Ars longa, vita brevis

Reîntoarcere la valoriArta are rol de educator al sensibilităţii şi instructor al minţii

(N. Tonitza)

Indubitabil, simţim cu toţii cum timpul se face parcă tot mai mic şi nu ne

mai ajunge, transformându-ne şi nu neapărat în bine. Asistăm neputincioşi la

acoperirea noastră, ca societate, în blazare şi la scufundarea în nămolul

ignoranţei. Puţini mai sunt cei care, deşi fac parte din lumea grăbită, egocentristă

şi rece de azi, să mai vibreze în faţa unei capodopere ori unui artist şi tot mai

puţini sunt cei care se-ncumetă a mai călca pragul unei facultăţi de arte.

Bombardaţi cu incultură şi cu lipsă de modele, ne mai rămâne incursiunea în

trecutul glorios; poate, şi o întâlnire rarissimă cu un artist consacrat sau unul

debutant, care să spună ceva, să atingă sufletele. Că recunoaştem sau nu, încă

mai căutăm frumosul. Deşi, în zilele noastre, acest lucru presupune să alergi la

sfârşit de săptămână într-un mall, la munte sau la mare, sau, mai rău, gândidu-mă

la o piesă de Yasmina Reza, să te transformi într-un consumator de artă, când

habar nu ai ce vrea să zică acel punctuleţ, acele liniuţe ciudate de pe pânza

proaspăt achiziţionată...

Privind spre azi şi privind spre ieri, nu putem să nu ne trezim asaltaţi de

interogaţii, desigur, mai mult retorice, sau de sentimente confuze. Azi lipseşte

pasiunea, lipseşte visul, lipseşte dorinţa de a crea. Pentru că alergăm după iluzia

banilor. Vremurile când nu puteai trăi dacă nu citeai, scriai, dacă nu pictai, dacă

nu compuneai... au devenit poveste.

Şi pentru că trebuie să avem şi un nume în poveste, ne gândim la N.

Tonitza. Pictor, grafician, redactor de revistă, profesor la Academia de Belle-Arte

din Iaşi, rector. Un bârlădean care a plecat în lume să-şi împlinească destinul

creator...

Pictorul ochişorilor nevinovaţi ai copiilor sau al portretelor feminine atât de

gingaşe, al peisajelor citadine şi al florilor, căzut şi prizonier, luat şi în lagăr în

Bulgaria - nu a fost scutit de ancorarea în realitatea vieţii cotidiene, în care chiar

era implicat – dovadă stând grafica şi articolele publicate. Cultul frumosului,

emoţiile estetice nu au încetat să existe şi să se manifeste deplin în fiinţa

artistului care a ştiut să transmită căldură, seninătate, să redea bucuria resimţită

în faţa realităţilor din jur, în mod original. Convingerile sale l-au făcut să iniţieze

„Grupul celor patru” (Oscar Han, Ştefan Dumitrescu, F. Şirato) care nu admitea ca

artistul să abdice de la idealuri, oferind un exemplu societăţii prin refuzul

compromisurilor.

...Câteva cuvinte adunate spre a creiona rapid o personalitate desprinsă de

pe meleagurile noastre, care a fost apreciată încă din timpul vieţii. (Se spune că

tot ce picta se vindea, fiind privit ca un adevărat fenomen neobişnuit). Iată ce

credinţă avea: „Culoarea e în funcţie de ceea ce vrei să exprimi: ea trebuie să

oglindească limpede sentimentul de bază pe care se clădeşte întreg tabloul;

culorile pot să cânte, să şi plângă, să se orchestreze reciproc.” Pentru el arta a

fost o cale de a lua atitudine în faţa vieţii, chiar dacă la un moment dat spiritul

său revolut s-a estopat şi a trecut spre alte modalităţi de exprimare, mai aproape

de sentiment. În arta românească, şi nu numai, este unic prin poezia care răzbate

din fiecare pictură. Pictura este, nu-i aşa, o poezie tăcută...

Există o atracţie deosebită către universul copiilor, al fiinţei care se

preschimbă sub ochii părinţilor, ajungând fluture, de la statutul de cocon. Iar

ochii, oglinda sufletului, sunt inegalabil marca originalităţii sale. Putem regăsi

ochi trişti, obosiţi, miraţi, rătăciţi sau temători, fascinaţi, pe chipuri inocente care

nu pot să nu te invite, pe tine, căutătorul de comori din alte vremuri, la o

alunecare în puţină reverie.

Nu este de trecut cu vederea nici farmecul pe care l-a avut şi asupra sa

Balcicul. Regăsim în operă imprimată melancolia locului şi a oamenilor, precum şi

expresia fidelă a firii sale; îşi potriveşte ambientul stărilor şi obsesiilor

personale, evadând în natură şi căutând să redea fidel realităţile familiare –

lumina, peisajul, personajele poveştilor...

„Lazăr Munteanu savura farmecul picturii lui Tonitza, artist pe care Lazăr l-

a remarcat din timp achiziţionând frumoase opere de ale acestuia. E un mare

merit de a preîntâmpina gloria şi a nu umbla cu sacul cu bani după talente

consacrate, glorii moştenite, după cum fac mulţi alţii. Pentru aceştia un tablou

devine bun când artistul moare şi tabloul se scumpeşte”, ne povesteşte Krikor H.

Zambaccian, în Însemnările unui amator de artă.

Da, cu siguranţă vorbim despre vremuri de poveste... Vorbim din ce în ce

mai puţin despre pictori, despre artişti; poate ar trebui să ne găsim un răgaz

pentru adevăratele noastre valori... Poate ne permitem să mai întoarcem, din

când în când, o filă dintr-un album, o filă din istoria noastră... şi, poate, mai

învăţăm să ne oprim din goana către nicăieri pentru a ne mira sincer în faţa

unor culori frumos aşezate pe o pânză...

„Arta are rol de educator al sensibilităţii şi instructor al minţii.” - N. Tonitza