă ea. Un verişor de-al meu, locotenentul Costică Stănescu, nu s-a întors din misiune. Ce informaţie

aveţi despre el? E viu, sănătos? Ce face? A aterizat pe teritoriul inamic. Ştim aproximativ şi locul aterizării. Sovieticii se retrag. Trupele

noastre terestre vor elibera în curând această zonă. Şi locotenentul Stănescu, pe care îl apreciez extraordinar de mult, va fi salvat.

Aurelia zâmbi larg:

Vă mulţumesc mult, domnule colonel. Transmiteţi respectul meu, domnului general. De altfel, colonelul făcu o pauză, apoi continuă

zâmbind şi el, ne cunoaştem bine.„Asta îmi lipsea!”, se gândi ea şi se grăbi să plece.

* * *

„Iată că am ajuns şi la punctul final al campaniei, la Nistru, eliberând Basarabia. Ce va fi mai departe? Cred că ne întărim poziţiile pe Nistru şi aşteptăm ce fac mai departe nemţii. În România va fi pace. Nu vor muri alte mii de soldaţi şi ofiţeri români. Germanii şi ruşii îşi au fiecare interesele lor în acest război. Se vor lămuri între ei pe câmpul de luptă”, se gândea locotenentul Mureşanu, privind prin binoclu peste Nistru, unde trupele sovietice se pregăteau de apărare.

Armata 4 română, ocupa un front destul de întins pe Nistru – de la Vadul lui Vodă la nord, până la litoralul Mării Negre la sud. Curând primi ordin să continue operaţiile dincolo de Nistru şi să ocupe Odessa, marele port de la Marea Neagră, care reprezenta un obiectiv important, de valoare strategică.

Zona din jurul oraşului Odessa şi oraşul însuşi, constituiau o bază navală şi aeriană de prim rang, care permiteau Comandamentului sovietic atacarea obiectivelor sensibile de pe teritoriul României şi supravegherea lor, datorită distanţelor mici până la acestea (300 km până la Constanţa, 400 km până la Bucureşti şi zona petrolieră Ploieşti, 350 km până la podul strategic de la Cernavoda).

Valoarea strategică a Odessei era amplificată şi de faptul că se afla la o distanţă relativ mică de Sevastopol, principala bază de război sovietică de la Marea Neagră ( 170 km în linie dreaptă), flota căreia putea să protejeze în bune condiţii transporturile pe mare către acest obiectiv şi să intervină rapid în zona respectivă. Stăpânirea Odessei de către sovietici reprezenta o ameninţare pentru bazinul de nord-vest pontic, aflat acum în spatele Armatei 11 germane şi Armatei 3 române, care înaintau spre Bug şi Nipru.

Mureşanu visa la viaţa paşnică, care se va lăsa pe pământul românesc. O va găsi pe Dorina, se vor căsători şi vor avea mulţi, mulţi copii. De câteva ori a fost pe la divizie, a întrebat de ea, însă nu era pe loc. Era plecată în unităţile cu pierderi considerabile. Voia să-i spună direct că o iubeşte, că vrea să se căsătorească cu ea. Ştia că nu sunt egali, dar spera că până atunci se va mai evidenţia în luptă şi va primi gradul de căpitan, grad, care-i poate deschide uşile în societatea din care făcea ea parte şi ea.

Luptele s-au terminat, iar el nu s-a mai evidenţiat cu nimic.

La 2 august 1941 Armata 4 a emis Instrucţiunea operativă nr. 2, ca urmare a Directivei nr. 30 a Marelui Cartier General român din 1 august 1941, prin care se stabilea misiunea de a forţa Nistru, între Vadul lui Vodă şi Tighina, şi de a continua ofensiva spre sud-est, spre Katargi şi de a ajunge pe înălţimile de la vest de valea Cuciurgan, între Viktorovka şi Grebenki, cu înaintarea forţelor

34

principale spre est. Un grup secundar, urma să treacă Nistrul, la sud de Ciuburciu, în spaţiul dintre Nistru inferior şi limanul Hadjibei.

Armata 4 dispunea de patru corpuri de armată (1, 3, 5, 11), cu opt divizii de infanterie (3, 7 10, 11, 15, 21, 1 gardă, 1 grăniceri), o divizie blindată şi trei brigăzi de cavalerie (1, 7, 9,). Mai avea încă şapte batalioane de asalt, patru batalioane de mitraliere divizionare, două batalioane de infanterie marină. În sprijinul armatei mai acţionau patru regimente de artilerie grea (2, 3, 5, 7) şi un divizion de artilerie grea independent (55).

Pe malul stâng al Nistrului, cu mult înainte de începerea războiului, sovieticii au construit o linie fortificată de apărare, pe care au numit-o „Stalin”, şi o considerau de necucerit.

Inamicul dispunea de trei mari unităţi retrase din Basarabia – resturile Diviziilor de infanterie 25 şi 51 şi divizia 95 completată, trei batalioane de fortificaţii, care ocupau cazematele existente în zonă.

* * *

Căpitanul Mihai Pruteanu, din punctul central de observaţie, privea şi el prin binoclu malul stâng al Nistrului. Aici se va opri Armata română, până aici a fost scopul ei – să elibereze pământurile strămoşeşti. Se va întoarce la Adelina, se vor căsători. O dorise mult. Când unitatea staţiona în zona Fălciului, la ofiţeri veneau soţii, domnişoare, părinţii. Iar la el – nimeni. Nu se simţea prea bine, însă îşi spunea că e ofiţer, nu domnişoară.

Domnule, căpitan, îl scoate din gânduri vocea telefonistului, comandantul diviziei. Căpitanul Pruteanu... Ascultă căpitane, diseară treci Nistru şi cercetezi trupele inamice în adâncime până la poziţia

principală de apărare. Aviaţia de recunoaştere transmite că pe a doua linie de apărare, lângă localitatea Fransfeld, mişcări de trupe inamice nu se observă. Mergi până la Marienthal, iar de acolo spre poziţia principală de apărare. Cum revii, te aştept cu raportul.

Fiecărui grup i-a pus o sarcină concretă. Hotărî, cu trei grupuri, să treacă Nistrul la 5-6 km mai sus de locul, unde acesta se vărsa în liman. Iar el, cu celelalte, va trece prin liman, şi va ieşi la mal între localităţile Ovidiopol şi Franzfeld. De acolo se va deplasa spre Marienthal şi poziţiile principale, coordonatele cărora le ştia.

A trimis după bărci, le-au camuflat, au uns unde trebuia ca să nu scârţâie vâslele. Făcea tot ca un automat bine reglat. Îl chinuia totuşi un gând, un gând poate trădător pentru un militar, dar care nu putea să nu apară: trecem sau nu Nistrul? După toate semnele, se va trece. Dar poate că totuşi nu? Cum însă rămâne cu declaraţia generalului Antonescu „ Numai până la Nistru!”. La ce-i trebuie României Odessa? Încă o problemă? O ambiţie a cuiva? Sau un concurs de împrejurări extrem de complicate şi extrem de greu de explicat fără riscul de a greşi. Se voia mareşalul Ion Antonescu un mare câştigător? Se gândea la ţară sau doar la sine? Sigur, zeci şi sute de mii de copii rămaşi fără tată, mame fără feciori, femei fără bărbaţi. Pentru ce?

Erau gânduri grele, gânduri pe care însă nu le va rosti niciodată, căci e ofiţer şi e obligat să îndeplinească ordinul superiorilor. Pe acest temei se ţine armata.

Da, armata română, conducerea ei, ţara răspundea raptului teritorial cinic neprovocat din iunie 1940, când sovieticii au atacat, au fost agresori…

Aflat într-o vacanţă, tatăl i-a dăruit o carte scrisă de Mareşalul Alexandru Averescu, pe care l-a numit „salvatorul României”, „căci dacă nu era Averescu, nu era România”. De fapt îl citase pe Regele Ferdinand, care rostise aceste cuvinte pe patul de moarte.

Era editată şi îngrijită de Mareşalul însuşi în 1937. Se numea „Notiţe zilnice din războiu”. A studiat foarte atent această adevărată operă, a luat, ca militar, multe din ea. Acum era convins definitiv, că dacă mai trăia Averescu, care era consilier regal, Antonescu ar fi avut alt rol, iar România poate că nu intra în acest război greu previzibil în consecinţe. Averescu a opinat în mai multe rânduri că Antonescu n-avea gândire largă, nici ca militar, şi nici ca om politic. Dar, iarăşi, este foarte greu să se judece cu toată siguranţa ce şi cum.

35

Ca militar de carieră, studiind bine poziţiile armatelor germane şi cele sovietice înainte de începutul războiului, din care era clar că Basarabia, Bucovina de Nord cu ţinutul Herţa ar fi revenit şi aşa în cuprinsul României fără să facă vreo împuşcătură de la care au fost rupte banditeşte. Armata Germană, cu flancul ei drept, ieşea în spatele Frontului de Sud şi Sud-Vest sovietic, şi gruparea inamică era nevoită să se retragă spre Odessa şi Nipru, părăsind Basarabia şi Bucovina de Nord. Relaţii cu Germania se puteau menţine la nivel comercial: România vindea Germaniei petrol cu preţuri mai reduse, iar Germania în caz de victorie, garanta graniţele actuale ale României. În caz dacă înving statele antihitleriste, România rămânea curată.

Gânduri, gânduri şi presupuneri…

Nistrul l-a trecut cu grupul său aşa cum a planificat. L-a surprins faptul că malul stâng al Limanului Nistrului nu era păzit. Probabil şi fiindcă ruşii, prin agenţii săi ştiau că România n-are prin apropiere vase de desant, care ar fi putut să îmbarce forţe suficiente capabile să influenţeze influenţa situaţia de pe front.

Se îndreptă spre localitatea Marienthal, situată aproximativ la 12 km de locul unde debarcase. Era conştient că până se va lumina nu se pot întoarce înapoi. Pe drum au întâlnit câteva grupuri răzleţe de puşcaşi marini. Aceste unităţi nu erau notate pe harta operativă. Însemna că sunt proaspăt venite pe front. La întoarcere se vor ocupa de ei. Acum principalul e să nu fie observaţi de inamic.

Ajuns la Marienthal, a trimis grupuri mai mici în diferite direcţii să cerceteze poziţia principală de apărare a Odessei, care începea din această localitate şi fortificată din ce în ce mai puternic pe măsură ce se apropia de Odessa.

Ziua i-a prins într-o pădure mare. Noaptea au pornit înapoi. Trebuia să stabilească ce reprezenta unitatea proaspăt adusă în prima linie de apărare, care cuprindea aliniamentul Beleaevka – Severinovka. Era bine dacă izbuteau să captureze vreun prizonier. Sigur, preferabil un ofiţer. Mai aproape de locul debarcării, trimise grupuri de cercetaşi în toate direcţiile. Şi în acest caz inclusiv cu scopul de a face rost de prizonieri, anume puşcaşi marini.

Două din grupuri au adus câte un ofiţer. Unul din ei avea nişte distincţii necunoscute de nimeni din cercetaşi. La întrebarea ce grad are, nu răspunse. Al doilea avea grad de căpitan, care la marină se numea căpitan-locotenent. Tăcea şi acesta. Ulterior a început să vorbească.

După cum au aflat de la căpitan-locotenent, al doilea era comisar de brigadă, o funcţie extraordinar de înaltă la sovietici. Primi câteva lovituri şi începu să vorbească şi acesta. Brigada 138 de puşcaşi marini făcea parte din Armata de Litoral, trimisă să întărească prima linie de apărare. Marinarii erau aleşi unul şi unul, bine pregătiţi inclusiv pentru lupta la baionetă. Faima ostaşilor români ca luptători iscusiţi în luptele la baionetă se răspândise în rândurile sovieticilor.

Acum Pruteanu urma să decidă: pe care din cei doi să-l ia cu el şi pe care să-l lichideze. Căpitanul îi plăcuse prin felul demn în care vorbea .Celălalt însă, deţinând şi o funcţie înaltă, ştia probabil multe.

Hotărî să-i ducă pe amândoi. Aşa şi se prezintă în faţa generalului. De prizonieri s-au ocupat apoi serviciile respective.

* * *

Instrucţiunea operativă nr. 2 din 2 august l-a readus într-un fel pe locotenentul Mureşanu la viaţă, oferindu-i inclusiv o speranţă de carieră bună. Pe sute de mii de soldaţi şi ofiţeri această Instrucţiune i-a mâhnit, căci înţelegeau cu toţii că nu mergeau la plimbare, că vor exista mii de victime, mult mai multe decât până atunci. Luptele pe un teritoriu străin, cu o populaţie vrăjmaşă, nu se compară cu luptele în Basarabia, Bucovina, populate de români. Numai Mureşanu se bucura într-un fel în sinea sa! Se vedea deja căpitan, se vedea deja cu Dorina, pe care aşa şi n-o mai văzuse. Îşi reamintea cu greu trăsăturile feţei ei.

La 21 iulie 1941 Armata 3 română începu înaintarea pe direcţia Beriozovka-Gubnik, din capul de pod cucerit la est de Nistru, în zona Nord-Vest Moghiliov, având în eşalonul întâi Corpul de cavalerie. Misiunea armatei era să înfrângă rezistenţa inamicului şi să ajungă cât mai repede la Bug, acoperind

36

flancul stâng al Armatei 11 germane, care continua ofensiva spre Balta, din capetele de pod din zona Soroca-Moghiliov.

Puţinele drumuri existente în zonă, cât şi terenul desfundat de ploi au îngreunat mult deplasarea trupelor. În schimb cavaleria parcurgea câte 30-40 km pe zi. Aglomerările de trupe formate în anumite zone, în principal ca urmare a incompetenţei sau a lipsei de experienţă a unor comandanţi de unităţi, au avut consecinţe grave: aviaţia inamică a bombardat şi mitraliat coloanele cavaleriei, producând pierderi apreciabile. În zona localităţilor Kirnasovka şi Tomorovka, precum şi în pădurea de la nord de Krâjopol cavaleria a întâmpinat o rezistenţă dură din partea inamicului.

În dimineaţa zilei următoare, 24 iulie, Corpul de munte a trecut la ofensivă, însă inamicul se retrase deja, lăsând în urmă doar elemente mobile răzleţe. Cu Brigăzile 1 şi 2 mixte în primul eşalon, Corpul de munte trecu la acţiunile de urmărire a inamicului, şi, în seara zilei de 25 iulie, au ajuns pe aliniamentul nord-vest-Savinţî.

Cu mari pierderi provocate de artileria inamică, care trăgea în direct asupra batalioanelor din primul eşalon şi de ambuscadele organizate de inamic, Corpul de munte a reuşit totuşi ca la 28 iulie să pună stăpânire pe satele Verhovka şi Obodovka, dând astfel posibilitate Corpului de cavalerie să treacă în eşalonul întâi şi să reia înaintarea spre Bug.

De la forţarea Nistrului (17-19 iulie) şi până la preluarea capului de pod de la est de Bug, Armata 3 română a parcurs aproximativ 400 km, într-un ritm mediu de 16 km pe zi, ritm mult mai înalt decât o prevedeau normativele de luptă ale armatelor bine dotate.

În timp ce Armata 3 română şi 11 germană înaintau spre Bug, Armata 4 română primi misiunea să continue operaţiile la est de Nistru şi să ocupe Odessa.

Comandamentul sovietic, conştient de importanţa acestui obiectiv, a format Armata de Litoral care iniţial dispunea de două divizii de infanterie, o divizie de cavalerie, două regimente de marinari, două regimente N.K.V.D. şi mai multe formaţiuni independente. Iniţial aviaţia sovietică era reprezentată de un Regiment de aviaţie de vânătoare (19 avioane, care până la 1septembrie a ajuns la 40), trei escadrile de vânătoare aparţinând Flotei Militare. Împreună, aceste forţe constituiau circa 150.000 de militari.

Mureşanu începu pregătirile pentru a ataca pe sectorul rezervat linia de apărare Stalin, adică să forţeze Nistrul sub focul ucigător al inamicului. Mai întâi trimise soldaţi să caute bărci. Totodată a ordonat să se taie stuf şi papură şi să se facă plute pentru cinci-şase militari, care, uşoare fiind, şi puteau fi deplasate uşor la momentul respectiv spre râu. Având experienţa trecerii Prutului, unde artileria inamică a nimicit o parte din trupe încă pe malul drept, unde se concentrase fără rost mari unităţi, hotărî să forţeze Nistrul în ultimul moment. Ca să nu fie descoperit din timp, avea nevoie anume de plute uşoare, ferite de ochiul inamicului.

Soldaţii trimişi după bărci s-au însă întors fără nimic. Bărcile fusese luate de alţi cercetaşi şi de alte unităţi aflate în apropiere. Aveau în schimb suficient material pentru plute. Pe unele le-a întărit pe de lături cu scânduri. Pregăti apoi locuri pentru instalarea mitralierelor.

La semnalul de forţare, artileria inamică, care aflase probabil de ora atacului, a deschise un foc nimicitor. Tirul însă nu dură prea mult. Nu aveau muniţii? Nu conta. Profitând de linişte Mureşanu ordonă şi soldaţii, luând plutele pe mâini, s-au repezit spre râu. Din cazemata aflată în dreptul poziţiei companiei, s-a deschis foc dar fără să provoace pierderi. Mitraliorii de pe plute au ripostat şi mitraliera din cazemată, încetă focul. O altă cazemată, din stânga, încercă şi ea să-i oprească. A fost însă repede redusă la tăcere de alte unităţi româneşti. Au ajuns pe malul opus fără pierderi, din păcate mult în dreapta, plutele fiind mânate de curentul puternic, sub focul altei cazemate. Ordonă, şi compania târându-se, se întoarse la cazemata care fusese scoasă, se părea, din acţiune, dar care acum înviase şi împroşca cu gloanţe alte unităţi.

Cazemata era situată pe un dâmb, fiind înconjurată cu sârmă ghimpată de mai multe rânduri. Mureşanu luă cu el doi sergenţi în care avea încredere, şi porni spre cazemată. Cu sârma ghimpată s-au descurcat repede, s-au apropiat apoi neobservaţi de inamicul, care trăgea în altă direcţie. Grenadele aruncate de ei, au făcut să detoneze alte grenade, aflate în cazemată, şi o explozie asurzitoare distruse cazemata.

37

Acum s-au năpustit asupra tranşeelor inamice. În scurt timp prin lupte crâncene corp la corp, la baionetă, compania a curăţit prima linie de apărare. Îl văzu iarăşi la treabă pe fruntaşul basarabean Marin Balica. Lucra ca la carte…

Compania începu să se pregătească de apărare. Brusc un proiectil întâmplător explodă la câţiva metri de poziţie. Răni grav câţiva soldaţi dar şi pe locotenentul Mureşanu.

Îşi reveni într-o încăpere mare, albă, cu tavan înalt. Cum ajunse acolo, şi unde se află, nu ţinea minte. Încercă să întoarcă capul, însă o durere ascuţită îi străpunse tot corpul. Îşi pierdu din nou cunoştinţa.

Se trezi. Şi ca prin vis auzi vorbă. Vorbea o femeie. Avea o voce plăcută, aproape gingaşă. Poruncea cuiva să aibă grijă de el. Dacă se întâmplă aşa ceva să fie chemată de urgenţă. Încercă să deschidă ochii. Nu izbuti.

* * *

Locotenentul Corneliu Botezatu, comandantul Centrului 3 informaţii „Odessa” al S.S.I. se gândea în ce localitate să-şi mute sediul ca să fie mai aproape de front, cu toate că regulamentul nu cerea neapărat acest lucru. Unde mai pui că şi emiţătoarele agenţilor operativi acopereau întreaga zonă. Putea astfel sta liniştit la Galaţi.

Voia însă să fie în vâltoarea evenimentelor, să poată reacţiona raid la orice informaţie, folosind în acest scop alte servicii şi unităţi.

Centrul de informaţii „B” comandat de locotenent-colonelul Alexandru Ionescu (cunoscut ca „Biroul locotenent-colonel Alion”) activa pe frontul Armatei 4 română, pe care o însoţea. Era, de fapt, organul informativ al MStM., Secţia a II. Din punct de vedere operativ, Centrul era exclusiv la dispoziţia Comandamentului Armatei 4 române, singurul în drept să-i ceară misiuni informative, iar toate informaţiile obţinute erau raportate numai acestui comandament.

Misiunea Centrului „B” consta în a satisface, în limita posibilităţilor, cererile informative ale Comandamentului Armatei 4 române pe timpul operaţiunilor de la est de Nistru. Totodată documenta Secţia a II a Marelui Cartier General, prin rapoarte şi note informative periodice, privind: 1. Unităţile armatei sovietice din faţa Armatei 4 română; 2. Tipul unităţilor şi forţa lor combativă; 3.Procedeele de luptă, folosite de adversar; 4.Evoluţia stării de spirit din armata sovietică; 5.Dispoziţiile speciale date de autorităţile sovietice pentru armată şi pentru locuitorii din zonă în timpul operaţiunilor militare; 6.Evoluţia teatrului de operaţiuni de la est de Nistru; 7.Starea de spirit a populaţiei şi manifestările ei faţă de armata română şi de cea germană; 8.Efectele propagandei comuniste în armată şi în rândurile populaţiei civile; 9.Influenţa pe care o are în rândurile armatei române starea de lucruri găsită la est de Nistru.

Cu toate că Centrul de informaţii „B” se subordona nemijlocit Comandamentului armatei, era obligat să colaboreze activ şi cu Centrul de informaţii nr. 3 „Odessa” al S.S.I. Faptul era prevăzut printr-un ordin secret emis de Comandamentul Suprem al Armatei Române.

În acest fel Botezatu avea posibilitate nu numai să colaboreze cu Centrul de informaţii „B”, dar şi să ceară informaţia necesară de care dispunea acest Centru şi invers... Pe Frontul de Est S.S.I.-ul acoperea un vast areal geografic, având o mare reţea de agenţi, dispunând în consecinţă de informaţie preţioasă despre grupurile de diversiune lansate în spatele frontului ori plasate când trupele sovietice se retrăgeau: partizani, propagandişti, spioni de tot felul.

Această informaţie se transmitea Centralei din Bucureşti, care, la rândul său, o transmitea MCG, iar de acolo se transmitea „Biroului locotenent-colonelului Alion”, sau Centrului de informaţii „H”, care, în final, decidea şi lua măsuri pentru lichidarea acestor grupuri şi prinderea agenţilor.

După ce Armatele 3 şi 4 române au trecut Nistrul şi au început să avanseze spre Odessa, Bug şi Nipru, luă hotărârea să-şi deplaseze Centrul la Cetatea Albă. Raportă la Centrală. Primi ordin să meargă la Bucureşti cu documentele necesare.

38

Primi consimţământul. Trimise imediat câţiva colaboratori la Cetatea Albă să pregătească locaţia. Centrul trebuia să înceapă să funcţioneze cât mai curând şi fără probleme.

Peste o săptămână o parte din colaboratori erau deja la Cetatea Albă şi astfel Centrul şi-a început activitatea. Locotenent-colonelul continua să facă notiţe zilnice în jurnal.

* * *

După incursiunea operată în adâncul spatelui frontului inamic, căpitanul Bivol şi-a retras compania de pe primele poziţii, lăsând acolo numai observatori. Comandanţii de plutoane se ocupau de instruirea soldaţilor aleşi de curând din toată divizia. De fapt, din trei comandanţi de plutoane numai unul era ofiţer, ceilalţi doi fiind sergenţi cu experienţă. Aşa că se ocupa mai mult cu soldaţii celor două plutoane. Scrise raport conducerii ca aceşti sergenţi să primească grad de sublocotenenţi (sau locotenenţi inferiori, în terminologia sovietică).

Îl interesă în mod special acel tânăr din Holercani. Nu se îndoia că are gândire ageră. Urma să-şi cultive şi calităţile de bun cercetaş. Bivol îşi dorea ca pământeanul său (după 28 iunie 1940, comuna Holercani trecuse în raionul Dubăsari) să devină un cercetaş de calitate. Să aibă pe cine să se bazeze în caz de nevoie!

În calitate de comandant de cercetaşi avea suficiente informaţii ce se întâmplă pe Frontul de Sud şi pe cel de Sud-Vest. Armatele 3 română şi 11 germană trecuseră fără mari probleme Nistrul şi acum înaintau rapid spre Bug şi Nipru. Frontul de Sud putea fi încercuit în orice moment, însă nu primise nici ordin de a se retrage.

În scurt timp fusese a fost chemat la comandantul diviziei, lucru care îl cam miră, căci se încălca subordonarea. Generalului însă se vede că nu-i ardea de respectarea subordonării.

Căpitane, îi spuse acesta, cum numai trecu pragul unui frumos castel, unde se afla statul major, cu compania ta vei însoţi documentele diviziei până la Odessa. De documente răspunde şeful secţiei speciale, şi privi spre un căpitan cu aspect asiatic, care se ridică brusc în picioare. Iar de paza lor şi a lui, răspunzi tu. Tu alegi direcţia de deplasare, drumurile. În timpul mişcării el e subalternul tău şi îţi va îndeplini orice ordin. Ajunşi la destinaţie, îl aştepţi până predă documentele şi vă întoarceţi împreună înapoi. Dacă conducerea lui îi ordonă să rămână, te întorci singur. Întrebări?

Când pornim? Mâine în zori. Maşină nu vă dau. N-am libere. Faceţi un parcurs pe jos. Distanţa nu e mare.

Statul major al diviziei se afla în localitatea Franzfeld. Ruşii, cu toată ura lor bizară faţă de tot ce era german, băgată în cap de propaganda comunistă, care, „uitase” brusc, că două luni în urmă îl numea pe Hitler cel mai bun prieten al tovarăşului Stalin, iar pe nemţi fraţi, schimonoseau denumirea acestei localităţi.

La ieşirea din castel îl aştepta Anea.

Cum ai aflat că sunt aici? o întrebă el. Ştiu tot ce se face în divizie! Iar eşti PPJ? Nu fi prost, căpitane, se supără ea. Scuză-mă, n-am avut intenţia să te jignesc. Am uitat că ai avansat şi că acum eşti şefa unităţii de

telecomunicaţii. Când pleci cu asiatul cela? O ştii şi pe asta? Mai ştie cineva? Linişteşte-te, numai eu. Dacă ai avea habar câţi oameni nevinovaţi a trimis în tribunalul militar

acest asiat scârbos! Iar, tribunalul militar după cum ştii, n-a cruţat nici o persoană. Au fost toţi împuşcaţi. Motivează că în retragere n-au timp să intre în detalii.

Bivol o privi atent. Se pare că vorbea sincer, şi că era grav impresionată văzând fărădelegile ce se practicau în armată. A simţit pe propria-i piele ce înseamnă tribunalul militar, care în timp de pace l-a condamnat la 25 ani de puşcărie în Siberia. Fără nici o anchetă prealabilă. Numai că atunci rostise un adevăr demonstrând că Hitler cel mai bun prieten al tovarăşului Stalin, se pregătea să atace Uniunea Sovietică. Fapt care s-a confirmat peste două zile.

39

Compania îl aştepta. Asiatul nu se vedea. Se duse la statul major şi ieşi cu el, pornind în marş forţat spre Odessa. Avea o dispoziţie bună. Pe drum căuta un prilej să-l lichideze. Nu izbuti. Regreta. Spera totuşi că asiatul se va întoarce cu ei.

Nu avea nici un plan. Trebuia să facă totul singur. N-avea în nimeni încredere deplină.

Poate să-l folosească pe tânărul basarabean? Încă nu e stricat de viermele suspiciunii! Nu era sigur că ar fi fost moral.

Mare i-a fost bucuria când asiatul ieşi şi rugă să fie aşteptat. Urmau să se întoarcă împreună. Planul de lichidare era practic întocmit. La unul din popasurile, pe care le vor face tot mai des, căci nu aveau unde se grăbi, îi va explica tânărului basarabean ce să facă. Trebuia doar, ca la un popas să se ducă în popuşoi, cât mai departe de companie, să se adăpostească bine, şi să tragă o rafală de armă automat germană „Şmaiser”cu care se dotaţi cercetaşii. În acest moment Bivol îl va lichida pe asiat. După care vor da vina pe cercetaşii inamici, pe care, chipurile, i-a observat basarabeanul şi a deschis foc asupra lor. În timpul retragerii nimeni nu va mai face nici un fel de cercetare. Un rol important îl va juca autoritatea lui Bivol, ca ofiţer exemplar.

Însă soarta l-a ferit pe tânărul basarabean să dea explicaţii la „Smerş”. Deplasându-se în spatele frontului au fost atacaţi prin surprindere de un grup de cercetaşi români, aflaţi în misiune. După un schimb de focuri, grupurile s-au retras. Bivol însă a izbutit să-l lichideze pe asiat.

Ajunşi în unitate, Bivol îi raportă comandantului diviziei ce se întâmplase. Sigur, în varianta care-i convenea. Constată că „pierderea” asiatului nu-i trezi mari emoţii nici comandantului.

Au fost trimişi să se odihnească.

* * *

Până la începerea acţiunilor militare, Diviziei de Mare i-a revenit misiunea de a contracara încercările de atac şi debarcare pe coasta dobrogeană, de a sprijini acţiunile Corpului 2 armată pentru a respinge inamicul deja debarcat, de a supraveghea zona cuprinsă la nord-vest de linia Sevastopol-Bosfor, în special Sulina-Mangalia, de a fi în măsură să intervină, împreună cu Detaşamentul marin nr. 1, la pătrunderea navelor inamice pe canalele Sulina şi Sf. Gheorghe.

Forţele Diviziei de Mare au adoptat o atitudine defensivă, concentrându-şi majoritatea navelor în portul Constanţa.

Prima navă trimisă în mare a fost submarinul „Delfinul”, cu misiunea de supraveghere apropiată în zona Constanţa, în afara barajului de mine. Submarinul a semnalat mai multe alarme aeriene şi a depistat, la 26 iunie, o grupare navală sovietică, compusă din cinci nave, care a iniţiat o acţiune ofensivă de suprafaţă asupra portului Constanţa, apropiindu-se la 20 km de Constanţa. Distrugătoarele „Regina Maria” şi „Mărăşti”, aflate în misiune de patrulare în zona Constanţa, au atacat navele sovietice, fiind ajutate de bateriile germane de coastă „Tirpitz” şi „E 688”, cu tunurile de 280 mm. După un tir intens cu navele şi artileria de coastă, navele inamice au lansat perdele de fum şi s-au retras. Distrugătorul „Moskva”, cea mai mare şi mai puternică navă de suprafaţă sovietică din Marea Neagră, s-a ciocnit de mine, s-a rupt în două, şi în cele din urmă s-a scufundat.

La postul de comandă al monitorului său, locotenentul de marină Adrian Porumboiu, însoţea împreună cu alte monitoare şi vedete, o caravană de şlepuri încărcate cu material de război şi alimente pentru trupele române şi germane, care înaintau spre Odessa. Caravana putea fi atacată oricând de artileria de coastă inamică, de aviaţie şi de navele militare.

Se deplasau cu viteză, echipele se aflau în stare de alertă maximă. Punctul final era oraşul Cetatea Albă, unde şlepurile vor fi descărcate, iar conţinutul trimis pe front.

De la distanţă cetatea părea ceva măreţ, căci de pe apă se vedea numai citadela. Cât şlepurile se vor descărca, Porumboiu hotărî să cunoască mai îndeaproape cetatea şi oraşul. De aproape, cetatea însă nu prezenta aparent o fortăreaţă de temut. Cu zidurile joase, cu un şanţ nu prea adânc. Însă citadela, a doua

40

treaptă de apărare, pe care o apărau luptătorii de meserie, şi unde se ascundea nobilimea, prezenta ceva cu adevărat misterios şi… măreţ. Ca şi bastionul principal.

„Dacă Lenuţa ar fi fost cu el, cu interesul ei viu pentru istorie, pentru tot ce e românesc, avea să-i fie foarte interesant”, se gândi el, păşind pe străzile micului orăşel românesc cu o istorie atât de zbuciumată.

Întors la Ismail, în aşteptarea caravanei, plecă cu o barcă de ocazie la Tulcea. Merse direct l-a redacţie. Lenuţa era la locul ei de muncă, şi se bucură vădit de sosirea lui. El îi povesti ce a văzut la Cetatea Albă.

Mă iei data viitoare cu tine? era o întrebare retorică, îl apucă de mână. Atingerea ei îl făcu pentru o clipă să uite de război. Deşi risca, hotărî s-o ia.

Peste două zile plecăm. Anunţ redactorul şi iau aparatul de fotografiat.

Aşteptând-o în stradă, începu să aibă remuşcări pentru că a decis s-o ia. Era totuşi război. Se putea întâmpla orice. Însă nu era în firea lui să bată în retragere.

… Îmbrăcată în uniformă de marinar improvizată, la care a lucrat cu croitorul o zi întreagă, ea stătea acum lângă el pe puntea de comandă, şi ca şi el, privea prin binoclu în depărtare.

Marea era liniştită, cerul senin. Pescăruşii şi albatroşii zburau în urma caravanei, apucând din zbor ce aruncau marinarii, ori pescuind ceva la suprafaţa apei. Se auzea numai gângâitul lor.

Nu e prea bine, rosti cu voce tare Porumboiu, privind spre orizont. De ce? Uite ce zi frumoasă! Nu trebuie să te bucuri de aşa ceva! Povestea e că şi piloţilor ruşi le plac astfel de zile.

Şi nu dovedi să termine fraza, că se auzi semnalul de alarmă pentru convoi.

Ocupaţi posturile de luptă, ordonă el cu o voce pe care ea nu o mai recunoscu. De fapt în faţa ei acum era alt om: concentrat, sever, cu ochii ţintă pe avioanele sovietice care se apropiau.

Coboară în cabină te rog, auzi ordinul lui. Coborî dar peste puţin timp reveni având deja aparatul de fotografiat, şi, ca să n-o vadă el, se dosi aproape de punte. Va putea astfel să fotografieze cu siguranţă atacul avioanelor inamice. Era un prilej unic în cariera sa de jurnalist. Uitase că avioanele zburau să distrugă, nu să facă paradă.

La ordinul lui au început să tragă tunurile antiaeriene. A fotografiat acest moment. Apoi pe de asupra capului au zburat cu un vuiet înfiorător bombardierele sovietice. Urmară explozii de bombe. Dovedi să fotografieze cum una căzu aproape de un şlep, care însă continuă să se deplaseze.

Auzind cum se apropie al doilea val de bombardiere, pregăti aparatul să fotografieze din nou, cuprinzând în obiectiv şi puntea de comandă.

Dovedi să fotografieze bombardierele zburând deasupra punţii de comandă, prinzând în cadru faţa lui, care exprima o concentrare maximă. Şi mai mult nimic! Nici un fel de emoţii, de frică, firească în aşa cazuri.

Tunurile bubuiau fără încetare. Văzu un bombardier aprins căzând în mare. Al doilea, învăluit în fum, se străduia să ajungă până la mal, care nu era departe.

Două şlepuri scufundate şi două avariate grav, care se menţineau la suprafaţă. Luate la remorcă, au ajuns la Cetatea Albă.

Acum, după luptă, îl privea cu alţi ochi. În faţa ei nu mai era un locotenent tinerel şi drăguţ, ci un bărbat în toată firea. Admirând cetatea şi plimbându-se prin oraş se lipea tot mai strâns de el, făcându-l să roşească.

-Echipa unde e cazată? întrebă ea.

-Pe navă. Eu tot.

-N-aşi vrea să dorm cu marinarii, spuse ea.

-Mergem la comenduire.

Camerele pansionului pentru ofiţeri erau mici, însă aveau tot ce e necesar pentru o familie.

-Eu plec. Încuiaţi uşa, spuse el şi se îndreaptă spre uşă.

41

-Adrian, nu pleca. Mă tem singură, se apropie de el. Şi încă...te iubesc, ea se uită la el, şi rosti încet: vreau să fim în seara asta împreună...

-Te iubesc demult, însă n-am avut îndrăzneala să-ţi spun.

-Profesia de jurnalistă m-a făcut mai îndrăzneaţă...

Ea stinse lumina.

-Ai mai avut relaţii cu vreo femeie? întrebă ea, căci el mai departe de sărutări nu mergea.

-Am avut, însă cu tine mă tem. Eşti domnişoară, e timp de război...

Ea îl sărută dulce.

-Dacă m-am hotărât, înseamnă că ştiu ce va urma. Linişteşte-te.

Însă cu toată stăruinţa ei, nu s-a primit nimic...

-Sunt consecinţele luptei de azi, spuse ea calm. Nu-i nici o problemă. Am văzut comportarea ta în luptă, comportare care cere concentraţie maximă a organismului. Eşti epuizat complet. Mâine totul va fi bine, îţi garantez, îl strânse din răsputeri în braţe şi îl sărută.

Dimineaţa se trezi proaspăt. Ce trebuia să fie seara, a fost dimineaţa. Cuvintele ei s-au adeverit...

* * *

Mult lăudata de ruşi linie de apărare „Stalin” rămăsese în urmă, şi Armata 4 română înainta spre Odessa, purtând lupte sporadice cu ariergarda inamică. Grosul trupelor sovietice s-a fixat după un timp pe poziţiile înaintate de apărare, ori cum se mai numeau, prima linie de apărare. Principala forţă o constituiau Diviziile 25, 95 infanterie şi încă trei mari unităţi formate din anumite unităţi răzleţe (o brigadă de cavalerie, câteva batalioane de puşcaşi marini, unităţi blindate, iar în adâncime se afla o divizie de cavalerie). Raportul de forţe era de 2.2/1, care apoi a crescut la 2.8/1.

În zorii zilei de 18 august 1941 corpurile de armată 1 şi 3, române, fără pregătire de artilerie, au trecut la ofensivă. Inamicul a opus o rezistenţă dârză, contraatacând cu infanterie şi tancuri. Însă nu a putut opri înaintarea trupelor române.

Corpul 3 armată, căruia i-a fost încredinţată străpungerea apărării inamicului, susţinut de unităţi ale Diviziei 1 blindate, a avansat în prima zi, pe diferite direcţii, cu 1–7 km.

În următoarele două zile ofensiva a continuat, pătrunzându-se în dispozitivul inamic până la 15 km.

În pofida pierderilor grele suferite, în seara de 24 august unităţile din primul eşalon ale Corpurilor 1 şi 3, au intrat în contact cu poziţia a doua de apărare a inamicului de pe aliniamentul Franzfeld-Petersthal-Vakarjani-sud Polijova.

După ce a izbutit să pătrundă fără probleme în spatele frontului inamic, cercetând poziţia a doua de apărare, căpitanul Mihai Pruteanu, se pregătea acum să cerceteze şi poziţia principală, care era însă mult mai puternic întărită decât primele două. De fapt era ultima linie de apărare şi ultima şansă a sovieticilor de a păstra controlul asupra oraşului şi portului Odessa.

Dar mai întâi trebuia cucerită poziţia a doua. Organizase mai multe posturi de observaţie, unde, schimbându-se unul pe altul, îşi făceau datoria cei mai experimentaţi cercetaşi. care îşi cunoşteau la perfecţie meseria.

Adelina îi scria des. El răspundea în timpul liber. De fapt nu prea ştia ce să scrie. Tot ce făcea el, intra sub incidenţa codului „Secret”, şi nu putea să povestească nimic. Scrisorile lui erau scurte. În schimb ale ei erau lungi şi interesante. Scria tot ce făcea ziua, cu elemente de umor. Aceste scrisori îi aminteau de vremurile când era pace, vremuri care se pare nu se vor întoarce prea degrabă. Prea departe de ţară îi duce generalul Antonescu...

Îl năvăliră iarăşi întrebările care nu-i dau pace de cum au trecut Nistru: ce caută ei pe pământ străin? Ce au pierdut aici? Gânduri grele...

42

De ce n-a fost în ospeţie când unitatea lui staţiona la Fălciu? Adelina îi explică: taică-său nu i-a permis. Însă de când războiul a luat altă întorsătură, acesta i-a permis să facă ce vrea. Acum e gata să zboare la el, însă nu ştie unde, şi cum să ajungă acolo. Conduce întreprinderile tatălui, care s-a retras din activitate, şi acum toată povara şi responsabilitatea e pe ea. Şi-aminteşte mereu de el…

Domnule căpitan, îl trezi din gânduri vocea se adresă radiotelegrafistului, comandantul diviziei. Căpitanul Pruteanu... Căpitane, divizia are pierderi mari şi înaintam cu greu. Ruşii au adus forţe proaspete, de care noi

nu ştim. Odessa e aproape. Cercetează ce se face în spatele inamicului. Dimineaţa te aştept cu raportul.

Am înţeles, domnule general.În spatele poziţiei a doua au fost nu demult. Dar situaţia de pe front se schimba în fiecare oră.

Aceleaşi grupuri, pe aceeaşi direcţie. Au pornit în plină noapte. Pruteanu a luat direcţia cunoscută, înţelegând că inamicul acum e cu mult mai precaut. Despre asta le-a amintit tuturor cercetaşilor. Şi a avut dreptate. Malul stâng al limanului, unde data trecută nu era pază, acum se păzea cu proiectoare care se aprindeau periodic, însă în diferite locuri, iar malul era păzit de călăreţi. Cu barca nu s-ar fi putut apropia. S-au dezbrăcat, au ancorat barca, şi-au făcut mănunchi hainele şi ţinându-se împreună cu armele deasupra capului au pornit înot spre malul inamic.

Ajunşi cu bine la mal, şi-au îmbrăcat hainele şi trecând uşor de patrulele de călăreţi, au pornit în grosul poziţiilor unităţilor sovietice.

Au depistat forţe suplimentare de circa două batalioane de puşcaşi marini, un regiment de cavalerie, un regiment N.K.V.D. şi câteva unităţi de infanterie.

Ziua şi-au petrecut-o într-o baltă, apa căreia mirosea atât de tare, încât câţiva cercetaşi în special dintre cei noi începeau să vomite. Pe la 12 noaptea, au trecut iarăşi de patrulele de cavalerişti, folosind aceeaşi procedură şi s-au pornit înot spre barcă. Nu departe de ea, Pruteanu îşi opri grupul. Barca se clătina lin pe valuri, însă era ceva suspect în poziţia ei. Intuiţia de cercetaşi experimentat îi sugeră că ceva nu era în regulă. Făcu semn de vigilenţă extremă, să pregătească armele şi grenadele, şi îndreaptă grupul în stânga bărcii, căci vântul bătea dinspre Nistru şi zgomotele lor nu vor fi auzite de cei care au pus la cale ceva. Că era o capcană nu se îndoi din momentul în care înţelese ce l-a făcut să fie prudent: barca era prea cufundată în apă, de parcă avea în ea o greutate mare.

Aproape trecuse de barcă, când cei care se aflau în ea au deschis foc din arme automate. Cercetaşii au ripostat. Schimburile de arma ba se opreau, ba începeau din nou. Pruteanu văzu cum doi adversari, sărind în apă, împing încet barca spre ei. „Vor ataca cu grenade” îşi spuse e,. Luă o grenadă, se scufundă şi luă direcţia bărcii. Când ieşi la suprafaţă, barca se afla la vreo cinci metri de el. Grenada nimeri direct în barcă şi în scurt timp funcţionă producând o explozie asurzitoare.

Însă el nu mai auzea nimic. O schijă de la o grenadă sovietică care detonă în urma detonării grenadei pe care o aruncase el, îl nimerise în piept.

Îşi reveni când cercetaşii îl duceau deja pe o brancardă făcută din nuiele. Îl duceau în fugă, străduindu-se totodată, să nu-l zdruncine. Îşi pierdu din nou cunoştinţa.

La spital fu operat urgent. Se afla într-o stare gravă. Frontul se deplasa încet, dar sigur înainte. Şi în fiecare zi erau aduşi tot mai mulţi grav răniţi. Deja se simţea lipsă de personal. Medicul-şef propuse ca cei răniţi mai uşor să fie luaţi acasă.

Comandantul îşi oferi automobilul ca Pruteanu să fie transportat la Bucureşti la Adelina.

Nu numai noi. Comandantul diviziei, unde s-a mai văzut aşa ceva, a dat automobilul său. Şi a prezentat un raport să fie decorat cu un ordin înalt al ţării.

Drumul era anevoios, de aceea se mişcau încet. Doctoriţa, care-l însoţea, îşi făcea datoria îngrijindu-l cu toată atenţia. A treia zi el îşi reveni. Zâmbi. Adelina mai nu sări în sus de bucurie.

La Bucureşti au mers direct la castelul ei. Părinţii n-au avut nimic împotrivă. După ce luă măsurile necesare pentru tratarea lui, începu să-i caute părinţii. După câteva zile a trebuit să fie dus într-un spital din Bucureşti. Peste zece zile îşi reveni complet.

43

După ce se făcu sănătos i se oferi concediu. Refuză categoric şi se ceru să revină pe front. Ce să facă acasă? Femeia pe care o iubeşte e aici. Voia să-şi vadă compania, soldaţii, cu care trecuseră, între timp, prin grele încercări, şi care nu vor primi concediu cel puţin atâta timp, cât armata e în ofensivă.

* * *

La vest de limanul Hadjibei, corpurile 1 şi 3 se pregăteau de atac pentru zorii zilei de 25 august, iar la est de liman, Corpul 5 armată, având în primul eşalon Divizia 15 infanterie şi Brigada 1 cavalerie, luase contactul cu poziţia principală de apărare a Odessei, situată la 18 – 20 km de oraş.

La 28 august, conform directivei operative a MCG emisă la 25 august 1941, Armata 4 şi-a reluat ofensiva pentru străpungerea apărării inamicului dintre limanul Hadjibei şi Nistru şi ajungerea în contact cu poziţia principală de apărare de pe aliniamentul: limanul Suhoi-Dalnic-nord Gnileakovo.

Pentru executarea misiunii, armata dispunea de cinci corpuri de armată (1,3, 4, 5,11), fiind întărită cu cinci regimente de artilerie grea, cinci divizioane de artilerie grea independente. Raportul de forţe era de 3/1 în favoarea trupelor române.

O ofensivă garantată impunea însă un raport de 5/1. Dar datorită eroismului ostaşului român, această prevedere de manual nu prea se simţea.

Terenul din zona de la vest de limanul Hadjibei, în care urmau să se desfăşoare luptele din cadrul acestei operaţii ofensive, era predominant plat şi descoperit, cu înălţimi de cel mult 85 m, situate curmezişul direcţiei de ofensivă a Armatei 4, fapt care ascundea poziţiile inamicului, descoperind însă trupele în ofensivă.

După o pregătire de artilerie de 20-25 minute, în dimineaţa zilei de 28 august 1941, corpurile 1, 4 şi 11 armată, au trecut în ofensivă, fiind întâmpinate însă pe tot frontul cu un foc intens, bine orientat.

Dar corpurile de armată 4 şi 11, cu pierderi umane mari, şi-au continuat ofensiva înaintând în diferite direcţii cu 1-5 km în adâncimea trupelor inamice.

În zorii zilei de 29 august sovieticii au trecut la contraatac, recucerind 2,5 km în direcţia Gnileakovo. A doua zi Armata 4 şi-a continuat ofensiva, însă nu a putut înainta decât pe unele sectoare.

Diviziile 6 şi 7 infanterie, cu pierderi mari în urma mitralierii şi bombardării de către aviaţia inamică, au reuşit să avanseze totuşi spre est. Înlocuite cu divizii din rezerva Marelui Cartier General, au fost scoase de pe linia întâi pentru reorganizare. Dar cu toate forţele proaspete, corpurile 3 şi 4 armată n-au mai putut înainta în zilele următoare.

Numai Corpul 11 armată, cu Diviziile 8 şi 14 infanterie a pătruns 5-10 km în adâncime, apropiindu-se de ”poarta” Tatarka. Însă la 2 septembrie inamicul a contraatacat puternic, pătrunzând până la poziţiile artileriei, unde servanţii, luptând cu mult curaj, au apărat cu armele şi grenadele poziţiile, păstrând toate piesele de artilerie. Situaţia a fost salvată de Regimentul „Mihai Viteazul” aflat în eşalonul doi, care contraatacând, a respins inamicul şi a restabilit frontul pe aliniamentul: marginea de nord a satului Iosefstal-4 km nord Marienthal.

Ca urmare a acestor rezultate nesatisfăcătoare, comandantul Armatei 4 a prezentat la 4 septembrie MCG un Memoriu operativ în care se citau cauzele nereuşitei şi măsurile ce urmau să fie întreprinse pentru o ofensivă încununată cu succes.

Generalul Antonescu l-a demis pe comandantul Armatei 4 Nicolae Ciupercă, înlocuindu-l cu generalul Iosif Iacobici.

În zorii zilei de 12 septembrie, noul comandant al Armatei 4 a ordonat o nouă ofensivă. Însă în luptele îndârjite, cu mari pierderi omeneşti, la 16 septembrie Armata 4 a înaintat doar cu 200-300 m în adâncime.

Cu un efort supraomenesc Corpul 11 armată a înaintat la 2-3km.

La 21 septembrie inamicul, cu două batalioane de puşcaşi marini şi subunităţi de artilerie, susţinuţi de focul artileriei navale, au debarcat la Grigoriopol (Grigorievca) şi Cebanka, înaintând spre nord. Tot

44

atunci a fost atacat flancul drept al Diviziei 13, în lungul căii ferate Odessa – Berezovka. Atacul a surprins unităţile române, impunându-le să se retragă, prăbuşind de fapt întreg frontul Diviziei 13. Comandantul Corpului 5 ordonă şi retragerea Diviziei 15 infanterie, care, după prăbuşirea frontului, era ameninţată să fie încercuită.

Această contraofensivă a demonstrat că inamicul dispune de forţe suficiente pentru apărarea Odessei, determinând amânarea ofensivei prevăzute pentru 23 septembrie.

Criza de muniţii, evenimentele din perioada 21-23 septembrie au făcut Marele Cartier General român să oprească temporar ofensiva asupra Odessei.

* * *

La întoarcerea din spital locotenentul Alexandru Mureşanu a fost întâmpinat cu bucurie de subordonaţi. Locotenentul care îl înlocuise, trimis de statul major, se dovedi un tip dur, chiar crud.

A doua zi de Mureşanu se apropie fruntaşul basarabean Balica Marin.

Îmi permiteţi, domnule locotenent? Da domnule fruntaş, spuse liniştit Mureşanu. Cam nu sunt domn, după unii mai degrabă. Lasă-lasă se întâmplă. Ştiu. A plecat. Cum merg treburile? Am avut pierderi grele. Din plutonul 2 am rămas numai trei oameni, dintre cei cu care am trecut

Nistrul. De fapt veţi vedea singur. Bine, mulţumesc.

La 16 septembrie 1941 forţele principale ale Diviziei 21 infanterie au ajuns la Ovidiopol, iar unitatea specială „colonel Eftimiu” şi unităţi ale brigăzii de cavalerie au interceptat calea de comunicaţie spre Odessa, ce trecea pe la sud de limanul Suhoi.

După dezastrul din 21-23 septembrie, locotenentul Mureşanu fu chemat la comandantul diviziei, care se afla singur în cabinetul de campanie. Se prezintă.

Luaţi loc, domnule locotenent, spuse generalul. Mă bucur că n-am greşit când v-am înaintat în funcţie şi în grad. Doamna Dorina mi-a povestit cum aţi procedat, refuzând să plecaţi în concediul de refacere, şi aţi cerut să fiţi trimis la unitate.

Mulţumesc de încredere, domnule general. Te-am chemat să-ţi încredinţez o misiune specială. Dacă accepţi şi te întorci viu, vei primi gradul

de căpitan şi înaintare în funcţie. Cu compania ta ocupi staţia de pompare a apei în Odessa, care se află pe malul stâng al limanului Nistrului. Opreşti pomparea apei. Peste trei zile Odessa va cădea singură în mâinile noastre.

Care e dificultatea? Sovieticii vor debarca unităţi considerabile pentru reluarea pompării. Va trebui să-i împiedici s-o

facă. Organizezi bine apărarea – ştii s-o faci. Teritoriul staţiei nu e mare. O faci cu toată discreţia. De ce atâta secret? Poate fi pus un pluton s-o păzească şi nici o debarcare a inamicului nu va fi în

stare să permită pomparea. De această operaţie nu trebuie să ştie nimeni. Organizaţiile internaţionale vor începe să spună că

luptăm cu populaţia paşnică. Am vorbit cu generalul Antonescu, el acceptă, însă sub răspunderea mea. Iar eu ţi-o transmit ţie. De acord?

Mureşanu răspunse imediat că îşi asumă toată răspunderea.

Noaptea asta ocupi staţia, opreşti pomparea, iar mâine aşteaptă atacul.Făcând rezerve de apă pentru companie, Mureşanu ordonă oprirea pompelor. A împărţit compania în

două părţi, fiecare urmând să vegheze pe rând.

Într-adevăr, a doua zi, un desant numeros de infanterie marină, cu nişte flăcăi zdraveni şi se pare beţi, au atacat staţia în timpul mesei. Au fost însă respinşi. Au capturat doi prizonieri, care au divulgat că în caz de nereuşită este pregătit să atace un desant şi mai numeros. Cei respinşi s-au ascuns în bălţile din apropiere.

45

Noaptea staţia a fost atacată din nou de forţe proaspete. Însă gardul de beton, şi clădirea înaltă a staţiei, unde erau amplasaţi mitraliorii, ofereau un avantaj bun apărătorilor.

În final atacul a fost respins. În faţa gardului zăceau zeci de cadavre.

Noaptea, cu toată vigilenţa, în interiorul staţiei a pătruns un grup de elită a N.K.V.D.-ului, care au înjunghiat santinela şi a încercat să ocupe clădirea unde se aflau pompele.

A fost nimicit complet. Singurul prizonier rămas viu le-a povestit ce făcea în Odessa.

Acest episod neînsemnat din cel de-al Doilea Război Mondial a fost prefăcut ulterior de sovietici într-o faptă eroică, redată într-un film artistic, în care însă evenimentele au fost inversate. Se arăta cum un grup special al N.K.V.D.-ului compus din opt oameni, a pătruns în staţia păzită, atenţie, de astă dată de trupele speciale germane SS şi au izbutit, timp de două ore, să pună în funcţie pompele. Unde au văzut ei trupe germane la asaltul Odessei? Şi, de asemenea, Odessa nu putea primi nici un pic de apă, căci în două ore nu putea să se încarce nici măcar apeductul magistral.

Am mai spus mai sus, că anumiţi istorici militari ruşii nu recunosc nici până azi, că Odessa a fost cucerită de Armata Română, pe care ei o considerau mult inferioară trupelor sovietice. Într-adevăr Armata Română era mai prost dotată cu tehnică, în schimb avea prioritate în pregătirea trupelor, în vitejia şi măiestria de luptă a ostaşului român.

La Cetatea Albă locotenentul Corneliu Botezatu continua să-şi vadă de activitatea care îi plăcea cu adevărat. Primi o informaţie de la un agent operativ din teren despre întărirea poziţiei a doua de apărare inamică cu unităţi proaspete. Apoi primi o informaţie preţioasă de la agentul „Lizhen”, privind pregătirea unui desant numeros sovietic care urma să debarce la Grigoriopol. O retransmise urgent la Centrală. A fost prost impresionat când trupele române de pe acest front au fost luate prin surprindere de atacul acestui desant, despre care el informase Centrala cu trei zile în urmă. De ce informaţia nu ajunsese la unităţi? se întrebă el. Pentru moment nu ştia ce să creadă. Lipsă de operativitate? Vreo confuzie? Putea fi orice.

Oricum, dezastrul care s-a produs la 21-23 septembrie era pe conştiinţa armatei, a Centralei. Centrul său îşi făcuse datoria.

La 26 septembrie primi o nouă informaţie de la „Lizhen”: conducerea de vârf al Armatei române poartă tratative cu conducerea trupelor sovietice pentru încetarea acţiunilor militare şi predarea Odessei. Tratativele erau purtate de un evreu bătrân, din partea ruşilor, şi de un reprezentant al MCG român. Condiţiile ruşilor: armata română rămâne pe poziţii, nu deschide foc şi oferă posibilitate familiilor ofiţerilor şi conducerii de partid sovietice să se retragă la Sevastopol. Totodată, se începe alimentarea imediată cu apă a oraşului, căci mor copiii. Se pare că evreii din Odessa, unde constituiau mai mult de jumătate de populaţie doreau ca oraşul să fie mai degrabă administrat de români, decât de nemţi. De aceea bătrânul imploră plângând ca partea română să accepte condiţiile. A mai adăugat că administraţia română va avea tot sprijinul comunităţii evreieşti. În textul cifrogramei se simţea o anumită nuanţă negativă faţă de evrei. De fapt Botezatu nu ştiuse că: „Lizhen” lucrează pentru România. Credea că e în serviciul Abwerului. Interesant, cum a putut Mihail Moruzov, fostul şef al S.S.I.A.R, să obţină de la Abwehr un agent atât de valoros? Probabil că relaţia bună pe care o avea cu amiralul Kanaris, şeful Abwehrului.

Sovieticii au cerut un armistiţiu de 10 zile, acceptat de partea română, care avea nevoie de un răgaz, inclusiv pentru a-şi regrupa forţele. Ar fi fost o treabă bună dacă Odessa se obţinea fără mari lupte şi fără pierderi colosale de trupe. Armata română încă nu ajunsese la poziţia principală de apărare.

Seara îşi transcrise în jurnalul conţinutul cifrogramei, codificând-o cu un cifru ştiut numai de el.

O dată în două zile primea de la „Lizhen” cifrograme despre desfăşurarea tratativelor, care s-au încheiat la cinci octombrie 1941. Seara le nota (codificate) în jurnal. „Pentru generaţiile viitoare” cum îşi spunea el.

La 15 octombrie primi de la „Lizhen” o cifrogramă în care informa că trupele sovietice au părăsit Odessa. Informă imediat Centrala.

46

Comandantul Armatei 4, care nu ştia despre tratativele secrete purtate, primi la 15 octombrie o informaţie de la Centrul de informaţii „H”, prin care i se comunica faptul că trupele sovietice au părăsit Odessa. Nu crezu. Planul de ofensivă generală pe tot frontul, elaborat cu participarea sa, devenise inutil, nu mai trebuia nimănui. Când primi aceeaşi informaţie de la MCG, din prudenţă, ordonă unităţilor aflate în contact nemijlocit cu inamicul să atace cu forţe neînsemnate. Li se ripostă sporadic…

La 16 octombrie 1941 Armata 4 română intră în Odessa.Notă: În luptele pentru Odessa au căzut morţi, au fost răniţi sau daţi dispăruţi, 90 020 militari

români.

* * *

Au mai trecut câteva zile fericite în braţele Anei. Generalul uitase de el. Adjutantul care o curta pe una din fetele care trăiau cu Anea, nu spunea nimic, iar el nu întreba. Nu voia nimic, voia doar să fie cu ea.

Însă, ca întotdeauna, tot ce e bun are şi un sfârşit. Se pomeni chemat de urgenţă la general.

Statul major al diviziei se mută la Dalnik. Cu compania ajutaţi la încărcat după care veţi însoţi coloana până la destinaţie. Mâine vă întoarceţi.

Cu compania? Da, ne retragem împreună.

Drumul nu era lung, circa 25 km, însă din cauza refugiaţilor, impuşi de autorităţi să lase tot ce au agonisit o viaţă, şi să plece cu armata, drumurile erau pline de mijloace de transport. Printre refugiaţi se aflau şi trupe N.K.V.D., statele majore ale unităţilor ce se retrăgeau. O făceau ca să nu fie bombardate de avioanele române. Unităţile mergeau cu mult în urmă, ca în caz de apariţie a avioanelor, să fie bombardate unităţile şi nicidecum refugiaţii.

„Nişte mişei”, se gândi Bivol, uitându-se la bravii N.K.V.D.-işti, care se ascundeau printre femei, bătrâni şi copii.

La Dalnic au ajuns cu întârziere. Unităţile mari se retrăgeau în panică. Cu generalul, cu câţiva ofiţeri superiori şi cu câteva radiotelegrafiste inclusiv Anea, au pornit înapoi. În spate se purtau lupte de ariergardă. Trebuia să se grăbească, pentru a putea trece linia a doua de apărare, pe care inamicul n-o va cuceri uşor. Era bine întărită, considera el.

Compania a rămas pe lângă statul major al diviziei, deşi divizia îşi avea un întreg batalion de cercetaşi. Bivol se subordona doar comandantului diviziei. Era o subordonare bună pentru el.

Trăiau cu Anea ca soţ şi soţie. Nu le păsa ce spunea lumea.

Executa diferite misiuni speciale, făcând cursa Dalnik-Odessa. La un moment dat şi linia a doua a fost ruptă de unităţile române. Statul major al diviziei s-a mutat la Odessa, iar împreună cu el şi Bivol şi compania pe care o comanda.

La începutul lui octombrie, împreună cu generalul, a fost convocat la Comandantul Armatei de Litoral, care apăra Odessa. Şi generalul, şi el au fost uşor surprinşi de această convocare, şi pe tot drumul până la destinaţie s-au tot întrebat de ce.

În cabinetul comandantului se afla un bărbat în civil.

Luaţi loc, tovarăşi, li se adresă celor întraţi. Tovarăşul colonel, arată spre civil, vă face cunoştinţă cu misiunea pe care urmează s-o îndepliniţi.

Misiunea se va desfăşura în raza frontului diviziei tale, se întoarce spre general. Dar o va executa maiorul Bivol.

Semnaţi, că veţi păstra în secret, pe parcurs de 75 ani, această misiune, spuse civilul şi le dădu o foaie pe care sus în colţ se scria: „Coвершенно секретно. В одном екземпляре».

După ce au semnat, civilul luă foaia. După care le vorbi:

Situaţia unităţilor noastre pe acest teatru de război nu e catastrofală, dar lipsa de apă ne face multe probleme. Armatele 11 germană şi 3 română duc lupte în apropierea Crimeei, care e unica

47

noastră bază de retragere. Comandamentul Suprem al Armatei Roşii vrea să încheie un armistiţiu cu Comandamentul Suprem al Armatei Române, reprezentantul căruia vă aşteaptă la statul major al Diviziei 21 infanterie română, vizavi de divizia 25. Tratativele vor fi purtate în numele nostru de un evreu bătrân, care cunoaşte bine limba română. Misiunea dumneavoastră, tovarăşe maior, de fapt epoleţii dumneavoastră de maior iată-i, şi îi întinse lui Bivol epoleţii, e să vegheaţi ca evreul să nu spună nimic în plus, şi dacă transmite corect condiţiile noastre. Ştim că vorbiţi bine limba română. E limba dumneavoastră. Întrebări?

Când începem. Imediat. Evreul e în camera vecină. El nu trebuie să ştie nimic despre misiunea dumneavoastră.

Doar strictul necesar ce-i trebuie pentru tratative. Evreii Odessei vor să-i roage pe români să preia ei administrarea oraşului şi să nu-l lase nemţilor, care, după opinia lor, îi vor nimici. Colonelul arboră nu se ştie de ce un surâs sarcastic.

La statul major al diviziei s-au odihnit. Apoi Bivol, care avea un steag alb în mână şi evreul, au pornit pe poteca făcută de genişti în câmpul de mine. Au fost duşi la statul major al diviziei. Erau aşteptaţi de un alt bărbat în civil. Tratativele se desfăşurau numai între ei trei. Au găsit repede un limbaj comun, căci, de fapt, ambele părţi aveau nevoie de un răgaz.

L-a condus pe evreu până la statul major al armatei şi l-a dat în primire colonelului în civil, raportând că tratativele au decurs cât se poate de „promiţător”. Au la dispoziţie 10 zile, aşa cum au cerut.

Mulţumesc pentru serviciu, spuse colonelul. Gradul de maior l-aţi meritat şi acum, dar şi altcândva făcându-vă cinstit datoria faţă de patrie. Vă mulţumesc, tovarăşe maior.

Anea îl aştepta cu nerăbdare. Toţi ştiau că primise gradul de maior şi că a fost numit comandantul batalionului de cercetaşi al diviziei.

În camera în care locuia Anea era acum întinsă o masă „împărătească” pentru perioada de război: conserve americane, peşte fiert, peşte uscat, nişte dulciuri, „caşă” de orez cu carne. Şi bineînţeles vodkă.

Îmbrăcată într-o rochie nouă, Anea îi părea o adevărată zână din poveşti. Tot aşa erau îmbrăcate şi fetele care locuiau într-un apartament cu ei.

Felicitările mele, scumpul meu, îl îmbrăţişă ea. Mă bucur pentru tine. Acum lacrimi mari se prelingeau pe obrajii ei vopsiţi cu ceva roz.

O lasă să se liniştească, ţinând-o strâns în braţe.

Poftim la masă, îi invită ea pe cei prezenţi, după ce o linişti pe Anea. Turnă în pahare. I se adresă la adjutantului sosit între timp.

Au fost rostite tot felul de urări. De fapt era şi un prilej de a bea un păhărel.

Seara în pat îi destăinui că e cea mai fericită femeie din lume. Îl sărută îndelung şi pătimaş. Încet o penetră. Se iubiră îndelung, cu un fel de desperare. Spre dimineaţă erau ambii epuizaţi. Prima adormi ea. El continuă s-o privească. „Incredibil, plin război şi noi…”

… Lupte crâncene au încetat. Doar împuşcături sporadice se produceau în diferite părţi ale frontului, unde soldaţii ruşi şi marinarii se îmbătau şi trăgeau în aer rafale din arme automate, sau, la întâmplare, din tunuri antitanc sau aruncătoare de mine.

Evacuarea era în toi. Primii n-au fost totuşi evacuaţi răniţii, cum o cerea în statutul militar, ci familiile secretarilor de partid, ale generalilor şi ofiţerilor superiori, ale evreilor mai înstăriţi, care plăteau cu aur comandanţilor sovietici responsabili de evacuare.

Acest fapt îi demonstră încă odată cine sunt comuniştii care au condus ţara. Părere proastă despre conducerea comunistă o avea şi mai înainte, însă nu credea că toţi sunt aşa. Dar militarii? Ce mişei şi aceştia!

Seara îşi vărsă indignarea Anei.

Linişteşte-te, scumpule, îl linişti ea, nu cred că ajung prea departe. Prorocea…A doua zi sosi vestea că două dintre navele mai mari, cu cala supraîncărcată cu muniţie de război,

având pe punte familiile demnitarilor şi ale militarilor superiori pentru mascare, au fost scufundate de aviaţia germană, care îşi avea baza pe teritoriul Bulgariei, aliata Germaniei. Alte două nave de transport au fost avariate.

48

Conducerea de partid şi a armatei primi decizia superioară ca vasele de suprafaţă să evacueze civilii şi armata doar noaptea, când aviaţia nu putea zbura. Ei însă se evacuau şi ziua... cu submarinele, scoase din misiunile de luptă.

Aştepta ca orice moment generalul să-i ordone să-i conducă şi familia la submarine. Zilele treceau, iar generalul tăcea.

Tocmai în a opta zi general, cu ochii în jos, îl rugă să-i conducă familia sa la submarin. Nimeni din familia acestuia nu-i reproşă generalului, că nu au fost evacuaţi printre primii.

La 14 octombrie, lăsând pentru orice eventualitate grupuri mobile mici pe linia întâi, generalul, însoţit de Bivol şi de adjutant, se îmbarcă pe submarin.

* * *

După ocuparea Odessei, paza staţiei a fost preluată de o unitate de jandarmi militari, iar Mureşanu cu compania au revenit la unitate. Primi multrâvnitul grad de căpitan şi a fost numit comandant de batalion.

Armata română, după luptele purtate pentru cucerirea Odessei, avea lipsă acută de ofiţeri şi subofiţeri. Caporalii au început să fie înaintaţi în grad de sergenţi, sergenţii în grad de ofiţeri etc.

Fruntaşul Marin Balica a fost înaintat la gradul de caporal.

După două săptămâni pauză, căpitanul Mureşanu fu convocat din nou de comandantul diviziei.

Batalionul dumneavoastră este transferat în componenţa Armatei 3, mai exact în Corpul de munte, condus de generalul Gheorghe Avramescu, pe care îl cunosc personal. E un militar de treabă, însă Corpul de munte a avut pierderi mari la asaltul istmurilor Salkovo şi Ghenicesk.

… Ajuns la destinaţie, batalionul căpitanului Mureşanu fu repartizat în componenţa Brigăzii 1 munte, care se pregătea să treacă golful Sivaş pe plute şi bărci. S-a încadrat în pregătirea plutelor, având experienţa forţării Nistrului. Dar constată că aici stuful şi papura… lipseau. Plutele se făceau din scândură.

În această perioadă, după cum aflase de la localnici, care se bucurase că au fost eliberaţi de comunişti, nivelul apei în Sivaş scade, şi pe peninsulă se poate trece liber: apa ajungea doar până la brâu. Aspectul prost era că sfârşitul lui octombrie şi apa era foarte rece.

Mureşanu şi batalionul său, după ce făcu recunoaştere, şi întrebând localnicii, hotărî să nu forţeze Sivaşul împreună cu toată brigada, pe drumul cel mai scurt, unde puteau fi aşteptaţi de inamic, cir cu 3 km mai la est, unde Sivaşul era mult mai lat, şi inamicul nu avea fortificaţii. I-a expus planul comandantului brigăzii garantându-i că la ora stabilită batalionul va fi pe ţărmul Crimeei.

Convocă ofiţerii, subofiţerii şi caporalii. Le explică situaţia, amintindu-le că dacă nu ajung la ora fixată pe ţărmul Crimeei, va fi aspru pedepsit el şi ofiţerii.

Noaptea, fără zgomot, au târât plutele la destinaţie. Dimineaţa, la ora fixată au pornit spre ţărmul Crimeei, având în faţă plutele cu mitraliori. Au avut ghinion. Pe când erau la mijloc de distanţă, vântul, care bătea dintr-o parte, îşi schimbă brusc direcţia şi începu să bată din faţă, îngreunând considerabil deplasarea plutelor, cu tot efortul depus de soldaţi. Devenise clar că în condiţiile respective nu vor ajunge la destinaţie la ora stabilită. Din direcţia de unde forţa brigada, se auzeau explozii, bubuituri de tunuri, ţăcănit de mitraliere.

Mureşanu începu să caute cu înfrigurare o ieşire din situaţie, dar nu găsi nimic. Salvarea veni de acolo, de unde nici nu se aştepta. Caporalul basarabean Balica Marin sări primul în apa rece ca gheaţa, şi începu să împingă energic pluta. Urmând exemplul basarabeanului, Mureşanu sări şi el în apă. Ofiţerii l-au urmat, iar pe ofiţeri i-au urmat subofiţerii şi soldaţii.

Astfel au ajuns la ţărm înaintea brigăzii. Dar nu trebuiau să se oprească, căci îngheţau. Mureşanu ordonă deplasarea înainte şi în dreapta, urmând să iasă camuflat în spatele apărării inamicului, pe care ulterior l-au atacat prin surprindere.

49

De la Karasu-Bazar brigada se îndreptă peste Munţii Crimeei spre Sudak, Uscut şi Kalsihor spre Marea Neagră, unde a ajuns în seara zilei de 5 noiembrie, parcurgând circa 180 km pe drumuri distruse, desfundate şi traversând o zonă muntoasă, hărţuiţi unităţi răzleţe de partizani. În zilele următoare a executat acţiuni de curăţire spre Feodosia şi Aluşta.

La 18 noiembrie grosul Corpului de munte a străpuns poziţiile fortificate sovietice din istmurile Salkovo şi Ghenicesk şi a desfăşurat acţiuni de urmărire până în sudul Crimeei, primind ordin să asigure siguranţa coastei şi a circulaţiei în sectorul nord-est Sudak, Salî şi la vest de Aluşta, Simferopol, pe un front de circa 100 km, subordonându-i-se brigăzile 8 cavalerie şi 4 munte , precum şi Divizionul 240 vânători german. Până la 23 decembrie principala activitate desfăşurată a fost lupta împotriva partizanilor.

În timpul asediului Sevastopolului din 17-23 decembrie 1941, numai Brigada 1 munte a avut pierderi 1266 militari.

* * *

Costică Stănescu, locotenent aviator, comandant de patrulă-vânători, se întoarse la unitate, unde a fost întâmpinat ca un erou. Însă nici el, nici comandamentul nu ştia cum să fixeze în documente unde a fost atâta timp: în prizonierat sau… în ospeţie. Ca prizonier arăta prea durduliu, adăugase mai multe kg decât era permis la piloţi, arăta de fapt ca un tip proaspăt şi bine îngrijit. În ospeţie? Însă ce ar fi căutat un pilot român în ospeţie la bulgari, pe un teritoriu ocupat de inamic?

Dar pe Costică nu-l interesa chiar deloc aceste „subtilităţi” de fişă personală. Primi concediu, şi porni rapid spre Bucureşti, s-o vadă pe femeia iubită, iar dacă are şi un pic de noroc şi pe Costică junior. Recunoştea că nu avea mari sentimente de tată, dar totuşi...

Văzându-l viu şi nevătămat, părinţii s-au bucurat. Tatăl mai sobru, ca un bărbat iar mama... Ca orice mamă…

A doua zi porni s-o caute pe Aurelia. Ce bine că e măritată! Dacă era vreo domnişoară, cerea să se căsătorească cu ea, şi atunci ar fi avut probleme suplimentare... Cu Aurelia era uşor: face ce vrea cu ea, şi nu răspunde de nimic. E liberă ca o pasăre în zbor... Nici o responsabilitate pentru urmările nopţilor de dragoste fierbinte! Pentru asta este soţul...

Cu Aurelia se întâlnea într-un apartament, închiriat de el. O lună de dragoste nebună rămase în urmă...

Acum se pregătea de zbor. Primul zbor din momentul când a fost doborât. Avea emoţii... Escadrila din care făcea parte a fost transferată pe aerodromul de la Ialoveni, pe care nu demult încă îi bombardaseră bombardierele însoţite de patrula sa. Atunci, din aer, aerodromul părea mic. În realitate e cu mult mai mare ca cel din Tecuci.

Numai în aer se linişti complet. Avionul se supunea ca şi mai înainte. Aveau misiune de vânătoare liberă în cerul de deasupra poziţiilor de apărare a Odessei. Observă coloane mari de refugiaţi, ţinând drumul spre Odessa. Zbură puţin mai jos. Coloanele i-au părut cam stranii. Prea multă culoare haki. Lasă avionul şi mai jos. Auzise multe despre mârşăveniile comuniştilor, dar la aşa ceva nu se aşteptase: trupele sovietice se protejau prin coloanele de refugiaţii: copii, femei, bătrâni, ştiind că piloţii români sunt din familii bune, din aristocraţi, şi că niciodată un pilot român sau german, nu va ataca coloane în care există copii, femei, bătrâni. Ce mişei!”Mi-ze-tabili!”

Propaganda sovietică anunţa că refugiaţii voluntar, din propria lor iniţiativă, lasă tot ce au agonisit o viaţă întreagă, şi iau drumul pribegiei, numai să nu rămână cu „ocupanţii români sau nemţi.” Însă în presa română şi cea germană citise mărturisirile unor refugiaţi, care spuneau că autorităţile comuniste iau impus să fugă, pentru a-şi acoperi retragerea. Cine nu accepta, era împuşcat pe loc. Şi oamenii paşnici, cărora comuniştii nu le-au dat nici o şansă, au pornit pe drumul pribegiei, drum deloc simplu, căci cum ajungeau la destinaţie, adică atunci când nu mai era nevoie de acoperirea trupelor, nimeni nu se mai preocupa de ei. Erau lăsaţi în voia soartei, murind de foame.

La linia a doua de apărare au fost întâmpinaţi cu foc de artilerie antiaeriană. Trase puternic manşa spre sine şi „Messerchmitt”-ul său luă brusc înălţime, aproape vertical, unde obuzele nu ajungeau. Dar în

50

întâmpinare de arătară avioane de vânătoare sovietice. Apasă pe accelerator şi avionul său, parcă simţindu-i mâna dibace şi puternică, îşi mări rapid viteza. S-a încins o luptă aeriană în toată regula. Zburau unul după altul, împuşcau unul în altul. Peste puţin timp prioritatea avioanelor româneşti (producţie germană) şi a piloţilor, se simţi vizibil. Unul câte unul avioanele sovietice, care erau pilotate de piloţi perseverenţi, dar prost pregătiţi, au început să cadă, cuprinse de fum şi flăcări. Nici piloţii români şi nici germani, Stănescu ştia bine acest lucru, nu atacau pilotul sărit cu paraşuta, cum o făceau piloţii ruşi. Au fost doborâte avioane sovietice, suferind ca pierderi un avion avariat, care însă ateriză pe teritoriul ocupat de trupele române.

În această luptă Stănescu şi-a mai înscris în cont două avioane. Ajunse la un total de 12 avioane doborâte.

După capitularea Odessei, prin Directiva specială nr. 49 din 18 octombrie 1941, Statul Major al Aerului a dat dispoziţie de retragere dispozitivului aerian în Ucraina şi în ţară.

Revenirea unităţilor române aeriene la bazele lor de la începutul campaniei a fost o operaţie complexă. Eşaloanele volante s-au deplasat pe calea aerului, iar cele rulante – pe calea ferată şi cu mijloace hipo. Au fost întâmpinate destule greutăţi şi probleme: defecţiuni ale aparatelor de zbor, zile cu timp nefavorabil, drumuri desfundate pentru deplasarea unor eşaloane rulante, atacuri din greşeală ale aviaţiei germane.

Până la 31 octombrie 1941 eşaloanele volante au ajuns la bazele lor de la începutul campaniei. La dispoziţia nemijlocită a comandamentelor marilor unităţi operative au rămas 14 escadrile.

* * *

Mihai Pruteanu îşi revenea încet, dar sigur, înconjurat de doctori şi de atenţia Adelinei şi a mamei sale. Nu se putea mişca. Avea ceva în spate, la coloană ceva ce doctorii nu erau în stare să lămurească. Au fost invitaţi să-l consulte cei mai buni specialişti din România. Dar timpul trecea şi nu se producea nicio schimbare pozitivă. Ceva nu funcţiona în organismul lui. Rămânea ţintuit la pat.

Mama devenise tot mai tristă, văzând cum i se chinuie băiatul. S-a redus şi optimismul doctorilor. Doar Adelina credea că totul va fi bine.

Folosind cunoştinţele pe care le avea tatăl său în Germania, invită şi trei profesori germani, care după o consultare de trei zile, au dat verdictul: până la Anul Nou se va face bine, dar… nu va putea merge niciodată. Trebuie comandat un cărucior cu rotile.

Mihai primi stoic verdictul. Mama plângea. Se întristă puţin şi Adelina. O bucură doar faptul că Mihai nu se dădu bătut, că este sigur că totul va fi bine.

Într-adevăr, cum şi au spus profesorii, aproape de Anul Nou, nu mai simţea durerile insuportabile la spate şi putea sta vertical. Dar picioarele îi rămâneau nemişcate. Se deplasa în căruciorul adus din Germania. Avea un servitor care îl aşeza şi îl scotea din cărucior.

Mihai citea toată presa care se edita sau se difuza la Bucureşti, inclusiv cea engleză şi germană. Ştia că Armata 4 a ocupat Odessa, că mari unităţi româneşti luptă pentru cucerirea Crimeei. Ştia de pierderile mari suferite de armatele române. Ştia şi că cifrele de pierderi publicate, reflectau doar o parte din adevăratele pierderi. Adevărul se va afla, fireşte, abia după terminarea războiului.

Mama începu să insiste să meargă acasă. Adelina îl rugă să rămână. Deja nu-şi mai închipuia viaţa fără să-l vadă în fiecare zi, fără să-l îmbrăţişeze, fără să-l mângâie.

Totul hotărî Mihai, văzând lacrimile Adelinei când mama începea să vorbească de plecare.

Mamă, rămân la Adelina, ea e fiinţa care mi-e dragă. Mă simt bine aici. Deşi, cu starea mea… Tăcu şi îşi coborî privirea.

Adelina se repezi şi-l îmbrăţişează, îl sărută, fără să se ruşineze de mama lui, care nu aşteptase un astfel de răspuns.

51

Apropierea de Adelina şi extraordinara fidelitate a acesteia îl determină să încerce să-şi învingă boala. Se apucă de antrenamentele folosite de cercetaşi. Cumpără mai multe cărţi despre metodele de recuperare, folosite la diferite popoare. Nu aştepta rezultate rapide. Dar spera că va izbuti.

În politica externă, preocuparea cea mai urgentă a lui Antonescu a fost consolidarea alianţei cu Germania, el fiind ferm convins că Germania va birui Uniunea Sovietică. La rândul său Hitler a evitat să vorbească limpede despre „rânduiala teritorială” după eventuala victorie având grijă să evite un conflict cu Ungaria, un alt aliat al său şi, se pare, mult mai apreciat ca România.

Evident, se impunea întrebarea: pentru ce idealuri a trecut Nistrul Armata Română? Pentru ce au murit sutele de mii de ostaşi români sub Odessa şi în stepele ruseşti? Mai ales dacă nimic nu era clar!!!

Ce spera Antonescu? Greu de spus.E rău pentru orice ţară condusă de un dictator absolut. Dar şi mai rău e când dictatorul n-are o

gândire strategică, largă, o bună gândire analitică.

Sigur, deşi aliat cu Hitler şi Mussolini, regimul Antonescu şi el însuşi nu se puteau considera fasciste sau sângeroase. Ca Stalin sau Hitler. Antonescu era poate un dictator militar, ca o mulţime de dictatori asemănători din Africa, America Latină, America Centrală, Asia. Cu siguranţă însă ţinea la ţara sa, la viitorul ei pe care îl vedea „măreţ” şi „sigur”.

Ion Antonescu şi tânărul Rege Mihai au proclamat la 22 iunie 1941 „războiul sfânt” pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, având sprijinul covârşitor al poporului român.

Sigur poporul nu avea posibilitate să analizeze eventualele consecinţe ale acestui război, căci nu avea acces la informaţia de care dispunea conducătorul statului.

Pentru el era un război de eliberare a pământurilor strămoşeşti cucerite prin agresiune de către URSS. Era în legitimă apărare…

La întâlnirea cu Hitler de la 6 august 1941 la Statul Major al Grupului de Armate Sud, Antonescu l-a încredinţat pe Hitler că Armata Română va lupta alături de Germania până la biruinţa finală. Anume atunci Hitler a promis că teritoriul dintre Nistru şi Bug, numit acum Transnistria, va trece sub administraţie românească. De Transilvania nici un cuvânt.

Dezastrul de la Stalingrad, unde România din cele 18 divizii care au luptat pe acest front, a pierdut 12, adică 2/3 din efectiv, au trezit la realitate conducerea statului. Antonescu a trimis diverşi mesageri în statele occidental. N-a obţinut nimic. I s-a dat de înţeles că trebuie să-şi dea demisia, după ce se pot începe tratativele. Însă Antonescu refuză să cedeze puterea...

Războiul continua, Antonescu nu voia să cedeze puterea, iar pierderile, sacrificiile populaţiei civile creşteau.

Ca modest biograf al Mareşalului Alexandru Averescu, analizând situaţia din 1940-1941 sunt aproape convins, că dacă era în viaţă Mareşalul, Antonescu nu ar fi ajuns în fruntea statului. Averescu, devotat Coroanei Regale şi Constituţiei, şi cu autoritatea pe care o avea, nu ar fi permis abdicarea regelui Carol al II, şi intrarea României în război de partea Germaniei. Ca militar, ca strateg de la Dumnezeu, cu gândirea sa de perspectivă şi cu darul de a analiza meticulos şi corect orice situaţie, cunoştea bine potenţialul ruşilor, cu care a luptat cot la cot la Mărăşti. Tot el a fost cel trimis de Regele Carol I de trei ori la Petersburg cu misiuni speciale (descrise parţial şi în biografia romanţată a Mareşalului, editată la Editura „Semne” Bucureşti, în 2008). Sigur istoria nu se judecă cu „dacă…”

Averescu ar fi pledat probabil pentru neutralitatea României, căci situaţia internaţională, precum şi informaţia operativă acumulată de S.S.I, sugerau clar că Germania şi Uniunea Sovietică se vor ciocni în scurt timp pentru sfere de influenţă în Europa, iar prioritatea forţelor germane era evidentă. Era clar că trupele sovietice se vor retrage, eliberând Bucovina de Nord şi Basarabia, care reveneau României fără implicarea în război contra aliaţilor săi vechi.

52

Relaţiile cu Germania trebuiau menţinute după opinia noastră strict la nivel comercial, economic. Petrolul românesc era cea mai bună soluţie în convorbirile cu Germania, care avea nevoie acută de

petrol, mai ales după ce Stalin încetase cu aproximativ o lună până la declanşarea războiului să

furnizeze petrol Germaniei, pe care se pregătea s-o atace la 6 iulie. Hitler, prin agentura sa bine pusă a aflat de intenţiile „prietenului” său Stalin de a ataca Germania. Dar era clar că o va face şi fără informaţiile serviciilor speciale, agenturii, căci Stalin concentrase la hotarele de vest ale Uniunii Sovietice 16 milioane de militari, dintre care numai 5 milioane aveau arme vechi, din depozitele ţariste din Primul Război Mondial.

Evident istoria nu se judecă prin „poate” şi „dacă”. Cel mult se pot gândi scenarii…

* * *

Maiorul Bivol era cuprins de tristeţe. Cu fiece milă marină, care îl apropia de Sevastopol, se îndepărta de baştină, de părinţi şi de copii. De soţie nu-şi mai amintea, parcă nici nu ar fi fost.

Comandantul Diviziei 25 se evacuă ultimul. Submarinul scârţâia ca o căruţă prost unsă. Anea se evacuase cu trei zile înainte, cu comandantul Armatei de Litoral.

La Sevastopol au fost repartizaţi pentru cazare într-o clădire cu două niveluri. Divizia 25, care a avut cele mai mari pierderi la apărarea Odessei, a fost scoasă în rezervă pentru a-şi completa subunităţile. Divizia se afla în afara oraşului, în spatele poziţiei principale de apărare.

Sevastopolul s-a dovedit a fi un simplu orăşel în comparaţie cu Odessa. A rămas dezamăgit: avea nu se ştie de ce impresia, că trebuia să fie un oraş cel puţin la fel de mare ca şi Odessa.

Peninsula Crimeea are o suprafaţă de 25 000 km2, cu un teren în general de şes, dominat în partea de sud de Munţii Crimeei. Cea mai mare înălţime măsoară 1545 m, şi este situată la nord de oraşul Ialta. Două axe de cale ferată, care se intersectează în zona Djankoi. În noiembrie 1941 avea numai o şosea principală care lega oraşul Berislav cu Sevastopolul. Celelalte căi de comunicaţie nu prezentau nici o valoare strategică.

În zona de nord, în peninsula Kerci, care este parte componentă a Crimeei, este spălată de apele Mării Azov. Nordul Crimeei este înconjurat de Golful Sivaş, care prezenta un obstacol natural important prin istmurile Perecop, Salkovo şi Ghenicesk.

În război Crimeea prezenta o importanţă deosebită atât pentru sovietici cât şi pentru germani. Pentru sovietici era baza principală a Flotei Militare Maritime la Marea Neagră, şi o excelentă bază pentru aviaţia sovietică, în vederea executării de atacuri aeriene asupra porturilor şi zonei petroliere româneşti. Pentru germani Crimeea deschidea drumul spre Caucaz, unde se aflau zăcăminte importante de petrol, vitale pentru funcţionarea maşinii de război germane.

La 10 octombrie 1941 comandamentul german a solicitat, iar comandamentul suprem român a ordonat Armatei 3 române să organizeze, sub comanda generalului Gheorghe Avramescu, un grup compus dintr-o brigadă de munte şi una de cavalerie, întărite cu regimente şi divizioane de artilerie.

În pofida condiţiilor dificile de deplasare, Corpul de munte nou-format, a pus în scurt timp stăpânire pe zona: Sokologornoe, Petrovka, Novo-Pavlovka.

La 12 octombrie, Comandantul Armatei 11 germane, generalul Erich von Manshtein a constituit un Detaşament de operaţiune rapidă „colonel Radu Korne”, alcătuit din regimentele 6 şi 10 roşiori, pe care l-a încadrat într-o altă unitate de „operaţiune rapidă”, Brigada motorizată germană „Ziegler”.

Contraofensiva sovietică din iarna 1941-1942 a fost oprită în bună parte datorită vitejiei şi jertfirii de sine a ostaşului român, trupele române activând pe cele mai importante direcţii de atac sovietic.

La 25 ianuarie, comandamentul german hotărî să treacă la lupte de poziţie.

53

Relaţiile dintre ofiţerii superiori români şi comandamentul forţelor germane în Crimeea se înrăutăţea. Locotenent-colonelul Teodor Tăutu, şeful Detaşamentului de legătură al M.St.M pe lângă Armata 11 germană, raporta că în ultimele două luni toate unităţile mari române sunt întrebuinţate fragmentar, fiind repartizate şi subordonate unităţilor germane, în majoritatea cazurilor fiind mai mici decât unităţile române.

Totodată se produceau tot mai des situaţii când un colonel român, comandant al unui regiment, era subordonat unui căpitan sau maior german, comandant de batalion. Majoritatea ofiţerilor români se simţeau umiliţi de această purtare a germanilor…

Asaltul final al Sevastopolului s-a început la 7 iunie, ora 2.30, pe întreg frontul. Corpul de munte român a atacat cu Grupul „colonel Băjenaru” din Divizia 1 munte dealul Nordnase şi Zuckerhurt şi cu Divizia 18 infanterie în sectorul Mekenze. Nu s-au înregistrat pătrunderi prea mari, dar aceste acţiuni au obligat inamicul să menţină forţe mari în zonă.

Divizia 1 munte a cucerit câteva cazemate. Divizia 18 infanterie a întreprins un atac local, unde inamicul a opus o rezistenţă puternică, divizia având pierderi 465 militari. Generalul Ion Dumitrache a cerut comandamentului Diviziei 72 infanterie germană să atace spre zona denumită Ruine, pentru a da posibilitate Diviziei 1 munte să introducă un batalion prin sectorul trupelor germane pentru a ataca inamicul şi pe la est. Însă n-a primit nici un răspuns.

Cu cât trupele în atac se apropiau de Sevastopol, ritmul de înaintare scădea. Era şi firesc. Creştea împotrivirea ruşilor.

Divizia 4 munte a înlocuit în noaptea de 13 spre 14 iunie Divizia 24 infanterie germană, diviziile române acoperind astfel un spaţiu de 21 km din cei 36 cât ţinea întregul front de apariţii de aici.

Batalionul divizionar de cercetaşi al maiorului Bivol a fost dislocat în linia a doua de apărare. Datorită acoperirii depline a frontului cu trupe inamice şi a faptului că partizanii transmiteau informaţie proaspătă în fiecare două ore nu mai era nevoie de incursiuni de recunoaştere. Nu era cazul să se rişte inutil.

La 7 iunie inamicul a atacat înverşunat poziţia înaintată de apărare străpungând-o în mai multe locuri fără însă să ajungă la linia a doua de apărare nu ajunsese.

Până la începerea ofensivei inamicului, se ducea de două-trei ori pe săptămână în oraş şi rămânea peste noapte la Anea. Îşi recupera nesomnul dormind ziua pe poziţii, în adăpost, unde nu-l deranja nimeni, cercetaşii ştiind de la ce „muncă grea” venea dimineaţa.

Odată cu declanşarea ofensivei inamicului s-au terminat şi plecările în oraş. Batalionul a fost dislocat urgent pentru apărarea înălţimilor Sapun-Gora, de unde trupele sovietice puteau acţiona spre nord şi spre vest.

La 29 iunie, la ora 2.30, după o pregătire de artilerie şi bombardamente intense de aviaţie, inamicul a întreprins un atac decisiv.

Bivol, care lupta din prima zi a războiului, nu mai văzuse un astfel de bombardament. După terminarea lui peste tot se tăvăleau cadavre sfâşiate în bucăţi – mâini, picioare, capete „fără stăpân”. Din tot flancul pe care îl apăra şi batalionul lui, nu putu să adune mai mult de o companie. Restul de efectiv era mort, fie compus din grav răniţi. O parte înnebunise şi îmbla fără rost prin tranşee, plângând sau râzând.

Bivol nu auzea nimic cu o ureche. Când inamicul porni la atac, lăsându-l să se apropie cât mai mult ordonă „Foc”. În scurt timp ceva bubui lângă el şi, căzu nu mai auzi nimic.

* * *

După ocuparea Odessei, Corneliu Botezatu primi gradul de căpitan. Era mândru de această avansare deşi nu se simţea carierist. Îşi iubea meseria, şi şi-o făcea cinstit, indiferent ce grad avea. Sigur, i-ar fi plăcut să se afle alături de Cristi purtând însemne de căpitan. Dar nu mai mult…

Cel mai preţios agent, „Lizhen”, se afla deja la Sevastopol. Transmise ce forţe, ce direcţie şi cine şi ce sector apără. Frontul sovietic număra circa 7 divizii, cu un efectiv de aproximativ 150 000 de oameni. Punctul fortificat Savastopol, după concepţia comandamentului sovietic, nu putea fi cucerit.

54

În decembrie 1941 acelaşi „Lizhen” a transmis că trupele sovietice pregătesc o contraofensivă în peninsula Kerci, cu scopul de a încercui trupele româno-germane care luptau pentru ocuparea peninsulei.

Informaţia a fost imediat transmisă la Centrală, însă iarăşi, ca şi în cazul cu contraofensiva sovieticilor de lângă Odessa, trupele româno-germane au fost luate prin surprindere. Ce se întâmpla cu informaţia cea mai preţioasă? Trebuiau luate urgent măsuri!

Ca şef de Centru avea codul secret al şefului Secţiei II al S.S.I., pe care îl putea folosi numai în cazuri excepţionale. Sosi timpul să-l folosească.

Raportă tot ce se întâmplase cu informaţia transmisă la timp şi care ar fi putut să salveze vieţile a mii de militari români şi germani.

Şeful Secţiei II îi mulţumi, şi i-a promis că va lua toate măsurile pentru investigarea cazului.

La 30 iunie 1942 primi ultima cifrogramă de la agentul „Lizhen”, în care acesta transmitea că în noaptea spre 30 iunie, comandamentul suprem al raionului fortificat Sevastopol şi toţi ofiţerii superiori, de la maior în sus, au părăsit Sevastopolul cu submarinele şi navele Flotei militare marine în noaptea spre 30 iunie. Mai transmitea că va fi înlocuit de agentul „Lososi” („Somonul”), care va transmite în limba rusă.

Tocmai spre seară ofiţerii şi soldaţii ruşi şi-au dat seama că au fost lăsaţi în voia sorţii, trădaţi de comandanţii superiori. Nu şi-au părăsit însă poziţiile: de fapt nici nu aveau unde se duce. Toate căile de retragere erau închise. Urmau să moară, apărându-şi Patria, sau… să se predea.

* * *

În iarna 1941-1942 comandamentul german a întocmit planul pentru atacul final al Sevastopolului, sub denumirea de „Operaţia Storfang”. În acest scop încă din 17 mai 1942 a început să deplaseze spre vest o parte din marile unităţi care acţionau pentru cucerirea Peninsulei Kerci.

La cucerirea punctului fortificat Sevastopol a fost antrenată şi o grupare importantă de forţe române: Corpul de munte, Divizia 4 munte română, care acţiona ca o unitate independentă, Divizioanele de artilerie grea 52, 54, 57, Regimentul 7 de artilerie grea română, Detaşamentul de operaţiune rapidă „Colonel Radu Korne”, o brigadă de cavalerie.

Brigada 1 munte ataca pentru a ocupa dealul Nordnase, întărit cu cazemate, pe care nu le putea distruge nici bombele de calibru mare, aruncate de aviaţia germană.

Batalionul căpitanului Mureşanu înainta în prima linie, sub focul continuu al cazematelor sovietice. A ajuns într-o vale, de unde nu se putea mişca nici înainte, nici înapoi. Nici măcar nu-şi puteau ridica capul, ruşii plasaseră mai mulţi lunetişti care nu întârziau să tragă. La un moment dat ruşii au contraatacat cu un batalion de infanterie marină. Mureşanu, care îşi schimba des poziţiile, ca să nu fie reperat de lunetişti, observă atacul inamicului, care înainta rapid şi fără împuşcături, abia când acesta ajunse la vreo câteva zeci de metri de batalionul lui. Era târziu să ordone „foc”. Comandă atac la baionetă.

Ruşii n-au rezistat şi au început să se retragă. Mureşanu întrevăzu un bun prilej de a pătrunde în tranşeele inamicului, evitând pierderi mari. În scurt timp poziţia sovietică putea fi cucerită.

A înţeles-o şi inamicul şi a deschis focul nimicindu-şi, prin asta în primul rând marinarii dar izbuti să lase fără acoperire şi batalionul român.

Mureşanu, îşi dădu repede seama ce se întâmplă şi ordonă retragerea pe poziţiile iniţiale.

Printre răniţii care s-au retras pe poziţia iniţială se aflaşi caporalul Balica Marin. Îi sângera un ochi.

A doua zi Mureşanu fu rănit de un lunetist, pe când îşi ridica batalionul la un nou atac. Glontele i-a străpuns pieptul, lângă braţul drept, ieşind prin spate.

55

* * *

Maiorul Bivol se trezi culcat într-o sală mare direct pe podele. Sanitarii alergau încolo şi încoace, tot ducând şi aducând răniţi.

De unde sunt răniţii? îl întrebă pe un medic, care trecea pe alături. Contează? Şi totuşi? insistă Bivol. Exact, probabil din oraş. Cert însă că în scurt timp vor sosi nemţii.. Ne vor împuşca pe toţi. Dacă merităm, încercă să glumească bărbatul în halat după care se îndepărtă fără să mai spună

ceva.A doua zi în spital într-adevăr au intrat nemţii. Personalul şi răniţii îi priveau cu teamă. Doctorii

militari germani, în mănuşi albe şi cu respiratoare pe faţă, căci în spital plutea un miros insuportabil de corpuri nespălate, de cadavre, sânge şi medicamente. Cu ajutorul unui traducător, au început să verifice fiecare rănit. Grav răniţii au fost lăsaţi pe loc, ceilalţi, care se puteau mişca, au fost urcaţi în camioane sanitare şi duşi în alt spital.

Bivol, ca grav rănit, a fost lăsat pe loc, împreună cu o parte din personal, care urma să îngrijească de răniţi. Frica instinctuală subită îi trecu. Rămase pe loc şi medicul-şef.

După amiază au început să fie aduşi militari români răniţi. De fapt spitalul fusese transmis armatei române. Acum Bivol putea afla tot ce se petrecuse în lipsa sa pe front: noii veniţi, personalul medical românesc vorbeau deschis ştiind că răniţii sunt ruşi şi că, fireşte, nu înţeleg nici o boabă româneşte.

Au fost aduse de undeva paturi soldăţeşti şi toţi răniţii au fost trecuţi pe paturi. Înseamnă că erau aceste paturi, dar conducerea ruşilor nu le folosea. De ce?

Erau trataţi ca şi ceilalţi răniţi. Nici o deosebire.

Au fost aerisite încăperile, făcută dezinfecţie totală. Morţii au fost îngropaţi omeneşte, creştineşte.

Încetul cu încetul lui Bivol i s-a spulberat ura faţă de nemţi şi români, băgată în cap de propaganda comunistă. Văzu că în comparaţie cu ruşii, aceste naţiuni sunt naţiuni civilizate. Îndeosebi nemţii.

De răniţii ruşi se ocupa personalul rus, iar de români, personalul român. În primul rând din cauza necunoaşterii limbii.

Bivol îşi revenea încet, dar sigur. De câteva ori se gândi unde e Anea.

Peste o săptămână, în timp ce dormea, simţi o atingere pe obraz. Deschise ochii şi… nu-i veni să creadă era chiar Anea îmbrăcată însă civil.

În sfârşit te-am găsit, zâmbi ea, cum te simţi?Bivol nu ştiu ce să spună. Era în continuare uluit.

Vorbi ea: Am auzit că ai fost rănit, însă nu ştiam în ce spital eşti. Deplasarea în oraş era strict interzisă. L-am rugat pe comandant să mă ajute. A refuzat. Aştepta o cifrogramă secretă, şi trebuia s-o descifrez eu. Până la urmă am plecat. Între timp în oraş au intrat nemţii… Mă bucur că te-am găsit. Voi rămâne cu tine. Îl sărută. Acum că ştiu unde eşti trebuie să merg să fac rost de mâncare.

De unde? N-ai grijă. Găsim noi… Părea fericită.

Reveni peste câteva ore.

Vreau să te hrănesc bine. Să te vindeci cât mai repede, şi începu să scoată ce aduse: pâine, conserve, peşte, ouă, ciocolată. Surprinsă de privirea lui, spune:

Stai liniştit, n-am jefuit pe nimeni. Tot ce vezi aici e din depozitul sovietic secret din care se aprovizionau familiile demnitarilor de

partid şi conducerea de vârf a armatei. Bine, drăguţ-o, încercă el să glumească, dar se vorbea că din cauza blocadei în oraş nu mai există

produse alimentare, şi că tot ce există primesc doar soldaţii.

56

După cum vezi, erau destule. S-a încercat să fie aruncat în aer, mai bine zis să fie îngropat în pământ: depozitul se află adânc sub pământ, în fostele depozite de vinuri preţioase, care aparţineau cândva familiei imperiale.

Cine sau ce n-a permis distrugerea? avea deja curiozitatea unui comandant de cercetaşi, care voia să ştie şi să înţeleagă totul.

O grupă specială a Abwehrului. Ei, lasă-mă. De unde o ştii? Păi, mai ştim şi noi câte ceva, spuse ea calm.

Deschise o sticlă de coniac franţuzesc, care avea o formă neobişnuită, de care Bivol, sigur, nu mai văzuse.

Bău aproape un păhar de coniac. Era într-adevăr bun.

Bea mai încet flăcău, spuse ea, nimeni nu ne alungă. Coniacul totuşi nu e votcă.Şi… bău şi ea pe nerăsuflate un păhar.Noaptea de vară sudică le păru prea scurtă… Ca la comandă, la şapte ea se trezi. Se spălă, se îmbrăcă.

Unde pleci? întrebă el uşor mirat. La serviciu, răspunse ea simplu. Unde, unde?... La opt intru în schimb.

Femeia lui iubită lucra pentru duşmanii poporului sovietic?

Iar eşti PPJ? Acum la nemţi? Nu fi imbecil. Şi nu mă jigni…

Plecă fără alte explicaţii.

Spre seară fu internat alături un căpitan. În scurt timp apăru şi medicul-şef român.

Sandule, spuse ea între altele, domnul, şi arată spre Bivol, e moldovean din Transnistria. Ştie bine limba română.

Bivol, care crezu până atunci că nimeni nu ştia cine este, se pierdu. Căpitanul îi întinse mâna şi se prezintă:

Căpitan Alexandru Mureşanu. Maior Andrei Bivol, bâigui el luat prin surprindere şi de purtarea prietenească a căpitanului.

Trecu o săptămână de când plecă Anea. Bivol se mişca destul de bine. Acum putea ieşi şi se plimba prin parcul din jurul spitalului. Era un parc cu arbori seculari, bine îngrijit. Războiul părea acum un vis de coşmar.

Vorbeau cu căpitanul despre viaţă. Şi-au povestit câte ceva din biografiile lor, s-au dovedit a fi practic asemănătoare.

Deşi era practic sănătos, Bivol continua să rămână în spital. Prizonierii ruşi, mai puţin sănătoşi ca el, erau transferaţi demult în lagărul de prizonieri.

În sfârşit, într-una din zile Mureşanu îi spuse:

Îmi pare rău, însă se pare că Dorina nu te mai poate ţine aici. Înţeleg. Mulţumesc pentru protecţie, răspunse Andrei. Principalul e că mă simt sănătos. În lagăr o

să mă simt mai sigur. Mulţumeşte-i doamnei Dorina pentru tot ce a făcut pentru mine. Îi voi transmite. Mult noroc. Poate că ne mai vedem, răspunse Mureşanu. S-au îmbrăţişat.

Lagărul era păzit de nemţi. Ca şi în spitalul se dovedi a fi cel mai mare în grad, dintre ofiţerii combatanţi. Mai existau doi maiori, armeni, dar care făceau parte dintr-o unitate de aprovizionare.

Peste o săptămână în lagăr sosi un grup de ofiţeri, care recrutau voluntari pentru serviciu în poliţia locală şi în alte structuri administrative.

Spre surpriza lui, aproape jumătate din contingentul aflat în lagăr şi-a dat consimţământul. La întrebarea lui de ce îşi trădează Patria, cam toţi i-au răspuns cam aceiaşi lucru: noi nu trădăm Patria, cum am fost trădaţi noi. Patria comunistă nu e Patria noastră. Au rămas doar cercetaşii lui, dar care, dacă se ducea comandantul, se duceau cu siguranţă şi ei. Însă el rămase.

57

La amiază cei recrutaţi au fost scoşi din lagăr. Bivol fu chemat la administraţia lagărului. Credea că va fi împuşcat pentru propagandă antigermană.

Unul din jandarmii de însoţire intră şi raportă că prizonierul Bivol a fost adus. Nu auzi răspunsul, şi împins de jandarmi, intră în cabinet, care era destul de mare, cu o masă masivă la mijloc. În capul mesei, aplecată, scriind ceva, se afla o femeie cu epoleţi de căpitan, însă uniforma ei se deosebea cu ceva de cea a armatei. Când ridică capul...

La masă stătea Anea, da, femeia lui iubită. Pauza ţinu mult, ea nu spunea nimic, şi el încet, încet îşi reveni...

* * *

Alexandru Mureşanu a fost adus la spitalul militar sângerând. Primul ajutor medical primit la batalion nu a fost suficient. Ca ofiţer trebuia să treacă fără rând. Însă văzând în ce stare sunt soldaţii răniţi, care fără o mână, care fără ochi, care fără picioare, nu îndrăzni să treacă şi s-a aşezat în rând. Îşi aştepta rândul şi caporalul Marin Balica, care avea un ochi sângerând. I s-a propus şi lui să treacă fără rând. Refuză şi el categoric.

A fost internat într-o cameră cu un maior sovietic, moldovean din Transnistria. Dorina l-a condus personal şi au stat puţin de vorbă.

A doua zi intră din nou. Îi luă mâna şi o ţinu într-a ei. Faptul îl bucură mult.

Cum îţi merg treburile la Bucureşti? Moşiile? Nu mai ştiu. De asta se ocupa soţul. De ce se ocupa? M-a părăsit. De la începutul războiului n-am mai fost la Bucureşti. Luptele crâncene de la Odessa,

zecile de mii de răniţi. Îmi înţeleg soţul şi nu-l condamn. Un bărbat normal are nevoie de soţie lângă el nu? Şi poate mai puţin de doctor militar. Avea deja un zâmbet amar. Se ridică.

Trebuie să plec. Treburile mă aşteaptă. Mai vin însă…Deja se însenină puţin.

Te rog, îndrăzni el. Avea vocea tremurândă.

Stătea culcată în braţele acestui tânăr, relaxată complet, fără să se gândească la eventuale urmări. „La război ca la război”. Se poate întâmpla orice.

Se îndrăgostise la această vârstă de un tânăr. O dragoste practic fără viitor. Era însă alegerea ei.

Îl privea. Acum dormea ca un copil, mişcând din când în când din buze, parcă sărutându-se. Se îmbracă încet să nu-l trezească. Pleacă…

* * *

Ia loc, spuse Anea. Mă bucur că eşti sănătos şi că te simţi bine. Anea, cei cu uniforma asta? Ce cauţi aici? întreabă el mirat. Sunt PPJ la nemţi. Nu tu ai spus-o? Scuză-mă, am spus o prostie atunci. Regret mult. Te-am aşteptat în fiecare zi. Pe mine, pe o PPJ? Vreau să-ţi spun că nici atunci, la Prut, n-am fost soţie de campanie. Ţi-am

spus-o doar ţie, căci din zecile de mii de bărbaţi din armată, numai tu mi-ai plăcut. Sigur, nu erai cel mai frumos, nu aveai grad mare. Păreai în schimb un om de treabă şi de bun simţ. Mai puţin o brută, adăugă ea.

Am simţit acelaşi lucru. Şi atunci de ai putut să mă numeşti PPJ? Pe mine…, baroneasa Elza von Sctainbehrg?

58

Bivol se holbă la ea. Curând îşi reveni. Înţelese că nu glumea şi că acesta fusese adevărul. Era agentă germană infiltrată.

Şi cu locotenentul Anea Stepuleac cum rămâne? Capul încă nu-i lucra cum trebuie. Gauptman la Abwehr. Agent secret de categoria I. Am dreptul să fac ce vreau pe teritoriul ocupat.

Şi multe altele în Fatehrland. Cum ai ajuns la Abwehr? Tatăl meu a fost rezidentul agenturii germane în Rusia, încă înainte de Primul Război Mondial.

Nici serviciul de contraspionaj sovietic, despre care propaganda sovietică vă spunea poveşti, nici cel ţarist, nu l-au depistat. Când auzeam că NKVD a mai prins un spion german, râdeam cu poftă. Iar voi credeaţi. Pe toţi adversarii politici Stalin îi numea spioni germani. De adevăraţii spioni însă nu se ocupa nimeni.

Unde te-ai născut? Aici, în Crimeea. Aici mi-am petrecut copilăria, adolescenţa. Tata e îngropat tot aici. Pe mama n-

o ţin minte. Aveam un an, când ea, o foarte bună sportivă, s-a înecat. S-a dus prea departe în larg şi a fost luată de curent. Tata nu s-a mai căsătorit. Spunea că mama fusese femeia vieţii lui. El m-a crescut, el m-a educat şi el m-a făcut agent secret. Avea numai o dorinţă: să-şi revadă Patria. Dorinţă care nu s-a înfăptuit… Acum plângea.

Bivol iezită apoi se apropie şi o îmbrăţişează ca înainte, când erau împreună. Ea nu se împotrivi. Se lipi de el şi continuă să plângă… Într-un târziu îşi reveni. Îşi şterse lacrimile. Îl privi.

De ce nu te-ai înscris în poliţie? Numai ca să nu-ţi încalci jurământul? Şi de asta. de fapt, ce mai contează? Poate. Oricum, ţin să te sfătui să evadezi.

Şi s-o faci cât mai repede.

De ce? Peste două săptămâni paza lagărului va fi transmisă unor unităţi SS. Aceştia au o puţin altă

atitudine faţă de prizonieri. Mai ales faţă de cei care nu acceptă să facă orice. Cum crezi că pot ieşi de aici? întrebă el. Te pot elibera fără probleme. Şi pe cercetaşii tăi. Însă sunt sigură că veţi fi împuşcaţi de ai voştri,

de „Smerşul” vostru. Sigur mai întâi veţi fi interogaţi ca la carte… N-ai auzit de „Smerş”? Ba da, ba da, repetă el. Mă gândesc şi îţi spun. Nu prea mult. Am înţeles. Plecă.

De fapt Bivol crezuse, când fu dus, că va fi împuşcat. Acum era liber. Va izbuti, vor izbuti să evadeze?

* * *

După încheierea operaţiilor de la Odessa, Doneţ şi Crimeea, marile unităţi româneşti din sudul Rusiei au fost completate cu material de război din depozitele germane, mărite numeric prin aducerea din ţară de noi unităţi şi regruparea celor de pe front.

Linia fortificată de apărare Stalino-Taganrog a fost străpunsă de forţele germane la 8 iulie 1942, debutând astfel ofensiva de vară.

Conform planului de ofensivă german, unităţile mari române, au fost nevoite să execute în cursul lunilor iulie şi august marşuri lungi de sute de km, pentru a parcurge spaţiul gol, lăsat de armatele sovietice în retragere.

Corpul 6 român a executat un astfel de marş de la Harkov, de-a lungul Doneţului trecând Donul mijlociu pe la Ţimleanskaia şi la 27 iulie a ocupat poziţii la marginea Stepei Calmâce, împreună cu alte unităţi ale Armatei 4 română, venite din zona de sud-est a Mării Azov.

Armata 3 română, completată şi ea cu noi unităţi, a început deplasarea din regiunea Stalino-Taganrog pentru a ocupa poziţii pe cursul Donului, până unde acesta face o mare cotitură spre sud – Cotul Donului.

Grupurile Kuban şi Caucaz, formate din divizii aparţinând Armatei 3 române şi unităţi din Armata 4 română, au fost îndreptate în sud şi sud-est pentru susţinerea forţelor germane la ocuparea Caucazului.

59

Prin împrejurările climaterice (soare arzător, căldură copleşitoare, furtuni de nisip şi praf), prin lungimea lor, prin monotonia şi ariditatea terenului, marşurile au fost cumplit de obositoare. Drumurile primitive treceau prin întinderi nisipoase de zeci de km. Se mergea ziua, şi deseori noaptea. Piciorul se îngroapă în praful gros şi negru. Atmosfera era încărcată de pulberea ce pătrundea nemilos în ochi, în gură, în plămâni. Pielea şi veşmintele erau acoperite de un strat gros şi lipicios de astfel de pulbere amestecat cu şiroaie de transpiraţie.

Camioanele şi căruţele se înfundau şi ele până la osii în nisip. Caii se opintesc zădarnic, căruţaşii blestemă şi înjură, motoarele se încălzesc şi nu mai funcţionează. E nevoie de intervenţia oamenilor. Se descarcă manual vehiculele pentru a le despotmoli. Corpuri de oameni, murdare de pulbere, şi leoarcă de sudoare.

Dar… ostaşii merg înainte, zi după zi, săptămână după săptămână prin dunele acestui infern rusesc. Rarele sate întâlnite la 15-25 km unul de altul erau sărăcăcioase – de fapt ca orice sat sovietic.

Greutăţile supraomeneşti suportate de ostaşii români în aceste condiţii au scos din nou în evidenţă legendarele calităţi de rezistenţă ale soldatului român, studiate şi descrise de Mareşalul Alexandru Averescu după bătălia de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, inclusiv în „Notiţe zilnice din război”. În Europa considera mareşalul, doar soldatul rus mai avea aceste calităţi.

Căpitanul Alexandru Mureşanu se trezi într-o dispoziţie excelentă. Dorina lipsea. Nu simţi când plecase. Întreaga zi a fost într-o dispoziţie excelentă, amintindu-şi de ziua trecută. Aştepta seara, cu speranţa că ea se va elibera şi că va trece din nou pe la el. Dar ea nu veni nici seara, nici în zilele următoare.

Corpul de munte comandat de generalul Avramescu, în componenţa căruia se afla şi batalionul căpitanului Mureşanu, lupta în ţinutul Kubani şi înainta pe partea de nord al fluviului cu acelaşi nume, în direcţia sud-est, întâmpinând rezistenţă sporadică.

Cu multe peripeţii pe drum, căpitanul Mureşanu ajunse în sfârşit la batalion care acum purta lupte grele cu inamicul încercuit lângă oraşul Armavir şi care contraataca încontinuu, cu scopul de a sparge încercuirea.

Întâlnit cu bucurie de soldaţii săi, care mai rămase vii, căci batalionul fusese completat de două ori după luptele grele din Crimeea, se simţi în scurt timp ca acasă şi practic uită de Dorina. Află că basarabeanul Balica Marin a fost demobilizat şi trimis la vatră, căci ochiul nu i-a putut fi salvat.

Inamicul mai contraatacă o dată fără succes şi a doua zi se predă. Prizonierii au fost transmişi nemţilor, căci unităţile de luptă române nu aveau posibilitate să întreţină prizonieri.

Corpul de munte, lăsând focare de rezistenţă în spatele său, ca acel de la Armavir, înainta spre scopul final, capitala cecenă Groznîi, unde se afla centrul industriei petroliere din Caucaz.

După lichidarea grupării inamice de lângă Armavir, brigada în componenţa căreia se afla batalionul lui Mureşanu, porni în marş forţat spre capitala republicii autonome Kabardino-Balcaria, oraşul Nalcic, unde lupta Divizia 2 munte aflată sub comanda generalului Dumitrache.

Puşcaşii de munte, unităţi special pregătite pentru a lupta în munţi, purtau lupte grele cu apărarea bine întărită a ruşilor, dar încet îşi strângeau cercul, tăindu-le drumul de retragere spre sud, în munţi.

Pentru păstrarea unicii grupări în zonă, comandamentul sovietic, ordonă retragerea, părăsind oraşul Nalcic, ocupat imediat de Divizia 2 munte.

Brigada şi batalionul lui Mureşanu au început urmărirea inamicului, care se retrăgea spre sud, contraatacând unităţile brigăzii care se deplasau izolat, ori atacând avangarda brigăzii până la sosirea forţelor principale, după care se retrăgeau rapid în munţi. Era limpede că aveau o agentură bună în calea deplasării trupelor române, dar faptul nu le ajută prea mult.

La 28 octombrie au ajuns la poalele masivului Kazbek, întărit puternic de inamic. În munţi era frig, iar noaptea se lăsa chiar ger.

La începutul lui noiembrie au atins aliniamentul şi forţele principale ale Diviziei 2 munte, care se pregătea să atace frontal.

60

„Câte mii de militari îşi vor găsi aici moartea, se gândi Mureşanu, privind prin binoclu poziţiile ocupate de inamic, aceşti munţi nu se cuceresc frontal, fără aviaţie, fără artilerie grea. Oare generalul Dumitrache nu înţelege? Nu poate refuza solicitarea comandamentului german sau se teme de Antonescu. Vor rămâne şi pe aici destule morminte de ostaşi români, la care, în cel mai bun caz vor urla lupii. Căci sovieticii, ca barbarii, nimicesc mormintele ostăşeşti. Ce naiba căutăm totuşi noi aici tocmai la 1500km de Patrie? Interesele cui le apără aici soldatul român?”

Aceste gânduri grele nu-l părăseau nici acum, când studia minuţios fiecare palmă de teren din faţa batalionului, căile de înaintare, de adăpost şi de retragere. Trebuia să salveze cât mai multe vieţi.

Au atacat. Seara s-au întors pe poziţii. Practic fără pierderi. Divizia începu pregătirile pentru iernat. Se construiau adăposturi pentru soldaţi şi ofiţeri, se făceau rezerve de lemne pentru încălzirea lor, de alimente, muniţii. Se mina terenul din faţă pentru preîntâmpinarea unui contraatac din partea inamicului, care era preocupat însă şi el de aceleaşi probleme de iernat.

La Dorina se gândea doar din când în când şi în timpul liber. Îşi amintea de ziua pe care o considera cea mai frumoasă din viaţa sa. Şi niciodată nu se gândea la diferenţa lor de vârstă. Nu-l interesa...

* * *

Corneliu Botezatu era fericit. La serviciu era regulă, acasă era aşteptat de frumoasa şi gingaşa Domniţă. După cucerirea Crimeei şi înaintarea armatelor române spre Caucaz şi Volga, legătura cu principalii agenţi s-a întrerupt din cauza distanţei mari. Nu întreprinse însă nimic. Simţea nevoia ca să le refacă, nu voia să stea doar lângă Domniţa. Faptul nu dură prea mult.

Primi ordin din Bucureşti să se deplaseze cât mai aproape de front. I se făcu ruşine pentru slăbiciunea de moment.

Bucureştiul îl lăsă să găsească singur oraşul cel mai potrivit pentru desfăşurarea urgentă a activităţii.

Constată că cel mai potrivit ar fi fost oraşul Taganrog. Aşezat pe tărâmul Mării Azov, putea servi în caz de urgenţă ca loc potrivit pentru evacuarea Centrului şi pe cale maritimă. Că un astfel de caz extraordinar îl putea aştepta cât se poate de repede, simţea. Armata Română mersese prea departe de scopul ei iniţial: eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord.

Lăsând câţiva colaboratori pentru legătură, cu ceilalţi, încărcaţi în opt camioane şi cu un pluton de pază au pornit spre Taganrog, unde au ajuns peste o săptămână. Drumurile primitive, nepavate, de ţară se parcurgeau cu greu iar dacă ploua mai tare erau nevoiţi să aştepte pe loc până se zvântau cât de cât.

A doua zi după sosire la destinaţie, Centrul de Informaţii nr. 3, care îşi pierduse sintagma „Odessa”, funcţiona. Botezatu făcu legătura cu Bucureştiul prin colaboratorii săi lăsaţi la Cetatea Albă, căci nici chiar emiţătoarele germane „Telefunchen” nu acopereau din Taganrog zona Bucureşti.

Prima cifrogramă a primit-o de la agentul „Lososi”, care informa că trupele sovietice se pregătesc să atace flancurile Armatei 6 germană care înainta spre Stalingrad. Flancul stâng era apărat de unităţi ale Armatei 3 române, iar cel drept de unităţi ale Armatei 4 române. Trupele sovietice urmau să străpungă apărarea unităţilor româneşti şi să închidă încercuirea la staţia Kotelnikovo, un nod important de cale ferată.

Transmise urgent informaţia la Bucureşti.

După cucerirea Sevastopolului, când agentul „Lizhen” şi-a încheiat misiunea, fiind înlocuit de agentul sub indicativul „Lososi”, la Bucureşti, în timpul unei deplasări, a făcut cunoştinţă cu dosarul noului său agent, care se numea Reabcenko Mihail Rodionovici, mare funcţionar în partidul comunist sovietic, cu grad de general. Fusese racolat în anul 1920 în Crimeea de rezidentul german în Rusia baronul Friedrih von Şteinbehrg.

Când şi cum au fost transmişi serviciilor secrete române agenţii „Lizhen” şi „Lososi” nu s-a păstrat nici un document.

Mihail Reabcenko absolvise Institutul Politehnic din Petersburg, era un activist bolşevic plin de zel. După lovitura de stat bolşevică din octombrie 1917 conducea o secţie a VCK.

61

Războiul civil din Rusia era în apogeul său. Lipseau însă informaţii proaspete din tabăra albgardistă. În doi cu Dzerjinskii au elaborat un plan de implantare a lui Reabcenko în rândurile mişcării albgardiste.

Biografia inventată bună, spiritul comunicativ, pregătirea de la Politehnică, inteligenţa, l-au promovat repede pe scările ierarhice ale acestei mişcări.

Însă serviciul de contraspionaj albgardist, format în temei din colaboratorii fostelor servicii secrete ţariste, cu profesionişti de mare clasă i-au depistat foarte curând adevărata identitate. N-a fost arestat ci lăsat pe post de „cutie poştală” prin care se transmiteau diverse informaţii false.

La un moment Reabcenko înţelese ce rol are. Încercă să fugă, însă a fost prins de serviciul de contraspionaj al generalului Vranghel. A fost închis într-o celulă de un metru lăţime şi trei metri lungime: celula condamnaţilor la moarte. Aştepta să fie împuşcat, când într-o zi intră un bărbat solid şi îl întrebă direct:

Vrei să trăieşti?

Răspunse imediat: Cred că da, ochii îi străluceau, iar mâinile îi tremurau. Semnează aceste hârtii. Şi de azi eşti agent german. Trebuie să te întorci la bolşevici. Acolo ne vei

fi de folos.

Semnă fără să citească. Principalul era să se vadă liber. Apoi să vadă ce şi cum... Vei fi transferat în altă celulă. Acolo, în locul unde stau eu, sub picioare, vei găsi un capac bine

mascat. Prin el vei evada. Oamenii mei te vor aştepta la ieşirea din tunel. Şi lasă orice gând prostesc de a scăpa de noi. Fershtein?

Reabcenko a înţeles că nu scapă din mâinile lor. Setea de viaţă birui şi el acceptă definitiv.

… Ca un om de încredere al VCK, apoi al OGPU, apoi al NKVD-ului, a făcut o carieră excelentă. Ultima funcţie sovietică cunoscută a fost cea de director al uzinei secrete din Sevastopol, care în timpul asediului a produs cartuşe, obuze de toate calibrele, bombe marine şi de aviaţie.

În încăperile subterane,în care funcţiona uzina, lucrau deţinuţi politici, condamnaţi de regimul comunist la moarte. De fapt „sediul” era…fostele beciuri de vin de colecţie ale ţarului Nikolai al II-lea.

Când conducerea de vârf a Uniunii Sovietice a decis evacuarea din Sevastopol a funcţionarilor de partid şi a ofiţerilor superiori, lăsând armata în voia soartei, s-a evacuat şi Reabcenko. Rezerva rămasă de 120 vagoane de trotil, împreună cu condamnaţii politici urmau să fie aruncate în aer de un comandou special al MGB-ului.

Această informaţie a transmis-o şefei, baronesei von Şteinbehrg, tatăl căreia îl racolase atunci, în îndepărtatul 1920. Baroneasa, adică „Anea”, comandând un grup special Abwehr, a nimicit comandoul sovietic, eliberându-i pe deţinuţii politici,pe care apoi i-a înlocuit cu prizonieri sovietici. Uzina îşi continuă activitatea producând aceleaşi materiale doar că după standarde germane şi româneşti.

Agentul „Lososi” a continuat să transmită informaţii până în august 1944, când toate materialele şi arhiva S.S.I. a fost capturată de serviciile de profil sovietice. Ce soartă a avut Reabcenko nu e greu de imaginat...

* * *

Luptele de la cotul Donului, purtate de Armata 3 română, de la Stalingrad, cele purtate de Armata 6 germană, din Stepele Calmâce şi Salscului, purtate de Armata 4 română sunt unite sub denumirea „bătălia de la Stalingrad”.

62

Ion Lupu a fost recrutat în primăvara lui 1942, în al doilea val de recrutare. Ca sergent în rezervă, în lipsa acută de ofiţeri inferiori, care primii se ridicau la atac şi primii cădeau pe câmpul de luptă, fu numit comandant de pluton, format în majoritate din rezervişti ca şi el, după sosirea în unităţile Armatei 4 română, ce era dislocată în regiunea Odessei. Îi plăcea milităria, însă în timp de pace a fost trimis în rezervă.

Se ocupa intens de instruirea soldaţilor săi. Nu se lenevea ca alţi ofiţeri. Nu participa la adunările ofiţereşti. Numai la ordinul comandantului de companie. Nu era societatea lui, nimeni nu ia reproşat ceva, însă se simţea stingherit. Se simţea bine numai cu soldaţii săi.

Avea 32 de ani. Era căsătorit de patru ani, dar copii nu avea. Se ruga des la Dumnezeu să-i trimită un copilaş. Dar...nimic. Cine era de vină nu ştia. Soţia era fiica unui negustor de mâna a treia. Aveau două magazine nu prea mari. Iar el era proletar... adică nu avea nimic decât propriile braţe de muncă. Era în schimb frumos, înalt, bine făcut. Lucra fierar. Avea un venit bun. Îşi putea întreţine fără probleme familia şi îşi ajuta şi părinţii.

După străpungerea liniei fortificate Stalino-Taganrog, la 8 iulie 1942, Armata 4 română a fost pusă în mişcare pentru a ocupa poziţii noi cu vectorul principal spre est, spaţiu evacuat de armatele sovietice.

Armata 4 română, sub comanda generalului C. Constantinescu-Klaps, porni în marş forţat…ceea ce ulterior va fi numit în fel şi chip, inclusiv Glorie şi umilinţă...

… Ion Lupu examina pe hartă traseul marşului pe care urma să-l întreprindă Armata 4 română prin Stepele pustii ale Salscului şi Calmâce pentru a ajunge la aliniamentul stabilit de Comandamentul german, unde va ţine un front de aproximativ 200 km – de la întorsătura râului Volga, la 20 km mai la sud de Stalingrad şi până la localitatea Troiţkoe, lângă capitala Republicii Calmâcă – orăşelul Elista. Cale lungă şi anevoioasă aştepta armata.

Corpul 6 armată român, comandant general Corneliu Drăgalina, alcătuit din Diviziile 1, 2, şi 20 infanterie porni în marş de la Rostov spre cotitura râului Volga, lângă localitatea Dubovîi Ovrag, unde se oprise şi se pregăteau de apărare forţele sovietice.

Divizia 20, din care făcea parte regimentul şi plutonul lui Ion Lupu se deplasa în avangarda armatei, iar regimentul lui în avangarda diviziei. Înainte se deplasau grupurile de cercetaşi. Trupele armatei se întindeau ca un şarpe pe o distanţă de câţiva kilometri. Se menţinea o căldură copleşitoare. Norul de praf gros ridicat de zecile de mii de picioare forma un adevărat perete, pătrunzând în gură, ochi, nări, îmbibând hainele.

Soldaţii plutonului său au mers o zi în ritm alert. Însă când s-a lăsat amurgul şi s-au oprit la popas, au căzut toţi ca seceraţi la pământ. Uniforma, pe care şi-o scosese, era udă leoarcă, îmbibată cu sudoare şi praf. S-au oprit lângă un cătun, şi plutonul adăposti sub un copac mare, rotat. Nu s-au trezit nici la cină.

Pe tot parcursul de vreo 30 km până aici, n-au întâlnit nici zare de localitate, nici fântâni, nici măcar pârăiaşe cât de mici, să-şi potolească pe deplin setea. Porţia de apă pe care o primise era mică. Sub soarele arzător, căci era mai mult de 30 grade C, lipsa de apă se suporta cel mai greu. Nimeni din comandanţi n-a preîntâmpinat că vor lipsi sursele de apă. De fapt nici ei nu ştiau.

Totuşi Lupu trezi trei soldaţi mai tinerei şi încărcându-i cu bidoanele soldăţeşti de campanie, s-a dus în căutarea unei fântâni. Peste tot se auzea sforăit de bărbaţi obosiţi. Nu i-a oprit nimeni, n-au dat nici peste o santinelă. Lucru care l-a îngrijorat. Era o crimă să nu pui santinele, ştiind că soldaţii sunt supraobosiţi. O sută de cercetaşi inamici pot tăia gâtul la o armată întreagă. Ce e asta: neprofesionalism, trădare sau nepăsare?

Trimise soldaţii cu bidoanele pline spre pluton. Hotărî să-l găsească pe comandantul diviziei, ca acesta să ordone să se pună santinele.

Ofiţerii superiori dormeau în corturi instalate în mijlocul trupelor. Cortul comandantului era cel mai mare. Lupu credea că măcar aici va întâlni santinelă. Greşi... Nimeni şi nimic.

Intră direct în cort şi îl trezi pe general.

Cine sunteţi şi ce căutaţi aici? întrebă cu o voce aspră generalul. Sergentul Ion Lupu, comandantul plutonului I, Regimentul I. Domnule general! Am cutrierat

toată divizia şi nicăieri nici o santinelă! Ce e asta?

63

Cum nici o santinelă? De fapt... imediat merg să văd.După ce generalul se convinse că e aşa, îi convocă pe toţi ofiţerii în şedinţă. Ion vru să plece

neobservat, dar generalul l-a preîntâmpinat să rămână.

Domnilor ofiţeri! N-am cuvinte să-mi exprim indignarea în legătură cu acest fapt de indolenţă criminală. Comandanţii de regimente primesc câte o mustrare aspră. Dacă se mai întâmplă aşa ceva, vor zbura epoleţi împreună cu capete. Comandantul companiei Statului Major!

În faţă iese un locotenent.

De azi sunteţi sergent. Veţi prelua plutonul I al Regimentului I. Sergent Lupu, generalul arată spre el, de azi dumneata eşti sublocotenent şi comandantul companiei Statului Major. Şi tot de azi ofiţerii dorm împreună cu soldaţii. Întrebări? La ora 4 reluăm mişcarea.

Şeful Statului Major i-a înmânat pe loc epoleţii şi i-a făcut cunoştinţă cu subordonaţii.

… Camioanele, căruţele încărcate cu muniţii şi alte materiale de război se deplasau în centrul coloanei. Bucătăriile de campanie se deplasau în fruntea coloanei, protejate de praful gros şi lutos răscolit de picioarele soldăţeşti.

În sarcina companiei intra protejarea şi apărarea nemijlocită a brutăriilor de campanie, pe lângă celelalte sarcini.

Pe la amiază au ajuns la staniţa (numire căzăcească a unei localităţi cu o populaţie de 15-20 mii) Manîciskaia, unde au fost întâmpinaţi cu pâine şi sare, ca eliberatori de „jugul bolşevic”, cum spusese cineva din cazaci. De fapt cazacii, adevăraţii cazaci, nu s-au împăcat niciodată cu puterea sovietică. Mai mult Corpul cazacilor de pe Don lupta în rândurile armatei germane contra bolşevicilor. Lupta cu dârzenia caracteristică acestei seminţii de oameni liberi. Ruşii, oricât au încercat să-i convingă pe cazaci că ei sunt ruşi, n-au izbutit. Se considerau o entitate aparte. Numeau Rusia „nemâtaia Rossia”, adică „ Rusia nespălată”. Popasul de două ore la umbra copacilor, în timpul căruia frumoasele şi temperamentoasele cazace i-au servit cu lapte, brânză, lapte covăsit şi… priviri flămânde de femei fără bărbaţi, a împrospătat puterile trupeţilor.

Amurgul i-a prins pe malul unui pârâu, afluent al râului Sal, de la care şi provine denumirea stepei, Stepa Salscului. Solul devenea din ce în ce mai negru. Şi-au spăla hainele, s-au scăldat. A treia zi de marş au parcurs-o sub un soare necruţător.

Lupu era impresionat de rezistenţa ostaşului român. Acum soldaţii ridicau din nou stâlpi de pulbere neagră, ce pătrundea în ochi, în gură, în plămâni. Pielea şi veşmintele îmbibate de sudoare, erau acoperite de stratul gros şi lipicios de pulbere.

Bucătăriile trase de boi se împotmoleau tot mai des şi mai des în terenul arid, crăpăturile căruia erau mascate de stratul subţire de la suprafaţă.

Lupu şi compania sa se ocupa mai tot timpul de bucătării şi de brutării, care lucrau non-stop şi erau deservite cu recădere de femei. Iar seara răspundea de santinele. Căruţele cu bucătării şi brutării şi cu componentele auxiliare erau acoperite cu prelată. Ziua Lupu dormea două-trei ore anume în aceste căruţe-atelaje.

Ajungând la râul Sal, un afluent al Donului, care curgea de la est spre Don, trupele au pornit pe malul lui sudic spre est. Din nou drumuri primitive, de ţară. De fapt mergeau direct prin stepă. Bucuria era numai râul de care dădeau şi în care se scăldau seara după un marş extrem de obositor. Însă Lupu nu auzi pe nimeni să se plângă.

La un hutor (localitate, la cazaci, cu o populaţie de 3-5 mii de persoane) fără nume, coloana armatei se împărţi în trei direcţii: spre nord-est – Corpul 6, spre est – Corpul 7, iar spre sud-est –Diviziile 5 şi 8 cavalerie. Statul major al armatei se afla dislocat în staţia Kotelnikovo, la o distanţă aproape egală faţă de toate unităţile.

Unităţile Armatei 4 română au fost dislocate cu frontul spre est, în marginea Stepei Calmâce, neavând în faţă nici un metru de sârmă ghimpată, nici tranşee antitanc, nici posibilitatea de a mina sectoarele din faţa frontului, căci lipseau atât minele, cât şi obstacolele naturale. Doar stepă cât se vedea cu ochiul!

În schimb tot acest relief prezenta un teren ideal pentru forţele blindate ruseşti, care, după cum informau cercetaşii, se concentrau pentru atac, fără să fie stingherite de aviaţia germană.

64

Divizia 20 Infanterie română a ocupat poziţiile rezervate de Comandamentul german pe flancul drept al Armatei 6 germane, pe un front de aproximativ 55 km de pe malul râului Volga până în împrejurimile localităţii Plodovitoe.

Au săpat tranşee de profil complet, adăposturi pentru trupe. Însă nu aveau cu ce le consolida. Nici urmă de scândură, de nuiele, şi nici măcar de stuf. Compania lui Lupu a săpat tranşee şi adăposturi pentru bucătării şi brutării şi pentru personalul de deservire.

Şefa brutăriilor era o doamnă de vreo patruzeci de ani, încă frumoasă, cu o figură bine profilată sub uniforma militară. Se vorbea că făcuse dragoste cu fostul comandant al companiei. Iar acum îi făcea cu ochiul şi lui Ion, care se cam… ruşina. Încă în timpul marşului observase privirea ei uşor stranie.

Odată, în timpul marşului, când el dormea ziua, se trezi cu cineva alături. Nu rezistă ispitei. Nu regretă. Pe de altă parte se miră că deşi era război instinctele funcţionau.

La 19 noiembrie 1942 Armata 57 rusă a atacat Divizia 20 infanterie română, rupând frontul prea întins al diviziei. Cu toată dârzenia şi rezistenţa militarilor români, ruşii, folosind unităţi numeroase de tancuri, au împins Divizia 20 spre Stalingrad, separând-o de grosul armatei.

Comandantul Armatei 4 română a încercat să intervină cu un contraatac pentru a rupe încercuirea, însă nu avea forţe suficiente.

Împreună cu Divizia 20 Infanterie română (general Tătăranu) în încercuirea de la Stalingrad au mai rămas „Detaşamentul colonel Voicu”, care, împreună cu Divizia I Cavalerie (general Brătescu) încercase, cu lupte grele, să străpungă braţul drept al cleştelui sovietic. A fost însă în zadar.

Divizia I şi 2 română au fost atacate de trupele şi tancurile sovietice la 20 noiembrie, cu efectivul Armatei 51 rusă şi a Corpului 6 armată rusă, cu acelaşi scop de a fi încercuite şi nimicite. Comandamentul armatei a izbutit să ferească de sub lovitură aceste unităţi.

Acum Armata 4 română, purtând lupte grele, se retrăgea pe acelaşi drum pe care ajunse în Stepa Calmâcă. Dar deja în condiţii de iarnă, pe viscol, pe un ger de până la -30 de grade. Suferinţele pricinuite de frig şi de alimentarea săracă slăbeau puterea de rezistenţă şi de luptă a militarilor români şi le micşorau numărul, mai ales prin degerare. Aceeaşi situaţie a fost şi cu aprovizionarea cu materiale de război, îmbrăcăminte caldă etc. Trenurile cu aceste încărcături au fost trimise la timp din ţară, însă au stat imobilizate luni întregi pe traseu, nemţii dând prioritate garniturilor germane, care aprovizionau armata germană. După o serie de intervenţii, trenurile au ajuns la destinaţie dar era prea târziu, fiind descărcate şi prea departe de linia frontului.

În regiunea Rostov unităţile Armatei 4 română, salvate din înfrângerea din Stepa Calmâcă s-au unit cu resturile Armatei 3 române şi cu unităţile retrase din Caucaz.

Făcând bilanţul luptelor Armatei 4 române s-a constatat, că în afară de Divizia 20 rămasă în încercuire la Stalingrad şi de Divizia I distrusă, din care s-au salvat numai serviciile, celelalte unităţi au avut pierderi mici.

Agonia contraofensivei lui von Manshtein şi nimicirea Diviziei Blindate română, au fost ultimele episoade ale marii şi „nenorocoasei” bătălii din Sud-Estul Rusiei.

* * *

După acapararea deplină a puterii în stat, Antonescu a început să-l ignore aproape total pe Regele Mihai. Practic i-a lăsat doar funcţia de a primi parade militare, care însă se desfăşurau tot mai rar. Mândria Curţii Regale era Regimentul de Cavalerie Regal, alcătuit din ofiţeri tineri şi bine făcuţi, aleşi din toată armata.

Acest regiment era pasiunea tânărului Rege Mihai I, unde îşi petrecea o bună parte din timpul liber. Ca să strice şi mai mult viaţa tânărului rege, Antonescu hotărî să trimită pe front acest regiment în componenţa Diviziei 8 de cavalerie, care se îndrepta spre Volga unde Armata 6 germană înainta spre oraşul Stalingrad.

65

La rugămintea Regelui Mihai de a lăsa regimentul la Bucureşti, Antonescu, pentru a-l umili şi mai mult pe rege, interzice parada de adio cu acest regiment, care în aceeaşi noapte a fost încărcat în vagoane şi scos din Bucureşti.

Locotenentul Mihai Jacotă, un tânăr înalt, frumos, cu o putere fizică de invidiat, era comandant de escadron la Regimentul Regal. Uniforma frumoasă, caii aleşi unul ca unul, condiţii de trai excelente, mă rog, femei şi domnişoare berechet. Mai în scurt, o viaţă frumoasă.

La Odessa regimentul a ajuns cu bine. În două zile au decis problemele de aprovizionare cu tot necesarul. Şi iarăşi au pornit la drum prin stepele ucraunene.

Însă nu departe de oraşul Herson, garnitura s-a oprit. Calea ferată era distrusă. Serviciile respective se ocupau de reparaţii, lucrând şi noaptea.

În a treia noapte, când reparaţia era pe terminate, au fost atacaţi de partizani. Luaţi prin surprindere, cavaleriştii nu ştiau ce să facă. Doar escadronul lui Jacotă, cu care acesta făcuse ziua antrenamente de luptă, a ripostat, fiind destul pentru ca partizanii să dispară. Deşi de fapt comandantul regimentului şi nici majoritatea ofiţerilor nu înţeleseră încă faptul, că nu mai erau nici la paradă, ci la război, unde se împuşcă şi mor oameni.

Garnitura se deplasa încet, oprindu-se la orice semnal de primejdie. A trecut râul Nipru. Nopţile se făceau tot mai reci, până la 5-7 grade, echipamentul de iarnă nu sosise. Se mişcau spre nord-est, şi frigul era tot mai simţitor.

La Mariupol s-a terminat calea ferată, şi regimentul porni în marş spre oraşul Taganrog, parcurgând o distanţă de aproximativ 120 km, unde au fost încărcaţi iar în vagoane şi trenul luă direcţia spre Rostov-pe-Don – Kotelnikovo.

După ce au traversat Donul, au staţionat din nou din cauza unei diversiuni pe calea ferată. Frigul se înteţea. Mulţi dintre ofiţeri răciseră cumplit şi solicitau îngrijiri în condiţii de spital. Caii deprinşi cu grajduri calde, încep să se îmbolnăvească. Serviciul veterinar cu greu se isprăvea.

În noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1942 Regimentul de Cavalerie Regal a ajuns în punctul de destinaţie – staţia Kotelnikovo, şi începu descărcarea, când comandantul primi ordin de a ocupa poziţii de apărare la nord de staţie, de care se apropiau unităţile Armatei 5 Blindate rusă, care sparse frontul german la Kalaci şi înainta nestingherită de nimeni pentru a ocupa staţia Kotelnikovo, unde se afla Statul Major al Armatei 4 române. Urma să facă joncţiunea cu Gruparea rusă, alcătuită din Diviziile 61, 2, şi 4, care sparse frontul ţinut de Corpul 7 armată român la sud şi înaintând spre Kotelnikovo ca să finalizeze încercuirea unor mari unităţi germano-române.

Comandamentul Armatei 4 române aruncă în luptă Divizia 8 cavalerie română, care se ciocni cu Divizia 61 Infanterie rusă, lângă localitatea Budarka, ce mergea în avangardă, silind-o să se retragă, neajungând la Kotelnikovo la o distanţă de aproximativ 25 km.

Regimentul de Cavalerie Regal, prefăcut în regiment de infanterie ocupă poziţia rezervată de comandantul brigăzii. Era ger de peste 30 de grade şi comandantul brigăzii în componenţa căreia intra regimentul, ordonă şi ca efectivul regimentului să fie dotat cu echipament de iarnă şi grenade antitanc.

Tancurile sovietice erau atât de multe, încât Jacotă, care încerca să le numere, după cifra 60, se lasă păgubaş. Înaintau în front, ca la paradă, aşa cum mărşăluau ei la Bucureşti în faţa regelui.

După primele trageri ale tunurilor antitanc, tancurile ruşilor au început să se împrăştie, şi, înaintând în zigzag, încercau să se apropiau de poziţiile regimentului. Se ordonă pregătirea grenadelor. Mai multe tancuri ardeau, deja, lovite de tunuri însă masa principală îşi continua deplasarea. Un tablou mai mult decât înfricoşător.

Când tancurile, fără acoperirea infanteriei, s-au apropiat la o aruncătură de grenadă, Jacotă comandă atac cu grenade şi primul îşi aruncă grenada, care, explodând, rupse şenilele tancului, începu să se rotească pe loc până se opri. Însă din tanc nu ieşea nimeni. Au fost afectate şi alte tancuri.

Totuşi o parte au străpuns linia de apărare trecând peste tranşee.

În curând însă tancurile ce străpunseră apărarea au fost nimicite de artileria antitanc, bine mascată în dispozitivul din spatele primei linii de apărare.

66

În ajutorul cavaleriştilor regali, ştiind de pregătirea lor slabă, comandantul brigăzii a trimis un batalion de infanterie.

După tancuri, la atac a pornit şi infanteria rusă, care acum se apropia vertiginos de tranşeele române.

Cu tot focul deschis de apărarea română, ruşii au izbutit să pătrundă în tranşee. S-au încins lupte corp la corp, la baionetă.

De la soldaţii ruşi mirosea puternic a spirt, cu care erau trataţi toţi soldaţii şi ofiţerii înainte de atac. Fiecare bea cât voia, numai să-i treacă frica. Şi militarii ruşi, turmentaţi de băutură, mergeau înainte fără să se mai aplece, fără să se culce. Mureau cu miile.

Jacotă lovi cu sabia. Rusul care-l atacase căzu. Primi la rândul său o lovitură cu patul puştii din spate. Apoi simţi o durere insuportabilă în piciorul stâng. Îşi pierdu cunoştinţa.

Jacotă fu dus în adăpost unde i se acordă primul ajutor medical.

Prima coloană sovietică a fost nimicită. Dar din urmă se deplasa o a doua. Escadronul rămase fără comandant. Comandamentul regimentului nu dădu nici un fel de semne de viaţă, iar ruşii atacau. Cuprinşi de panică, buimăciţi încă după prima luptă, câţiva militari au încercat să fugă. Interveni prompt sublocotenentul, părintele Ioan Ambrosie, care îi mustră şi îi întoarse în tranşee, cu faţa spre duşman. Din acest moment toţi au început să execute ordinele părintelui.

După al doilea atac, din escadron nu a mai rămas nici un militar teafăr. Părintele Ioan era şi el grav rănit, şi împreună cu Mihai Jacotă a fost expediat în spatele frontului, la un spital militar român, unde a fost operat de urgenţă.

Unităţile române, care apărau Kotelnikovo, au avut pierderi însemnate, însă n-au permis ruşilor să închidă încercuirea. Ruşii au avut pierderi colosale în tancuri şi oameni, Armata 5 Blindate fiind nevoită să se retragă pe poziţiile iniţiale. S-au retras cu pierderi importante şi Diviziile 2, 4, 61 ruse.

Regimentul de Cavalerie Regal a fost nimicit aproape complet, şi desfiinţat.

Pe locotenentul Mihai Jacotă l-am cunoscut personal. În anul 2000 fiica mea făcea doctoratul la drept la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde lucra ca profesor universitar Mihai Jacotă. La vârsta de 80 ani era destul de vioi, energic. Trăia într-o căsuţă pe str. Mihai Eminescu la Iaşi.

Fiind un mare cărturar, educat într-o societate înaltă, era o adevărată plăcere să-l asculţi vorbind de politică, istorie. Stăteam la o ceaşcă de ceai şi ore întregi discutam pe diferite teme.

Tot atunci mi-a povestit despre istoria Regimentului de Cavalerie Regală, despre părintele Ioan Ambrosie, care a dat dovadă de mult sânge rece în clipele grele ale unei lupte inegale cu un inamic având o superioritate numerică de 7-8 ori mai mare ca unităţile române. Mi-a spus că după terminarea războiului l-a căutat de mai multe ori pe părintele Ioan, însă nu a aflat nimic. Regreta...

Şchiopăta puţin de un picior, ca „amintire” despre bătălia de la Kotelnikovo.

A decedat în decembrie 2007, la vârsta de 87 ani.

* * *

Seara târziu Bivol fu dus la interogatoriu. Jandarmul a fost eliberat şi trimis de Anea la unitate. Numai au intrat la ea în cameră, că se şi repezi în braţele lui, sărutându-l.

Te-am aşteptat, şopti şi îl sărută din nou. Apoi, fără a-l mai lăsa să răspundă îl întrebă:

Planul de evadare îl ai? Mă tem că nu. Nu ştiu cum să procedez. Pur şi simplu nu ştiu încotro s-o iau. Ne poţi ajuta cu

ceva în acest sens? Bune. Peste două zile, tu şi încă vreo treizeci de prizonieri veţi fi transferaţi în puşcăria centrală,

căci lagărul e plin deja. Azi au mai fost aduşi vre-o trei sute. Paza va fi formată din colaboratorii

67

mei. La marginea oraşului, când vei vedea maşina mea, ordoni evadarea. Locul l-am ales cred că potrivit. Peste câteva secunde veţi fi la adăpostul dărâmăturilor de clădiri ce se află la doi paşi de şosea. Paza va începe să tragă peste aproximativ zece secunde. Timp destul ca să vă ascundeţi. Nu veţi fi urmăriţi. Tu însă să rămâi cât mai aproape de drum. Paza va conduce mai departe coloana cu cei care nu vor izbuti sau nu vor dori să evadeze. Cum pleacă, apar eu, urci în maşină şi mergem la căsuţa noastră.

Şi apoi? Întrebă el la fel de îngrijorat precum o ascultă. Rezolvăm. Ai răbdare.

Peste două zile totul se întâmplă cum plănui ea. Nimeni nu-i urmărea. Şi el rămase chiar lângă drum. Peste zece minute în preajmă se ori o maşină. Din ea coborî Anea, lăsând portiera deschisă. Nevăzut de nimeni, pătrunse în maşină. Anea porni maşina.

Îmbracă hainele din sacoşă. Cât mai rapid. Opresc maşina lângă scară şi te urci la etajul trei.Găsi un apartament cu trei camere, de care la comunişti aveau dreptul numai secretarii de partid şi

savanţii. Mobilat frumos, cu covoare persane pe pereţi şi pe jos. Tocmai se temea să calce. Ea văzu starea lui.

Simte-te ca acasă. Andrei, casa mea e şi casa ta. Fii mai liber. Seara mergem la restaurant. Aş vrea să dansăm ca atunci, când ai primit gradul de maior.

Seara – spălat, tuns scurt, „coafură” făcută de ea, cu mustăţi şi bărbuţă, într-un costum scump, semăna deja cu un alt om. I-a dat şi ochelarii de soare, ai tatălui. Devenise de nerecunoscut.

Orchestra cânta o melodie lină. Câteva perechi dansau. Măsuţa era deja servită. Li s-a deschis o sticlă de şampanie. El turnă elegant, aşa cum văzuse într-un film străin.

Răsună un tangou pe care el nu-l auzise. O invită la dans. Ea purta o rochie de seară, lungă, elegantă dintr-un material scump mulată perfect pe corp. Se lipi strâns de el.

Revenind de la dans, au trecut pe lângă o măsuţă la care stăteau două doamne şi doi ofiţeri germani. Una din femei i se păru cunoscută. Nu putu însă să-şi amintească cine era. Abia într-un final îşi dădu seama: era nevastă-sa.

Cine-i? întrebă ea. Nevastă-mea. Fantastic. Râsu-plânsu. Să nu te recunoască. Femeile au o intuiţie aparte. Incredibil. Mergem.

Au mai stat câteva minute şi au plecat.Se simţea vinovat.

Ţi-am stricat seara, rosti el uitând involuntar că de fapt erau în plin război. Nu eşti tu de vină, linişteşte-te. Am vrut şi noi să ne distrăm.

Peste două săptămâni, maiorul sovietic Andrei Bivol, şi-a luat rămas bun de la femeia iubită, şi cu ajutorul ei, care-i spuse în ce peşteri se ascund partizanii, era deja la ei. De fapt nu erau partizani în înţelesul larg al cuvântului, cum spunea propaganda sovietică. Erau grupuri special pregătite de MGB (ministerul securităţii de stat, care se formase prin descompunerea NKVD-ului în MGB, MVD (MAI), GKU (direcţia principală de contraspionaj „Smerş”), şi aruncate, ori lăsate, la retragere, în spatele frontului inamic.

Nu văzu nici un civil. Întâlnise şi câţiva cercetaşi din ai săi, cu care evadaseră, care acum l-au recomandat ca pe un militar de calitate.

Legenda unde a fost ultimele două săptămâni a ticluit-o împreună cu Anea, care avea o experienţă bogată în „domeniu”.

* * *

68

Oraşul Stalingrad, situat la cotitura marelui fluviu Volga, un important centru industrial, era un adevărat arsenal al Armatei Sovietice, un nod important de legătură a căilor de comunicaţie feroviară şi fluvială dintre centrul Rusiei, sud-estul ei, şi Caucazul.

Ideea de a pune cu orice preţ stăpânire pe Stalingrad i-a aparţinut lui Hitler. Nu era o idee proastă, căci, cucerindu-l, se tăiau toate legăturile cu sud-estul, Caucazul şi regiunea Caspică, dând posibilitate armatelor germane să atace de astă dată Moscova dinspre sud şi est.

Important era şi factorul psihologic. Oraşul care purta numele lui Stalin Dumnezeul sovietic pe pământ, aşa spunea propaganda sovietică, fiind cucerit, lovea distrugător şi în autoritatea lui Stalin, iar locuitorii teritoriilor separate astfel de centru, puteau să treacă uşor psihologic de partea germanilor.

Operaţia pentru cucerirea Stalingradului a fost încredinţată Armatei 6 germane sub comanda generalului Friedrich Paulus, care avea un front extrem de întins. Când s-a constatat că oraşul e totuşi puternic întărit, frontul acestei armate a fost restrâns şi concentrat doar asupra Stalingradului. Frontul a fost consolidat cu mari unităţi aliate: – italiene, ungare, române.

Flancul stâng al Armatei 6 germană era acoperit de Armata 3 română, iar flancul drept, –de Armata 4 română. De ce pe prima linie au fost introduse armatele române, şi nu cele italiene sau ungare? E o întrebare pe care şi-au pus-o anumiţi istorici militari şi care, acum, mă preocupă şi pe mine: erau unităţile române mai rezistente în apărare? Prin ce?

1) Efectivul unităţilor române era redus ca urmare a luptelor purtate încontinuu pe diferite direcţii în componenţa unităţilor germane, care nu prea cruţau unităţile române, introducându-le în cele mai grele sectoare de ofensivă ori defensivă.

2) Unităţile române erau prost dotate cu armament, tancurile române „Şkoda” de 11 tone, nu puteau concura nici pe departe cu tancurile sovietice T-34 de 30 tone şi KV de 60 tone. Erau puţine la număr (câteva în fiecare unitate) tunurile antitanc de 75 mm, care puteau opri tancurile sovietice. Lipseau grenadele antitanc.

3) Efectivul nu era pregătit psihologic pentru lupta cu aceste tancuri uriaşe. La mişcarea lor pământul se cutremura pe câteva sute de metri. Cum, un soldat nepregătit, putea să arunce calm o grenadă într-un astfel de monstru? În luptele din Basarabia şi Transnistria ruşii nu au folosit astfel de tancuri. Acolo luptau tancuri de clasa „Şkoda”.

4) Armatele române nu erau complet echipate pentru luptele de iarnă, la temperaturi de peste – 30 de grade. Nu ajungeau, elementar, căciuli, ciorapi groşi, pantaloni vătuiţi, mănuşi, din care pricină nici nu se putea împuşca. Degetul îngheţa pe trăgaci, se lipea de metal.

De ce armatele române n-au fost întărite cu unităţi maghiare ori italiene, care erau completate conform normelor de luptă? De ce unităţile maghiare, dotate cu tot necesarul, erau păstrate în rezervă, şi n-au intervenit, sau doar parţial, când deja unităţile mari române erau nimicite pe linia întâi?

Întrebări... întrebări...întrebări...Armata 3 română a înlocuit unităţile Armatei 6 germane şi unităţile Armatei 8 italiene, care au fost

împinse de la malul Donului, un fluviu mare şi un obstacol natural important pentru înaintarea ruşilor, ocupând poziţii defavorabile în partea de sud a fluviului, unde existau deja două capete de pod sovietice, la Serafimovici şi Kleţkaia, cu o adâncime de până la 25 km.

O divizie română ţinea un front de 40-45 km, norma fiind de 18-20 km, situaţie care punea în pericol unităţile române. Şi gerul... gerul năprasnic... faimosul ger rusesc…

Armata 4 română, care nu mai luptase de la cucerirea Odessei, a fost reorganizată şi pusă sub comanda generalului C. Constantinescu-Klaps, cu centrul la Kotelnikovo, formată din cinci divizii de infanterie şi două de cavalerie, cu o trupă „slab încadrată, prost hrănită, decimată de boli”. Ocupă flancul drept al forţelor germane, care atacau Stalingradul. Frontul acestei armate era întins pe aproximativ 200 km, fiecărei divizii revenind 40-50 km, fără nici o rezervă în spate, fără nici un metru de sârmă ghimpată în faţă, într-o regiune săracă şi nepopulată, cu lacuri sărate şi cu deficit de apă potabilă. Din această cauză militarii nu se scăldau, nu-şi spălau rufele, erau plini de păduchi. Numai la Kotelnikovo în spitale erau internaţi mai mult de o mie de militari ai Armatei 4 bolnavi de tifos. Fântânile adânci erau unica sursă de apă potabilă. Din cauza răspândirii trupelor pe o distanţă mare, în noaptea de 2-3 noiembrie 1942, o

69

incursiune inamică a pătruns până în cartierul Diviziei 4 infanterie română, unde a capturat şi masacrat un număr mare de ofiţeri superiori, aruncându-i ulterior în unica fântână ce alimenta cartierul.

Cele 14 escadrile române lăsate pe front după luptele de la Odessa, au fost regrupate. O parte au trecut în subordonarea operativă a Comandamentului german, iar alta a constituit Corpul Aerian în frunte cu comandorul Gheorghiu Emil, având ca principala formaţiune Grupul 3 de Vânătoare, compus din escadrile Messerschmidt şi I.A. R, completate mai apoi cu bombardiere de tip Savoy şi Junkers 88, avioane de picaj Stuca, şi de asalt Heinkel.

Corpul Aerian Expediţionar român a participat la luptele purtate de armatele române în regiunea Don şi Stalingrad.

… Costică Stănescu a ajuns în regiunile Don şi Stalingrad după luptele purtate în Crimeea, şi după luptele grele de la Stalino-Taganrog, unde a fost doborât de un pilot sovietic care lupta cu avionul de vânătoare american „Kobra”. Până să ajungă la Don a nimicit încă şapte avioane sovietice.

Acum zbura pe un Messerschmidt nou, modernizat, care avea caracteristici tehnice superioare „Kobrei”. Escadrila, pe care o comanda, zbura în întâmpinarea unei armade întregi de bombardiere sovietice, însoţite de avioane de vânătoare.

Împărţi escadrila în două. Una atacă bombardierele, iar alta, condusă de el, luptă cu avioanele de vânătoare.

Era sfârşitul lunii octombrie 1942, o zi cu soare, care sclipea pe stratul nu prea gros de zăpadă, ce acoperea pământul unei ţări străine. Jos se deplasau în direcţia frontului coloane uriaşe de trupe, tancuri, artilerie, cavalerie, care se profilau clar pe zăpada albă. A doua săptămână, de când zboară în spatele frontului sovietic, tot vede coloane mari dar şi mai mici deplasându-se spre frontul ocupat de Armata 3 română. Zburând peste râul Volga, văzu enorme coloane de trupe sovietice trecând râul, nestingherite de aviaţia germană.

Raportă în scris tot ce a văzuse, însă nu s-a întreprins nimic pentru a se împiedica concentrarea trupelor sovietice inamice.

Acum avioanele de vânătoare inamice atacau escadrila. Stănescu porni în întâmpinarea inamicului sovietic. Cu fiece luptă devenea tot mai greu să fie doborâte avioane sovietice, piloţii cărora luptau cu o perseverenţă incredibilă. Izbuti totuşi să doboare două aparate inamice. Cu primul a fost mai greu, căci era o „Kobră”, iar pe al doilea, care lupta cu un avion sovietic tipic, îl doborî uşor, fără probleme.

Escadrila dispersă avioanele de vânătoare sovietice, doborând nouă din numeroasa grupare, oferind posibilitate ca celelalte avioane să împrăştie şi să nimicească avioanele de bombardament sovietice. Acum numărul aparatelor de vânătoare sovietice doborâte atinsese cifra de 21. Nu număra, din principiu, aparatele sovietice considerând sub demnitatea sa, numărarea avioanelor doborâte acestea fiind o pradă uşoară dacă nu erau acoperite de avioane de vânătoare. Ele nu erau dotate nici măcar cu puşcaşi pentru apărare.

* * *

Centrul de Informaţie nr. 3 al S.S.I-ului la Taganrog lucra încordat. Oamenii erau istoviţi. Îşi îndeplineau funcţiile cu un efort supraomenesc, lucrând câte 20 ore pe zi, fiind şi prost hrăniţi. Uitaseră cu toţii ce e un duş elementar.

Botezatu, care lucra împreună cu colegii săi, înlocuindu-i pentru un somn de patru ore, ceru de la Centrală permisiune să angajeze colaboratori din unităţile operative. Primise un „nu” categoric. Cauza refuzului nu i se explică, însă era limpede.

Agentul „Lososi” comunica despre concentrările enorme de trupe sovietice la Stalingrad, pe Don, în Stepa Calmâcă şi în Stepa Salscului. Aceeaşi informaţie primi şi de la alţi agenţi.

70

Transmite toată informaţia la Bucureşti. Studiind harta operativă şi având informaţie de ultimă oră, îi era clar că ruşii pregătesc o contraofensivă enormă cu scopul de a nimici Armata 6 germană de la Stalingrad, şi Armatele române 3 din cotul Donului şi 4 din Stepa Calmâcă şi Stepa Salscului.

„Dacă această contraofensivă va avea succes, atunci ruşii ajung nestingheriţi la Taganrog, punându-şi în primejdie Centrul, se gândi Botezatu. Va trebui încetişor, fără daune în serviciu, să-mi adun utilajul şi aparatajul şi să le expedieze în Crimeea, la Sevastopol. Pe cale maritimă, până o astfel de posibilitate mai există.

Însă nici Comandamentul român, nici cel german nu au luat măsuri de-ai împiedica pe ruşi, deşi după datele lui operative, germanii aveau suficiente forţe pentru a interveni. Voiau să sacrifice armatele române, ca apoi să lovească ei? Faptul ar fi însemnat o adevărată catastrofă enormă pentru unităţile române, aflate în zonă.”

Îşi transmise observaţiile la Bucureşti. Primi ordin strict să nu mai analizeze acţiunile comandamentelor şi să-şi caute „atent” de treburile Centrului. Înţelese, că era sfârşitul iluziilor lui Antonescu de a deveni Comandantul suprem al forţelor germano-române după biruinţa de la Stalingrad, care după ideea lui Hitler urmau să fie grupate într-o mare formaţiune cu denumirea „Don”, fiind puse sub comanda lui Antonescu.

Tot mai des şi mai des îşi amintea Corneliu de frumoasa şi de gingaşa Domniţă, care îl aştepta la Cetatea Albă. Simţea, totuşi că degrabă se vor întâlni.

Comandamentul german şi român erau la curent cu pregătirile inamicului sovietic pentru ofensivă, însă germanii considerau că ruşii bătuţi bine, n-au cum să-şi revină curând. Iar forţele române se aflau sub comanda lor nemijlocită.

De la agenţii secreţi, de la prizonierii capturaţi de cercetaşi, de la dezertori, de la aviaţia de recunoaştere şi de la cea de vânătoare, s-a putut stabili aproape exact numărul unităţilor, dispozitivul lor şi chiar iminenţa atacului.

La Cotul Donului, în faţa Armatei 3 române, inamicul avea o superioritate zdrobitoare. Mai ales în tancuri, o armă decisivă în acel război.

Inamicul dispunea pe frontul ţinut de Armata 3 română 700 de care grele de tip T-34 şi KV-2 (62 tone), faţă de numai 40-50 române şi germane de aceeaşi clasă. Tancurile „Şkoda” nu puteau fi luate în consideraţie, căci erau străpunse uşor de gloanţele armelor portative antitanc.

Comandamentul sovietic, inspirat de apărarea dârză a Stalingradului, de situaţia strategică formată de înaintarea vertiginoasă a forţelor germane, care luase forma unei săgeţi cu vârful spre Stalingrad, pe Volga, a hotărât, să declanşeze un atac concentric, de forma unui cleşte cu două braţe, împotriva celor două flancuri ale săgeţii. Cele două braţe a cleştelui, una de la nord şi alta de la sud, închizându-se în regiunea Kalaci, izolau şi încercuiau Armata 6 germană la Stalingrad, deschizând în acelaşi timp drum grosului forţelor sovietice în direcţia Rostov, spre sud.

Încă din luna septembrie, optându-se ca lovitura principală să fie orientată asupra Armatei 3 române, care nu dovedise să-şi ocupe poziţiile, inamicul ataca intens, lărgind cele două intrânduri de la Serafimovici şi Kleţkaia, lăsate Armatei 3 române de Armata 6 germană, care a permis inamicului să le formeze.

Doar Numai rezistenţa dârză a trupelor române, care au contraatacat imediat ce au sosit pe poziţii, după marşuri lungi şi istovitoare, a împiedicat străpungerea frontului chiar atunci. Până la începutul ofensivei sovietice, la 19 noiembrie 1942, Armata 3 română pierduse în acest sector de apărare mai mult de 12 000 de militari, neobţinând alte rezerve. Frontul era rarefiat.

Până în ultimul moment Înaltul Comandament german n-a înţeles realitatea, considerând trupele sovietice mult slăbite.Din această cauză chiar şi după începerea bătăliei, a admis ca unităţile Armatei 3 române să fie încercuite şi nimicite, menţinându-şi la Stalingrad Armata 6, care a pierdut în consecinţă un afectiv de peste 300000 de soldaţi şi ofiţeri morţi, răniţi şi prizonieri şi importante cantităţi de materiale de război.

De fapt această imprudenţă sau miopie militară a fost cauza determinantă a catastrofei militare de la Stalingrad, războiul luând din acel moment, considerăm noi, o întorsătură irevocabilă.

71

Ruşii, introducând în breşele de la Serafimovici şi Kleţkaia unităţi ale Armatei 5 blindate, au lărgit, iar apoi au rupt frontul, încercuind Diviziile 5 şi 6 infanterie şi unităţi ale diviziilor 13 şi 15, Divizia 1 Blindate. Aceste unităţi încercuite au fost unite la un moment dat într-un Grup, pus sub comandamentul generalului Lascăr, comandantul Diviziei 6.

Pentru a salva Grupul Lascăr, Comandamentul român, a intervenit pe lângă Comandamentul german să accepte retragerea acestor trupe în noaptea de 22-23 noiembrie. Ca dovadă că ruşii nu dovediseră să închidă definitiv încercuirea, în aceeaşi noapte au fost salvate toate brutăriile de campanie, trase de boi, fără să se piardă măcar un cuptor.

Comandamentul german a interzis retragerea trupelor române, operând cu spusele lui Hitler, că Grupul Lascăr trebuie să ţină apărarea până la ultimul om. Faptul însemna nimicirea completă a cinci divizii române, cu un efectiv de aproape 100 000 de militari. Iar Ion Antonescu a răspuns că el „ nu se amestecă în comanda trupelor”. Era un răspuns cinic sau lăsa totul la latitudinea trupelor implicate nemijlocit. Mai exact a comandantului acestora, generalul Lascăr?

Hitler i-a acordat generalului Lascăr „Frunzele de stejar” la Crucea de Cavaler a Ordinului „Crucea de Fier”, iar Antonescu – Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II, numai ca el să rămână şi mai departe şi să ţină apărarea riscând însă să nimicească complet diviziile române. Generalul Lascăr nu s-a lăsat însă măgulit de distincţii, şi împreună cu generalii Mazarini şi Sion, susţinut de generalul Petre Dumitrescu, care nu s-a supus ordinului Comandamentului german, a emis un ordin cifrat de retragere a Grupului Lascăr. Au rupt încercuirea şi s-au retras spre sud-vest, unde au făcut joncţiunea cu Divizia 22 Blindate germană. Totuşi Divizia 15 a fost ajunsă de tancurile sovietice şi distrusă.

Totuşi dârzenia şi marele sacrificiu de sânge a Grupului Lascăr, pierderea în luptă a generalul Sion şi a jumătate din efectiv, n-au condus la îmbunătăţirea situaţiei, slăbindu-se şi mai mult linia de apărare pe râul Cir, care se construia. Totuşi acest Grup Lascăr, fiind salvat în bună parte a consolidat vădit trupele aflate în apărare pe râul Cir.

La 20 noiembrie 1942 a fost atacată şi Armata 4 română, care cu frontul ei rărit şi fără rezerve, s-a retras în faţa inamicului, care avea o superioritate de forţe zdrobitoare, mai ales în tancuri, care în Stepa Calmâcă şi Stepa Salscului beneficiau de un bun teren de deplasare, obstacolele naturale.

Însă Comandamentul german, von Manshtein, a dat dispoziţie ca Armata 4 română chiar dacă va fi încercuită, să lupte până la ultimul om. Se repeta tragedia Armatei 3 române. Însă Comandantul Armatei 4 române, generalul C. Constantinescu-Klaps, nedorind, nevrând să sacrifice inutil trupele române, a schimbat ordinul lui von Manshtein, obligând trupele române să se retragă dacă sunt ameninţate cu încercuirea. A fost însă trădat de un alt general român, care l-a informat pe von Manshtein de acest ordin. Deşi se iscase un conflict grav între ei, C. Constantinescu-Klaps n-a cedat, salvând astfel vieţile a zeci de mii de militari români, iar Armata 4 de umilinţa nimicirii complete.

Numele Comandantului Armatei 3, generalul Petre Dumitrescu, a generalilor Sion, Mazarini, Lascăr, a Comandantului Armatei 4, generalul C. Constantinescu-Klaps, trebuie scrise cu litere de aur în istoria României şi a celui de al Doilea Război Mondial, căci n-au plecat capul în faţa inamicului direct şi nu s-au umilit în faţa germanilor.

În vara anului 1942 pe frontul de Sud-Est au fost trimise trupe române cu un efectiv de 425 000 de militari, dintre care 165 000 pentru Armata 3 română. Pierderile trupelor române s-au extins la 105 000 de morţi şi dispăruţi, majoritatea prizonieri.

Unele unităţi au fost complet distruse, altele dezorganizate din cauza pierderilor mari în trupe, subofiţeri şi ofiţeri, având nevoie de refacere radicală pentru a deveni capabile de luptă. În acest scop trebuiau retrase în spatele frontului.

Comandantul Grupului de armate Don, feldmareşalul von Manshtein a încercat să oprească trupele române, încorporându-le în armatele sale. Însă comandanţii marilor unităţi român, cu sprijinul Marelui Stat Major s-au opus categoric, motivând că majoritatea oamenilor sunt răniţi, bolnavi, incapabili de luptă şi au evacuat trupele spre vest. Numai la Tighina, la Centrul de deparazitare au fost înregistraţi 135 000 ostaşi, evacuaţi ca bolnavi. Retragerea acestor mase de oameni, care au străbătut o distanţă de 1500 km, s-a operat o parte cu trenul, însă majoritatea covârşitoare prin marşuri pe jos, pe ger şi zăpadă. Astfel a fost salvată o importantă forţă armată, păstrată pentru viitoarele nevoi ale poporului român.

72

Trupele române retrase din sud-estul Rusiei au fost cantonate în Transnistria, pentru odihnă şi refacere, având cartierul general la Tiraspol.

* * *

După lovitura trupelor sovietice date de Frontul Stalingrad cu braţul stâng al cleştelui de încercuire în punctul de articulaţie a diviziilor 20 şi 1 Infanterie română, Divizia 20 a fost ruptă de grosul armatei şi cu lupte grele împinsă spre nord. Încercările comandamentului de a o salva n-au avut succes. Au fost salvate ca prin minune doar serviciile diviziei, făcând însă viaţa soldaţilor şi mai grea: au rămas practic fără brutării şi fără bucătăriile de campanie.

Ion Lupu, cu compania sa, ca ultima rezervă, se afla mereu pe lângă comandantul diviziei. Divizia se retrăgea spre Stalingrad, purtând lupte grele de ariergardă cu tancurile sovietice. Însă grosul trupelor ruseşti erau orientate spre Kalaci, unde trebuia să se strângă cleştele de încercuire, slăbind astfel presiunea şi dând posibilitate diviziei, în condiţii extrem de grele de iarnă rusească, când săpatul tranşeelor şi a adăposturilor la o temperatură de -30 de grade era un adevărat chin să-şi întărească poziţiile ocupate.

Comandamentul Armatei 6 germane i-a repartizat diviziei un front de aproximativ 10 km, luând în consideraţie pierderile grele suferite. Acum densitatea trupelor era suficientă pentru a se ţine piept oricărui atac.

Dar mâncarea proastă şi frigul necruţător sleiau puterile ostaşului, care rezista din ce în ce mai greu. S-a terminat rezerva de combustibil, de lemne şi în adăposturi nu se mai făcea focul. Ostaşii nu puteau dormi din cauza frigului înfiorător. Şi dacă totuşi adormeau, riscau să îngheţe. O probă de rezistenţă supraomenească.

Lupu s-a pomenit chemat de comandantul diviziei.

O misiune mai puţin obişnuită. Trebuie să pătrundeţi adânc în spatele frontului şi căutaţi produse de hrană şi combustibil. Luaţi un emiţător şi ţineţi legătură permanentă cu mine personal. Dacă găsiţi ceva, trimit atâţia oameni, de cât va fi nevoie. Am încredere deplină în dumneavoastră, domnule locotenent.

Au pornit în direcţia frontului prin locuri ferite. Gerul nu se simţea. Spre seară au ajuns la un cătun cu vreo 50 de case. Norocul lor, căci unul din soldaţii recrutaţi era din Basarabia şi cunoştea bine ruseşte. Au fost primiţi să înnopteze. În căsuţe era cald şi relativ bine. Au fost ospătaţi ba chiar serviţi şi cu vodcă.

Ce unităţi germane sau de altfel sunt în preajmă? îl întrebă Lupu pe preşedintele sovietului sătesc (un fel de primar), care venise în fugă să afle cine a invadat cătunul.

Pe o rază de 15-20 km – nimeni. Dar mai la nord sunt unităţi de cavalerie română. De unde ştii că e română? Păi am vorbit cu ei. Ştii româneşte? se miră şi mai mult Ion. Am fost ofiţer de cazaci în Primul Război Mondial în armata rusă care se afla în Dobrogea. Am

învăţat puţin româna, căci mai dam şi noi târcoale pe la fete, mă rog, pe la doamne încercă să glumească primarul. Care nu putea să înveţe limba sta în cazarmă şi se uita în pod. Apoi am luptat sun comanda generalului Averescu la Mărăşti. Destoinic comandant. Generalii noştri ruşi, cât de îngâmfaţi nu erau, însă îndeplineau fără nici o vorbă ordinele lui Averescu. Era inteligent, ştia cum să vorbească cu generalii noştri. Ce mai face el?

Neştiind nimic despre ultimii ani ale Mareşalului Averescu, Lupu răspunse:

E sănătos. El conduce trupele române? Nu. Un alt general. Aşa mi-am zis şi eu. Dumnealui nu ar fi putut să introducă trupele într-o astfel de capcană. Mata de unde ştii că e capcană?

73

Am fost ofiţer şi am avut o pregătire bună. Dar faptul se vede şi aşa, cu ochiul liber, fără pregătire specială.

Cunoaşteţi văd bine România. Acum avem nişte probleme cu hrana şi defocul. Ne-aţi putea ajuta? Sau poate ne daţi vreun sfat de unde să luăm?

De la oameni n-o să luaţi mult. N-au nici ei. Poate ştiţi vreo fermă de cai, vaci, oi, porci? Când s-au retras, bolşevicii au luat tot cu ei, jefuind şi populaţia locală. Ştiu însă că nu departe se

afla un mare depozit militar subteran. Am încercat şi noi să vedem ce e acolo, dar am dat peste mine. Doi consăteni de-ai mei au murit.

Mi-l arătaţi? Sigur. Însă aveţi nevoie de genişti. Dar şi intrarea principală e acoperită cu pământ.

Lupu făcu legătură cu comandantul şi ceru ajutor – genişti şi oameni pentru a descoperi intrarea.

Depozitul se dovedi plin cu conserve, posmagi, vinuri, spirt. Aici erau şi butoaie cu motorină pentru tancuri, cherosen, benzină.

În trei zile au curăţit depozitul, lăsând şi localnicilor câte ceva şi mai ales spirtul.

Lupu primi mulţumiri de la comandamentul diviziei.

Anul Nou 1943, l-au întâmpinat în adăposturi încălzite, cu vin şi mâncare normală.

La mijlocul lui ianuarie însă produsele s-au terminat. Combustibil mai rămase puţin, căci încălzeau numai câteva adăposturi, unde soldaţii dormeau înghesuiţi, dar la căldură. Ziua stăteau afară, în ger, alergând de colo-colo şi încălzindu-se cum puteau.

Ruşii au încercat de câteva ori să spargă frontul ţinut de diviziile române, convinşi fiind că ele sunt puţin capabile de luptă. Credeau că dacă au spart fronturile rarefiate ale Armatelor 3 şi 4 române, care aveau poziţii defavorabile lăsate de Armata 6 română şi 8 italiană, le vor străpunge uşor. S-au convins că făcuse calcule greşite, primind riposta cuvenită şi lăsând mii de morţi pe câmpul de luptă. Ruşii uitaseră de retragerea lor ruşinoasă în fugă din Basarabia şi Transnistria, urmăriţi de trupele române, când forţele erau egale.

Locotenentul Ion Lupu fu chemat iarăşi la comandant.

Domnule locotenent, mă văd nevoit să vă încredinţez aceeaşi misiune. Mi-e greu s-o spun dar soarta diviziei e în mâna companiei dumitale.

Porni pe acelaşi drum. Întră iarăşi în cătunul deja cunoscut, locuitorii căruia erau mulţumiţi cum au procedat românii, împărţindu-le şi lor din conţinutul depozitului. Bolşevicii nu le-ar fi dat nimic. Din contra…

Am venit cu aceeaşi misiune, începu Ion. Poate aveţi vreo informaţie. Împărţim frăţeşte, glumi Lupu.

Din păcate, nimic. Doar că am auzit că în cătunul vecin, cam vreo 15 km de aici, iernează un regiment de cavalerie german, care a început să taie caii, căci mor şi ei şi caii de foame.

Au pornit mai departe în căutarea produselor. O săptămână au cutreierat toată zona, însă n-au găsit nimic. Peste tot – sărăcie şi foame. Începu să se gândească tot mai des la caii nemţilor. Însă conştiinţa că erau aliaţi, îl oprea de fiecare dată. Totuşi, în momentul în care a înţeles că în zonă n-a mai rămas nimic de mâncare, se hotărî.

Noaptea, au legat santinela, şi au scos din încăperi vreo patruzeci de cai, pe care i-au încălecat şi au pornit spre divizie. Pe drum au mai murit câţiva cai.

În divizie – mare sărbătoare! Haz de necaz.

Comandantul Diviziei 20, generalul Tătăranu, cu un avion, părăsi mişeleşte divizia încercuită, lăsându-şi soldaţii şi ofiţerii în voia soartei. Sosit la Bucureşti, justifică fuga sa ruşinoasă, nedemnă de un ofiţer român, că a dorit personal să raporteze situaţia. Antonescu nu l-a împuşcat, lucru pe care îl făceau ruşii ori germanii în astfel de cazuri. L-a trimis înapoi. Undeva prin Transnistria a simulat o boală, şi rămase acolo, neajungând la divizie.

La 1 şi 2 februarie armatele aliate au capitulat. Însă viaţa lor n-a devenit mai bună. Cu tot ajutorul americanilor, care transportau în Uniunea Sovietică, conform contractului „Lend Liz” sute de mii de tone

74

de cereale, conserve şi alte produse, în ţară era foame. Şi prizonierii, în număr de peste 300000, mureau ca muştele de foame şi de ger.

Armatele sovietice au pornit spre vest. Lagărele de concentrare erau slab păzite. Ruşii erau convinşi că pe un ger atât de cumplit, nimeni nu se va încumeta să fugă. Va muri pe drum. Nimeni nici măcar nu numărase prizonierii.

Ion Lupu începu să se pregătească de fugă. I-a spus numai comandantului de divizie, care i-a permis acest lucru.

Dacă dă bunul Dumnezeu şi ajungi la ai noştri, povesteşte cinstit prin ce am trecut noi. Dacă germanii nu capitulau, noi luptam până la ultimul soldat. Ştii de asta.

Da, domnule general. Dumnezeu să vă ajute şi să vă păzească!

Să fugă s-au hotărât numai doi basarabeni. Unul din ei era traducătorul. Avea impresia că aceşti băieţi nu ştiau ce-i frica.

Au evadat uşor. Greul s-a început după sârma ghimpată. Foamea, şi gerul – iată adevăraţii duşmani de moarte. S-au convins în scurt timp de acest lucru.

Conform planului întocmit de cei trei, urmau numaidecât să ceară ajutorul cazacului care-i mai ajutase. De această dată însă nimeni nu trebuie să-i vadă.

Cazacul le-a dat merinde, regretând că aliaţii „nu i-au rupt capul lui Stalin”. Au trecut Donul pe gheaţă şi s-au pornit în jos, orientându-se după malul drept. După cum le spuse cazacul, din informaţiile sovietice Rostovul era încă în mâinile aliaţilor.

Mergeau numai noaptea. Ziua stau ascunşi prin căpiţe de fân. Pe drum au scos de pe cadavrele unor soldaţi ruşi îngheţaţi, hainele lor vătuite şi acum se simţeau ceva mai în siguranţă. Basarabeanul care ştia la perfecţie rusa, purta o uniformă de locotenent. Şi asigura grupul cu alimente.

Nici n-au simţit când a început să se topească zăpada, însă ei erau încă departe de destinaţie. Oricum, bătea un vânt sudic, se făcea tot mai cald. Stepa se uscase de ploi, peste tot înverzea iarba.

Se aflau într-o pădurice, când au auzit zgomot de motor. S-au ascuns şi aşteptau. Pe lingă ei a trecut o motocicletă cu ataş, condusă de un ofiţer în formă de MGB-ului. În ataş se afla o doamnă. Motocicleta era de producţie germană, BMW. Capturată probabil. Se deplasa în direcţia, în care se deplasau şi ei. În scurt timp zgomotul motocicletei nu se mai auzea. Mergeau repede. La un moment au zărit din nou motocicleta, trasă însă pe marginea drumului. Nu ştiau ce să creadă. Se mişcau cu precauţie. Da, ca să vezi, făceau ce… face uneori un bărbat şi o femeie într-un loc mai dosit. N-aveau de ce să se teamă. I-au lăsat să-şi încheie plăcerea, după care basarabeanul care cunoştea bine ruseşte îl înjunghie şi îi îmbrăcă uniforma.

MGB (ministerul securităţii de stat, format din descompunerea NKVD-ului în MVD (MAI) şi GKU (direcţia principală de contraspionaj „Smerş”). Stalin a mers la această măsură din teama lui Lavrentii Beria, conaţionalul său şi conducătorul atotputernicului NKVD, care putea în orice moment să-l răstoarne pe Stalin. Aceste trei structuri se spionau una pe alta, dând informaţie separată lui Stalin.

Pe femeie au legat-o de un copac şi au preîntâmpinat-o să nu ţipe. Pentru orice eventualitate i-au astupat gura cu o cârpă, au urcat pe motocicletă şi au pornit mai departe. Ion, care mai conduse acest tip de motociclete, urmă în faţă, „ofiţerul” în remorcă şi celălalt basarabean în spate. Se deplasau cu o viteză destul de mare. Pe drum „MGB-istul” a luat de la un camion o căldare de benzină.

Până s-a întunecat au parcurs, după calculele lui Ion vreo 150 km. Rostovul era aproape, însă nu se simţea apropierea frontului. Au întrebat pe localnici. Au aflat că de fapt Rostovul a fost eliberat încă în februarie. Acum era început de mai. Luptele se duc spre Nipru. Doar Crimeea era în mâinile inamicului.

Au pornit spre vest. Au trecut râul Mius, folosindu-se de un pod plutitor primitiv. Oamenii se uitau cu un fel de fereală la uniforma MGB-istului şi nu puneau nici o întrebare. Lângă Berdeansk motocicleta li s-a defectat. Au încercat s-o repare. Zadarnic.

De la Berdeansk au pornit pe jos spre localitatea Alexandrovka, de unde, după calculele lui Lupu, trecând prin istmul Umliuk ar putea ajunge în Crimeea.

75

Peste trei săptămâni şi-au atins scopul, ajungând în Crimeea desculţi, rufoşi şi bolnavi. Au fost evacuaţi în ţară printre primii.

*Majoritatea din cei care au căzut prizonieri la Stalingrad, aşa şi au rămas în stepele ruseşti, murind de boli, de ger şi de foame. Mormintele lor sunt necunoscute. Şi nimeni, din păcate, se pare că nici nu încearcă să le găsească...

Corneliu Botezatu şi-a retras Centrul împreună cu armatele române. Era din nou la Cetatea Albă în braţele frumoasei Domniţe, care era gravidă şi urma în curând să nască. Era copilul lui, fructul dragostei lor.

Între timp a pierdut mulţi agenţi importanţi. Care au fost depistaţi şi împuşcaţi, care au renunţat singuri fiind deja convinşi că Germania pierduse războiul. Sperau ca Stalin, călăul sângeros, să fie pedepsit. Pentru acest scop şi au colaborat cu germanii. Acum colaborarea lor devenise practic inutilă. Doar „Lososi” continua să transmită operativ şi metodic informaţie preţioasă, de care însă M.St.M. nu se putea folosi, căci situaţia se schimba mai rapid ca informaţiile transmise.

Căpitanul Mihai Pruteanu se antrena de trei ori pe zi. Pe măsură ce avansa paradoxal erau mai dificile, tot mai greu de suportat.

Adelina era mereu ocupată cu afacerile familiei, care cu fiecare înfrângere de pe front deveneau tot mai anevoioase. Se întrerupeau relaţii bine aranjate.

Mihai hotărî s-o ajute, fapt care a bucurat-o mult. Începu de la contabilitate, apoi trecu la economie şi finanţe. Ea angajă pe cei mai buni profesori în domeniu, care se ocupau cu el de trei ori pe săptămână.

În ianuarie 1943 Adelina născu un băieţel, pe care îl numi tot Mihai. „Mihai cel mare” se deplasa deja liber, fără ajutorul cuiva. Însă seara cădea mort de oboseala. Cu afacerile se ocupa mai mult el. Adelina recunoscu că izbutea s-o facă mai bine ca ea, care acum de fapt se ocupa doar cu copilul.

Mihai Pruteanu înţelese, după părerea sa, principalul: în afacerile mari e ca la război. Numai că nu mor oameni. Ca şi la război trebuie studiat minuţios adversarul, mă rog concurentul, culese informaţii despre „potenţialul” lui economic şi financiar, inclusiv prin introducere de agenţi în structurile lui, de mers întotdeauna cu un pas înaintea lui, formate structuri de contrainformaţie, folosite manevre false prin care să-l induci în eroare, şi altele.

Folosind experienţa sa de cercetaş, cu asta şi începu. Ştia acum totul despre adversari şi păşea cu un pas-doi înaintea lor. După bătălia de la Stalingrad se convinse ferm, că Germania pierduse războiul, în pofida asigurărilor optimiste, făcute de Mareşalul Ion Antonescu.

În această situaţie nu se mai putea baza pe economia românească şi nici pe economiile aliaţilor lui Hitler. Trebuia găsită o soluţie de a evita falimentul întreprinderilor. Însă Europa era ocupată de germani. Rămâneau neutre Elveţia, Suedia, unde se mai putea de transfera capitalul – ca să lucreze.

Ai ceva legături financiare în Suedia ori Elveţia? întreabă el după ce luase hotărârea fermă de a transfera capitalul din România.

Eu nu, însă tata poate că are. Mergem să vorbim cu el.A fost ascultat cu interes. Vedea cum dădea mulţumit din cap bătrânul neamţ.

Tu nu eşti român, tu eşti neamţ! exclamă el. Bravo, fiule! Bătrânul neamţ se bucura ca un copil. - Demult aştept să vii la mine cu această propunere. Începe chiar de mâine, cât nu e zarvă. Să fii primul, căci Antonescu poate interzice strămutarea capitalului, când va înţelege ce e asta.

Adelina se bucură că tata, care era foarte strict în ce priveşte finanţele, a acceptat propunerea soţului. Se mândrea cu Mihai al ei!

Acum pot să mor liniştit, spuse bătrânul. Rezultatul întregii mele vieţi e în mâinile unui om deştept, priceput, merituos.

Peste trei zile bătrânul neamţ a murit.

Costică Stănescu, care primise recent gradul de căpitan aviator, făcea cu escadrila sa zboruri de protejare a trupelor române ce se retrăgeau de pe Don spre Transnistria, acestea fiind atacate mereu de aviaţia sovietică superioară ca număr.

76

Jos se întindeau cât priveai cu ochiul coloane de militari, părând nişte şerpi pe fundalul zăpezii, , ţinând direcţia spre apus, mai aproape de Patrie, de familii, de oamenii dragi. Cei care rămaseră în stepele ruseşti nu se vor mai întoarce niciodată. Vor rămâne numai în amintirea celor dragi, celor apropiaţi.

De două zile n-au mai avut încăierări cu aviaţia rusă. Acest lucru îl neliniştea. Ruşii aveau prilejul să distrugă trupele române aflate în marş. Raza de acţiune le permitea.

Neliniştea lui s-a adeverit. Ruşii şi-au mobilizat toată aviaţia de bombardament care deservea această direcţie, capabilă să se ridice în aer. Şi au aruncat-o asupra trupelor române în retragere, din păcate prost apărată de artileria antiaeriană. Unica soluţie de apărare era aviaţia de vânătoare, care avusese însă pierderi mari, fiind acum incompletă.

… Cerul era acum senin, lucru care făcea şi mai ascuţit gerul. În schimb un timp ideal pentru aviaţie, căci pe fundalul zăpezii coloanele se vedeau ca în palmă.

Căpitanul Stănescu văzu cum treptat cerul se acoperă de umbra sutelor de avioane de bombardament sovietice, însoţite de numeroase avioane de vânătoare. Raportă la sol, cerând întăriri. Ştia tactica ruşilor, care acum aveau avioane de vânătoare americane, să atace avioanele de vânătoare române, iar bombardierele să-şi caute de zbor nestingherite de nimeni.

Era nevoie de o escadrilă care să atace în forţă bombardierele. Asta şi comunică Stănescu, îndreptându-şi propria escadrilă spre grosul avioanelor de vânătoare sovietice. Au lovit frontal. Se încinse o luptă dârză. Fiecărui pilot român îi reveneau câte trei-patru sovietici.

A fost atacat de trei avioane inamice. Avioane bune, însă cu piloţi prost instruiţi. Aşa-numiţii piloţi „decolare-aterizare”. Se considera, în derâdere amară, că era singurul lucru pe care îl cunoşteau cât de cât. Cu avioanele lor proaste, sovieticii, în primii ani de război şi-au nimicit practic toţi piloţii experimentaţi. Acum, pe avioanele americane, avioane clasa „Messershmidt”, luptau piloţi pregătiţi în grabă.

În cinci minute toţi trei „ardeau”. Se repezi în ajutorul piloţilor săi mai tineri, cu experienţă de luptă mai puţină, dar care, în comparaţie cu piloţii ruşi, erau „aşi”. În zece minute ruşii au fost împrăştiaţi. S-au repezit după bombardiere, care ajunseră coloanele şi acum le bombardau. A doua escadrilă nu se vedea. Au atacat bombardierele. Fără acoperire, erau pradă uşoară. Totuşi pierdu în luptă două avioane, doborâte ori de puşcaşii de pe bombardiere, ori de artileria antiaeriană proprie, care stătuse mută până la acest moment, ca să nu fie depistată şi nimicită.

Escadrila a doua proaspăt intrată în luptă rămase să împrăştie şi să nimicească bombardierele intacte. Piloţii deja nu mai aveau cu ce trage. Li se terminaseră muniţia.

Stănescu îşi înscrise „în palmares” alte trei avioane doborâte.

* * *

Detaşamentul de „partizani”, în care activa maiorul Andrei Bivol, se dovedi o unitate relativ de mare. Majoritatea o formau militari ieşiţi din încercuire şi foşti prizonieri. Era comandat de un maior-securist, care se uita suspicios la cei sosiţi, bănuind că printre ei ar putea fi agenţi racolaţi de serviciile speciale germane ori române. Era o practică obişnuită în privinţa prizonierilor şi a militarilor încercuiţi.

Secţia contrainformaţii a Centrului de Informaţii „H”, a depistat din 23 de prizonieri români eliberaţi de ruşi patru agenţi racolaţi. Numai într-un caz. Au fost depistate însă zeci de cazuri de acest fel nu numai la Centrul „H”, dar şi în Centrele „A” şi „B”.

Securiştii se uitau suspect la cei sosiţi, cum se uitau suspect şi cei sosiţi la ei, ştiind că sunt nişte puşlamale, care nu iartă nimic. Totuşi pentru realizarea operaţiunilor din spatele frontului era nevoie de oameni bine pregătiţi, şi mai puţin civili. Bivol, după ce a fost controlat de Moscova, a fost numit comandantul noilor sosiţi şi comandant-adjunct al detaşamentului, fiind introdus oficial în componenţa grupului de securişti. Faptul însemna încredere şi sprijin total din partea serviciilor de securitate sovietice.

77

Moscova a ţinut cont că securiştii nu aveau experienţă de luptă ca Bivol. Astfel că s-a decis că toate acţiunile de luptă să fie elaborate de Bivol, fireşte, cu excepţia celor speciale pentru care erau trimişi securiştii cu experienţă. Nu se amesteca, nu-l interesau. Dar după dispoziţia celor care se întorceau din misiune vii, a înţeles că treburile mergeau prost. Moscova cerea rezultate, care însă se lăsau aşteptate. Ceva nu era în regulă.

La începutul lui decembrie 1942 Moscova l-a numit pe Bivol comandantul detaşamentului. Fostul comandant a fost numit în locul lui Bivol.

Starea materială a detaşamentului s-a înrăutăţit brusc din cauza ceţii groase şi a ninsorii, care nu permiteau avioanelor speciale ale MGB-ului să paraşuteze alimente, medicamente pentru răniţi şi muniţii. Grupe speciale trimise pentru căutarea produselor s-au întors cu pierderi considerabile în oameni, căci pe zăpadă rămâneau urmele celor ce plecau, iar serviciile de contraspionaj germane şi române „nu dormeau” şi la întoarcere organizau ambuscade bine puse la punct, din care scăpau doar puţini „partizani”, aceştia lăsându-şi adesea pe câmpul de luptă nu numai camarazii, dar şi alimentele luate cu forţa de la populaţie, care, cu fiece zi, îi urau tot mai mult pe aşa-zişii „partizani”.

Bivol hotărî să scape de oameni în plus, deplasând grupul comandat de fostul comandant al detaşamentului în altă zonă de acţiune ca unitate aparte. Raportă la Moscova, care aprobă imediat această hotărâre. Îşi lăsă cu el cercetaşii şi câţiva oameni de încredere.

Cu oamenii rămaşi şi cu rezervele de hrană putea acum supravieţui fără probleme până la primăvară. Incursiunile pe care le-a întreprins pentru a mina principalele artere de aprovizionare a unităţilor germane şi române care luptau în peninsula Tamani şi se deplasau spre Groznâi au eşuat, căci s-au dovedit bine păzite de un corp de cavalerie român.

Hotărî să schimbe tactica şi să atace obiectele şi căile de comunicaţie păzite de nemţi, care erau mai puţin rezistenţi la frig ca românii şi se fereau de ger prin diverse adăposturi. Românii, ca şi ruşii, suportau mai uşor gerurile şi erau şi mai vigilenţi.

A izbutit totuşi să înfăptuiască câteva operaţii importante. Primi mulţumire de la Moscova şi gradul de locotenent-colonel a MGB. Era un grad înalt pentru vârsta sa. În armata activă i s-ar fi acordat doar peste trei ani.

În toate operaţiunile participa nemijlocit.

Acum iarna trecuse. Avioanele aruncau cu paraşuta tot necesarul de muniţii şi alimente. În aprilie a organizat o ambuscadă pe drumul Sevastopol-Bahcisarai-Simferopol, pe unde, după date de agentură urma să treacă o mare coloană germană. Nu avea cum să verifice aceste date din alte surse nu putea: nu mai avea timp.

Poziţiile le-a ales chiar el. Erau clar avantajoase în raport cu inamicul. De pe dealul înalt şoseaua se vedea ca în palmă. Coloana nu avea unde să se adăpostească şi urma să fie nimicită.

Observă de departe coloana. O coloană mare, nepăzită de nimeni. În faţă se deplasa o blindată. În urmă se deplasau camioane acoperite cu pânză de cort. Nu se vedea ce se află în ele. la un moment dat acest fapt i s-e păru suspect. După vuietul motoarelor părea că merg goale. Suspect era şi faptul că respectiva coloană nu era păzită. De fapt deasupra ei trecură câteva avioane de recunoaştere germane.

Neliniştea i se intensifică. A decis să trimită un grup care să cerceteze calea de retragere. Abia după ce grupul pleacă se linişti. În spate era linişte.

Când coloana ajunse în punctele stabilite ordonă „foc”. Izbuti să execute câteva rafale de mitralieră, când fu lovit de un glonte în cap. Îşi pierdu cunoştinţa.

* * *

Suprimarea vieţii politice prin desfiinţarea partidelor, nu i-au oprit pe liderii marilor partide să atragă atenţia Mareşalului Antonescu că trimiterea de forţe noi pe frontul de Est, va pune ţara în inferioritate faţă de unguri, care concentrau acum forţe masive la frontiera cu România.

78

Memoriul semnat de Iuliu Maniu şi de Dinu Brătianu în acest subiect vital, a fost făcut cunoscut în Occident şi comentat la Radio Londra.

Înfrângerea de la Stalingrad, de la cotul Donului şi de la marginea Stepei Calmâce a provocat o mare dezamăgire în rândurile majorităţii opiniei publice româneşti. Guvernul a interzis publicarea datelor privind situaţia reală de pe frontul de Est. Informaţiile erau furnizate de sovietici şi de Londra. Ce spunea Moscova era clar. Majoritatea credea însă în ceea ce spune Londra. Oamenii politici de vază erau nemulţumiţi de faptul că România trimise pe frontul de Est 18 divizii şi o mulţime de tot felul de unităţi speciale, iar ungurii numai 6, italienii 3, slovacii o divizie care şi ea păzea căile de transport spre Ucraina apuseană, adică la hotarul cu Slovacia. Bulgarii n-au trimis nici un soldat. 12 divizii române au fost nimicite, pe când ungurii aveau acum pierderi minime.

Radio Londra şi alte mijloace de propagandă străină găsesc teren favorabil în ţară. Războiul, luând o altă întorsătură, încurajează nemulţumirile ce mocneau împotriva politicii Mareşalului Ion Antonescu. Militarii care se întorceau de pe front erau într-o stare psihică grea. Pierderile şi suferinţele îndurate întrecea orice imaginaţie omenească. O parte din militari degeraseră în stepele ruseşti căci nu aveau echipament de iarnă.

Guvernarea dictatorială a lui Antonescu se sprijinea pe o puternică structură poliţienească. Principalul instrument al acestei structuri era „Serviciul Secret” ori cum i se spunea oficial „Serviciul Special de Informaţii” de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, adică al lui Antonescu. În septembrie-octombrie 1940, după ce a fost arestat conducătorul şi întemeietorul acestei structuri, Mihail Moruzov, Antonescu a schimbat trei conducători, până ce Eugen Cristescu a fost omul pe plac.

S.S.I. lui Cristescu şi el însuşi aveau legături secrete de colaborare cu serviciile de informaţii şi spionaj ale armatei germane, inclusiv cu Abwehr-ul, conducătorul căruia era amiralul Chanaris, cu care Mihail Moruzov era în relaţii bune. Chanaris transmise lui Moruzov câţiva agenţi secreţi de valoare internaţională. Conducătorul structurii Abwehr-ul în România era colonelul Rodler, venit în ţară în cadrul Misiunii germane.

Pe lângă Abwehr, în România mai activa Gestapo-ul german, condus de ştandartenfiührerul Geissler. În afară de activitatea obişnuită de spionaj, Gestapo-ul se ocupa de susţinerea Mişcării Legioanare, furnizându-i arme şi informaţii.

Lui Eugen Cristescu i se incrimină că furniza Abwehr-ului informaţii, fiind numit agent dublu, dat fiind că era omul numit de Antonescu.

Lumea care nu cunoaşte pe dinăuntru ce e un serviciu secret, şi vorbeşte numai din auzite, poate spune tot felul de lucruri. În romanul meu „Jurnalul unui KGB-ist” editat în trei volume, lămuresc amănunţit activitatea unui astfel de organism, cum e serviciul secret, care are de fapt aceleaşi atribuţii în orice ţară. Colaboratorii unor astfel de servicii sunt puşi adesea în situaţii dificile în timp, când „şeful” cere informaţie urgentă de care aceştia însă nu dispun. Atunci i se dă un telefon „amicului Jhon, Ivanov, Popandopulos şi îi „rogi” să te ajute. Altă dată îi întorci „datoria”.

Toţi colaboratorii oficiali al serviciilor secrete se ajută reciproc. Altfel n-ar supraveţui.

În primăvara şi vara lui 1943 Stalin le ceru insistent aliaţilor debarcarea pe coastele de vest ale Franţei, spre a micşora astfel rezistenţa nemţilor pe frontul de est. Pregătirea minuţioasă a debarcării cerea însă timp îndelungat, şi aliaţii au decis să deschidă al doilea front altundeva în Europa nu în Franţa, coastele căreia erau bine întărite de nemţi, ci în Italia, debarcând la 10 iulie 1943 trupe numeroase în Sicilia, eliberate de pe frontul african, numită de Roosevelt ca începutul campaniei de eliberare a Europei. La 17 august Sicilia a fost eliberată. Mussolini, trădat de apropiaţii săi este „debarcând” de rege şi arestat. Generalul Badoglio, succesorul lui Mussolini declară că războiul continuă, purtând totodată tratative separate cu Aliaţii.

La 4 septembrie englezii au început debarcarea în Calabria, care a fost uşor cucerită. Flota italiană s-a predat şi a fost dislocată la Malta.

Otto Scorzhieni, unul dintre cei mai talentaţi colaboratori al serviciilor speciale, a organizat la ordinul lui Hitler şi a înfăptuit una dintre cele mai strălucite operaţii din al Doilea Război Mondial, realizate de

79

serviciile secrete, evadarea lui Mussolini din castelul unde se afla ca prizonier, de pe Muntele Gran Sasso, din Abruzzi.

Revenit la Roma Mussolini a format un nou guvern. În acelaşi timp i-a condamnat şi i-a executat pe foştii membri al Consiliului fascist, care l-au trădat.

Marele aerodromuri din împrejurimile oraşului Foggia, construite de germani, au fost ocupate de americani, formând baza principală de operaţii aeriene ale aviaţiei americane, pentru atacul din sudul Europei Occidentale.

Printre principalele obiective ale aviaţiei americane erau oraşul Bucureşti şi zona petrolieră Ploieşti, care au fost atacate de nenumărate ori. Însă artileria antiaeriană germană, care apăra aceste obiective s-a dovedit extrem de eficientă. De fiecare dată aviaţia americană pierdea mai mult de o treime din avioanele implicate în acţiune, punându-i astfel pe gânduri pe comandanţii americani dacă să continue sau nu. Câteva zboruri de acest fel rămâneau fără o bună parte din avioane. Astfel un timp americanii şi-au încetat bombardamentele.

Inspiraţia unui sergent american a salvat situaţia. Propunerea lui a fost, ca orice lucru genial. Să constate că cele mai mari pierderi americanii le aveau când se întorceau înapoi. Sergentul propuse ca avioanele să zboare doar într-o direcţie. Se încărcau cu bombe şi combustibil în Italia, bombardau, şi plecau înainte spre baza de pe teritoriul sovietic. Prima bază de acest fel a fost amenajată în oraşul Penza, de unde avioanele erau iarăşi încărcate cu combustibil şi cu bombe. Bombardau din nou şi… aterizau în Italia.

* * *

După bătălia de la Stalingrad, situaţia pe frontul din Kubani şi Caucaz deveni ameninţătoare pentru trupele române aflate în această regiune. Din ordinul comandamentului român trupele s-au retras pe peninsula Tamani, formând un cap de pod, care nu permitea inamicului pătrunderea în Crimeea dinspre răsărit. După ocuparea Rostovului şi a litoralului de nord al Mării Azov de către armatele sovietice, unităţile române au fost retrase în Crimeea.

Astfel, în primăvara anului 1943 în Crimeea activau deja opt mari unităţi române: Diviziile 1-4 Vânători de munte, Diviziile 10, 18 19 Infanterie, renumita şi glorioasa Divizie 8 de Cavalerie. Din unităţile constituite ulterior, a fost formată încă o divizie, nouă, Divizia 24 Roşiori, menită de comandamentul german ca trupă de sacrificiu.

Căpitanul Alexandru Mureşanu şi batalionul său au fost trecuţi definitiv în componenţa brigăzii vânători de munte, ei având experienţa luptelor în munţii Caucaz. Retragerea a fost anevoioasă. Frigul şi drumurile de munte, înguste şi abrupte, atacurile hărţuitoare şi necontenite ale inamicului, care totuşi nu s-a hotărât să atace decisiv, ştiind forţa trupelor române…

Batalionul a ocupat poziţii la aproximativ cinci km de malul de est al râului Kubani. O zonă favorabilă pentru luptele de defensivă, care însă n-au durat mult. Situaţia de pe frontul Rusiei Meridionale cerea imperios retragerea rapidă a trupelor române în Crimeea, pe care comandamentul german plănuise s-o prefacă într-o cetate de necucerit. Un rol important pentru înfăptuirea acestui scop îl aveau diviziile române scoase de pe frontul din Kubani.

Mureşanu şi batalionul său s-au pomenit astfel iarăşi sub Sevastopol, locuri bine cunoscute în perioada de ofensivă a armatelor aliate, unde a fost rănit a doua oară şi unde a trăit o noapte pe care n-o va uita niciodată. Undeva pe aici poate că se afla chiar şi femeia iubită. Dacă, fireşte, nu s-a evacuat cu spitalul în ţară, ori în Transnistria, unde, după câte ştia, se refăceau trupele române după dezastrul de la Cotul Donului şi din Stepa Calmâcă.

Batalionul ocupa flancul stâng al apărării, la nord de Sevastopol. Cu faţa spre nord. Totodată cu flancul său stâng acoperea ţărmul de vest, pentru a împiedica inamicul să debarce trupe. Un front totuşi destul de mare pentru efectivul unui batalion. La solicitări a primit acelaşi răspuns: rezerve pentru întărirea batalionului nu sunt, şi nu se prevăd.

80

Situaţia era salvată întrucâtva de sistemul de apărare, bine întărit, rămas de la sovietici. Era linişte, luptele se purtau departe de aici. Uneori se crea impresia că e pace, că nu mor sute de oameni în fiecare zi.

Într-o duminică plecă în oraş. Luptase aici, aici a fost rănit, aici s-a tratat, aici pentru prima oară… mă rog din fructul interzis. Oraşul însă nu-l văzu, şi acum voia să recupereze ce nu făcuse atunci.

Picioarele singure l-au dus la spitalul militar. Aici nu se schimbase nimic. Numai numărul celor răniţi s-a dublat. Peste tot: pe podele goale, pe podele acoperite cu paie, în coridoare, câte doi pe pat, erau înghesuiţi soldaţi şi ofiţeri români.

Pe Dorina o văzu de departe. Înconjurată de doctori şi surori medicale părea mai scundă, slăbise. Dacă ar fi întâlnit-o pe stradă, n-ar fi cunoscut-o.

În sfârşit ea ridică ochii şi privirile li se întâlniră. Spuse ceva celor prezenţi şi se apropie de el.

Arăt ca o sperietoare, nu? întrebă ea cu o voce slăbită şi îl privi ţintă. Pentru mine ai fost, eşti, şi vei fi cea mai frumoasă femeie din lume, spuse el cât se poate de sec. Mersi de compliment. Ştiu că nu e deloc aşa, dar e plăcut totuşi să auzi astfel de cuvinte. Mai ales

rostite de omul la care te-ai gândit uneori. Nu mai uitat? Adevărat? Nu… vocea îi tremură. Ce e cu vocea ta? Eşti bolnavă? se apropie şi o îmbrăţişează. Ea se lipi strâns de el, uitând că

este şefă, că în jur era multă lume. De mult nu se simţise atât de bine.În sfârşit, rosti: - Mergem la mine în cabinet. Îi priveau zeci de ochi nostalgici. L-a luat la braţ şi astfel

s-au îndreptat spre cabinet. Încuie uşa.

Să nu ne mai deranjeze nimeni. N-am dormit câteva nopţi. Sute de răniţi în fiecare zi. Am impresia că numai pe români îi ucid. Este prost organizată evacuarea răniţilor în ţară. Ruşii, nu degeaba cineva i-a numit barbari, bombardează spitalul, deşi ştiu că e spital, fiind de fapt spitalul lor militar. Iar pe acoperiş e desenată crucea roşie. Sunt practic epuizată. De aici şi vocea…

Cabinetul era acelaşi. Nu se schimbase nimic în ambianţă. S-au aşezat pe patul unde dormea. Se lipi strâns de el, puse capul pe pieptul lui.

Am fost în concediu la Bucureşti. Soţul trăieşte cu o altă doamnă. Îl înţeleg, un bărbat trebuie să aibă o femeie, măcar şi fiziologic. Eu însă m-am legat de militărie... Puteam să rămân în Bucureşti şi să-mi păstrez familia. M-am gândit la zecile de mii de răniţi, care au nevoie de ajutor, care speră că totul va fi bine. N-am fost în stare să-i părăsesc. Numai cei, care n-au văzut toată nenorocirea asta se pot plimba fără griji prin Bucureşti, pot să doarmă liniştiţi, să chefuiască zi de zi, să… adormi.

O culcă pe pat acoperind-o cu un cearşaf. Se strânse ca un copil obosit. Părea micuţă şi neapărată.

Trebuia să plece pe poziţii, însă nu se încumeta s-o trezească. Lăsă în sfârşit un bileţel, promiţându-i că la prima ocazie o va vizita.

În estul peninsulei Crimeea Divizia 8 de Cavalerie purta lupte grele. În timp ce pe ţărmul de vest era în continuare linişte. Mureşanu înţelegea că liniştea nu putea fi de lungă durată. Între timp ruşii închiseră drumul spre ţară pe uscat. Rămăseseră doar două căi de retragere: aeriană şi pe apă. Prin aer era puţin posibil. Prea multă lume. Cine ştie dacă vor fi şi suficiente mijloace maritime. Sunt zeci de mii de răniţi. Şi câte zeci de mii vor mai fi când se vor începe luptele pentru apărarea Sevastopolului!

Pentru orice eventualitate a mai întins două rânduri de sârmă ghimpată, existentă în mari cantităţi în depozitele situate de-a lungul ţărmului, a montat apoi clopoţei din cutii de conserve. Trimise soldaţi în toate direcţiile să caute vreo vedetă mai mare.

Au găsit-o într-o cooperativă pescărească, însă cu motorul defect încă înainte de război. Ruginea pe uscat. I-au dat o hârtie preşedintelui cooperativei prin care se adeverea că vedeta a fost confiscată pentru nevoile frontului. Foaia îl putea salva de puşcărie la întoarcerea autorităţilor sovietice.

Dosi vedeta într-o văgăună, să nu fie văzută de eventuali şefi, care într-un moment critic o puteau confisca. A adunat toţi specialiştii în motoare. I-au spus limpede că motorul nu mai putea fi reparat. Era nevoie de un alt motor.

81

După luptele din 1942 rămăseseră numeroase tancuri arse, defecte. Mureşanu hotărî să scoată un motor din ele. Împreună cu mecanicii au verificat motoarele de la blindatele româneşti, germane, ruseşti. Cel mai mult se potrivea motorul de la blindatele sovietice.

În scurt timp au instalat şi probat motorul. Era, sigur, mult mai puternic ca cel precedent. După calculul lui, dacă mai iau la remorcă şi vreo două bărci mari pescăreşti, putea să îmbarce întreg batalionul.

La rugămintea sa comandantul regimentului îi oferi un concediu de trei zile. În cei doi ani de război nu i s-a oferit concediul cuvenit.

Dorina îl întâlni bucuroasă.

Atunci am dormit până a doua zi. Îţi imaginezi? rosti ea vesel. În faţa lui se afla acum o altă femeie, acea pe care o cunoştea el: veselă, vioaie, cu zâmbetul pe faţă. Şi foarte, foarte frumoasă. Pentru o clipă se fâstâci. Nu ştia ce să spună. Vorbi ea: - Mergem în cabinet. Le spuse ceva asistenţilor. Îl luă apoi de braţ şi se îndreaptă spre cabinet.

Încuie iarăşi uşa.

Să nu ne deranjeze nimeni, spuse ea simplu. Apoi se apropie şi se lipi strâns de el. Au stat mult aşa.

Am liber pe trei zile, spuse el. Ea se întoarse brusc. Adevărat? Am cerut din contul concediului. Să fiu cu tine. Dacă mă primeşti? Ce bucurie! Nu mă aşteptam. E bine, ochii îi străluceau. Ia loc. După care ridică receptorul şi

comandă ceva de mâncare în cabinet pentru două persoane. Scoase de undeva o sticlă cu un vin roşu. Şi una de votcă sovietică.

Am impresia că te cunosc de mult, de-o veşnicie, spuse ea după două pahare de vin. Mi-e bine cu tine însă... El nu-i mai dădu voie să continue, o ia în braţe şi o duce spre pat...

După cele trei zile aparte întâlnirile lor au continuat cu regularitate.

În noiembrie, îl anunţă că e gravidă în a treia lună. Îl rugă însă să nu-şi facă probleme. Mă descurc singură. Tu ai grijă de tine, păzeşte-te, ca să-ţi vezi feciorul.

Sau fiica! Simţea în acele clipe ceva neobişnuit: Femeia iubită urma să-i nască un copil! La batalion s-a întors cu o bucurie prost ascunsă. La întrebările insistente ale camarazilor le spuse în

cele din urmă tot adevărul. L-au felicitat… Între timp luptele continuau. Cu tot mai multă înverşunare.

* * *

Kievul a căzut la 15 noiembrie 1943. Stalin, printr-un manifest celebrând această victorie anunţa că teritoriile ce urmau a fi eliberate erau: Karelia, Polonia, Letonia, Estonia, Lituania, Crimeea şi Moldova. Nu era însă clar care Moldovă: fosta republică autonomă din Transnistria, Basarabia (RSSM), sau şi întreaga Moldovă de peste Prut.

Imensul tăvăluc al armatelor sovietice şi-a continuat ofensiva spre vest. Centrul ei tactic era în sectorul Viniţa – Umani.

Înfrângerea catastrofală a trupelor germane în luptele de la Umani, spargerea frontului, retragerea dezastruoasă şi dezorganizată a trupelor germane umplură Basarabia şi Moldova de peste Prut, prezentând acum un tablou relativ dezolant şi descurajator. Frontul se apropia de Nistru. Situaţia României deveni gravă. Persoanele politice care îşi păstraseră mintea trează cereau retragerea României din alianţa cu Germania. Se simţea atmosfera de la sfârşitul toamnei 1916. Atunci România a avut noroc de un om ilustru, care nu şi-a pierdut cumpătul. De Mareşalul Averescu, care a liniştit spiritele în conversaţia pe care o avu cu delegaţia parlamentară, fiind, adevărat, sigur de Armata Română. Acum România nu-l avea pe Averescu, iar Antonescu care era deprimat de situaţia în care se pomeni ţara şi de fapt nu se putea compara cu Averescu. Oamenii de afaceri mai perspicace încă în toamna anului 1943 îşi mutaseră capitalul în străinătate. Îngrijorat de proporţiile acestui fenomen, la începutul lui 1944 guvernul interzise scoaterea capitalului din ţară şi eliberarea de paşapoarte.

82

Ungurul Beneş s-a întâlnit la Moscova cu Stalin şi Molotov, care au declarat că vor lua României Basarabia şi Bucovina de Nord, dar îi vor reda Transilvania întreagă. Opoziţia caută căi de a salva ţara. Se adresă prin intermediari aliaţilor Rusiei, care, drept răspuns, îi îndemnară pe români să ia contact cu conducerea Uniunii Sovietice, apoi să se adreseze Ţărilor Occidentale, care au înaintat drept condiţie prealabilă demisia lui Antonescu, care cu dinţii se ţinea de putere.

Când sacrificarea deliberată a trupelor române din Crimeea începuse să devină clară, M.St.M. român începe a evacua prisosurile, cu toate protestele Comandamentului german şi a lui Antonescu, telefonat personal de Hitler. Astfel au fost salvate de la nimicire în Crimeea 46000 de militari români, în perioada când se mai putea retrage pe uscat.

La 4 aprilie 1944 s-a terminat viaţa paşnică a bucureştenilor. Abia atunci au simţit ei ce înseamnă război, când grupări mari de avioane americane au bombardat oraşul, nimicind un şir de multe clădiri istorice, instituţii ştiinţifice, case obişnuite. S-au înregistrat numeroase victime omeneşti.

A doua zi, la 5 aprilie, a fost atacat Ploieştiul, centrul zonei petroliere româneşti. S-au înregistrat 262 de morţi, 365 răniţi şi 196 de case distruse complet sau avariate.

Spre sfârşitul iernii anului 1944 încep luptele din sectorul întărit al Sevastopolului. Spitalul militar era ameninţat cu capturarea. Comandamentul român hotărî ca spitalul să fie evacuat în ţară. Pentru această operaţie au fost trimise câteva nave. Au fost îmbarcaţi toţi grav răniţii şi o parte din personalul medical. Ceilalţi răniţi urmau să aştepte alte nave.

Flota militară sovietică încă nu apăruse pe coasta de vest a Crimeei şi navele cu răniţi au ajuns cu bine în ţară.

Mureşanu n-a avut ocazia să-şi ia rămas bun de la Dorina, care se deplasa acum cu greu, purtând fructul dragostei lor şi fiind slăbită de munca grea de zi şi noapte şi de alimentaţia proastă. Ruşii se pregăteau să atace pe sectorul ocupat de batalionul lui.

Un grup de ostaşi păzeau zi şi noapte vasul dosit, ultima lor şansă de a se salva.

Ruşii atacau val după val, necruţându-şi soldaţii. Mii de morţi se tăvăleau în faţa tranşeelor, răcnetul celor răniţi asurzea. Însă ruşii nu cereau armistiţiu pentru a-şi îngropa morţii, pentru a-şi scoate răniţii de pe câmpul de luptă. Se dorea cucerirea cât mai rapidă a poziţiilor inamice. La război ca la război: cine scapă viu, scapă, iar cine nu… se pare că asta era logica sovietică. Şi, de fapt, nu numai a acestora…

Ziua era o căldură înăbuşitoare. Răcoarea venea abia spre lăsatul nopţii. Cadavrele militarilor ruşi începeau să se descompună, şi când vântul adia spre tranşeele româneşti era tot mai greu de respirat.

La 9 mai 1944 ruşii au ajuns la marginea Sevastopolului, în partea apărată de germani. Diviziile române n-au cedat nici un metru.

Comandamentul român a concentrat la 10 mai la Sevastopol toată flotila maritimă pentru a evacua trupele române. Încărcată până la refuz, la 11 mai flotila a luat drumul de întoarcere spre ţară.

După cum a şi presupus Mureşanu, în haosul ce domnea la statele majore ale unităţilor militare, de batalionul lui s-a uitat. De pe poziţiile batalionului se vedea bine cum flotila se îndepărta de ţărmurile Crimeei, lăsând în voia soartei nu numai batalionul lui , dar şi alte unităţi militare.

Domnule căpitan, i se adresă un locotenent, trebuie să plecăm şi noi. Da, dar nu-mi prea place mie această zi cu soare şi cer senin. Ruşii ar putea să ştie şi ei de

îmbarcarea noastră. Dacă le vine ideea să bombardeze, e vai şi amar… Nu greşise. Peste aproximativ o oră avioanele de bombardament sovietice au acoperit cerul cu numărul

lor mare, îndreptându-se în direcţia în care dispăruse flotila.

Bombardierele sovietice au ajuns flotila în largul mării. Slab apărate de artileria antiaeriană a escortei navale, o parte din transporturi au fost scufundate. Mii de militari au pierit în adâncul mării. A fost scufundat şi vasul care transporta răniţi, cu toate că pe bordurile lui şi pe punte se vedea clar semnul Crucii Roşii.

După dezastrul de la Cotul Donului, nimicirea transporturilor pe mare a fost al doilea adevărat dezastru al Armatei Române.

83

Degeaba îşi făcuse Mureşanu probleme că pe ambarcaţiunea reparată nu va încăpea întreg batalionul. Luptele grele au rărit simţitor rândurile batalionului. Îngropându-şi morţii, luându-şi răniţii, rezerve de merinde şi de combustibil, în noaptea de 11 spre 12 mai au ieşit în larg, îndreptându-se spre Cetatea Albă. Ambarcaţiunea pescărească nu era echipată pentru o navigaţie maritimă. Nu avea nici măcar o busolă. Era un risc mare să se traverseze marea cu o astfel de navă. N-aveau însă încotro. S-au lăsat în seama lui Dumnezeu. Şi acesta a avut grijă de ei. Cu puţine peripeţii au ajuns cu bine la Cetatea Albă, care se pregătea de apărare.

Completat, batalionul lui Mureşanu a ocupat poziţii de apărare pe malul drept al Nistrului, exact în locul de unde cu trei ani în urmă îl forţaseră în plină ofensivă…

Pentru faptele sale de vitejie de la cetatea Albă (şi nu numai de acolo) căpitanul Mureşanu a fost avansat, peste regulament, la gradul de maior.

Bilanţul pierderilor suferite de trupele române în Crimeea însumau aproximativ 22 000 de militari – morţi, răniţi şi prizonieri. Precum şi o bună parte din echipament şi armament.

* * *

Locotenent-colonelul Andrei Bivol se trezi cu dureri în cap. Nu putea să înţeleagă unde se afla. Era întuneric. Nu vedea absolut nimic.

Este cineva? întrebă el încet. Da, tovarăşe comandant, auzi răspunsul. Unde ne aflăm şi de ce e întuneric? întrebă el. Ce s-a întâmplat?

Suntem prizonieri la nemţi şi ne aşteaptă ştreangul. Ei ştiu cine suntem. În viaţă am rămas numai patru. Întreaga unitate a fost nimicită. Noi am fost interogaţi. Ghestapoul sau Abwehrul? Abwehrul. Dacă era Ghestapoul nu mai conversam acum. Am impresia că am fost trădaţi. Printre noi a fost o „cârtiţă”.

Peste un timp uşa se deschise.

Bivol, vii cu mine, spuse unul din gardieni.A fost dus într-un cabinet uşor cochet i se păru lui. Însoţitorii au închis uşa. La masă nu se vedea

nimeni. Brusc răsună o voce. Ca un trăsnet:

Credeam că n-o să te mai văd vreodată, tovarăşe locotenent-colonel, auzi el glasul demult uitat. Pe o uşă laterală se ivi Anea, ori Elza, acum maior. Se aşează la masă.

Ia loc, propuse ea. Atunci erai un simplu prizonier de război, asupra căruia se extindeau prevederile legilor internaţionale de protecţie a prizonierilor. Acum eşti doar un diversionist şi un terorist, asupra căruia aceste legi nu se răspândesc.

Cum de aţi aflat de acţiunea noastră? Aveam un agent de al meu, racolat încă înainte de război. Era securist. L-am împuşcat. Mai mult

nu mai am nevoie de el. Nu iubesc securiştii! Şi eu sunt securist, încercă el să glumească.

Răspunsul veni prompt:

Vei fi împuşcat şi tu. Mă rugam la Dumnezeu să nu conduci tu operaţia, să ţi se întâmple ceva. Eram însă sigură că anume tu vei fi „norocosul” numit... Şi am ordonat ca comandantul să fie luat viu.

Ce s-a întâmplat cu grupul? Grupul trimis de tine să cerceteze direcţia de retragere a fost lichidat fără mare vâlvă. Am înţeles

că ai… înţeles câte ceva. Da, adevărat, am simţit că ceva nu e în regulă. Erau însă simple bănuieli. M-au făcut să greşesc

avioanele de recunoaştere, care niciodată nu păzeau coloanele de transport. Bun truc am inventat, nu-i aşa? Colegii mei nu credeau deloc că un ofiţer atât de experimentat ca

tine, va cădea în această capcană simplă. Proastă pregătire au totuşi agenţii voştri, MGB-ul vostru. A fost o operaţie destul de simplă, practic de rutină. Toată viaţa mi-am petrecut-o printre ruşi şi

84

constat, cu ruşine, fireşte, că voi, ruşii, sunteţi foarte înapoiaţi în comparaţie cu nemţii. Nici o comparaţie, absolut nici una.

Bine, nu-ţi bate joc de mine cu demagogie ieftină. Spune-mi ce va fi cu oamenii mei? Veţi fi împuşcaţi ca terorişti. Nu se poate face nimic? Mai salvează-ne odată. Atunci noi eram în ofensivă, eram mărinimoşi, iar acum ne retragem... Îl privi. Părea preocupat

sincer. Bine, mă gândesc cum te pot salva pe tine. Ceilalţi nu mă interesează. Dacă scap singur, mă împuşcă ai mei. Ştii doar... Apoi făcu o pauză. Reluă: ţii minte acolo, pe

malul Prutului, îţi mărturiseam că am un vis. Unul, adevărat, cam idealist: să văd Parisul... Am visat acest lucru şi în Odessa asediată. Amândoi visam. E cea mai mare dorinţă a mea. Dar asta e… O să-l vezi realizat numai tu...

Cu condiţia că rămân şi eu în viaţă... Bine, tărăgănez cât mai mult posibil executarea voastră. Poate, între timp, îmi vine o idee mai bună. N-ar trebui s-o fac, însă te iubesc... şi…

Şi tu eşti unica femeie pe care o iubesc. O linguşea sau era sincer? Pe soţia ta a împuşcat-o un ofiţer pe care l-a molipsit de sifilis. Scuză că-ţi spun asta. A primit după merit, răspunse el liniştit. Ea îl privi uşor surprinsă de tonul lui categoric. Nu te

mira, spuse el, războiul şterge tot ce mai rămâne omenesc în noi. Ai voştri în curând vor fi aici. Am să încerc să vă duc dintr-o puşcărie în alta. Ne pregătim de

evacuare şi urmele voastre pot să dispară. Mai departe depinde de norocul vostru.A fost dus iarăşi în cameră.

Am aflat că ai noştri vor fi degrabă aici. Trebuie să facem ceva să scăpăm de ştreang. Am încercat să săpăm sub perete. Se vede că e o închisoare ţaristă. Făcută strict după proiect. Nu

avem nici o şansă.A doua zi au fost mutaţi în altă închisoare. Peste câteva zile în alta. Pe Anea aşa şi n-a mai văzut-o.

Au fost eliberaţi dintr-o puşcărie departe de Sevastopol. „Încă o dată un mare mersi scumpa mea, iubita mea”, rosti Andrei Bivol cu tristeţe şi nostalgie în voce văzându-se liber. Adevărat că nu şi în siguranţă.

* * *

Înfrângerea trupelor germane în marea bătălie de la Umani, a deschis drumul invaziei armatelor sovietice pe teritoriul României. Germanii au organizat o nouă linie de rezistenţă de-a curmezişul nordului Moldovei şi al Basarabiei Centrale, trecând pe la nord de Iaşi şi Chişinău. La Est se prelungea de-a lungul râului Nistrului până în Marea Neagră.

În sectorul Moghileov-Iampol, la 18 martie 1944 trupe sovietice componente ale Frontului I ucrainean, comandant general Konev, au trecut Nistrul pătrunzând în Basarabia. Începe cea mai dezastruoasă fază a confruntării:

RĂZBOIUL PE TERITORIUL NAŢIONAL AL ROMÂNIEI. La 26 martie armatele sovietice ajung la Prut, iar la 30 martie este ocupat oraşul Cernăuţi şi ruşii

trec Prutul.

La 7 aprilie au fost ocupate vechile oraşe româneşti: Botoşani şi Dorohoi. Primii care au intrat în Botoşani au fost unităţile din Divizia „Tudor Vladimirescu”, formată de sovietici din comunişti români şi evrei din Basarabia şi Transnistria şi din prizonieri din trupele române. Era şi un fel de umilire a naţiunii române, când ruşii au impus să se atace frate cu frate.

Populaţia localităţilor ameninţate de ocupaţia sovietică a început să se evacueze. Se repeta anul 1916, numai că invers: de la nord spre sud. Printre refugiaţii sosiţi în ţară erau şi mulţi intelectuali ruşi din Odessa şi Transnistria, care nu mai acceptau puterea criminală comunistă, şi care colaboraseră cu autorităţile române şi germane. Dacă rămâneau, ştiau bine ce-i aşteaptă.

Aşa-numitul Front „Moldo-basarabean” era apărat la nord de Armata 4 română, sub comanda generalului Mihai Racoviţă, formată din trei corpuri, la centru de Armata 6 germană, iar la sud de Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, formată din rămăşiţele acesteia retrase din

85

Rusia de Sud şi Crimeea. În total cinci divizii, ce era insuficient pentru a ţine piept numeroaselor trupe sovietice bine înzestrate cu tehnică blindată.

Prima ofensivă sovietică a început pe la mijlocul lui aprilie când Fronturile 2 şi 3 ucrainene au atacat poziţiile armatelor române, primind, însă, o ripostă pe măsură. Frontul ocupat de germani a fost atacat mai mult demonstrativ.

Principalele lupte s-au purtat între 23 aprilie – 7 mai. Frontul român, sprijinit de poziţia fortificată din nordul Moldovei şi de pe Dealul Mare a rămas nezdruncinat. Mai apoi au fost comise câteva greşeli tactice şi strategice de către Comandamentul Român în frunte cu Ion Antonescu.

Linia fortificată de apărare care a ţinut piept cu succes primului atac al inamicului a început să fie construită în 1939. Concepţia acestui tip de fortificaţii fusese combătută cu vehemenţă de generalul Antonescu, care nu avea nici o încredere în obiectivele defensive permanente, făcute din beton. Consecvent cu sine, venit la putere, Mareşalul Ion Antonescu a oprit toate lucrările de acest gen. Aceeaşi soartă a avut-o şi linia de apărare de la sud.

Aceste acţiuni ale lui Antonescu adevereau se pare din nou spusele Mareşalului Alexandru Averescu, că Ionel Antonescu nu avea o bună gândire militară strategică, că era mai degrabă „un general de curte”.

La cererea Comandamentului german, neglijând obiecţiile comandanţilor români de pe front, Antonescu a satisfăcut cererea germanilor de a părăsi liniile fortificate şi de a se retrage la 25-30 km spre nord, spre marele dezavantaj al trupelor române, căci se părăsea o linie bine organizată de pe Dealul Mare, ce prezenta spre inamic coaste râpoase de până la 15 m înălţime, cu creste mascate de păduri, cu adăposturi de pământ pentru oameni, amplasamente pentru mitraliere şi alte avantaje. Se ocupa, în schimb, teren dincolo de calea ferată Raşcani – Târgu Frumos, o poziţie nefortificată, nefavorabilă, în câmpie deschisă, cu dealurile dinspre est deja ocupate de inamic.

O mare nervozitate se manifesta şi în rândurile elementelor conducătoare ale armatei. Ultimele eşecuri ale acesteia, ordinele prost gândite ale lui Antonescu, care nu se mai sfătuia cu nimeni, supunerea lui orbească ordinelor Comandamentului german, i-au zdruncinat autoritatea. Comandanţii marilor unităţi române nu mai îndeplineau orbeşte ordinele lui Antonescu şi a germanilor, ci, uneori, luau decizii conform situaţiei de pe front, salvând zeci de mii de vieţi omeneşti.

* * *

În iunie - iulie 1944 lupte mai violente s-au purtat de aviaţia română în timpul incursiunilor ce le făcea împotriva frontului sovietic din nordul Moldovei. Incursiunile erau deosebit de eficiente în primul rând datorită superiorităţii incontestabile profesionale a piloţilor români faţă de aviatorii sovietici. În schimb în sud în aer dominau ruşii, căci cele câteva aparate germane nu puteau să ţină piept numeroaselor avioane sovietice. Raportul era de tocmai 1 la 10. Nici piloţii germani nu evitau luptele oricât de nefavorabil era raportul de forţe.

Locuitorii comunei Mareşal Averescu (Babele) lângă Ismail, satul natal al Mareşalului Averescu, au fost, de exemplu, martorii unei astfel de confruntări. Vreo 20 de aparate ruseşti au atacat două avioane germane. Lupta s-a încins deasupra lacului Ialpug. Vuietul motoarelor, care lucrau la maximum, se auzea de fapt în toate satele din împrejurimi. Piloţii germani au acceptat lupta, însă nu atacau frontal, căci raportul de forţe era vizibil în defavoarea lor, ci manevrau, folosind inclusiv soarele, ieşind în spatele ruşilor. Unul după altul încep să cadă avioanele ruseşti, iar nemţii continuau să se rotească în jurul ruşilor. Iată însă că unul din aparatele germane luă foc, pilotul manevrând astfel ca avionul să cadă pe uscat. A căzut undeva prin comuna Cartal. Al doilea pilot îşi continuă însă lupta cu cele trei aparate inamice rămase întregi. Mai doborî unul, după care avionul lui începu să coboare aterizând nu departe de conacul boierului Turtă. Flăcăii mai tineri s-au repezit într-acolo. Printre ei se afla şi tatăl meu, Nicolae Niceainicu, care mi-a şi povestit această istorie. Când au ajuns la avion, pe care îl vedeau nemijlocit prima oară în viaţă, au constatat că avionul era întreg. Pilotul însă era mort. După cum le-a spus apoi consătenilor caporalul Marin Balica, care îşi pierduse un ochi

86

în luptele de la Sevastopol, lăsat acum la vatră, pilotul murise după ce izbuti să aterizeze, păstrându-şi astfel intact avionul.

Pilotul a fost înmormântat în cimitirul satului.Când în sat au intrat trupele sovietice movila de mormânt a acestui pilot a fost nimicită.

Căpitanul aviator Costică Stănescu se întoarse după o incursiune peste linia frontului rusesc, unde au mai doborât câteva aparate sovietice. De fapt o parte din acestea erau de producţie americană, furnizate ca sprijin în război.

Acasă îl aştepta o surpriză, Aurelia.

Sunt în drum spre Predeal, unde mi se află soţul şi fiul. Mă aşteaptă automobilul. Am la dispoziţie două ore. Aşa că… să beneficiem.

Soţul tău nu e în Bucureşti? întrebă el oricum surprins. Nu e locul unui general de stat major la Bucureşti?

De când s-au început bombardamentele capitalei, anumite subdiviziuni ale statului major au fost amplasate în provincie, iar surplusul de personal eliberat. Soţul meu a fost eliberat şi el.

Au urmat totuşi două ore de dragoste cât se poate de aprigă, întreruptă la un moment de vocea ordonanţei.

Domnule căpitan, sunteţi chemat la comandant.La despărţire a plâns.

Comandantul citi ordinul. După ce aparatele de zbor americane au distrus practic industria română şi capitala, decolând din Foggia şi aterizând acum nu la Poltava, ci la Nikolaev, fapt ce micşora mult distanţa, americanii au început să nimicească aerodromurile române. Acum pe direcţia Tecuci zboară o grupare de peste 200 aparate.

Avem de ales, rosti în concluzie comandantul: între distrugerea pe pământ şi moartea în aer, ca vulturii.

Numai în aer, urmă răspunsul uşor patetic dar unanim al piloţilor, care erau conştienţi că cu 20 avioane de care dispunea Flotila nu se putea face mare lucru împotriva unei adevărate armate. Le rămânea doar să moară în luptă, să meargă cu capul sus până la capăt.

Ordinul se termina cu adresarea lui Antonescu şi Gh. Jienescu „Muriţi până la unul, dar ridicaţi-vă”, ceea ce piloţii hotărâse deja.

La semnalul alarmei Stănescu decolă şi îşi îndreptă avionul spre armada americană. Nu mai simţea nici un fel de teamă că putea muri. Era militar şi era război.

Lupta a început nu departe de Tecuci. Stănescu doborî un aparat american, se luă după altul, când simţi că avionul lui este străpuns de o rafală de mitralieră. După inerţie îl ajunse pe american şi îl doborî. Îşi îndreaptă apoi avionul spre altul, simţi însă că aparatul nu i se supunea ca înainte. Mai încearcă o dată, acelaşi rezultat.

O rafală de mitralieră îi străpunse pieptul. Simţi că era sfârşitul. Încercă totuşi din ultimele puteri să aterizeze, să păstreze intact avionul, „camaradul de luptă”.

Izbuti ca prin minune să aterizeze. Când în sfârşit serviciile de aerodrom, au ajuns, după încetarea bombardamentele la avionul lui, căpitanul aviator Costică Stănescu era mort.

În acea luptă toate aparatele româneşti au fost distruse, iar aviatorii ucişi sau răniţi. Au căzut morţi aşii aviaţiei române căpitanii Sandu Şerbănescu, Popescu-Ciocănel, Economu Alexandru, Vinea Tiberiu şi alţii. Răniţi, dar rămaşi în viaţă au fost: Milu Ioan, Mucenica Ion, Bârzu Contacuzino, Rădulescu Andrei, Mălăceanu Ion, Dobrescu Ion, Nizanti Dan, Şendrea Ioan şi alţi piloţi de clasă superioară.

Aurelia se despărţi de Costică cu o presimţire grea. Ajunse la Mărăşti şi se opri la Mauzoleul Eroilor Primului Război Mondial. Nu dovedi să se apropie, când auzi un zgomot de sute de motoare ce răsuna dinspre Tecuci. Simţi o străfulgerare în inimă. „Acolo e Costică al meu. Poate acum zace rănit, iar eu mă duc de la el”. Ordonă şoferului să întoarcă.

87

Aerodromul de la Tecuci arăta jalnic, cam tot aşa cum arăta şi Bucureştiul, mândreţea de Bucureşti, precum şi alte oraşe unde era amplasată industria militară. Paza lipsea. Pe câmp umblau nişte oameni buimăciţi, de la care nu putea afla nimic.

Adevărul îl află de la comandantul unităţii rămas viu.

După înmormântarea de la Bucureşti Aurelia vru să plece, însă părinţii lui Costică o rugară dacă era posibil, să mai rămână câteva zile.

Spre marea bucurie a părinţilor, acceptă să rămână. Când mama lui Costică începea să plângă, plângea şi ea. Voia să se abţină, însă nu era în stare s-o facă.

Tocmai a doua zi au adus iarăşi vorbă de soarta lui Costică, care „a murit şi n-a lăsat nimic după el.”

Dacă se căsătorea, rămânea vreun nepot, rămânea viţa noastră, în nepot trăia neamul nostru, iar acum... Am rămas singuri...

Mă scuzaţi, începu timid Aurelia. Nu e chiar aşa. De fapt nici nu m-aţi întrebat bine cine sunt. Într-adevăr! se miră tatăl. Nu ne era de asta, vă rog să ne înţelegeţi. Aşadar? Sunt femeia care l-a iubit pe Costică. Avem un copil împreună, un fecior, băiat, şi continuă: Dacă

îmi reproşaţi ceva, plec imediat. Ştiu că o femeie măritată nu are voie să facă aşa ceva… În fine, îl voi iubi toată viaţa. Pe băiat tot Costică l-am numit.

Tăcerea dură destul de mult, până când tatăl nu se apropie, de Aurelia ...şi izbucni în plâns. Mama o îmbrăţişă.

Mulţumesc, fiica mea, spuse ea. Costică ştia că are fecior? Da, când eram împreună se juca cu el. E leit Costică. De ce oare nu ne-a spus? L-am întrebat şi eu. Mi-a răspuns că nu voia ca părinţii să ştie că are copil cu o femeie măritată.

Se vede că vă stima mult. Făcea mai bine de ne spunea de nepot. Îl educam şi noi. Unde e acum? E cu soţul meu la Predeal. Avem acolo o moşie. Şi noi. Ştiu, Costică mi-a spus. Trec des pe lângă ea. Cum ne vedem nepotul? Bucureştiul e bombardat. La Predeal e linişte. Numai acolo îl puteţi vedea. Mâine plec încolo. Am

loc în maşină.Pe drum spre Predeal Aurelia i-a avertizat că soţul socoate că Costică e al lui. Îl va aduce ea în ospeţie.

Toată averea noastră îi va rămâne lui, ca urmaşul neamului nostru. Soţul e general şi un om destul de bogat. E cam de vârsta dumneavoastră. A transferat ceva capital peste hotare? Nu se pricepe la aşa ceva. Dacă ne ocupă ruşii, dar înspre asta şi merge, vor confisca tot. Noi ne-am transferat în Elveţia mai

tot capitalul. Aşa că nepotul nostru nu se va înjosi la ruşi. Evident, şi dumneata, ca o noră a noastră...

* * *

În luna iunie 1944 în Europa au avut loc o serie de evenimente cruciale pentru destinele Europei. Anglo-americanii au eliberat capitala Italiei oraşul Roma, împingând spre nord armatele germano-italiene. În peninsula Balcanică a devenit deosebit de activ Iosif Broz Tito, purtând lupte grele de gherilă.

La 6 iunie aliaţii au deschis al treilea front, debarcând trupe în Normandia, pe coasta de vest a Franţei, unde au creat un imens cap de pod, lărgindu-l şi adâncindu-l cu fiece zi.

Luptând pe trei fronturi mari, plus Tito în Balcani, Germania îşi legă ultima speranţă de a salva situaţia de două arme: bomba atomică, care era pe punctul de a fi construită, şi bomba zburătoare, sau racheta care făcea ravagii pe teritoriul britanic. Însă englezii, descoperind în nordul Prusiei uzinele care produceau componentele bombei atomice, le-au distrus printr-un bombardament masiv.

88

Conform deciziilor de la Teheran, odată cu deschiderea frontului în vest, armatele sovietice, au început la 22 iunie 1944 ofensiva pe un front de 500 km.

La 28 iulie 1944 sovieticii au declarat că au eliberat întreg teritoriul Uniunii Sovietice, în care au fost incluse arbitrar şi Basarabia şi Bucovina de Nord, şi au transferat luptele pe teritoriul adversarului, având ca scop final Berlinul.

La 15 august forţe aliate franco-americane au debarcat pe ţărmul Mediteranei, între oraşele Nisa şi Marsilia, înaintând spre nord.

În aceste clipe grele pentru Germania un grup de generali din Înaltul Comandament german, au organizat pe data de 20 iulie 1944, un atentat asupra lui Hitler pentru a-l înlătura şi a încheia pacea mult dorită de poporul german. Însă atentatul a eşuat. Complotiştii au fost împuşcaţi ori spânzuraţi.

La 20 august sovieticii au declanşat o ofensivă pe tot frontul de la Carpaţi până la Marea Neagră. Apreciind just valoarea acestui front, au concentrat pe acest teatru de război numeroase forţe de infanterie, artilerie de tot tipul, tancuri şi aviaţie.

Armata 4 română fu silită de germani şi Antonescu să părăsească poziţiile bine întărite de pe Dealul Mare, lipsind astfel trupele române de avantajul rezistenţei pe o linie defensivă puternic fortificată. Forţa defensivă a Armatei 4 române a fost puternic slăbită şi prin retragerea de către germani a celor două divizii blindate aflate în spatele ei ca rezerve şi din cauza cărora Antonescu a şi ordonat de fapt, se pare, retragerea trupelor române de pe poziţiile fortificate.

Era o trădare din partea germanilor? Din arhivele sovietice aflăm, că la o consfătuire a comandanţilor de fronturi din Kremlin, Stalin a

ordonat ca atacul trupelor sovietice pe frontul moldo-basarabean să fie dat frontal. Apoi a cerut opinia comandanţilor celor trei fronturi ucrainene ce activau în această direcţie. Privind cu spaimă vădită spre Stalin, Malinovskii şi Tolbuhin şi-au spus punctul lor de vedere. Atacul frontal nu putea avea succes, căci în centru germanii concentraseră forţe puternice care alcătuiau Armata 8 germană. Au propus în schimb străpungerea frontului pe la Iaşi şi Chişinău, şi încercuirea Armatei 8 germane. Cele două braţe ale cleştelui sovietic s-au unit la sud de Huşi, încercuind Armata 8 germană. Trupele române s-au retras spre sud.

Armata 4 română, supusă operativ Comandamentului german, care n-a putut să sesizeze la timp ruperea frontului la Iaşi şi să i-a măsurile necesare, s-a pomenit într-o situaţie dificilă. Cele trei corpuri ale armatei, opunând rezistenţă dură, inamicului încep retragerea. Atacate puternic, s-au fărâmiţat în grupuri mari retrăgându-se spre Piatra Neamţ, Târgu Ocna, Adjud, până când evenimentul petrecut în capitală la 23 august a pus capăt ostilităţilor. Două armate până atunci duşmane au devenit aliate.

Totuşi fie că ordinul Comandamentului sovietic nu a ajuns la timp în unităţile operative, fie că comandanţii acestor unităţi au primit alte ordine secrete, ruşii şi-au continuat înaintarea luând zeci de mii de prizonieri şi nimicind unităţi române care primiseră ordin să nu opună rezistenţă. Pe de altă parte germanii deja au şi început să tragă nu în ruşi, ci în români. Astfel la un moment dat unităţile române s-au pomenit între două focuri.

* * *

Divizia 21 Roşiori a ocupat gura de est a istmului ce separa Limanul Nistrului de Mare, la Carolina Bugas, acoperind prin rezistenţa dârză trupele germane în retragere şi a maselor de populaţie germană din satele din sudul Ucrainei, pe care germanii le evacuaseră şi le luaseră cu ei în retragere, spre a le salva de pedeapsa sovieticilor.

Luptele purtate de Divizia 21 Roşiori la Ovidiopol au fost ultimele lupte purtate de trupele româneşti pe teritoriul sovietic.

Unităţile Armatei 3 române de la aripa stângă au fost cuprinse în primul cerc de împresurare. Diviziile 21 şi 2, care nu nimeriseră în acest cerc s-au retras, cu lupte grele, spre Galaţi.

89

Luptele de la Nistru au decis pierderea Basarabiei şi a deschis porţile Moldovei pentru invazia sovieticilor, fiind ultimele lupte date de Armata 3, în palmaresul căreia se înscriu faptele glorioase din Bucovina, Ucraina, din Crimeea, Caucaz şi dureroasa înfrângere de la Cotul Donului. Resturile salvate au fost scoase din luptă, iar armata desfiinţată...

* * *

Batalionul maiorului Alexandru Mureşanu, din care rămaseră puţin mai mult de jumătate din efectiv în urma luptelor grele în retragerea de la Nistru, a fost dislocat la Galaţi, împreună cu resturile Armatei 3, în aşteptarea deciziei Comandamentului Suprem. Cu ruşii erau deja aliaţi, deşi aceştia se uitau cu o ură vădită la militarii români. În Bucureşti se produceau evenimente pe care nu le înţelegea.

Toate gândurile erau acolo, la Bucureşti, unde Dorina trebuia, după calculele lui, demult, încă din luna mai, să nască. Nu ştia însă nimic de soarta ei şi a copilului, nu ştia unde să-i caute, căci nu ştia unde locuieşte ea, unde locuiesc părinţii ei. Pe scurt nu ştia nimic despre ea, decât numele şi prenumele. Nu avea cui să se adreseze după ajutor, căci în armată domnea un haos caracteristic unei armate înfrânte. Nu ştia cine e şeful lui superior, cui să-i scrie raport pentru concediu cât timp batalionul se completa cu recruţi noi şi nu se purtau lupte.

Ajuns la o astfel de stare, încât ridică vocea la comandantul garnizoanei Galaţi, un colonel în etate, fapt pentru care şi-a cerut imediat scuze. Riscând, colonelul îi semnă totuşi cererea.

La Bucureşti văzu un adevărat dezastru. Peste tot clădiri avariate, altele distruse complet. Drumuri pe care nu se puteau mişca camioanele, căruţele, foietoanele. Statul Major al Armatei Române reveni la Bucureşti. Acolo şi află adresa Dorinei şi a părinţilor lor.

Cu inima strânsă de o presimţire nu prea bună se apropie de casa unde locuia ea şi soţul ei. Cine era el pentru ea? Cum să se prezinte? Asta în cazul în care nu iese ea, ci vreun servitor sau chiar soţul. Actul eliberat de preotul rus rămase la ea.

Bătu în poartă. Trecu destul de mult timp până să audă nişte paşi. Inima începu să-i bată cu putere.

În sfârşit scârţâind din bălămăli, poarta se deschise şi în cadrul ei apăru un bătrânel, pe faţa căruia nu se putea citi nimic.

O puteţi chema pe doamna, rosti uşor dezamăgit Mureşanu. Doamna nu e, răspunse bătrânul cu o voce asemănătoare cu scârţâitul porţii. Unde e? Stăpânul e mai mult de un an în Elveţia. Doamna, de când cu începutul bombardamentelor

americane, a părăsit Bucureştiul. Unde a plecat nu mi-a spus. Copilul e cu ea? Da. De fapt cu ea a plecat şi soţia mea, care a crescut-o de mică. Acum o ajută să-l crească şi pe

Alexandru, un băieţel isteţ şi drăguţ, şi care, după spusele doamnei, îi seamănă leit lui taică-său. Am dorit să-i urmez, însă sunt nevoit să păzesc casa de tâlhari, care se înmulţesc zi de zi. Pe obraji se prelinse o lacrimă.

Eu sunt tatăl copilului, spuse încet Mureşanu. Încă nu l-am văzut. Doamna are vreo vilă în afara Bucureştiului?

Nu cunosc, domnule maior, în bătrân se trezi brusc soldatul român, respectuos şi amabil. Cine poate şti? Nu ştiu. Toţi cunoscuţii domniilor lor, pe care îi cunosc, sunt peste hotare.

Mulţumi şi plecă. Se duse să caute la spitalul unde ştia că Dorina fusese şefă. Îl găsi. Fu înconjurat imediat de medici şi surori medicale, care îl cunoşteau.

Le povesti ce se întâmplase în Crimeea după ce spitalul fusese evacuat. Despre retragerea grea de la Nistru, despre pierderile grele în oameni şi material, despre…

Unde poate fi doamna? se încumetă să întrebe în sfârşit. La Bucureşti, unde poate fi, i se răspunse imediat.

90

E plecată la moşie, însă unde, bătrânul rămas acasă zice că nu ştie. Dumneavoastră nu vă puteţi aminti unde o fi moşia?

O soră medicală îşi aminti de ceva.

Vorbea de o moşie aflată undeva lângă Câmpina.Zona Câmpinei era în ruine. Aviaţia americană lucrase bine pe aici, distrugând industria petrolieră.

Găsi cu greu moşia... dar care se dovedi distrusă complet. Ţăranii nu ştiau dacă în momentul bombardamentului se aflase cineva în casă.

Domnule, ce putea să ardă, a ars, spuse cineva din ei.La rugămintea lui, câţiva ţărani au început să desfacă dărâmăturile. Mureşanu, şi-a scos tunica şi lucra

împreună cu ei.

Au găsit doar corp ars complet. Era doamna sau altcineva era greu de spus.

Mulţumindu-le ţăranilor, reveni la unitate.

* * *

După ce au fost eliberaţi din puşcărie, locotenent-colonelul Andrei Bivol şi cei patru subalterni ai săi, au fost timp de o lună, de trei ori pe zi, interogaţi de anchetatori MGB-işti. Apoi au fost repartizaţi prin unităţi.

Bivol a fost numit şeful secţiei speciale a Diviziei 25 Infanterie. Un lucru nou pentru el. O sumedenie de hârtii, rapoarte, denunţuri de la tot felul de turnători din statul major al diviziei, din brigăzi şi regimente. Unele păreau obiective şi se cereau decizii concrete şi rapide. Însă majoritatea, se vedea de la o poştă, erau denunţuri din invidie, ură personală, cu intenţia de a se ocupa postul multrâvnit. Erau rapoarte scrise şi de oameni inteligenţi, fapt care îl nedumeri uşor: credea că tot coşmarul anilor 1937-1939 trecuse. Se înşelase.

Simţi intuitiv, îndreptată împotriva lui, ura soldaţilor şi ofiţerilor şi chiar a comandantului de divizie, care îl înlocuise pe cel cu care Bivol luptase şi care în 1941 îl salvase de Siberia. De fapt nu era o ură personală ci una mai degrabă împotriva funcţiei pe care o deţinea.

Avea trei locţiitori. Unul era reprezentantul direcţiei de contraspionaj „Smerş”, al doilea era reprezentant GRU, direcţia principală de spionaj şi contraspionaj al Ministerului Apărării, cel de-al treilea era reprezentantul Direcţiei Politice Centrale a Armatei Sovietice.

După rapoartele locţiitorilor săi şi o cercetare fugitivă, orice militar, indiferent de grad, era dat pe mâna Tribunalului militar şi de regulă împuşcat sau trimis în batalioanele disciplinare, degradând ca soldat de rând şi retrăgându-li-se toate drepturile cetăţeneşti.

Totalurile activităţii lor le studia el şi tot lui îi aparţinea decizia finală, de el depinzând dacă va fi ori nu împuşcat militarul care în timpul atacului nu ţipase „Pentru Stalin, pentru Patrie”, preocupat doar de faptul dacă îl v-a găsi sau nu glontele. De fapt soldatului nu-i păsa de Stalin!

Făcea tot posibilul să nu fie pedepsiţi oameni nevinovaţi. Lua apărarea celor ce încălcau disciplina pentru prima oară, celor pe care acasă îi aşteptau o droaie de copii, militarilor tineri.

Încetul cu încetul atitudinea soldaţilor şi ofiţerilor faţă de el se schimbă. Şi comandantul diviziei începu să se comporte mai altfel cu el, căci în multe cazuri, când alţi osobişti nu au consultat pe nimeni luând decizii de capul lor, el i se adresa la comandantului diviziei după sfat când era vorba de cazul mai complicat al unui subordonat. Căci nimeni nu ştia mai bine ce reprezintă un ofiţer sau altul decât comandantul...

Divizia 25 Infanterie era dislocată pe malul stâng al Prutului inferior. În acelaşi loc, unde în 1941 se aflase frontul, unde comandantul companiei de cercetaşi era el, Andrei Bivol.

Dubăsari, oraşul săi natal fusese eliberat. A fost şi şi-a văzut copiii, părinţii. Când copiii îl sărutau, o lacrimă trădătoare i se prelinse pe obraz. Copii crescuţi fără mamă! Despre soţie spuse că a murit la Odessa, în timpul unui bombardament. Că a fost înmormântată într-o groapă comună, cu alţi morţi. Nimeni nu spuse nimic, nici chiar copiii. Pentru ei ea pur şi simplu nu mai exista.

91

Despărţirea a fost tristă. Pe front era linişte, însă trupele sovietice se pregăteau de ofensivă.

Într-o zi a fost adus la interogatoriu un agent german, fost soldat în armata rusă. Căzuse prizonier încă la Sevastopol. Absolvise şcoala Abwehr-ului.

Continuu eu interogatoriul. Eşti liber, îi spuse el osobistului de la „Smerş”. Bucuros că scăpase de sarcină, osobistul ieşi repede din cabinet.

Cine era comandantul şcolii? o întrebare care părea de rutină. Maior Elza von Shteinbehrg. Unde e acum? Era la Bacău. Presupun că acum e undeva în Ungaria. Am primit ordin să mă deplasez acolo. Vrei să lupţi pentru Patrie? Glumiţi? Mă aşteaptă ştreangul. Vreau să te trimit înapoi să transmiţi informaţie pentru noi. Ce zici? Am de ales? Nu. De acord. Am nevoie de emiţător. În timp de o oră trebuie să raportez. Vei lucra aici, la mine în cabinet.

Rămase singur în cabinet. De ce proceda astfel? Poate voia să-i dea de ştire că e viu? Că-i mulţumeşte pentru tot ce a făcut pentru el? Poate... Acum nu ştia răspunsul...

* * *

Declaraţia Guvernului Sovietic din 2 aprilie 1944, făcută publică de ministrul afacerilor externe Molotov, cuprindea şase puncte:

1) Ruperea cu germanii şi lupta comună a trupelor române cu Armata Roşie împotriva germanilor, în scopul restabilirii independenţei şi suveranităţii României.

2)Restabilirea graniţelor sovieto-române conform Tratatului din 1940 (pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord).

3)Compensarea pagubelor provocate Uniunii Sovietice prin acţiunea militară şi ocuparea de către România a teritoriilor sovietice.

4)Înapoierea prizonierilor sovietici şi aliaţi, precum şi a internaţilor.

5) Satisfacerea, pentru trupele sovietice şi aliate, a posibilităţilor de deplasare pe teritoriul românesc în orice direcţie, dacă aceasta o cere situaţia militară. Pentru aceasta,guvernul român va trebuie să dea concursul lui de tot felul prin mijloacele lui de comunicaţie pe uscat, pe apă şi în aer.

6) Consimţământul guvernului sovietic la anularea hotărârii de arbitraj de la Viena, privitor la Transilvania şi darea de ajutor în chestiunea eliberării Transilvaniei.

Această declaraţie primită de Mihai Antonescu la Stockholm direct de la ruşi, dusă de un om împuternicit de guvern, era mai clară decât cea de la Cairo, care nu oferea nimic precis în schimbul unei decizii finale. În această declaraţie de exemplu se arăta clar că Transilvania va reveni României în întregime, ceea ce nu exista în declaraţia ţărilor occidentale de la Cairo.

Mareşalul Ion Antonescu a declarat categoric că el nu poate accepta condiţiile lui Molotov. „Ca general român, nu pot ridica arma spre a lovi în aliatul alături de care am luptat.”

Iuliu Maniu fu de acord cu Antonescu că condiţiile de la Stockholm sunt dure, dar nu a împărtăşit scrupulele morale ale lui Antonescu: „E un spirit de onoare frumos, dar nu e unul politic. Naţiunea nu poate fi oprită în calea ei printr-un cuvânt de onoare. Nu se poate spune: am adus ţara la prăpăd, dar mi-am salvat onoarea. Există în acest caz o altă soluţie: să se dea la o parte şi să lase loc altuia”.

Antonescu nu dorea să cedeze puterea, însă făcu o declaraţie provocătoare că e gata să cedeze puterea lui Maniu, fiind sigur că în condiţiile în care ajunsese România nimeni nu ar fi acceptat aşa ceva. Pentru el era clar că Maniu va refuza, obiectând eventual că reparaţia situaţiei se cuvine să fie făcută de cel care a pricinuit-o:

92

„Dacă Antonescu îşi da demisia atunci, în toamna lui 1943, când aliaţii au cerut-o, şi armatele sovietice nu ocupau o bucată de teritoriu românesc, se putea salva tot, tot ce vom pierde acum.”

Cel mai important lucru făcut de şefii marilor partide politice Iuliu Maniu şi Ion Brătianu a fost atragerea de partea lor a Regelui Mihai, care a aprobat ieşirea României din alianţa cu Germania. Această înţelegere se ţinut în secret. Antonescu însă ştia de ea, căci S.S.I-ul lui Cristescu îi raportă peste o oră de la întrunire. Mareşalul a râs spunând că jocurile politicienilor controlate de el, nu prezintă nici un pericol pentru ţară. De complotul militar, mult mai secret şi mai bine organizat, Antonescu nu ştia.

Pentru a câştiga încrederea Uniunii Sovietice, şi a da acţiunilor politice caracterul unei voinţe a întregului popor, Iuliu Maniu şi Ion Brătianu, cu consimţământul Regelui, au admis ca să participe la complotul politic partidele de stânga: social-democrat şi comunist. Prin acest eveniment partidele vechi recunoşteau existenţa Partidului comunist, întredeschizând comuniştilor poarta spre guvern, pe care ei o vor deschide mai apoi singuri, nimicindu-şi aliaţii politici. Clar, cu sprijinul baionetelor ruse.

Partidul comunist se manifesta contra alianţei cu Germania, clar, la cerinţa sovieticilor, care îi finanţau. În vara lui 1944, ideile comuniste s-au strecurat şi printre militari, dezgustaţi de aroganţa şi brutalitatea aliaţilor germani, care se străduiau să-i umilească, dându-şi aere de stăpâni faţă de slugi. La 1 mai 1944 partidul comunist şi cel social-democrat s-au unit sub Frontul Unic Muncitoresc.

Stalin, la 1 mai 1944, adresându-se popoarelor aliate Germaniei a spus: „România, Ungaria, Finlanda şi Bulgaria nu au decât o singură posibilitate de a evita catastrofa: acea de a o rupe cu Germania şi a ieşi din război...Trebuia să se presupună că popoarele acestor ţări vor şti să ia ele însele în mână cauza eliberării de sub jugul german.”

În cel mai strict secret, sub conducerea Regelui, luă fiinţă o organizaţie iniţiată de câteva căpetenii de oştiri, din Casa Militară a Regelui şi din Garda Palatului.

Planul de acţiune era destul de complicat. El cuprindea măsuri militare, precum dislocarea de unităţi militare sigure, spre a paraliza acţiunea armatei germane, compunerea noului guvern, apel pentru aducerea în ţară, pe calea aerului a unor trupe anglo-americane etc.

Membrii comunişti ai complotului, având o bogată experienţă în acţiunile conspirative, au adus folos în ceea ce priveşte organizarea tehnică a acţiunii, precum şi la fixarea obiectivelor care trebuiau atacate sau ocupate.

Trebuia de îndeplinit trei puncte:1) Sfârşitul războiului nu trebuie să găsească România alături de germani, împotriva Naţiunilor Unite.2) Schimbarea politicii externe şi a acţiunii militare trebuie făcută prin Coroană.3) Schimbarea trebuie să se facă fără întârziere, înainte de a fi distruşi în ofensiva ce se pregătea de

ruşi în nordul Moldovei.Se stabili data loviturii de stat - 26 august. O deosebită grijă s-a avut pentru paralizarea unei eventuale

reacţii violente din partea armatelor germane, dislocate pe teritoriul României. Pe lângă trupele germane ce ţineau frontul în Moldova şi Basarabia, circa 46000 de oameni, în zona etapelor se aflau încă circa157000 de oameni, mai erau încă 58000 de oameni în zona interioară, ocupând diferite zone şi centre industriale şi capitala. Trupele române din capitală au fost întărite cu unităţi aduse din provincie, în cea mai mare parte din divizii noi, formate din recruţi, şi dislocate în capitală şi în împrejurimile ei. Lovitura de stat trebuia să se înceapă în timpul unei alarme aeriene false, când trupele germane intrau în adăpost. Trupele române, ieşite în prealabil din cazărmi pentru un exerciţiu de apărare a ordinii, trebuiau să pună mâna pe obiectivele fixate din timp. Un grup special trebuia să execute arestările.

Lovitura de stat din 23 august a izbutit sub protecţia acoperirii militare executate prealabil.

La 23 august pe la orele 4 după amiază, după ce a avut o convorbire cu Regele, generalul Antonescu a fost arestat împreună cu câţiva miniştri care îl însoţeau. Paza celor arestaţi a fost încredinţată aşa-zisei „gărzi muncitoreşti” aflată sub comanda lui Emil Botnăraş (inginer Ceauşu), unul din conducătorii Partidului Comunist Român. Peste câteva zile Antonescu a fost predat autorităţilor militare sovietice şi expediat la Moscova.

Vestea ieşirii României din alianţa cu Puterile Axei, fu transmisă la postul de radio „Bucureşti” la ora 10.30 printr-o proclamaţie regală. În ea se vorbea de acceptarea armistiţiului oferit de Uniunea Sovietică

93

în numele Puterilor Aliate şi despre formarea unui guvern nou, alcătuit din militari şi oameni politici, reprezentând cele patru partide politice unite în Blocul Naţional Democrat.

Însă cel mai important moment a fost exprimat prin următoarele cuvinte: „Naţiunile Unite ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită...Alături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele naţiunii, vom trece hotarul impus prin actul nedrept de la Viena, pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia străină”.

Aflat în audienţă la Palat, comandantul forţelor aeriene germane în România, generalul Gerstenberg, îl asigură pe Rege că trupele germane se vor retrage din România fără accidente, în ordine. Însă nu s-a ţinut de cuvânt. A ordonat bombardarea sălbatecă a capitalei. Trei zile aviaţia germană, nestingherită de nimeni, a făcut adevărate ravagii. În sfârşit a intervenit aviaţia americană...

… După ani grei de război armata, trebuia refăcută, completată, înzestrată cu material. Naţiunea era gata de orice efort pentru libertatea ţării. S-a început recrutarea voluntarilor. S-a făcut bilanţul pierderilor umane de la 22 iunie 1941 până la 19 august 1944. Pierderile Armatei Române au fost evaluate la 201 267 militari morţi şi 138 396 dispăruţi, adică prizonieri. Răniţii nu au fost luaţi în consideraţie.

În urma încorporărilor făcute în 1944 au fost formate 29 divizii noi. Alţi 23 000 de tineri elevi, viitori ofiţeri şi subofiţeri, se aflau în şcoli. În comparaţie cu 1941, 1942, în 1944 dotarea armatei era impresionantă. Astfel dacă în 1942 o divizie de infanterie avea în dotare: arme automate – 461, 102 aruncătoare de bombe sau mine în 1944: 3076 – arme automate, 172 aruncătoare de bombe, iar tunuri anticar grele – 18, aruncătoare de grenade anticar – 138, rachete anticar – 1431 – faţă de nici unul în 1942.

Diviziile operative fiind slăbite şi dezorganizate în luptele din 19 – 23 august 1944 de pe frontul moldo-basarabean, nu ar fi fost capabile să apere independenţa ţării. Situaţia a fost salvată de cele 29 divizii proaspete de recruţi şi de cele cinci divizii operative din interior. Cu aceste unităţi s-a luptat contra trupelor germane din interiorul ţării, contra trupelor reunite maghiaro-germane din Transilvania, s-a dus campania grea de recucerire a Ardealului, campania din Ungaria, de la Budapesta şi din lungul Cehoslovaciei.

Formarea în scurt timp a unei armate capabilă de acţiuni eficiente, după dezastrele de la Stalingrad, din Crimeea şi Iaşi, a fost privită ca un miracol de Puterile Aliate, ca un efort fenomenal unic făcut de o naţiune.

* * *

România îşi reîncepe campania de membră a coaliţiei antihitleriste cu obiectivul prioritar de eliberare a Transilvaniei de Nord şi de realipire a ei cu Ţara.

Soldatul român, după ce a scăpat de grozăvia războiului din Est, a început să acţioneze cu acelaşi simţ de datorie faţă de drapel, faţă de ţară, cu aceeaşi vitejie şi spirit de sacrificiu în campania din Vest, care va cuprinde patru faze:

1) 24 august – 5 septembrie, lupta pentru curăţirea teritoriului naţional de trupele germane;2) 5 septembrie – 13 octombrie, luptele pentru eliberarea Transilvaniei;3) 13 octombrie – ianuarie 1945, ofensiva împotriva Ungariei şi bătălia pentru Budapesta;4) Ianuarie – mai 1945, eliberarea Cehoslovaciei.

* * *

La mijlocul lunii august maiorul Alexandru Mureşanu a fost chemat de urgenţă la Marele Stat Major. Lucru care iniţial l-a surprins pe el dar şi pe toţi ofiţerii diviziei.

94

Ajuns la Bucureşti, fu numit comandant de regiment şi prin decret regal primi gradul de locotenent-colonel. Regimentul era nou-format, compus din recruţi proaspăt înrolaţi, care trebuiau urgent, într-o săptămână instruiţi, inclusiv să tragă cu arma.

Mulţumit de ce se întâmplă în general, Mureşanu, se apucă serios de înfăptuirea sarcinii puse de comandament. Dormea ca şi soldaţii numai patru ore pe zi. 20 ore de antrenamente forţate. Soldaţii cădeau din picioare, însă el continua antrenamentele grele. Unicele cuvinte care mai ajungeau la urechile soldaţilor tineri spre seară erau cele rostite mai mult de un mileniu în urmă de Iulius Cezar” Greu la antrenamente, uşor în luptă”, repetate des de Mureşanu.

Peste o săptămână regimentul său era cel mai pregătit regiment de recruţi.

La 24 august regimentul ocupă poziţii de apărare a capitalei, atacată de trupele germane.

24 august 1944. Capitala României: trupe române se deplasau spre Bucureşti din locurile de cantonament, pentru a ocupa poziţii de apărare a capitalei.

Trupele motorizate germane, deplasate din Ploieşti, împreună cu cele aflate deja în preajma capitalei au constituit un front în zona Băneasa-Otopeni-Pipera. Alte grupări speciale germane au fost deplasate pe linia Vârtejul-Lupeasca, Şerban Vodă-Progresul, Ghencea-Dealul Spirii. Unităţi germane erau dislocate şi în sediul Misiunii Militare Germane.

Conform planului Comandamentului german capitala trebuia cucerită rapid, pentru a forma o nouă linie de apărare Bucureşti-Ploieşti cu flancurile pe munţi şi pe Dunăre. Evaluând corect planurile germanilor, Marele Stat Major Român a izbutit să organizeze o apărare puternică şi eficientă a capitalei.

Regimentul lui Mureşanu ocupă poziţii de apărare în sectorul de Nord, urmând să apere podul de la Băneasa şi rambleul căii ferate Bucureşti-Constanţa în coordonare cu Regimentul de Escortă Regală, ce dispunea de două baterii de tunuri antitanc, care, la momentul potrivit, au jucat rolul hotărâtor la distrugerea forţelor blindate germane ce atacau.

Mureşanu se afla mai puţin la postul de comandă, şi mai mult în tranşee, alături de soldaţii tineri, care la apropierea tancurilor germane puteau să fugă. Radiotelegrafistul se afla mereu alături de el, recepţionând şi transmiţând ordine.

Patru zile cât au durat luptele Mureşanu s-a aflat practic împreună cu soldaţii săi tineri, care, după fiecare atac respins deveneau tot mai siguri de sine, tot mai eficienţi.

La un moment dat trupele române de deblocare deplasându-se dinspre nord şi aflate sub comanda generalului Gheorghe Rozin şi un detaşament din Divizia 9 venind din Dobrogea încep să activeze în spatele trupelor germane. Detaşamentul motorizat sosit din Târgovişte, cu sprijinul unui batalion din Regimentul 22 Infanterie au înfrânt rezistenţa dură a germanilor şi au eliberat aerodromul Otopeni.

O puternică formaţie de avioane americane, noul aliat al României, în dimineaţa zilei de 26 august, deşi cu o întârziere vădită, căci aviaţia germană făcuse deja adevărate ravagii în capitală, a atacat pădurea Băneasa, distrugând acest puternic centru de rezistenţă germană. Trupele române au atacat şi au ocupat pădurea, eliberându-l concomitent pe comandantul garnizoanei Bucureşti generalul Iosif Teodorescu, luat prizonier. La rândul său a fost luat prizonier generalul german Gerstenberg, aflat acolo şi care şi-a călcat mişeleşte cuvântul de ofiţer.

La 28 august capitala şi împrejurimile ei au fost curăţate complet de trupe germane, care acum se retrăgeau spre Ardeal, urmărite de unităţi române.

Efectivul trupelor germane din interiorul ţării se ridica la 57 000 de oameni: cuprinzând efective de artilerie antiaeriană şi marină, formaţii de servicii, organizaţii paramilitare, trupe SS etc.

Ca să pună în siguranţă drumul spre Ardeal şi Braşov şi să menţină perimetrul Ploieşti, germanii au concentrat în această zonă circa 27 000 de oameni.

Lupte grele s-au dat la Moreni, Câmpina, Târguşorul Nou şi în zona Ploieştilor.

La 30 august trupele germane din regiunea Ploieşti au capitulat.

În aceeaşi zi în Bucureşti au intrat şi avangarde de trupe blindate sovietice. La acea dată deja întreg teritoriul naţional era curăţit de trupele germane.

95

Pierderile însă au fost impresionate. Trupele române au înregistrat 22 658 morţi, răniţi şi dispăruţi, iar cea germană circa 5000 de morţi şi 53 159 prizonieri, dintre care 14 generali şi 1224 ofiţeri.

Sunt cifre care arată elocvent că eliberarea teritoriului naţional nu a fost o operaţie uşoară. Mai ales că se luptau unităţi de proaspăt recruţi cu forţe germane experimentate.

Pentru campania de eliberare a Transilvaniei din 30 august până la 5 septembrie au mai fost formate câteva unităţi de recruţi.

* * *

În fruntea companiei sale de proaspeţi recruţi, locotenentul Ion Lupu, ajunse în marş forţat la Braşov. Fost comandant de companie în Divizia 20, care, părăsită de comandant, încercuită la Stalingrad, a capitulat împreună cu Armata 6 germană, Lupu şi doi basarabeni, au izbutit să evadeze din lagărul sovietic de prizonieri.

Ajunşi cu mari dificultăţi la ai săi, în Crimeea, bolnavi, au fost evacuaţi la Tighina. Frontul se apropia de Bug. Avioanele de bombardament sovietice bombardau tot mai des malul drept al Nistrului, atacate şi hărţuite de un număr mic de avioane de vânătoare române, care totuşi nu le permiteau să-şi arunce bombele unde doreau.

Câteva bombardiere ruseşti au atacat spitalul militar, plin cu răniţi. Crucea roşie, desenată pe acoperiş se vedea clar de sus. S-a atacat totuşi...

Prima bombă rusească a căzut nu departe de spital. Lupu se repezi din încăpere, ajutând şi altor răniţi să iasă. Dar majoritatea nu voiau s-o facă, credeau că ruşii nu vor ataca spitalul...

După ce avioanele au revenit după primul atac răniţii capabili să se deplaseze s-au repezit cu gând să iasă din încăperile cuprinse de flăcări.

Alături de Ion alerga cineva în halat alb. Cu riscul de a rămâne sub acoperişul care cădea jos în bucăţi mari, Ion se repezi spre încăperile cu grav răniţi. Halatul alb se îndreptă şi el într-acolo. Au intrat într-o încăpere învăluită de fum. Răcnetele răniţilor îl înfiorau. Cu un scaun a spart toate ferestrele, dând acces aerului curat. Tot prin aceste ferestre, împreună cu halatul alb, care s-a dovedit a fi o soră medicală, au început evacuarea răniţilor… Spitalul a ars din temelii.

La despărţire sora îl va săruta, rugându-l s-o caute.

Amintiri...Amintiri... Şi triste şi plăcute, care îi vin unui militar în timpul unui marş lung în munţi. Atunci marşul pare mult mai uşor. De fapt era mai uşor şi fiindcă era unul care se desfăşura pe teritoriul patriei şi nu în stepele nesfârşite ale Salscului sau în Stepa Calmâcă. Basarabenii cu care a evadat nu au vrut să se despartă de el. Acum sunt sergenţi şi comandau câte un pluton în compania lui. Avea încredere deplină în ei. Erau foarte buni luptători. Inteligenţi şi neînfricaţi.

Trupele române erau întâmpinate cu bucurie de populaţie. Era o adevărată fericire să te vezi întâmpinat de feţe calde. La ordinul lui compania începu să cânte renumitul şi iubitul îndemn „Treceţi batalioane române Carpaţii!” La un moment dat au început să cânte şi cei care îi întâmpinau.

Se mândria că este soldat român, că merge să-şi apere Patria, să elibereze milioanele de români din Transilvania, rupţi din matcă prin Tratatul ruşinos de la Viena…

* * *

1944, sfârşitul lui august. Judeţul Ismail. Veche comună românească din sudul Basarabiei Mareşal Averescu (Babele), care la nici chiar o săptămână de la ocuparea ei de ruşi a fost rebotezată Ozeornoe. Soldaţii se purtau ca nişte ocupanţi. Înjunghiau porci, vaci, boi fără să mai întrebe de stăpâni. Găinile, pe care nu le puteau prinde, le împuşcau din armele automate. Intrau câte cinci-zece soldaţi în beci,

96

împuşcau în butoaie, puneau gura sub şuviţa de vin şi beau până cădeau acolo morţi de beţie. Vinul aşa şi curgea pe jos, peste cei ce se tăvăleau.

Băgau frica în populaţia comunei, strigând la tot pasul „rumânî-faşistî”. Nimeni nu se încumeta să spună ceva. Tocmai peste trei zile aceste adevărate hoarde de hoţi şi de jefuitori au fost strunite puţin de comandanţi. Nu mai împuşcau găini, în butoaie care, de fapt, nici nu prea rămase. Noaptea însă continuau să cotrobăiască prin ogrăzi înjunghiind porci, vaci, oi. Noaptea, să nu-i vadă, chipurile, comandanţii.

O mare problemă era limba rusă, pe care ţăranii n-o cunoşteau şi nu se puteau înţelege cu autorităţile de ocupaţie. Unul dintre cei mai înstăriţi ţărani, ori gospodari, cum li se zicea, Vasile Şchiopu, căsătorit după Vera lui Mitici, în vârstă de 60 ani, servise la ţarul rus în Garda de Onoare. Având o înălţime de aproape doi metri, lat în spete, cu o putere fizică de invidiat, timp de 13 ani, până în februarie 1917 a tot stat în poziţie de drepţi la Palatul ţarului din Sankt-Petersburg. După arestarea ţarului membrii gărzii au fost lăsaţi să plece pe la casele lor. Dar pe drum au fost încadraţi în armata operativă şi trimişi pe front. A căzut prizonier la austrieci. Cunoştea limba rusă şi germană la perfecţie. El a şi devenit traducătorul principal al satului…

Familia Niceainicu, în fruntea căreia se afla Andrei Bogatu, poreclită „alde Bogatu”, căci era compusă din oameni gospodari şi aveau de toate, muncind din zori şi până în noapte pe câmp, avea patru feciori. Cel mai mare, Mihail sau Mialuş, cum se mai numeau în sat cei care purtau numele Mihail, a fost încorporat în armata română. Lupta pe undeva sau… era mort de fapt nu se ştia, n-aveau nici o veste de la el.

Al doilea, Nicolae, împlinise la 11 iulie 18 ani. Bucuria lui, căci avea dreptul să se ducă pe la şezători şi la horă în sat, unde tinerii care nu împliniseră 18 ani nu aveau dreptul să se ducă. Îi plăcea de Parasca, fiica lui Vasile Şchiopu. Ambele familii se bucurau de dragostea lor, căci s-ar fi unit două dintre cele mai bogate familii...

Pe la sfârşitul lui septembrie, ruşii încep însă recrutarea bărbaţilor. Cei mai în vârstă, au fugit de înregistrare şi se ascundeau prin bălţi, pe la rudele din alte sate.

Nicolae Niceainicu n-a fugit, căci nu ştia cum, nici nu avea unde, şi a fost recrutat. Ruşii au încălcat flagrant legile internaţionale în care se interzicea recrutarea populaţiei în armata de ocupaţie, în teritoriile vremelnic ocupate.

Păziţi de soldaţii ruşi înarmaţi cu arme automate, au fost încărcaţi în vagoane de marfă şi duşi în regiunea Stalingrad, în taberele de pregătire. Abia au trecut Nistrul şi paza a fost scoasă. Ruşii considerau că necunoscând limba, recruţii nu vor încerca să fugă.

În taberele de pregătire a recruţilor de sub Stalingrad, se aflau recruţi luaţi în exclusivitate din teritoriile ocupate de ruşi: basarabeni, bucovineni, polonezi şi ucraineni din Transcarpatia, pe care ruşii îi numeau cu dispreţ „banderovţî”, adică simpatizanţi lui Stepan Bandera, Eroul Naţional al Ucrainei, care lupta contra ocupanţilor atât sovietici ruşi cât şi germani. A fost arestat de Hitler şi ţinut în închisoare până în 1944. Mai erau lituanieni, letoni, estonieni, finlandezi, careli. Erau repartizaţi după naţionalităţi, mai bine zis după limba vorbită. Fiecare avea câte un traducător. La cei care vorbeau româna traducător era un ţigan, care ştia rusa doar puţin mai bine ca ei, adică… practic deloc.

Trenul a mers aproape o lună. În două luni au învăţat să mânuiască cât de cât arma şi să însuşească ce înseamnă ordinele „Vpereod!” adică „Înainte!” („La atac!”), strigătele „Za Rodinu, za Stalina!”, („Pentru Patrie, pentru Stalin”!), şi … „Ura-a-a!”.

Nicolae era un flăcăuan bine făcut fizic, fireşte parte şi ca urmare a muncii grele făcută de mic copil. Era înalt şi avea culoarea părului ca la ruşi: nici negru nici alb. Ceva mijlociu. Se deosebea de camarazi nu numai prin culoarea părului şi prin veselia sa, dar şi prin caracterul său descurcăreţ.

A înţeles principalul: trebuia urgent să înveţe limba rusă. Absolvise şase clase româneşti şi era capabil la învăţătură.

I se păru că bucătarul-sef era evreu şi că ştia româneşte, căci îl auzise înjurând în română. Găsi momentul, se apropie de el, spuse o glumă în română. Bucătarul-şef râse cu poftă. Când a venit timpul să plece, şeful l-a lăsat pe lângă bucătărie, învăţându-l limba rusă. Înainte de Anul Nou 1945 reveni totuşi în unitate, înainte de a fi trimişi pe front…

97

Pe la sfârşitul lui septembrie în Babele sovieticii au recrutat toţi bărbaţii de până la 50 ani. În localitate au rămas doar femei, copii şi bătrâni.

* * *

Pentru Comandamentul român era clar că nemţii vor încerca să păstreze sub control Ardealul. În principal din două considerente:

1) Politic – pentru a-şi menţine Ungaria, ultimul lor aliat.2) militar – Podişul Transilvaniei, prin poziţia lui geografică, prin relief prezenta un punct strategic

valoros în vederea organizării unei bune rezistenţe împotriva trupelor aliate româno-sovietice, care înaintau spre vest.

* * *

Carpaţii Meridionali şi cei Orientali fac legătura Ardealului cu Muntenia şi Moldova printr-o mulţime de trecători. Aceste trecători au fost din timp ocupate de trupele române. Spre vest Ardealul putea fi ocupat doar trecându-se prin defileul Mureşului, uşor de apărat. Primejdia pentru cei care îl apărau o constituiau văile paralele mai mici ale Crişului, care străbat masivul.

Poarta Someşului, foarte largă, constituia cea dea doua intrare în Ardeal dinspre nord-vest, permiţând desfăşurări imense de trupe.

Poarta Mureşului era ocupată de trupele române, fapt care crea condiţii foarte bune trupelor sovietice în înaintarea lor spre vest. Poarta Someşului era ocupată de trupele maghiaro-germane.

Forţele române erau alcătuite din două armate: 1 şi 4. Armata 1 cuprindea cinci divizii operative, formate din recruţi, şi trei divizii de instrucţie cu un efectiv

total de aproximativ 73500 de oameni, grupate în două corpuri: 4 şi 7. Comandantul Armatei 1 a fost numit generalul Nicolae Macici. Era dotată mult mai bine decât Armatele 3 şi 4 române care luptase la Stalingrad dar cu mult mai prost decât cele germane şi maghiare. Mai ales la capitolul artilerie. Unităţile armatei au ocupat poziţii la vest de Munţii Apuseni şi în Banat.

Armata 4 română era compusă din trei corpuri: Corpul de Munte, Corpul 2 armată şi Corpul 6 armată, fiecare cuprinzând trei divizii, cu un efectiv de aproximativ 70 000 de oameni.

Comandantul Armatei 4 a fost numit generalul Gheorghe Avramescu. Armata respectivă ocupă poziţie în Podişul Transilvaniei, pe văile Mureşului şi ale Târnavelor.

Celelalte unităţi române nu mai contau ca forţă. Armatele 3 şi 2 au fost desfiinţate.

Comandamentul Suprem român porni acţiunea în Ardeal înainte de a fi stabilite condiţiile tehnice ale cooperării militare sovieto-române. Convenţia de Armistiţiu, care prevedea toate aspectele acestei cooperări s-a încheiat abia la 12-13 septembrie, mai târziu ca unităţile române să ocupe punctele strategice din Ardeal. Toată activitatea forţelor române până la 26 septembrie au fost conduse de Comandamentele române şi Marele Stat Major român, în fruntea căruia se afla generalul Gheorghe Mihail.

În incinta Marelui Stat Major român din Bucureşti s-au întâlnit generalii Malinovski şi Mihail, pentru a discuta problemele asigurării unei bune colaborări între cele două armate, şi anume:

1) A se pune capăt violenţelor comise de unii soldaţi sovietici împotriva soldaţilor români, care aveau ordin să nu riposteze. S-a convenit că partea atacată va putea face uz de arme pentru apărare;

2) Eliberarea prizonierilor români capturaţi după 23 august, când trupele române primise ordin să nu mai tragă. Acest punct n-a fost îndeplinit de ruşi, care se temeau că aceşti militari pot lovi trupele ruseşti din spate.

3) Retrocedarea de către sovietici a Flotilei militare maritime şi de Dunăre, care au fost acaparate neprovocat de ruşi după 23 august. Ruşii au refuzat, justificând că Flotila de mare nu-i mai trebuie

98

României, căci n-are contra cui lupta. Flotila de Dunăre română nu e capabilă de a lupta împotriva Ungariei, căci Flotila rusă e cu mult mai numeroasă şi ea va decide în orice bătălie.

4) România şi-a asumat angajamentele ca până la 15 octombrie cele 12 divizii prevăzute de Convenţia de Armistiţiu vor fi echipate şi concentrate pe linia întâi. Sovieticii se angajau să pună la dispoziţia trupelor române unităţile necesare de transport. Lucru pe care u l-au făcut doar parţial.

5) Partea sovietică a solicitat ca în interiorul ţării să rămână doar trei divizii. Generalul Mihail nu acceptă trimiţând pe front 19 divizii, restul rămânând dislocate în interiorul ţării.

La 4 septembrie, Ungaria porneşte prima acţiuni militare contra României, folosind intrândul ce-l forma Transilvania de Nord, atacând la nord de Braşov şi la vest în direcţia Sighişoara. Scopul lor era de a ocupa oraşul şi de a pătrunde în văile de sus ale Târnavelor, pentru a pune mâna pe defileurile Carpaţilor Meridionali şi pe trecătorile din Carpaţii Moldovei.

În zilele de 7-8 septembrie forţele române, în colaborare cu Corpul 33 sovietic, au purtat lupte grele pentru oprirea ofensivei germano-maghiare. În bătălia de la Sfântu Gheorghe trupele aliate au înfrânt inamicul, eliberând oraşele Miercurea Ciuc, Odorhei, Târgu Secuiesc, Gheorghieni etc., formând un intrând de peste 100 km, şi ajungând la Valea Nirajului, unde inamicul va opune o rezistenţă desperată, oprind ofensiva aliaţilor. În aceste lupte a participat şi Divizia „Tudor Vladimirescu” formată din prizonieri români, prelucraţi bine de propaganda sovietică, din comuniştii români pe teritoriul sovietic. Era comandată de colonelul Nicolae Cambrea.

* * *

Regimentul locotenent-colonelului Alexandru Mureşanu a fost introdus în componenţa Corpului de Munte, unul din cele trei corpuri ale Armatei 4, care în marş forţat se îndreptă spre Braşov. Însă n-a participat la luptele de la Sf. Gheorghe. Ajuns la Braşov corpul a fost reorganizat şi introdus în acţiunile de urmărire a inamicului care se retrăgea spre nord-vest.

În Valea Nirajului aliaţii au fost opriţi de o linie de apărare bine organizată de inamic. Mureşanu primi ordin să forţeze din marş poziţiile avantajoase ale inamicului. Era ceva ce mai practicase în campania din Caucaz.

Lămuri Comandamentului român, care mai era încă liber să decidă, că, mai ales în munţi, astfel de poziţii nu se cuceresc fără pierderi enorme fără ajutorul artileriei ori aviaţiei. Trupele române nu aveau la dispoziţie nici una, nici alta, iar Comandamentul sovietic ignoră cererile noilor săi aliaţi.

Deşi n-a susţinut de comandament, la timpul convenit a ridicat regimentul la atac. Primul atac a fost respins uşor de inamic. Porni din nou. Acelaşi rezultat. Numai numărul morţilor şi răniţilor se dublă. Ordonă retragerea.

Ungurii încep metodic să nimicească răniţii, care nu se puteau mişca, nu se puteau ascunde. Privea prin binoclu cum gloanţele de multe ori nimereau pe alături. Tocmai după a treia sau patra oară glontele trimis de inamic se oprea în jertfa care nu se putea apăra. Dacă aveau artilerie, sub focul ei se putea organiza evacuarea răniţilor. Însă nu era...

În primele minute nu înţelegea ce se petrece. Când şi-a dat seama ce făceau ungurii, o ură nebună i se stârni în suflet faţă de aceşti mişei: ei învăţau noii recruţi să împuşte... în răniţi. Atunci s-a jurat că nici un ungur nu va fi luat prizonier...

Când, înainte de campanie, a fost chemat la Bucureşti şi numit comandant de regiment rămase surprins. Nu înţelegea de ce anume el. Erau şi comandanţi cu mai multă experienţă.

Tocmai după luptele de apărare a capitalei înţelese de ce. De fapt i-o spuse comandantul Gărzii Muncitoreşti: meritul lui era în primul rând că… era fecior de ţăran.

Şi astfel deveni din maior locotenent-colonel. Nu după merite în luptă... Faptul îl deranjă un timp după care se obişnui. Era totuşi un militar bun.

99

Însă când făcea instrucţiuni cu noii recruţi, în timpul marşelor forţate, ori în timpul luptelor uita de asta. Era numai inamicul şi soldaţii săi, care trebuiau cruţaţi, majoritatea din care erau ţărani şi acasă îi aştepta pământul neprelucrat.

S-a adresat la Statul Major, unicul organ de conducere care lucra mai efectiv, să afle unde-i este familia. Însă nici acolo nu puteau da de urma locotenent - colonelului în medicină Dorina Crişan. La cererea ei a fost trecută în rezervă.

O dorea mult. Voia să-şi vadă feciorul, să-i strângă pe amândoi în braţe.

Batalionul din care făcea parte compania locotenentului Ion Lupu, sosit la Braşov, unde se producea reorganizarea forţelor române, fu trimis pentru a întări regimentul comandant de locotenent-colonelul Alexandru Mureşanu, şi se numeau puşcaşi de munte. Deşi majoritatea vedeau adevăraţii munţi pentru prima oară în viaţă.

Întrebaţi direct de Mureşanu dacă au experienţă de luptă în munte, ofiţerii batalionului răspunse cinstit: nu.

Nici eu. Am luptat puţin în Caucaz. Şi aici. Am avut pierderi mari. Avem nevoie de instructori pentru pregătirea trupelor de luptă în munţi. Am rugat Comandamentul corpului să trimită pe cineva. Selectaţi pe cei mai talentaţi ofiţeri şi subofiţeri pentru instruire.

Seara sosi instructorul, care începu imediat antrenamentele şi instruirea

În trei zile instructorul îşi îndeplini misiunea. Urma instruirea trupelor.

Aţi însuşit bine obiectul. Dacă şi soldaţii vor însuşi măcar 50 la sută din ceea ce aţi însuşit voi, scăpaţi de pierderi considerabile. Veţi îndeplini cu succes ordinele Comandamentului. Succes!

Alături de regimentul lui Mureşanu ţineau poziţii şi aliaţii ruşi. Când se îmbătau, întrau în tranşee şi luau soldaţi români, pe care îi puneau să lucreze ca pe robi, bătându-i. Când cazurile au început să se înmulţească, partea română a depus protest, însă ruşii, văzând că sunt susţinuţi prin tăcere de comandanţii lor, au început să ia şi ofiţeri să-i pună la lucru. Care din ofiţeri refuzau, erau bătuţi fără milă.

Mureşanu scrâşnea din dinţi, însă primise ordin strict să nu riposte.

Batalionul din care făcea parte compania lui Lupu cu aripa sa dreaptă era în joncţiune cu flancul stâng al ruşilor. De ei şi îşi băteau cel mai mult joc ruşii.

Mureşanu hotărî să nu mai aplece capul. Zicătoarea românească că capul plecat sabia nu-l taie, a apărut probabil când ruşii nu erau încă pe pământ. La ruşi cu cât mai mult le cedezi, cu atât ei vor mai mult. Se deplasează la batalion. Studiase deja biografia locotenentului Lupu şi ştia că şi el e proletar.

Domnule locotenent, se adresă el, vă place ce fac ruşii? Îi cunosc când eram prizonier la Stalingrad. Sunt gata să-i sugrum cu mâinile goale. Însă ordinul... Noi cu tine suntem proletari. Acest fapt m-a făcut comandant de regiment... Ruşii tot sunt

proletari. Dacă le facem o chelfăneală ca proletar pe proletar. Ce zici? E o dorinţă sacră de a mea, se bucură Lupu. Atunci facem aşa, şi îi lămuri ce trebuie să facă.

Bucuros se întoarse la companie. Organizează ambuscada.

Când ruşii au venit după următoarele jertfe au fost întâmpinaţi de Lupu şi basarabenii săi care traduceau. Toţi trei aveau cu ei arme automate şi grenade.

Ce vă trebuie? întrebă Lupu. Avem nevoie de vre-o 20 de soldaţi să ne spele rufele, să taie lemne pentru bucătărie, să

construiască adăposturi. Tu n-ai soldaţii tăi, căpitane?

Se auzi o înjurătură, pe care Lupu o auzise nu o dată, şi care greu se traduce.

Măi prăpăditule, se adresă rusul la Lupu, soldatul rus să-şi spele rufele când în jur sunt atâţia boi români? Poate vrei tu să-mi speli rufele? Imediat organizăm. Băieţi, luaţii, ordonă el.

Însă o rafală de puşcă-automat trasă de Lupu asupra ruşilor iau făcut să se culce la pământ. Însă imediat ce văzu că Lupu lăsă arma automată în jos, căpitanul ordonă „Vpereod”. Şi se repezi înainte. Lupu şi basarabenii s-au retras, dând posibilitate mitraliorilor să-şi facă treaba. Lupu a schimbat două

100

magazine la automat. Trăgea în ruşi cu plăcere. Din partea ruşilor au apărut noi soldaşi şi ofiţeri, care au nimerit în ambuscada bine organizată de Lupu. Luptele au ţinut aproximativ 30 minute, până n-au apărut ofiţeri superiori ruşi, retrăgându-şi soldaţii, cerând armistiţiu. Şi-au luat morţii şi răniţii. Erau vre-o 50-60 de morţi şi cam tot atâţia răniţi. Românii au avut câţiva răniţi.

S-au început tratativele. Ruşii au învinuit partea românească. Românii au arătat că lupta a fost pe teritoriul ocupat de români. Înseamnă că agresori sunt ruşii. Însă ruşii n-au recunoscut şi au negat faptul că venise să ia prizonieri români. Spuneau că au sosit la unitate cu o vizită frăţească.

De atunci ruşii n-au mai avut poftă să vină cu vizite „frăţeşti”. În alte părţi ruşii continuau batjocura. Însă pilda lui Mureşanu a trezit şi alţi ofiţeri români, care ca şi el, le făcuse la ruşi câte o chelfăneală „frăţească”, după care le trecuse pofta de vizite...

Tocmai la 26 septembrie, la întâlnirea generalilor Gh. Mihail şi Malinovski partea românească a primit dreptul oficial să se apere.

Mureşanu şi-a asumat toată responsabilitatea pentru ce s-a întâmplat.

Cum ai putut tu, fecior de ţăran, proletar, să tragi în fraţii tăi proletari? îl întrebă unul din conducătorii armatei din partea partidului comunist.

Vă rog să vă adresaţi cum se cuvine la mine. Sunt mai întâi de toate ofiţer român. Iar apoi proletar. Ruşii nu sunt pentru mine proletari, ci hoţi şi bandiţi de drumuri mari. Faptele lor murdare mă fac să regret că sunt proletar.

Se lăsă o tăcere adâncă. Nimeni din superiori nu ştia ce să spună. Totul fusese spus atât de clar, căci întrebări nu mai erau.

Sunteţi liber domnule Mureşanu, spuse comandantul diviziei.

* * *

Trecerea României de partea Uniunii Sovietice contra Germaniei îl bucură pe locotenent-colonelul sovietic Andrei Bivol. Cu tot efortul propagandei sovietice, Bivol nu simţea nici un fel de ură faţă de români. „Sângele apă nu se face”, îşi zise el. Ştia bine ce înseamnă propagandă sovietică, cu ce mijloace şi „argumente” se făcea şi cât de „obiectivă” era. Când s-a început vânatul militarilor români, care nu ştiau ce să facă, să tragă în ruşi sau nu, a depus mult efort în apărarea lor. A trimis la tribunal o mulţime de ofiţeri şi soldaţi, care îşi băteau joc de prizonieri. Era clar că totul se făcea cu permisiunea directă a Comandamentului suprem sovietic. Se urmărea umilirea militarului român, demoralizarea lui, slăbirea capacităţii combative a armatei în ansamblu.

Bivol regreta de acest fapt. Ca român de sânge şi ca sovietic după educaţie nu putea admite ca de naţiunea sa să-şi bată joc alţii. Nu înţelegea: de ce românii care în toate războaiele au luptat cot la cot cu ruşii, deveniseră atât de urâţi de aceştia, de propaganda lor.

Şi mai rău se simţi când militarii ruşi, de la soldat până la general, au început să jefuiască bănci, muzee, întreprinderi, magazine, depozite. O adevărată ruşine… „Armată eliberatoare”. „Eliberează ţările de avuţia lor”, îşi spuse cu tristeţe Bivol. Ce nu le era pe plac incendiau, nimiceau...

Cu greu, dar o serie de soldaţi şi ofiţeri au fost deferiţi tribunalului militar pentru jaf. Nici unul însă din ei n-a fost condamnat sau împuşcat.

* * *

Policarp Ceornâi, în vârstă de 29 ani deveni tată. Era o bucurie mare, căci se căsătorise mai târziu decât era obişnuit în localitatea lui de baştină, orăşelul Lipcani, din nordul Basarabiei. Lipcani avea o populaţie extrem de pestriţă, formată din români, ruşi şi ucraineni, evrei, ori jidani cum li se spunea pe acolo. Ruşii erau din acei pe care Ştefan cel Mare îi vâna în Polonia, Galiţia şi îi aducea în Moldova la lucru. Astfel învaţă limba rusă şi ucraineană. De la evrei învăţase idiş, fapt care îi mira pe toţi: de unde ştie el germana?

101

Era cizmar renumit în împrejurimi. Nimeni nu perfecţiona cizme mai calitativ ca el.

Băiatul care se născuse fără el, căci fusese recrutat de ruşi încă în mai 1944, când ruşii ocupase Bucovina de Nord şi nordul Basarabiei, a fost numit Anatol, prenume nu prea răspândit printre români. De ce a fost numit aşa, nu ştia. Un prenume mai mult rusesc. Ca toţi bărbaţii însuraţi târziu, se mândrea că primul copil era băiat, pe care îl iubea la nebunie.

Peste Prut se afla comuna Rădăuţi-Prut, unde flăcăii din Lipcani se duceau la dansuri, dădeau târcoale fetelor de acolo. Podul de acolo era mândria acestor două localităţi. Însă ruşii în 1940, când au ocupat Basarabia, au aruncat în aer pilonul mijlociu şi podul a fost rupt la mijloc. Se spunea că a fost stricat ca neamurile să nu se mai ducă în ospeţie unul la altul.

La timpul cuvenit fusese recrutat în armată română, în trupele de vânători de munte, care erau dislocate în împrejurimile Braşovului. Camarazi de arme avea români ce trăise până în 1918 în componenţa Ungariei, autorităţile căreia impuneau populaţia română majoritară să vorbească maghiara. Ca un tânăr talentat şi curios, care însuşea uşor limbile străine, şi-a pus scopul să înveţe maghiara. În timp de doi ani prost, însă se putea lămuri cu ceilalţi camarazi ce cunoşteau această limbă.

În 1941 – 1944 n-a fost recrutat în armata română. Însă cum au venit ruşii în 1944 l-au recrutat în armata lor. Divizia sovietică din care făcea parte regimentul lor de artilerie se disloca sub Braşov, unde auzea des limba maghiară. Şi-a amintit ce ştia şi începu să studieze mai profund această limbă. Însemna într-o agendă cuvintele necunoscute. Apoi întreba de cei ce o cunoşteau bine. În aşa mod însuşi destul de bine şi această limbă.

Andrei Bivol porni să caute un traducător din rândurile armatei sovietice, care să cunoască rusa, maghiara şi româna. Româna o cunoştea el. Totuşi, după părerea lui, traducătorul trebuia să ştie şi româna, ca să nu fie suspectat de şefi că traduce cum vrea el, Andrei Bivol. Or, în condiţii de suspiciune totală putea fi uşor suspectat de orice.

Ordonă să-i fie găsit un astfel de om. Peste câteva zile i-a fost adus un soldat: de statură mijlocie, un basarabean, care raportă într-o rusă destul de bună.

Mai cunoaşteţi şi alte limbi? îl întrebă el în română. Maghiara, ucraineana şi germana. Maghiara nu perfect, răspunse el tot în română. De unde eşti? Lipcani, urmă răspunsul şi văzând nedumerirea interlocutorului preciză: Nordul Basarabiei, lângă

Prut. Un târg. Vei fi traducătorul meu. Execuţi numai ordinele mele. Vei traduce din germană şi maghiară. Îndrăznesc să vă întreb: de unde ştiţi româna? Sunt din Dubăsari, din Transnistria. Ce mai poţi face? De fapt sunt cizmar, dar pot fi şi bucătar. Chiar bun. Bivol luă ultima precizare ca pe o glumă.

Râse. Când terminăm războiul ne apucăm şi de bucătărie, zise el. Te aştept aici peste o oră…

* * *

Unităţile Frontului 2 Ucrainean, în componenţa căruia au fost introduse Armatele 1 şi 4 române, care ocupau flancurile drept şi stâng ale acestui front, la 5 septembrie au fost atacate puternic de unităţile acestui Grup de Sud, care încercase să întoarcă flancurile, să cadă în spatele apărării şi să despartă armata română de trecătoarele Carpaţilor Moldovei şi Meridionali.

Această bătălie este cunoscută în istorie ca Bătălia Mureşului. Ruşii, ca şi germanii în bătălia de la Stalingrad, la flancurile frontului au dislocat armatele române. Flancurile sunt cele mai vulnerabile poziţii în apărare, căci început au, însă sfârşit nu. Fapt care permite inamicului să înconjoare şi să cadă în spatele trupelor care se apără. Oare e o coincidenţă?

Efectivele armatelor române încă nu erau adunate în întregime în zona de luptă. Completarea se producea în toiul luptelor. Comandamentul inamic era informat că unităţile armatelor nu sunt completate şi a atacat. Însă şi în aşa componenţă trupele române au replicat energic şi au reuşit să oprească ofensiva inamică. După care au luat ofensiva li au aruncat inamicul peste Mureş.

102

Divizia 9 Infanterie (general C. Ionaşcu) din componenţa Corpului 1 armată român, o unitate cu un efectiv numeros, bine înzestrată cu armament automat, aruncătoare de mine, mitraliere, comandantul căreia, ascultând „recomandările” generalilor ruşi a atacurilor în masă, fără a lua în consideraţiile vieţile omeneşti, cum procedau ei, a atacat în sectorul Oarba de Mureş, a avut pierderi colosale şi a fost retrasă de pe front.

Luptele de apărare a Mureşului au durat de la 5 până la 20 septembrie. Au fost nimicite forţe inamice considerabile şi cucerite un şir de capete de pod pe Mureş şi Argeş, pentru pregătirea ofensivei de eliberare a Ardealului de Nord.

Odată cu Bătălia Mureşului inamicul, germanii şi ungurii, cu un efectiv de şapte divizii, dintre care una blindată şi una motorizată, începe ofensiva şi în defileurile apusene, având pe unele direcţii succes. Apărarea îndârjită a trupelor Armatei 1 române opri în cele din urmă înaintarea inamicului în toate sectoarele, închizând căile de acces spre Podişul Transilvaniei şi defileurile apusene.

Rezistenţa victorioasă a trupelor române în cele două bătălii defensive ale Ardealului a avut o importanţă strategică pentru viitoarele operaţiuni, dând posibilitate trupelor sovietice ca numai în decurs de o lună să străbată o distanţă de aproximativ 1000 km, – de la Nistru, peste Carpaţi, în inima Europei.

La 9 octombrie 1944 Armata 4 română, după o pregătire puternică de artilerie şi aviaţie, pe o vreme rece, ploioasă, cu o ceaţă deasă încât nu se vedea nimic la trei metri, a început ofensiva în nord-vestul Transilvaniei, având ca reper Valea Someşului, împingând frontul spre Tisa. Succesul acestei operaţii însemna eliberarea deplină a Transilvaniei de Nord şi crearea unei baze solide pentru operaţiile viitoare în direcţia Budapesta.

La 11 octombrie 1944 a fost eliberat oraşul Cluj, capitala Transilvaniei, centru cultural, economic şi politic al Ardealului.

Pe linia Valea lui Mihai-Carei-Satu Mare inamicul a încercat să organizeze o rezistenţă dură, retrăgând de pe alte poziţii trupe destul de numeroase şi bine înarmate. Erau ultimele încercări ale germano-ungurilor pentru a menţine acest ultim colţ din Transilvania.

La 25 octombrie a început atacul decisiv. Până seara au fost eliberate şi curăţite de inamic oraşele Satu Mare, Carei. Trupele româno-sovietice au pus piciorul pe teritoriul maghiar.

La est de Munţii Apuseni Armata 1 română, în colaborare cu unităţile sovietice, se pregătea de ofensivă în direcţia Arad-Szolnoc-Budapesta.

Bătălia pentru Oradea s-a început în direcţia Beiuş-Salonta. La 22 septembrie vânătorii de minte au ocupat oraşul Beiuş.

Lupta decisivă pentru cucerirea oraşului Oradea s-a dat la 11 octombrie. În timp ce centrul Frontului 2 Ucrainean era angajat în bătălia Oradei, inamicul a contraatacat pe aripa stângă în direcţia Salonta. Oprind pentru câteva zile acţiunile în zona Oradea, comandamentul aliat luă măsuri pentru a opri înaintarea inamicului. Această înfruntare a fost numită „bătălia Salontei”..

Obţinând victorii în bătăliile de la Oradea şi Salonta, trupele sovieto-române au ieşit la graniţele vechi ale României, înaintând victorios spre Debreţen.

* * *

După cucerirea Odessei de către ruşi, conducătorul Centrului de Informaţie nr. 3 căpitanul Corneliu Botezatu hotărî să deplaseze Centrul la Galaţi. Evacuarea parcurgea treptat, fără stoparea activităţii, fără probleme. Cea mai mare „problemă” era Domniţa şi fiica lor, recent născută. Cum o vor primi părinţii? Îşi vor recunoaşte nepoata? Cum o va primi societatea pe Domniţa?

Toate problemele s-au rezolvat când părinţii au sosit la Galaţi, în ospeţie. Domniţa le plăcu. Era frumoasă basarabeanca! În casă totul strălucea de curăţenie. Dar cum gătea ea!

Însă cel mai mult le plăcu nepoţica, care purta numele mamei lui şi care semăna mult cu ea.

103

În aprilie 1944, când sovieticii au ocupat oraşele româneşti Botoşani şi Dorohoi, a evacuat Centrul la Bucureşti. Toate arhivele Centrului au fost transmise Centralei. Reţeaua de agenţi, rezidenţi se rărise vizibil. Mai avea doar câţiva agenţi activi, cărora însă le venea tot mai greu să-şi transmită informaţia. „Smerş”, dotat cu aparatură americană, depista acum uşor agenţii care lucrau cu aparatură veche.

Trăiau la părinţi, care erau fericiţi şi se bucurau de orice mişcare pe care o făcea nepoata lor.

La 28 august, când tancurile ruseşti au intrat în Bucureşti, cu ele s-au deplasat şi reprezentanţii serviciilor speciale sovietice, care au pus mâna pe arhiva Centralei.

Botezatu prevăzând acest lucru, a nimicit toată documentaţia secretă. În primul rând dosarele agenturii secrete ce lucra contra ruşilor. Regreta că dosarele agenţilor strategici au fost transmise la Centrală. Avea emoţii şi pentru soarta agentului „Lososi”.

A treia zi a fost chemat la Centrală. Colaboratorii MGB-ului, care se purtau ca la ei acasă, voiau să afle cine e agentul „Lizhen”.

Nu ştiu cine e, răspunse el la întrebarea lor. Nu l-am racolat eu. Era un agent vechi. Şi unde e? După ce unităţile sovietice au acediat Sevastopolul, a dispărut. Nimeni nu ştia cine e. Una era

clar: nu e rus. Informaţia o trimitea în limba germană. Interesant...

Centrul de Informaţie nr. 3 al S.S.I., care activa contra sovieticilor a fost lichidat. Un alt serviciu, un alt post, căpitanului Botezatu nu i s-a propus. Se pomenit în stradă...

La sfârşit de vară – începutul lui septembrie 1944 Mihai Pruteanu, fostul comandant de cercetaşi, căpitan în rezervă, se afla la Geneva cu probleme financiare şi nu văzuse cum tancurile sovietice distrugeau cu şenilele lor asfaltul capitalei. Ruşii, ca întotdeauna, au venit în „ajutor” după ce unităţile române curăţară deja capitala şi împrejurimile ei de germani.

*Aşa au procedat, de exemplu, şi ruşii cu oraşele Praga, capitala Cehoslovaciei şi cu Varşovia, capitala Poloniei, instigând populaţia paşnică la răscoală contra nemţilor şi, făgăduind ajutor. Însă când aceştia s-au răsculat, au tărăgănat special ofensiva. Ca să fie cât mai multe victime în rândul populaţiei paşnice? „Ajutorul”a sosit când nu a mai fost nevoie de el, răscoalele fiind înăbuşite în sânge. „Eliberare”, „eliberatori”. Unde, când şi pe cine au eliberat ruşii?...

Pruteanu nu-şi putuse închipui ce adevărat imperiu economic şi cât de bine organizat i-a lăsat socru-său, bătrânul neamţ. Apărând interesele acestui imperiu, care acum aparţinea lui şi Adelinei, era nevoit să se deplaseze în diferite părţi ale lumii, începând cu micuţele Elveţia şi Suedia şi până la SUA şi America Latină. Chiar şi în Africa.

Se simţea fericit. Avea o soţie pe care o iubea şi era iubit, un băieţel care creştea voinic. Peste câteva zile o va avea din nou în braţele sale pe Adelina, se va juca cu Mihai-junior.

Nu trebuia să fii mare specialist ca să vezi ce forfoteală se făcea în oraşele mari ale Elveţiei. Acolo se concentrase interesele bussinesului german şi al celui american. Americanii luptau contra germanilor, însă afacerile continuau nestingherite. Serviciile secrete se urmăreau, firesc, reciproc.

Sosise în Elveţia când România era aliata Germaniei, traversând teritoriul Ungariei. Acum nu mai ştia cum să ajungă acasă. Avionul personal îl aştepta, însă piloţii nu ştiau încotro să zboare…

Acest lucru nu-l ştia nici el. În Austria şi Ungaria erau nemţii. Unica cale era prin Serbia, de unde se retrase germanii. Dar şi în Serbia nu era linişte. Mergeau lupte între comuniştii lui Iosif Broz-Tito şi cetnicii croaţi, care luptau pentru independenţa ţării lor.

Analizând împreună cu piloţii situaţia, hotărâse că mai puţin risc era să zboare peste teritoriul Serbiei. Ce nu s-ar fi întâmplat, nu erau pe teritoriu duşman. De altfel, pentru a ajunge în Serbia trebuia traversată Italia de nord, Slovenia şi Croaţia, unde era război. O distanţă de aproximativ 1000 km, dacă decolează de la graniţa cu Italia.

Munţii Alpi, care nu sunt prea înalţi, totuşi erau o piedică. Era necesar ca avionul să ia la bord rezerve de combustibil, făcându-l destul de greu. Astfel munţii nu prea înalţi s-au prefăcut în piedică. Mai era o soluţie: să rămână în Elveţia, până se va limpezi situaţia.

104

Pruteanu hotărî să zboare. Biplanul său era nou, construit de germani, aşa cum ştiu să construiască numai ei: calitativ, cu rezerve în putere şi confort. Avea două scaune pentru piloţi şi patru pentru pasageri, o secţie pentru bagaj. Ca să uşureze avionul au scos tot ce era de prisos, încărcând butoaie cu combustibil.

Au decolat fără probleme. Trecuse cu bine Italia şi o parte din Slovenia. Consumând combustibilul avionul se uşura şi zbura cu o viteză mai mare.

E necesar să aterizăm pentru a încărca rezervoarele. Din zbor nu se poate? Nu e prevăzut aşa ceva. Când ajungem la Bucureşti vă gândiţi ce trebuie de schimbat pentru a nu mai avea astfel de

situaţie. Găsiţi loc şi aterizaţi.Însă aşa loc nu găseau. Combustibilul se termina.

Suntem pe teritoriul Croaţiei, spuse pilotul. Totuşi au găsit o poiană şi au aterizat. Mihai lucra împreună cu piloţii la alimentarea avionului. Procedura era pe sfârşite, când au fost înconjuraţi de militari. Erau partizanii sârbi a lui Tito...

* * *

Locotenent-colonelul Andrei Bivol avea un traducător nou. Era basarabeanul Policarp Ceornâi pe care îl folosea şi ca bucătar, căci gătea bine, şi ca cizmar. Se mândrea cu el, căci nimeni din ofiţerii de rangul său nu avea traducător care cunoştea atâtea limbi.

Secţia specială a diviziei, condusă de locotenent-colonelul Andrei Bivol, era dislocată într-un conac nu prea mare la marginea Braşovului. Activa după cum şi se prevedea, 24 ore. Stăpâna conacului, pe care încă n-o văzuse, locuia cu feciorul în două încăperi. Tot lucrul îl îndeplinea servitoarea, o femeie de vre-o 35 ani, cu care încercau să flirteze ofiţerii lui. Cine ştie ce se întâmpla cu ea, dacă Bivol nu-i preîntâmpina că vor fi împuşcaţi pe loc în caz de viol.

Policarp Ceornâi găsi cu ea limbă comună la drept şi la figurat. O chema Ioana. Aflase că stăpâna era din Bucureşti, conacul îi aparţinea familiei ei. Soţul ei lupta undeva. Era ofiţer în Armata română. Nu avea nici o veste de la el. Ultima oară s-au văzut la Sevastopol, la spitalul militar.

Ioana îl ajuta să procure produse alimentare. Unde cumpăra, unde schimba pe haine, pe corturi, pe alte rechizite militare. Bivol şi ofiţerii lui se alimentau atât de bine, încât începu să le crească burtă.

Odată în divizie sosi un grup de ofiţeri de stat major în control. Luptele încetaseră temporar şi ei se plictiseau. Printre ei se afla şi un colonel sosit din Moscova, de la MGB. Era caucazian, vorbind o rusă cu accent tipic. Toţi cei sosiţi se temeau de el. Se spunea că e un favorit a lui Stalin, o rudă îndepărtată. El controla starea lucrurilor în secţiile speciale, subordonate MGB-ului.

După ce au făcut un control formal, unul de dragul controlului, s-au aşezat la masă. Aici îşi arătă adevărata măiestrie Policarp Ceornâi, pregătind o masă extraordinară. Era, fireşte, şi multă ţuică, pe care cei sosiţi o beau ca pe apă.

Caucazianul află că în castel mai trăia şi o doamnă foarte frumoasă. Stăpâna castelului. Şi vru să facă imediat cunoştinţă cu ea.

Fără să-l întrebe pe Bivol, îl luă pe Ceornâi în calitate de traducător şi intră la ea. Slujitoarea spuse că stăpâna e bolnavă. Însă caucazianul îi ordonă să-i arate camera stăpânei.

Stăpâna într-adevăr stătea culcată în pat. Copilul dormea pe un pătuc alături. Fără multă vorbă caucazianul începu să se dezbrace.

Spune-i că acum o să fac dragoste cu ea. Să fie mai drăgălaşă cu mine. Altfel o împuşc, faţa – mutra lui schimonosită nu prevedea nimic bun.

Auzind traducătorul doamna încearcă să se ridice.

Ieşi afară, strigă caucazianul la Ceornâi.

105

Policarp alergă la Bivol, care îşi lasă „oaspeţii” şi se duse în fugă spre camera stăpânei. O furie oarbă îl cuprinse brusc. Când intră, caucazianul era fără pantaloni, încercând să desfacă picioarele doamnei, care era plină de sânge.

Ieşi afară, căci acum te împuşc, caucazianul puse mâna pe pistol.Fusese ultima picătură. Cu o lovitură de picior făcu să-i sară pistolul din mână după care îl luă la

bătaie. Îl bătu până simţi că acela nu mai dădea semne de viaţă.

Doamna se acoperi cu pătura.

Liniştiţi-vă doamnă, spuse el româneşte, acest mârşav nu va mai îndrăzni să intre în camera dumneavoastră. Luaţi prosopul, îi întinde prosopul care se afla alături.

Doamna se uita ţintă la el, de parcă nici nu-l auzea.

Domnul maior din Transnistria? întrebă ea în sfârşit încet.Se uită mirat la ea. Însă n-o recunoscu.

Ne-am cunoscut, doamnă? Sevastopol, spitalul militar...

Bivol o privi câteva secunde. Memoria îl întoarse în Sevastopolul părăsit de conducerea de vârf a Armatei Sovietice, unde el, grav rănit, a fost adus la spitalul militar român.

Dorina? îşi aminti el prenumele şefului spitalului.Ea dădu afirmativ din cap. Da, în faţa lui era ea, femeia care l-a salvat de la moarte, care l-a reţinut cât

i-a permis situaţia în spital, să nu fie nimicit în lagărele de concentrare germane.

Voiam să vă întâlnesc, să vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Vă sunt dator până la moarte...

Nu, Andrei, nu. M-aţi salvat de la o ruşine. Vă sunt recunoscătoare. Dar unde e căpitanul? Nu ştiu. Ne-am despărţit în timpul evacuării spitalului din Sevastopol. Noi am plecat, iar el şi

batalionul său rămase să acopere evacuarea. Am încercat să aflu ceva, însă cu haosul ce domneşte în ţară, n-am aflat nimic. Poate că încercaţi dumneavoastră? Acum suntem aliaţi, nu. Făcu o pauză apoi continuă: avea grad de maior.

Am această posibilitate. Aflu totul despre el. Şi vă comunic... Îmi pare rău pentru cele întâmplate. Acum dormiţi liniştită. Am să pun santinelă la uşă.

A doua zi se adresă la Statul Major al Armatei 4 române cu rugămintea de a fi găsit maiorul Alexandru Mureşanu.

Seara însă corpul în cadrul căreia se afla divizia acestuia fu aruncat în luptele din Transilvania de Nord. Luptele de ofensivă, cu pierderi mari, au durat aproape două săptămâni. Trupele aliate n-au izbutit să cucerească din marş poziţiile bine întărite ale germano-ungarilor. S-au început pregătirile pentru asaltul decisiv.

Folosindu-se de pauza dintre lupte, continuă să-şi caute prietenul său român.

Peste câteva zile în adăpostul său intră un locotenent-colonel român, însoţit de un traducător. Se prezintă.

Era el, Alexandru Mureşanu, cu care se împrietenise la spitalul din Sevastopol. Se apropie de el.

Bună ziua, domnule Mureşanu, salută el în română. Nu mă recunoşti? Vocea mi-e cunoscută, însă nu-mi amintesc în ce împrejurări... Nici doamna Dorina nu m-a cunoscut... Aţi văzut-o pe doamna Dorina? Mureşanu se apropie şi mai mult de el. Acum îl recunoscu.

Au conversat mai mult de o oră, amintindu-şi de toate.

Plec imediat la Dorina. Ne mai vedem. Acum suntem pe aceeaşi parte a baricadei, Mureşanu se ridică, îi strânse mâna.

* * *

106

După ce au fost percheziţionaţi de partizanii sârbi, Pruteanu şi piloţii au fost duşi în tabără. Acolo se începu interogatoriul propriu-zis. De zeci de ori au tot fost întrebaţi cum au aterizat. Fiecare şi-a povestit biografia. Piloţii au fost eliberaţi repede. Pruteanu cu biografia sa bogată de ofiţer român nu prea trezi interesul comuniştilor sârbi. Interesul li-l trezi afacerile lui, legăturile lui în lumea bussinesului european şi mondial.

A treia zi a fost dus la avion, unde îl aştepta unul din piloţi.

Unde e celălalt? întrebă el pilotul. Rămâne în lagăr, răspunse pentru acesta unul din însoţitori. Şi noi unde zburăm? La mareşalul Tito.

De Iosif Broz Tito auzise multe. Dar principalul că e comunist croat, lucru foarte rar printre croaţi, pus la conducerea Iugoslaviei de Stalin.

N-au zburat mult, aterizând la marginea unui oraş.

În cea mai mare şi frumoasă clădire a oraşului se disloca conducerea de vârf a Iugoslaviei. Tito l-a primit imediat.

Toate întrebările lui Tito se roteau în jurul finanţelor. De la Tito a fost condus într-o încăpere mică cu un pat şi cu o masă. Era aşteptat de cineva. Acesta îi spuse direct ce i se cere: să transfere pe un anume cont un milion de dolari SUA. Contravaloarea eliberării lui şi a piloţilor.

Şi aparatul? Rămâne. Întreaga avere a socrului nu fac un milion. Vei lua un credit. O să găseşti dacă vrei să trăieşti. Aşa puneţi întrebarea? se miră Mihai. Dar cum ai crezut? Cu capitaliştii avem numai o vorbă: la perete şi împuşcaţi. Atunci ce aşteptaţi! Împuşcaţi-mă! Numai după ce plăteşti, se scapă cu vorba anchetatorul.

Pruteanu înţelese totul. Chiar dacă plăteşte şi o lasă pe Adelina cu copilul pe drumuri, totuna va fi împuşcat. Comuniştii nu lasă urme. Hotărârea vine de la sine.

Eu nu scriu şi nu semnez nimic, spuse el ferm.Simţi o lovitură straşnică în cap şi îşi pierdu cunoştinţa. Îşi reveni într-o cameră umedă, cu pereţii

jerpeliţi, pe un pat de scânduri goale. Cu greu îşi aminti ce s-a întâmplat. Când cineva intră în cameră şi aduse o bucată de pâine, el se prefăcu că doarme.

Trei zile la rând a fost crunt bătut. Noaptea când şi-a revenit, îşi aminti de istorie. În războaiele balcanice din 1912-1913, bulgarii i-au atacat pe sârbi, cucerind o bucată din Serbia. Regele sârb s-a adresat după ajutor la România. După ce bulgarii au refuzat să cedeze teritoriile ocupate, Regele României i-a ordonat Mareşalului Alexandru Averescu, pe atunci general şi şeful Marelui Stat Major al Armatei Române, să atace Bulgaria.

În campania bine organizată şi înfăptuită de generalul Averescu, Armata Română a distrus Armata Bulgară şi în timp de opt zile a înconjurat capitala Bulgariei or. Sofia. Regele bulgar a cerut pace. Serbia şi-a recăpătat teritoriile.

Iar acum aceşti sârbi vor să-i ia tot ce are, iar apoi să-l ucidă. Nu mai bine lăsa Averescu bulgarii să facă ce vor cu sârbii?

În a patra zi înţelese că va fi ucis în bătaie. Şi dă consimţământul. Fapt care l-a bucurat pe anchetator.

Împreună cu anchetatorul şi doi specialişti în finanţe îşi fărâmau capul cum să scoată banii din băncile elveţiene, care îi suspectau pe toţi care scoteau mai mult de 25 mii de dolari. Iar aici un milion!. La asta şi spera Pruteanu când a dat consimţământul. Rămânea o singură soluţie: să plece el încolo. Sârbii s-au pus pe gânduri.

A doua zi, însoţit de trei sârbi luă loc în avion. Dovedi să schimbe câteva priviri cu pilotul, care dădu confirmativ din cap. Unul din sârbi ocupă locul alături de pilot, doi lângă el.

107

Avionul a decolat în direcţia Elveţiei. Sârbul a controlat după busola direcţia avionului. După ce se linişti. Pilotul însă încet, să nu fie observat de sârb, a introdus un bold subţire în partea de jos a busolei, schimbând indicatorul busolei. Sârbul periodic verifica cursul, însă nu observă nimic.

O ceaţă groasă învăluie avionul. Se făcu mai întuneric. Sârbii care îl păzeau pe Pruteanu s-au încordat. El însă închise ochii, de parcă dormea. Aştepta momentul potrivit.

Când avionul a căzut într-un gol de aer, paznicii se îngălbenise pe faţă, nu le ajungea aer. Când au căzut a doua oară, au început să vomeze, aplecându-se involuntar. Două lovituri aplicate la gât, şi alături erau două trupuri. Le-a luat pistoalele şi cuţitele, căci îşi puteau reveni.

În cabina pilotului era aceeaşi situaţie. Îl legă pe sârb şi îl târî alături de ceilalţi.

Unde ne aflăm? întrebă pilotul. Exact nu ştiu, însă cred că aproximativ de asupra Reşiţei. Îmi permiteţi să mă cobor mai jos? Condu cum ştii numai să ajungem la Bucureşti.

Adelina, care îl aştepta cu nerăbdare, se sperie văzând ce e cu el. Era numai vânătăi. Pilotului i-a mulţumit cu o primă cât salariul lui de jumătate de an, şi i-a dat liber o săptămână, cât gândea că va sta cu familia.

Raportul pentru concediu i-a fost semnat. Mureşanu era gata acum de placare la Braşov. Maşina ridica cu greu dealurile. Câteodată voia să coboare şi s-o ia la fugă.

Spre amiază ajunse la conac.

E conacul doamnei Dorina Crişan, întrebă el femeia care apăru în uşă. Da domnule. Cum să raportez doamnei? Alexandru Mureşanu.

Ea se fâstâci. De sute de ori a auzit acest nume. Însă nu-şi închipui că e atât de tânăr şi frumos. Aştepta să vadă un bărbat de vre-o cincizeci de ani.

Vă rog intraţi şi urmaţi-mă. La o uşă se opri. Veţi fi chemat imediat.Peste câteva clipe uşa se deschise şi o văzu pe femeia iubită, cu braţele întinse spre el…

Îi aduse la realitate plânsul lui Alexandru din pătucul lui.

Mergem să-ţi vezi feciorul, spuse ea mândru. Aşa îmbrăţişaţi se apropie de leagăn. La ei se uita un copil destul de măşcat pentru vârsta sa.

E tot atât de zdravăn ca tăticu-său, spuse ea fericită.Copilul, ca orice copil se uita la el ca la ceva nou, nemaivăzut. Iar lui îi părea că la recunoscut. Şi o

bucurie mare, bucurie demult uitată la război i-a cuprins sufletul. A lăsat ceva pe lume!

După ce au luat masa, întreabă:

Cum ai ajuns aici? După ce am trecut în rezervă, m-am dus la Câmpina, la moşia noastră, unde am şi născut. O mare

bucurie pentru părinţi căci m-au văzut vie. Că copilul nu are tată i-a întristat mult. Atunci am fost nevoită să povestesc toată istoria dragostei noastre. Aşteptam o reacţie negativă şi eram gata să-mi apăr dragostea cu orice preţ. Însă părinţii au primit această noutate normal. Tata a adăugat:

Demult trebuia să-l părăseşti pe prăpăditul cela, care în atâţia ani de căsnicie n-a fost demn să facă un copil. Acum pot să mor liniştit ştiind că am un nepot, care o să păstreze şi o să înmulţească averea noastră.

Ce s-a întâmplat cu ei? Americanii începuse serios să bombardeze regiunea petrolieră. Ne pregăteam să trecem încoace.

Acel bombardament ne-a surprins nu numai pe noi, dar şi apărarea antiaeriană. Căci bombele păreau că cad din cer senin. Alarma antiaeriană nu se auzea. Tata m-a dus în adăpost şi s-a întors după mama, care în ajun îşi scrântise un picior...

Ea tăcu. Din ochi i se prelingeau lacrimi. Se lipi mai strâns de el.

Ce a rămas din castel am văzut. Ai fost pe acolo? se miră ea, mai căutat? V-am căutat. Însă nimeni nu ştia nimic...

108

* * *

Frontul 2 Ucrainean în componenţa căruia se aflau Armatele Române 1 şi 4 a fost împărţit în două grupuri: Grupul de Nord în componenţa căruia se afla Armata 4 română, care înainta spre Debreţen şi Cehoslovacia, şi Grupul de Sud în componenţa căruia se afla Armata 1 română. Scopul acestui grup era capitala Ungariei, oraşul Budapesta.

Divizia 19 Roşiori din Corpul 7 român se deplasa în marş forţat spre Tisa. Divizia 25 sovietică, care ocupase capul de pod de la Mindszent a fost atacată de Divizia 25 ungară, întărită cu două batalioane de tancuri, care făceau parte din unităţile de elită germane SS. Ruşii n-au rezistat atacului şi au început retragerea spre râu, unde urmau să fie nimiciţi probabil, dacă nu cereau ajutor de la comandamentul Corpului 7 român. Cea mai apropiată unitate română era Divizia 19 Roşiori, obosită de marşul îndelungat. Însă la ordin şi-a prelungit marşul, a trecut Tisa şi a atacat inamicul silindu-l să se la o distanţă de 1.5-2 km, salvând de la distrugere divizia sovietică.

Debreţin, important nod de comunicaţii a fost cucerit de Grupul Mobil sovietic hipomecanizat al generalului Pliev, ajutat de Corpul de Cavalerie român şi de diviziile 2 şi 3 de Vânători de Munte române, de divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu”, încadrată în Corpul 33 sovietic.

Importanţa luptelor de la Debreţin a fost apreciată cel mai just de Comandamentul german: „Soarta Ungariei s-a decis la Debreţin”.

Divizia 3 Vânători Munte română s-a mai evidenţiat prin despresurarea Diviziei 3 Paraşutişti sovietici, care, încercuită, era metodic nimicită de inamic.

Cel mai scurt drum spre Budapesta trecea în direcţia Szolnok, unde inamicul concentrase forţe mari. Grupul de Nord înaintând spre nord-est, a descoperit flancul stâng. Germano-ungurii au atacat anume aici, distrugând o divizie sovietică şi încercuind Divizia 4 română, tăindu-le comunicaţiile spre est.

Comandantul Diviziei 4 generalul Chirnoagă s-a predat. Aproape 7 mii de oameni au fost luaţi prizonieri.

*Peste câteva zile generalul Chirnoagă a vorbit la postul de radio de la Viena „Donau”, îndemnând ofiţerii şi soldaţii români să se predea şi să lupte contra sovieticilor. Nu e clar nici în prezent ce a adus la dezastru Divizia 4 română: situaţia disperată s-au trădarea comandantului?

Generalul Chirnoagă după război a rămas în Germania. Şeful statului major colonelul Ciobanu s-a întors în România unde a fost judecat şi împuşcat.

La 23 octombrie Szolnokul a fost cucerit, şi Corpul 7 armată român începea o nouă şi grea fază a misiunii sale – cucerirea Budapestei.

Situaţia disperată de pe front îl făcu pe Horthy, conducătorul Ungariei, să caute salvarea ţării în alianţa cu Uniunea Sovietică. Începe tratative secrete cu conducerea sovietică, care i-a pus condiţii mult mai dure ca românilor. Anume condiţiile dure l-au făcut pe Horthy să tărăgăneze tratativele.

Hitler a aflat de acest fapt. A fost chemat la el Otto Skortzieni, care înfăptuise cea mai strălucită operaţie în al Doilea Război Mondial: eliberarea lui Mussolini.

Otto, se adresă Hitler, Horthy vrea să treacă de partea ruşilor. Să-l arestăm deschis e periculos, căci are o autoritate mare. Trebuie furat fără zgomot şi ţinut mai departe de capitală, unde îşi va da demisia.

Cine în locul lui, mein Fuhrer. Szalasi. Şeful „Săgeţilor de Foc”.

Otto Skortzieni a plănuit şi a înfăptuit încă o operaţie strălucită, care şi în prezent se studiază în şcolile secrete.

Cu ajutorul agenţilor secreţi germani care activau în organizaţia profascistă „Săgeţi de Foc” şi ca reprezentant al lui Hitler, intră liber în palatul prezidenţial. Peste jumătate de oră din palat ieşiră patru bărbaţi care duceau un covor în spate. Nimeni n-a atras atenţie la asta, căci înaintea lor mergea colonelul

109

Otto Skortzieni, bine cunoscut de toţi. În covor era Horthy, care a fost dus la graniţa cu Austria, unde şi-a dat demisia în favoarea lui Szalasi.

Budapesta era apărată de o triplă centură de fortificaţii, pe o adâncime de aproximativ 25 km.

Corpul 7 armată român fiind situat în centrul dispozitivului sovieto-român, urma să lovească frontal aceste linii puternic fortificate. Înaintarea forţelor române spre Budapesta se înfăptuia greu. Era început de iarnă, cu ploi reci şi ceaţă groasă.

Atacul primei linii fortificate s-a produs la 21 noiembrie, a doua la 12 decembrie, iar a treia la 29 decembrie.

La 1 ianuarie 1945 unităţile Corpului 7 armată român pătrund în Budapesta. La 15 ianuarie unităţile române ajung la Dunăre, care împarte în două capitala Ungariei.

Veteranii Primului Război Mondial îşi aminteau cum un sfert de veac în urmă Armata Română a cucerit Budapesta fără nici o împuşcătură, datorită în bună parte Mareşalului Alexandru Averescu, pe atunci general, care se prezentă în parlamentul maghiar în plină şedinţă unde propuse ca Budapesta să capituleze fără condiţii. În caz de refuz artileria română, aflată la 22 km de oraş, deschidea focul. „Aştept răspunsul mâine, de la ora 9 până la 10 cât iau micul dejun. Dacă în acest răstimp capitulaţi, micul dejun îl achit eu, dacă nu, îl achitaţi dumneavoastră...”

A doua zi Budapesta a capitulat în perioada de timp indicată de generalul (pe atunci) Averescu. Mareşalul Averescu se va amuza des de acest episod. Şi avea motiv. Îl explică chiar el: tunurile nu trăgeau mai departe de 4-5 km, în timp ce artileria românească se afla într-adevăr la 22 km de Budapesta.

După bătălia de la Szolnok, unde compania sa se infiltrase în spatele inamicului stârnind panică, Ion Lupu primi, la recomandarea locotenent-colonelului Alexandru Mureşanu gradul de căpitan şi fu numit comandantul Batalionului 1.

Acum batalionul lui ataca cu înverşunare cazarma Franz Jozeph, bine fortificată, cu o garnizoană compusă din membri ai organizaţiei maghiare „Săgeţile de Foc” şi o unitate de elită germană SS. Membrii acestor unităţi nu se predau căci ştiau ce-i aşteaptă. Luptau până la ultimul om.

După câteva atacuri nereuşite, din ofiţeri rămase numai el şi şeful statului major. Comandamentul nu dispunea de ofiţeri de rezervă şi propuse să fie înlocuiţi cu subofiţeri experimentaţi. Batalionul fusese completat cu subofiţeri şi soldaţi tineri, care încă nu luptase. Se cerea timp pentru pregătirea lor, însă primi ordin să atace.

Hotărî să fie în prima linie de atac, să însufleţească soldaţii tineri.

La semnal ridică batalionul la atac, făcând un salt înainte. Mitraliorul inamic întârziase cu câteva zeci de secundă, şi gloanţele zburase de asupra capului. Pilda lui urmase şi subofiţerii. Când în faţă rămase numai câmp liber, opri batalionul.

Ceru să fie ajutat de artilerie ori aruncătoare de mine, după ce ridică din nou batalionul la atac. Ceva fierbinte i-a străpuns pieptul, picioarele devenise grele, se făcuse moi... Căzu cu faţa în sus...

… Căpitanul Ion Lupu a fost transportat şi îngropat acasă cu toate onorurile militare.

La 13 februarie 1945 Budapesta a fost curăţită complet de inamic.

În bătălia de la Budapesta unităţile române au pierdut un efectiv de 28 000 de oameni.

* * *

După cucerirea Budapestei Andrei Bivol a fost numit şeful direcţiei speciale a Corpului 33 armată şi avansat la gradul de colonel MGB. Sediul era izolat de trupele de armată. În partea de vest a Budapestei găsise un conac pustiu. Acolo şi se amplasase. Diviziile şi regimentele Corpului duceau lupte în Cehoslovacia şi Austria. Tot mai des se uita pe hartă, şi tot mai aproape era înfăptuirea visului său de viaţă – să vadă Parisul!

110

După tentativa de înlăturare a lui Hitler în luna iulie 1944, participant activ a cărui a fost şi şeful Abwehrului amiralul Kanahris, această structură a fost curăţită de serviciul de securitate Gestapo, şi transmisă în subordonarea lui Himmler, la Direcţia Principală de Securitate al Imperiului.

În aşa împrejurare a dispărut locotenent-colonelul Abwehrului Elza von Shteinbehrg, pe care încerca s-o găsească Bivol.

Policarp Ceornâi îşi continua serviciul militar în aceeaşi calitate. Baroneasa Kătrin, o unguroaică zvealtă, frumoasă, de vre-o 35 ani, cu care umbla la piaţă după producte pentru ofiţeri, era vecina lor. Soţul ei, ofiţer şi aristocrat german, lupta undeva. Privirile ei îl făceau să roşească. Iar ea îl privea tot mai insistent. Se fâstâcea sub aceste priviri. În conversaţiile cu ea îşi perfecta maghiara.

Odată când se întorcea cu ea de la un cunoscut al ei, de unde Policarp cumpărase un porc tăiat, se întâlni cu şeful său, colonelul Bivol, care opri maşina. L-a lăudat pentru cumpărătură, însă ochii o priveau mai mult pe baroneasă, care nu întorcea privirea, privindu-l şi ea cu interes.

La rugămintea lui Bivol povesti tot ce ştia despre baroneasa Kătrin.

Bine că ai făcut rost de carne proaspătă. Deseară îl invit pe comandantul Corpului la o tocană moldovenească. Numaidecât cu mămăliguţă, îi mai aminti el. Da, invit-o şi pe baroneasă.

Seara se prezintă comandantul Corpului cu PPJ-ua sa (soţie de campanie). Bivol, ca orice ofiţer sovietic avea PPJ-ua lui, care rămase în divizie. Era medic. Nu dovedise s-o transfere la spitalul Corpului. Era singur, fapt care l-a mirat pe general.

Tovarăşul colonel e singur? se miră şi însoţitoarea lui. Pe o perioadă scurtă. Să mă mai dorească!

Ceornâi, care servea masa, dispăruse. Peste zece minute intră însoţit de o doamnă. Toţi au rămas uimiţi de frumuseţea ei, de coafură, de rochia lungă, de figura ei zvealtă. La apariţia ei, bărbaţii s-au ridicat în picioare.

Bună seara domnilor ofiţeri, se salută ea. Policarp traduse. Bărbaţii parcă luase apă în gură. Numai Policarp nu s-a fâstâcit, s-a apropiat de ea şi i-a oferit scaunul, pe care ea graţios şi cu demnitate se aşeză.

Rog domnii ofiţeri să se aşeze, vocea ei era amabilă, iar de pe faţă nu dispărea zâmbetul bine pus. Însă intonaţia cu care au fost rostite aceste cuvinte evidenţiau superioritatea ei. Şi un dispreţ bine ascuns.

Acum Policarp stătea numai în spatele ei şi traducea. Masa era servită de un adjunct al lui Bivol, cu grad de maior, şeful „Smerşului”.

Rog să gustaţi din bucatele tradiţionale moldoveneşti, îi invită Bivol pe cei prezenţi. Dar mai întâi după obiceiul rusesc să luăm câte un pahar de vodcă.

Cu excepţia baronesei toţi au băut conţinutul şi s-au pus pe mâncat. Carnea de porc, proaspătă şi bine gătită era gustoasă. Au mai băut un pahar, apoi încă unu...

Cu mare greu l-au încărcat pe general în maşină. Voia să cânte. Tot atât de tare se îmbătase şi PPJ-ua lui. Bivol se ţinea bine pe picioare. Baroneasa, care la început se uita cu dispreţ cum beau ei, la urmă cinstea cu generalul la bruderşaft, cuvânt pe care generalul nu era în stare să-l pronunţe. Se îmbătase şi ea.

Petrece baroneasa, spuse Bivol lui Ceornâi. Baroneasa nu voia să plece acasă.

Spune, te culci cu mine ori nu, îl întreba ea pe Policarp. Nu doamnă, răspundea el sfiindu-se, dar tremurând de dorinţă... Atunci mă duc cu colonelul. Ai văzut cum se uita la mine? Tovarăşe colonel, i se adresă el lui Bivol, doamna doreşte să rămână cu dumneata. Dacă doreşte, condu-o la mine în dormitor.

Conducând doamna în dormitorul colonelului se tachina pe sine însuşi: de ce nu el trebuia să se culce cu ea, i-a propus singură, dar trebuia s-o lase colonelului? Se sfiise ori şi-a amintit că are soţie şi un copil mic acasă? Nu ştia...

111

Dimineaţa baroneasa era fericită. Colonelul era dus la statul major. Când i-a adus cafeaua în pat ea ridică degetul mare în sus şi exclamă „ colonelul tău ca bărbat e super. Numai mă gândesc la el şi de acum îl vreau!”.

În a patra zi statul major al Corpului a fost dislocat în Austria.

La despărţire baroneasa plângea...

Armata Sovietică cucerise deja Viena şi tăvălucul sovietic strivea tot ce întâlnea în cale, apropiindu-se de hotarele Germaniei.

* * *

În luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei Armatele Române 1 şi 4, după o scurtă reorganizare, au fost amplasate în centrul Frontului 2 Ucrainean.

În urma operaţiilor militare înfăptuite de armatele române într-o regiune muntoasă, în plină iarnă, pe viscol şi geruri mari, militarii români au parcurs, purtând lupte grele peste 350 km.

Cronologia celor şase confruntări mai importante pe acest traseu:

1) Bătălia de la Szina-Torna, din lunile decembrie-ianuarie 1944-19452) Bătălia de la Roznava-Lucenec, cu frontul de-a curmezişul Slovaciei, pe direcţia râului Ipoli, din

cursul lunii ianuarie 1945.3) Bătălia din masivul Jovorina, între râurile Ipoli şi Hron, dată în cursul lunilor februarie şi martie.4) Bătălia de pe râul Hron, până la Nitra, cu centrele tactice la Zvolen, Banska-Bâstriţa şi Kremnika.5) Bătălia pentru forţarea trecerii peste râul Vak şi peste masivele Tatra şi Carpaţii Albi, în valea

Moraviei, din luna aprilie.6) Bătălia pentru Moravia – în lunile aprilie şi mai – care va duce armatele române dincolo de Brno,

pe direcţia Praga.

După capitularea Germaniei, în fanfarele de biruinţă ale victoriei, în mijlocul unei tăceri totale, în Cehoslovacia, Armata Română îşi termină participarea sa în al Doilea Război Mondial. Nici un comunicat special, nici măcar o menţiune specială de două rânduri nu a marcat sfârşitul acestei eroice epopei a Armatei Române cu adevărat eliberatoare în care jertfa soldatului român, abia ridicat dintr-o înfrângere, a fost imensă.

Cu adevărat: Glorie şi umilinţă...Ce a urmat se cunoaşte. În loc de recunoaşterea statutului de aliat al României – contribuţii imense de

război pentru URSS, instalarea unui regim stalinist etc. Conferinţa de la Ialta sau „Conferinţa celor Trei Mari” din 4 – 11 februarie 1945, a stabilit zonele de influenţă în Europa a fiecărei din cele trei mari puteri. România se pomeni plasată în sfera de influenţă sovietică. Cu toate consecinţele...

Glorie şi umilinţă... Şi încă: Destin sau blestem? Lucruri pe care am încercat să le înţeleg şi eu. Inclusiv prin această lucrare…

P. S. Colonelul Andrei Bivol a avut un vis pe care nu l-a mărturisit practic nimănui. Fie că se temea să-l spună, fie că de fapt, îl vedea irealizabil, căci în URSS nu se permiteau călătorii peste hotare. Care? Să zboare pe Lună? Nu. Să vadă Parisul! Doar să-l vadă. Chiar şi pentru câteva clipe… Şi l-a împlinit? Da. Însă cum...

În fruntea unei coloane de tancuri şi şenilete, a înfăptuit un marş rapid la Paris, fiind acolo întâmpinaţi de ofiţerii ruşi albgardişti, retraşi după revoluţie în Franţa. Printre conducătorii emigraţiei ruse a întâlnit-o şi pe ... Elza von Shteinbehrg, femeia pe care n-o putea uita. Clar, au „făcut” cunoştinţă... O săptămână de dragoste...

112

Întorşi la unitate au fost arestaţi şi învinuiţi de trădarea Patriei. Operaţia înfăptuită de Bivol, prin rapiditatea şi organizarea ei excelentă a fost apreciată de aliaţi, care se trezise cu tancuri ruseşti la Paris. Bivol şi-a asumat toată responsabilitatea de cele întâmplate. A fost condamnat la 25 ani de puşcărie în Siberia nu că a ajuns la Paris fără consimţământul comandamentului, dar că au fost întâmpinaţi de ofiţerii albgardişti, consideraţi de comunişti duşmani ai poporului.

S-a întors în 1957 după amnistie la Chişinău, unde a murit în 2005 la vârsta de 91 ani.

Lista documentelor.

MORARU, Pavel, Serviciile secrete şi Basarabia. Dicţionar. Editura militară, Bucureşti, 2008

KIRIŢESCU, Constantin I. România în al doilea război mondial, volumul I – II. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996.

SERVICIUL arhivistic militar sovietic, Moscova, Rusia.

CHIRNOAGĂ, Platon, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei sovietice. FIDES, Iaşi, 1998.

BĂRBULESCU, Mihai şi alţii, Istoria României, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1998.

SERVICIUL arhivistic militar sovietic, Kiev şi Odessa – Ucraina.

ХАЙТ, Моисей, Оборона Одессы, СТК, Киев, 1997.

БАБИЛИ, Майкл, Дневник КГБ-иста. Роман в трёх частях, Кишинэу, 2005, 2006, 2007.

MORARU, Pavel, Informaţii militare pe frontul de est, Editura militară, Bucureşti, 2005.

ИВАНОВСКИЙ, Владимир, Крым в огне, Политиздат, Москва, 1957.

DUŢU, Alexandru, OTU, Petre, Pe ţărmul Nord – Pontic, Editura fundaţiei culturale, Bucureşti 1999.

113