Aventurile și călătoriile Baronului Nopcsa

Deva, 2013

Lucrare elaborată în cadrul unui proiect susținut financiar de Administrația Fondului Cultural Național

și realizat cu sprijinul Bibliotecii Județene “Ovid Densusianu” Hunedoara – Deva

Concept grafic, design, prelucrare foto, traduceri, adaptare și interpretare, text, fotografii: Dacian Muntean Traduceri, adaptare, fotografii, tehnoredactare computerizată, corectură: Laura Vesa Corectură: Marian Traian Sebastian Lucrare editată în anul 2013 de SENS – Societatea de Educație Nonformală și Socială Toate drepturile aparțin editorului și autorului. Conținutul și materialul în ansamblul său nu pot fi folosite în scopuri comerciale, integral sau în parte, fără acordul explicit al autorului.

ISBN 978-973-0-15226-5

www.nopcsa.ro

Dacian Muntean

– o monografie –

SENS Societatea de Educație Nonformală și Socială

„... Eu, mai mult decât alți colegi ai mei, am întâlnit în viață foarte mulți oameni și m-am simțit ca acasă în diferite colțuri de lume. Peste tot am văzut omul chinuit în diferite convingeri, peste tot m-am uitat cum încolțesc și se usucă frunzele, și am ajuns la concluzia că noi oamenii suntem un murmur zadarnic al valorilor absolute. Dacă doriți neapărat să fiți siguri că aveți mereu un principiu valabil în viață, acesta poate fi doar vanitas vanitatum (deșertăciunea deșertăciunilor – nimic nu are rost). Nașterea ni se întâmplă în întregime fără ajutorul nostru. Suntem, de asemenea, un timp, creaturi complet neajutorate, iar atunci când mai târziu ne numim "ființe raționale", ne chinuim și ne zbatem, dăm din mâini și din picioare cât de mult putem, dar numai până în momentul în care devenim o pală de aer suflat în vânt... Plăcerea, bucuria odată cunoscută Ce nice ură-ori pizmă n-o poate depărta Și fericirea veche, chiar de-i demult trecută Rămâne-ntotdeauna cu tine, doar a ta!”

Franz Baron Nopcsa

Cuprins

Cuvânt înainte....7

Prefață....9

Familia și domeniile....13

Franz Baron Nopcsa – repere.....33

Copilăria și adolescența....38

În Bosnia....45

Husar....56

Prin Europa....58

Prima dată în Albania....71

Din nou prin Europa.....91

A doua călătorie în Albania....95

În Egipt....98

Expedițiile din Albania....101

Înainte și în timpul Războiului Balcanic....226

În Războiul Mondial....286

Zbuciumul interbelic....310

Lista cărților semnate Franz Nopcsa....340

Bibliografie....352

Fotografii color....353

7

Cuvânt înainte

Încă din primii ani de viață îmi aduc aminte cum tatăl meu ne povestea despre Față neagră…

Acest personaj misterios, strămoș al nostru, ne era prezentat ca un fel de Robin Hood al românilor din zona Transilvaniei, un om care era tot timpul de partea celor năpăstuiți de soartă. În sufletul unui băiat mic de la țară, care începea să exploreze lumea din jurul lui, pădurile și dealurile din vecinătate, s-a născut încet - încet spiritul aventurier și dorința de călătorie care au caracterizat membrii familiei noastre încă de demult. Tot din familie am moștenit pasiunea pentru geografie, istorie și astronomie și, cu siguranță, mândria indentității prin strămoșii noștri celebri.

Gândind retrospectiv realizez acum cât de mare a fost

impactul acestor informații asupra personalității mele... Obișnuiam deseori să glumesc pe seama strămoșilor mei și, prin faptul că purtam același nume cu Baronul Francisc Nopcsa, aveam un element de credibilitate extraordinar. Le spuneam colegilor mei că primele semne ale nobilității le observasem încă de mic, când în urma unei lovituri mai serioase la picior, începuse să curgă sânge albastru.

De cele mai multe ori gluma nu era bine primită, fiind interpretată ca un act de snobism, dar ce-mi păsa mie?! Doar eram urmașul celebrilor Nopcsa!

Toți membrii familiei noastre știu câte ceva despre Baronul Nopcsa și au existat câteva tentative de a ne redescoperi istoria, în mai mare detaliu, dar lipsa efortului susținut în această direcție și-a spus cuvântul, iar ceea ce știm astăzi am aflat, în mare parte, din informațiile prezentate de domnul Muntean în lucrările sale. Acum, împreună cu familia și cu autorul acestei cărți, am demarat un proces de stabilire a arborelui nostru genealogic.

8

Este o mare cinste pentru noi ca prin lucrări ca și cartea de față, istoria strămoșilor noștri să fie pusă pe hârtie. Cuvântul scris, așa cum știm, rămâne peste veacuri, iar această carte va păstra peste ani amintirea lui Franz Nopcsa.

Astăzi, ca exponent masculin al familiei Nopcea, mă declar mândru de familia mea și de faptul că, și prin mine, familia Nopcea continuă să existe și salut încă o dată, cu bucurie, apariția acestei lucrări pentru care am avut privilegiul de a scrie cuvântul înainte. Francisc Nopcea Timișoara, 8 august 2013

9

Prefață

În toamna anului 2012, în numărul 1045 al revistei Formula AS, apărea un amplu articol care începea așa:

„Franz Nopcea (Nopcsa, în transcrierea maghiarizată a numelui). Ultimul Nopcea. Ultimul descendent pe linie masculină al uneia dintre cele mai importante familii nobiliare ardelene. […] Un personaj nonconformist, cu totul şi cu totul ieşit din tiparele epocii sale şi ale deceniilor ce i-au urmat. Poate cel mai bizar personaj pe care l-a dat Ardealul, în prima jumătate a secolului XX... Franz Nopcea: un nume recunoscut în întreaga Europă, un nume pe care şi-l revendică şi austriecii, şi ungurii, şi albanezii, şi despre care noi, cei de-un neam cu el, nu ştim absolut nimic...”

Autorul articolului avea, aproape integral, dreptate. Noi, cei de un neam cu el, știm prea puține lucruri despre viața trăită la limită și despre realizările Baronului Nopcsa. Alții știu mai multe. Albanezii, de pildă, sau austriecii, ori vecinii noștri maghiari. Și asta nu e tot. La albanezi, Franz Nopcsa e considerat erou, la austrieci și unguri e considerat unul dintre cei mai importanți savanți pe care Imperiul Austro-Ungar i-a avut, iar în România, memoria sa este „scoasă din sertar” doar când vreun interes de moment o cere. În rest, pentru a nu își lega numele de imaginea stigmatizată de eticheta de homosexual care i s-a pus lui Franz Nopcsa, poate pe nedrept, istoricii și cercetătorii de astăzi, încă puternic înrădăcinați în obiceiuri și principii conservatoare, se feresc și evită a scrie și promova multitudinea de valori lăsate posterității de savantul Nopcsa. Prea puțini sunt aceia care, de un neam cu el, îi păstrează vie memoria și mai aduc, în lucrările lor, câte un plus de informații despre baronul excentric, părintele paleobiologiei, cofondatorul albanologiei, călătorul neobosit și vânătorul priceput, spionul și diplomatul, husarul descoperitor al dinozaurilor pitici din Țara Hațegului, fotograful și îndrăznețul aventurier care aproape a ajuns Rege al Albaniei, Franz Baron Nopcsa. Și nu doar atât, dar pe lângă

10

lipsa de interes sau teama de a promova și a informa publicul român despre o personalitate marcantă a istoriei, științei și culturii începutului de secol XX (doar pentru motivul că ar fi fost homosexual sau pentru că a fost catalogat la un moment dat drept inamic al Statului Român, în contextul în care, patriotul Nopcsa a spionat pentru țara sa și împotriva românilor în Primul Război Mondial), castelul familiei sale de la Săcel, județul Hunedoara, locul unde a descoperit dinozaurii și pe care l-a făcut faimos în întreaga lume prin caracteristica unică a fosilelor de aici – nanismul, zace în ruină și se deteriorează iremediabil în fiecare zi. În timp ce lumea științifică internațională îl sărbătorește prin botezarea unor animale dispărute cu numele său (ex.: Nopcsaspondilus, Elopteryx nopcsai, Tethysaurus nopcsai, Hyposaurus nopcsai, Mesophis nopcsai), albanezii îl onorează păstrându-i numele pe strada din Shkodra unde a locuit în timpul călătoriilor sale din Albania, iar vecinii maghiari susțin cu ardoare că Franz Nopcsa a fost ungur până în măduva oaselor (motiv pentru care ei spun că numele său ar trebui scris Ferenc), în România, savantul Nopcsa, care a numit unul dintre primii dinozauri descoperiți la Săcel Titanosaurus Dacus, ca un ecou peste vremuri al simțămintelor sale pentru pământul strămoșesc, este ținut ascuns, în loc să fie cinstit așa cum ar merita cu prisosință.

În anul 1985 am fost pentru prima dată la Castelul Nopcsa din

Săcel. Aveam 5 ani și eram fascinat de clădirea impunătoare, dar și de copiii care locuiau și învățau acolo. Pe vremea aceea clădirea era folosită de o școală specială pentru copii cu deficiențe. Bunica mea gătea pentru acei copii, iar eu, mergând să o vizitez la serviciu, am avut ocazia să văd castelul, care atunci era îngrijit și curat. A doua vizită am făcut-o după mulți ani, în 2009, când deja castelul începuse să se ruineze. Pornisem un proiect de promovare a monumentelor din Țara Hațegului și, aducându-mi aminte de episodul din copilărie, am făcut o vizită acolo. Pe atunci nu știam aproape nimic despre foștii proprietari ai castelului și absolut nimic

11

despre fascinanta viață a Baronului Franz Nopcsa. Am început să întreb, prima dată localnicii din Săcel, apoi istorici, am început să caut materiale pe internet și în biblioteci și, cu cât aflam mai multe despre Franz Nopcsa, cu atât creștea dorința de a cunoaşte și mai multe, de a împărtăși și altora ceea ce aflasem.

Așa se face că în anul 2011, după ce descoperisem extrem de interesanta colecție de fotografie semnată Franz Nopcsa, la renumitul albanolog Dr. Robert Elsie, împreună cu colega mea de la Societatea de Educație Nonformală și Socială, Laura Vesa, am inițiat un proiect prin care am început să promovăm, în județul Hunedoara, valorile culturale și științifice lăsate moștenire lumii de către hunedoreanul Nopcsa. Am organizat, cu sprijinul financiar al Administrației Fondului Cultural Național, patru expoziții de fotografie, aducând pentru prima dată în România colecția de peste 100 de fotografii realizate cu 100 de ani în urmă de către savant. Inițiativa a avut succes la public, iar asta ne-a încurajat să mergem mai departe. În anul următor am plecat pe urmele baronului, în Macedonia, Albania și Muntenegru. Am refăcut o parte din traseele sale și am fotografiat aceleași locuri, la o distanță de 100 de ani. Am reușit chiar, cu sprijinul D-lui Dr. Aurel Plasari, directorul Bibliotecii Naționale a Albaniei, care a înțeles demersul nostru, să fotocopiem toate cele peste 3000 de pagini ale celor șapte jurnale de călătorie care se găsesc în arhiva de patrimoniu a bibliotecii. La întoarcerea în țară am organizat o altă expoziție, unde am realizat că sunt mulți oameni interesați și care ar dori să știe mai multe despre Nopcsa, iar autoritățile publice județene ne-au asigurat că promovarea acestui hunedorean poate fi benefică inclusiv pentru turismul din județul Hunedoara. În tot acest timp am luat legătura cu puținele persoane care au studiat, au cercetat și s-au ocupat sistematic de istoria vieții lui Franz Nopcsa. Am stabilit relații de colaborare și schimb de informații cu Dl. Dr. Robert Elsie, cu D-na Coralia Jianu și cu Dl. Dr. Dan Grigorescu, cel care și astăzi continuă munca lui Franz Nopcsa pe dealurile de la Sânpetru, descoperind noi fosile de dinozaur. De

12

asemenea, am reușit să intrăm în contact cu descendenți ai familiei Nopcea, de la care am aflat unele amănunte interesante, dar și cu un renumit actor și regizor macedonean, Visar Vishka, extrem de interesat de posibilitatea de a transpune în film povestea vieții lui Baiazid Doda, secretarul lui Franz Nopcsa. Tuturor acestor oameni inimoși pe care i-am menționat mai devreme, de la care am obținut texte, materiale și fotografii și fără de care această carte nu ar fi existat, le rămân profund îndatorat.

Împreună cu colega mea, alături de care am parcurs toți pașii acestei aventuri din ultimii trei ani, am continuat să căutăm și să strângem materiale despre Nopcsa, dintre care unele inedite, nepublicate sau necunoscute până la acest moment. Acum, în 2013, cu sprijinul Bibliotecii Județene Hunedoara și cu suportul financiar al Administrației Fondului Cultural Național, autoritatea finanțatoare a Ministerului Culturii, care a susținut toate cele trei proiecte de până acum, reușim să aducem în fața publicului din România o carte care prezintă viața, aventurile și călătoriile Baronului Franz Nopcsa, atât din perspectiva datelor istorice concrete, cât și din cea a memoriilor romanțate și pline de farmec ale lui Franz. Am tradus sute de pagini de memorii, am descifrat notițe de jurnal, am adaptat și interpretat informațiile, corelându-le cu contextul în care se petrecea acțiunea, am găsit fotografii sau schițe care ilustrau povestirea, le-am aranjat cursiv și vi le oferim cu gândul că le veți savura și le veți da mai departe, pentru ca memoria lui Franz Nopcsa să primească și în România prețuirea binemeritată.

Cu stimă, Autorul Deva, 6 august 2013

13

Familia și domeniile Familia Nopcea, care a jucat de-a lungul timpului un rol

important în istoria Transilvaniei, apare în documente la jumătatea anilor 1300, printr-un strămoș localizat în satul Silvaș, lângă Hațeg.

Ivan de Silvaș (Iwan de Ziluas) a fost un român ortodox, mic nobil local din Țara Hațegului, care în anul 1367 a primit de la voievodul Transilvaniei, Nicolae Lackfi, domenii în zona localităților Silvașu de Jos, Silvașu de Mijloc și Silvașu de Sus. Familia sa a mai primit, în anul 1404, o donație, constând în proprietăți în aceeași zonă, din partea Împăratului Sigismund.

Fiii lui Ivan de Silvaș, Mihai, Dionisie şi Ladislau, au luat probabil parte la bătălia de la Nicopole, în anul 1396, alături de Mircea cel Bătrân și de cavalerii cruciați ai Europei, fiindcă la trei săptămâni după evenimente, având în vedere meritele lor şi la rugămintea voievodului maramureşan Drag şi a altor nobili, voievodul Ştibor al Transilvaniei donează celor trei fraţi satele Silvaşu de Sus, Silvaşu de Mijloc, Sivaşu de Jos şi jumătate din posesiunea numită Ohaba din districtul Haţeg.

Actul de împroprietărire a fiilor lui Ivan de Silvaș

14

Un document mai puţin cunoscut, emis la Trenčin, Slovacia, la 22 octombrie 1413, se referă la un anume Mihai Valahul (Michael Walach) din zona Haţegului, care s-a alăturat voievodului Ştibor al Transilvaniei, împreună cu membrii familiei sale. Prin acest document, din voinţa şi cu acordul lui Ştibor, Michael Walach „servitor noster” cumpără dreptul de şoltuz (domn al localității) asupra comunei Friwald aflată pe teritoriul actual al Slovaciei, conacul şi lotul aparţinător, „cum fructibus, proventibus, utilitatibus, taxis et impositionibus, agris, agriculturis, pratis, montibus, pascuis, silvis…” adică: cu foloasele, veniturile, avantajele, taxele şi impozitele, arăturile, ogoarele, pajiştile, munţii, păşunile, pădurile aferente. Totodată voievodul Ştibor interzice tuturor castelanilor, vicecastelanilor şi oficialilor subordonaţi lui să perceapă impozit de la membrii familiei lui Mihai Valahul sau să-i deranjeze în vreun fel. Mai mult, era sarcina lor să-i ocrotească. De asemenea, interzice tuturor să judece vreo pricină privind această familie, care are dreptul să “pascare boves, vaccas, scrophas, oves seu alia animalia” oriunde doreşte. Ştibor îl însărcinează pe Andrei de Baliczk (unul din ginerii săi) cu ocrotirea lui Mihai şi a urmaşilor lui.

Biserica lui Mihai Valahul din Friwald

În decursul secolelor XV- XVII descendenţii şoltuzului din Friwald au fost menţionaţi în acte cu numele Walach, Mouc (sau Moţ), Klopan şi Frivaldszky. Se pare că această ramură a familiei a rămas în Slovacia.

15

Fratele lui Mihai, Dionisie sau Deneș, a avut în anul 1460 un fiu pe care l-a botezat Nopcea. Nu se știe exact motivul, dar aceasta poate să reprezinte faptul că nașterea a avut loc noaptea, iar numele primit de către copil să fie tocmai regionalismul care indică momentul nașterii – „noapcea”. Acest Nopcea a avut la rândul său un fiu, botezat Nicolau, care a preluat numele tatălui său ca nume de familie. Unul dintre urmași, Ianoș Nopcea, a participat la Bătălia de la Mohacs, iar după acest moment mai mulţi membri ai familiei au deținut funcții importante în armată și administrație. Blazonul nobiliar, pe care apare un cap de turc tăiat de sabie, este un indiciu clar al faptului că membrii familiei au participat activ la lupta antiotomană, iar corbul cu inel în cioc dovedește rudenia cu familia lui Ioan Corvin de Hunedoara. Această legătură de rudenie s-a realizat pe linie feminină, prin intermediul familiei Morsinay din care proveneau atât mama lui Ioan de Hunedoara cât și soția unuia dintre nobilii Nopcea.

Blazonul nobiliar al familiei Nopcsa

16

În anul 1701 curtea de la Viena a acordat nobililor români ortodocși care treceau la catolicism anumite drepturi, printre care acela de a avea reprezentanți în Dietă, de a se instrui în limba proprie și alte drepturi politice. Se pare că în acest moment o parte a familiei Nopcea s-a maghiarizat pentru a păstra avantajele nobiliare și pentru a obține drepturile amintite, devenind astfel Nopcsa. Această ramură a familiei a păstrat blazonul nobiliar, iar ceilalți și-au păstrat numele românesc Nopcea. Familia Nopcsa s-a înrudit și cu alte familii nobiliare: Kendeffy de Râu de Mori, Szalanczy de Silvașu de Jos, Barcsay de Bârcea Mare, Nalaczy de Nălaț-Vad și chiar cu familia Zelenszky din Arad.

Primul titlu de Baron a fost primit în anul 1855 de către Alexius Nopcsa, al doilea în anul 1856 de către Ladislaus Nopcsa, iar în 1874 titlul s-a extins asupra întregii familii devenind ereditar.

Alexius s-a născut în anul 1775 „din părinți români curați”, așa cum a fost prezentat mai târziu de către George Barițiu, a înaintat în rang exclusiv datorită calităților sale și, chiar dacă în secret susținea cauza românilor, credea că încă nu era momentul pentru a sprijini această mişcare. A slujit Imperiul ca și Prefect al Comitatului Hunedoara la 1816, iar până la 1821 a fost Consilier Guvernamental și Cancelar al Curții pentru Transilvania. În anul 1831 a fost decorat cu titlul de Cavaler al Ordinului Sfântului Ștefan, iar în 1844 a primit Marea Cruce a Ordinului Leopold, ceea ce a adus după sine numirea sa ca Baron al Curții Imperiale, rang extins mai târziu și asupra fratelui său și a urmașilor lui. A avut un fiu, de asemenea Alexius, dar care a murit tânăr și fără urmași.

Fratele său, Ladislaus Nopcsa, s-a născut în anul 1794, la Fărcădinul de Jos și a fost una dintre cele mai controversate figuri ale vremii. Vasile, după cum îi spuneau românii sau Laszlo, cum era numit de maghiari, a ocupat poziția de Comite Suprem al Hunedoarei între anii 1833 și 1848 atunci când, datorită revoluției și a poziției sale anti-maghiare, și-a prezentat demisia la Deva, în fața revoluționarilor unguri.

17

Ladislaus (Vasile sau Laszlo) Nopcsa (1794, Fărcădin - 1884, Deva)

A participat, convins fiind de Episcopul Andrei Șaguna, la

Marea Adunare Națională de la Blaj, alături de prietenul său George Barițiu și a fost ales să facă parte, ca vicepreședinte, din delegația română care trebuia să transmită la Viena revendicările ardelenilor. Ca urmare a acestor fapte, revoluționarii unguri i-au devastat și incendiat castelul de la Zam, acolo unde, din pasiune pentru istoria românilor, colecționa piese arheologice de pe teritoriul Comitatului. Mai apoi, în anul 1860, celebrul autor maghiar Jókai Mór a scris un roman intitulat Sărmanii bogați în care prezenta un baron extrem de bogat și de influent care conducea în secret o bandă de tâlhari, jefuind nobilimea maghiară și transporturile de aur trimise din minele Apusenilor către Viena, care se numea Hațeghi. Baronul din carte, supranumit Față Neagră pentru că își acoperea fața cu o mască atunci când jefuia, corespundea trăsăturilor Baronului Vasile Nopcsa. În epocă, acesta a avut de suferit din partea aristocrației maghiare datorită acestei asemănări, motiv pentru care a plecat

18

pentru o vreme la Viena și a intentat procese în justiție scriitorului maghiar, pentru calomnie. A murit în anul 1884, cu câteva zile înainte de finalizarea ultimului proces, celebră fiind mărturia lui Jókai Mór din ultima zi de judecată, acesta susținând că în cartea sa nu este vorba despre nicio persoană în viață…

Coperta cărții Sărmanii Bogați desenată de ilustratorul Sebök Imre

Vasile Nopcsa, bunicul lui Franz, a fost căsătorit de două ori și a avut cu fiecare dintre soții câte un copil. Primul, Francisc, unchiul lui Franz, s-a născut în anul 1815 la Fărcădinul de Jos și a urmat

19

școala la Viena, la Academia Theresiană, după care a servit în armata austriacă, devenind colonel în anul 1834. În anul 1836 a devenit căpitan al unui escadron de husari, iar între anii 1840 și 1843 a primit funcția de camerar al Principelui Carol Ferdinand. Datorită implicării tatălui său în evenimentele din 1848 a fost nevoit să renunțe la armată și să plece în Italia unde s-a dedicat studiului botanicii. Reîntors în Transilvania, a devenit în 1861 Comite al Comitatului Hunedoara, iar apoi șef al Fiscului și tezaurier. A fost decorat cu ordinele de cavaler al Sfântului Mauriciu și Sfântul Lazăr și ridicat în rang de locțiitor al șefului Unității Regale a Armatei Crăiești, membru al Casei Regale și al Ministerului Regal.

Baronul Francisc Nopcsa de Silvașu de Sus (1815, Fărcădin – 1904, Săcel)

20

În perioada studiilor botanice După 1900, când se apropia de 90 de ani

Din anul 1868 și până în 1895 a îndeplinit serviciul de

Cancelar al Reginei Elisabeta a Ungariei și Împărăteasă a Austriei, cea cunoscută în istorie și sub numele de Sissi. Francisc Nopcsa a locuit la Deva, având o casă în curtea Fiscului Regesc, la Viena, având o casă în curtea Cancelariei Împărătești, dar și la Săcel, la castelul fratelui său, Alexis, pe care l-a înfrumusețat plantând copaci aduși din diverse locuri din lume și realizând astfel un foarte frumos parc. Era un apropiat al bisericii romano-catolice din Hațeg, unde lumea îl cunoștea ca și „cantoru’ român din Silvașu’ Superior”, biserică pe care a și renovat-o în anul 1893 și unde a fost înmormântat în anul 1904.

Al doilea fiu al lui Vasile Nopcsa, Alexis sau Elek, tatăl lui

Franz, s-a născut chiar în anul revoluției, la 1848. A studiat și el la Viena, urmând cariera militară la Theresianum, până în anul 1866 când, fiind tânăr ofițer în armata austriacă a participat la conflictele din războiul austro-prusac, a fost rănit și a căzut prizonier în Cehia. Ca militar a ajuns până în Mexic, în trupele de husari din garda

21

Împăratului Maximilian, dar după căderea acestuia din 1867 s-a întors în patrie și a renunțat la cariera din armată.

Alexis (Elek) Nopcsa în uniformă de husar

În anul 1876 s-a căsătorit cu Contesa Matilda Zelenski de la

Arad, iar un an mai târziu, în anul 1877 i s-a născut primul copil, care avea să devină mai târziu celebrul Franz Baron Nopcsa. În 1879 s-a născut al doilea fiu, Elek, iar în anul 1883 a venit pe lume și o fiică, Ilona. A moștenit de la tatăl său pasiunea pentru arheologie, pe care mai apoi a transmis-o și lui Franz, și a fondat Societatea de Istorie și Arheologie a Comitatului Hunedoara. Între anii 1895 și 1897, odată cu plecarea băieților la studii la Viena, Elek s-a mutat la Budapesta și a devenit director adjunct al teatrului Național de Operă al Ungariei.

22

Chitanță pentru curățarea coșului de fum, Deva 1880

În anul 1889 a intrat în posesia castelului de la Săcel, de lângă

Hațeg, unde s-a mutat cu întreaga familie. După această perioadă s-a mutat la Arad unde, în 1911 a deschis împreună cu soția sa, Matilda, o fabrică de bere, renumită la acea vreme.

Foaie cu antet din anul 1915 a fabricii de bere BikaSör (1911-1919)

23

Reclamă din 1911 Matilda, Baroneasă Nopcsa (1852, Arad – 1938, Szemere) în ziarul Românul

Alexis sau Elek Nopcsa a murit în anul 1918, la 70 de ani, din

cauza epidemiei de gripă spaniolă care făcea ravagii imediat după Primul Război Mondial.

Fratele Baronesei Matilda și, astfel, unchi al lui Franz Nopcsa, era Contele Robert Zelenski de Zelanka, proprietarul palatului de la Neudorf și a conacului din Utviniș, județul Arad, un influent moșier, președinte al Asociației Agricole a Aradului, unul dintre fondatorii Căilor Ferate Unite Cenad-Arad și un abil politician cu acces în cele mai înalte cercuri ale Imperiului Austro-Ungar.

24

Contele Robert Zelenski de Zelanka (1850, Arad – 1939, Budapesta)

Sora lui Franz, Ilona, s-a căsătorit în anul 1908 cu Margraful

Alfred Pallavicini, fiu al Margrafului Johann Pallavicini, Ambasadorul Austro-Ungariei la Constantinopol pe timpul Primului Război Mondial și a avut trei copii – Alfred, născut în 1909, Carol, născut în 1911 și Hubert, născut în 1912. Chiar înainte de evenimentele conflagrației Primului Război Mondial, familia Pallavicini a locuit în Ungaria, la Szemere, pe domeniul de reședință al familiei, loc unde s-a retras într-un final și unde este

25

înmormântată și Matilda Zelenski Nopcsa, mama lui Franz Nopcsa. Ilona avea o pasiune pentru pictură, pe care și-a exercitat-o în perioada petrecută în Ungaria. În anul 1945, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, întreaga familie Pallavicini a emigrat în Italia.

Ilona Pallavicini (1883, Săcel – 1963, Roma)

Copiii Ilonei și nepoții lui Franz Nopcsa nu au avut, se pare,

urmași. Alfred, fratele cel mai mare, a emigrat în Statele Unite unde și-a americanizat numele în „Freddie” și unde a murit în anul 1995. Hubert și Carol au rămas în Italia, unde primul, devenit preot, a decedat în anul 1998, iar cel de-al doilea în 1999.

26

Fratele lui Franz, Elek Nopcsa, s-a căsătorit în anul 1912 cu Catherine de Coudekuerqe Lambrecht, cu care a călătorit prin Europa vreme de câțiva ani, dar de care a divorțat, fără a avea urmași. Se crede că a murit în anul 1920, dar cum în arhivele Bibliotecii Naționale din Viena există fotografii care prezintă un elegant Baron Nopcsa fotografiat la Viena în anul 1933 de către fotograful Karl Winkler, există posibilitatea ca Elek să fi fost de fapt ultimul Nopcsa.

Franz și Elek, elevi la Theresianum Misteriosul Baron Nopcsa, posibil Elek, 1933 și mama lor, Matilda

27

Un aspect interesant legat de domeniul Săcel, de care se leagă strâns numele lui Franz Baron Nopcsa, este acela că, prin testament, Alexius Nopcsa, tatăl lui Franz, singurul proprietar al domeniului, a lăsat castelul de aici lui Carol Pallavicini, nepotul său și de asemenea nepot al Margrafului Johann Pallavicini, Ambasadorul Austro-Ungariei la Constantinopol pe timpul războiului.

Castelul Nopcsa din Săcel, jud. Hunedoara, la începutul anilor 1900

Acest fapt, contestat după moartea sa de către soția fiului său Elek, poate fi înțeles ca un act de conservare. Alexius știa că proprietățile nobilimii maghiare sunt confiscate după război, acesta fiind cazul domeniului din Fărcădin, care în 1919 a fost trecut în proprietatea Generalului Berthelot. Era de la sine înțeles că, odată fiind în proprietatea moștenitorului familiei Pallavicini, această influentă familie cu legături în întreaga Europă va încerca să păstreze castelul și nu va permite confiscarea sa. Probabil acesta a fost chiar motivul pentru care Statul Român, după ce a naționalizat domeniul în anul 1921, l-a redat în anul 1933, după moartea lui Franz Nopcsa, moștenitorului de drept, Carol Pallavicini.

28

Conacul Nopcsa de la Fărcădin, actualmente General Berthelot, într-o ilustrată din

anul 1898

Se pare că la un moment dat, neoficial, castelul a fost donat

de către Franz Nopcsa Institutului Geologic Român, cu toate că acesta nu avea niciun drept legal asupra domeniului. Mai târziu, în anii ’50, castelul Săcel a fost realmente devastat, regimul comunist defrișând parcul cu arbori rari, asanând iazurile, distrugând grădina și în final arzând întreaga bibliotecă aflată aici, chiar în curtea castelului. Martori oculari au povestit că a fost nevoie de 3 zile pentru a arde toate cărțile și caietele legate în piele groasă de vită... După ani, castelul a devenit gazdă pentru o școală specială destinată copiilor orfani care, după moda perioadei comuniste, trebuiau exilați la marginea societății. După schimbarea regimului din România și odată cu restructurarea sistemului de protecție a copilului, castelul și-a pierdut utilitatea și, din cauza lipsei de fonduri a autorităților, se degradează iremediabil în fiecare zi...

29

Decembrie 1889 – momentul în care Elek Nopcsa a intrat în posesia domeniului și a

castelului Săcel. Fotocopie după extrasul de carte funciară din anul 1889

Octombrie 1921 – momentul în care Statul Român a expropriat domeniul de la

Săcel. Fotocopie după extrasul de carte funciară din anul 1921

Octombrie 1933 – momentul în care este recunoscut dreptul la moștenire al lui

Carol Pallavicini. Fotocopie după extrasul de carte funciară din anul 1933

30

Castelul Săcel la începutul anilor 1900, vedere din spate

Castelul Săcel, holul de la intrare. Instantaneu foto realizat de Franz Nopcsa

31

Castelul Nopcsa din Săcel după defrișarea parcului și introducerea terenului în

circuitul agricol.

Castelul Nopcsa din Săcel, pe timpul folosirii ca Școală Specială

32

Cu toate că membrii familiei Nopcsa nu au mai avut urmași și chiar dacă această ramură, Nopcsa, cea care avea titlul ereditar de Baron, a dispărut odată cu frații Franz și Elek, chiar dacă majoritatea domeniilor acestei familii au ajuns în proprietatea instituțiilor Statului Român (castelul Zam este astăzi spital de neuropsihiatrie, conacul din localitatea General Berthelot, fostul Fărcădin, este sediu al Centrului pentru Dezvoltare Durabilă al Academiei Române, iar castelul Săcel este o ruină aflată în proprietatea Consiliului Județean Hunedoara), familia Nopcea încă există. Cealaltă ramură, desprinsă la 1701 și care nu a avut titulatură nobiliară, dar care și-a păstrat numele românesc, are astăzi reprezentanți în întreaga țară. La Silvașu de Sus, în anul 1933 a fost trimis necrologul Baronului Franz Nopcsa, acolo unde, cu 9 ani în urmă, în 1927, un alt Francisc venea pe lume în familia Nopcea, la casa de la numărul 51, Francisc Albert Nopcea.

De asemenea, în anul 1902, în localitatea Silvașu de Jos, s-a născut un alt nepot, de la distanță, al lui Franz Baron Nopcsa, numit asemeni unchiului, Francisc. Este foarte posibil ca Baronul Franz să își fi cunoscut nepotul. Acesta a devenit avocat, doctor în drept și în anul 1931 a primit de la Uniunea Avocaților din România o diplomă pentru exercitarea profesiunii sale. Strănepotul său, care duce astăzi cu mândrie mai departe numele de Francisc Nopcea, a semnat cuvântul înainte al acestei cărți.

33

Franz Baron Nopcsa – repere

La 15 ani vorbea fluent germana, maghiara, româna, engleza și franceza

La 18 ani găsește primele oase de dinozaur. La 19 ani dezvoltă prima lucrare științifică realizată

vreodată despre geologia Țării Hațegului. La 20 de ani devine autodidact și învață osteologia pentru a

putea cerceta și descrie fosilele de dinozauri. La 22 de ani publică prima sa lucrare de paleontologie și

numește o nouă specie de dinozauri – Limnosaurus Transilvanicus.

Tot la 22 de ani își începe călătoriile prin Balcani. La 26 de ani devine Doctor în Științe. Timp de 10 ani întreprinde mai multe călătorii în zonele

locuite de albanezi – Macedonia, Kosovo, Albania și Muntenegru, studiază cultura, limba, etnografia, arheologia, legile și istoria poporului, scrie numeroase materiale științifice și se alătură savanților care au pus bazele științei numite albanologie. În același timp dezvoltă lucrări ample de geologie, geografie și paleontologie, şi creează o nouă ramură de studiu – paleobiologia.

La 36 de ani este foarte aproape de a deveni Rege al Albaniei.

La 39 de ani, în calitate de locotenent de husari al armatei imperiale conduce trupe de voluntari albanezi în luptele din Primul Război Mondial.

La 39 și la 40 de ani, ca spion militar, activează deghizat în cioban în zona Munților Retezat.

La 40 de ani este decorat, pentru serviciile sale militare și de spionaj, și primește din partea Imperiului Austro-Ungar Ordinul Crucea de Comandant a lui Franz Josef.

34

La 41 de ani este declarat inamic al statului Român și trebuie să părăsească domeniul de la Săcel.

La 42 de ani devine primul om care deturnează un avion, pe timpul Revoluției Bolșevice din Ungaria.

La 43 de ani primește grațierea din partea Regelui Ferdinand și este invitat să lucreze pentru Institutul Geologic Român. Se întoarce la Săcel, dar este atacat și bătut de localnici.

La 48 de ani devine director al Institutului Geologic Regal din Budapesta.

La 56 de ani se sinucide la Viena, refuzând un declin financiar nedemn.

Franz Baron Nopcsa a fost unul dintre cei mai activi și mai

prolifici savanți ai începutului de secol XX. A revoluționat paleontologia cu teorii aflate cu mult înaintea vremii: Teoria nanismului insular - cauză a apariției dinozaurilor pitici din Țara Hațegului, Teoria dimorfismului sexual al dinozaurilor, Teoria originii păsărilor din dinozauri, Teoria comportamentelor sociale complexe la dinozauri, Teoria sângelui cald la reptilele din Mezozoic. A mers atât de departe cu studiile sale încât a început să imagineze cum arătau dinozaurii, cum se mișcau, cum trăiau și a pus bazele paleobiologiei, știință pe care a numit-o pe atunci paleofiziologie. A descoperit și clasificat 9 specii de dinozauri și vertebrate reptiliene din Cretacic. A publicat peste 100 de lucrări de paleontologie și paleobiologie.

Nu i-a fost străin nici domeniul zoologiei și anatomiei, publicând 6 lucrări ample despre acest subiect.

În domeniul geologiei și geografiei a realizat primele studii sistematice ale Țării Hațegului și ale Albaniei de Nord, publicând prima hartă geologică a Albaniei, hartă care se folosește și astăzi. A publicat aproape 50 de lucrări științifice în acest domeniu.

35

A învățat singur arheologie și etnografie și a publicat peste 30 de lucrări științifice având drept subiect Albania și țările balcanice. Vorbea cursiv albaneza și încă 8 limbi străine.

Tot singur a învățat să facă poze și astfel a ajuns un excelent fotograf, realizând, pe lângă sutele, poate chiar miile de fotografii necesare studiului geologic și paleontologic, superbe fotografii de peisaj și chiar de studio. Unele dintre fotografiile sale au devenit vederi și au circulat, la acea vreme, ca amintiri din diferite zone. Toate fotografiile din teritoriile albaneze, prezente în această carte, au fost realizate de Franz Baron Nopcsa.

Amintire din orașul Bar, Muntenegru

Suvenir din Shkodra, Albania

36

Fotografii de studio

Prietenul său – Eugen Kemendi Amintire cu țărancă din Shkodra, Albania

Cariera sa militară, ca husar în armata imperială, a culminat

cu poziția de locotenent major, fiind unul dintre cei numai trei comandanți ai trupelor de voluntari albanezi din timpul Primului Război Mondial. Tot ca militar, dar de data aceasta ca spion, a avut contribuții atât de importante în Primul Război Mondial încât a fost decorat.

Nu trebuie uitată nici activitatea sa diplomatică, atât din teritoriile albaneze, cât și din România, unde a încercat să convingă Guvernul să nu se alieze Antantei.

Franz Nopcsa a călătorit extrem de mult, parcurgând pe jos, călare, în căruță, cu trenul, cu mașina, cu motocicleta sau cu avionul multe mii de kilometri. Se deplasa foarte repede și pe distanțe mari,

37

ținând cont de starea drumurilor și de mijloacele de transport de la acea vreme. A fost un călător neobosit, iar casa lui a fost întreaga Europă.

Cea mai mare pasiune a sa din timpul liber era vânătoarea, pe care o practica de copil, fiind un țintaș desăvârșit și un experimentat vânător de capre negre.

A avut o sănătate extrem de șubredă, fiind de mic foarte des bolnav, lucru care nu a putut însă să îi pună piedici în calea dorințelor sale de aventură și călătorie, de studiu și cercetare.

Va rămâne pentru totdeauna, indiferent de interesele, dorințele și toanele politice ale momentului, de zvonurile și etichetele denigratoare sau de orgoliile naționaliste, o personalitate puternică, ce a marcat profund studiul paleontologiei și albanologiei, a participat direct la scrierea istoriei și, astfel, la realizarea prezentului pe care îl trăim astăzi, fiind o valoare universală care nu poate fi revendicată de vreo națiune, pentru că el a fost ultimul reprezentant al unei vechi familii românești maghiarizate, cu o adâncă prețuire pentru tronul Austriac, dar care, poate mai mult decât orice, în cea mai prolifică perioadă a vieții sale, a iubit Albania și pe albanezi.

„Copiii înarmați ai Europei” – așa povestea Franz, cu drag, despre albanezi

38

Copilăria și adolescența Franz Baron Nopcsa s-a născut pe data de 3 mai 1877 în

clădirea cu numărul 60 din Curtea Fiscului Regal din Deva, adică în casa unchiului său, al cărui nume l-a și primit. Pe actele de naștere, după moda nobiliară din Transilvania, numele erau latinizate. Astfel, numele primite de micul Franz au fost: Franciscus Ladislaus Georgius, iar cei care au semnat certificatul de botez au fost unchiul său Franz Nopcsa, pe care mai târziu îl va numi „unchiul Feri” și celebrul său bunic, Ladislaus Nopcsa, vestitul „Față-Neagră”.

Fotocopie după certificatul de naștere al lui Franz Baron Nopcsa

Fotocopie după certificatul de botez al lui Franz Baron Nopcsa

39

Pe când avea doi ani, s-a născut fratele său, Elek, iar la vârsta de șase ani s-a bucurat de venirea pe lume a surorii sale, Ilona. Primii ani de viață i-a petrecut la Deva și pe domeniul bunicului său care a decedat când el avea doar șapte ani, în localitatea Fărcădin, dar și la Budapesta, unde lucra tatăl său Elek, iar din 1889, când împlinise deja 12 ani, după ce tatăl său a intrat în posesia Castelului Săcel, s-a mutat împreună cu familia acolo. După moda vremii, copiii familiei Nopcsa au primit o instruire aleasă, încă de la vârste fragede, fiind educați de o guvernantă specializată din Anglia, Miss Stephenson. Până la vârsta de 9 ani, când a devenit elev al Colegiului Theresianum din Viena, Franz Nopcsa a învățat toate acele lucruri necesare unui tânăr de viță nobilă: maniere, echitație, cunoștințe generale de geografie și istorie, dar și limbi străine.

Frații Elek și Franz Nopcsa, călare, în fața castelului de la Săcel

40

Cu Miss Stephenson vorbea engleză, franceză și germană, cu părinții și frații săi vorbea maghiară și germană, iar cu servitorii și cu țăranii din zonă vorbea limba română. Astfel, chiar înainte de a împlini 10 ani, Franz Nopcsa era deja poliglot. Tot în această perioadă a început să fie fascinat de povestirile cu aventuri ale romancierului german Karl May, care era deja faimos și foarte citit la vremea respectivă. Sora sa Ilona își amintea la bătrânețe că influența cărților lui Karl May a fost decisivă asupra fratelui său Franz, iar aventurile citite în acele cărți i-au deschis curiozitatea și i-au îndreptat pașii către Albania.

Scriitorul Karl May, în haine orientale și în costum de vânător din Vestul Sălbatic

În anul 1886 Franz pleacă la Viena unde, pentru a continua tradiția familiei, este înscris la vestitul Colegium Maria-Theresianum, școala cu specific militar a elitelor din Imperiul Austro-Ungar. Aici, la Viena, în marea capitală, are ocazia să obțină mult mai repede operele scriitorului său favorit, chiar imediat după lansarea acestora pe piață. Așa se face că în anul 1892, Franz Nopcsa, în vârstă de 15 ani, citea cu pasiune noile cărţi ale autorului

41

său preferat: În defileele Balcanilor, Prin țara Șkipetarilor, Testamentul Inkasului. În toate acestea el găsea aventurile fantastice ale câte unui erou extraordinar şi ale unui servitor şi prieten credincios. Acţiunea avea loc în Albania şi în alte ţări balcanice, precum şi în America de Sud.

Testamentul Inkasului Prin țara Șkipetarilor În defileele Balcanilor

Citind în Testamentul Inkasului despre Doctorul

Morgernstern şi credinciosul lui servitor Fritze, care căutau schelete preistorice pe continentul sud-american sub amenințarea atacurilor triburilor indigene, adolescentul Nopcsa descoperea imaginar oase de dinozaur, în îndepărtatul Gran Chaco (ţinutul de vânătoare – în limba quechua). Călătorea cu imaginaţia sa Prin Ţara Şkipetarilor şi În Defileele Balcanilor şi se închipuia pe sine ca fiind eroul principal, curajosul Kara ben Nemsi, străbătând Balcanii, luptând pentru dreptate şi povestind apoi lumii despre minunile pe care le-a trăit şi descoperit.

Doar trei ani au trecut până când visele sale au început să se împlinească. Franz Nopcsa, tânărul baron, a descoperit în 1895 un os de dinozaur, în propriul său „ţinut de vânătoare", aproape de

42

castelul familiei sale în satul Săcel din Ţara Haţegului. Numele de Țara Hațegului provine, după părerea lingviștilor, din Hatzjaeger Land (care se citește Hațiegăr land), o veche denumire a teritoriului în limba germană, care se traduce astfel: Hatz = vânătoare cu câini, Jaeger = vânător, Land = Țară, ținut. Pe scurt, ținutul de vânătoare.

În anul 1895, fiind în vacanța de vară acasă la Săcel, Franz se trezește într-o bună zi cu sora sa Ilona care dă buzna în camera sa, având în mână un os masiv, pe care îl găsise pe un deal din apropiere în timpul unei plimbări și care ieșise de sub pământ după ce terenul alunecase pe panta unui deal, datorită precipitațiilor abundente din acea perioadă. Ea adusese osul în speranța că fratele său îl va duce la Viena, unde vreun profesor va confirma sau infirma poveștile localnicilor care mai găsiseră de-a lungul vremii asemenea oase și susțineau că erau oase de uriași din vechime. Franz și-a notat întâmplarea în agenda de care nu se despărțea niciodată:

„Era în 1895 când sora mea Ilona a găsit oase de animale

preistorice pe domeniile noastre din Transilvania, la Sânpetru. Am căutat înfrigurat locul de origine al acestor misterioase oase. La lumina zilei am localizat în curând mai multe fragmente – câteva vertebre și un craniu intact, în apropierea locului unde rocile erau expuse.“

Începând din acel moment, povestea lui Franz Nopcsa

devine aproape o legendă. O viață trăită în mare viteză, cu aventuri și pericole, cu răsturnări de situație și cu descoperiri care aveau să rescrie limitele paleontologiei, cu teorii aflate cu mult înaintea vremurilor de atunci și cu o permanentă sete de cunoaștere, de descoperire, de creație și de dreptate. Baronul Franz Nopcsa a avut o viață care, dacă ar fi ecranizată, ar întrece cu mult aventurile vestitului Indiana Jones.

43

„Când a venit toamna a trebuit să mă întorc la pupitrul meu de la liceul Theresianum din Viena. Cu inima strânsă am părăsit locul, dar am luat fosilele cu mine în orașul regal, unde le-am arătat renumitului profesor de geologie Eduard Suess. Fără aceste oase nu aș fi ajuns niciodată în contact cu profesorii geologi Suess și Fox și nici nu m-aș fi înscris la cursul de geologie, după liceu, în toamna anului 1897, când m-am înscris la Universitatea din Viena.

Prima mea publicație științifică a apărut în același an, la Institutul Geologic Imperial din Viena, o lucrare în care vorbeam despre geologia Ţării Haţegului. Cu această ocazie, am declanșat și o polemică în lumea academică, spunând că rămășițele de vertebrate de la Sânpetru au vârstă de Cretacic Terțiar. Chiar dacă la Sânpetru eu nu aveam chiar toate „drepturile de minerit” legale, la Academia de Științe s-a hotărât ca profesorul Suess și dr. Arthaber să vină la fața locului pentru studii, dar materialele să rămână în posesia mea. Cu toate astea, din cauza unor dificultăți financiare și a negocierilor nereușite dintre Arthaber și Suess, de toată această inițiativă s-a ales praful. Așa că eu am continuat singur și am decis să devin paleontolog.

După cum se poate observa, mici coincidențe și întâmplări au avut mare însemnătate pentru viața mea, ca de exemplu cele câteva pietre pe care mi le-a dat, într-o toană de moment, un vechi prieten al unchiului meu, domnul Gyula Szentgyorgyi, care m-au dus cu gândul pentru prima dată la mineralogie, apoi la geologie și care au stat la baza interesului meu pentru geologia zonei Săcelului.

În 1898, la Universitate, mergeam la cursurile lui Suess și ale lui Fox, iar în 1899 Suess m-a pus să descriu craniul de Telmatosaurus, pe care l-am descoperit în 1896. Suess era un orator superb, dar numai ca om de știință și nu ca profesor. De aceea studenții lui erau în mare parte dependenți de practica pe care o făceau și de cercetările independente, foarte mari consumatoare de timp. Așa se explică faptul că, atunci când i-am spus că e imposibil să descriu Telmatosaurul pentru că nu știu osteologie și materia asta

44

nu se făcea atunci la Universitate, Suess s-a mulțumit să-mi spună sec: „Atunci învață!”. Din partea lui nu trebuia să mă mire o asemenea abordare, pentru că acest om cu principii puternice a reușit să învețe perfect limba rusă, chiar la 70 de ani. Așa că i-am urmat sfatul și în iunie 1899 terminasem descrierea, cu toate că mi-am pus în pericol sănătatea. M-am apucat de studierea colecțiilor anatomice și a tratatelor din bibliotecă. Am învățat zi și noapte, atât în zilele lucrătoare cât și de sărbători. Această muncă extenuantă m-a adus într-o stare maladivă, dar la sfârșitul anului școlar primul meu manuscris a fost terminat. Astfel am ajuns la Universitate unde am devenit paleontolog.”

„Am luat craniul de Telmatosaur și am mers la Budapesta

unde l-am prezentat într-o întâlnire tehnică a Societății Geologice a Ungariei. Am explicat despre importanța geologică a apariției dinozaurilor în straturile de la Sânpetru, astfel încât cei care până acum s-au opus, au fost obligați să recunoască vârsta acestor straturi. Trebuie să recunosc că acest tip de polemică, prin care îi puneam pe toți la pământ, a fost, datorită naturii mele agresive, prima dar nicidecum ultima. După această prelegere de la Budapesta, am prezentat Telmatosaurul și la Academia de Științe din Viena în 23 iunie 1899, așa cum m-a rugat Suess. Asta mi-a amintit de un episod amuzant când, la o întâlnire cu profesorul Suess și profesorul White, Suess i-a zis acestuia că eu voi ține în curând o prezentare la Academie. White s-a uitat surprins la mine, m-a măsurat de sus până jos și m-a întrebat: „Câți ani ai?”, iar eu am răspuns: „22”, moment în care White s-a blocat spunând: „Da, dar…”, iar Suess s-a distrat formidabil.”

45

În Bosnia

Cu toate că în față i se deschidea o frumoasă carieră științifică, visele lui de adolescent, inspirate de lucrările lui Karl May, l-au împins să viziteze Balcanii. Aşa a început, în luna august a anului 1899, imediat după prezentarea lucrării la Academie, aventura sa albaneză, care avea să dureze mai bine de 19 ani. Franz Nopcsa a ajuns să îi cunoască foarte bine pe albanezi şi, înţelegând situaţia lor, a scris un număr mare de cărţi despre limba, geologia, istoria şi etnografia albaneză, a luptat pentru libertate împreună cu ei şi a fost foarte aproape de a deveni regele lor în 1913.

În perioada 1899 – 1905 a avut alături, ca prieten bun și poate uneori mai mult de atât, un tânăr aristocrat dintr-o veche familie nobiliară din Croația, Louis Drašković (Drașcovici), iar din anul 1906, Franz Nopcsa a fost însoţit de un slujitor credincios, partener şi secretar - albanezul Bajazid Elmas Doda, un fel de Hagi Halef Omar din cărţile lui Karl May, împreună cu care a descoperit dinozauri, a contribuit la dezvoltarea studiilor de Albanologie şi a trăit o viaţă plină de aventuri, condus de aceleaşi dorinţe de cunoaştere şi descoperire ca şi eroul său preferat din cărţile adolescenţei - Kara ben Nemsi.

În călătoriile sale, Franz scria conștiincios în jurnal absolut tot ce vedea și auzea, făcea schițe, își lua notițe, pentru ca mai apoi, după ce se întorcea acasă, să poată să își folosească notele pentru a scrie cărți.

„Apoi, în 1899, am plecat în Bosnia, pentru că plănuisem

această călătorie cu amicul meu, care mai târziu avea să devină singurul meu prieten, Contele Louis Ludvig Drašković, care, pe vremea aceea, era student în departamentul de studii juridice de la Theresianum.”

„Stația de tren de la Bosnian Brod avea un stil oriental minunat. Sala de așteptare era luminată electric, avea un stil colorat

46

oriental, iar cei câțiva sârbi și turci, îmbrăcați în costumele lor naționale, dădeau călătorului impresia unei povești din O mie și una de nopți.

„Am fost plăcut surprins să văd în Sarajevo tramvaie electrice, iluminare electrică și cam totul după moda fin de siècle, pavaje foarte diferite – macadam, asfalt, pavele și unele drumuri nepavate. Chiar și în casele europene se pot vedea arabescuri și arcade cu influențe orientale. Mixtura aceasta de stiluri și decorații arăbești este foarte frumoasă.

În Sarajevo am văzut multe turbane. Trebuie să știți că turbanul e format dintr-o cârpă lungă și colorată, înfășurată în jurul unui fes. Spațiul dintre cârpă și fes servește uneori ca buzunar pentru mici lucruri. La unul am văzut un cuțit, la altul ochelari și cine știe ce mai aveau alții pe acolo.”

Desen dintr-un jurnal de călătorie

47

„Seminarul turcesc din Sarajevo are 400 de ani. Fiecare student învață turcește, arabă și limba maternă, iar cursul durează 8 ani. Studenții sunt cazați câte doi, într-o cămăruță mică, în care se găsește o masă, o sobă și două paturi.”

„De la Sarajevo am vrut să merg la Pljevlja (Plievlia) pentru interesele mele geologice. Problema era că diligența de Pljevlja, care avea 4 locuri, era plină. Am mers cu ordinul meu de liberă trecere la directorul Poștei, un anume Cimponeriu, care astfel i-a ordonat poștașului, care mergea cu aceeași diligență, să călătorească pe acoperișul diligenței, iar eu am ocupat locul de lângă căruțaș.

Drumul până la așa-zisul Pod al Caprelor a fost minunat. În localitatea Gorazde m-am oprit la Jandarmerie și am cerut un cal, ca să ajung în aceeași zi la Fajnige (Fainighe). La ora 7 seara am primit un armăsar, care nu mergea la trap, precum și un însoțitor bosniac, cu care nu puteam să vorbesc și cu ăștia doi am ajuns la ora 10 noaptea la Fajnige. Aici am intrat într-o dilemă: nu știam cum să-i spun bosniacului că vreau să ajung la șeful districtului, Barisie, iar el nu știa unde să mă îndrume. Noroc că au apărut jandarmii, care m-au ajutat. Barisie mă vedea pentru prima oară, eram un străin necunoscut, care vroia doar un loc unde să doarmă. Mi-a adus de mâncare carne și salată, iar la ora 11 eu luam masa. Acest Barisie s-a dovedit a fi o persoană foarte prietenoasă și amuzantă. Am stat la povești până la ora 12.

A doua zi am ajuns la Pljevlja. De aici începea lumea geologică necunoscută. Dar, așa cum am văzut și pe parcursul călătoriei și aici aveam de a face cu aceleași straturi Paleozoice, ca și în Sandjak-ul Bosniei și nicio urmă de calcar. În Pljevlja, pe pantele muntelui, se putea vedea peste tot stema Imperială a Austriei și semnătura Sultanului, făcute din pietre și vopsite cu var alb. Stema avea aproximativ 70 de metri lungime și fusese făcută de soldații austrieci. Imediat, turcii și-au făcut-o pe a lor, iar acum, pe înălțimile din Pljevlja, coexistă în pace însemnele austriece și cele turcești.

48

Acolo l-am cunoscut pe Consulul Jovanovic (Iovanovici) care m-a dus la Suleyman Pașa, Guvernatorul din Pljevlja. I-am cerut Guvernatorului să merg la Bjelo Polje (Bielo Polie), iar el m-a sfătuit să nu merg, pentru că e periculos și nu-mi poate garanta siguranța, nefiind în zona lui de influență. Acest Suleyman Pașa era de înălțime medie, grizonat, foarte prietenos și calm și un foarte fin și abil diplomat, care îndeplinea simultan funcțiile de guvernator civil și militar. Am aflat totuși că oamenii din zonă, pe lângă respect, îi știu și de frică.”

„În Pljevlja am găsit lignit, dar acesta, ca și multe alte bogății minerale ale Turciei, nu era extras, pentru că turcii au acest concept ciudat cum că, dacă minereurile ar fi fost făcute pentru ca oamenii să le folosească, Allah nu le-ar fi ascuns sub pământ, ci le-ar fi lăsat la suprafață. La fel gândesc ei că, atunci când, de exemplu, ia foc o casă, este voia lui Allah și nu se apucă să o reclădească, ci își construiesc una nouă.”

„Deoarece excursia la Bjelo Polje era imposibilă, am plecat de la Pljevlja la Prijepolje (Priepolie), după ce am primit, prin intermediul consulului nostru, un cal, care se presupunea a fi un cal bun. Cu toate acestea, calul avea unele dezavantaje minore: 1. era extrem de împiedicat; 2. nu știa să meargă la trap; 3. aluneca și lovea cu picioarele din spate și 4. mergea de parcă s-ar fi târât un melc. În rest calul era bun: avea 2 ochi și 4 picioare, o coadă și tot ceea ce are nevoie un cal. Am avut nevoie de mult timp până să ajung la Prijepolje. Acolo era multă pădure, spre deosebire de Pljevlja, unde pădurea era aproape în întregime absentă. Asta se datorează faptului că, după legea turcească, cine are nevoie de lemn merge în cea mai apropiată pădure și își taie. Cu siguranță că în teorie, această lege forestieră din 1899 era foarte bună, dar consecințele s-au văzut a fi devastatoare pentru păduri.

49

Transport de lemne în teritoriile albaneze

Când m-am întors la Prijepolje m-am rătăcit pe platoul carstic și am fost foarte bucuros când, într-un final, uitându-mă prin telescop peste platoul gol, am văzut stâlpii de telegraf dintre Pljevlja și Priepolie. Pe acest platou e foarte dificil să te orientezi cu harta pentru că nu este niciun semn vizibil pe teren, iar găurile carstice, foarte multe și cam de aceeași mărime, sunt doar parțial și dezordonat trecute pe hartă.”

„Deoarece vroiam să ajung la Pljevlja Rudo, am apelat din nou la Suleyman Pașa, să-mi ofere un zapciu (agent de poliție) care să mă însoțească. Zapciul a venit seara, s-au făcut prezentările și am spus că vom pleca la ora 6 dimineața. Eu am spus ora 6 și am gândit-o „à la franca”. El a gândit-o „à la turca”, ceea ce însemna în jurul orei 10 „à la franca”. Și asta a fost prima mare confuzie. Eu nu știam cât înseamnă o anumită oră după măsura turcească, iar el nu știa cât însemna după măsura europeană. Abia cu ajutorul unor ofițeri am reușit să descâlcim misterul și am stabilit să plecăm la ora 2 „à la turca”.

După episodul acesta amuzant, am luat masa cu ofițerii și tocmai mă relaxam urmărind un joc de șah, când ni s-a raportat că a venit un anume domn Alban. Am ieșit repede afară și în fața casei de

50

oaspeți a ofițerilor am văzut un cal, niște soldați turci și pe cineva înfășurat în haine de pânză, care avea pe cap ceva ce mai târziu aveam să identific ca fiind o pălărie de piele decolorată. Era contele Louis Drašković, care venea din Albania. Aflase la Prijepolje că eram în Pljevlja și prima lui întrebare pentru mine a fost dacă am un cal. Răspunsul meu a fost: „Evident, nu!”.

Apoi am intrat cu Drašković, așa cum era, înapoi în clubul ofițerilor. De abia acum, în camera bine luminată, l-am văzut cum arăta și a făcut o impresie bună asupra mea: pantaloni gri cu vipușcă maro de piele și o bluză albă, sau fostă albă, deschisă la gât atât cât să se vadă pieptul bronzat și gâtul cu pielea de un maroniu închis. Avea pălărie de piele, opinci muntenegrene și pe corp un sülah din Constantinopol, în care păstra un jurnal, o cutie de tutun şi un port-țigaret. Ținea în mână un băț gros și era bineînțeles neras. Cu acest aspect, Drašković a atras atenția tuturor celor din clubul ofițerilor, iar eu am fost foarte încântat de această întâlnire.

Prin intermediul lui Drašković am aflat că zapciul turc avea un cal bun de vânzare, de aceea, a doua zi ne-am dus la zapciu. Într-adevăr, era un cal albanez de Sandjak, bine construit, nu foarte înalt, cu gât puternic și umeri tari. Avea o construcție osoasă bună și stătea bine pe picioare. Era un cal maro și se mișca destul de elastic, dar nu era întreținut foarte bine. Zapciul a cerut 120 de florini. Eu i-am oferit 70. Am bătut palma la 106. Târgul s-a pecetluit în prezența câtorva alți turci printr-o strângere de mână, iar zapciul a luat banii în monedă austriacă. După aceea am aflat despre cal că avea cinci ani jumătate și că, dacă nu erai turc, atunci când te apropiai de el te mușca. Dacă îi dădeai zahăr îl mânca și te mușca după aceea. Am sperat să se schimbe. În general, caii din zona montană a Bosniei sunt mult mai răi decât caii din Transilvania, doar că arată mai bine. Calul era din rasa Dorat Bosniac, aşa că i-am zis Dorat. După ce am cumpărat calul ne-am dus acasă.”

51

„E interesant de menționat că în cântecele eroice bosniace există un personaj care se cheamă Sibinjani Janko și care este de fapt Iancu de Hunedoara. În cântec, printre altele, se spune așa: „Al cărui castel e după munții Sibinului”. Se poate înțelege că Sibinul e de fapt Sibiul și că, probabil, mai demult, așa i se spunea – Sibin (Cibin).”

„Într-o seară se făcuse foarte întuneric și începuse să plouă,

așa că ne-am refugiat la 8 km de Busovaga. Am ajuns la un fel de han, de fapt un grajd, din care jumătate era acoperit cu un fel de tavan. Într-o parte era un mic șemineu și în mijloc o masă mare, rotundă, pe care era servit un castron cu supă de cartofi. În jurul mesei stăteau niște bosniaci, toți catolici fanatici, dar care ne-au făcut și nouă loc și ne-au dat pâine și linguri. Am mâncat cu toții din castronul comun. După supă, am primit lapte acru și cafea, după care am mers în dormitor, unde cea mai mare parte a camerei era ocupată de un podium pe care ne-am culcat. Eram mai mulți care dormeam unul lângă altul, iar în celălalt capăt al camerei lăsasem lucrurile noastre - șaua, rucsacul. Hainele noastre umede le-am pus la uscat și ne-am acoperit, eu și Louis, cu o mantie bosniacă. Inițial, eu m-am culcat pe partea stângă, cu fața spre băiatul de la grajduri, care în somn mi-a tras o palmă peste față. Atunci m-am întors pe partea dreaptă. Am dormit destul de bine, exceptând faptul că, de câteva ori, eu și Louis ne-am tras haina reciproc, involuntar, în timpul somnului.

La Busovaga calul mi s-a îmbolnăvit, așa că am decis că ar trebui să parcurgem distanța Travnic - Jajce cu trenul, dar am aflat că trenul tocmai plecase de o oră, așa că am hotărât că Louis va pleca repede ziua următoare pentru a ajunge mai devreme la Travnic, de unde să trimită o căruță să transportăm calul. Nu puteam să ducem calul legat de căpăstru, așa că s-a întâmplat cum am discutat, dar Louis, când a ajuns la Travnic, a aflat că trenul pleacă la ora 12 și mi-a trimis rapid o înștiințare prin care îmi spunea să-l urmez cât de repede posibil, așa că am fugit 12 km până

52

la Travnic într-o oră și jumătate. Am ajuns în Travnic la timp, dar pe o ploaie groaznică și pentru că nu era nicio căruță disponibilă a trebuit să așteptăm oricum până a doua zi.

Stând acolo, am aflat de la un bosniac ortodox, care a fost soldat doi ani la Viena și știa puțină germană, câte ceva despre populația din Travnic. Catolicii se numesc ei înșiși hrvați (horvați, croați), musulmanii își spun turci și ortodocșii, sârbi. Mulți dintre cei care se numesc turci nu prea știu limba turcă, dar își spun așa datorită religiei. Aceste reguli se aplică în toată Bosnia de Nord. Bosnia este un bun exemplu al exercitării influenței religiei asupra caracterului unei populații.

A doua zi mi-am dus calul la gară și l-am urcat în vagonul de animale, unde i-am pus fân, ca să aibă ce să mănânce până la Jajce. Mi-am luat un bilet la clasa a 3-a și am călătorit în vagonul de animale. Într-o stație, al cărei nume îmi scapă, conductorul a venit să-mi perforeze tichetul. Lângă mine, calul era pierdut în vise, iar eu, întins și cu șaua pe post de pernă, moțăiam în fân. Conductorul s-o fi gândit că eu sunt băiatul de la grajduri al Baronului și m-a întrebat: „Oare și Baronul călătorește cu trenul acesta?”, iar eu, fără să-i ascund adevărul acestui fapt, i-am răspuns: „Da”. Imediat trenul a ajuns într-o gară și cum conductorul nu avea chef să petreacă mai mult timp în vagonul de animale, a coborât din el.

În Jajce am închiriat o căruță, l-am legat pe Dorat în spate și am pornit spre Tetrovo Selo. Drumul nostru trecea pe marginea unui lac foarte frumos, așezat în terase care sunt legate între ele prin cascade. În jurul lacului creșteau foarte mulți arbuști, arini și sălcii. Terasele au o formă circulară și arată ca niște frumoase piscine cu apă albastră. Ici colo se văd și insule mici, pline de stuf și papură.

Pe acest drum am identificat 5 tipuri de regiuni: 1. Regiunea Cascadelor și Cataractelor, 2. Regiunea Lacurilor Adânci, 3. Regiunea cu Stuf, 4. Regiunea cu Stuf și Sălcii și 5. Regiunea cu Pajiști Umede.

53

Lacul Jezero se zice că ar avea peste 100 de metri adâncime. În orice caz, adâncimea sa trebuie să fie puțin mai mică decât înălțimea de cădere însumată a tuturor cascadelor, iar aceasta e probabil în jur de 50 de metri. Acest lac seamănă foarte mult cu cel de la Plitvice.

În Jezero m-am oprit și am întrebat la întâmplare un european, care stătea în fața unei clădiri foarte frumoase, asemănătoare cu o vilă, unde e hotelul. S-a holbat la mine și mi-a răspuns printre dinți: „Da’ ce, tu n-ai ochi să vezi?”. M-am enervat, mi-am dat seama că vila era hotelul și i-am zis: „În lumea civilizată pe hotel scrie Hotel ca să știi ce e, dar aici văd că nu suntem în vestul Europei, ci în Turcia”. Omul s-a arătat jignit de cuvintele mele și a intrat în clădire, iar în curând am realizat că era chiar patronul hotelului.

De la Jezero am plecat la Kljug, unde m-am întâlnit cu Louis, care făcuse drumul Busovaga – Jajce într-o singură zi, dar asta l-a costat: a doua zi, calul lui avea încheieturile umflate.

Am ajuns la Bihac, unde eu și Louis am stat la Hotel Kaiser, ca oaspeți ai lui Barcsay (nobil din Bârcea Mare, rudă cu Nopcsa). Acesta a fost foarte bucuros să mă vadă și m-a primit călduros, eu fiind primul transilvănean care îl vizitam în Bosnia. Rămăsese același om amuzant, iar Louis l-a găsit foarte simpatic. Louis și Barcsay se cunoscuseră mai înainte într-un mod extrem de interesant. În iulie, lui Barcsay i se dăduse comanda Poliției din Bihac și a fost anunțat că în zonă există câțiva indivizi dubioși. Într-adevăr, într-o zi au apărut în Bihac trei indivizi dubioși. În aceeași zi sosise în Bihac și Louis care, după drumul lung pe care îl făcuse, arăta ca un vagabond. Barcsay știa din luna mai 1899 că eu plănuiam să vin în Bosnia, la invitația lui Louis. În momentul în care a citit în raportul Poliției că al 4-lea individ dubios susținea că se numește Contele Drašković, și-a adus aminte de planurile mele și așa l-a cunoscut pe Louis.

54

La Hotelul Kaiser am întâlnit și alți doi foști terezianiști, Gunter și Lothar Berks, împreună cu care am mers la cafegiul Hassan Faus, un turc bătrân, care abia rupea două vorbe în slavă. Hassan avea umerii gârboviți, era adus de spate, un om mic și pirpiriu, cu barbă neagră și nas încovoiat, murdar și cu un ditamai turban pe cap. La el am băut o cafea bună, iar fiul său, Ali, care s-a dovedit a fi extrem de inteligent, a fost luat de Louis în serviciul său, ca servitor particular.

Orașul Bihac este cel mai european oraș din Bosnia, după Sarajevo. Din Bihac am făcut câteva călătorii la Ostrozac, Ilidza și Brenovo Tjesmo. Într-una dintre aceste călătorii ne-am făcut un nou prieten, dervișul Hadzi Abdie, care ne-a fost călăuză și care ne-a zis că serviciul lui nu ne costă nimic, dar Berks, pentru a evita aparența unui abuz, i-a spus dervișului, prin intermediul lui Barcsay, că așa el nu merge și că el vrea să-i plătim taxa obișnuită de ghidaj de 10 coroane, dar dintr-odată dervișul că „nu și nu”, că el nu merge pentru 10 coroane și că nu se mișcă din loc până nu-i plătim 14 coroane. Barcsay ne-a tradus că omul vroia ori să meargă cu noi gratis, pentru că îi plăcea compania Contelui Drašković, sau dacă nu, mergea pentru bani, dar în acest caz, taxa lui era de 14 coroane. Astfel că, pentru a ieși din dilemă, n-am avut ce face și i-am plătit 14 coroane. Acest comportament al dervișului Hadzi Abdie e tipic bosniecilor și reliefează caracterul lor spontan și independent, dar norocul dervișului nu a durat mult, pentru că în timp ce mergeam s-a rupt osia din spate a căruței. Am simțit deodată un șoc și o zdruncinătură iar Lothar a exclamat: „Hei, dar noi stăm chiar pe roată!” și a trebuit să sărim imediat din căruță, ca să nu se răstoarne cu noi. Restul drumului l-am făcut pe jos, iar dervișul a trebuit să încropească, din lemne legate, un nou ax, ca să poată duce căruța.”

„Ultima călătorie pe care am făcut-o cu Louis, Barcsay și familia Berks a fost din Bihac la Lacurile Plitvice. De acolo, am plecat cu Louis la Zagreb. Familia Berks a pornit înainte, cu mașina, cu excepția lui Lothar, iar Lothar, Barcsay, Louis și cu mine, am pornit

55

călare. Drumul la Plitvice trece prin Lika, fosta zonă de graniță. Oamenii de aici, licanii, sunt descendenții vechilor grăniceri. Oamenii ăștia au un singur atribut pozitiv: loialitatea. În rest, sunt niște bețivi, sălbatici, violenți și necinstiți. Se diferențiază de restul bosniecilor prin faptul că poartă o pălărie mică, neagră, sunt bărboși și poartă veste din blană de oaie sau de capră, cu părul în exterior, care le ajunge aproape până la genunchi. Vestele astea sunt hidoase pentru că atunci când ei intră înăuntru și se așează, lasă păr peste tot. De asemenea, încă un lucru special și dezgustător în același timp sunt ciorapii negri ai acestor oameni, pe care îi poartă în două perechi, dintre care perechea mai scurtă trasă peste cea lungă.

Lacurile Plitvice sunt compuse din 15 lacuri mari, de diferite dimensiuni, care împreună au o lungime de 8 km. Aceste lacuri sunt unite doar prin cascade, de multe ori înconjurate de desișuri și copaci, care dau impresia unor grădini îngrijite de om și nu de un curs de apă naturală. Lacurile au o culoare verde-albăstrui și sunt foarte frumoase.

De la Plitvice am plecat către Slunj (Croația) și de acolo la

Karlstadt (Karlovac). Acum excursia era deja gata, ne întorsesem în Europa. În general Croația a făcut o impresie bună asupra mea. Louis mi-a povestit foarte multe despre politică. Industria este complet absentă în Croația. De ce? Louis credea că Guvernul vrea să prevină exodul populației. Mi se părea o prostie să ții departe civilizația și să ții populația în sărăcie doar pentru a avea puterea și chiar să produci artificial sărăcie în Croația, iar acesta era un lucru care nu putea să dureze pe termen lung. Am aflat că și la alegeri se făceau niște jocuri murdare. În ziua alegerilor toți membrii opoziției erau săltați și acuzați de diferite lucruri mărunte, iar apoi, a doua zi după alegeri, erau eliberați. Acesta era motivul apatiei generale în legătură cu procesul politic.

56

Din Karlstadt am mers la Zagreb, apoi la Bisag, la Budapesta și apoi la Săcel. Din 6 august la 1 septembrie am călătorit cam 830 de km, dintre care 70 cu trenul, iar 760 călare sau pe jos, ceea ce dă o medie de 34 de km pe zi. Întreaga mea excursie, incluzând caii turcești și drumul de la Săcel la Budapesta și înapoi, m-a costat 280 de florini, echivalentul a 560 de coroane.”

Husar Odată întors acasă din prima sa călătorie în exoticele teritorii

turcești, pentru a urma totuși tradiția militară a familiei, Franz Nopcsa se înscrie pentru un stagiu militar voluntar de un an, în trupele de husari, în anul 1899.

“De la începutul lunii septembrie m-am înrolat voluntar

pentru un an în Regimentul 2 de Husari, prima dată fiind cantonat la Sibiu. Am fost repartizat împreună cu Contele Bethlen Arpad și cu Baronul Bornemisa Tivadar. Comandantul nostru era Căpitanul de Cavalerie Contele Reigersperg. Printre voluntari mai erau și Contele Tisza Lajos, Contele Szechenyi Palli, Contele Nyari Ferencz și Contele Bethlen Adam, fiul lui Arpad.

Apoi, sărbătorile de iarnă le-am petrecut la Viena. În primăvara lui 1900 am fost transferat la Cisnădie, după

care au urmat manevrele. Pe data de 8 august s-a organizat o mare cină festivă

împreună cu garnizoana de la Sibiu, la care au fost prezenți toți generalii. Era o cină de rămas bun, pentru că în zori am plecat în marș spre Radna, iar apoi către Nord, la Vilàgos (Șiria, Arad). Mi-a fost greu să mă aflu în locul în care soarta Ungariei a fost decisă în septembrie 1849 și în care armata ungară s-a predat. Am preferat să călăresc singur în tăcere. (La Șiria, în biblioteca din Castelul Bohuș, s-au desfășurat tratativele între Generalul Görgey Arthur,

57

Comandantul suprem al armatei revoluționare maghiare, și Generalul rus Frolov, finalizate cu capitularea celui dintâi).

Într-o seară, în timpul de odihnă, am plecat să mă plimb pe câmpie. Era un minunat apus și am început să mă gândesc, văzând întinderea nesfârșită, că, atât mintal cât și fizic, câmpia trebuie să producă nomazi: sciți, huni, maghiari, tătari și așa mai departe. E deranjantă câmpia. Nu există un loc pe care să-ți poți odihni ochiul. La acest nivel simți o dorință puternică de a merge tot mai departe, tot mai departe, de a călări fără oprire până când îți epuizezi calul sau până când ajungi la marginea câmpiei. Simți nevoia să te eliberezi de câmpie și, totuși, ți-e imposibil să te separi de ea și astfel acest drum nesfârșit este rezultatul imensității câmpiei reflectat asupra psihicului uman.

Am continuat manevrele la Arad și la Timișoara. Nu ne-am întâlnit cu trupele tehnice, iar atunci când stăteam în tranșee nu se auzea nici un sunet. La Iktar mi s-a părut că manevrele au fost destul de interesante și chiar amuzante. Bineînțeles, dacă ești neîndemânatic ca și majoritatea ofițerilor pe care i-am avut noi și dacă simți în permanență nevoia de a face o baie, de a avea servitori, de a fi lingușit și toate lucrurile să fie cât mai plăcut posibile, dacă ești foarte sensibil la micile inconveniențe ale milităriei, atunci într-adevăr manevrele pot părea un chin, un calvar. Dacă nu, manevrele sunt chiar plăcute. În general nu prea ai probleme serioase. Stai pe cal, colonelul îți spune ce ai de făcut, îți faci treaba și manevra e finalizată. Singurul lucru cu adevărat plictisitor în armată este așteptarea, pentru că mai mult de jumătate de zi se pierde așteptând. Husarii îl așteaptă pe căpitan, căpitanul pe colonel și așa mai departe, dar odată ce te obișnuiești cu așteptarea totul e în regulă.”

58

Prin Europa Anii 1901 și 1902 îi petrece călătorind prin Europa, vizitând

marile muzee ale vremii și localități cu rezonanță din Austria și Italia. În această perioadă Franz notează pentru prima dată despre starea sa precară de sănătate. Se pare că de mic era bolnăvicios, însă chiar dacă fizic nu se simțea bine, în perioadele de boală și convalescență, care aveau să abunde pe parcursul vieții sale zbuciumate, folosea timpul pentru a scrie. Aceasta este una dintre explicațiile pentru imensa sa operă scrisă, de peste 200 de lucrări științifice, din care peste 180 publicate.

„După manevre mi-am petrecut restul verii și toamna anului

1900 la Săcel și în Viena, unde m-am înscris din nou la Universitate. În aprilie 1901 tata m-a dus la Veneția, unde am făcut obligatoriile vizite la muzee. În mai am fost la un antrenament militar cu escadronul de cavalerie la Brașov. În iunie studiam din nou la Viena.”

„Ca urmare a turului meu din 1899, am vrut să fac o excursie în Albania în 1901, iar Ministrul de Externe mi-a dat un ordin deschis, dar la 2 zile după primirea lui, la sfârșitul lunii iunie m-am îmbolnăvit grav la Viena și până la sfârșitul lui august am stat la pat în Săcel. În luna septembrie, pe parcursul convalescenței, am scris Note despre dinozaurii din Cretacic care a apărut în raportul reuniunii Academiei de Științe din Viena în 1903. Pe timpul bolii am suferit mult pentru că aveam pe diferite părți ale corpului abcese mari și dureroase.”

„În octombrie 1901 m-am înscris din nou la Viena și apoi m-am dedicat cercetărilor geologice și vânătorii la Săcel. Dintre toate tipurile de vânătoare, cel mai mult îmi place vânătoarea de capră neagră prin văile Retezatului, pentru că acolo poți să vezi animalul de la distanță, nu ca în pădure, unde nu vezi nimic de copaci. Deci, pentru mine, vânătoarea de urs și mistreț se clasează

59

pe ultimul loc, pentru că nu poți să te bucuri de peisaj și toată plăcerea se concentrează pe momentul împușcatului. Prima capră neagră am împușcat-o în 1899 în munții Retezat, iar primul urs în 1901 în munții Cugirului.

Țara Hațegului a fost un adevărat paradis pentru vânătorii care preferau, cu ani în urmă, să vâneze iepuri, vulpi, lupi și căprioare.”

„M-am întors la sfârșitul lui 1901 în Viena. În primăvara lui 1902 am primit de la Academia de Științe din Viena o bursă de 200 de florini pentru a studia la Milano o fosilă a unei reptile. Unchiul Feri mi-a dat și el 100 de florini. Și așa am pornit într-o seară, cu trenul Expres, care trecea prin Innsbruck. Tot ținutul Woergl era cufundat într-o liniște albă profundă. Toate fermele din zonă sunt niște tipice case tiroleze, cu fundație de piatră. Ramele ferestrelor sunt vopsite în verde, iar veranda cu galben și maro.

În Innsbruck am vizitat biserica Hofkirche, care e mausoleul Împăratului Maximilian I. De-a lungul peretelui se găsesc, de fiecare parte, 12 statui din bronz cu un aspect extraordinar. E o gândire originală și îndrăzneață să împodobești o biserică mică cu 24 de statui de 2 metri înălțime, dar care se potrivesc perfect acolo și care transformă un lucru rigid în ceva măreț și care par a fi niște paznici calmi și demni ai mormântului imperial. Statuile sunt atât de bine turnate că e aproape înspăimântător să mergi pe lângă ele, temându-te că ar putea reveni la viață și că ar putea coborî cu o forță imensă de pe piedestalurile lor, dacă cumva, din greșeală, faci gălăgie în mausoleu. Au făcut o impresie deosebită asupra mea și mi-au plăcut foarte mult.

De la Innsbruck am luat Expresul Nord-Sud, iar la Brenner am adormit. M-am trezit la Bolzano, unde deja era primăvară. De acolo, cu un tren local, am mers la Merano. Aici am întâlnit-o pe Contesa Leopoldina Bethlen, care m-a introdus unei mulțimi de bărbați și femei, dintre care un Baron Dornsberg de vreo 80 de ani și fiicelor lui nemăritate, care aveau împreună vreo 100-120 de ani și de

60

asemenea, unor doamne a căror nume l-am uitat. Contesa a jucat seara whist cu domnii și eu am fost singurul bărbat care trebuia acum să întrețină 5 doamne bătrâne și o tinerică. Toate 5 s-au plasat în jurul meu și a început iadul, dar cumva, am reușit să o scot la capăt. Bătrânele doamne vroiau să discute despre operele lui Ibsen, Klimt și Klinger, se plângeau de nivelul unor opere de artă, îl lăudau pe Walter Scott, au avut și o mică ceartă despre Dickens și Mark Twain. Mai mult, a trebuit să discutăm despre Praga și Viena, Germania și Transilvania, Bosnia și Boemia, despre vânătoare și călărit, despre varză și cartofi, ca mai apoi să ajungem la Wagner, care făcea prea mult zgomot și să încheiem cu alte lucruri interesante ca bolile, decadența, religia și spiritualismul, având astfel o conversație briliantă. Se pare că le-am tratat pe cele 5 doamne cu un oarecare succes, ținând cont că discuțiile s-au purtat fără întrerupere. Am ajuns să povestim chiar și despre Viena și despre canalizarea acesteia, ca și despre Veneția și cine știe câte alte lucruri inimaginabile, până s-a făcut 9 și jumătate, oră la care doamnele s-au retras. Am aflat mai târziu că de obicei plecau la 9.

De la Merano am plecat la Milano. Pe drum am avut companioni de călătorie pe un profesor german și soția lui. Domnul vorbea germană și groaznic italiană, iar femeia doar germană. Am aflat despre ei că erau doi cetățeni onești din Germania, iar doamna era „șefa regimentului”. Nu aveau copii. Ca și copil adoptiv, țineau un câine mops, dar pe care l-au lăsat acasă și de care le era dor. În afară de acesta, odată, avuseseră și un canar. Din păcate canarul a murit, lăsând în urma lui o jale adâncă. Cei doi aveau între 50 și 60 de ani și se aflau la prima lor „călătorie italienească”. M-am gândit să-i întreb de politică și l-am interpelat pe domn despre chestiunea Poloniei și despre Poznan. Domnul mi-a spus că nu are nicio opinie. Mai târziu, am întrebat-o și pe doamna, care mi-a răspuns rapid că toți proprietarii de pământ din Poznan sunt polonezi bogați, iar nemții sunt doar câțiva birocrați săraci stabiliți la oraș. De aceea, spunea ea că problema Poloniei nu e chiar așa cum se prezintă.

61

Domnul a încercat rapid să schimbe discuția și să aducă argumente oficiale, dar soția lui bătea în continuare câmpii. Foarte grijuliu, domnul își notase pe o bucată de hârtie câteva cuvinte și expresii esențiale în italiană și de câte ori vorbeam despre ceva italian spunea: „Trebuie să consult lista” sau ea zicea: „Stați să-l întreb pe soțul meu. Sigur a scris pe listă!”. Bineînțeles că niciodată lista nu era scoasă. A fost foarte încântător când amândoi au aflat că în Verona, unde schimbau trenul, există într-adevăr 2 gări, Porto Nuovo și Porto Vecchio, pentru că le era teamă că și-au notat greșit. M-au întrebat pe mine care e gara bună și bineînțeles că nu știam. Dar principiul meu este că totul se va rezolva cu bine, așa că am întrebat un italian, care vorbea groaznic franțuzește și care mi-a indicat stația de la Porto Nuovo, iar imediat întrebarea ei îngrozită a fost: „Dar trenul de la Milano oprește la Porto Nuovo?”. I-am răspuns că habar n-am, dar dacă italianul asta mi-a spus, probabil că știa el ce știa. Cu cât ne apropiam mai mult de Verona, cu atât creștea mai tare nerăbdarea celor doi nemți și cu atât mai des repetau întrebarea. Se mai întrebau și de ce oamenii care nu vorbesc italiană au parte de momente de anxietate în călătoriile lor în Italia și au ajuns să mă implore să le dau sfaturi. Le-am spus că nu le pot oferi nicio garanție, dar că și eu schimb trenul la Porto Nuovo, ceea ce am și făcut, iar cei doi nemți mi-au urmat exemplul.

Am pornit spre Milano într-un vagon de clasa a 2-a. Curând s-a făcut întuneric și nu se mai vedea nimic. Vagoanele de clasa a 2-a din Italia sunt ca cele de clasa a 3-a de la noi. Nemții erau foarte indignați. Mai târziu, au început să se agite dacă exista sau nu în Milano vreun taxi sau vreo mașină a hotelului în gară. Li se spusese că se asigura transportul pasagerilor de la gară la hotel. Ca să mai râd un pic de ei, le-am spus că există posibilitatea ca până și hotelul să fie foarte aglomerat, ceea ce a dus la o nouă criză. Dar în gară era un omnibuz al hotelului, care aștepta. Eu am preferat să iau un taxi. Taxiurile din Milano sunt niște cutii de lemn, pe care doar scăunelul este căptușit, pereții și restul sunt făcute din lemn vopsit alb și

62

lăcuit, iar calul e întotdeauna nefericit. Vizitiul are o pelerină lungă de culoare gri-porumbel și pe cap o pălărie tip cilindru, neagră. Caii au pe cap, pentru a-i proteja de ploaie, câte o glugă de piele, ceea ce e foarte ridicol.

Caracterul ciudat al străzilor din Milano este dat și de căruțele de aici. Aproape toate sunt pe două roți, chiar și căruțele grele cu care se cară piatră sau fân și care sunt trase de câte 2 cai. Acesta e un mare dezavantaj economic, pentru că, dacă o căruță nu este bine balansată, caii trebuie să depună un efort dublu. Acest tip de căruță se folosește de la Londra la Paris, în sudul Franței, în nordul Italiei și până la Shkodra, în Albania. Dar de la Prizren la București, la Moscova, Berlin și Frankfurt, predomină căruțele cu 4 roți, încă din vechime, după cum se vede și pe Columna lui Traian și alte monumente antice greco-romane.

În Milano am văzut o operă superbă din marmură – Domul. Tehnic, catedrala este completă, dar nu e o operă de artă, ci mai mult o curiozitate, văzând ușurința cu care a fost prelucrată aici marmura dură.

Primul meu curs a fost în Museo Civico din Milano, unde directorul pregătise deja fosila, care arăta oribil. La început intrasem în disperare, pentru că abia puteam să deosebesc piatra neagră de așchiile negre de os. Am crezut că nu voi reuși niciodată să aflu ceva de aici, chiar dacă specialiștii susțineau că erau rămășițele unui Pterodactil. Despre această fosilă m-am interesat și mai târziu în timp și abia în 1923 am găsit curajul de a publica descrierea, care și așa a conținut erori, pe care în 1931, ca urmare a unor alte descoperiri, le-a corectat profesorul Peyer.

Nu puteam să plec din Milano fără să merg la Scala, unde am văzut baletul Cupidon. A fost un spectacol grandios. Prin comparație, Excelsior, la opera din Viena, era o bagatelă. Totul strălucea și sclipea. Nu-ți puteai imagina ceva mai frumos. Teatrul Scala are peste 100 de ani și a fost clădit pe locul bisericii Maria della Scala, de unde și numele. Primea de la stat, iar mai târziu de la municipalitate,

63

subsidii anuale de 100 de mii de franci. De la începutul anului 1902 acest lucru a fost suspendat, ceea ce ridică griji asupra viitorului său. Mă temeam că astfel activitatea va fi blocată, dar am înțeles că cetățenii bogați din Milano au un spirit civic foarte dezvoltat, lucru de care sunt mândri și că ei vor susține în continuare activitatea. Acest spirit civic al bogaților lipsește complet în orașele Austriei și Ungariei, cum sunt Viena și Budapesta, pentru că aici locuitorii vor să primească totul de la stat sau de la bugetul local, dar nu ar adera niciodată împreună pentru a întreprinde ceva care să ridice gloria orașului lor.

Am auzit în Milano multe discuții despre situația politică a Austro-Ungariei. Am recunoscut chiar sentimente de ură la adresa Austriei. Aici iredentismul are un sprijin solid.

Italienilor le place să fie lăudați și admirați. Le place să aibă printre ei oameni care îi flatează. Dacă lauzi ceva specific italian se bucură și ești remarcat.

Am fost să văd și Cina cea de taină a lui da Vinci. E o pictură în care se poate vedea intuiția artistică. Catedrala din Milano, la fel ca cea din Florența, sunt produsul unei arte tehnice sofisticate. Se poate vedea că această pictură a fost simțită de da Vinci și văzută cu ochii minții dinainte de a fi pictată. Cristos e prezentat un pic mai mare decât ceilalți apostoli, el e suferind, parcă plutește cu o anumită tristețe, dar și cu o determinare liniștită pe buze. Mâna dreaptă trădează un fel de oboseală, iar tăcerea îl ridică deasupra celorlalți. Nu este nimic divin aici, în afară de un calm adânc. Masa este foarte lungă, astfel încât pare că se pierde la ambele capete. Este și viață și rebeliune în grupul de apostoli. Parcă pe buzele tuturor răsună întrebarea „Învățătorule, ce vrei să spui?”. Masa e deranjată. Nici unul dintre discipoli nu înțelege cuvintele Învățătorului, dar toți le cred pentru că au fost spuse încet și cu prestanță. Dacă ar fi fost strigate cu ură nu ar fi avut același efect. Fără această contingență, calm și acceptare, creștinismul nu ar fi existat. Cina cea de taină reprezintă sanctuarul mistic și neînțeles al

64

creștinilor, iar pictura lui da Vinci este imaginea fidelă a acestuia. Din păcate, această pictură miraculoasă a fost restaurată mai târziu și culorile au fost reîmprospătate. Când am văzut-o din nou în 1931, nu mai era decât o frumoasă pictură, căreia îi lipsea misterul. Cu această pictură se poate măsura doar portretul Împăratului Carol V de la Muzeul Prado din Madrid.

De la Milano am mers la Veneția. Am ajuns noaptea, iar gondolele negre, acoperite, arătau ca niște sicrie fantomatice alunecând pe apa întunecată. Era liniște. Mai apărea câteodată câte o lumină roșie pe vreun canal și dispărea rapid, ca și cum ar fi fost barca lui Charon, în urma căreia se întindea o umbră lungă de valuri. Îmi imaginam o Veneție din vremuri trecute și pe alocuri mi se părea că aud câte un țipăt înfundat, urmat de zgomotul căderii unui corp greu. O crimă, un secret păstrat de întuneric și de apa densă și opacă. Ce nu-mi place mie la Veneția este exploatarea economică a splendorii sale. E un oraș destul de mic, sărac și care se bazează strict pe turism. Este un miracol abuzat și în ruină, unde profitul este obținut de străini. Populația orașului pare a fi prea mare pentru a fi cuprinsă în această Veneție mică. Acesta e marele contrast cu Milano, care pare, datorită industriașilor, un oraș în plină expansiune, modern și unde totul pare a servi nevoilor populației, pe când în Veneția totul pare a servi nevoilor pasagerilor străini. Doar cafenelele s-ar închide instantaneu dacă nu ar mai fi străini. Singurele magazine pentru venețieni sunt micile tarabe de legume și tavernele de mâna a treia. Cu toate astea, bucătăria venețiană nu e chiar așa de rea. Veneția de astăzi păstrează artificial un număr de palate destul de simpatice. Basilica San Marco e frumoasă, bizară și impresionantă. Nu e opera unui geniu, executată superb ca și catedrala din Milano, dar este o expresie puternică a fostului puternic Imperiu Venețian. Palatele de pe Marele Canal emană putere și bogăție în stil bizantin. Mi-am imaginat catedrala din Milano în Piazza San Marco și Basilica mutată la Milano. Ce disonanță! Ce bizar! Basilica San Marco spune o poveste a acestui

65

oraș, iar catedrala din Milano e un întreg episod de istorie. Văzând Basilica Palazzo Ducale și Ca’ d’Oro, am început să înţeleg istoria şi puterea patricienilor dar şi frica poporului de patricieni, toate reflectate în arta acelor vremuri.

Am stat doar două zile în Veneția după care m-am întors la Viena, unde am petrecut mult timp împreună cu Louis Drašković, care mi-a devenit prieten apropiat de la călătoria în Bosnia.”

În această perioadă Franz Nopcsa și-a achiziționat un aparat

foto, marca Eastman-Kodak, respectiv modelul Kodak No.1, dar și un model mai mic, No. 1A, un aparat foto de voiaj, cu burduf. Din acest moment încolo, foarte rar Franz s-a despărțit de aparatul foto, cu care a documentat multe din călătoriile sale.

Modelul de aparat foto portabil folosit de Franz Nopcsa în călătoriile sale.

„Din Viena am făcut o excursie în sudul Germaniei pentru a

vedea colecțiile paleontologice din München, Stuttgart și Tübingen. În München am întâlnit paleontologi eminenți precum von Zittel, Pompecky și lectorii Brioli și Schlosser. Am studiat împreună oasele

66

unui Compsognathus și le-am fotografiat. La Stuttgart l-am întâlnit pe profesorul Fraas, cu care am studiat un Aetosaur. De aici am plecat la Tübingen.

Ilustrație realizată de Franz Nopcsa după propriile fotografii, reprezentând oase de

Compsognathus

Pe tren câțiva studenți au intrat în vagon și mi-au povestit

despre viața frumoasă de student și despre frățiile lor, chiar m-au invitat să le vizitez frăția. M-am simțit încântat. Mai târziu, Baronul von Hüne mi-a clarificat că așa îi abordau tinerii studenți pe noii veniți, pentru a-i ademeni în frățiile lor. La Tübingen am locuit într-o cameră din pod la Baronul Hüne. Dintr-o vilă din apropiere, în fiecare noapte ajungeau la noi cântecele unei frății. Evident, după un considerabil consum de bere. Se pare că asta e o caracteristică a studenților germani. Cu Hüne am făcut o excursie la Singmaringen și prin Alpii Șvabici și după aceea am putut să afirm cu hotărâre că dialectul fermierilor din Württenberg e imposibil, iar eu nu pot să înțeleg nici un cuvânt. Părea a fi o complet altă limbă decât germana. Din vârful munților am putut observa diferitele niveluri din jurul Tübingen-ului și modul în care relieful a fost modelat încă din Triasic. De la Tübingen m-am întors la Viena.

67

În acest timp am scris partea a 2-a a monografiei despre dinozaurii din Transilvania, cu privire la Limnosaur. A 3-a parte, care trata subiectul Rhabdodon, am scris-o în 1904. Toate au fost publicate de Academie.”

Notițe de osteologie realizate de Franz Nopcsa în cadrul studiilor sale despre

oasele, biologia și fiziologia dinozaurilor

„În vara lui 1902 am mers la Săcel și am bătut cu pasul munții

și împrejurimile pentru a-mi pregăti disertația. Am străbătut păduri, dealuri rotunde, creste lungi și mici aflorimente geologice din văi.

Pe la mijlocul lui noiembrie m-am întors la Viena, unde am locuit împreună cu părinții.

Datorită unei polemici dintre paleontologii Kornhuber și Gorjanovie-Natasa, am fost inspirat și am scris în câteva zile o lucrare amplă despre originea Mosasaur-ului.

Apoi m-am oprit din teza mea de disertație și m-am înscris, în primăvara lui 1903, la examenul de doctorat. Testul principal s-a ținut în 12 mai, după care am plecat pentru o săptămână de relaxare la Budapesta. Pe 25 mai s-a ținut testarea adiacentă. Cel mai greu a fost cu profesorul de zoologie Hatschek. Chiar dacă munca mea a fost mai mult legată de osteologia reptilelor, Hatschek m-a întrebat doar despre nevertebrate. A mers chiar prost și mă întrebam ce se întâmplă, când Hatschek mi-a spus: „Vroiam să văd ceea ce nu știi.

68

Ceea ce știi am văzut din lucrările tale”. Celelalte examinări au fost aproape niște formalități.”

„După ce mi-am luat examenul de doctorat, am primit de la unchiul Feri 2.000 de coroane, pentru a face o călătorie. Prima dată, m-am gândit să merg în Spania, dar m-am decis în ultimul moment să merg în Creta, să vânez mufloni și să investighez geologia insulei. Prin intermediul Ministrului de Externe, am primit de la Ambasadorul grec un permis de liberă trecere pentru autoritățile vamale din Patras, astfel încât nu am avut dificultăți cu armele mele prin Grecia.

Din Trieste am luat vaporul cu aburi și am avut ca și companie, printre alții, un comerciant grec de vin, un american și doi germani. În prima zi de voiaj a fost interesant și mi-am scos aparatul Kodak cu care am făcut câteva fotografii, dar deja de după-amiază a început să fie plictisitor. A fost interesant să-l ascult pe american mirându-se de multitudinea de limbi din Europa, de diferitele cursuri valutare și de diferitele relații dintre religie și stat. Nu părea a înțelege ce înseamnă sentimentul național. Spunea, de exemplu, că în America era totuna dacă erai prin naștere francez sau german, pentru că acolo toți sunt pur și simplu americani. I-am spus că asta e posibil doar în America, deoarece acolo naționalitatea dispare repede, pentru că America nu are limba sa proprie, ci doar o istorie foarte tânără. Dacă ar fi avut limbă proprie și tradiții în diferite domenii, ar fi existat și un puternic sentiment național. Părerile lui și modul de a se uita la lucruri îl făceau destul de antipatic. Era de o naivitate americănească exemplară și șovin în exces. Pentru el, americanii erau întotdeauna cei mai buni. Spunea că asta se aplică și la armată, repetând întruna: „Noi suntem cea mai bogată națiune. Avem cele mai bune uzine și fabrici, bunăstarea noastră e în continuă creștere, iar engleza e vorbită de atâtea milioane de oameni, încât nu există nimeni de care să ne temem”. Plictisitor. Cu atât mai mult cu cât nu-mi luasem cu mine nimic de

69

citit. Unele cărți sunt chiar recomandate ca fiind indispensabile pentru voiajul pe mare.

Am vizitat Corfu și apoi am ajuns în golful Patras, unde am făcut o mică excursie în munții din Nord. În Patras sunt străzi largi cu intersecții perpendiculare, care amintesc oarecum de Italia. De acolo, am mers cu trenul până la Atena. Prima parte a călătoriei la est de Patras a fost superbă. Pe o parte era albastrul golf Patras, iar pe de altă parte păduri de pin, măslin, stejar și sicomor. Golful albastru al Corintului era plin cu bărci și vapoare cu aburi, iar pe cealaltă parte a golfului se ridicau munții din nordul Greciei și se puteau vedea vârfurile acoperite de zăpadă ale Peloponezului. Aceste splendori în culori luminoase corespund mitologiei grecești. Golful Corintului e mai larg decât cel din Patras, iar munții calcaroși apar mai mari în fața ochilor. Defileele adânci arată distrugerea teribilă datorată eroziunii. În partea opusă, pe insula Salamis, este un monument în vârful muntelui, de unde se spune că Xerxes a urmărit bătălia cu grecii. Acest punct de observație este perfect ales, dar trebuie să fi fost cumplit pentru Xerxes să-și vadă armata distrusă, iar poveștile cu el smulgându-și barba ar putea să corespundă realității.

Pe vremea aceea, Atena era frumoasă, prăfuită și albă și peste tot puteai să vezi arcade din marmură albă sau imitație din marmură albă. Am făcut un pelerinaj la templul lui Zeus, iar acest lucru a lăsat o impresie de neșters în mintea mea. Nici măcar pădurea de coloane din Partenon, printre care vântul scotea sunete încântătoare, nu a putut egala experiența. De la templul lui Zeus am mers la teatru, pe lângă cactuși și aloe înflorite. Am fost dezgustat de cerșetori și de vânzătorii de imitații antice ieftine. La fel și de semidocții care prezentau atracțiile din Acropole. Țipetele lor și nesimțirea intruzivă mă înțepau în inimă. Se minunau la fiecare imitație de statuie a lui Zeus sau a Atenei, cu cărțile lor în mână și discutând nimicuri. M-am gândit: dacă vreau să aflu lucruri despre

70

Acropolis când sunt acasă, îmi iau un scaun și o carte despre Grecia și studiez, dar când sunt acolo, în Acropole, vreau să simt Acropole.

În orice caz, sunt doar câteva lucruri în lume, realizate de mâna omului, care merită vizitate. Asupra mea, de exemplu, o reală impresie au făcut Moscheea din Cordoba, Băile lui Caracalla, Colosseum-ul și Piazza San Marco. Pe lângă acestea, mai sunt Alhambra, Domurile aurite ale Kremlin-ului, care stau deasupra zidurilor de cărămidă roșie și chiar și Place de la Concorde. Spre deosebire, sunt altele care le scot pe acestea în evidență: Catedrala din Pisa și din Florența, Domul din Milano și Christchurch din Anglia. Magnificele orașe gotice germane au prea multă construcție în interior pentru a putea fi admirate.

De la Acropolis am mers la Spiro Delaporta, pentru a obține o licență de vânat în Antimolo, după care am plecat cu vaporul cu aburi în Creta. Din păcate nu am avut timp să vizitez Knossos-ul. Datorită unui mai mult decât ciudat comportament al reprezentantului nostru în Creta, am ratat o excursie de vânătoare și m-am dedicat studiilor geologice, dar, în momentul în care am realizat că de explorarea geologică a insulei se ocupa geologul francez Lucien Cayeux, am considerat că insula e prea mică pentru doi geologi. Cayeux avea propriul său material cu observații, chiar dacă nu era complet publicat. Iar pentru mine, întâlnirea a fost de bun augur, pentru că astfel mi-am dat seama că mai interesant ar fi o explorare a geologiei Albaniei de Nord, decât cea a Cretei. Din acest motiv, mi-am limitat cercetările în Creta, în zona dintre Chania și golful Suda.

Mă așteptam să primesc din partea diplomatului austro-ungar, Generalul Pinter, suport în a obține un permis de vânătoare. El nu a putut sau nu a vrut să facă asta, așa că am obținut permisul prin intermediul grecului cu care am călătorit pe vapor și asta s-a întâmplat în doar o jumătate de oră. Bineînțeles că am mers la Consulat să mă laud că am primit licența de vânătoare. Consulul și-a mijit ochii la mine și mi-a spus printre dinți, calm, că și așa s-ar

71

putea să am probleme dacă merg singur la vânătoare. Pe vremea aceea eram doar un începător, așa că am renunțat la vânătoare.

M-am întors la Atena, de unde am plecat la Thesalonik și apoi la Skopje. Aici începea a doua mea călătorie în Turcia europeană.”

Prima dată în Albania În această călătorie din 1903, precum și în cea din 1905, Franz

Nopcsa a realizat cele mai multe fotografii din teritoriile locuite de albanezi în Macedonia, Albania, Kosovo și Muntenegru.

„Era în timpul tulburărilor bulgarilor din Macedonia, iar când am ajuns în Skopje, m-am întâlnit cu Atașatul militar Giesel și cu Consulul nostru Bohumil Para. Imediat Giesel m-a sfătuit să-mi opresc călătoria către Budapesta și să mai rămân în Skopje.

Consulul Bohumil Para în vizită la o mănăstire din Skopje, 1903

72

N-a fost nevoie de multă muncă de convingere, că am renunțat la biletul de tren și am plecat cu el la Consulat. După câteva zile, Giesel a plecat la Belgrad, unde avea să devină mai târziu Ambasador, iar Consulul Para pleca la Prizren și m-a întrebat dacă vreau să merg cu el. I-am răspuns: „Da, bineînțeles”. Datorită intervenției sale, la Ferizaj mi-a fost procurat un cal și un zapciu, așa că am putut să călăresc până la Prizren. Am trecut prin Shtime, Lutoglava și Suhareka. Printre notele mele de călătorie, am scris că la Lutoglava se bea o cafea extrem de bună.

Cale ferată la Ferizaj, în Kosovo, 1903

Casă în Suhareka, între Ferizaj și Prizren, 1903

73

Biserica romano-catolică din Ferizaj, 1903

Parohia romano-catolică din Ferizaj, 1903

74

Albanezi din Ferizaj, Kosovo, 1903

Când am ajuns în Prizren, tocmai se desfășurau diferite

operațiuni militare ale turcilor lui Omar Pașa Rudzi împotriva albanezilor rebeli din Gjakova, dar când albanezii au amenințat că vor chema ajutor din Muntenegru împotriva armatei Sultanului, s-a stabilit un armistițiu.

Bazarul din Prizren

75

Am stat în Prizren doar o noapte, după care, împreună cu doi zapcii, am plecat prin ceață către Tetovo. Am avut noroc și am găsit o căruță, cu care am mers direct la Skopje. Aici altă dandana: orașul era inundat. Râul Lepenac distrusese podul, așa că a trebuit să mă învârt cu căruța prin câmpurile din jurul orașului pentru a găsi o cale de acces în oraș. Într-un târziu, seara, am reușit să intru în Skopje.

Fortăreața Skopje și râul Vardar, 1903

Consulul Para m-a invitat să-l acompaniez într-un tur de

inspecție al Macedoniei și spunea că a aranjat totul și chiar a obținut consimțământul Marelui Vizir Hussein Hilmi Pașa, care mai târziu avea să devină Ambasadorul Turciei la Viena. Turcul era un om remarcabil și avea o personalitate de învingător. Era întotdeauna foarte bine îmbrăcat, vorbea calm și amiabil, avea o memorie colosală și era inventiv și ingenios. Ca Inspector General al Macedoniei, a primit sarcina imposibilă de a reforma țara și de a ajuta cumva elementul creștin, fără a aduce atingere celui

76

musulman și și-a îndeplinit în câțiva ani această sarcină. Ca Mare Vizir a jucat mai târziu doar un rol mărunt.

Tovarășii mei de călătorie în Macedonia au fost Consulul Austro-Ungariei Para, Dragomanul Ambasadei Ruse Mandel Stamm, un locotenent turc și 20 de soldați din cavaleria turcă. Scopul călătoriei era de a stabili crimele și atrocitățile comise de turci și autoritățile turcești asupra bulgarilor. Și câte au fost!

Soldați turci în Skopje, 1903

Memorandumul care a reieșit în urma acestei călătorii a dus la întâlnirea a doi împărați - Țarul Nicolae al Rusiei și Împăratul Franz Joseph - la Mürzsteg, în Styria, la cabana de vânătoare a Împăratului Austro-Ungar. Ca urmare a întâlnirii, a rezultat un program de reforme administrative, judiciare și a poliției din Macedonia, care a stat la baza cooperării austro-rusești, până la anexarea Bosniei de către Austria, în 1908.

77

Pe vremea aceea nu știam mai nimic despre diplomație și nici nu prea dădeam doi bani pe ea. Abia mai târziu am văzut și am înțeles cu cât de puțină înțelepciune este guvernată lumea.”

„Pentru că trebuia să ajung la un exercițiu militar la Brașov, am călărit în cea mai mare viteză din Kratovo la Kumanovo, făcând nu mai mult de jumătate de zi și am ajuns fix la timp pentru a urca în trenul de prânz spre Belgrad, de unde am mai făcut 2 zile până la Săcel, iar apoi am plecat la Brașov. În luna iulie m-am antrenat la Brașov și m-am întâlnit și cu Căpitanul de Cavalerie, Baronul Heszlova, în Cristian. A trebuit totuși să-mi închei prematur antrenamentul cu armele de la Brașov, pentru că am avut o nouă criză de trachoma (conjunctivită).

Pe 21 iulie am avut festivitatea de doctorat la Viena, unde m-am prezentat în uniforma de cadet-sergent al Regimentului 2 de Husari. Am rămas în Viena și în august, parțial datorită conjunctivitei și parțial datorită Congresului Internațional de Geologie la care doream să particip.

În lunile septembrie și octombrie m-am ocupat atent de studiul terenului în Transilvania, pentru a-mi putea extinde și publica teza de doctorat.”

„În noiembrie am plecat în Turcia prin Bulgaria. Știam din

călătoria mea în Creta că un om care poartă după el puști, întotdeauna va avea necazuri în Orient. Dar, cum chiar îmi doream să-mi iau carabina Mannlicher cu mine la Constantinopol, am dat o deosebită atenție subiectului. Așa că, m-am dus la Ambasadorul Turciei la Viena, cerându-i un permis de liberă trecere pentru o carabină de vânătoare, la Constantinopol. Ambasadorul, el însuși un pasionat vânător, a fost foarte amabil și m-a întrebat dacă arma mea este o simplă pușcă cu alice sau o carabină cu glonț, pentru că ultimele erau strict interzise în Turcia. I-am explicat evaziv că eu, la vânătoare, folosesc carabină cu glonț atât pentru iepuri, rațe cât și pentru capre negre. Și tot discutând așa, Ambasadorul mi-a înmânat

78

până la urmă documentul. Cu acest document și cu încă vreo câteva broșuri paleontologice și acte despre Macedonia, am plecat către Constantinopol.

Carabina Mannlicher, modelul folosit de Franz Nopcsa

Deoarece în acea perioadă au fost câteva atacuri țintite asupra

trenului Orient Expres în Bulgaria, eu am fost singurul călător din toată cursa. La granița bulgărească, în localitatea Mustafa Pașa, în ciuda permisului meu de liberă trecere, am avut cu oficialitățile vamale o înfocată controversă. Cireașa din vârful tortului a fost carabina. Mannlicher-ul meu a fost recunoscut și catalogat drept carabină cu repetiție și au vrut să-mi interzică trecerea. Am protestat. Mai apoi, au vrut să-mi interzică hărțile, care erau de natură militară și am protestat din nou. Apoi ofițerul a început să-mi examineze materialele tipărite. „Acestea sunt publicații științifice”, am spus eu în franceză, îngrijorat fiind că-mi vor fi distruse. Împăunându-se, ofițerul turc mi-a spus că și-a putut da seama și singur ce sunt acestea și a început să se uite prin ele. Nu am spus nimic și l-am lăsat să răsfoiască paginile, dar la un moment dat a deschis o pagină pe care se afla un schelet descompus de țestoasă, cu membrele întinse în lateral, iar eu nu am putut să mă abțin și, într-un impuls de moment, i-am spus, arătând spre țestoasă: „Iată, acesta e scheletul lui Boris Saravoff”. Acesta era unul dintre cei mai temuți, cei mai dibaci și cei mai curajoși lideri de bandă din Macedonia, pe care turcii, chiar dacă puseseră un preț foarte mare pe capul lui, nu l-au putut prinde. Astfel că afirmația mea a căzut ca o bombă. Ofițerul a remarcat că îmi bat joc de ei, dar de asemenea și-a dat seama că sunt un om important, un străin distins și furios pe

79

deasupra, așa că mi-a pus toate broșurile înapoi în valiză. După această primă victorie, nu puteam să nu exploatez situația în favoarea mea pentru a rezolva problema cu pușca. Mi-am reînnoit protestul, invocând permisul de liberă trecere: „Am permisiunea să duc o armă de vânătoare în Turcia. Această armă este una de vânătoare, deci pot să o duc cu mine”. Unul dintre ofițeri mi-a replicat: „Tu ai permisiunea pentru o armă de vânătoare, dar această carabină nu este o armă de vânătoare și nu ai niciun act pentru această armă specifică”. După această afirmație, am început să discutăm în contradictoriu, dacă pușca era sau nu de vânătoare și am pierdut atâta timp, încât conductorul trenului a venit să ne aducă aminte că trebuie să plecăm. I-am explicat omului că nu era intenția mea să-l întârzii, dar că eram hărțuit de oficialitățile vamale, iar în momentul acela am realizat că, dacă vreau să am succes, trebuie să fiu foarte ferm și categoric. M-am uitat la ei dur și le-am declarat că eu voi merge la Constantinopol ori cu arma mea, ori deloc. În acel moment, ofițerul vamal i-a spus ceva conductorului în limba turcă, iar acesta a fluierat semnalul de plecare a locomotivei, dar mi-am dat seama că era doar un tertip ca să mă sperie că pleacă fără mine, iar eu știam că Orient Expresul nu va pleca fără singurul său pasager.

Văzând că nu o scot la capăt, oficialitățile vamale au întârziat plecarea trenului, dar, în același timp, mi-am dat seama că nu-și doreau să mă aibă mult timp acolo, pentru că reținerea unei personalități respectabile, care avea și un permis de trecere, le-ar fi adus neplăceri. L-au pus din nou pe conductor să sune plecarea locomotivei. Începuse să devină amuzant. Ofițerii chiar începuseră să mă convingă că trebuie să plec, să nu pierd trenul. Au ajuns până acolo încât mi-au cerut direct să plec, spunându-mi că arma rămâne la ei, iar când ajung la Constantinopol, pot obține acolo un permis pentru armă, pe care să-l trimit printr-o scrisoare, iar ei îmi vor trimite carabina. Știam că, într-o asemenea situație, puteam să-i pun sare pe coadă frumoasei mele carabine, așa că am cerut, în cea mai

80

elegantă manieră și cu un zâmbet prietenos, să-mi aducă hârtie și un stilou pentru a-i telegrafia Ambasadorului austriac din Constantinopol. Le-am spus că îi voi transmite să nu mă aștepte mâine la cină pentru că nu voi ajunge, datorită unor probleme vamale de la Mustafa Pașa. Decizia mea i-a adus pe ofițeri la disperare. Se agitau și mă întrebau: „Pentru ce atâta deranj? Dar nu e mai bine să nu trimiteți telegrama?”. Le-am mulțumit ironic pentru bunăvoință și am așternut rapid pe hârtie câteva cuvinte, fără nici un efort, deoarece scriam des, iar acesta era un lucru puțin obișnuit prin acele părți. „Decizia mea este să rămân împreună cu carabina mea în Mustafa Pașa”. „Dar nu avem un pat pe care să vi-l oferim”, mi-a spus un ofițer. „Nicio grijă, dorm pe podea”, i-am răspuns. Erau atât de disperați că nu mai știau ce să zică și se uitau blocați unii la alții. Între timp, s-a întors conductorul, care ne-a spus că trenul trebuie să plece. Și deodată, unul dintre ofițeri descoperi o soluție de compromis: trimiteau pușca într-un pachet oficial, sigilat, la vagonul de bagaje al aceluiași tren, la Constantinopol, iar acolo situația urma să fie investigată. Dacă era recunoscută ca armă de vânătoare, o primeam înapoi, dacă nu, era confiscată. Mi-am dat seama că mai mult de atât nu se putea scoate de la acești ofițeri, așa că i-am lăsat să mă convingă și să îmi demonstreze că arma era depozitată în vagonul de bagaje, după care am plecat cu trenul și eu și pușca, împreună și totuși separați, spre Constantinopol.

De cum am ajuns în Constantinopol, așa nespălat cum eram,

am mers la Louis Drašković și i-am spus ce s-a întâmplat. Împreună am mers la Ambasadă, la Dragomanul Leschanovsky, căruia i-am raportat incidentul. Acolo am aflat că nu demult, la aceeași vamă, îi fuseseră confiscate Atașatului Ambasadei, Contele Deym, arme chiar mai inofensive, adică puști cu alice, care în mod normal erau permise, după care au fost raportate a fi furate, așa că Dragomanul era de părere că Mannlicher-ul meu era iremediabil pierdut. Dar, pentru că oricum era în Constantinopol, a zis să încerce totuși să-mi

81

salveze arma și se apucă și scrise un document teribil, împopoțonat cu tot felul de sigilii și ștampile, după care a chemat un khawas (soldat turc) și i-a ordonat să alerge rapid la gară și să arate documentul omului în mâinile căruia vedea pușca pe care eu i-o descrisesem în amănunt. Soldatul a făcut întocmai și, spre surprinderea noastră, după o jumătate de oră soldatul s-a întors, triumfător, cu pușca. După cum am aflat mai târziu, datorită rapidității acțiunilor noastre, dar și a lenei turcești, niciun oficial din Constantinopol nu fusese atenționat cu privire la arma mea iar, când soldatul a arătat mesajul Împărătesc cu ștampile și sigilii, cel însărcinat cu predarea armei i-a căzut literalmente în genunchi. Documentul spunea foarte clar și ferm că unui anume Baron Nopcsa i-a fost luată în mod nelegal carabina de vânătoare și aceasta i se va returna imediat. Astfel, acțiunea neautorizată a lui Leschanovsky a avut un succes răsunător și, în ciuda prevederilor documentelor Congresului de la Berlin, o carabină Mannlicher a fost introdusă ilegal în Constantinopol.

Luna noiembrie mi-am petrecut-o cu Louis în Constantinopol. Louis era logodit cu Bianca Berks din 1899, iar fratele Biancăi, Lot, se afla și el la Constantinopol. Tot acolo am locuit și eu, împreună cu ei. Deoarece nu știam limba turcă, în afară de clădiri nu am găsit nimic interesant în oraș. În Constantinopol am cunoscut-o pe tânăra, frumoasa și plina de viață Marchiză Briedieux.”

„Caracteristic pentru Constantinopol-ul acelor vremuri nu

erau doar câinii galbeni și vagabonzi, ci și acei alergători cu trompetă de jucărie în mână, care alergau în fața tramvaiului cu cai și făceau gălăgie pentru a alerta lumea din bazar ca să se dea la o parte de pe șine.

82

Constantinopol, panoramă din 1903 cu Agia Sfânta Sofia și Bosforul

Ca și localizare, Constantinopol-ul este mult mai frumos decât Nisa, iar în oraș poți vedea costume naționale, moschei, palate și mausolee. Totul e foarte pitoresc.

Tot la Louis m-am întâlnit cu Consulul Para, pe care deja îl cunoșteam și care se întorcea la Skopje. M-a invitat să-l însoțesc. M-am bucurat de invitație și am avut astfel ocazia să vizitez Atena pentru a doua oară și apoi Salonic-ul, unde Generalul Hickl, reprezentantul Austriei, m-a introdus la clubul german. La Skopje am realizat cercetări și studii geologice și geografice și am reușit să învăț anumite lucruri despre cum se face politica în Balcani.”

83

Skopje, panoramă din anul 1903

Moschee în Skopje, 1903 Albanez pe stradă, Skopje, 1903

84

Biserica romano-catolică din Skopje Cimitir turcesc, lângă Skopje

Albanezi pe străzile din Skopje. Scene stradale din anul 1903

85

„De data asta am plecat din Skopje la Prizren prin pasul Jezerce, iar de acolo, de sus, am putut vedea peisajul frumos al Alpilor Albaniei de Nord și m-am decis, fără să-mi fie foarte clară dificultatea muncii, să îi studiez.

Munții Sharr, regiunea Tetovo, 1903

Vechiul oraș Kaçanik, între Skopje și Prizren, 1903

86

Satul Veshala, între Tetovo și Prizren, 1903

Pe drum, împreună cu zapciii, 1903

87

La Prizren am primit 3 zapcii care să mă însoțească la Shkodra. Prima noapte am dormit într-un han, iar a doua zi, cum mergeam liniștiți pe drum, la o cotitură, dintr-odată, din tufișurile de pe partea dreaptă a drumului, din imediata noastră vecinătate, a pornit un foc de armă. Glonțul a trecut prin căciulă și mi-a zgâriat capul, dar nu m-a rănit. Am sărit de pe cal, căutând un ascunziș de unde să pot riposta și având cele mai necreștinești gânduri la adresa trăgătorului. Doar că, din păcate, carabina mea, echipată și cu lunetă, rămăsese în teaca de la șa.

După acest atac singular, mi-am continuat drumul, trecând pe la Podul Vizirului către Shkodra, unde prima vizită am făcut-o Consulului nostru, domnul Baron Gyula Bornemisza.”

Râul Drin, Podul Vizirului – ruta comercială Prizren-Shkodra, 1903

88

„Deoarece aveam cu mine pușca, am aranjat cu Consulul să facem o partidă de vânătoare la păsări de apă, pe lacul Shkodra, evident după ce făcusem o vizită oficială în oraș. Am vâslit în zona inundată a lacului și am avut noroc: am împușcat un pelican, o egretă mare și doi cormorani mici, de la distanțe între 100 și 200 de pași. Astfel, reputația mea ca lunetist în Albania, printre acești oameni de munte, a crescut, aducându-mi mai târziu multă onoare și utilitate.

După câteva ore, în care ne-am săturat de împușcat, ne-am întors la Shkodra, unde am văzut o gardă de onoare cu o fanfară, care pregăteau ceva. Am întrebat și mi s-a răspuns că se aștepta sosirea trimisului Înaltei Porți, din Cetinje, care venea la Shkodra pentru a petrece Sărbătoarea Bairamului. Am decis să nu pierd momentul, așa că trimisul Sultanului s-a trezit pășind pe sunetul imnului otoman prin fața aparatului meu de fotografiat. Din fericire, s-a comportat firesc.

Soldați și oficiali turci lângă localnici albanezi, Shkodra 1903

89

Cu toate astea, întreaga scenă avea un caracter puternic turcesc. Întotdeauna cele mai solemne momente sau cele mai importante situații sunt perturbate de lucruri mărunte, caracteristice turcilor, care dau un aer de comedie cu atât mai amuzant cu cât sunt neintenționate: soldații aveau uniforme, dar le lipseau câțiva nasturi, iar cavalerii aveau epoleți, dar numai pe un umăr. Din aceeași categorie, ciudățeniile acestea continuă: între Shkodra și Puka exista linie de telegraf, doar că, pe alocuri, izolatorii de pe stâlpii de telegraf s-au rupt, iar pe fire existau niște cârlige metalice. Ca să nu înlocuiască izolatorii, acolo unde s-au rupt, ei au înlocuit cârligele metalice cu furci de lemn. Un alt exemplu - lângă Gevgeli exista un pod peste râul Vardar, modern, larg, din fier, făcut în Belgia, numai că nu exista nicio șosea până la acel pod. Pe ape, turcii aveau vase de luptă, dar pe ele nu aveau arme. Și așa, datorită unui sistem individual al delăsării, progresul era imposibil în Turcia, care încet-încet s-a ruinat, iar lucrul acesta a dus la căderea Imperiului otoman.”

Desen și notițe despre ciudații stâlpi de telegraf înlocuiți cu furci de lemn

90

„La ceva timp după întoarcerea noastră de la vânătoare, am aflat la o recepție că Guvernatorul turc local (Wali-ul) a făcut cercetări cu privire la evenimentul în care s-a tras asupra mea. I-am mulțumit pentru preocupare și l-am rugat să nu-și mai piardă vremea pentru că nu aveam nici cea mai mică idee cine fusese agresorul. Atunci am aflat că Guvernatorul închisese deja un zapciu amărât, care a stat câteva săptămâni în pușcărie pentru vina de a fi tras asupra mea. Mai târziu, am aflat că nu el fusese făptașul, ci un alt tâlhar, al cărui nume nu l-am aflat și care era bine-mersi în libertate. Peste ani, i-am trimis niște bani nenorocitului care a stat nevinovat în pușcărie.”

„La sfârșitul anului 1903 m-am întors la Viena și am povestit foarte multe despre călătoria mea, dar am încercat să ascund această aventură albaneză părinților mei. Încercare eșuată, deoarece pe 31 decembrie, în ziarul Neue Freie Presse din Frankfurt, sub titlul Atentat la viața unui călător maghiar, scria:

Baronul Franz Nopcsa, însoțit de o escortă călare, venind de la Prizren, a fost împușcat de un zapciu din Luma. Glonțul a trecut prin pălărie, dar el nu a fost rănit. Zapciul este unul din acei polițiști care au fost concediați pentru a se realiza reforma și a fi angajați creștini. Baronul Franz Nopcsa este cadet în Regimentul de Husari numărul 2.

Pentru a flata autoritățile turcești, am dat un drept la replică, așa că în ziarul Frankfurter Zeitung a apărut următorul comunicat: Incidentul raportat la ziar, care s-a petrecut pe drumul meu dintre Prizren și Shkodra nu este nici pe departe atât de important pe cât lasă să se înțeleagă ziarul din Frankfurt. Ceea ce se întâmplă în Albania se tot umflă până când ajunge la urechile unui reporter, după care ia dimensiuni enorme. Cu stimă, Dr. Baron Franz Nopcsa. ”

91

Din nou prin Europa „După această călătorie m-am dedicat din nou paleontologiei.

Pentru că la Viena nu aveam posibilitatea să studiez temeinic fosilele găsite, în primăvara lui 1904 mi-am luat toate oasele de dinozauri descoperite încă din 1899 și am plecat la Paris, unde am lucrat în Jardin des Plantes și unde l-am întâlnit pe celebrul paleontolog, profesorul Albert Gaundry. Am făcut și mici excursii la Bruxelles, la profesorul Louis Dollo și la Bologna, la profesorul Lennier. După aceea am făcut o vizită de o săptămână la Londra, care m-a determinat să-mi mut cartierul general acolo. Am rămas până la sfârșitul lui aprilie în Londra și am trimis după lucrurile mele, care rămăseseră în apartamentul din Rue Caumartin.

Debutul meu la Londra l-am făcut la Royal Society, unde am demonstrat că niște rămășițe de Hypsilophodon, descrise ca fiind frunte și nas, erau de fapt părți ale maxilarului inferior. Aceste corecții, care le-au scăpat paleontologilor englezi, împreună cu alte câteva, s-au concretizat în prima parte a articolelor mele din Geological Magazine, intitulate Note asupra dinozaurilor englezi. Am făcut și reconstrucții pentru Hypsilophodon și Streptopondylus, cu toate că la ultimul am făcut niște greșeli datorită grabei, pe care ulterior Hüne le-a corectat. Câțiva ani mai târziu, în aceeași serie de articole, am scris despre Stegosaurus, Priscus și Craterosaurus.

Reconstrucție eronată pentru Tanystropheus

92

În Anglia erau condiții de muncă excelente și oameni extrem

de prietenoși: A.S. Woodward, Andrews, Lydekker, Sherborn și alții. În casa lui Woodward și a lui Lydekker intram oricând, ca la mine acasă. Acești oameni au încercat să-mi facă inclusiv viața privată cât mai plăcută, atâta timp cât am locuit în Londra. La Paris nu am simțit acest lucru.”

Tânărul Baron Franz Nopcsa în timpul vizitelor de studiu prin Europa

93

„Lunile mai și iunie le-am petrecut la Viena cu părinții, perioadă întreruptă doar de o vizită de vânătoare la Schallaburg, la Baronul Tinti.”

Vara anului 1904 a adus tristețe în familia Nopcsa, care, pe 24 iunie, l-a înmormântat în cripta bisericii romano-catolice din Hațeg pe Francisc Nopcsa, „unchiul Feri”. Acesta s-a stins la venerabila vârstă de 89 de ani, la Săcel, și a fost înmormântat în biserica pe care a renovat-o și unde participa la slujbe, în fiecare duminică.

După înmormântare, Franz a profitat de faptul că se afla în Transilvania pentru a-l vizita pe Contele Leonce Oldofredi, lângă Sibiu și pentru a participa la o vânătoare de urși. Din această perioadă datează celebra fotografie cu Franz Nopcsa îmbrăcat în haine de cioban român, aceasta fiind realizată chiar de către Contele Oldofredi.

“Din iulie până în 15 august am fost lângă Sibiu, la Porumbacu

de Jos și Porumbacu de Sus și prin munții din împrejurimi, ca oaspete al Contelui Oldofredi. Scopul vizitei mele la Oldofredi a fost să mergem la vânătoare în Făgăraș ca să împușc un urs și vroiam să fac asta atunci când ursul ataca o turmă de oi. Mi s-a spus că în asemenea ocazii urșii nu sunt lași și devin foarte agresivi, dar eu m-am gândit că poate fi foarte provocator și un antrenament foarte bun pentru mine să iau contact cu ursul în întunericul nopții, în timp ce câinii latră, păstorul strigă oile speriate, iar ursul își atacă prada cu ghearele desfăcute. Se știa despre un urs care ataca turmele de la Buna, cele de la Între Izvor și cele de la Racoviță și am petrecut 14 zile între aceste locații, dar întotdeauna ursul ataca acolo unde eu nu eram, iar astfel am ajuns de râsul păstorilor, care deja vedeau sosirea mea la vreo turmă ca un semn infailibil, că atâta timp cât stăteam acolo, ursul va ataca în altă parte.

Odată, am cauzat neplăceri civililor și militarilor din Sibiu, atunci când Oldofredi și cu mine am luat un păstor în costumul său național românesc și am mers împreună să luăm cina la elegantul

94

restaurant Împăratul Romanilor. Asta a fost un fel de demonstrație pe care am făcut-o împotriva sașilor sibieni, care ne erau antipatici și ne acuzau de snobism aristocratic.

Capre negre nu am văzut în scurta mea călătorie din Făgăraș și chiar dacă excursia de vânătoare a fost un mare eșec, m-am simțit foarte bine, trăind câteva zile fericite și vesele alături de Contele Oldofredi.”

„Din Făgăraș am mers acasă, după care am plecat la Congresul Internațional de Zoologie din Berna. Aici i-am cunoscut pe profesorii Osborn din New York și Merriam din San Francisco. A fost și Hüne acolo, iar după Congres am făcut o excursie cu el și cu soția sa în munții din jurul Bernei.

Elveția nu mi-a plăcut pentru că totul este aranjat pentru a fi exploatat de către străini. Zona este într-adevăr frumoasă, cu toate că e modelată la o scară destul de mare. Eu prefer mai degrabă detaliile amănunțite ale Carpaților. Nu mai spun că vila în care am locuit era plină cu străini și nu mi s-a părut deloc interesant să stau împreună cu o grămadă de necunoscuţi, înghesuiți ca sardelele, dar dacă am fi optat pentru un hotel de clasa 1 din Elveția, nu am fi rămas cu mai nimic din această țară.

Mi-am dat seama că Albania este pentru mine de o mie de ori mai interesantă și atrăgătoare, cu tot cu oamenii săi primitivi, pericolul și aventurile, lipsa confortului și a drumurilor bune.

Nu după mult timp, am plecat din Elveția înapoi la Săcel și de acolo, în octombrie 1904, am pornit din nou către Constantinopol să-l vizitez pe Louis Drašković.

Pe timpul acestei a doua vizite la Constantinopol am mers împreună cu Louis și cu Contele Stani Deym într-o excursie de vânătoare la Riva, pe coasta Mării Negre. Am urcat cu o barcă pe un râu și m-am bucurat de peisajul ca de junglă de pe ambele părți ale râului. Câteodată, câte un bivol ieșea din stuf și intra în apă. Am vâslit atât de mult până când râul s-a făcut așa de mic încât ne-am împotmolit în noroi. Acolo ne-am așezat cortul. Lângă noi era o

95

tabără de țigani, iar Louis, care vorbea și țigănește, a putut să se înțeleagă cu ei. Cu toate astea, am dormit foarte puțin, pentru că Louis nu era obișnuit să doarmă în cort și îl deranja mulțimea de bagaje dinăuntru.

A doua zi am organizat câteva ture de vânătoare la căprioare, dar nu am reușit să vânăm nimic. În ziua următoare a trebuit să ne întoarcem cu barca la Marea Neagră, dar am nimerit într-o furtună atât de mare, încât nu mai puteai să distingi nici măcar linia orizontului datorită înălțimii valurilor. Vântul de nord era așa de puternic încât amenința să ne zdrobească de coasta stâncoasă a Asiei Mici. Am avut noroc cu cei șase vâslași care au îndreptat barca departe în larg și, chiar dacă nu au mai avut puterea să ne aducă înapoi în Dardanele, fluxul ne-a scos foarte aproape de Constantinopol.

Cât am mai stat în Constantinopol am mai vizitat-o și pe Baroneasa Anna Kuhn, pe Baronul Calice, Ambasadorul austriac și pe Generalul Zepharovich, un fost terezianist. De aici am plecat din nou la Skopje și am fost bolnav pe tot drumul parcurs cu trenul.”

A doua călătorie în Albania Sfârșitul anului 1904 l-a prins pe Franz Nopcsa într-o scurtă

călătorie în Albania, perioadă în care a realizat câteva fotografii interesante și în care s-a ocupat mai mult cu studierea geologiei. În acest an a început să învețe cuvinte în limba albaneză, în dialectele vorbite în zona catolică din nordul teritoriilor albaneze.

„La Skopje am stat la Consulat, la Bohumil Para și am făcut

călătorii la Prizren, pentru a studia geologia din jurul orașului. Am mai fost și la Tetovo și Mitrovica.

Călătoria la Prizren am făcut-o împreună cu etnograful și călătorul german Dr. Paul Träger din Berlin. Până la Ferizaj drumul

96

a fost fără peripeții. În Ferizaj ne-am luat doi cai mizerabili. Al lui Träger era așa și așa, dar al meu era extrem de prost. Am pornit către Prizren, dar după numai două mile eu m-am întors la Ferizaj ca să schimb calul și să pornesc a doua zi, cu un cal adevărat, către Prizren. Träger a continuat drumul singur, iar consecința a fost că, surprins de întuneric, a căzut în apele unui pârâu înghețat, ceea ce l-a forțat să găsească adăpost într-un han mizerabil din Crnoljevo. A doua zi am ajuns la Prizren aproape în același timp.

Iarna, pe drumul înghețat către Prizren, 1904

97

În Prizren, la un așa zis hotel, am dorit să fiu drăguț și am încercat să vorbesc albaneza, dar imediat mi-a fost clar că proprietarul nu e albanez, ci aromân, așa că m-am bucurat că am putut să vorbesc cu el în românește și nu a fost nevoie să mă mai chinui în albaneză. Mai târziu am aflat că, până pe la 1900, nord-estul Albaniei a fost locuit de aromâni.

Călătoriile mele din zona Prizren au fost destul de fructuoase, dar a trebuit să țin în jurul meu o grămadă de zapcii complet inutili. După prima mea excursie la Zym, unde am fost însoțit doar de un khawas, comandantul jandarmeriei din Prizren a insistat, în ciuda protestelor mele, ca la următoarele ieșiri să iau cu mine 5 zapcii călări.

Zym, localitate de pe muntele Pastrik, lângă Prizren, 1904

De la Prizren m-am întors la Skopje, am mai făcut o excursie la Tetovo și la mănăstirea dervișilor Bektashi, apoi o excursie la Mitrovica după care, la sfârșitul lui decembrie, am plecat la Belgrad.

98

Cum încă nu mă simțeam foarte bine și cam tot timpul de la Constantinopol până aici am fost bolnav, am plecat către casă. De la Crăciun și până la sfârșitul lui ianuarie 1905 am stat în Săcel, apoi am plecat pentru câteva zile la Viena, unde am început să scriu observațiile mele geologice asupra Albaniei și unde chiar am publicat, în Anuarul Institutului Geologic Imperial de la Viena, câteva date importante despre geologia Albaniei.”

În Egipt În anul 1905 Franz Nopcsa a călătorit în Egipt, la Cairo, dar și

adânc în deșert, fiind fascinat de imensitatea acestuia și de puterea pe care natura o dovedea prin firele minuscule de nisip. În contrast absolut, nu a fost deloc impresionat de măreția piramidelor, iar singura fotografie care se păstrează din această călătorie și în care acestea se văd, dovedește încă o dată acest lucru. Piramidele nu joacă în fotografie decât un rol secundar, de localizare, pe când acțiunea este legată de oameni, de râu și de cămile.

„La sfârșitul lui ianuarie le-am însoțit pe mama și pe sora mea,

Ilona, în Egipt. Până acolo am mers cu vaporul cu aburi Cleopatra. Ne-am cazat la hotelul Shepheard’s şi am vizitat citadela, moscheile și, bineînțeles, piramidele. La Cairo l-am întâlnit pe Contele Koziebrozky, un diplomat austriac foarte stupid și cu nasul pe sus. Noroc cu Egon Szentivany, care ne-a oprit la timp, pentru că altfel se ajungea la un duel.

La începutul lui februarie am mers cu mama și cu sora mea în Egiptul de Sus. Am înființat o caravană cu 6 cămile și am plecat de la piramide către Qasr al Sagha, un mic și antic templu egiptean, aflat pe malul unui lac. Am stat acolo câteva săptămâni și am strâns fosile de vertebrate din Eocen și Oligocen, aflate în delta anticului râu. Am găsit și rămășițe de mamifere marine și am studiat factorii implicați

99

în extinderea deșertului. Mi-a captivat interesul și am urmărit cu atenție, la marginea deșertului, lupta dintre terenurile cultivate și irigate și dunele de nisip.

Un alt lucru interesant este culoarea aerului, ceea ce dă tenta de nuanță a peisajului. În Egipt, aceasta este galben deschis și albastru pastelat, iar uneori apar și nuanțe roșietice. În Albania domină tonurile de portocaliu și violet. La Londra predomină griul albăstrui, iar în Carpați aerul e, de obicei, albăstrui, roz doar la răsărit, iar nuanțele de portocaliu și violet sunt rare chiar și în Carpați.”

La Cairo, 1905. Peisaj cu femei care spală în râu și cu un îngrijitor de cămile

„Pentru ruinele din Egiptul antic am foarte puțină înțelegere.

Nu mă impresionează nici măcar mărimea lor. La Faiyum am avut norocul să trăiesc experiența unei furtuni

de nisip moderate. Finețea materialului care zboară prin aer, a nisipului, poate fi înțeleasă doar de către cei care au trăit o asemenea experiență. Chiar și uscăciunea aerului te lovește.

La sfârșitul lui februarie ne-am întors la Cairo, unde am mai stat până la începutul lui martie, când am plecat la Atena. De acolo,

100

pentru a scurta drumul, am plecat la Salonic, de unde, prin Viena, am mers la Londra.

Am luat cu mine un craniu de Moeritherium (mamifer dispărut, asemănător unui porc mistreț) pe care îl găsisem în Egipt și l-am donat Muzeului de Istorie Naturală din Londra. Motivul pentru care l-am dus acolo și nu la Institutul Geologic din Budapesta a fost modul în care cei de la Institutul Geologic s-au purtat atunci când, anterior, le-am donat o colecție de-a mea din Transilvania. Și-au ales doar piesele cele mai bune și au aruncat „piesele nefolositoare”, uitând de regula conform căreia calul de dar nu se caută la dinți. Acesta e motivul pentru care Institutul Geologic nu a mai primit de la mine, atâta timp cât Johann Bock a fost director, niciun cadou.

Studiile mele din Londra au fost întrerupte de o pauză de o săptămână, timp în care am mers la pescuit pe insula Wight. Acolo am tras pești cu plasele împreună cu pescarii, am vâslit bărci și mi-a plăcut această obositoare dar sănătoasă muncă grea.

La Londra am rămas până la mijlocul lui iunie, studiind dinozaurii, iar luna iulie am petrecut-o la Săcel.

Deoarece eram într-o condiție fizică excelentă, am decis, în vara lui 1905, să reiau planurile întrerupte de boală în 1903 și 1904 și să studiez geologia Albaniei de Nord. Încă îmi aminteam foarte bine traseul din pasul Jezerce, pe la Podul Vizirului, la Shkodra. Și într-adevăr, în 1905 am reușit să-mi realizez planurile făurite încă din 1902.”

101

Expedițiile din Albania Această perioadă dintre anii 1905 și 1910 a fost cea mai

productivă pentru Franz Nopcsa, din perspectiva materialului colectat pentru cercetările sale. Pe lângă fotografiile realizate, care aveau atât un scop de cercetare și documentare, cât și unul strategic și militar, Franz Nopcsa a documentat în peste 2000 de pagini de jurnal călătoriile din această perioadă și a colectat foarte multe informații din sfera etnografiei, arheologiei, geologiei, geografiei, dreptului tribal, lingvisticii și paleontologiei. Nu în ultimul rând, în această perioadă a legat cele mai multe prietenii cu oameni simpli dar și cu căpetenii ale triburilor montane din zona Albaniei de Nord, și-a făcut dușmani printre albanezii musulmani și printre turci și a trecut printr-o multitudine de peripeții.

„Explorările mele adevărate și amănunțite asupra Albaniei au început în vara anului 1905. La începutul lunii august am plecat la Cetinje, capitala istorică a Muntenegrului.

Acolo i-am întâlnit pe reprezentanții noștri – Contele Kuhn și soția sa, Contesa Anna Kuhn. Cu această ocazie l-am cunoscut și pe Prințul Nikita, așa cum i se mai spunea Prințului Nicola al Muntenegrului. Am fost chiar invitat la tenis cu Prințesa Jutta von Mecklenburg. Am avut onoarea să joc împreună cu Prințesa împotriva Ambasadorului Franței, Marchizul Sarcey și a Annei Kuhn. Cred că am cam pierdut.

Seara, Prințesa Jutta și Prințul Danilo, unchiul lui Nicola, au venit la cină la familia Kuhn, pentru că se sărbătorea onomastica Contesei Anna. Evident, toate discuțiile se purtau în limba franceză. Am discutat foarte mult cu Prințul Danilo despre vânătoare. El mi-a povestit cum trage cu pușca după delfini, iar eu i-am povestit despre vânătoarea de capre negre. Am ajuns să discutăm chiar și despre Londra. Danilo a spus: „Ahh, Londra e un oraș superb!”, iar eu am replicat: „Ei bine, Alteță, este chiar mai mare decât unele state europene”. În acel moment mi-am amintit că în fața mea stătea

102

moștenitorul coroanei micului stat Muntenegru și, fără să îmi întrerup propoziția, am continuat: „Cum ar fi Norvegia, de exemplu, care n-are nici măcar 4 milioane de locuitori”. Salvasem situația!

Mai târziu, Prințul Danilo s-a plâns că el încă nu primise Marea Cruce Austriacă, în timp ce orice aiurit de prinț german primise câte una: „Iată-mă eu, un admirator loial al suveranului vostru, de 14 ani nu am primit nicio avansare”. Asta ca să înțelegeți ce probleme importante aveau capetele încoronate ale Europei...

În Cetinje l-am cunoscut și pe Ambasadorul turc Ahmed Fevzi Pașa, cu care se părea că m-am împrietenit, iar atunci când am plecat la Shkodra mi-a dat o scrisoare de recomandare către Wali-ul de acolo. Mai târziu am aflat că scrisoarea era cifrată, iar în ea spunea, de fapt, să nu fiu lăsat să umblu prin Albania. Așa că, Wali-ul mi-a interzis să călătoresc mai departe, iar când l-am informat pe Consulul nostru, acesta mi-a spus doar atât: „Atunci, la asta poate exista doar un răspuns: în ciuda prohibiției Wali-ului, chiar din seara asta vei ieși și vei înnopta în afara orașului, după care îți vei începe imediat călătoria”. Zis și făcut.

Am plecat la Shoshi (Șoși), dar m-am îmbolnăvit și am fost transportat cu dificultate vreo 2 zile până înapoi la Shkodra. Acolo am zăcut în agonie o săptămână, la Viceconsulat. Cât am stat aici l-am cunoscut pe Monseniorul Primo Doci, influentul Abate al diocezei mirdite (Mirdita era o regiune locuită de albanezi catolici extrem de războinici), care, după cum l-am văzut, era un adevărat pescuitor de oameni, dar numai pentru scopurile sale private.”

Abatele mirdit călare, în drum spre Kallmet

103

Munți de pe teritoriul tribului Shoshi

„Și iată că și această încercare de călătorie mi-a fost năruită de

boală. Dar nu m-am dat bătut. Am plecat, așa bolnav, la Săcel, am rămas din august până în octombrie la mine acasă în Carpați și apoi m-am întors în noiembrie, tot prin Cetinje, la Shkodra, unde am rămas până în decembrie. De această dată, am stat în Albania din noiembrie 1905 până în mai 1906, când m-am îmbolnăvit din nou de conjunctivită.”

„Ahmed Fevzi mi-a dat din nou o scrisoare de recomandare și, în același timp, o scrisoare urgentă către avocatul lui din Shkodra. Evident că nu am mai făcut greșeala de a duce scrisoarea la Wali, temându-mă de o nouă scrisoare cifrată, iar scrisoarea căte avocat am trimis-o abia mai târziu, când eram deja în munți. Așa că, am rămas cu scrisoarea de recomandare în buzunar și asta m-a ajutat mai târziu.

104

Acum, câteva lucruri despre călătorie: când am venit, în vara lui 1905, cu gândul de a călători prin Albania, habar n-aveam care era cea mai bună metodă de călătorie aici, așa că am pornit împreună cu un bătrân albanez, care știa germană, ca interpret și cu doi cai, dar de-a lungul drumului mi-am dat seama că nici drumurile nu sunt potrivite pentru călătorie cu cai, plus că ai mare bătaie de cap cu hrana animalelor.

Apoi, am dat peste cartea lui Steinmetz, Călătorii în Albania de Nord, și am adoptat metoda sa de călătorie. Aceasta presupunea ture pe jos și suport din partea oamenilor care trăiau acolo în munți. Deci, cum spuneam, am preluat această metodă de călătorie atunci când m-am întors, în noiembrie, în Albania, dar am și modificat-o puțin, astfel încât mi-am atras chiar simpatie și prestigiu în fața localnicilor, spre deosebire de Steinmetz. Prestigiul l-am obținut cheltuind sume mai mari de bani, lucru care mi-a fost de foarte mare folos, de altfel, iar simpatia am obținut-o făcând tot felul de mici înțelegeri, trocuri amuzante și distractive cu localnicii munților.

Pentru că, pe vremea aceea, înțelegeam foarte puțin limba albaneză, mi-am luat cu mine, la început, un interpret, un catolic din Shkodra, dar când am ajuns la Rec l-am trimis înapoi cu caii la Shkodra. Acolo, l-am întrebat pe preot unde pot să înnoptez și care este drumul spre Shkreli și mi-am continuat drumul, tot așa, din preot în preot. Astfel am reușit să străbat toată acea zonă muntoasă și apoi să mă întorc la Shkodra.”

Albanezi însoțindu-l pe Franz Nopcsa la o vânătoare cu câini

105

Shkodra – moscheea și confluența râurilor Drin și Buna. 1905

„În această parte a călătoriei, un episod m-a impresionat

profund: s-a întâmplat la Cemtal, lângă podul Tamara, în regiunea Kelmendi. M-am oprit la o casă și am cerut o cană de apă însă, în loc să-mi dea apă, stăpânul casei mi-a dat o oală cu lapte acru, pe care l-am băut până la ultima picătură. Nici nu am terminat bine de băut, că a venit fratele omului, obosit, acasă și a vrut să se întremeze, după epuizarea evidentă, cu acel lapte acru. În mod natural, nu a găsit decât vasul gol. Stăpânul casei i-a explicat că mi-a dat mie laptele, pentru că nu avea altceva ce să-mi dea de băut și nu putea să refuze un vizitator, iar fratele lui, în loc să se supere, cum aș fi crezut, i-a mulțumit și mi-a spus că el consideră că familia lui a fost norocoasă să aibă un musafir înfometat, căruia au putut să-i ofere ceva pentru a-i potoli foamea și setea.”

„Din păcate, la prima mea tură pe jos în Albania, burduful aparatului meu foto Kodak s-a găurit, așa că nu a ieșit nici una din cele 60 de fotografii frumoase pe care le-am făcut. Acest lucru m-a supărat atât de tare, încât nu am mai luat aparatul foto cu mine nici

106

în a doua călătorie și am început să fotografiez din nou abia la a treia călătorie. La al doilea tur, când am străbătut zona dintre râul Drin și Alpii Albaniei de Nord, m-am certat cu interpretul și iarăși am mers singur și, chiar dacă înțelegeam foarte greu albaneză, am trăit momente frumoase și am realizat că te poți înțelege cu oamenii chiar și fără un translator.”

Schițe și note referitoare la geologia ținutului. 1905

„La al treilea tur, am străbătut zona dintre partea sudică a Drinului și Mirdita. Am trecut din nou prin zona unde era să fiu ucis acum câțiva ani, dar de data asta mă simțeam în siguranță, pentru că acum călătoream cu albanezi, nu cu zapcii turci, am trecut din nou pe la Podul Vizirului și am cercetat, până în primăvara lui 1906, zona dintre Puka și Mirdita, timp în care am învățat foarte multe despre această regiune catolică de pe înălțimile din Nordul Albaniei.”

107

Râul Drin, lângă Podul Vizirului. 1905

Bărbați dintr-un sat de pe valea râului Drin. 1905

108

Tribul Ibalja, districtul Puka. 1905

109

Interiorul bisericii Sf. Alexandru din Orosh, Mirdita. 1905

Podul Luma, pe Valea Râului Drin. 1905

110

„În timpul acestei ture, s-a întâmplat că un albanez, Qerim Sokoli, din Bugjon, mi-a cerut să-i fiu Probatim, adică frate de sânge, iar eu am acceptat. Avându-l pe vărul lui Qerim drept martor, ne-am înțepat cu un ac degetul mic de la mâna dreaptă și am lăsat să curgă câteva picături de sânge pe două cuburi de zahăr, cu care ne-am hrănit reciproc, după care ne-am îmbrățișat de două ori. De acum, chiar dacă ceremonia avusese loc în pădure, eu devenisem un membru al familiei lui Qerim. Mai târziu, în 1914, am legat aceeași frăție și cu Bajraktar-ul din Dragobia.

În afară de acest ceremonial al frăției, mai există în Albania ceremonialul Kumbara (nășitul). În 1907 și în 1909 am fost Kumbara pentru Sokol Shytani din Shala și pentru Nik Preloci din Gruda. De asemenea, sponsorizarea este o instituție sacră în Albania și asta înseamnă de fapt că, dacă ești Kumbara cuiva, să tai prima șuviță de păr a copilului său într-o noapte cu lună plină. De asemenea, trebuie să faci și un cadou. În ambele cazuri am oferit câte un napoleon (monedă de aur franceză).”

„Pentru a avea o imagine asupra situației din Albania de Nord, am colectat, în 1905 și 1906, statistici ale crimelor comise în această zonă.”

Săteni și copii purtând arme, Ibalja, districtul Puka

111

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

112

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

113

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

114

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

115

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

116

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

117

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

118

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

119

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

120

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

121

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

122

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

123

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

124

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

125

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

126

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

127

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1905. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

128

„În ianuarie 1906, pentru că am călătorit fără pașaport, am fost capturat, în Puka, de autoritățile locale. S-a întâmplat rapid, pe când stăteam lângă un izvor, împreună cu doi mirdiți și ne-am trezit înconjurați de aproximativ 30 de soldați cu puștile ațintite asupra noastră. Șeful lor, Ceaușul, s-a aruncat degrabă să ne ia armele. Cât ai clipi din ochi, am îndreptat cu toții armele către el. Ceaușul s-a oprit și a rămas stană de piatră în fața noastră. Unul dintre mirdiți a început să râdă și i-a spus ceușului că ar fi bine ca armele oamenilor săi să fie îndreptate în altă parte, ca nu cumva vreun glonț să țâșnească din greșeală, pentru că atunci și corpul său ar fi străpuns de 3 gloanțe. I-a spus că, dacă soldații își lasă armele și noi vom face la fel. Ceaușul a acceptat și atunci a început parlay-ul – negocierea. Astfel am aflat că însuși Kaymakam-ul (reprezentantul Guvernului din zonă) vroia să mă vadă. I-am răspuns că, dacă Măritul Kaymakam vrea să mă vadă, putea să vină aici să mă întâlnească. Am mai parlamentat o vreme, dar dându-mi seama că nu era altă ieșire, am acceptat să merg la Puka să-l întâlnesc pe Kaymakam.

Războinici mirdiți, Puka, 1906

Până acolo, armele ne-au fost lăsate asupra noastră și le-am

predat, voluntar, abia când am intrat în clădirea guvernamentală. Ținând cont că, este o obișnuință oriunde în lume în a-ți preda arma și bastonul la intrarea într-o clădire guvernamentală, am evitat astfel aparența de a fi dezarmat, ceea ce ar fi fost un lucru rușinos și astfel pot spune că acesta a fost încă un succes diplomatic. Am avut

129

o discuție scurtă cu Kaymakam-ul, care mi-a spus ceva de posibilitatea ca eu să fiu arestat și trimis înapoi acasă, pentru că îmi lipseau hârtiile și pașaportul. Oricum, lucrul acesta nu se stabilea pe loc și mai trebuia să mai rămân acolo o vreme. Evident că se gândea că această capturare și trimitere a mea la Shkodra, ca fiind un străin suspect, fără acte, care bântuia prin zonă, ar fi fost un gest ce i-ar fi asigurat întreaga carieră viitoare. Acesta a fost și motivul pentru care a vrut să mă oprească să telegrafiez Consulatului și să raportez întregul incident, gândindu-se că, dacă fac asta, întreaga lui carieră se poate duce de râpă. Ca un adevărat turc, Kaymakam-ul a încercat să se și târguiască cu mine, prima dată cerându-mi cartea de vizită și spunând că putea să fie a oricui, dat fiind că nu conținea o descriere fizică a mea, iar mai apoi m-a întrebat direct ce am în buzunare, iar asta însemna că ar fi trebuit să-i arăt sau chiar să-i dau conținutul buzunarelor mele. I-am răspuns că nu e treaba lui ce e în buzunarele mele, dar 5 minute mai târziu am scos din buzunar un cuțit uriaș, iar din celălalt buzunar un măr și i-am zis: „Iată ce am în buzunare!”, după care am început să curăț mărul și să-l mănânc. Kaymakam-ul m-a întrebat ironic dacă mi-e foame. I-am răspuns: „Normal, doar e prânzul!”, iar Kaymakam-ul a pus să mi se aducă pâine și ou, dar mirdiților care erau cu mine nu le-a adus nimic. Le-am dat mirdiților pâinea și am mâncat oul gol. A fost o impolitețe și o lipsă de ospitalitate crasă să-mi ofere doar mie de mâncare, iar celorlalți oaspeți nimic. Între timp, ducându-se vorba despre capturarea noastră, mai mulți musulmani au venit în clădirea guvernamentală și, pentru că nu vroia să i se vadă impolitețea, Kaymakam-ul a ordonat atunci să li se aducă și mirdiților de mâncare. Înainte de a lua masa, chiar dacă mă îngrijora fanatismul musulmanilor, mi-am făcut cruce și am spus o scurtă rugăciune. Mirdiții mi-au urmat exemplul. Deorece aceasta se întâmpla într-o clădire guvernamentală musulmană, în fața Kaymakam-ului și a unor musulmani, acest lucru a făcut o impresie adâncă. Acest lucru mi-a crescut prestigiul, iar asta, în Albania, e un lucru bun. Kaymakam-ul

130

își dorea mai mult decât orice să pună mâna pe caietul meu cu notițe care se putea vedea într-una dintre genți. În ciuda protestelor mele, a pus chiar pe unul din soldați să-mi controleze bagajele. Kaymakam-ul chiar i-a incitat pe musulmanii din Puka împotriva mea, spunându-le că sunt un spion austro-ungar, ceea ce i-a făcut pe aceștia să îmi forțeze controlarea buzunarelor, dar am reușit să evit acest lucru, spunându-le că, într-adevăr, am în buzunar un carnețel cu tot felul de note compromițătoare, dar nu numai cu lucruri care i-ar putea interesa pe inamici, dar chiar și numele viitorului Kaymakam din Puka. În acel moment, Kaymakam-ul a tresărit și a devnit vizibil speriat, iar eu am început să râd zgomotos. Musulmanii au realizat că Kaymakam-ul se temea de mine și au început să râdă de frica lui. Astfel, situația a fost salvată și, datorită acestui bluf, mi-am crescut și mai mult prestigiul în fața musulmanilor și a Kaymakam-ului și anume acela că sunt un om puternic, chiar dacă nu am o statură impunătoare. Ca să câștig din această situație favorabilă de moment, i-am spus Kaymakam-ului că o percheziție asupra mea se poate face doar în particular, fără atâția martori, iar el a scos toți spectatorii afară din clădirea guvernamentală. După această scurtă victorie, l-am întrebat pe Kaymakam dacă mai dorește și acum să afle care e conținutul buzunarelor mele și, în același timp, m-am înfipt bine pe picioare în fața lui, cu mâinile în buzunare, ca și cum aș fi avut acolo pistoale. Kaymakam-ul s-a răzgândit și m-a lăsat în pace, ducându-se să-i telegrafieze Wali-ului din Shkodra pentru a-i cere sfatul. Acest lucru m-a ajutat pentru că, indirect, a aflat și Consulatul meu despre incident, iar Generalul Kral a dispus eliberarea mea în aceeași după-masă. Toată povestea durase de la ora 11 dimineața până la 6 după-masa, când a venit telegrama prin care eram eliberat și atunci i-am spus Kaymakam-ului: „Vezi tu, dragă prietene, că și fără voia ta Consulatul austro-ungar a fost anunțat?” Imediat, acesta și-a schimbat comportamentul față de mine și, chiar dacă inițial doream

131

să plec imediat din Puka, am mai rămas până a doua zi, de data asta ca un oaspete real al Kaymakam-ului.”

O altă întâmplare din anul 1906, cu impact puternic asupra

prestigiului lui Franz Nopcsa printre albanezi a avut la bază pasiunea sa pentru arta populară și mai ales pentru obiectele din lemn sculptat. Franz a realizat numeroase schițe, în jurnalele sale de mai târziu, reprezentând motivele populare sculptate pe scaune, linguri, grinzi și alte obiecte din lemn. Mai târziu, pe baza acestor schițe, au fost realizate la Viena desene profesioniste pentru a ilustra cărțile scrise de Franz Nopcsa despre arta populară albaneză. Acestea reprezintă astăzi un bogat izvor etnografic și adevărate puncte de referință pentru cercetătorii trecutului Albaniei.

„Încă de la prima mea călătorie în Albania mi-au plăcut foarte

mult obiectele din lemn sculptat, iar în martie 1906 am făcut ceva care putea să aibă cu ușurință consecințe rele asupra mea. Când am mers la parohia din Vela, am văzut în casa pastorului o frumoasă ușă din lemn sculptat. Mi-a plăcut atât de mult încât am vrut să o cumpăr și l-am întrebat pe pastor de preț. El a zis: „3 napoleoni”. Încântat, mi-am băgat mâna în buzunar pentru a-i da banii. Această acțiune promptă a mea a avut un rezultat neașteptat. Preotul, dându-și seama că a cerut o sumă prea mică și că eu aveam mai mulți bani, a început imediat urâtul obicei oriental al tocmelii. A început prin a-mi spune că, de fapt, această tranzacție nici nu poate avea loc pentru că ușa nu este chiar a lui, ci aparține bisericii, iar în acest caz particular doar Episcopul, Monseniorul Malczynsci, poate să determine prețul. Am realizat din acest discurs că preotul, don Marco Negri, dorea să folosească disponibilitatea mea de a plăti pentru acea ușă în folosul său și al episcopului, care bineînțeles că mi-ar fi cerut ceva în plus pe lângă cei 3 napoleoni. I-am spus: „Iartă-mă Părinte, dar atunci când am întins mâna după bani nu știam că ușa e proprietatea bisericii. Acum, când am aflat că

132

patrimoniul preotului nu este de vânzare, nici nu mai are rost să discutăm despre acest lucru”. Pentru că fusesem așa de categoric, Negri s-a văzut nevoit să renunțe la idee, dar planurile mele pentru acel obiect erau altele, așa că i-am scris direct Monseniorului Malczynsci, pe care îl cunoșteam personal, spunându-i că preotul din Vela ar vrea să-mi vândă ușa sculptată a parohiei pentru 3 napoleoni, dar că are nevoie de permisie episcopală, motiv pentru care îi ceream să-i ofere această permisie. Pentru că știam că episcopul polonez Malczynsci ura tot ceea ce era albanez, i-am mai scris că obiectul mă interesa pentru că era atât de frumos datorită sculpturilor cu motive albaneze. Probabil oarecum afectat de acest pasaj din scrisoarea mea, episcopul i-a ordonat preotului din Vela să-mi vândă ușa. După câteva mici greutăți la Consulat, am reușit să trimit ușa la Săcel, unde și astăzi împodobește intrarea din apartamentul meu. Totuși, ce s-a întâmplat după, se poate spune că au fost consecințele acestui sacrilegiu. Am avut de suferit și eu, și preotul, și episcopul, și Consulatul.”

Elemente decorative pe obiecte casnice din lemn, așa cum apar în cartea Case și mobilier din Albania de Nord Catolică, publicată în anul 1912. Desenele au fost

realizate după schițele Baronului Nopcsa.

133

Motive tradiționale albaneze cu care erau decorate obiecte din lemn. Schițe din jurnalele de călătorie ale Baronului Franz Nopcsa

134

„În curând se dusese vestea vinderii ușii bisericii din Vela. Faima a crescut, iar nu după mult timp, se povestea că preotul din Vela a vândut o valoroasă ușă de biserică unui străin, pentru 300 de napoleoni, dar numai 3 napoleoni au ajuns la biserică, iar ceilalți în buzunarul propriu. În zadar episcopul insista asupra inocenței pastorului, agitația în parohie crescu. S-a ajuns chiar la o mică revoltă a locuitorilor în fața bisericii, iar Negri a fost nevoit să fugă din cauza mâniei oamenilor. Datorită faptului că Monarhia Austriacă proteja biserica catolică din Albania și pentru că al nostru Consulat General din Shkodra mi-a făcut actele pentru ușă, nemulțumirile oamenilor s-au îndreptat și împotriva acestuia. Scandalul a durat mult, iar episcopul s-a zbătut o vreme până a reușit să-i găsească o altă parohie preotului Negri și a mai durat ceva până spiritele s-au liniștit, pentru că eu, bineînțeles, nici nu mă gândeam să înapoiez ușa. Și eu am simțit consecințele sacrilegiului atunci când, în 1907, aflându-mă în munții Teth, am aflat ce vorbeau oamenii despre mine. Prefăcându-mă că dorm, i-am auzit pe albanezii cu care eram discutând dacă e bine sau nu ca străinii să umble prin Albania. Despre mine spuneau că nu provoc nimic rău, că sunt simpatic, că trag bine cu pușca și sunt prietenos cu oamenii, de aceea nu sunt o persoană rea, dar turiștii inconștienți ca acela care, cu ceva timp în urmă, cumpărase ușa bisericii din Vela, ar trebui să fie prinși și interziși în Albania, ca profanatori de biserici. Astfel au ajuns la concluzia că trebuie să facă distincția și să recunoască străinii buni de cei răi și am fost foarte atent, bineînțeles, ca nu cumva să-i las să afle că eu am fost străinul acela rău. Abia după foarte mulți ani, când și poziția mea în Albania a devenit alta, am avut curajul să le spun prietenilor mei albanezi că eu eram acel „profanator de biserici” despre care ei vorbiseră în acea noapte și atunci ne-am amuzat copios amintindu-ne de aceste lucruri.”

135

„În mai 1906 am ajuns, prin Novi Pazar și Prijepolje, la Pljevlja, unde am stat câteva zile la Louis Drašković și unde am aflat că mă aflam în relații dificile cu autoritățile militare de la Orăștie, pentru că de multă vreme nu le răspunsesem la scrisorile oficiale. Nu am mai putut oricum să fac nimic, pentru că m-am îmbolnăvit din nou, iar conjunctivita a învins. Pentru a putea să mă tratez corespunzător, am mers la Viena, unde m-am lăsat pe mâinile profesorului Bergmeister.”

Referitor la situația sa militară, ca urmare a neînțelegerilor

din anul 1906, în vara anului următor Franz este trecut în rezervă ca locotenent de husari.

„Lunile iulie și august le-am petrecut la Săcel și la vânătoare

de capre negre în Retezat. Niciodată nu am tras atât de bine ca atunci. Victor Fay, de la Nălaț, și ceilalți erau palizi de invidie. Am împușcat, cu 11 gloanțe 7 capre negre, pe unele de la o distanță de 300 de pași. La vânătoare a participat și simpaticul meu prieten, Eugen Horty (fratele lui Miklós Horty, cel care mai târziu avea să devină Regent al Ungariei și fondator al regimului hortist).

În octombrie eram din nou la Viena, unde am participat la discuții în cadrul Ministerului de Război, cu care eram în contact strâns, încă din vara lui 1903. Ei și-au asumat sarcina tipăririi hărților trasate de mine.”

Faptul că hărțile desenate de Franz Nopcsa în Albania de Nord

urmau să fie tipărite de către Ministerul de Război al Austriei dovedește, încă o dată, că, pe lângă interesul științific al lui Nopcsa în Albania, acesta avea și misiunea militară de a cartografia zona. Ceea ce este extrem de important e faptul că harta geologică a Albaniei de Nord realizată de Franz Nopcsa în această perioadă a fost tipărită și, datorită faptului că este foarte corectă și exactă, ea este folosită și astăzi.

136

“Luna noiembrie mi-am petrecut-o la Săcel, scriind cartea

Albania de Nord Catolică. După jumătatea lui noiembrie am plecat la București și la Craiova. La București am observat activitatea Consulatului italian și mi-am petrecut timpul cunoscând câțiva oameni la Jokey Club, printre care și Alexis Catargiu. Pe 20 noiembrie l-am întâlnit aici pe Baiazid Elmas, care, de atunci, a rămas împreună cu mine, iar după moartea lui Louis Drašković a fost singura persoană pe care am plăcut-o cu adevărat și căreia i-am putut face confidențe complete, fără să-mi fac griji vreodată că le va divulga sau că va abuza de încrederea mea. Avea și lipsurile lui, dar părțile bune compensau suficient. E util să spun aici că tatăl și fratele lui au fost uciși în Stirovica (Știrovița), în 1913, de către sârbi, tocmai pentru că îi considerau asociați ai mei, iar pe mine mă vedeau ca spion al Austro-Ungariei.”

Baiazid Doda, la fel ca mulți alți tineri albanezi, după moda

vremii, venise din Albania la București pentru a munci. De obicei, muncile la care erau angajați tinerii albanezi erau cele de hamal. Este foarte probabil ca tânărul de 29 de ani Franz Nopcsa să fi făcut cunoștință cu tânărul albanez de 18 ani pe peronul Gării de Nord, unde hamalii așteptau sosirea trenurilor, mai ales a celor internaționale, pentru a căra bagajele „domnilor” care soseau sau plecau din capitala României.

Un alt aspect care trebuie remarcat este acela că Baiazid era musulman și a rămas musulman întreaga viață, fiind chiar înmormântat în cimitirul musulman din Viena. Diferențele religioase nu au afectat niciodată relațiile dintre catolicul Franz Nopcsa și musulmanul Baiazid Doda.

137

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

138

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

139

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

140

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

141

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

142

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

143

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

144

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

145

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

146

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

147

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

148

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

149

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

150

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

151

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

152

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

153

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1906. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

154

„Sfârșitul lui noiembrie, lunile decembrie și ianuarie 1907 le-am petrecut cu Baiazid la Săcel, iar în luna februarie am plecat cu el la Londra. Am locuit la Bullingham Mansion No.22. Din 10 până în 13 februarie m-am întors pentru o zi la Săcel, la înmormântarea bunicii mele. După ce m-am întors la Londra, ne-am îmbolnăvit amândoi, Baiazid a făcut gripă, iar mie mi s-au inflamat amigdalele. Doctorul care m-a tratat era Doctor Huxley, fiul faimosului naturalist, care era un suporter înfocat al marelui Darwin. După ce ne-am revenit, am făcut o călătorie de pescuit la Sandown, apoi în aprilie ne-am întors iar la Londra, după care am plecat la Brașov, pentru antrenamentul militar.”

„La începutul lui august 1907 am plecat, din nou, într-o

călătorie în Albania. Pentru asta am mers la Kotor, în Muntenegru, de unde m-am urcat la bordul unui vas cu aburi ungaro-croat pentru a mă plimba de-a lungul coastei muntenegrene. Pe vas am întâlnit un albanez, Mar Gjeku, care m-a invitat în Albania, iar pentru că de fapt eu doream să trec granița în secret, am răspuns, prefăcându-mă speriat: „Nu, mulțumesc, pentru că am auzit că este foarte periculos. Am auzit că albanezii voștri sunt toți niște tâlhari și că omoară străini”. Mar a început să protesteze, dar atunci am început să râd și i-am spus că nu pot să vin, pentru că nu am o viză validă pe pașaport, pentru Turcia. Atunci Mar, a cărui ospitalitate a fost ofensată de remarca mea despre albanezi, mi-a spus că-mi va dovedi el mie că mă poate strecura peste graniță, chiar și fără viză și cu tot cu armele mele. Era exact ce-mi doream, dar la început m-am prefăcut speriat și chiar am încercat să-l refuz, dar, în final, m-am lăsat convins. Avusesem un plan briliant. Dacă i-aș fi cerut de la început lui Mar să mă treacă ilegal în Albania, ar fi fost suspicios și, bineînțeles că mi-ar fi cerut și bani și cine știe dacă nu m-ar fi și trădat, iar acum eu îl făcusem să creadă că totul era ideea lui și chiar să-mi fie recunoscător că i-am acceptat invitația.

155

Pe 8 august am plecat din Podgorica și am urcat munții pentru a trece granița împreună cu Mar și echipa sa de contrabandiști, vreo 12 oameni din tribul Gruda. La graniță, în Dinosha, evident că soldații otomani erau prezenți în uniforme, însă cum era ora prânzului și, după cum era obiceiul turcesc, aceștia se fereau de arșiță, trăgând un sănătos pui de somn. Un singur ofițer era treaz și bea cafea la han. Ofițerul veni să ne controleze bagajele și vru să desfacă chiar pe cel în care era carabina mea. Mar l-a convins să mergem, prima dată, să bem un sirop de zmeură împreună. Siropul a continuat cu o cafea, cafeaua cu un sirop, iar o cafea, până când a trecut mai bine de o oră și ne-am întors la caii noștri, unde cei cu care eram au început să se agite și să spună că ei se grăbesc ca să ajungă pe zi acasă și în toată agitația asta am scăpat fără să mai fiu controlat.

Și astfel, am intrat în Albania ca și cum aș fi fost un tâlhar, dar neatins, datorită lui Mar Gjeku, iar pentru că trecusem granița nedetectat, am putut să mă mișc liber și fără să fiu perturbat, prin munții Albaniei, pentru o vreme. Mai târziu, autoritățile turcești au aflat că sunt în țară.

Pe 5 septembrie, pe când eram în munții din Paja, împreună cu câțiva albanezi, către seară au început să se vadă în depărtare câteva puncte luminoase. Părea că se apropie mai mulți oameni înarmați. Erau tâlhari sau soldați? Apoi am aflat că autoritățile turcești trimiseseră 300 de soldați să mă prindă. Pentru că nu au reușit, soldații au luat 3 ostatici, ca să oblige astfel triburile Kelmendi și Shkreli să mă predea. Unul dintre ostatici era chiar fratele unuia dintre însoțitorii mei. M-am temut că acesta mă va trăda autorităților turcești și dormeam iepurește, dar într-o noapte i-am auzit pe albanezi vorbind și spunând că nu mă vor preda, chiar dacă asta înseamnă că nu-l vor mai vedea niciodată pe fratele însoțitorului meu.

Atunci am hotărât că va trebui să fac tot ce-mi stă în putință ca să-l eliberez pe cel luat ostatic. Am scris o scrisoare la Consulat prin

156

care protestam asupra modului în care eram căutat de turci și am accentuat faptul că, în loc să mă invite la Consulatul din Shkodra, așa cum se cuvenea unui om cu poziția mea socială, ei mă insultau, căutându-mă ca pe un criminal de rând, motiv pentru care ceream să mi se ofere satisfacție. După aceea am mers chiar eu la Shkodra și am discutat personal cu Consulul.

Cu această ocazie m-am întâlnit cu noul Wali și i-am vârât sub nas acea scrisoare de recomandare pe care o aveam din 1905. Wali-ul mi-a spus că această scrisoare e expirată, iar eu i-am povestit atunci întâmplările cu vechiul Wali și scrisorile cu cifru, precum și modul în care m-am simțit insultat de acesta, ceea ce speram să nu se mai întâmple acum. I-am spus că autoritățile nu au fost informate de vizita mea datorită incapacității de care dădeau dovadă ofițerii de la granița din Dinosha, pe unde am trecut, cei care în miezul zilei dormeau în post, în loc să-și facă datoria, iar acestea fiind clarificate, i-am arătat Wali-ului că nu mai există nici un motiv să rețină ostaticii, iar aceștia trebuie eliberați.

Consulul General Kral m-a sprijinit magnific și astfel am mai obținut încă o victorie cu autoritățile turcești.”

„În mare parte, în 1907, m-am ocupat cu studiul munților înalți din Mirdita: Munella, Guri i Nusjes, Zeba și Zadrima.”

Bărbați din tribul Kir, zona montană a Albaniei de Nord

157

Munții Munella, 1907

Pasul Peja, districtul Shkodra, 1907

158

Korja e Merturit, teritoriul tribului Merturi, 1907

Muntele Cukali, 1907

159

Schițe și desene ale peisajului din munții Albaniei de Nord, 1907

160

Schițe și desene ale peisajului din munții Albaniei de Nord, 1907

161

„Un alt episod interesant cu autoritățile turcești l-am avut la podul Boyana din Shkodra. Acolo am ajuns într-o seară, foarte târziu și tocmai mă despărțisem de credincioșii mei prieteni albanezi, iar cele două imense porți de lemn ale podului peste Drin, de la intrarea în Shkodra, se închideau odată cu lăsarea serii. Regula orașului era că nimeni nu poate să intre noaptea, în afară de oficialitățile guvernamentale. Pentru că nu mă încadram în această categorie, ar fi trebuit să dorm în afara orașului și să aștept dimineața pentru a se deschide porțile.

Shkodra. Podul peste râul Buna

Dar eu nu aveam chef de așa ceva. De aceea, m-am dus până în

fața porții și am strigat mândru la gărzi să-mi deschidă. „Ești cumva vreun ofițer?”, mi-a răspuns garda. „Nu, sunt un neamț, deci deschideți imediat!”, a tunat răspunsul meu. Impresionați probabil de apariția mea, soldații mi-au deschis poarta și am putut să trec

162

podul. După ce am trecut, a urmat rutina controlului bagajelor și mi-am cam ieșit din pepeni văzând lipsa de decență cu care soldații mă controlau. M-am enervat și la un moment dat am sărit în șa și am ridicat carabina, care până atunci stătuse agățată de umărul meu. „Are o pușcă!”, strigă unul dintre polițiști. Un al doilea mă întrebă repede dacă am permis pentru pușcă, iar eu, care nici măcar nu aveam un pașaport, tocmai mă pregăteam să trântesc o minciună, când un al treilea polițist mă salvă: „Bineînțeles că are permis dacă își permite să poarte arma pe față, prin oraș!”. Văzându-l cât e de convins și ceilați se calmară, iar eu am putut să trec mai departe fără probleme.”

„În noiembrie 1907 am vrut să plec de la Shkodra la Kalis, iar

de acolo la Stirovica (Știrovița) și pentru asta i-am cerut sfatul Abatelui mirdiților, care cunoștea bine împrejurimile și care mi-a spus că, în Kalis, pot să mă bazez pe un anume Mustafa Lita, despre care spunea că este prietenul lui, așa că am plecat. În prima parte a drumului m-am îmbrăcat în haine mirdite și am aflat și câteva lucruri despre hoții din zonă pentru că ne-am întâlnit cu doi albanezi catolici, care conduceau 8 oi și care inițial s-au speriat când ne-au văzut și ne-au amenințat cu armele dar, după aceea, văzând marcajul de pe spatele oilor, mi-am dat seama că sunt furate din valea Reka, iar lor le era doar teamă că suntem urmăritorii lor.

Unul dintre însoțitorii mei făcea parte, la acea vreme, din banda lui Mustafa Lita și jefuise o vreme prin Reka și Dukagjin, astfel că mi-a dat multe informații despre această preocupare a unora din acea zonă. La un moment dat, în timp ce coboram din munți spre valea râului Drin, am întâlnit un om care ne-a întrebat dacă avem cumva prieteni în zonă. Baiazid i-a spus că da. Mai târziu, acel om ne-a observat că ne apropiem de cula sa (casă de piatră) și s-a grăbit, luând-o pe o scurtătură, să ajungă înaintea noastră acolo, temându-se că suntem tâlhari.

163

Am aflat că oamenii de aici erau într-o pemanentă stare de alertă pentru că, de multe ori, bande înarmate, de până la 200 de persoane, atacau satele și locuințele izolate, iar prada, care de multe ori trecea de câteva sute de oi și câteva zeci de cai, era de obicei dusă la Gjakova, pe cărări ascunse, iar acolo era vândută. Liderul acestui tip de bandă se numea kallauz.

Oamenii din această zonă poartă pantaloni albi numiți cakshir și ciorapi înalți, care au de obicei modele tradiționale roșii. Pantalonii sunt strânși la baza piciorului de șireturile de la opankas (opinci). Pe partea superioară a corpului poartă un anteri, iar toți bărbații au perce – un moț de păr la spatele capului, iar în rest sunt rași.

Către seară am ajuns la Kalis, la Mustafa Lita. Sufrageria era la primul nivel. Se intra printr-un coridor strâmt și era complet goală, cu excepția unui cămin pentru lemne pe partea opusă ușii. Podeaua era acoperită de carpete. La stânga căminului era locul unde stătea gazda, iar la dreapta era locul de onoare pentru musafir. Pe pereți existau cârlige pentru agățat puștile, dar, în afară de pușca bulgărească de infanterie a lui Mustafa Lita, toți ceilalți și-au lăsat armele în coridor.

Mustafa Lita era un om îndesat, dar rapid și agil în mișcări. Părea destul de musculos. Avea o mustață mare și căruntă, iar când intra în cameră toți ceilalți se ridicau în picioare. Era rapid servit de oamenii lui. Unul dintre ei i-a scos șosetele din picioare, iar altul i-a adus rapid apă ca să se spele pe picioare. Altul i-a înmânat pipa sa lungă de un metru, iar altcineva s-a repezit să i-o aprindă. Mustafa Lita era taciturn și părea foarte sigur de sine, chiar și atunci când nu vorbea. Avea ochi de culoarea oțelului, care nu prea arătau ce gândește. Singurele indicii despre cam ce ar putea gândi veneau din gesturi și intonație atunci când vorbea. Nu era o persoană calmă, dar nici foarte agitată. Motivul pentru care îl descriu atât de bine pe Mustafa Lita este pentru că, la acea vreme, era unul dintre cei mai mișei tâlhari din Dibra și chiar din întreaga Turcie. Îmi aducea

164

aminte de descrierea lui Ali Pașa, Aslan – leul din Yannina, vechiul conducător al Rumeliei.

I-am spus lui Mustafa Lita că venisem la el pentru a-l ajuta să-și îndeplinească o dorință, fără să fiu foarte specific. Atunci Mustafa Lita mi-a spus că i-a cerut Abatelui să îi aranjeze poziția de Bimbașă (comandant militar), dar că Husein Hilmi Pașa, Inspectorul General al Macedoniei, l-a împiedicat. Am mai discutat nimicuri, iar apoi ne-am spălat mâinile pentru masa de cină. Mustafa Lita a rupt pâinea și a împărțit-o. Toată lumea aștepta la rând pentru ca Mustafa să-i cheme la masă.

A doua zi vremea s-a înrăutățit, iar Osman, fiul lui Mustafa, ne-a spus că drumul spre Stirovica era înzăpezit, așa că ne-a invitat în camera de la etaj a culei, unde erau multe carpete și puteam să stăm confortabil. Ajunși în cameră, el mi-a admirat carabina Mannlicher și ochelarii de protecție și ne-a povestit că în acea cameră, odată, au fost ținuți prizonieri trei dușmani de-ai tatălui său. La un moment dat, au intrat pe geam două vrăbii, le-am prins și i le-am dat fiului cel mic al lui Mustafa Lita, glumind pe tema asta cum că și noi am zburat în cula lui Mustafa Lita și am fost prinși. Seara, Mustafa Lita a urcat și el și a luat masa împreună cu noi.

În ziua următoare vremea a fost în continuare destul de rea, dar a patra zi s-a înseninat și i-am spus lui Osman că noi chiar trebuie să plecăm la Stirovica, dar acesta a plecat și s-a întors la noi abia seara, când ne-a spus că era deja prea târziu ca să mai plecăm. I-am spus că nu contează, putem să mergem și noaptea. Atunci a plecat la Mustafa Lita să-l întrebe ce să facă, după care s-a întors cu răspunsul că nu puteam pleca fără a fi însoțiți ca să nu pățim ceva pe drum, iar Mustafa nu găsise oameni pentru acest lucru. Osman ne-a promis că ne va însoți chiar el personal la Stirovica, împreună cu un întreg grup de oameni. Nici eu, nici Baiazid nu am înghițit minciunile și am început să suspectăm că ceva e în neregulă.

Următoarea zi, după prânz, Mustafa Lita l-a chemat la el pe Baiazid și l-a informat că suntem prizonierii lui. Cerea 10 mii de lire

165

turcești pentru eliberarea noastră și încă 10 mii dacă, în vreun fel, cula sa ar fi fost deteriorată ca urmare a capturării noastre. A încercat chiar să-l atragă pe Baiazid de partea sa, promițându-i 2000 de lire. Baiazid a rezistat și, deși era speriat, i-a propus dibace lui Mustafa să nu-mi ceară bani, ci mai degrabă să mă livreze la Prizren ca și spion, deoarece eram deghizat în haine albaneze. Mustafa Lita a bănuit pericolul și l-a refuzat. Baiazid s-a întors în cameră și mi-a povestit totul. Primul meu impuls a fost să-l împușc pe Mustafa Lita și să termin cu tâmpenia asta, dar apoi m-am răzgândit. După o vreme, Mustafa Lita a venit în cameră, iar eu l-am întâmpinat cu calm. Mi-a repetat ceea ce i-a spus lui Baiazid și a adăugat că nu făcea asta ca să-mi facă mie vreun rău, ci pur și simplu ca să-l înfurie pe Sultanul care refuzase să-l facă Bimbașă, iar în cazul în care cula lui avea să fie arsă de către trupele turcești, atunci va fi forțat să ceară 20 de mii de lire. I-am răspuns că pe mine nu mă interesa dacă vrea 10 sau 20 de mii de lire, pentru că dacă problema lui era cu Sultanul, atunci Sultanul și nu eu era cel care trebuia să plătească. I-am adăugat că ar fi păcat dacă această casă ar fi arsă, iar el ar fi fugărit de soldați acum, în mijlocul iernii și că ar fi complet neplăcut să-și petreacă lunile reci de iarnă în cine știe ce cocioabă mizerabilă. I-am promis că voi face tot posibilul pentru a-l scăpa de urmărire, iar el s-a bucurat. L-am informat că a prins un pește atât de mare încât n-o să poată să-l scoată din apă. După ce am discutat aceste aspecte, l-am întrebat pe cine crede el că ar fi mai bine să informeze despre capturarea mea. Printre alternative erau: Abatele Doci, Consulatul din Shkodra, Consulatul din Prizren, Husein Hilmi Pașa, tatăl meu și Ambasada Austro-Ungară din Constantinopol. I-am spus că mă gîndesc să-i scriu lui Hilmi, iar el mi-a răspuns că asta cu siguranță va duce la trimiterea trupelor de soldați. Mi-am dat seama din expresia de pe fața lui că nu era prea încântat de idee, dar eu am insistat, iar el a plecat spunând că-mi lasă timp să mă gândesc.

Nu mult după asta, în cameră a venit un anume Doda, care pleca către Mirdita și al cărui frate își făcea pregătirea de preot la

166

Roma. Ca să se convingă că eram într-adevăr catolic, mi-a cerut să spun Tatăl Nostru și mi-a pus întrebări legate de diferite părți ale liturghiei. După ce s-a convins, i-am povestit cum am fost trădat de Mustafa Lita și i-am dat o scrisoare pentru Abatele din Mirdita, în care îi ceream să trimită imediat 500 de oameni înarmați să ne salveze. După ce a plecat Doda, a venit la noi Osman, pe care l-am întrebat cine a plănuit capturarea noastră. El s-a lăudat că a pus la punct schema chiar el, iar eu i-am răspuns că a învățat bine de la tatăl lui, dar și că și-a trădat musafirii. Osman s-a înroșit de rușine.

Cu toate acestea, prizonieratul nostru a fost destul de plăcut. Am exersat și tragerea la țintă împreună cu Osman, pe care l-am învins.

În următoarea zi Dalip, șeful satului, a venit să ne viziteze. Era revoltat de purtarea lui Mustafa Lita și a mormăit că niciodată nu s-a mai întâmplat așa ceva și oaspeții nu au fost vreodată dezonorați astfel în Kalis. A adăugat că vrea să ne ajute, iar eu am înțeles că omul dorea să facă și el un pic de profit. I-am spus că Mustafa Lita nu va primi nici un ban. Cula lui va fi arsă, iar într-un final și Mustafa și cei doi fii ai săi și, probabil, și Baiazid și cu mine vom muri. „Luptători din zonele înalte ale Shkodrei, din Mirdita, din Mat și din Lura vor sosi. Trupe vor fi trimise din Dibra, Gostivar și Prizren, iar Mustafa Lita va fi zdrobit”. Dalip ne-a spus că nu toți cei din Kalis îl sprijineau pe Mustafa Lita pentru că oamenii erau supărați pe purtarea lui. Atunci apăru întreabarea „ce e de făcut?” și, după lungi discuții cu Dalip, am ajuns la trei posibile rezolvări: 1. linia familiei lui Lita va fi distrusă și dezonorată, iar toți vor fi masacrați atunci când acesta va cere cele 10 mii de lire, iar turcii își vor trimite trupele și când vor veni și prietenii mei albanezi; 2. Mustafa Lita va cere să fie făcut Bimbașă în schimbul eliberării mele, în acest caz voi încerca să-mi potolesc prietenii albanezi și voi negocia cu autoritățile turcești să nu intre în Kalis, doar că aici rezultatul era cam neclar; 3. Mustafa Lita mă duce la Prizren și mă predă drept spion, astfel ar fi amnistiat de Guvern, iar eu i-aș susține cererea de

167

a deveni Bimbașă. Dalip a promis că-i va transmite propunerea lui Mustafa Lita, iar eu și cu Baiazid am ascuns o lamă sub o carpetă, pentru cazul în care schema lui Dalip ar fi eșuat, iar Mustafa Lita ar fi continuat să ne țină prizonieri. Am plănuit că, dacă Lita ar fi pus un paznic să doarmă cu noi în cameră și ne-ar fi luat armele, să îl omorâm pe paznic și să coborâm pe geam, cu o funie făcută din bucăți de carpetă legate una de alta.

În acea noapte Dalip a dormit cu noi în cameră și a discutat cu Mustafa Lita abia dimineața. Ne-a și spus că spera ca la sfârșit să primească un bacșiș frumos. În tot acest timp Baiazid a fost foarte deprimat, iar eu am încercat în permanență să-l încurajez. După discuția lui Dalip cu Mustafa, aceștia au venit în camera noastră, iar Lita ne-a spus că, de fapt, totul a fost o glumă și că vroiau doar să ne testeze rezistența, iar noi eram liberi să plecăm la Stirovica. Am simțit o capcană și, astfel, mi-am reiterat propunerea de a-l asista în a obține poziția de Bimbașă. Acum că toată lumea știa că fusesem luați prizonieri, aceasta era cea mai bună soluție, pentru că mă putea oferi autorităților turcești din Prizren, ca fiind un spion austro-ungar. A acceptat propunerea mea, iar Baiazid urma să fie trimis înainte la Prizren pentru a anunța acest lucru. Eu urma să fiu livrat autorităților, împreună cu carabina mea. Carabina Mannlicher a fost un element important al târgului, pentru că astfel Mustafa Lita putea să spună că a recunoscut importanța mea după calitatea armelor pe care le aveam. De fapt, astfel eu vroiam doar să mă asigur că arma mea nu ar fi rămas drept amintire la fiul său, Osman, care fusese foarte interesat de carabină.

Înainte de a pleca din Kalis, Mustafa Lita mi-a cerut să-l informez pe Abatele mirdit cum că nimic nu ni s-a întâmplat în Kalis și astfel am mai trimis o scrisoare către Abate, după care am fost poftiți la masă la Mustafa Lita.

În a cincea zi a șederii noastre în Kalis am plecat către Prizren: eu, Baiazid și Mustafa Lita pe doi cai - Mustafa Lita pe unul, iar eu și Baiazid pe altul.

168

Aproape de localitatea Restelica, datorită ceții și a zăpezii, aproape am pierdut drumul, dar am reușit cumva să ajungem în localitate și am fost găzduiți de un anume Molla Sadiku. Seara au venit mai mulți vecini în vizită și chiar și un hagiu, care vorbea românește. Am discutat o vreme cu hagiul și am băut cafea. Oamenii acolo păreau destul de educați, majoritatea știau să scrie și să citească.

Împreună cu Baiazid am hotărât că, atunci când voi fi predat autorităților, el să ia carabina, iar eu să iau pușca lui, pentru a evita să-mi fie confiscată prețioasa mea armă.

Am ajuns la Prizren după-masa. Chiar înainte să intrăm în oraș mi-au fost luate pușca și cureaua cu cartușe și mi-a fost legată în jurul taliei o funie, care era ținută de un om din Kalis, pentru a se vedea că sunt prizonierul lor. Mustafa Lita era îngrozit la gândul că îl voi trăda în Prizren. Când nimeni nu s-a uitat, i-am strecurat lui Baiazid un bilet pentru Consulat.

Intrarea mea în Prizren, îmbrăcat în haine tradiționale din Mirdita, a generat o mare atenție pe străzi. La poliție, Mustafa Lita i-a spus bimbașei că s-a întâlnit cu mine în apropiere de Kalis și că și-a dat seama că mă deghizasem în localnic, după care m-a invitat la el acasă, de unde am încercat să scap, dar el m-a prins, iar acum mă preda autorităților.

Apoi am fost trimis la Mutasarif (Guvernator). Pentru a-l impresiona pe Mustafa Lita, m-am așezat în fața Mutasarif-ului „à la franca”, încrucișându-mi picioarele și am vorbit în franțuzește. I-am confirmat ceea ce i-a spus Mustafa Lita și i-am cerut să informeze Consulatul. Mutasarif-ul părea jenat de situație și se tot holba la pașaportul meu, până când i-am spus: „Nu te mai holba așa la pașaport, că literele nu se schimbă, rămân aceleași!”, apoi i-am repetat cererea, dar cu un ton mai hotărât.

De acolo am fost dus la închisoare, unde urma să-mi petrec noaptea. Noroc că, între timp, Baiazid informase Consulatul, care a intervenit în favoarea mea, trimițându-mi mâncare și pături pentru

169

o noapte petrecută la închisoare. După ce am luat cina, a sosit o telegramă de la Hilmi Pașa și încă una de la Wali-ul din Skopje, după care am fost acompaniat la Consulat cu o gradă de onoare. Mi-am petrecut seara acolo și am povestit Viceconsulului aventura mea, iar el s-a amuzat foarte tare. Era un om bun, dar nu un geniu.

Evident că toate lucrurile confiscate mi-au fost înapoiate. Între timp, în Stirovica, tatăl lui Baiazid aflase despre incident și veni la Prizren împreună cu 10 oameni înarmați, pe când, pe alți 40 îi lăsase la Restelica. Intenționase să organizeze o ambuscadă pentru Mustafa Lita, iar dacă nu reuşea, să-l împuște în plină stradă, în Prizren. L-am oprit în a face asta și apoi am povestit tuturor celor din Prizren despre modul cum s-a purtat Mustafa Lita cu noi, iar acesta a trebuit să se întoarcă la Kalis rușinat.

După acest episod am luat trenul, împreună cu Baiazid și am plecat la Skopje, unde am fost oaspeții Viceconsulului Lukes, un om care se credea botanist, dar asta era doar în imaginația lui. Nu era prost, ci doar blazat și afectat. Am suportat să fim trei zile oaspeții lui, după care ne-am mutat la hotel Turati. Tot în Skopje am sărbătorit și aniversarea Majestății Sale, Franz Josef.”

Stradă din Skopje Clădiri vechi și noi. Skopje

170

„Deoarece, după evenimentul din Prizren, Husein Hilmi Pașa mi-a interzis alte călătorii prin Turcia, am acceptat invitația de a-mi întrerupe călătoria și a mă întoarce în Ungaria prin Zibesge, cu toate că nu doream să-mi întrerup definitiv studiile, dar am părăsit Turcia prin Zibesge, am intrat pe pământ unguresc la Zemun și de acolo, imediat, am pornit prin Bosnia, pe la Sarajevo, prin Dubrovnik și Kotor, la Cetinje, unde i-am cerut lui Ahmet Fevzi Pașa, care cu siguranță nu fusese încă informat de evenimentele din Prizren, o viză pentru Shkodra. Am primit viza și am reușit să mă întorc în punctul de plecare al călătoriei mele către Kalis și acum trebuia să găsesc o modalitate de a călători în interiorul Turciei, chiar dacă acest lucru mi-a fost interzis de către oficialități. Asta a fost posibil după ce am închiriat pe termen lung o casă, pentru că acum nu mai eram doar un străin care bântuia ținuturile, ci un rezident maghiar în Turcia. Am rămas la Shkodra până la mijlocul lui ianuarie 1908. De acolo am plecat la Viena, unde am stat până pe 11 martie.”

Casa închiriată de Franz Nopcsa de la familia Muzani, în centrul orașului Shkodra.

Astăzi casa nu mai există, însă strada pe care se afla poartă numele de Strada Franz Baron Nopcsa

171

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1907. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

172

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1907. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

173

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1907. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

174

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1907. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

175

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1907. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

176

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1907. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

177

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1907. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

178

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1907. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

179

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1907. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

180

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1907. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

181

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1907. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

182

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1907. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

183

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1907. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

184

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1907. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

185

„În acest timp, Alfred Pallavicini a cunoscut-o pe sora mea, Ilona. Mama a organizat chiar și cîteva evenimente festive și două seri dansante la hotel Bristol. Am ajutat-o cu aranjamentele, mai ales în stabilirea meniurilor. Totul a culminat cu evenimentul de logodnă al celor doi.

Timpul petrecut pe teren în ultimul an m-a ajutat să țin la Viena și la Budapesta câteva conferințe despre Albania de Nord. În ambele orașe au fost organizate de către Societățile Geografice, cu toate că au fost extrem de diferite. Dacă la Budapesta, dintre notabilități a fost doar Contele Bela Szechenyi, la Viena, în auditorium i-am avut pe Arhiducele Rainer și Arhiducele Franz Salvator și de asemenea un număr de alte Excelențe. Din asta se poate vedea foarte clar cum se pune problema interesului pentru știință la Budapesta și la Viena.”

„La mijlocul lunii martie am plecat la Săcel, unde am rămas până la sfârşitul lunii aprilie, iar din luna mai şi până în iulie mi-am petrecut timpul la Viena. Am făcut o scurtă călătorie la Shkodra, în luna iulie, dar o periostită la osul maxilarului m-a făcut să mă întorc la Viena pentru a fi tratat de Doctoul Karolyi.

S-a întâmplat ca, la doar câteva zile după plecarea mea din Turcia, să izbucnească Revoluția Junilor Turci. La Shkodra se vorbea deja despre asta de când eram eu acolo, dar mie nu-mi venea să cred și chiar am pus un pariu cu cineva și, după cum s-a arătat, am pierdut pariul.”

Junii Turci a fost o coaliție a unor grupuri cu diferite orientări, dar care erau cu toate în favoarea reformei administrației Imperiului Otoman. Mișcarea era împotriva monarhiei absolutiste a Sultanatului otoman și militau pentru repunerea în drepturi a unei noi constituții. Aveau vederi progresiste, moderniste și se opuneau politicii vremii. Numeroși Juni Turci nu au fost activi doar pe scena politică, dar și în alte domenii precum artele, administrația sau știința. Ei au pus bazele celei de-a doua perioade constituționale.

186

„În septembrie am fost câteva zile la Arad, apoi cu automobilul fratelui meu Elek, pe traseul Timișoara – Lugoj – Caransebeș, m-am întors la Săcel, pentru a participa la nunta surorii mele, Ilona, cu Margraful Alfred Pallavicini. Mi-a plăcut că au invitat la nuntă și țărani români, pentru că acest lucru a fost foarte inteligent din perspectivă politică. La sfârșitul lui septembrie 1908 m-am întors în Albania. Uraaa!!! N-am întâmpinat nici un fel de dificultate din partea noului Guvern turcesc. Era o atmosferă de sărbătoare în toată țara.

În această perioadă l-am cunoscut pe Prenk Bib Doda, Prințul Mirdiților, cel care, în 1914, avea să devină Ministru al Afacerilor Externe al proaspătului Principat al Albaniei. Despre acest om am aflat că este impotent sexual, pe fond de predispoziție neurologică, ceea ce a dus și la un caracter de om indecis și care se răzgândea permanent. Avea și un ochi de sticlă, lucru pe care îl ascundea de mirdiții lui. În rest, era un om foarte deștept și avea o foarte mare influență în zona catolică a Albaniei, o influență care s-a văzut foarte bine în 1912 când, după o audiere publică, el a condamnat un om la moarte, iar acesta a fost executat, lucru care, în mod normal, este doar privilegiul monarhilor în exercițiu.

Prenk Bib Doda, Episcopul din Sappa, preoți și mirdiți

187

Cât am stat în Albania am purtat haine albaneze și m-am bărbierit după moda albaneză. Pe timpul primelor mele călătorii evitam hainele albaneze pentru că mă gândeam că voi atrage suspiciunea oamenilor, care vor socoti că urmăresc un interes ascuns. Mai mult, mă gândeam că așa îmi voi strica și reputația. Mai târziu, după ce am stat o lungă perioadă în munții Albaniei, oamenii au început să mă considere unul de al lor. Dacă înainte vreme vreun albanez începea să spună câte o poveste la un foc de tabără, iar eu apăream în hainele mele europene, acesta se oprea imediat, lucru care nu s-a mai întâmplat după ce am început să port haine albaneze. Astfel am reușit să aflu multe lucruri interesante, iar oamenii nu au mai avut impresia că un străin devine intruziv și vrea să le afle secretele. Același lucru l-am observat mai târziu, pe când umblam deghizat în cioban printre românii din Transilvania. Multe din lucrurile învățate în Albania mi-au fost de folos printre păstorii români, lucruri pe care nu le-aș fi aflat dacă mi-aș fi păstrat hainele europene.”

Familia Bajraktarului din Kthela, Mirdita

188

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1908. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

189

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1908. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

190

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1908. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

191

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1908. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

192

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1908. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

193

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1908. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

194

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1908. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

195

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1908. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

196

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1908. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

197

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1908. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

198

„Sfârșitul lui decembrie 1908 și începutul lui 1909 le-am petrecut pe proprietățile familiei, din Arad.

La mijlocul lunii ianuarie am plecat la Viena, unde l-am cunoscut pe contele Franz Conrad von Hötzendorf, șeful Statului Major al armatei austro-ungare, pentru a discuta acțiunile necesare împotriva izbucnirii unui război cu Muntenegru. Excelența Sa Conrad era impulsiv, pasional, genial, cu un raționament foarte clar, un idealist foarte receptiv la noțiunile de frumos și bun.

În timpul discuțiilor cu Conrad, următoarele lucruri au fost stabilite: în cazul izbucnirii unui război direct cu Serbia și Muntenegru, era necesar să înarmăm, încă dinainte de izbucnirea războiului, albanezii catolici din Nord. În acest scop, trebuiau să fie strecurate în Albania 10 mii de carabine Mannlicher și un milion de cartușe, încă dinaintea unei declarații de război. De asemenea, cu suma de 30 de mii de coroane trebuia să se asigure crearea atmosferei necesare și a suportului albanez. Pentru a introduce o asemenea cantitate de arme în țară, trebuia să luăm în calcul eficiența gărzii de coastă turcești, dar și starea jalnică a drumurilor, de aceea împreună cu autoritățile militare am calculat și am determinat că, pentru o asemenea acțiune de contrabandă, avem nevoie de cel puțin o lună și jumătate.

Primul transport de acest fel trebuia să ajungă în luna februarie în Albania și eu mă ocupam de el. Trebuia să iau armele din Arsenal, iar pentru asta am fost pus în contact cu directorul Arsenalului, viitorul Ministru de Război, Krobatin. Punctul terminus pentru livrarea armelor era coasta din zona Bregumatja. După ce am aranjat aceste lucruri la Viena, pe 13 ianuarie 1909 am intrat în Albania și am ajuns la Shkodra, având asupra mea 600 de cartușe pentru carabina Mannlicher, care cântăreau 25 de kilograme. Am mers direct la Consulatul General, unde am explicat planurile și unde am lăsat cele 600 de cartușe, ceea ce a creat o impresie puternică.

199

Către sfârșitul lui ianuarie, cam la 10 zile după discuția din Viena, pe când eram în Bregumatja, încercând să determin, prin calcule și măsurători ale unghiurilor, punctul de sosire pe mare al coletelor cu arme, am primit un mesaj de la Consulul Kral, care mă chema imediat la Shkodra. Am plecat în grabă, iar când am ajuns, Consulul mi-a spus că Ministerul de Externe a dat comanda ca aducerea ilegală a armelor în Albania să se facă abia după declarația de război.

Am găsit acest ordin ca fiind nelalocul lui, așa că am trimis imediat o telegramă, spunând că mie mi se pare un nonsens. În primul rând că, dacă se va declara războiul, Guvernul Junilor Turci, care se afla în relații bune cu sârbii, va pune o pază și mai strictă la frontiere, iar în al doilea rând, pentru că agitația și nerăbdarea albanezilor vor fi stârnite imediat după declararea războiului ori, neavând arme, va fi mult mai greu ca mai târziu să-i mai poți incita împotriva muntenegrenilor. Am încheiat telegrama cu următoarea întrebare: „Aș fi curios să aflu cum se gândește Excelența Voastră că s-ar mai putea introduce realmente arme în Albania în astfel de circumstanțe”. Răspunsul a fost totuși negativ.

Trecerea armelor în Albania nu a mai avut loc dar, cu toate astea, am primit cele 30 de mii de coroane. Cu toate că acționam cât mai secret posibil, agitația produsă de banii pe care i-am împărțit a determinat autoritățile muntenegrene să ceară turcilor prieteni o pază de 3000 de soldați la granițe și se vorbea despre faptul că se cheltuiau milioane cu activități subversive. Am avut chiar surpriza neplăcută să citim într-o zi, în ziar, că autoritățile din cadrul Ministerului de Finanțe ungar au confiscat de la bordul unui vas cu aburi ungaro-croat, din Fiume, câteva lăzi care nu aveau acte și în care au găsit o grămadă de arme noi-nouțe, despre care se spunea că trebuie să ajungă în Albania. Și iată cum planurile noastre au fost expuse în public. Vina evident că trebuia căutată la Cancelaria federală a Austriei, pentru că erau cunoscute disensiunile dintre diferitele tabere și, cu siguranță că cineva de acolo ne-a copt-o și a

200

expus public cea mai secretă operațiune de introducere a armelor în Albania care fusese gândită până acum. A fost de ajuns un pont anonim la autoritățile fiscale ungurești, iar aceștia au făcut restul. La un an după anexare, am făcut o mică răutate și l-am întrebat pe Excelența Sa Conrad dacă își va primi înapoi armele confiscate de autoritățile fiscale ungurești și s-a dovedit că lui i se ascunsese, de fapt, tot incidentul.

Ca rezultat al activităților mele subversive și de agitator în rândul albanezilor, s-a întâmplat ca autoritățile turcești să pună, pentru început, un ofițer de poliție în fața ușii unde locuiam. După ce am protestat oficial, au retras polițistul și au trimis un altul, deghizat în cerșetor, să mă supravegheze. Baiazid a recunoscut polițistul, în ciuda deghizării sale, așa că eu l-am salutat și i-am oferit un scaun ca să stea mai comod. Bineînțeles că, după această demascare, a trebuit să dispară și cerșetorul. Ca rezultat, întregul cvartal, unde era Consulatul și locuința mea, au fost înconjurate de polițiști, care au blocat intrările de la cele patru străzi și au început să noteze numele tuturor celor care intrau și ieșeau. Bineînțeles că nu au aflat nimic despre arme, iar eu am rămas cu un sentiment de dezamăgire și cu o tensiune mocnită pentru că îi avertizasem prin telegramă, iar ei nu m-au ascultat.

Nu mai trebuie să spun că, datorită anexării și în Shkodra a fost instituit boicotul anti-austriac și, cum în acea perioadă tocmai trebuia să primesc, prin intermediul Companiei de Comerț austro-orientale, o bucată mare de linoleum, era cât pe-aici să sufăr de pe urma acestui boicot. Linoleumul ajunsese în Shkodra, dar trecea o zi după alta fără ca acesta să ajungă la mine, iar reprezentantul Companiei îmi răspundea în fiecare zi, spunând: „Vine mâine, vine mâine”. Pentru că mă săturasem de stupiditatea situației, m-am hotărât să acționez singur și le-am spus servitorilor mei să împrăștie vestea că voi trimite după vreo 30 de luptători voinici din munți, care să vină înarmați, mă voi așeza în fruntea lor și vom merge astfel la biroul vamal, de unde o să luăm cu forța linoleumul.

201

Servitorii mei au împrăștiat vestea, iar într-o zi am mers în persoană, dar evident singur, la biroul vamal. Am ajuns acolo și i-am spus directorului vămii că doresc să-mi ridic, zilele astea, linoleumul. El mi-a explicat, cu regret, că acest lucru nu se poate întâmpla, pentru că nu are cu cine să-l trimită, hamalii fiind în grevă. I-am mulțumit pentru grija pe care mi-o purta și l-am calmat, spunându-i că totul va fi în regulă și că mi-am luat toate măsurile necesare, iar la violențele generate de boicot, eu voi răspunde cu violență. Astfel că, la 24 de ore după vizita mea, linoleumul mi-a fost livrat la locuință, de un hamal. Bineînțeles că mi-am exprimat recunoștința față de directorul vămii și, astfel, am legat o prietenie care avea să dăinuiască și pe mai târziu.

Problema cu turcii era că aceștia sunt capabili să facă absolut orice, atâta doar că ezită, dacă ești ferm în fața lor, iar ei nu sunt siguri cum se va termina conflictul. Acesta e motivul pentru care un om deștept și hotărât este aproape întotdeauna încununat de succes într-un conflict cu un turc.”

„Călătoria și turele mele din 1909 s-au concentrat asupra zonei dintre Prizren și Shkodra.”

Costume populare ale muntenilor din Albania de Nord. Ilustrație dintr-o carte

referitoare la etnografia Albaniei, a lui Franz Baron Nopcsa

202

„În această călătorie din 1909 s-a întâmplat, și asta a fost singura dată, să fiu brutal cu un albanez. S-a întâmplat în Ibalja, unde omul vroia să mă agaseze și m-a amenințat cu pușca și cu pistolul. Rapid și cu violență i-am smuls armele și i le-am aruncat afară din încăpere, după care l-am scos și pe el afară. A fost o treabă periculoasă, dar trebuia să-mi apăr prestigiul.

Am lucrat foarte mult la studiile mele geologice, arheologice și etnografice, iar ca rezultat al oboselii mentale și fizice, m-am îmbolnăvit în luna iunie și am zăcut în Shkodra până pe 13 august.

Pe timpul bolii mele am aflat despre moartea, la Constantinopol, a singurului meu prieten adevărat, Contele Louis Drašković, care a fost omorât mișelește, în timpul serviciului său la Dragomanat. Pentru Louis, moartea a fost într-un fel o scăpare, pentru că ar fi fost teribil pentru el să trăiască evenimentele din anii următori. Pentru că era soldat, cu siguranță că ar fi pierit pe câmpul de bătălie. Asemenea oameni se nasc rar. Îi simt în permanență lipsa lui Louis, iar singura mea consolare este că a murit înainte de a apuca să sufere prea mult, văzând că ideile sale și speranțele de pace erau distruse.”

Ibalja – învățătorul, preotul, oameni din trib

203

„De două ori a recidivat boala mea și m-a făcut să zac la pat. Chiar dacă mental mă simțeam bine, corpul meu era praf. Abia puteam să consum câte 5-6 centimetri cubi de lichid pe săptămână. Baiazid a stat lângă mine și m-a îngrijit. Servitorii credeau că o să mor, iar starea asta a durat câteva săptămâni până când am început să mănânc mâncare solidă. Mai târziu în viață, am mai pățit o dată același lucru, iar profesorul Steyskal a constatat că am avut un atac al sistemului nervos, care mi-a cauzat încetinirea activității cardiace la 36 de bătăi pe minut, acest lucru cauzând convulsii intestinale și stomacale, astfel încât hrana nu putea să treacă și să fie digerată. De când profesorul Steyskal mi-a prescris, pentru aceste atacuri, tratament cu beladona (mătrăgună), ele sunt mult mai rare și trec repede.

Am plecat încă bolnav, cu un vas al Companiei Di Antivari, la Rijeka, iar de acolo am mers, prin Cetinje, la Kotor, de unde am luat un alt vas spre Dubrovnik. Acolo mi-am revenit într-un spital și am plecat către Austria, dar prima dată am trecut prin Sarajevo. De acolo am plecat la mama, la Arad și apoi la Viena. În septembrie și octombrie am stat la Viena. La începutul lui noiembrie am fost la Arad și la Săcel, după care, după mijlocul lunii noiembrie, am plecat cu Baiazid la Skopje și de acolo către Shkodra. Scopul pentru această călătorie era să explorez partea de est și de nord a lacului Shkodra și teritoriile triburilor Hoti și Gruda.”

„În vara lui 1909 a început să se simtă efectul acțiunilor politice ostile ale diplomatului Lexa von Ährenthal, principalul organizator al anexării Bosniei din 1908. Situația nu s-a îmbunătățit deloc, motiv pentru care, în luna decembrie, în orașul Shkodra, sărbătorirea Crăciunului cu fast și prin tradiționalele împușcături, din seara de Ajun, au fost interzise. Pentru mine era o adevărată dilemă dacă să trag cu arma sau nu în noaptea de Crăciun. Ca să nu mă compromit, am plecat îmbrăcat în haine albaneze la Kolaj, unde puteam să particip la Sărbătoare și să trag cu arma nestingherit.

204

La Shkodra împușcăturile au început în curtea prietenului meu, Prenk Bib Doda, iar dușmanii mei de aici, neștiind că eu lipseam, au raportat Wali-ului că eu am determinat începerea distracției și a împușcăturilor de Crăciun. După ce m-am întors în Shkodra, după Crăciun, Wali-ul m-a chemat și m-a întrebat dacă acuzațiile sunt adevărate, dacă eu am început împușcăturile de Crăciun. „Da, domnule, recunosc, eu am început împușcăturile”, am răspuns. Ochii Wali-ului sclipiră. În sfârșit avea un motiv oficial ca să mă pedepsească, poate chiar să ceară expulzarea mea. „Și de ce ai făcut asta?”, mă întrebă el, zâmbind ștrengar. „Dar, domnule, chiar nu mă gândeam că-mi vei auzi împușcăturile din Shkodra, pentru că eu am tras cu arma în Kolaj, iar acolo, din câte știu, nu e interzisă sărbătorirea Ajunului Crăciunului”. Wali-ul s-a uitat surprins la mine și mi-a spus că lui i s-a raportat ceva complet diferit. I-am replicat, apăsând fiecare cuvânt: „Știu, domnule, că m-au acuzat, neștiind că eram plecat și asta nu e prima oară când sunt acuzat pe nedrept, iar acum poți să vezi și dumneata cât de mincinoase sunt poveștile care circulă despre mine”. Cu asta i-am închis gura Wali-ului, care a părut chiar rușinat de eșecul încercării de a mă pedepsi.”

205

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

206

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

207

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

208

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

209

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

210

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

211

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

212

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

213

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

214

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

215

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

216

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

217

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

218

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

219

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

220

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

221

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

222

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

223

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

224

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

225

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1909. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

226

Înainte și în timpul Războiului Balcanic „Consulul General Kral a fost transferat, în ianuarie 1910, din

Shkodra și m-a anunțat în avans că voi întâmpina dificultăți în călătoriile mele din Albania, pe timpul activității succesorului său. La jumătatea lui ianuarie am plecat și eu din Shkodra, fără să suspectez că va mai dura mult până voi mai apuca să fac studii geologice acolo. Curând după plecarea lui Kral am realizat că îmi era aproape imposibil să colaborez cu succesorul său, Generalul Zambaur. Atâta timp cât Ährenthal făcuse o politică prietenoasă cu Albania, iar Consulul General Kral, din Shkodra, colabora cu mine, iar eu îmi doream o carieră geologică și nu una consulară, Consulul General mi-a sprijinit călătoriile de cercetare, iar eu îi furnizam anumite informații, vorba aceea - o mână spală pe alta. Ne-am înțeles foarte bine, dar acum nu mai era cazul. Deci, în 1910, s-a cam încheiat perioada cercetărilor mele științifice în Albania.”

Contele Alois Lexa von Ährenthal a fost Ministrul de Externe

al Austro-Ungariei și a rămas în istorie ca omul care a determinat Anexarea Bosniei și Herțegovinei la Austro-Ungaria în anul 1908, în baza unei înțelegeri secrete cu Ministrul de Externe rus Alexander Izvolsky. Chiar dacă acest lucru a părut pentru moment un triumf al Austriei, nu a făcut decât să răcească relațiile cu Serbia și, în final, să fie unul dintre motivele declanșării Primului Război Mondial.

„În ianuarie și februarie am fost la Viena, Arad și Săcel. După

aceea, până pe 7 mai, am mers la Viena, lucrând cu materialele arheologice pe care le-am colectat din Albania în 1908 și 1909. Vechile cuvinte ale profesorului meu, Suess – „Atunci, învață!” - mi-au dat puterea să studiez și să mă acomodez și cu această complet nouă disciplină, cu care m-am familiarizat, iar după aceea am început să descriu materialele. Am și publicat rezultatul muncii mele asupra istoriei și etnografiei Albaniei de Nord. Cu ajutorul

227

acestor două componente am încercat să demonstrez că albanezii de astăzi sunt urmași atât ai tracilor cât și ai ilirilor, datorită datelor pe care le-am găsit în folclor, a tradițiilor tribale, a arborilor genealogici ai triburilor actuale din Albania și, nu în ultimul rând, a informațiilor lingvistice. Am combătut teoriile europene prin care, pentru francezi tot ce e vechi în Europa are origine galică, pentru germani totul are origine germanică și pentru slavi, origine slavică. Noi, europenii, suntem niște copii mari, vanitoși și, în fond, niște barbari puțin mai avansați din punct de vedere tehnic.

La mijlocul lui mai, după o scurtă ședere la Arad, l-am vizitat, la Herculane, pe prietenul meu bolnav, Gabor Kendeffy, ocazie cu care, în cele 10 zile, am făcut câteva excursii geologice în împrejurimi și am publicat, mai apoi, o scurtă lucrare despre asta, la Budapesta. Trebuie să menționez că, în această perioadă, pe cer se putea vedea o cometă, lucru care, în credința populară de la țară, era un semn prevestitor de războaie și, într-adevăr, după aceasta, au urmat războaiele balcanice și Marele Război Mondial.”

Marea Cometă din 1910, cunoscută în literatura de

specialitate cu numele de C/1910 A1, a fost cea mai luminoasă și cea mai spectaculoasă cometă a secolului 20, având o coadă foarte mare și putând fi vizibilă cu ochiul liber chiar și ziua, mai ales în lunile ianuarie și februarie.

„De la Herculane am plecat la Arad și apoi la Brașov, după care

am decis să plec din nou în Albania. Înainte de a pleca la Shkodra, am mers la Budapesta ca să-mi iau viza de la proaspătul Consulat General turcesc de acolo. Am discutat cu Consulul General despre multe lucruri legate de societatea turcească.

În acea perioadă, Imperiul Otoman era în declin, iar Abdul Hamid a fost ultimul mare Sultan. Soarta l-a pus în fața titanicii și aproape imposibilei sarcini de a slava cultura unui popor aproape incapabil de cultură. A reușit o lovitură de maestru atunci când a

228

făcut în așa fel încât țările învecinate au devenit ostile unele altora. Astfel vasele românești au fost aproape distruse în Pireu (Atena) de mulțimea de greci, bulgarii au început să omoare greci în Plovdiv, sârbii și bulgarii au început să se ucidă între ei în Macedonia, iar albanezii au început să-i hărțuiască pe sârbi și pe bulgari. Începuse o zarvă mare în Balcani, iar Sultanul stătea ca un păianjen în colțul său și urmărea muștele care îi cad în plasă.

La sfârșitul lui iunie 1910 am ajuns în Albania. Aici însă, Consulul Zambaur fusese convins de Wali să-mi interzică accesul. Din acest motiv și pentru a evita complicațiile, m-am întors la Viena ca să mă plâng la Ährenthal despre comportamentul lui Zambaur și să-i atrag atenția despre starea de spirit din Albania și Muntenegru. Când am ajuns în biroul lui Ährenthal, acesta mi-a spus: „Baroane, trebuie să-ți spun că sunt foarte nesatisfăcut de comportamentul dumitale”. I-am replicat: „Uitați domnule, că în fața dvs. nu stă un Viceconsul”. A bătut în retragere, dar totuși, mi-a spus că aprobă purtarea lui Zambaur, concluzionând că pentru el Junii Turci valorează mai mult decât albanezii și a încheiat spunându-mi: „Baroane, apelez la patriotismul tău pentru a-ți cere să îți închei afacerile din Shkodra și să renunți la casa ta de acolo”. Am făcut acest lucru, dar nu înainte de a trece pe la Generalul Conrad și a-i explica consecințele acestui gest, care ne va costa scump atunci când, într-o bună zi, vom avea nevoie din nou de albanezi și nu vom mai putea repara greșelile lui Ährenthal.

Renunțarea la casa mea din Shkodra m-a obligat, mai mult ca niciodată, să merg să stau la Viena. Lunile iulie și august le-am petrecut la Arad, unde a fost foarte plictisitor. În septembrie m-am întors la Viena și, de acolo, am plecat în Bosnia, unde am studiat, din punct de vedere geologic, zona montană și am comparat-o cu cea a Albaniei.

M-am întors din Bosnia la Viena prin Jajce, unde priveliștea cascadei și a castelului regal mi-au adus aminte de Louis Drašković. Când am ajuns la Zagreb am stat câteva zile la familia lui. Toți au

229

fost foarte drăguți cu mine, știindu-mă ca fiind un prieten bun al lui Louis. Mi-au arătat și fotografii ale mormântului său din Constantinopol. Sora lui Louis, Madi, mi-a dat o lucrare, pe care Louis nu apucase să o termine, despre Sandjak-ul Novi Pazar și mi-a mai dat o veche pălărie, pe care Louis o purta cu plăcere.

Lunile octombrie și noiembrie 1910 le-am petrecut la Viena, unde am scris un memorandum referitor la țările din Balcani, prin care susțineam că un program politic pentru o Albanie independentă, cât mai mare și cât mai rapid posibil, ar duce automat la ruperea Turciei în mai multe state independente.

La sfârșitul lui noiembrie am mers pentru câteva zile la Sântămărie, apoi am plecat la Londra. Anul 1911 m-a găsit în Anglia. La sfârșitul lui ianuarie am făcut o excursie la Le Havre, pentru a studia o fosilă de dinozaur. La Societatea Geologică din Londra am ținut o conferință despre geologia Albaniei. Am fost la tot felul de întâlniri la Societatea Geologică, la Societatea Zoologică, la Societatea Geografică și la Societatea Regală. Îmi plăcea să iau masa la cluburile Societății Geologice și Societății Zoologice, iar mâncarea era foarte bună.

În Anglia există câteva legi destul de amuzante, cum ar fi legea că duminica dimineața, în Londra, au voie să bea alcool doar călătorii, iar ca să fi considerat călător trebuie să demonstrezi că ai parcurs câteva mile. Orașul fiind mare, unul care venea din alt cartier putea fi considerat deja un călător.

În cercurile unde mă învârteam, mi se spunea uneori distinsul străin sau colegul din străinătate. Pentru a desemna un străin, limba engleză are multe cuvinte distincte: foreigner, stranger, from abroad și, nu în ultimul rând, alien. Stranger este orice persoană pe care nu o cunoști deloc. Foreigner definește acel tip de străin despre care, văzându-i hainele și obiceiurile, poți, în general, să-l localizezi în Europa de Vest. From abroad este străinul dintr-o țară vecină, iar în cazul în care caracteristicile individuale și nivelul cultural al străinului erau sub acelea ale unui englez educat, el devenea

230

automat alien. În aceleași cercuri circula o anecdotă despre oamenii de știință și diferențele dintre țări. Astfel, un englez, un francez și un german au primit ca sarcină să descrie o cămilă. Englezul și-a luat pușca, a plecat în Egipt, a observat cămilele, a împușcat una și a studiat-o și și-a trimis observațiile, într-o scrisoare, acasă. Francezul s-a dus la Jardin des Plantes și a studiat acolo cămila, după care și-a scris notițele cu observații. Neamțul a rămas acasă, și-a scos din bibliotecă toate cărțile care vorbeau despre cămile, și-a luat notițe, după care a publicat o carte groasă, fără să fi văzut vreodată o cămilă reală.”

Anecdota relatată de Franz Nopcsa face referire la faptul că

cel mai citit scriitor german al acelor vremuri, autorul a numeroase best-seller-uri în epocă și, de altfel, scriitorul preferat din copilăria și tinerețea lui Franz, Karl May, și-a scris aproape întreaga operă de romane de aventuri și călătorie în diferite țări și zone ale lumii, descriind obiceiuri, popoare, locuri și limbi fără să fi pus vreodată piciorul în locurile respective. Acest lucru era de notorietate și au circulat glume și caricaturi pe această temă în întreaga Europă și în America, până târziu, în anii 1950. Spre deosebire de Karl May, Franz Nopcsa a scris despre locuri văzute și despre întâmplări trăite, a studiat la fața locului toate aspectele tratate în lucrările sale și probabil că simțea un semntiment plăcut de superioritate atunci când, la diferite evenimente, se spuneau asemenea glume, iar el putea să dovedească faptul că tot ceea ce scrisese era documentat și studiat pe teren, în condiții, de cele mai multe ori, periculoase și condimentate cu pitorești aventuri din teritoriile albaneze.

„Cel mai mult mi-a plăcut să lucrez la Muzeul de Istorie

Naturală din Londra. Aici, la fiecare pas se vede spiritul practic al englezilor, ceea ce te ajută să salvezi o grămadă de timp. De exemplu, pe mese sunt teancuri de hârtie albă și creioane pe care poți să le folosești liber, în cazul în care ți-ai uitat caietul și stiloul

231

acasă. Poți să îți iei singur cărți din bibliotecă și toată lumea îți zâmbește și are răbdare cu tine. Facilitățile pe care le ai în munca de la British Museum sunt superioare celor din toate instituțiile similare, inclusiv a celor de la Viena.

Despre viața mea privată în Londra nu sunt multe de spus, dar vreau să menționez un episod amuzant când Baiazid, cel care se îngrijea de nevoile mele zilnice și care-mi cumpăra tot timpul gem de căpșuni, a mers într-o zi la poștă cu servitorul meu irlandez, MacDonald, pentru a-și lua licența de port-armă, care costa 10 șilingi, dar în loc de asta el a luat o licență mai ieftină, de 7 șilingi, dar care era pentru a deține un câine, pentru că Baiazid nu înțelegea, aproape deloc, engleză.

Tot în timpul șederii mele la Londra am observat că englezii resimțeau creșterea la nivel internațional a Germaniei, iar dacă îi întrebai despre posibilitatea unui război anglo-german, răspundeau: „Cu cât mai repede, cu atât mai bine”.

Tot în această perioadă am solicitat, în scris, Ministerului de Externe din Viena permisiunea de a călători în Albania în acest an. Răspunsul a fost negativ.

La sfârșitul lui martie am plecat din Londra la Berlin, un oraș pe care nu-l cunoșteam. Acolo am ținut o prelegere la Societatea Geologică germană și i-am cunoscut pe profesorii Braca și Tornier. Cum prezentarea mea a fost despre geologia Albaniei și nu despre paleontologie, la finalul prezentării am fost întrebat dacă nu cumva sunt rudă cu cercetătorul de dinozauri, Baronul Nopcsa...

De la Berlin m-am întors la Viena, unde Excelența Sa Conrad mi-a spus că Arhiducele Franz Ferdinand era foarte interesat de călătoriile mele și că i-a telefonat Ministrului Ährenthal, pentru a mă ajuta să nu am dificultăți în călătoriile viitoare.

Într-o seară, cinând la hotel Krantz cu Pallavicini, amândoi având opinii diferite despre Albania, acesta mi-a spus ușor iritat: „Știu că ai un protector sus-pus, care va avea grijă de călătoriile tale”. Mie mi s-a părut irelevant, crezând că e vorba despre

232

Generalul Conrad și i-am spus foarte scurt că știu. El a continuat: „Da, un protector foarte sus-pus”. I-am dat din nou dreptate, iar el nu s-a mai putut abține și a spus: „Foarte sus, Arhiducele!” și a continuat: „Nu știu ce ai așa special, dar mi-a fost comunicat acest aspect și numele tău a fost menționat”. Nu-mi venea să cred că Arhiducele ar fi exercitat, doar de dragul meu, asemenea influențe de politică externă, iar această intervenție personală oricum nu m-a ajutat să-mi continui călătoriile, dar acest lucru m-a făcut să mă simt mult mai apropiat de Franz Ferdinand și, într-o întrevedere privată, i-am explicat multe lucruri pe care nu le știa despre situația din Albania.

Am stat în Viena până la sfârșitul lui mai, după care, până la jumătatea lui iunie am mers la Arad și apoi am făcut o excursie prin Carpați, apoi m-am întors din nou la Viena.”

Petrecere găzduită de Baronul Nopcsa la Grădina de vară din Arad

233

„După asta, am plecat ca și corespondent neoficial de ziar, în Albania. Acest experiment politic a fost probabil cel mai riscant pe care l-am întreprins. Cu Zambaur, Consulul nostru din Shkodra, eram inamic declarat, încă din 1910. Eram cunoscut ca un activist împotriva politicii Ministrului Ährenthal. În Muntenegru aveam numai inamici, din cauza campaniei mele anti-slavice din 1909. Regimul Junilor Turci mă ura datorită pozițiilor mele albanofile, iar importanța care mi se dădea în Albania poate fi înțeleasă din faptul că, pe vremea când încă eram în Londra, a apărut vestea că sunt în Albania, deghizat, ajutând anumiți rebeli, iar Ministrul Ährenthal a simțit nevoia să întrebe Ambasada Austro-Ungară din Londra dacă eram într-adevăr acolo. Astfel mi-am dat seama că singurul capital pe care puteam să-l exploatez în Albania era influența mea asupra rebelilor. Deci, trebuia să blufez.

Am ajuns la Shkodra, care la acel moment, în 1911, era în stare de asediu, așa că am mers direct la ofițerul vamal și l-am întrebat răstit: „Unde e Torghut Pașa?”. „În Koplik”, mi s-a răspuns. Pentru că nu-l găsisem pe Pașă, am mers direct la locuința lui Prenk Bib Doda, din Shkodra, unde acesta mi-a dat un servitor de al lui, care să-mi slujească drept interpret de limbă turcă. Cu acesta am mers la Halil Bei, Președintele Comitetului Junilor Turci. Știam de la Baiazid că acest Halil era un fanatic, iar ca fanatic, singurul lucru care l-ar fi impresionat era obrăznicia. M-a primit imediat și, după scurtele politețuri de bun venit, l-am întrebat brutal: „Ia spune-mi, ce-i cu tâmpenia asta pe care o fac Junii Turci aici, în Albania?”. Interpretul meu, care era un catolic mirdit, a tradus cuvânt cu cuvânt întrebarea, fără să răstălmăcească nimic, având și o oarecare plăcere în a face asta. Președintele Comitetului Junilor Turci, auzind întrebarea aceasta de pe buzele unui om cu o poziție socială inferioară lui, a rămas perplex, știind că mirditul va povesti imediat în oraș ce fel de întrebare i-a pus Marele Baron Nopcsa lui Halil. Pentru a preveni o continuare a conversației mi-a spus că, pentru a discuta asemenea lucruri, nu se cade să o facem acum, cu acest

234

traducător și că va veni el cu un alt interpret la mine, la hotel, mai către seară. Mi-am dat seama că m-a luat în serios și, într-adevăr, seara a venit împreună cu Dragomanul regiunii, pentru a discuta cu mine situația politică. Fiind conștient de impactul celor spuse de mine, Halil a crezut că am în buzunar vreo autorizație secretă, dată de Ministrul de Externe Ährenthal, iar eu l-am lăsat să creadă asta și i-am servit un discurs despre comportamentul irațional pe care Regimul Junilor Turci îl avea aici. Asta l-a impresionat.

În ziua următoare mi-am anunțat vizita la Koplik, pentru a discuta cu Torghut Pașa. Cu o zi înainte de plecarea mea la Koplik, Torghut Pașa a eliberat o proclamație de amnistie și, înainte de publicarea ei, Dragomanul regiunii mi-a arătat o copie și m-a întrebat prietenos și cu speranță în glas, în limba franceză: „Ce părere aveți despre asta?”. I-am răspuns: „Ce-i cu nebunia asta a lui Torghut Pașa? Asta o să-i irite și mai mult pe munteni. Nu vor accepta niciodată, dimpotrivă. Cum vă puteți imagina că asta va avea efect? Mai mult de atât n-am ce să vă spun.” La o zi după criticile mele Torghut Pașa a anunțat că mă va primi la Koplik chiar în acea după masă.

Pentru a ajunge acolo aveam nevoie de un cal. Am mers la fratele Arhiepiscopului Shkodrei să-i cer un cal bun, pentru a putea ajunge în timp la Koplik și să rezolv probleme care vizau interesele orașului. Ca un adevărat albanez, acesta m-a întrebat cu cât îl plătesc pentru cal. Turcii mi-au dat, de asemenea, doi zapcii călări, aflați într-o stare mizerabilă, care să mă însoțească la Koplik. Bineînțeles că unul dintre ei a rămas pe drum.

În Koplik am avut o lungă conversație cu Comandantul General Torghut Pașa, care mi-a spus că intenția lui era să îi extermine pe muntenii albanezi și, în locul lor, la granița turco-muntenegreană vrea să aşeze coloniști bosniaci emigranți. Intenția lor era să denaționalizeze albanezii și să distrugă, una câte una, toate țările slavice din Balcani. L-am interpelat pe Torghut despre distrugerea, de către militarii turci, a bisericilor, iar el mi-a propus

235

să facem o vizită la Rjoll, să mă conving că biserica este complet intactă, urmând să fim însoțiți de o escortă militară. Mi-am urmat instinctul și i-am respins hotărât invitația.

Apoi conversația a ajuns la problema munților Deçiq. Trupele turcești încercaseră de mai multe ori să ia cu asalt muntele, dar au fost respinși. Apoi s-a stabilit un armistițiu între Torghut și albanezi dar, imediat după declararea armistițiului, trupele turcești au atacat din nou muntele. Albanezii au fost luați pe nepregătite, dar s-au regrupat destul de repede și au reușit să respingă atacul și, cu toate că declarase pacea, Torghut a atacat din nou, prin surprindere, în miez de noapte, muntele. Din acel moment, turcii și albanezii s-au acuzat reciproc de încălcarea armistițiului.

Torghut m-a rugat să discut cu rebelii din Podgorica pentru a ajunge la un acord de pace. I-am promis că voi face asta și am plecat chiar înainte de apus, din Koplik, înapoi la Shkodra. Pe la mijlocul drumului, calul zapciului cu care eram a început să dea semne de oboseală și a căzut la pământ. L-am întrebat pe zapciu ce să fac, iar el mi-a spus să continui singur drumul spre Shkodra. Mi s-a făcut teamă că intenționat mi-au dat acești zapcii cu cai amărâți, pentru a rămâne singur pe drum și astfel să mă împuște, aruncând apoi vina pe rebeli. Neavând altceva ce să fac, am călărit singur în noapte, având în permanență neplăcutul sentiment de așteptare a unui glonț în spate.

A doua zi, la Shkodra, am aflat că, în ciuda proclamației de amnistie, turcii plecaseră de la Koplik la Rjoll și devastaseră totul. Acum am înțeles de ce mă invitase Torghut la Rjoll, pentru că, dacă aș fi mers în fața trupelor turcești în localitatea care urma să fie devastată și muntenii rebeli m-ar fi văzut călărind alături de Torghut, aș fi fost, pentru totdeauna, compromis în fața albanezilor. Evident că m-am supărat foarte tare când mi-am dat seama de aceste lucruri, mai ales că, în inocența mea, îi promisesem lui Torghut să-i port mesajul de pace către rebelii din Podgorica.

236

Nu mult după aceea a venit ziua în care turcii au pornit atacul împotriva tribului Shala, iar eu, aflând asta, am dat buzna ca un nebun în biroul Dragomanului regiunii și am strigat la el de s-a auzit până în stradă: „Ei bine, voi pleca și eu, dar vă anunț că acesta este sfârșitul Turciei!”. Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am spus unui oficial turc, înainte de izbucnirea Războiului Balcanic.

Cu următorul vapor cu aburi am plecat direct la Plavnica și de acolo, cu mașina, la Podgorica, să mă întâlnesc cu căpeteniile muntenilor rebeli. Din Podgorica i-am trimis și lui Torghut o telegramă care suna așa: „Pentru că această coincidență a proclamării amnistiei cu avansul trupelor turcești către Shala mi-a demonstrat că Excelența Voastră dorește să repete, la o scară mai mare, incidentul de la Deçiq, vă anunț că nu voi mai lua în considerare cuvintele pe care le-am schimbat, pentru că nu-mi doresc ca ale mele cuvinte pașnice să fie umbrite de acțiunile dvs. belicoase!“

În Podgorica le-am împărțit imediat sume mari de bani rebelilor, apoi am plecat la Cetinje, unde în Ambasadă am scris primul raport direct către Franz Ferdinand. I-am relatat despre intențiile lui Torghut de a distruge muntenii catolici și mi-am exprimat părerea că acum, în raport cu situația din 1909, Monarhia și Casa de Habsburg au datoria și obligația morală să-i ajute pe albanezii catolici. Raportul meu a avut un efect fantastic pentru că imediat au urmat interpelările diplomatice, iar armata lui Torghut Pașa a primit ordin de retragere. Munții din nordul Albaniei erau salvați, iar oamenii din Shala încă mai consideră că, parțial, salvarea lor mi se datorează mie.

M-am întors de la Cetinje la Podgorica. Planul meu era următorul: 1. să stau cu muntenii albanezi pentru a-mi păstra și extinde influența; 2. să câștig influență în rândul politicienilor albanezi; 3. să ajut la întărirea poziției rebelilor împotriva Junilor Turci; 4. să subminez influența agitatorilor muntenegreni dintre albanezi; 5. să întreprind acțiuni împotriva aripii radicale a Junilor

237

Turci, conduse de Torghut Paşa; 6. să leg contacte cu turcii moderați, cum era Ambasadorul turc din Cetinje, Sadeddin, prin care trebuia să încercăm o reconciliere.

Primul punct l-am atins prin deja menționatele donații în bani. Se dusese vestea că, în câteva zile, dădusem cel puțin 10 mii de coroane, iar când inclusiv reprezentantul nostru diplomatic, Baronul Giesl, m-a întrebat, a trebuit să-i dovedesc cu foile de cec eliberate că abia dacă dădusem 1500 de coroane.

Datorită unor complicații, generate mai ales de punctul 4 al planului meu, am fost sfătuit să părăsesc Muntenegru, ca să nu ajung în situația de a fi deportat. Am urmat acest sfat și am plecat la Viena. Pentru a fi la curent cu evenimentele, corespondam telegrafic, în permanență, cu Muntenegrul dar, cum era interzisă discutarea telegrafică a problemelor politice, făcusem în așa fel încât informațiile erau codate, iar conținutul telegramelor era absolut irelevant. A trebuit să motivez de ce trimit câte 2-3 mesaje telegrafice pe zi în Muntenegru și am motivat că sunt un tânăr îndrăgostit de o doamnă muntenegreană și că, la asemenea distanță, doar prin mesaje de dragoste zilnice se poate menține relația.”

În perioada care a urmat, din iulie 1911, Franz Nopcsa a

publicat, la Viena dar și în ziarul The Times, o serie lungă de articole ostile Junilor Turci. În aceste articole a prezentat crimele comise de armata turcă, intențiile de epurare etnică, viața și drepturile albanezilor catolici din Nord, dar și influențele și interesele rusești și austriece în zonă, precum și duplicitatea factorilor de decizie de la Viena. Semna aceste articole drept „un cunoscător al Albaniei” și, datorită faptului că erau foarte bine documentate, dar și foarte ample, au stârnit mari controverse între grupările politice ale Imperiului Austro-Ungar.

238

Franz Nopcsa, fotografie din perioada 1911-1913

„La jumătatea lunii iulie m-am îmbolnăvit și am zăcut la pat până pe 19 august, după care am mers pentru recuperare în stațiunea Semmering. De acolo Baiazid a plecat la Viena iar eu la Szemere, unde am rămas la cumnatul meu, Alfred Pallavicini, până la începutul lui septembrie, ocupându-mă și cu scrisul dar și cu vânătoarea. Vecini mi-au fost fiii Ambasadorului Janoș Pallavicini, ofițerii Arthur, Antal și Jhonny, trei tineri foarte simpatici, iar Jhonny, datorită faptului că e un tip foarte de treabă, mi-a devenit extrem de simpatic. De aici am plecat la Săcel și apoi la Arad, unde am lucrat la continuarea studiilor Contelui Louis Drašković, despre Sandjak-ul din Novi Pazar.

În luna octombrie m-am întors la Viena, pentru că izbucnirea conflictului turco-italian complicase situația. Exista acum pericolul ca albanezii catolici, având în italieni un aliat puternic, să pornească un război împotriva turcilor. Am avut o discuție cu Excelența Sa Conrad, în care am căzut amândoi de acord că un atac al albanezilor catolici ar fi acum în detrimentul intereselor noastre.

239

Am aflat că un prieten de al meu, influentul mirdit Zef Noci, se afla la Bari, în Italia. I-am scris, amintindu-i de acțiunea violentă pe care am avut-o împotriva lui Torghut Pașa și a Junilor Turci, rugându-l să se întoarcă în Mirdita, acolo unde albanezii ar fi avut mai mult de câștigat decât dacă rămânea în Bari. Mi-a ascultat rugămintea și i-am scris din nou, spunându-i că un atac al albanezilor catolici în favoarea italienilor ar fi dus doar la degradarea relațiilor cu albanezii musulmani, iar cum iarna bătea la ușă, nu ar fi fost deștept să facă asta, ci mai degrabă să clădească o alianță cu albanezii musulmani, iar mai apoi, în primăvară, astfel uniți, să pornească o rebeliune împotriva Junilor Turci, dar de data asta în favoarea albanezilor și nu a italienilor. Zef Noci mi-a împărtășit punctul de vedere și intervenția lui a calmat spiritele în Mirdita, după care, împreună cu alți lideri ai triburilor din Nord, a întreprins o campanie de stabilire a unor alianțe cu albanezii musulmani împotriva Junilor Turci. Această activitate a fost încununată de succes și Zef Noci mi-a scris despre acest lucru. Despre toate aceste lucruri am scris din nou un raport direct către Franz Ferdinand, iar atunci când a început războiul italian, în luna octombrie, am continuat cu articolele în presă, care condamnau și criticau politica Ministrului de Externe Ährenthal.”

Până la mijlocul lunii decembrie, Franz Nopcsa s-a ocupat cu

studiul arheologic și etnografic al materialelor strânse, la Viena, dar a și continuat articolele din presă referitoare la starea jalnică a albanezilor, care luptau în timpul iernii, la atrocitățile comise de turci și la jenanta politică de neimplicare dusă de Ministrul Ährenthal, lucru care a influențat, încet-încet, șubrezirea poziției Ministrului de Externe Austriac.

„În decembrie 1911, curând după atacurile mele din presă

asupra lui Ährenthal, care au făcut mare vâlvă, patronul unui ziar m-a vizitat la hotel și, chiar dacă eram bolnav la pat, mi-a cerut un

240

articol despre situația politică a Albaniei. I-am promis articolul solicitat și, în ciuda durerii de cap și a febrei, mi-am luat stiloul și am scris, am scris până când, într-un sfârșit, am căzut epuizat. Omul s-a arătat extrem de încântat de articolul care s-a dovedit a fi un program politic, în care aduceam în prim-plan posibilitatea realizării ultimei Monarhii din Peninsula Balcanică.

În ianuarie 1912 mi-am petrecut timpul la Arad și la Viena, unde am continuat, în luna februarie, cu publicarea articolelor mele politice.

La începutul lui martie m-am întors la Săcel, unde am petrecut câteva zile fericite împreună cu Jhonny Pallavicini. Jhonny, care se logodise în ianuarie cu Baroneasa Solymossy, a plecat, la sfârșitul lui martie, de la Săcel la Constantinopol la tatăl său, Ambasadorul. Eu am plecat pentru câteva zile la Densuș, pentru a face excavări de oase de dinozaur la Vălioara. Lucrurile au mers foarte bine.”

Trecând călare un râu din Țara Hațegului, însoțit de prietenul său, Lajos Pietsch,

care era cunoscut printre români drept „ungurul din satul Râul Alb”

241

„La sfârșitul lui martie m-am întors la Viena, iar din aprilie am început din nou să scriu și să public articole despre situația politică din Albania. Cum nu așteptam să apară complicații în Balcani până în luna iulie, am plecat la sfârșitul lui aprilie la Monte Carlo, apoi la Marsillia, Lyon și Londra. Pe parcursul acestei călătorii am examinat material științific în muzeele din Marsillia și Londra. Am găsit că oamenii de aici sunt foarte nepoliticoși (pe când în călătoria mea din 1932 i-am găsit, dimpotrivă, amabili).

Lunile mai și iunie le-am petrecut cu studii paleontologice în British Museum și, în această perioadă, am fost ales ca și corespondent străin pentru Societatea Geologică din Londra. Era prima mea recunoaștere științifică oficială.

Câțiva ani mai târziu am devenit membru onorific al Societății Zoologice a Londrei, membru străin cu drepturi depline a Societății Geologice londoneze, membru al Academiei din Bologna, al Societății Geografice și al Institutului Geologic din Viena. În Ungaria am fost ales membru onorific al Societății Geologice și al Societății Geografice și membru al Academiei de Științe. Societatea Geologică maghiară mi-a acordat și Medalia Szabo, dar mai târziu am returnat toate premiile și medaliile ungurești și asta pentru că, atunci când în 1927 am fost Director al Institutului Geologic Regal din Ungaria, am avut câteva conflicte cu Guvernul de la acea vreme.”

Extras din cartea din 1912 despre casele din Albania de Nord

242

Șemineu albanez desenat după schițele din jurnalele lui Franz Nopcsa

„Mi-a făcut o mare plăcere să vizitez Oxford-ul și acolo am avut ocazia să îmi exprim convingerea că un fragment, pe care profesorul Seeley îl descrisese ca fiind o bucată din craniul unui Craterosaurus, nu era decât un fragment din vertebra unui Stegosaur. Am avut o satisfacție imensă constatând că mulți alți paleontologi au avut această piesă în mână și nu au recunoscut natura sa. Am publicat această reinterpretare în a cincea parte a notelor mele despre dinozaurii britanici. În completare, am studiat și am pregătit materialul găsit în ultimii ani la Sânpetru și anul acesta la Vălioara. Cel mai spectaculos era un craniu parțial de Strutiosaur, pe care l-a găsit secretarul meu, Baiazid, împreună cu alte câteva oase, la Sânpetru. Piesa era spectaculoasă pentru că era primul craniu aproape întreg de acest tip. Din păcate, abia în 1929 am reușit o descriere completă a acestei piese, care acum se află la British Museum.”

Struthiosaurus – reconstrucție realizată de Franz Baron Nopcsa

243

„La sfârșitul lui iunie 1912 am plecat din Londra și am ajuns la Viena pe 5 iulie. Acolo am promovat puternic ideea că albanezii trebuie dotați cu arme, pentru că știam că o Albanie înarmată nu va folosi niciodată acest lucru împotriva Monarhiei dar, neînarmată, poate să ducă la un succes al dușmanilor acesteia. Am continuat să public articole despre luptele muntenilor albanezi cu Junii Turci.

Pe 25 iulie am făcut o vizită la Arad, după care m-am întors la Viena, unde se făceau pregătiri pentru Congresul Eucharistic.”

Acest congres este și astăzi un eveniment important al religiei

Romano-Catolice, o adunare creștină internațională care strânge laolaltă clerici romano-catolici din toată lumea. În cadrul acestui eveniment iau parte atât preoți și personal bisericesc, cât și membri marcanți ai comunităților locale, suporteri și sponsori ai bisericii.

„Având în vedere acest eveniment, pe 27 iulie i-am adresat

noului Ministru de Externe, Berchtold, următoarea propunere: Excelența Voastră, în legătură cu ideea de a se forma un Comitet Balcanic, doresc să vă atrag atenția asupra faptului că acest Congres Eucharistic, ținut la Viena, poate să servească scopurilor noastre de propagandă pro-albaneză. La acest eveniment vor participa toți episcopii albanezi. Ar fi foarte bine dacă Majestatea Sa ar lua parte la acest Congres, patronându-l și dacă ar invita vreo sută sau mai mulți șefi de trib, de preferat din zona montană, pentru a participa la conferință și pentru a vedea cu ochii lor măreția Vienei dar și pentru a-i câștiga, facilitându-le participarea la acest Congres. Acest lucru, precum și protectoratul Majestății Sale asupra albanezilor catolici vor face o mare impresie, mai ales că acest eveniment este unul solemn. Cu adâncă apreciere, F. Baron Nopcsa. P.S. Dacă Excelența Voastră consideră planul ca fiind executabil, mi-aș permite să vă trimit și o listă pe care am întocmit-o, cu posibili candidați, pe care să-i luați în considerare. Câteva zile mai târziu am primit răspunsul afirmativ, cum că Berchtold a aprobat planul.”

244

„În luna iulie 1912, pe când mă aflam la Arad, aflând despre cum decurgeau evenimentele în Albania, am scris din nou o scrisoare oficialităților, respectiv Ministrului de Război Auffenberg, pentru a-i cere o acțiune urgentă de înarmare a albanezilor. I-am explicat că faptele indicau că rebelii vor avea câștig de cauză cât de curând, iar asta se va întâmpla fără vreun sprijin evident al Monarhiei Austro-Ungare, iar dacă, măcar acum, în al 12-lea ceas, vom face ceva pentru a le asigura armament și muniție, acest lucru ar fi în folosul Monarhiei. Auffenberg mi-a răspuns că a trimis cererea mea spre aprobare către Ministrul Berchtold dar, câteva zile mai târziu, am fost nevoit să telegrafiez la Viena cu vestea că orice acțiune militară era acum prea târzie, ținând cont că albanezii deja începuseră să aibă succese pe frontul de la Skopje. Ce s-a întâmplat mai apoi este descris foarte bine în cartea bunei mele prietene, Miss Edith Durham, Lupta pentru Skutari.”

Edith Durham a fost, ca și Franz Nopcsa, o călătoare neobosită

prin Albania de Nord, la începutul secolului XX. Artistă și scriitoare de origine britanică, a devenit faimoasă pentru studiile sale de antropologie din Albania. S-a alăturat, ca și Franz Nopcsa, cauzei albaneze și a scris numeroase articole în care susținea independența Albaniei. Era foarte apreciată de către albanezi și era numită de către aceștia „Regina Muntenilor”, fiind protejată în călătoriile ei prin munți și prin locurile izolate din Albania printr-o lege străveche ce nu permitea nimănui să se atingă de o femeie care călătorea îmbrăcată în haine bărbătești și care era considerată o persoană specială. În cartea ei din 1914, The Struggle for Skutari, Durham prezintă foarte viu evenimentele petrecute în Shkodra în timpul Războiului Balcanic. Edith Durham și Franz Nopcsa s-au cunoscut în Shkodra prin intermediul lui Prenk Bib Doda și s-au întâlnit mai apoi la diferite evenimente, pe parcursul mai multor ani.

245

„Războiul Balcanic s-a desfășurat încet, ca o boală serioasă. În august 1912 mă aflam la Viena. În octombrie am plecat la

Budapesta pentru logodna fratelui meu cu Catherine Coudequerque Lambrecht. Apoi, am făcut un scurt ocol pe la Arad, ca să-i dau mamei mele câteva sfaturi financiare (mama sa, Baroneasa Nopcsa, tocmai deschisese în anul anterior o fabrică de bere la Arad). De acolo, prin Timișoara, m-am întors la Viena. La sfârșitul lui octombrie am mers din nou la Budapesta la nunta fratelui meu cu Catherine, iar acolo l-am cunoscut pe faimosul Prim-Ministru al Ungariei, contele Istvan Tisza.

La mijlocul lunii noiembrie, ca urmare a primelor încercări de abordare a României de către Rusia, lucruri care antrerior nu mă interesaseră prea tare, am fost implicat în studierea acestui subiect în detaliu, pentru beneficiul ungurilor din Transilvania. Chiar dacă, până acum, întreaga mea activitate politică fusese pro-austriacă, acest lucru era pentru că o armată puternică și o Monarhie puternică garantau integritatea politică a Ungariei.

Așa că acum, pentru a cunoaște din interior ceea ce se întâmpla în România, mi-am petrecut prima parte a lunii noiembrie ca cioban cu o turmă de oi, pe lângă Petrovo Selo apoi, trecând pe la Zemun, la Panciova și la Timișoara. Pe ciobanii români cu care mă întovărășisem îi cunoșteam din Retezat, așa că, după ce am mers cu trenul și cu mașina până la locul unde ei se aflau, noaptea mi-am schimbat hainele cu haine românești, de țăran, și le-am spus ciobanilor că vreau să trăiesc și eu una dintre acele aventuri păstorești, despre care povesteau pe vremea când eu vânam capre negre în Retezat. Totul a mers ca uns, îmi făcusem și o legitimație pe numele Petru Gorlopan, iar la profesie scria cioban. În rest, nu aveam alte hârtii la mine. Ciobanii au căzut de acord cu propunerea mea. În prima zi mă tot întrebau politicos dacă vreau asta sau aialaltă dar, după ce au trecut câteva zile, au început să mă trateze ca pe unul de al lor și chiar mă trimiteau să le aduc apă sau să adun

246

porumb, iar acest lucru a fost posibil datorită faptului că vorbeam românește și purtam straie românești.

E foarte importantă și puternică influența vederii costumelor populare asupra acestor oameni primitivi și asta am experimentat-o atât în Albania, cât și doi ani mai târziu, când eram la Râu de Mori, eu îmbrăcat în haine țărănești și Contele Kendeffy Gabor în haine europene, iar un țăran, care știa exact cine sunt eu, a venit la mine cu o hârtie de 100 de coroane, rugându-mă să-l întreb pe conte dacă poate să-i schimbe banii și a făcut asta chiar dacă se știa foarte bine că și eu, și Kendeffy aveam aceeași poziție socială. Datorită tratamentului colegial al păstorilor, am pătruns rapid spiritul și gândurile acestor oameni.

Stăpânul turmei era de loc din Poiana Sibiului. Ei își petreceau verile în Retezat, toamna o petreceau în pășunea din sudul Banatului, în Voivodina, iar iernile mărșăluiau pe lângă Dunăre. Ciobanii erau atât sibieni cât și moți, din partea de vest a râului Mureș și mai erau și câțiva refugiați din România.

Dimineața, înainte de prima geană de lumină, se gătea mămăliga, care se mânca atunci, caldă. După aceea, tot bagajul era legat pe cei doi măgari ai turmei și nu era uitat nici măcar lemnul pe care se agăța ceaunul în care se fierbea mămăliga. Apoi turma pleca, iar unul dintre ciobani mergea cu măgarul pentru a umple burdufurile cu apă. La prânz se mânca întotdeauna mămăligă rece și un pic de brânză. Pe timpul Postului Mare mâncam doar niște usturoi și zahăr în loc de brânză. Într-o zi de sărbătoare ciobanii au făcut bulz, care este o gălușcă de mămăligă umplută cu brânză și coaptă până când brânza dinăuntru se topește. În fiecare seară, după cină, ciobanii se învelesc în blănile lor de oaie, se chircesc pe jos, aducând mânecile hainelor de blană împreună, pentru a improviza un culcuș și dorm fără să-i intereseze de condițiile solului, pentru câteva ore, direct pe pământ, alături de turma adormită. Tăcerea nopții e întreruptă uneori doar de câte un behăit răzleț.

247

Am cunoscut un cioban român, Ion, care în 18 ani nu a dormit două nopți consecutiv într-o casă și chiar la un moment dat, când a ajuns cu turma pe malul Dunării, lângă casa unui pescar și acesta l-a invitat să doarmă înăuntru, el a preferat să doarmă în curte, spunând că în casă îl iau durerile de cap. Am remarcat și eu, accidental, mai târziu, când am fost pentru a doua oară cioban dar, de data asta pentru câteva luni, că atunci când dormi afară te trezești mult mai proaspăt decât din aerul închis al vreunei încăperi.

În afara lipsurilor cu care însă te poți obișnui, în viața ciobanilor există o anume poezie a lipsei de griji, a independenței și a păcii. Poate că acești factori au influențat formarea ciudatelor cântece ciobănești românești, pline de suflet și jale, care mie îmi plac.”

În jurnalele de călătorie și în memoriile sale, doar în acest

pasaj Franz Nopcsa trădeză înclinația sa către poezie. Poate că acest lucru ar fi trecut neobservat dacă, în 1964, un student albanez nu ar fi descoperit la Viena, în Biblioteca Națională, un volum de poezie semnat cu numele albanez Mark Kolez. Volumul conținea 167 de poezii în limba germană, scrise prin dactilografiere pe un număr de 105 pagini. Pe volum mai scria perioada în care au fost scrise poeziile: 1895 – 1932. Foarte interesant e faptul că pe prima pagină apărea o notă, scrisă în versuri, din care se putea înțelege că numele autorului este de fapt un pseudonim literar:

De fapt, eu nu sunt Mark Kolez.

El a fost un luptător curajos și puternic, Iar pentru mine un prieten bun. Atunci când moartea ne va uni,

Desigur, s-ar simți mândru Că eu am folosit numele lui.

248

Pentru a afla cine este misteriosul autor al poeziilor semnate Mark Kolez, studentul a investigat în Biblioteca Națională a Albaniei și a aflat că a existat realmente un Mark Kolez, care a murit eroic în timpul luptelor din 16 august 1912, alături de alți câțiva albanezi din munții Albaniei de Nord, printre care și un anume Gjok Doda. Ceea ce este și mai interesant e faptul că în jurnalul de călătorie al lui Franz Nopcsa din anul 1913, pe o listă de persoane cunoscute, apar și cele două nume, tăiate cu linii și semnalate cu câte o cruce. În dreptul numelui Mark Kolez scrie chiar prieten bun, așa cum apare și în versurile din cartea de poezii. De asemenea, perioada în care au fost scrise poeziile, limba germană și anumite cuvinte folosite dovedesc cu certitudine că autorul volumului de poezie semnat Mark Kolez a fost Baronul Franz Nopcsa.

Extras din jurnalul de călătorie al anului 1913. Există date despre localitatea de unde provenea Kolez Marku, Bregumatja, faptul că acesta a fost omorât („erm” este prescurtarea de la cuvântul german „ermordet”), gradul de prietenie și o cruce.

Toate aceste descoperiri aduc o lumină nouă asupra „durului”

Baron Nopcsa care, probabil pentru că nu dorea să rămână în posteritate ca autor de poezii, a ales să folosească un pseudonim. Totuși, acest fapt denotă o sensibilitate aparte, total contrară imaginii sale de om puternic și hotărât pe care o prezintă în memorii. Este foarte posibil ca asta să fie o nouă probă pentru cei care susțin caracterul său bipolar, schimbările bruște de atitudine și hotărârile ciudate luate uneori. În schimb, această latură nedescoperită până acum, a poetului ascuns, care a scris 167 de poezii în 37 de ani, chiar și în anii în care bolile și suferința l-au țintuit la pat, face din Franz Nopcsa un personaj mai simpatic, mai uman, mai apropiat. Totuși, nu trebuie să neglijăm nici celălalt aspect, respectiv tăcerea absolută pe care Nopcsa a păstrat-o cu

249

privire la acest subiect și care poate ridica suspiciuni asupra altor lucruri importante din viața sa care nu apar în memoriile sau în jurnalele sale și care ar completa tabloul acestui personaj fabulos. Sunt multe întrebări și multe necunoscute, dar e momentul să închidem aici această paranteză și să ne întoarcem la interesantele aventuri din perioada de „cioban”, a lui Franz Nopcsa.

„Chiar dacă dorm afară și suferă nenumărate lipsuri, asta e

rutina ciobanilor care, totuși, arată foarte sănătoși, lucru atribuit, în general, consumului de lapte proaspăt.

Tot prin prisma păstoritului se poate explica colonizarea Transilvaniei de către români și anume prin faptul că, în timpul verii, românii care urcă munții Carpați cu turmele, din partea de sud, coboară la iernat în partea de nord a munților, acolo unde din punct de vedere politic e mai liniște. Invers, însă, e greu de crezut că se poate întâmpla, datorită condițiilor politice neprielnice din zona Dunării. Părerea ungurilor despre românii din Transilvania era că sunt proști și înceți. Eu cred că acești români needucați sunt totuși buni, dar datorită încetinelii lor și a indeciziei, de foarte multe ori par proști. Un semn de inteligență este acela că, în Transilvania, nu prea se fură și, în general, românii analfabeți din Transilvania nu sunt lipsiți de simpatie, pe când de cealaltă parte, așa zișii români civilizați sunt extrem de antipatici în falsitatea lor și în prostiile pe care le aberează, iar lașitatea este destul de comună.”

„Încheindu-mi stagiul de cioban, de la Timișoara am plecat la Budapesta, unde m-am întâlnit cu Ministrul Auffenberg, căruia i-am spus tot ce am văzut în Banat.

În decembrie 1912, după ce mi-am petrecut o bună parte a timpului la Viena, am primit invitația unei asociații a studenților catolici de a merge la Bonn, pentru a ține o conferință despre Albania. Acolo l-am întâlnit pe profesorul de geologie și paleontologie Steinmann. Vă imaginați surpriza pe care am avut-o când mi-a atras atenția asupra unor asemănări majore între

250

scheletele păsărilor de astăzi și cele ale dinozaurilor. Am avut câteva discuții aprinse cu profesorul asupra acestei idei „nebunești” a descendenței, din dinozauri, a celor pe care astăzi le considerăm a fi din clasa vertebratelor.”

Proavis – desen realizat de Franz Nopcsa și intitulat „reconstrucție ipotetică”, în

anul 1907 după ce a formulat teoria originii zborului.

Cartea sa din 1923 – Despre originea zborului la păsări

251

Tonul ironic adoptat de Nopcsa cu privire la cele auzite de la profesorul Steinmann se datorează faptului că în anul 1907, atunci când a dezvoltat și a publicat teoria originii zborului, ca fiind o dezvoltare a dinozaurilor care mai apoi s-au adaptat și în decursul timpului s-au transformat în păsările de astăzi, a fost luat în derâdere de către majoritatea colegilor paleontologi. Unii chiar catalogau drept aberații teoriile lui Nopcsa, care, mai apoi, s-au dovedit a fi, majoritatea, adevărate.

„În ianuarie 1913 am scris, pentru Editura Urania, un articol

despre albanezi, atât despre originea lor cât și despre spiritul acestui popor.”

„Pe 22 ianuarie am mers la Sighișoara, unde românii localnici

mi-au spus direct că așteaptă să înceapă o revoluție împotriva ungurilor, care să ducă chiar la moartea Împăratului Franz Josef, pentru că ei credeau că, dacă Prințul Franz Ferdinand s-ar fi urcat pe tron, nu ar mai fi trebuit să le fie frică de armata ungurească, deoarece Franz Ferdinand se arătase prieten al românilor și era în relații bune cu Aurel Vlad. I-am comunicat acest lucru lui Conrad când m-am întors la Viena.”

Aurel Vlad a fost un promotor al Unirii de la 1918, doctor în

drept, născut la Turdaș, lângă Orăștie. Era nepot al lui George Barițiu și a ajuns în 1903 deputat în Parlamentul de la Budapesta. A dus o campanie aprigă de susținere a unirii Transilvaniei cu România și a avut un rol deosebit în revoluția din toamna anului 1918.

„Un mare eveniment al anului 1913 a fost reabilitarea

Excelenței Sale Conrad, ocazie cu care am constatat cum oameni de la care nu te aștepți sunt extrem de bine informați despre ce se întâmplă. În ziua respectivă, a fost o audiență decisivă la Palatul

252

Schönbrunn, iar reabilitarea lui Conrad a fost decisă la ora 2. La ora 6 eu am aflat acest lucru, care era încă un secret, pe când mă aflam la Departamentul de Război. Cu toate astea, la ora 6.30 chelnerul de la Hotel Krantz i-a dat vestea secretarului meu, Baiazid, iar la ora 11 noaptea editorii de la ziarul Times mă sunau să mă întrebe dacă știu ceva despre această veste. A doua zi dimineața puteai să citești acest lucru în toate ziarele. Nu s-a aflat niciodată de unde știa chelnerul acest secret.

Un alt lucru care m-a preocupat la începutul anului 1913 a fost formarea Comitetului pentru Albania. Acesta se crease încă din ianuarie sub președinția profesorului universitar Oberhummer, cu scopul de a realiza prezentări științifice asupra Albaniei iar când, la un moment dat, am fost invitat la o întâlnire a acestui Comitet, am propus să se transforme într-o activitate permanentă, care să sprijine mișcările politice albaneze și, cum mai mulți membri au fost de acord, ideea mea a prins. Despre cât de eficient a fost acest Comitet nu vreau să mă pronunț, pot doar să spun că, după ce Austria a permis ca la reuniunea de la Londra, prin Tratatul Londonez, să se hotărască ruperea teritoriilor albaneze și trecerea regiunilor Gucinje, Peja, Gjakova, Prizren și Dibra sub stăpânire sârbă și muntenegreană, mi-am încetat orice altă acțiune privind Albania. Demisia mea din Comitetul Albanez s-a datorat faptului că am considerat că orice agitație viitoare din Albania ar dăuna Monarhiei. Odată cu această decizie s-a încheiat întreaga mea activitate realizată între 1905 și 1913.

Dar înainte de a-mi da demisia am participat, între 27 februarie și 6 martie, la Congresul Albanez de la Trieste. Acest Congres a fost un lucru straniu.

În primăvara lui 1913 tronul Albaniei era vacant, iar de guvernarea Albaniei se ocupa Ismail Qemali, care formase Guvernul provizoriu al proaspătului înființat stat albanez și care, fiind un prieten bun al grecilor și chiar un agent plătit de al lor, le-a promis acestora că, dacă el va rămâne să conducă Albania, le va facilita

253

ocuparea regiunii Yanina. Ismail își dorea să rămână șef al Guvernului pentru că, bineînțeles, această poziție i-ar fi adus mulți bani. Despre Ismail Qemali mi-am exprimat părerea într-o discuție directă cu Berchtold, spunându-i că e un porc și părerea mea a rămas că el a ajuns să conducă Guvernul provizoriu doar prin mita dată în stânga și în dreapta.

Printre pretendenții la tronul Albaniei au fost: Albert Ghica, dar care s-a retras mai apoi, în favoarea ducelui de Montpensier; Fazil Pașa Toptani; Contele Urach de Württenberg; Prințul egiptean Ahmed Fuad și Marchizul Kastriota din Napoli - Juan Aladro Kastriota.

Albert Ghica, care inițial era printre candidați, a reușit să-l convingă pe ducele de Montpensier să candideze la tronul Albaniei și i-a cedat locul său, inițiind chiar și o campanie de promovare a acestuia, evident în schimbul unei remunerații consistente. Montpensier a câștigat rapid capital în fața zgârcitului Fazil Pașa Toptani, ceea ce părea că va duce la proclamarea lui ca Rege, la Congresul de la Trieste. Din partea Austro-Ungariei era oarecum susținut, ca „om de paie”, Stefan Zurani.

Eu am mers la Trieste împreună cu doctor Leo Freundlich, un fost socialist din Parlamentul de la Viena, care fondase publicația Corespondență albaneză și care vroia să scrie acum despre politica puterilor imperialiste. Tot în Trieste aveam un detectiv particular plătit, pe Hasan Arnauti.

Ca Președinte onorific al Congresului a fost ales Marchizul Kastriota, iar Faik Bey Konitza a fost ales Președinte. În prezidiu au fost aleși și Hile Mosi, Fazil Toptani și Dervish Hima. Alegerea lui Konitza nu a fost pe placul lui Ghica care, pentru a-și asigura un as în mânecă și care avea, ca mulți alți români, o carieră lungă de impostor în spate, a reușit să obțină controlul asupra fiului retardat al lui Ismail Qemali, pe care, fără ca tatăl să știe, l-a adus la Congres pe cheltuiala sa sau, mai precis, pe cea a lui Montpensier. Deoarece tânărul nu avea absolut nici un ban și totul, inclusiv țigările, îi erau

254

cumpărate de Ghica, neputându-se mișca fără acordul acestuia, a devenit practic prizonierul lui Ghica.

Deoarece mulțimea de italo-albanezi prezenți la Congres devenise enervantă cu discursurile în limba italiană, i-am cerut lui Faik să mă prezinte drept un vechi prieten al albanezilor. Am avut câteva minute să mă gândesc la ce voi spune, după care m-am urcat pe podium și am ținut un discurs spontan în albaneză. Cu excepția Consulului Kral și a câtorva alți Consuli austro-ungari și italieni, nu cred că mulți europeni ar putea să repete această ispravă. Una peste alta, a fost cam plictisitor la Congres, în afară de o dispută dintre vlahi și albanezi, în timpul căreia mica națiune a vlahilor (aromânii), care încă nici nu se născuse oficial, și-a arătat cu prisosință fanaticismul și megalomania balcanică, și de o ceartă între Faik Bey Konitza și un participant care a făcut scandal doar ca să atragă atenția asupra lui.

Cu o zi înainte de finalul Congresului, l-am luat deoparte pe Faik Konitza și i-am spus că, până acum, Congresul n-a făcut nimic și că ceea ce lumea aștepta de la un Congres politic era o rezoluție. Faik mi-a dat dreptate și eu i-am dictat o rezoluție pe care Congresul urma să o telegrafieze Marilor Puteri a doua zi. Am rezolvat treaba într-o jumătate de oră, iar a doua zi Faik a prezentat documentul la Congres, ca rezoluție iar, după o dezbatere privind poziția vlahilor la Congres și într-o viitoare Albanie, rezoluția a fost acceptată și așa textul meu a fost trimis Marilor Puteri ca fiind rezoluția Congresului.

Pe timpul Congresului, cavalerul Mayerhofer a aflat de la fiul lui Qemali că Montpensier pregătea un puci. Acesta m-a informat pe mine și, împreună, l-am informat pe Makavetz, care i-a spus și Ministrului de Externe. Au fost pregătite toate contramăsurile necesare, iar planul lui Ghica de a aduce în discuție problema tronului, la Congres, a eșuat. Am așteptat două zile în Trieste să aflăm ce părere avea Viena despre candidatura lui Montpensier, iar răspunsul mi-a confirmat părerea că acesta nu era agreat. Acum puteam să acționăm împotriva lui Montpensier, iar acest lucru s-a

255

întâmplat la banchetul Congresului de la Palace Hotel. La un moment dat, am întrerupt o conversație, spunând cu voce tare: „Aud că Montpensier vrea să devină Rege al Albaniei și că proclamațiile au fost deja tipărite. Se întâmplă cumva ca vreunul dintre dvs. să aibă vreuna la el? După cum știți, sunt un mare colecționar de material tipărit despre Albania.” S-a instalat subit liniștea datorită surprizei uriașe. Fan Noli, uitând de el, scoase o proclamație din buzunar și mi-o întinse. Cu asta, secretul lui Montpensier fusese divulgat. În acea seară proclamația era deja trimisă cu poșta către Berchtold.

A doua zi s-a întâmplat un eveniment care putea să fie dramatic. În sală a început să se spună că un mesager al Guvernului provizoriu din Albania ajunsese la Trieste. Câteva minute mai târziu, un ins obosit după călătorie a fost condus înăuntru. Era Ministrul albanez Kristo Meksi. Aplauze frenetice începură în sală, iar Faik deveni palid, dându-și seama că-și pierduse întreaga influență asupra Congresului. Nu știa ce mesaj aduce Meksi dar, în cazul în care, ca rezultat al vreunui aranjament secret al Guvernului provizoriu, l-ar fi proclamat pe ducele de Montpensier Rege, el ar fi fost cu siguranță ales. I-am spus asta reprezentantului Guvernului Austriei, Makavetz. Acesta a rămas calm, dar se vedea că i se ridicase părul în cap de îngrijorare. Kristo Meksi a început să vorbească, spunând că aduce Congresului toate urările de bine ale Guvernului provizoriu, ale cărui lucrări mergeau cum nu se poate mai bine iar apoi, fără să realizeze că decizia fusese în mâinile lui, a părăsit publicul în aplauzele frenetice ale auditoriumului. Furtuna trecuse. Am înțeles că Ismail Qemali nu fusese încă informat de planul lui Montpensier.

Acum mai trebuia doar să îl eliberăm pe fiul acestuia din ghearele lui Ghica și o coincidență ne-a facilitat planul. Ghica nu mai vroia să-i plătească acestuia factura de hotel, așa că altcineva trebuia să rezolve această problemă. Astfel un patriot albanez m-a abordat, explicându-mi că fiul Președintelui Guvernului albanez se

256

afla în dificultăți financiare. Știind că eu eram un prieten al albanezilor, patriotul mi-a cerut să plătesc aceste datorii, adăugând că, dacă problema devenea publică, ar fi pus o lumină neplăcută asupra Albaniei. Suma era de 5-600 de coroane, iar eu m-am declarat doritor să rezolv imediat această problemă, urmând să fac plata chiar în acea după-masă. Am luat prânzul cu fiul lui Qemali și cu Mayerhofer și am reușit să îi explic că a fost folosit și că fusese chiar ostatic în mâinile lui Ghica, iar tatăl său ar fi fost obligat să demisioneze în favoarea lui Montpensier, pentru a-i salva viața. Stupefiat de cele auzite, mi-a povestit tot ceea ce știa, iar eu i-am plătit cheltuielile de la hotel și i-am lăsat destui bani pentru cheltuielile de a doua zi. A doua zi m-am întâlnit cu patriotul albanez care-mi ceruse 5-600 de coroane și i-am spus că făcuse o greșeală, datoriile fiind doar de 190 de coroane. Astfel, l-am privat pe patriot de un câștig personal de 3-400 de coroane. La cină l-am invitat din nou pe fiul lui Qemali și, pentru a nu discuta cu Ghica, l-am îmbătat. La miezul nopții l-am dus înapoi la hotel și acolo l-am întâlnit pe Ghica în hol, iar acesta a înțeles că își pierduse asul din mânecă. La insistențele mele, fiul lui Qemali i-a spus că pleacă împreună cu mine la Viena, iar astfel orice contact între ei ar fi fost imposibil. A doua zi am pus să i se ia bagajele și să fie trimise împreună cu el la Viena, de data asta ca prizonier al meu și, din nou, fără nici un ban în buzunar. La Viena l-am instalat la un hotel și i-am cumpărat un bilet de tren spre Nisa, unde locuia cu mama lui. Inclusiv Ministrul austriac de Externe i-a trimis doamnei Qemali o sumă mare de bani, pentru a preveni ca acest gen de probleme să apară din nou.

Cam asta a fost implicarea mea la Congresul albanez din Trieste. De acolo m-am întors la Viena, unde l-am grăbit pe Berchtold în a se asigura că recent creatul tron albanez va fi ocupat cât mai curând posibil pentru că prevedeam consecințe negative ale menținerii acestuia vacant pentru un timp mai îndelungat. Acesta s-a plâns că nu găsește un candidat potrivit pentru tron, cu toate că existau destui candidați posibili.

257

La acest moment, am făcut un pas care cu ușurință mă putea face de râs și putea să arunce o lumină neplăcută asupra întregii mele activități din Albania. Cu toate astea, am decis să merg înainte. L-am informat pe Excelența Sa Conrad, verbal, că aș fi dispus să mă alătur listei de candidați la tron, dacă Ministerul de Externe mă va sprijini și am spus că, pentru a mă proclama Rege al Albaniei, aș avea nevoie doar de o singură plată a unei sume mai mari de bani pentru a cumpăra suportul așa-zișilor patrioți albanezi, ceea ce, după cum văzusem în cazul puciului pregătit de Montpensier, nu era greu deloc. Odată ajuns monarh european în exercițiu, nu aș fi avut nicio dificultate să-mi asigur fondurile necesare prin căsătoria cu vreo bogată moștenitoare din America, care aspira la titlul regal, o mișcare pe care în alte circumstanțe nu aș fi fost dispus să o fac. Eram sigur de suportul locuitorilor din zona de nord a țării, ținând cont de poziția pe care am avut-o în 1910 și 1911. Candidatura mea e posibil să fi fost luată în derâdere în anumite cercuri dar, oricum ar fi fost, am devenit dezgustat câteva săptămâni mai târziu și m-am retras din orice altă activitate vizând Albania. Cei care au spus că am făcut asta doar pentru că planurile mele de mărire nu s-au împlinit, greșeau. Motivele mele au fost că Albania creată la Conferința din Londra era ca un copil mort la naștere. Nici măcar nu m-am obosit să-i contrazic pe cei care aruncau vorbe urâte despre mine, pentru că știam că evenimentele viitoare îmi vor da dreptate. Colapsul Statului Albanez din 1914 a arătat că am avut dreptate să părăsesc o navă care se scufunda în 1913. Singura mea „greșeală” era că știam ce urma să se întâmple înaintea adversarilor mei.

Prințul Wied s-a urcat pe tronul Albaniei, atunci când încă nici nu se terminase Conferința de la Londra. Imediat după Congresul albanez mi-am dat demisia din Comitetul albanez, datorită granițelor stabilite la Londra și m-am retras din orice altă activitate politică.”

258

„Pe 2 aprilie 1913 am plecat la Timişoara şi de acolo la Panciova, pentru a-mi relua activitatea de cioban. Am ajuns din nou la turmele ciobanului din Poiana Sibiului, care-și construise câteva colibe acolo și, pentru că se apropiau Paștile românești, era o atmosferă de sărbătoare, vremea era frumoasă și toată lumea era în toane bune. M-am îmbolnăvit și a trebuit să stau o perioadă la Popovo, să mă recuperez. Când mi-am revenit, mi-am luat lucrurile într-o desagă românească, pantaloni de lână, o cămașă, mi-am pus pe spate cojocul mițos de oaie și căciula de blană pe cap, mi-am luat bățul de cioban în mână și câteva coroane în buzunar și eram pregătit să însoțesc turmele în lungul marș către Retezat.

Într-o dimineață îmi mâncam bucata de pâine cu slănină și cu ceapă pe marginea drumului și, în acea zonă, lângă un han, am văzut un evreu ungur împreună cu sora sa. Acesta, uitându-se la mine și recunoscându-mi hainele ca fiind românești, i-a spus surorii sale în ungurește: „Ăștia ar trebui omorâți cu toții pentru că ei au făcut răscoala din ’48” (răscoala românească din Transilvania, la care bunicul lui Franz Nopcsa a luat parte ca reprezentant al românilor adunați pe Câmpia Libertății de la Blaj). Ca oriunde altundeva în lume, evreii se purtau și în Ungaria ca și cum ar fi fost cei mai mari patrioți. Bineînțeles, nu din convingere, ci ca să dea bine în fața autorităților, prin asta însemnând să obțină beneficii materiale. Acesta este motivul demonstrat pentru care acești oameni, atunci când se află într-un mediu nou, au comportamente de cameleon, prin urmare, chiar și după ocuparea Transilvaniei de către români, în mod ciudat, ziarele care aveau voie să circule erau doar cele deținute de către evrei. Ca un fapt, antisemitismul este un fenomen internațional, care probabil că peste tot are aceleași cauze. Cuvintele pe care le auzisem la acel evreu mi-au stăruit foarte multă vreme în cap și mi-au demonstrat că o reconciliere între români și evreii unguri este imposibilă. Corelând această constatare cu observații mai vechi, mi-am dat seama că, în multe cazuri, ura anti-maghiară a

259

românilor era de fapt îndreptată asupra evreilor unguri, ceea ce s-ar numi mai degrabă antisemitism.

De la acel han, am plecat mai departe până am întâlnit o turmă, al cărui cioban mi-a spus că merge la Caransebeș și de acolo, prin Hațeg, vrea să urce în munții Parâng. Pentru mine ar fi fost mai complicat să călătoresc deghizat în cioban la Hațeg, unde mă cunoștea multă lume, așa că m-am înțeles cu omul să merg până la Caransebeș și să îl ajut ca argat temporar, iar el să mă hrănească. Am trecut prin Oravița și apoi prin Valea Boului spre Caransebeș.

Ascultându-i pe țăranii români discutând între ei, am aflat despre curentul anti-maghiar din Banat, că era mai puternic decât în Transilvania și că românii așteptau izbucnirea războiului la sârbi, pentru a porni și ei împotriva ungurilor. Pentru că știam care sunt tensiunile politice cu Serbia, atunci când am aflat asta, am inventat un motiv pentru a mă îndepărta și a merge la un sediu al poliției unde, chiar dacă aveam doar o legitimație de cioban, i-am cerut sergentului să mă lase să dau un telefon la Timișoara. În fața jandarmilor am spus că sunt un cioban în căutarea unei oi pierdute și, doar când am rămas singur cu sergentul, mi-am dezvăluit adevărata identitate. Sergentul a fost surprins, dar m-a lăsat să dau telefonul, iar din Timișoara am aflat că în Serbia criza trecuse. Fiind seară, sergentul m-a lăsat să dorm în sediul poliției, iar a doua zi m-am grăbit să-mi ajung din urmă turma. M-a ajutat foarte mult dezvoltatul meu simț al direcției și i-am prins din urmă la Valea Boului.

După ce am ajuns la Caransebeș, m-am oprit câteva zile și m-am odihnit, iar aici am întâlnit o altă turmă, venind din Banat și care mergea în Retezat. Tot în Caransebeș cumpărasem împreună cu ciobanul o sticlă de lichior de la un comerciant evreu și am văzut că, la fundul sticlei, era un lichid mai dens, care părea să fie ulei de vitriol. Din asta mi-am dat seama că evreul lungea băuturile, amestecând brandy-ul cu alte substanțe care, prin agitare, deveneau un lichid omogen dar, deorece eram doar un român, un cioban,

260

trebuia să tac și nu aveam voie să protestez împotriva „Domnului” evreu, iar ca om simplu nici nu aveam cum să am vreun drept împotriva „Domnului”. Este inimaginabil cât de timid și modest și de mic se simțea un țăran în fața cuiva îmbrăcat în haine europene. Aici vorbim atât de opresiunea directă și deliberată asupra românilor, dar și de dimensiunea restrânsă a drepturilor civile pentru oamenii săraci, lucru care se întâmplă oriunde, mai ales ținând cont că omul sărac are mai puține mijloace și chiar și timp la dispoziție pentru a-și solicita respectarea drepturilor.

La Caransebeș am rămas două săptămâni, timp în care am tuns oile și am vândut lâna unor târgoveți din Cisnădie. Din Caransebeș am plecat spre munții Țarcu și spre Retezat, trecând prin Porțile de Fier ale Transilvaniei și pe la Clopotiva. Când am trecut pe la Gura Apelor, m-am despărțit de turmă și am făcut un ocol, pentru a nu fi recunoscut de cei din localitate.

Pe munte dormeam învelit în cojocul meu de lână, aproape întotdeauna în aer liber. Nu e nimic mai frumos decât să stai la altitudini mari atunci când e cald și aerul e curat. Dimineața găteam mămăligă și uneori sloiu. Sloiul este o tochitură din carne de oaie, tăiată în bucăți mici, împreună cu bucățele de stomac, ficat și grăsime, fierte în untură proprie. Când se răcește, amestecul e păstrat într-o învelitoare din stomac de oaie, care se închide ermetic și astfel rezistă pentru mai multe săptămâni. Se poate mânca și rece. Câteodată, dimineața, în loc de sloi mâncam brânză. Uneori, în meniu, mai intra și smântâna, urda, iar în loc de bere se bea energizantul zer de jintiță.

Ciobanii umblă mult și încet, în urma turmelor, iar când oile găsesc o pășune, aceștia se întind pe jos, într-un loc de unde pot să vadă întreaga turmă și discută, uneori cântă la fluier sau pur și simplu închid ochii și visează la lucruri frumoase. E aproape incredibil, pentru oamenii civilizați, cât de lipsită de griji pare viața acestor ciobani. Au zile întregi de făcut nimic și, totuși, sunt tot

261

timpul destul de ocupați să nu se plictisească. Bineînțeles, viața de cioban are și neajunsurile sale: ploaie, zăpadă, vânt, frig.

Se mai întâmplă uneori să apară neînțelegeri între ciobanii, de altfel calmi, iar atunci când se întâmplă, ei devin extrem de necumpătați și violenți, fiind capabili chiar de atrocități și de torturi din cele mai cumplite. Această cruzime inumană, aproape voluptoasă a românilor pare să fie una dintre acele caracteristici primite odată cu amestecarea sângelui latin cu cel slavic.

Pentru că nu aveam mai multe rânduri de haine la mine, la fel ca toți ceilalți ciobani și nu obișnuiam să port părul scurt nici măcar în viața normală, iar acum nu mă mai tunsesem din martie, vă puteți imagina cum arătam la sfârșitul verii. Datorită mizeriei și a bronzului de la soare, căpătat în munți, nu mă puteai deosebi de un cioban veritabil. Acest lucru explică oroarea prietenilor mei civilizați, pe care le-am provocat-o atunci când, coborând din munte, m-am urcat la Sântămărie Orlea direct în automobilul lui Gabor Kendeffy. Nu-și puteau lămuri cum de un cioban a ajuns să circule în automobil...

Până la 9 iulie am stat încontinuu ca şi cioban în munți apoi, odată cu izbucnirea conflictelor bulgaro-române, am plecat, prin Cluj, la Viena.

În România era agitație mare, iar autoritățile încercau să prevină tulburările, emițând circulare precum următoarea: „Prefectura Județului Mehedinți, Publicațiune: Domnul Ministru de Interne, Take Ionescu, ne comunică următoarea telegramă: Vă reînoesc circulara mea de eri și vă rog să gândiți că orice menifestațiuni în contra vreuneia din Marile Puteri și mai ales dinaintea Consulatelor, să fie riguros interzise, spuneți populațiunei că nu e adevărat că vreuna din Marile Puteri și din special Austro-Ungaria ar arăta vreo ostilitate României și ar pune piedică acțiunei politice a statului. Cetățenii Severineni, rugați să nu facă nicio manifestațiune ostilă. Prefect T. Costescu.”

262

După 21 iulie m-am întors în Retezat, unde m-am împrietenit și mai bine cu ciobanii, ajutându-i să treacă granița, ilegal, cu câteva încărcături de contrabandă. A trebuit astfel să ne ferim atât de patrulele românești cât și de cele ungare. În această perioadă, ca şi cioban, am aflat pentru prima dată de existența unei convenții româno-sârbești, prin care Transilvania urma să fie preluată de România, iar Serbia prelua Bosnia. Lucrul acesta mi-a fost confirmat de mai mulți ciobani pe care i-am întâlnit și care nu discutaseră între ei înainte.

În luna august am părăsit pentru câteva zile munții și am devenit din nou un om civilizat, atunci când fratele meu Elek și soția lui, pe care nu-i mai văzusem de mult, au venit la Săcel. Din 14 până în 21 august am plecat cu ei, cu sora mea și cu familia Kendeffy la Băile Herculane.

Acolo l-am întâlnit pe corespondentul ziarul Times, Bouchier, care-mi fusese coleg la Podgorica în vara lui 1911. El mi-a spus că a auzit chiar de la Take Ionescu despre alianța româno-sârbă, lucru care mi-a confirmat informațiile aflate de la păstori.

Am trimis veștile la Auffenberg, iar din 22 august până în 11 septembrie, când turmele au părăsit munții, am fost din nou cioban. Chiar dacă vremea era îngrozitoare, statul în aer curat mi-a întărit sănătatea și mi-a dezvoltat o energie latentă, foarte necesară muncii intelectuale.

La 1 octombrie l-am informat printr-o scrisoare detaliată și pe Excelența Sa Conrad despre existența alianței româno-sârbești și despre părerile mele referitoare la politica lui Take Ionescu legată de Transilvania.”

„Din 17 până în 20 septembrie am fost la Cluj, la Elek și la

Catherine și am făcut vizite cu mașina în locurile din apropiere, pentru câteva studii geologice. După asta am plecat la Viena.

În luna octombrie 1913 am plecat cu Baiazid spre Albania. Încă de la Shengjin, văzând alt steag decât cel cu semiluna fluturând

263

în vânt, parcă mi-au crescut aripi, știind că acum cel puțin călătoriile mele nu vor mai fi blocate de probleme administrative. Granița era asigurată de prietenii mei, muntenii, și în loc de discuții despre viză și inspecții ale bagajelor, am fost întâmpinat cu salutări și strângeri de mână. Oamenii m-au dus la han și mi-au cărat și bagajele și am sărbătorit împreună reîntoarcerea mea. Am aflat, printre altele, că existau probleme între triburile de munteni și, mai ales, între Shkreli și cei din Lezha.

Am plecat la Lezha, unde am întâlnit doi europeni. I-am salutat și m-am recomandat: „Nopcsa” și răspunsul a venit: „Potocki și Pacht”. Era o mare onoare pentru mine să-i cunosc pe cei doi conți, care veniseră în Albania într-o expediție și doreau să-și cumpere o fortăreață. Potocki și Pacht auziseră multe despre mine și erau uimiți de modul în care am intervenit în politica internă a Albaniei. Erau realmente bucuroși că ne-am întâlnit.

A doua zi, pentru că voiam să fac pace în Lezha, trebuia să-l vizitez pe Bajraktar-ul Lani și, pentru că Potocki vroia și el să meargă în Sud, am plecat împreună. Era îmbrăcat, evident, în haine europene spre deliciul tuturor, pe când eu mă îmbrăcasem deja în costumul popular al albanezilor munteni. Călăream pe o șa de tip samar, care se potrivea foarte bine cu costumul meu și cu opincile din picioare, dar nu e foarte ușor să faci asta, mai ales dacă nu ești obișnuit cu acest tip de șa, iar primul sfert de oră, până m-am obișnuit, a fost cam neplăcut.

La Bregumatja ne-am despărțit, iar la un moment dat, pe drum, m-am întâlnit cu o trupă de călăreți munteni care veneau din Sud. Chiar dacă eram la distanță și îmbrăcat în costum popular, ei m-au recunoscut și au început să tragă cu armele în aer de bucuria revederii. Și noi am început să tragem, iar acest lucru unui european îi poate părea ca o nebunie.”

264

Albanezi musulmani refugiați lângă Gjakova, 1913

Datorită unui atentat, în care unul dintre liderii albanezi din

Lezha a fost ucis, Nopcsa a fost nevoit să-și întrerupă activitatea și să meargă la Shkodra. Acolo s-a întâlnit cu prietenul său, Prenk Bib Doda. La 11 octombrie 1913 a trimis o scrisoare către Generalul Conrad, prin care îl anunța că urmărește în Albania o pistă legată de existența unei înțelegeri secrete italo-sârbești. La Shkodra Baiazid îl aștepta în fosta casă pe care o închiriase între 1907 și 1910 și care nu fusese distrusă în asediul orașului, ci doar puțin afectată la marginea geamurilor, datorită unei explozii.

„În Shkodra am reîntâlnit-o pe prietena mea bună, Miss

Durham iar, prin intermediul ei, am ajuns să îi cunosc pe Amiralul englez și pe Colonelul Phillips.

265

M-am hotărât să explorez versanții sudici ai munților Albaniei de Nord dar, până la urmă, a trebuit să mă limitez la partea montană a zonei Kastrati, datorită malariei, care m-a atins. În locul meu, Baiazid a făcut câteva călătorii până în vârful munților, unde a făcut fotografii și schițe pentru ca, mai târziu, să pot realiza harta Alpilor albanezi.”

Fotografii din zona montană înaltă a Albaniei de Nord, 1913

266

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1913. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

267

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1913. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

268

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1913. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

269

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1913. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

270

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1913. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

271

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1913. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

272

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1913. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

273

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1913. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

274

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1913. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

275

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1913. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

276

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1913. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

277

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1913. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

278

„În decembrie eram la Viena și acolo am petrecut și lunile ianuarie și februarie 1914, lucrând împreună cu expertul militar Dokaupil la harta mea specială a Albaniei. Pentru materialul de la această hartă străbătusem între 2000 și 2500 de km. Aveam descrieri de rute, foarte multe indicații de poziționare și mii de fotografii, toate cu poziția înregistrată, schițe ale rutelor și calcule de măsurare ale unghiurilor, absolut tot ce era necesar pentru a stabili coordonatele prin tehnica fotogrametriei.”

Tehnica fotogrametriei presupunea corelarea informațiilor

obținute din fotografii și din observațiile de teren, din măsurători și calcule, iar atunci când se lucra la desenarea formelor de relief pe hartă, se obținea distanța dintre acestea prin calcularea exactă a distanței dintre formele de relief surprinse în fotografie, atât pe orizontală cât și pe verticală.

„În luna decembrie, într-o scurtă vizită la Antwerp, am

susținut o prezentare despre Albania la Societatea Geografică din localitate. În cadrul prezentării am folosit chiar și un aparat de proiecție pentru a prezenta imagini. După prezentare, care a fost salutată mai apoi în presa locală, mi-am trecut numele în Cartea de Aur a Societății și am primit un onorariu de cîteva sute de franci.

De acolo am plecat la Bruxelles, unde l-am vizitat pe Dollo. Acesta m-a dus să-mi arate noul muzeu și eu am încercat cât mai bine să mă împac cu el, după ce ne ciondănisem în 1899, ca rezultat al unor polemici. Se pare că mi-a reușit pentru că, la întoarcerea mea la Viena, am primit de la el niște materiale tipărite, ceea ce nu se mai întâmplase până acum.”

Louis Dollo, celebrul paleontolog belgian care, după ce Franz

Nopcsa a pus bazele paleobiologiei, a stabilit principiile acestei noi ramuri, l-a caracterizat pe prietenul său Franz, după moartea sa în

279

1933, astfel: „Ca o cometă a traversat cerul paleontologiei, împrăștiind în jurul său o lumină difuză.“

„La întoarcere am trecut prin Köln unde, în sfârșit, l-am

cunoscut personal pe profesorul de geografie Hassert. De acolo am plecat la Frankfurt, unde l-am întâlnit pe custodele muzeal Dreverman, cu care aveam deja o lungă corespondență. Mi-a arătat comorile păstrate în magnificul muzeu din Frankfurt. În afară de un exemplar original de Diplodocus, căruia îi lipsea capul, m-a interesat în special mumia de Trachodon, pe care se găseau și bucăți de piele, conservate perfect. Am avut lungi discuții cu Dreverman despre mai multe specii de dinozauri și despre modul în care acționau mușchii și cum se mișcau aceste animale.

De la Frankfurt am făcut o vizită în apropiere, la Giessen, unde locuia zoologul profesor docent Vers Luys. Cu el am discutat despre osteologia fosilelor de reptile și lucrul acesta a fost destul de plăcut, mai plăcut decât să discut despre politică pentru că, atunci când înțelegi cum funcționa un animal dispărut, satisfacțiile sunt foarte mari.

De acolo m-am întors la Frankfurt, unde am vizitat colecțiile arheologice, iar de acolo m-am întors la Viena. Pe drum, am făcut o vizită la Nürnberg.”

„În februarie 1914 am fost pentru două săptămâni la Săsciori,

județul Alba, pentru că situația în România începea să devină critică. Îmbrăcat în haine românești, am simțit o atmosferă apăsătoare și se părea că revoluția va porni imediat. M-am întors la Viena și l-am informat pe Conrad despre aceste lucruri.

În timpul primăverii, Essad Pașa a venit în vizită pentru a-i oferi lui Wilhelm de Wied tronul Albaniei și a fost răsplătit cu Marea Cruce a Ordinului Franz Josef.”

280

Essad Pașa Toptani a fost un ofițer din armata otomană, de origine albaneză, din vestita și bogata familie Toptani, fondatoare a orașului Tirana, care, în urma sprijinului pe care l-a acordat Junilor Turci, a ajuns deputat în Parlamentul otoman. A făcut o politică dublă, fiind la un moment dat acuzat de instigare a țăranilor la revoltă împotriva lui Wilhelm de Wied. A fost exilat, dar în urma răscoalei care a dus la detronarea lui Wied, s-a întors în Albania unde a preluat puterea. A cedat Greciei teritoriile Epirului de Nord. A fost asasinat la Paris, după Primul Război Mondial, de către un patriot albanez.

Prințul Wilhelm de Wied a fost, pentru șase luni, în anul 1914,

Principele Albaniei. Wilhelm s-a născut ca al treilea fiu al uneia dintre cele mai

vechi familii nobiliare din Germania. A fost propus pentru funcția de Principe al Albaniei de către mătușa sa, Elisabeta a României. Aceasta a insistat pe lângă Take Ionescu, Prim-Ministru al României, să fie propusă candidatura lui Wilhelm de Wied pentru funcția respectivă. După lungi tratative internaționale, Marile Puteri s-au decis în final pentru un german protestant care era agreat și de către austro-ungari. Prin Wilhelm, Germania și Austro-Ungaria intenționau să saboteze încercările Italiei și ale Serbiei de a căpăta influență politică în noul stat creat. La acestea se adăuga prezumția că un principe care nu aparține nici uneia din marile religii din Albania (islamismul, ortodoxia și catolicismul) ar fi mai ușor acceptat de către populație, neexistând din partea sa vreo bănuială de părtinire pentru unul din cele trei grupuri religioase. După multe răzgândiri, Wilhelm de Wied acceptă funcția propusă. Astfel, în 1914 s-au deplasat 18 reprezentanți ai Albaniei la Neuwied, pentru a-i oferi, în cadrul unei ceremonii, coroana Albaniei. La data de 7 martie 1914, Principele Wilhelm de Wied împreună cu soția sa, Sophie von Schönburg-Waldenburg și cei doi copii ai lor ajung în Durrës unde era stabilită reședința sa. Poporul l-a întâmpinat plin

281

de entuziasm. Statul care i-a fost încredințat era foarte sărac și dispunea de o infrastructură și un sistem administrativ extrem de modeste. Condițiile care i-au fost oferite erau pentru nivelul Albaniei foarte luxoase, însă totuși foarte modeste comparativ cu alte reședințe ale monarhilor europeni sau cu castelul din care provenea Wilhelm. Era vorba de o casă cu două etaje, cu camere proprii amplasate în jurul unei curți interioare din centrul orașului. Wilhelm de Wied nu deținea multe cunoștințe despre statul și poporul care i-au fost încredințate, fiind nevoit să se bazeze pe consilieri. Nu a reușit să se impună vizavi de popor și de persoanele influente din Albania. Astfel, conflictul de influență dintre personalitățile albaneze și puterile străine (de care era dependent financiar, politic și militar) s-a generalizat. În sud grecii încercau să capete o influență cât mai mare, unii albanezi puseseră ochii pe tronul lui Wilhelm de Wied, iar musulmanii din centrul țării au atacat capitala. După 6 luni a fost nevoit să părăsească în grabă Albania pentru a scăpa cu viață. Wilhelm de Wied nu a abdicat niciodată din funcția de Principe al Albaniei și a continuat să poarte acest titlu până la moartea sa, în 1945 la Predeal. E înmormântat la București, la Biserica Lutherană.

„Pe când țineam o conferință despre Albania la Monte Carlo, am aflat că Ismail Qemali era în Nisa și am făcut tot posibilul să-l întâlnesc. I-am aflat adresa și am anunțat că vreau să mă văd cu el. A doua zi l-am întâlnit pe bătrânul vulpoi la cazinoul din Monte Carlo. Am discutat despre politică și am căzut amândoi de acord că Essad e un porc și că trebuie făcut ceva pentru a-l înlătura. Ne-am înțeles că eu voi face cercetări împotriva lui Essad la Shkodra, iar el va face același lucru la Vlora. În acest fel părea că ne împrieteniserăm, iar de această nouă prietenie Ismail a început să încerce să tragă foloase imediat. A doua zi mi-a trimis o scrisoare prin fiul său, în care confirma din nou cooperarea la care ne înțelesesem dar, în final, ajunsese să îmi povestească despre situația sa financiară precară, spunându-mi că are nevoie doar de o mică sumă de 12 mii

282

de franci pentru a-l trimite pe fiul său la Viena și apela la mine, pentru că mă considera ca pe un compatriot și un prieten veritabil. I-am spus fiului său că nu port banii cu mine, dar că-i voi trimite când mă întorc la Viena, iar seara, când m-am întâlnit cu bătrânul, i-am confirmat primirea scrisorii dar am evitat să discut în public despre acest subiect. Am atins din nou subiectul politic și i-am explicat foarte serios că, pentru a face politică, trebuie să dispui de bani, iar el s-a arătat foarte mirat și mi-a spus, într-un mod stupid, că nu știuse lucrul acesta până acum. M-am amuzat văzând că nu-i ieșise pasența. Evident că am rămas prieteni, dar numai de la distanță.

De la Nisa am plecat la Viena pentru ca, în vară și în toamnă, să studiez mai bine situația politică din România și, în această perioadă, am fost în contact, ca și etnograf, cu Iorga și Murgoci de la Institutul Balcanic din București. Le-am dat câteva manuscrise pentru publicare și am stabilit o prezentare despre Albania în luna noiembrie.

În luna mai m-au vizitat la Viena sora mea, Ilona, împreună cu soțul ei, Alfred și cu mama. Împreună cu ei am făcut câteva vizite la Bela Pallavicini, la o mătușă a lui Louis Drašković și la o doamnă de companie a Arhiducesei Maria Teresa, Margrafa Crescence Pallavicini. Pentru că se dusese vestea că făceam o cafea turcească excelentă, le-am invitat odată pe aceste doamne la o cafea neagră, în apartamentul meu de burlac, lucru acceptat cu mare plăcere.

În acea perioadă s-a întâmplat să fiu propus, pentru prima dată, pentru a primi o decorație, respectiv Crucea de Fier, din partea Ministerului de Război. Mulți dintre prietenii mei s-au grăbit să mă felicite cu toate că, până la urmă, nu s-a concretizat nimic.

Împreună cu Ilona și Alfred am făcut, în mai, un mic turneu cu mașina la Nitra, în Slovacia, apoi la Boldva și la Szemere, în Ungaria, unde i-am făcut o vizită lui Jhonny Pallavicini. De acolo am mers cu mașina în munții Tatra, unde se aflau Elek și Catherine. Automobilul mergea foarte frumos prin munți și mersul cu mașina e extrem de

283

plăcut, mai ales dacă ai un șofer bun. În Slovacia am văzut peisaje frumoase, iar costumele slovacilor mi-au amintit de costumele românești din Transilvania, doar că modul în care își purtau mustățile era cel din Austria Inferioară. Malaria mea, tratată în decembrie 1913 de Doctorul Steyskal, a revenit, parțial, pe drumul către Nitra. În munții Tatra Elek închiriase o vilă spațioasă de la Contele Karacsony, cu un parc mare, iazuri și pădure și aici m-am simțit foarte bine în compania lui și a lui Catherine.

De aici am făcut o călătorie cu mașina la faimoasa peșteră de gheață de la Dobsina, unde imaginile minunate cu stalactite din gheață sunt memorabile. Vremea rea m-a împiedicat să fac călătorii chiar pe vârful muntelui, pe care într-o singură zi l-am văzut răsărind din ceață. Zona munților Tatra ar fi minunată fără turism, pentru că așa toată poezia zonei este distrusă. Întreaga regiune era transformată într-un obiect economic.”

Automobilul cu care se deplasa în călătoriile sale prin Europa

284

„Acolo l-am întâlnit pe oribilul politician ungur de origine evreiască, Erwin Rosner, care făcea la Budapesta o politică liberală. De atunci, omul mă salută de câte ori mă întâlnește, dar eu prefer să-l evit. Oricum, nu după mult timp a devenit Ministru. Acolo, în munți, la Elek, mi-am scris ultima lucrare despre geologia Albaniei după care, pe drumul de întoarcere la Viena, m-am oprit din nou pentru a petrece câteva zile alături de Jhonny Pallavicini și de soția sa. [...] Pe timpul cât eu eram în Tatra, la Durrës, Essad Pașa și-a dat arama pe față.”

Franz Nopcsa face referire la izbucnirea răscoalei țăranilor din Albania, răscoală pusă la cale și orchestrată în secret de către Essad Pașa Toptani. Datorită veștilor primite, Franz hotărăște să se deplaseze în grabă până în Albania pentru a încerca să calmeze spiritele prin contactele sale de acolo. Ajunge până la Durrës, unde se afla reședința Prințului Wied dar, datorită unei crize puternice de malarie, se vede silit să se întoarcă la Viena. Reușește doar să imortalizeze pe pelicula foto un moment din ziua de 16 iunie, când Prințul Wied a participat la o ceremonie funerară a Colonelului Thomson, șeful misiunii militare olandeze de menținere a păcii din Albania, care a fost ucis în timpul conflictelor.

Prințul Wied și oficialități albaneze și olandeze

285

Pe drumul către casă, la Trieste, pe data de 28 iunie 1914 află despre asasinarea lui Franz Ferdinand, la Sarajevo.

„La Viena era o mare agitație și nimeni nu știa dacă va fi o

furtună scurtă sau una de lungă durată, spre exemplu, Excelența Sa Conrad credea că un conflict armat cu Serbia va rămâne doar în Balcani, iar alții susțineau că, datorită intereselor politice, în război va intra și Italia.

Conrad m-a rugat să merg în Transilvania, de unde să-l informez despre mișcările românilor. Am mers prima dată la Arad, unde i-am dat mamei mele anunțul că urmează un război, iar apoi am mers în Retezat, la ciobanii mei. Datorită malariei mă simțeam slăbit și într-o stare jalnică dar și așa, în nici zece zile, am aflat că românii din Transilvania vor acționa conform comenzilor venite de la București și apoi am plecat la Viena pentru a duce aceste informații.

La Viena agitația era în creștere, comerțul și schimburile erau complet oprite, iar apoi știrea despre ultimatum a pus pe toată lumea pe jar. Lucrurile s-au complicat atunci când Puterile Centrale au aflat că Rusia intra în război, complet mobilizată, în loc să se păstreze neutră, așa cum era de așteptat. Din nou, se vedea cum diplomații Puterilor Centrale și atașații lor militari dormiseră pe ei.”

286

În Războiul Mondial „Chiar înainte de izbucnirea războiului eram bolnav de

malarie. I-am spus profesorului Steyskal, care mă trata, să mă rezolve rapid, oricât ar costa, pentru că intenționez să mă înscriu voluntar în armată, într-o zonă cunoscută pentru epidemiile de malarie. În decembrie 1913 profesorul m-a scăpat, pentru jumătate de an, de această boală prin intermediul injecțiilor intravenoase cu chinină. Am continuat cu acest tratament care a avut un rezultat excelent, ținându-mă fără febră de acum încolo.

Chiar înainte de a începe războiul, îi propusesem lui Conrad să trimitem albanezii din Gostivar împotriva sârbilor. Cartierul General a decis să fie trimise 2000 de puști simple și 200 de mii de cartușe, prin intermediul unui vas cu aburi, pe care mai apoi Consulul General Kral să le distribuie albanezilor din Gjakova, iar albanezii să fie instigați împotriva sârbilor.

Între mobilizarea parțială și cea generală a armatei austro-ungare, în timp ce Excelența Sa Conrad se grăbea pe scările Departamentului de Război spre biroul său, am avut ocazia să schimbăm câteva vorbe. L-am întrebat: „Și Rusia?”. Mi-a răspuns: „Rusia va rămâne calmă”. 24 de ore mai târziu a trebuit să sune mobilizarea împotriva Rusiei.”

„Se hotărâse ca activitatea mea să se desfășoare în zona catolică unde, pentru început, trebuia să mă asigur că există suficiente animale pentru transportul armelor ce urmau să sosească, spre interiorul Albaniei.

Am ajuns la Shkodra unde, datorită declarației de război, era un entuziasm general. Chiar înainte de sosirea mea acolo, rebelii albanezi italofili, care luptaseră împotriva Prințului Wied, avansaseră până aproape la Lezha. Mi-am informat despre asta superiorii.

Am început să adun cai pentru primul transport și, cu ajutorul unor prieteni de-ai mei albanezi din Shkodra, am introdus armele în

287

Albania, iar acestea au fost declarate proprietatea Guvernului albanez. Următoarele transporturi de arme au întâmpinat dificultăți, deoarece cei care trebuiau să asigure transportul n-au făcut-o, dar și pentru că aflasem de prietenia cu sârbii a lui Prenk Bib Doda, care avea o mare influență în zonă și ar fi fost posibil ca armele să fie confiscate în Mirdita.”

„Tribul Kelmendi, unde aveam prieteni buni, avea o problemă în a se angaja în conflict, deoarece câțiva șefi erau ținuți ostatici în Muntenegru iar, până la eliberarea lor, tribul nu avea voie să facă nicio acțiune ostilă. Am apelat, astfel, printr-o scrisoare la tribul Shala, care a trimis 300 de oameni cu care a ocupat localitatea și a eliberat prizonierii. Între timp, s-au activat și triburile Hoti și Shkreli. Singura problemă era că nu aveam destule cartușe. Din primul transport rămăseseră doar patru lăzi, ceea ce însemnau câte 50-60 de cartușe pentru fiecare.”

„Muntenegrenii au atacat tribul Kelmendi și i-au invadat teritoriile, iar supraviețuitorii din trib s-au refugiat la Shkodra, unde agenții muntenegreni au început acțiunea de compromitere a mea în fața albanezilor, împrăștiind vestea că cei din tribul Kelmendi au fost atacați și masacrați pentru că eu i-am incitat împotriva Muntenegrului. Mulți dintre munteni au crezut acest mesaj și erau de părere că toată vina cade asupra mea iar, pentru nenorocirea care se abătuse asupra tribului Kelmendi, unii chiar considerau că ar trebui să fiu ucis. Cercetările care s-au făcut mai apoi au arătat că în acele lupte au murit 128 de locuitori din tribul Kelmendi, iar casele lor au fost arse.

M-am gândit că acest atac era doar un preludiu al invaziei Muntenegrului asupra Albaniei. Trebuia să găsesc o metodă să aduc cumva în siguranță armele pe care le distribuisem dar, datorită lipsei de animale de povară, acest lucru a fost posibil abia câteva zile după. Între timp, am insistat la Consulat să se facă eforturi pentru a-i ajuta pe supraviețuitori și inclusiv eu și secretarul meu am distribuit câteva mii de coroane refugiaților.”

288

„Ministerul de Război a trimis în Albania câțiva ofițeri și am mers împreună cu ei la Fierza, unde am avut oportunitatea de a observa o atmosferă ostilă îndreptată asupra noastră. Acest lucru era cauzat, în cea mai mare măsură, de faptul că ofițerii noștri nu intrau în contact cu țăranii și se simțeau stânjeniți în eforturile lor de preoții locali, așa că această animozitate pe care am simțit-o era normală, iar mai târziu, la câteva săptămâni, această ostilitate latentă s-a transformat într-un asalt asupra ofițerilor, care au trebuit să părăsească Fierza. Oricum, eu consider că era greșeala Departamentului de Război, care a trimis în Albania asemenea oameni neștiutori ai limbii și care nu mai fuseseră niciodată acolo și, bineînțeles, nu erau cunoscuți.”

După multe încercări nereușite de a duce negocieri cu

triburile albaneze musulmane, atunci când situația a devenit riscantă, a fost conceput un plan de „extragere” a lui Franz Nopcsa și a încă unui ofițer, din teritoriile albaneze, în urma ordinului primit de a se întoarce la Viena. Planul era ca Nopcsa să fie deghizat în albanez și dus cu barca peste Marea Adriatică, pe coasta italiană. Celălalt ofițer trebuia să fie dus, cu un vas italian cu aburi, la Constantinopol, sub deghizarea de emigrant bosniac. Ofițerul nu a avut noroc, pentru că nava italiană a fost capturată de un vas de război franțuzesc.

„Scăparea mea este aparent atribuită doar faptului că nimeni

nu credea că voi avea curajul să umblu prin Albania deschis, fără măsuri de siguranță, sub numele meu, printre atâția oameni care mă cunoșteau, până să ajung la Adriatică. Și totuși am reușit să ajung fără nici un incident la Bari apoi, prin Bologna și Trieste, să mă întorc la Viena.

Pot să spun că acțiunea mea de a iniția un atac direct al albanezilor împotriva Serbiei și Muntenegrului s-a soldat cu un eșec. Acest lucru s-a întâmplat atât datorită faptului că unii lideri albanezi

289

au fost cumpărați de sârbi, iar alții preferau să ia bani din ambele părți cât și pentru că acei albanezi care chiar vroiau să pornească lupta cu Serbia, tot așteptând sprijinul militar austriac, au început să creadă că acesta nu va mai veni.”

„În mod particular trebuie să spun că muntenegrenii puseseră pe capul meu un preț de 5000 de lire, adică aproximativ 100 de mii de coroane, motiv pentru care a trebuit să-mi iau măsuri extreme de precauție știind că există unii care ar fi făcut orice să pună mâna pe mine. Acesta-i motivul pentru care mă îmbrăcam ba în haine europene, ba în haine muntenești, ba în haine din Shkodra, ba în pitorescul costum din Krasniqi, cu ţeasta rasă. Era foarte periculos pentru mine, pentru că oricine putea să mă împuște oricând, nemaiexistând oficial nicio autoritate, așa că m-am bucurat când am primit ordinul de a mă întoarce la Viena.”

„Părerea mea despre Albania s-a schimbat și o stare generală

de demoralizare mi s-a părut că s-a instalat printre muntenii din Nordul Albaniei. Simpaticii mei sălbatici, care pe vremuri își respectau cu strictețe codul de onoare, au dispărut iar, în locul lor, cu câteva mici excepții, au apărut oameni avari și pe care nu te mai puteai baza. Poate că aceste lucruri sunt subiective, dar pentru mine, după această experiență, războinicul albanez a încetat să existe. Se pare că războaiele din ultimii ani au dus la distrugerea acestui spirit. Dacă până acum sărăcia nu a jucat un rol major în schimbarea spiritului muntenilor, în ultimii ani anumite obiecte, care înainte lipseau, cum ar fi lămpile cu cherosen, ustensilele de gătit și tot felul de alte obiecte mai moderne, au început să schimbe identitatea acestor oameni. Am părăsit Albania fără ca măcar să spun „La revedere!” și, chiar dacă în viitor studiile mele mă vor mai duce pe acolo, nu cred că îl voi mai găsi pe bravul sălbatic. Din nou, o bucățică din lumea mea a dispărut.”

290

„Pe 24 octombrie am ajuns la Viena și m-am întâlnit cu Excelența Sa Conrad. În ciuda eșecului din Albania, am primit, de la Înaltul Comandament al Armatei, felicitări oficiale pentru activitate dar acest lucru era irelevant pentru că, în acest timp, trupele noastre luptau înfometate pe front, iar Excelența Sa Conrad era disperat că armata austro-ungară nu va putea rezista presiunii armatei rusești.

Apoi am fost trimis cu o misiune secretă la București. Acolo trebuia să operez în special în cercurile profesorale pentru a minimaliza agitația anti-austriacă. Pentru asta i-am telegrafiat la București profesorului Murgoci, reamintindu-i de înțelegerea noastră prin care urma ca în noiembrie să țin o prezentare despre Albania. Fără să mai aștept răspunsul lui Murgoci, temându-mă de un refuz datorat tensiunilor politice, am plecat imediat după telegramă la București, unde am ajuns pe 1 noiembrie și unde am aflat că, într-adevăr, Murgoci trimisese o telegramă de anulare dar, cum deja eram în București, nu se mai putea schimba nimic.

M-am dus și m-am prezentat Ambasadorului nostru, Contele Czernin. Acesta a fost foarte neprietenos, aproape necioplit: „Ce cauți aici? De ce ai venit? O să fi rănit aici!”, așa că am fost obligat cumva să-i spun că am fost trimis de Excelența Sa Conrad și că n-am venit de plăcere. Atunci când i-am spus că trebuia să și țin o prezentare în București m-a întrebat dacă am chef să se arunce în mine cu ouă stricate și, pentru că eram în toane bune, i-am spus că am chef să risc. La vremea aceea Czernin nu cred că m-a înțeles și probabil că abia mai târziu și-a dat seama că m-a judecat greșit. Chiar cred că la un moment dat, un articol defăimător la adresa mea, din publicația Epoca, i-a dat mare satisfacție.”

„Existau zvonuri la vremea aceea că ar exista ceva între elegantul nostru Ambasador și frumoasa Regină a României, mai ales că soția lui Czernin nu îl însoțise la București, fiindu-i frică de clima nesănătoasă.”

291

„Erau sesiuni în fiecare vineri la Institutul Geologic Român și mi-am anunțat primul discurs pentru următoarea vineri, la care se înscriseseră foarte mulți participanți și se umpluse sala, dar ceva mi-a stricat calculele.

Am primit o telegramă urgentă despre îmbolnăvirea mamei mele la Sighetul Marmației, în Maramureș. Am întrerupt orice și am luat trenul spre Budapesta, iar de acolo până la Sighet am mai făcut încă 25 de ore, datorită condițiilor de călătorie pe timp de război. La Sighet, în afară de niște răniți, nu prea am văzut nimic legat de război. Am stat câteva zile și apoi m-am întors la București.

Acolo mi-am ținut prima prezentare în sala Casa Școalilor. Publicul era aproape exclusiv format din geologi și geografi. A doua prezentare am avut-o marțea următoare și a fost despre etnografie.

Imediat după asta, în ziarul Epoca al lui Filipescu a apărut un articol virulent îndreptat împotriva mea, acuzându-mă de spoinaj și spunându-mi să mă duc la Viena. Deoarece conferința mea era anunțată deja din primăvară, profesorul Murgoci a publicat în același ziar o scrisoare deschisă, prin care mă susținea. Deoarece era cunoscut ca un naționalist și prieten cu Filipescu, acesta chiar i-a publicat scrisoarea, ceea ce mi-a permis să țin o a treia prezentare, la care a venit chiar și fostul Ambasador român în Albania, domnul Burghele.

Întreaga tevatură cu articolele din ziarul Epoca a fost până la urmă o nesperată publicitate, care m-a ajutat să cunosc diferiți oameni de știință, printre care academicianul Dianu, arheologul Vasile Pârvan, istoricul de artă Tzigara-Samurcaș, zoologul Antipa, lingviștii din Iași Pascu și Philipidi, lingviștii din București Cândrea și Densușianu și, nu în ultimul rând, geologul Mrazec.

Institutul Geologic din București era foarte frumos, dar nu era clădit foarte practic, având o bibliotecă mică, aproape exclusiv în limba română și din asta am dedus că lipsa viziunii internaționale e cumva cauzată în mediul academic și de lipsa literaturii internaționale.

292

Pe lângă savanții amintiți, am cunoscut și alte personalități, printre care o seamă de geologi ce au dat un dejun în cinstea mea, cum erau Athanasiu, Popovici-Hatseg, Mrazec și Murgoci. Aici am întâlnit și politicieni, printre care Excelența Sa Zamfirescu și Excelența Sa Marghiloman. În România sunt foarte multe „Excelențe” și inclusiv cei care nu au aceste titluri discută ca și când le-ar avea. Nobilimea ereditară fiind abolită în stil franțuzesc, aici înflorise un regim latifundiar.”

Franz Nopcsa, fotografie din perioada Primului Război Mondial

Chiar dacă nu sunt referiri directe în memoriile sale, se știe că una dintre misiunile lui Franz Nopcsa la București a fost să încerce să convingă politicienii vremii că nu e bine și util țării ca România să intre în război alături de Antanta, sau Tripla Înțelegere. Probabil că avea și mandat de negociere a unor anumiți termeni, în contextul în care România avea deja din luna septembrie semnat un acord cu

293

Italia, prin care solicita recunoașterea drepturilor asupra Transilvaniei. Chiar dacă se părea că Franz Nopcsa a reușit să convingă, datorită neimplicării României în mod deschis în război, în anul 1916 totul s-a schimbat, iar România a deschis front împotriva Austro-Ungariei.

„Într-o zi am luat micul dejun cu Marghiloman și asta pentru

că aflasem de la Murgoci că acesta era un prieten al Triplei Alianțe. Datorită lui Murgoci, a cărui soție este englezoaică și a unor domni din Iași, am aflat că Nicolae Filipescu, naționalistul care susținea intrarea României în război alături de Antanta, avea în vedere ca, pentru a se proteja împotriva rușilor după ce Transilvania ar fi fost ocupată, să pună în aplicare un plan de alianță anti-slavă cu Ungaria. Am raportat acest lucru la Viena și am propus să se și scrie un articol în presă.”

„După ce m-am întors la Viena, în decembrie 1914, am primit o scrisoare foarte flatantă semnată de însuși Conrad, prin care îmi lăuda activitatea și propunerile și prin care îmi cerea să-l țin la curent în continuare cu noutățile pe care aveam să le aflu. Cu această scrisoare în buzunar am mers la Budapesta, unde am discutat situația cu Contele Tisza și cu Contele Andrassy.”

„La începutul lui ianuarie 1915, m-am întors în România. De acolo, i-am raportat lui Conrad că situația devenise încet-încet ostilă, iar aici tendința era de apropiere către Rusia și am cerut să fiu retras din București.

Pe perioada șederii mele la București, am făcut o călătorie la Iași și două călătorii în interes științific. Prima, de natură geologică, a fost împreună cu profesorul Murgoci la Vercerova, lângă granița ungară, de unde am mers pe jos și cu mașina până la Gura Văii. Am avut noroc de o vreme excelentă și am văzut câteva profile geologice foarte frumoase. Pentru a nu avea neplăceri, Murgoci mi-a cerut să vorbim doar în franceză și nu în germană sau în românește.

294

A doua călătorie, de natură arheologică, a fost la Pantelimonu de Sus, la circa 40 de km de Medgidia, în Dobrogea, unde profesorul Pârvan excavase situl fortului roman Ulmetum. Am fost foarte interesat de un mormânt pe care se vedeau foarte bine costumele barbarilor.”

„Locuitorii Dobrogei sunt în mare parte tătari, despre care se spune, fiind uneori adevărat, că mănâncă și carne de cal. Mai sunt, de asemenea, aici, mulți români originari din Basarabia, care și-au părăsit zona natală atunci când a fost ocupată de ruși, dar și fermieri veniți din Transilvania. Dobrogea e foarte puțin populată, dar mie mi-a plăcut foarte mult, mai ales să călăresc un cal bun, la apusul soarelui, în acest peisaj pitoresc. Parcă vedeam cu ochii minții, la linia orizontului, pe lângă gorganele antice, călăreți avari cu lăncii și coifuri și caftane lungi, dispărând apoi în întuneric. Învățătorul de la școala din Pantelimon m-a invitat la masă iar acolo, când oamenii mă întrebau de ce nație eram, eu le răspundeam: „Ungur” și lor nu le venea să creadă. Mi-au spus: „Un ungur nu ar fi niciodată atât de cordial cu noi”. Am făcut câteva fotografii pietrelor antice, care au ieșit excelent.

Seara, când am plecat din Pantelimon, am avut ghinionul să mergem cu căruța prin ceață, care a devenit atât de densă încât n-am mai putut continua și am oprit la un han. Acolo am auzit monstruozitățile împrăștiate de propaganda rusească. Mi-am ascuns naționalitatea și, pentru că oamenii au simțit din vorbirea mea accentul unguresc, le-am spus că sunt român din Transilvania. Am aflat aici că sursele rusești și cele românești pro-ruse anunțau cum nemții își țintuiesc în cuie, în copaci, prizonierii de război. De asemenea, am mai aflat că în Dobrogea doar fermierii români primesc în casa lor străini, pe când bulgarii din sudul Dobrogei nu fac asta. Am dormit câteva ore acolo, după care am reușit să ajung cu căruța la Medgidia, de unde am plecat în confortabilul vagon de dormit al trenului expres.”

295

„Pentru că în România situația era ostilă, mi-am retras manuscrisele de la Institutul Balcanic și am lăsat doar două lucrări, una despre distribuția geografică a cuvântului cioban și una despre geologia Carpaților de Sud, scrisă împreună cu profesorul Murgoci.

Din România am mers la Budapesta, unde am ajuns tocmai la timp pentru a participa la întâlnirea Societății Geologice a Ungariei, iar de acolo direct la Viena, la Înaltul Comandament al Armatei, pentru a-mi prezenta raportul.

După aceea am plecat la Budapesta unde, neavând multe de făcut, mi-am pierdut vremea pe la Cazinou. Am jucat mult șah și am scris o lucrare despre dinozaurii din Transilvania, în care tratam aspecte legate de biologia, diferențele sexuale și, în final, despre extincția dinozaurilor.”

Franz Nopcsa afost primul savant care a vorbit despre

caracteristicile sexuale distincte ale dinozaurilor. A descris fenomenul de dimorfism sexual, care reprezintă diferențele morfologice, comportamentale sau ornamentale dintre masculii și femelele aceleiași specii. Astfel, el a arătat că unii masculi ai unor specii de dinozauri aveau creastă, iar femelele nu aveau și că femelele de dinozaur aveau comportamente sociale complexe, mai ales în raport cu depunerea și îngrijirea ouălor.

Vertebră de Nopcsaspondylus, un dinozaur sauropod cercetat de baron și numit

astfel în cinstea sa, în anul 2007

296

„Am rămas în Budapesta până la începutul lui iunie 1915, când relațiile cu România au devenit critice. Am mers atunci la Primul Ministru, Contele Tisza Istvan, rugându-l să mă trimită ca spion în România. A doua zi am fost chemat la Ministerul Apărării, unde mi s-a spus să plec la Sibiu, iar acolo voi afla detaliile misiunii.

Planul meu era să intru în România deghizat în cioban, de aceea am plecat la Viena, mi-am luat hainele de țăran român și am ajuns în mijlocul lui iunie la Avrig. De acolo, parțial cu trenul, parțial pe jos, am mers până la Pui de unde, pe lângă Stâna de Râu, am urcat către vârful Păpușa din Retezat. Planul meu era să obțin cumva o legitimație românească ca să pot trece astfel în România.

Deoarece la vremea aceea pe toți ciobanii din Retezat îi cunoșteam personal, am încercat să obțin ajutorul lor pentru a-mi îndeplini misiunea, fără să le spun de fapt ce plănuiam, pentru că erau cu toții ostili regimului maghiar. Ca să nu risc să fiu recunoscut ca ofițer activ pe parcurs, de către unii dezertori, le-am spus ciobanilor că fusesem ofițer și că eu însumi am dezertat și, de frica de a cădea în mâinile rușilor, mă ascundeam deghizat.

Pentru a-mi putea transmite mesajele, păstram legătura cu poliția, care odată m-a și „arestat”. Mai apoi, când ciobanii m-au întrebat cum am scăpat, le-am spus că am mituit patrula. Nu am reușit să-mi procur o legitimație românească, de aceea m-am decis să trec granița fără legitimație, pentru că nu era un lucru neobișnuit ca unii dezertori să trăiască fără acte, ca și ciobani în munți.”

La un moment dat, Franz Nopcsa s-a asociat cu un dezertor

român din Transilvania, Ion Iovan, care lucra și pentru Prefectura din Turnu-Severin și împreună cu care a reușit să ajungă până la Craiova pentru a strânge informații, Ion dându-se drept un bogat proprietar de oi, iar Nopcsa drept ciobanul său. Sub această deghizare au locuit la hotel, iar Ion îi cumpăra pe ascuns lui Nopcsa mâncare bună și chiar și bere, pe care acesta le consuma în camera de hotel. Bineînțeles că, pentru a păstra aparențele, Nopcsa îl urma

297

peste tot și îi căra bagajele. Despre Ion Iovan spunea în memoriile sale:

„Exact ca și alți dezertori pe care i-am întâlnit în România, Ion Iovan avea un caracter de hoț și de escroc, ca un adevărat român, iar aroganța și dezamăgirea față de corupția din țară (Austro-Ungaria) l-au făcut să acționeze împotriva Ungariei însă, spre deosebire de alți dezertori a căror motivație era ura împotriva maghiarilor, Ion arăta părere de rău pentru dezertare și se întreba chiar cum ar putea să se întoarcă în armata imperială, unde fusese șef de pluton. La sfatul meu, el a prezentat la Consulatul nostru din Craiova o scrisoare prin care își cerea iertare și solicita să fie reintrodus în serviciul activ, în prima linie a frontului.”

„La Craiova era cât pe-aci să mă dau de gol, pentru că am întâlnit un sergent care, ca să se dea mare în fața „ciobanilor proști”, ne povestea despre tot felul de aplicații militare. L-am flatat, spunându-i că știe la fel de multe ca un ofițer superior și el m-a invitat la o halbă de bere. A comandat și două porții de mâncare și a început să-mi povestească tot felul de chestii militare interesante pe care eu le ascultam cu atenție, făcând bineînțeles o față cât mai stupidă. În timp ce eram concentrat să nu mă dau de gol prin expresiile feței, a fost adusă mâncarea la masă și instinctiv, fără să-mi dau seama, în văzul tuturor celor de pe terasa restaurantului, mi-am așezat, ca o persoană civilizată, șervetul de pânză pe genunchi și am luat corect în mâini furculița și cuțitul. Din fericire, mi-am dat seama imediat de greșeala pe care o făcusem și, până ca cineva să observe, am lăsat cuțitul și furculița și mi-am îndepărtat genunchii, astfel încât șervetul a căzut pe jos. Bineînțeles că, la final, m-am șters la gură cu mâneca și, astfel, toate aparențele au fost salvate.”

„Pentru a afla mai multe informații militare decât la Craiova, i-am propus lui Ion să mergem la Târgu-Jiu, unde ne-am cazat la hotelul unui anume Olariu. Totul ar fi fost în regulă la Târgu-Jiu dacă, în dimineața zilei următoare, nepotul lui Olariu nu m-ar fi

298

recunoscut ca fiind ungur, după felul în care pronunțam cuvintele. Un pericol și mai mare să fiu expus și să apară în ziare că un dezertor din Țara Hațegului a stat la hotelul lui Olariu a apărut atunci când am recunoscut trei dintre fetele care lucrau în bucătărie ca fiind din satul Bărăști, sat care se învecina cu limita parcului castelului tatălui meu din Săcel. Cu siguranță femeile m-ar fi recunoscut ca Baron Nopcsa.

Date fiind aceste circumstanțe, a trebuit să părăsim cât mai repede Târgu-Jiu, așa că am plecat la Glodeni, unde am închiriat o casă. Aici am avut din nou ghinion, pentru că poliția ne-a luat la întrebări și ni s-a recomandat să mergem să ne stabilim în Târgu-Jiu dacă vrem să facem vreo afacere, pentru că în mica localitate Glodeni nu era nimic de făcut. Din acest motiv a trebuit să ne întoarcem la Craiova.

Starea de spirit din întreaga zonă era extrem de ostilă maghiarilor și acestor oameni needucați li se părea că Austro-Ungaria și Monarhia erau demne de dispreț. Auzeam tot mai des părerea conform căreia, dacă Germania nu ar fi intervenit, Monarhia și Austro-Ungaria ar fi fost demult învinse. Ura împotriva ungurilor nu este un sentiment proaspăt importat în rândul dezertorilor români din Transilvania. Acest sentiment datează de multă vreme în rândul românilor, fie că sunt țărani, târgoveți, artizani sau profesori. Am găsit această ură împotriva ungurilor nu doar în districtele Mehedinți, Dolj și Gorj, din apropierea Transilvaniei, dar și în Dobrogea și peste tot românii transilvăneni sunt cei vinovați că au dus această ură anti-ungurească. Un rol important l-au jucat și agitatorii români din Transilvania, iar fluxul masiv de dezertori care au ajuns în România a crescut mult acest sentiment în timpul războiului. Tot în aceeaşi direcţie, în școală, copiii sunt învățați de mici că Transilvania aparține și trebuie unită cu România. Această idee era atât de răspândită, încât făcea parte din ființa oamenilor iar, pentru unii, să fii român și să trăiești în Transilvania părea chiar ca o condamnare. Toate aceste informații îmi arătau foarte clar că

299

erau de așteptat răscoale și oamenii se așteptau ca, odată cu intrarea României în război, armata română să intre și să ocupe Transilvania. De aceea, foarte mulți dezertori din armata noastră credeau că, doar în câteva luni vor putea să se întoarcă acasă împreună cu armata română, iar această opinie era larg răspândită atunci când, în iunie 1915, m-am întors. Important de menționat este și numărul semnificativ al dezertorilor, care ajungea la circa 30 de mii de persoane.”

„La Craiova am constatat că tensiunile politice erau de așa natură încât, imediat după ce s-a aflat de mobilizarea Bulgariei, se dicuta că România va fi forțată, vrând-nevrând, să intre în război, dacă Bulgaria va bombarda Calafatul.

În Transilvania m-am întors trecând, din nou ilegal, granița peste munți și am ajuns cu bine, prin Paltina și Gura Apelor, la Râu de Mori. De acolo am mers la Sântămărie, de unde am plecat la Viena. Ion s-a întors la Turnu-Severin.

La Viena am prezentat un raport detaliat al activității și am atras atenția asupra situației politice din România.”

„Pe 24 octombrie am primit o veste extrem de neplăcută și anume că toate notițele mele secrete, scrise cu acid citric și adresate Comandamentului Militar din Sibiu sub forma unor rapoarte fără importanță, au fost interceptate de serviciul poștal românesc. Se părea că niciuna dintre scrisorile mele scrise cu acid citric nu a ajuns la Sibiu, unde le trimisesem ca recomandate de la Craiova, pe adresa Petru Gorlopan, Sibiu, Ungaria și în care comunicam mesaje militare scrise cu cerneală simpatică. În primăvara lui 1918 am aflat că pierderea mesajelor mele fusese o minciună și că ele au fost ascunse de către un anume Căpitan Grecul, el însuși spion în serviciul României, motiv pentru care a și fost arestat, dar eliberat mai apoi, odată cu pierderea războiului.

În ciuda faptului că se părea că scrisorile mele fuseseră interceptate, am decis să mă întorc din nou în România, dar aici au intervenit o serie de întâmplări neprevăzute. Îl anunțasem pe Ion să

300

mă aștepte la graniță pe data de 5 noiembrie. Pe 2 noiembrie eram la Râu de Mori, iar pe 3 la Gura Apelor, când s-a pornit o puternică furtună de zăpadă. Ninsoarea a fost atât de puternică încât, până și în valea Râului Mare, zăpada atingea 60 de cm. M-am temut să nu rămân înzăpezit și m-am întors, rămânând un timp la Sântămărie, așteptând și crezând că va trebui să îmi abandonez planul, dar vestea că trupele sârbești curățau malul sudic al Dunării, la Orșova, mi-a deschis o nouă portiță de intrare în România. În loc să traversez Carpații înzăpeziți, am decis să pătrund în România pe Dunăre. L-am anunțat pe Ion de această schimbare, am stabilit contactele necesare la Orșova și am anunțat regimentul meu de husari să mă aștepte cu o barcă pentru a coborî cu ea pe Dunăre. Îmbrăcat în cioban, am călătorit la Timișoara și eram pe cale să plec către Orșova, când a venit o telegramă care mă chema urgent la Viena, la Biroul de Evidență al Armatei. Pentru că nu aveam decât haine țărănești, am împrumutat un costum de la Căpitanul de husari Rohling.

După cum bănuiam deja atunci când am primit telegrama la Timișoara, spre marea mea neplăcere, Înaltul Comandament al Armatei m-a abordat cu solicitarea de a pregăti, organiza, echipa și conduce trupele de albanezi voluntari în luptele din vestul Peninsulei Balcanice. La început am refuzat, gândindu-mă că va fi din nou doar o sursă de neplăceri pentru mine dar, mai apoi, când am fost abordat de Colonelul Novak, care mi-a vorbit despre datoria patriotică, am hotărât să fiu eu unul dintre acei ofițeri ai armatei, care stăpâneau limba albaneză și pe care cei de sub comandă nu puteau să-l refuze și astfel, din păcate, m-am lăsat convins să mă alătur acestei campanii. Pentru trupele de voluntari albanezi erau folosiți doar trei ofițeri: eu, Căpitanul Hässler și Murad Bey Toptani.

Obișnuita tărăgănare austriacă am simțit-o și de data asta pentru că, atunci când eram în Timișoara, mi s-a telegrafiat să vin de urgență la Viena, iar când am ajuns aici, timp de o săptămână, a trebuit să pierd vremea. După aceea am fost trimis la Belgrad,

301

împreună cu Hässler, iar Murad Bey Toptani la Castell Nuovo. De la Belgrad ni s-a ordonat să plecăm în mare grabă pentru a ajunge din urmă armata comandată de Generalul Kovess.”

Pe data de 22 decembrie 1915 Franz a primit directivele

pentru pregătirea și pentru acțiunile voluntarilor albanezi, prin depeșa cu nr. 8307, adresată Domnului Locotenent Major Baron Nopcsa. Prin aceste directive se solicita ca albanezii să acționeze pentru separarea strictă a regiunilor catolice de cele musulmane, iar lui i se atribuia un grup de până în 4000 de oameni, albanezi catolici. Termenul de începere a operațiunilor era 15 ianuarie 1916. Se mai menționa care era echipamentul pe care voluntarii trebuia să îl aibă pentru a fi recunoscuți, spre exemplu, banderole negre și galbene și cocarde negru cu roșu. De asemenea se menţiona că, pentru servicii militare deosebite, aceștia urma să fie răsplătiți cu medalii de bronz. Celor trei trupe de voluntari li se asigura un număr de 2-3 ofițeri sau soldați cu pregătire medicală, cu mențiunea că, din punct de vedere militar, orice cadet este superior voluntarilor albanezi. Zona de operațiuni care îi revenise lui Nopcsa era cea dintre Gjakova și Lezha.

Franz Nopcsa în mijlocul voluntarilor albanezi

302

„Pentru că data de 15 ianuarie nu era departe, a doua zi am anunțat că trebuie să plec spre Gjakova cât de repede posibil, pentru a ajunge acolo cel mai târziu la sfârșitul lui decembrie, spunând că nu-mi asum nicio responsabilitate în cazul în care voi fi întârziat. Pentru că nu era disponibil nici un automobil care să mă ducă de la Raska la Mitrovica, s-a telegrafiat de urgență la Raska să fie trimis un aeroplan care să mă ducă direct la Prizren, dar răspunsul telegrafic a venit că nu erau condiții optime de zbor. Am apreciat intențiile bune, dar a trebuit să așteptăm până pe 24 decembrie ca o mașină să ne ducă la Kraljevo. De acolo am ajuns la Raska cu un vagon. Pe 27 decembrie am ajuns la Mitrovica. Aici echipamentul și componența noastră trebuiau completate cu o rezervă de bani de 50 de mii de coroane pentru diferite operațiuni, câțiva husari, trei animale de povară pentru bagaje, un cal sanitar pentru răniți, echipament medical și echipa medicală promisă. În plus, fiecare comandat de grup primea 50 de medalii de bronz pentru bravură, pe care putea să le distribuie oamenilor, atunci când era cazul. Din suma disponibilă eu am primit 2000 de coroane, iar din celelalte lucruri care trebuia să îmi parvină am primit doar două cutii cu produse sanitare dar, în rest, nici animale, nici personal specializat.”

Franz Nopcsa a așteptat acolo până pe 1 ianuarie 1916 dar,

pentru că nu se întâmpla nimic și pentru că a presupus că ofițerul său superior, Goiginger, se afla la Pristina, împreună cu divizia 57 de infanterie, a rechiziționat o drezină cu care a plecat împreună cu Baiazid către Pristina. S-a înșelat, așa că de la Pristina a plecat la Ferizaj, unde a intrat pentru prima dată în contact cu ofițerii și trupele bulgărești cu care, la suprafață, lucrurile păreau în regulă, dar politețea reciprocă ascundea de fapt un conflict mocnit între bulgari și trupele austro-ungare. Pe 5 ianuarie a plecat la Gjakova, fiind dus acolo cu mașina de către brigadierul bulgar. Pe data de 6 ianuarie voluntarii săi au ocupat cula, aproape distrusă, a lui Bayram Bey și au transformat-o în magazie de arme, datorită

303

faptului că, la Gjakova, toate clădirile bune erau deja ocupate de bulgari.

A scris rapoarte prin care arăta modul inadecvat în care erau tratate trupele de voluntari, lipsa armelor și rațiile foarte mici de hrană, în contextul în care el făcea toate eforturile pentru a acoperi, în fața albanezilor, greșelile acestea și, mai mult decât atât, încercând, prin cunoștințele pe care le avea în zona montană a Albaniei, să atragă cât mai mulți albanezi în rândul voluntarilor săi.

Un eveniment întâmplat pe 12 ianuarie este demn de amintit: brigada bulgărească s-a retras în acea zi către Prizren și a rechiziționat o căruță cu boi, pe care Nopcsa vroia să o utilizeze în folosul trupelor sale de voluntari. Aflând acest lucru, Franz a împrumutat un cal din localitate și a plecat la Prizren, unde se afla Comandamentul Diviziei bulgare și de unde, după ce a făcut o plângere, a obținut un ordin scris prin care i se atribuia carul cu boi. A doua zi s-a întors la Gjakova iar pe drum, întâlnindu-se cu brigada care rechiziționase carul, le-a cerut să i-l predea pentru a-l întoarce la Gjakova. Ofițerul bulgar nu a vrut să respecte ordinele scrise pe hârtia pe care o avea Nopcsa și a insistat să ducă acel car până la Suhareka, unde un superior de al lui să hotărască ce se întâmplă cu el. În momentul în care, la ordinul ofițerului bulgar, căruțașii au vrut să-și îndemne din nou animalele la drum, în surpriza totală a întregii brigade bulgărești, Nopcsa și-a scos pistolul său Steyer și a amenințat că, dacă acel car cu boi va pleca în direcția greșită, nu va ezita să tragă.

Acest gest a avut efect, iar bulgarii și-au cerut scuze din cauza neînțelegerii iscate. Un efect și mai important a fost acela că au început să circule zvonuri, atât printre bulgari cât și printre albanezi, referitoare la determinarea și bravura lui Nopcsa, lucru care i-a crescut prestigiul în rândul trupelor sale de voluntari.

304

Pistol de tip Steyer. Model folosit în Primul Război Mondial

Un alt episod din luna februarie a anului 1916 s-a petrecut în Lezha unde, pe o perioadă de două zile, cât Nopcsa a fost plecat pentru a se întâlni cu ofițeri superiori în altă localitate, trupele sale de 500 de voluntari, care ajunseseră acolo între timp, nu au primit nimic de mâncare și nu fuseseră luate în evidență de către ofițerul armatei austro-ungare staționat în localitate. Tot în Lezha, s-a întâmplat să aștepte în van un transport de armament necesar soldaților săi voluntari. Într-un final, a primit armament și muniție pentru 62 de persoane.

Toate aceste neplăceri au cauzat plecarea unora dintre voluntarii săi, sătui să fie tratați inechitabil de către armata pentru care luptau. Tot în luna februarie, a mai trimis un raport Comandantului Kovess, prin care condamna în termeni duri nerespectarea promisiunilor solemne făcute albanezilor, lucru care, după cum spunea, putea doar să dăuneze influenței Monarhiei Austro-Ungare în Albania. A arătat că, în baza promisiunilor, grupul său de voluntari, numit Grupul B de la Baron Nopcsa, a strâns 400 de voluntari din Tirana, 150 din Shkodra, 120 din Lezha și 150 trimiși de triburile Shala, Shoshi, Merturi și Nikaj, dar că numărul lor s-a împuținat, pentru că nu aveau nici echipament, nici arme potrivite

305

pentru un război, iar acest eșec se datora, în primul rând, neonorării promisiunilor făcute de armată. Din păcate, toate aceste plângeri au rămas fără ecou, cerându-i-se doar realizarea unui raport oficial despre aceste probleme. Nu mult după aceea, pentru că nimic nu se schimba, 680 de mirdiți, care fuseseră gata să se ofere voluntari, au renunțat. Și în luna martie Nopcsa a transmis către superiorii săi propuneri de îmbunătățire a situației, precum și promisiuni ale unor triburi că vor trimite voluntari, dar și acestea au rămas fără ecou.

Datorită tuturor acestor aspecte, în martie 1916, Nopcsa a scris un scurt memorandum, pe care l-a trimis superiorilor:

„Deoarece populația din Nordul Albaniei a început să râdă de

noi pentru lipsa noastră de energie și pentru că astfel vor avea în curând impresia că nu suntem buni de nimic, dar și pentru a mă retrage astfel din fața vreunei posibile acuzații viitoare cum că, fiind un cunoscător al condițiilor Albaniei, nu am avut o abordare mai energică, îmi voi încheia aici propunerile și sugestiile de a întreprinde măsuri hotărâte în Albania.”

După trimiterea memorandumului, mergând la Shkodra, a

solicitat o permisie de două săptămâni pentru a face o călătorie la Viena și Budapesta, anunțând că va folosi această ocazie pentru a raporta acolo neregulile din Albania.

„Aflându-mă deja cu permisia în buzunar, o scenă amuzantă

s-a întâmplat între mine și Colonelul de Stat Major Lustig. Acesta m-a văzut într-o zi, la prânz, la popota ofițerilor și, știind reputația mea de cunoscător al Albaniei, a spus că are nevoie de un bun traducător. Deoarece eram deja în permisie și nici nu doream să am ceva de-a face cu această poziție, i-am spus că succesorul meu este și el translator și poate să preia el această funcție. Mi-a retezat scurt vorbele, spunând: „Îţi ordon!”. În acest timp, în popotă intra și

306

Excelența Sa Comandantul Armatei Trollmann care, auzind acestea, mi-a cerut să-i servesc și lui ca traducător a doua zi, la o întâlnire importantă cu oficiali albanezi. Le-am explicat amândurora că, deoarece succesorul meu fusese deja numit și era un foarte bun traducător, nu aș fi putut să-i suflu această onoare din fața nasului. Trollmann, care habar nu avea că succesorul meu abia dacă rupea două vorbe în albaneză, a găsit raționamentul meu foarte corect și foarte camaraderesc. A lăudat asta în fața lui Lustig și i-a ordonat acestuia să mă lase în pace și să-l folosească pe succesorul meu drept translator. A doua zi am părăsit Shkodra călare exact la timp, chiar înainte ca delegația albaneză să se prezinte în fața Excelenței Sale Trollmann, unde s-a dovedit că succesorul meu nu prea înțelegea ce spuneau albanezii. Deoarece nu mai eram în Shkodra, m-au căutat degeaba, iar până la urmă au găsit un albanez vorbitor de germană, care a tradus la acea întâlnire. Bineînțeles că recepția aceea solemnă nu s-a desfășurat chiar cum era prevăzut în program...”

Ajuns la Viena, la sfârșitul lunii martie, Nopcsa s-a întâlnit cu

Ministrul de Externe, Baronul Burian, căruia i-a povestit problemele grave, precum și grija sa privind viitorul relațiilor bilaterale cu această țară. Datorită „valurilor” pe care le-a făcut cu sesizările sale, neoficial, Comandamentul Armatei a hotărât să-l țină la distanță de Albania. Acesta este motivul pentru care Nopcsa a cerut să fie din nou trimis la Timișoara și să-și reînceapă, din aprilie 1916, activitățile de ofițer de spionaj.

Și-a aranjat o întâlnire cu Ion Iovan, omul său de legătură, în

munții Retezat, pe vârful Borăscu Mic. S-a îmbrăcat din nou în haine țărănești și, singur, a plecat pe la Gura Apelor către stâna ciobănească din munte. Datorită vremii încă reci și a intemperiilor, a fost cuprins de febră, iar coliba unde spera să găsească adăpost fusese distrusă de intemperii și era plină de zăpadă. A reușit să

307

îndepărteze zăpada și să refacă oarecum coliba, cu toate că avea febră puternică și a reușit să se adăpostească de furtuna de zăpadă care a urmat, acest lucru salvându-i probabil viața. Dându-și seama de riscurile la care se expunea, pentru că ar fi avut de făcut un traseu de cel puțin 100 km prin zăpadă și pe terenul accidentat de pe vârful muntelui, a renunțat și a încercat să se întoarcă la Gura Apelor, dar s-a rătăcit, pentru că zăpada acoperise urmele pașilor săi și a străbătut câteva ore un drum greșit, fiind complet vlăguit. A renunțat la luptă și s-a întins în zăpadă. Nu mai mâncase de 36 de ore și avea febră. Zăpada începuse să se aștearnă asupra lui, când a văzut niște lumini prin ceață, la distanță și și-a dat seama că acolo erau niște locuințe, într-o vale. Descoperirea i-a dat puterea de a se ridica și a merge mai departe. S-a târât pe mâini și în genunchi, urcând o pantă abruptă, după care și-a dat drumul pe celălalt versant, alunecând și rostogolindu-se și ajungând, într-un final, la Gura Apelor unde a primit îngrijiri și și-a revenit.

Pentru că întâlnirea cu Ion nu s-a realizat, fiind un eșec total, a continuat corespondența cu acesta, prin intermediul scrisorilor scrise cu acid citric dar, când a vrut să încerce din nou să pătrundă în România împreună cu Ion Iovan, acest lucru i-a fost interzis de către Comandamentul Militar de la Timișoara. Tot în aceeași perioadă a cerut Înaltului Comandament al Armatei să-l trimită în Balcani ca geolog, așa cum aceștia procedaseră și cu alți geologi, dar și această solicitare i-a fost respinsă.

În vara lui 1916 situația cu România se deteriorase substanțial, iar în august Nopcsa și-a exprimat îngrijorarea asupra iminenței unui război în Transilvania și a raportat noutățile aflate de la omul său de contact din România, Ion, la Comandamentul din Timișoara.

După 15 august a mers la Săcel, unde aproape că s-a certat cu tatăl său, Elek, care nu vroia să creadă că Transilvania ar putea să devină un câmp de război.

308

„La Săcel am aflat despre începutul războiului cu România, la nici 14 ore de la declararea războiului și asta pentru că armata română înaintase deja până la Lupeni. Primul lucru, am mers la Hațeg ca să mă clarific dacă e adevărat, apoi la Sântămărie să verific dacă totul era în regulă cu copiii lui Kendeffy și apoi rapid acasă pentru a face pregătirile necesare de părăsire a castelului în 48 de ore, pentru că tatăl meu plecase deja către Arad cu 24 de ore înainte de a se comunica declarația de război. Deoarece părinții mei luaseră mare parte din lucrurile de valoare în 1915 și în iunie 1916 și le mutaseră de la Săcel, aici doar mobila cea modernă rămăsese pe poziții. Cu ajutorul administratorului și a câtorva țărani, mi-am împachetat lucrurile de valoare și apoi m-am grăbit cât de repede să plec către granița românească.”

A plecat la Râu de Mori, unde notarul de acolo i-a procurat un

cal cu care a călărit prin noapte circa 40 km până la Gura Apelor, aproape de granița românească, punând la cale o acțiune cu explozibil fixat pe versanții muntelui, în cazul în care trupe românești ar fi ajuns acolo și ar fi forțat intrarea în Transilvania. Până la urmă s-a dovedit că nu exista niciun pericol în acea zonă.

„Pe 31 august, după ce am mai mutat un rând de bagaje de la

Săcel la Hațeg, l-am convins pe Colonelul Berger, care se pregătea să plece la Hunedoara, să mă ia și pe mine, într-un raid de patrulare de o noapte la Mărtinești, unde existau zvonuri că ar fi elemente inamice. Pe timpul acestui raid, am aflat cu un oarecare regret că notarul din Streisângeorgiu, un ungur, a furat într-o noapte o mașină și a fugit. La Hațeg m-am întors cu trenul.

Pe 1 septembrie am spus „La revedere!”, într-o frumoasă și calmă seară de toamnă, castelului nostru de la Săcel, temându-mă că în curând va fi distrus de români. Am mai trecut odată prin încăperi, prin grădină, prin păduricea de lângă, m-am oprit puțin la iazuri și în final am rupt un trandafir pe care l-am luat ca suvenir. Fiecare

309

plantă, fiecare copac și fiecare bucată de pământ îmi aduceau aminte de vremurile bune care acum nu mai erau. La acel moment, trupele românești se aflau la nici 20 de km distanță, aproape de Pui și știam că brigada austro-ungară nu avea destule forțe pentru a le opri înaintarea.”

„Faptul că nici Săcelul și nici cele câteva castele din Țara Hațegului nu au fost distruse de români s-a datorat pur și simplu faptului că trupele românești s-au temut să invadeze o zonă deschisă și astfel expusă atacului trupelor noastre, după cum am aflat mai târziu de la câțiva ofițeri români, prizonieri de război.

Pentru a-mi păstra echilibrul emoțional și pentru a nu îi lăsa pe mâna românilor, la sfatul unui prieten, am scos toți trandafirii din grădina castelului și i-am trimis la mama, la Arad.

Din 28 august până pe 3 septembrie am reușit să dorm cum se cuvine doar două nopți iar când, pe 4 septembrie, am pornit către Arad, înghesuit într-un vagon pentru animale și m-am întins pe fân, am dormit ca niciodată.”

Ajungând la Timișoara, Nopcsa se pune din nou la dispoziția

armatei și, după ce mai face o vizită la Budapesta, este trimis din nou ca spion la Petroșani, apoi la Brașov. Datorită efortului susținut, a mâncării proaste și a consumului nervos, la sfârșitul lunii octombrie are o cădere nervoasă puternică și este internat într-un spital militar german de pe front. Nici măcar dozele puternice de beladonă nu au avut efect, astfel încât a fost trimis, la cererea sa, la Viena pentru a fi supravegheat de profesorul Steyskal, care îl mai tratase. A stat până la sfârșitul lunii decembrie în spitalul Josephinum. Apoi, până pe data de 15 februarie 1917, a avut permisie de recuperare, pe care a petrecut-o la Viena și la Săcel.

După acest episod, până în luna martie, din nou deghizat în cioban, a ajuns până la Turnu-Severin și Calafat, urmărind să obțină informații despre starea de spirit a românilor, ca urmare a intrării în război, dar și pentru a identifica dezertori. În luna martie a primit

310

o decorație pentru merite deosebite în Albania. Cu toate că fusese propus de două ori pentru a primi Ordinul Coroanei de Fier, i s-a acordat Ordinul Crucea de Comandant a lui Franz Josef.

După aceasta, a urmat o lungă serie de încercări ale lui Nopcsa de a primi acordul Înaltului Comandament al Armatei de a se alătura, din nou, luptelor din Albania, sub pretextul realizării de cercetări geologice sau de a continua activitatea de spion pe frontul românesc. Nu a reușit să convingă acest for superior al armatei austro-ungare, nici măcar folosindu-se de influența rudelor și cunoștințelor sale cu poziții importante în lumea politică, de la Viena și de la Budapesta. Din acest motiv, după 1917, s-a dedicat exclusiv studiului științific, redescoperind pasiunea sa pentru paleontologie. Memoriile sale se opresc la anul 1917 cu următoarea remarcă:

„Nu mai am alte povești de război, iar întâmplările din anii

următori au fost atât de triste, încât renunț cu bucurie să le mai amintesc.”

Zbuciumul interbelic Pentru perioada care a urmat și pe care nu a mai notat-o în

memoriile sale, există informații destul de restrânse. În luna ianuarie a anului 1918 Franz Nopcsa a lucrat trei săptămâni în Budapesta, la Arhivele de Război, pentru a face o monografie a Albaniei. În același an își pierde tatăl. Alexis, sau Elek Nopcsa, moare de gripă spaniolă, o boală foarte asemănătoare cu gripa aviară de astăzi și care s-a răspândit după Primul Război Mondial, odată cu întoarcerea soldaților de pe front. În iarnă Franz a fost forțat de împrejurări să părăsească domeniul de la Săcel, unde deja era prea periculos să mai rămână datorită invaziei trupelor românești, astfel că în decembrie pleacă la Arad, apoi la Budapesta,

311

iar la începutul anului 1919 ajunge la Viena, unde locuiește pe strada Singerstrasse, la numărul 12, adresă unde avea să și moară 15 ani mai târziu.

Chiar după terminarea războiului, după ce domeniile familiei sunt confiscate de Statul Român și Regele Ferdinand îi acordă Generalului francez Berthelot, drept mulțumire pentru serviciile sale, domeniul și conacul Nopcsa din localitatea Fărcădin, Franz Nopcsa este declarat inamic al statului, pentru acțiunile sale de spionaj, motiv pentru care nu mai poate să intre pe teritoriul României fără a exista riscul de a fi arestat. Astfel, datorită acțiunilor sale, dar și capriciilor istoriei, Nopcsa a fost nevoit să plece de la Arad la Budapesta, dar nici acolo nu a avut liniște datorită frământărilor comuniste de după război. În această perioadă mai există un episod extrem de interesant al vieții sale agitate.

Franz Nopcsa, fotografie de după Primul Război Mondial

Începutul anului 1919 a adus cu sine revoluția bolșevică din

Ungaria, sub conducerea lui Bela Kun. Acesta a fost un politician maghiar comunist provenit dintr-o familie de evrei din Sălaj, Transilvania. El a fost la un moment dat casier al Comitetului de Asigurări Sociale al Sindicatelor din Cluj, de unde a furat banii din casierie, scăpând apoi doar prin fuga în Ungaria. Aici s-a înrolat în

312

armata austro-ungară și a ajuns prizonier la ruși, care l-au antrenat în vederea pregătirii ca ofițer de comando bolșevic. Trimis la Budapesta la finele războiului, pregătește și pune în practică puciul bolșevic și la data de 21 martie 1919 preia puterea în Ungaria în fruntea unui comando de comuniști autoproclamat Partidul Comunist din Ungaria.

Franz Nopcsa, pe lângă părerile sale exprimate, de condamnare a purtării și acțiunilor evreilor maghiari, avea și o politică și o carieră de suporter al monarhiei. Nu își permitea să cadă prizonier al noului regim, astfel că, în plină revoluţie bolşevică, la Budapesta, deturnează un avion în direcţia Vienei, punând pistolul la tâmpla pilotului, pentru a nu cădea în mâinile oamenilor lui Bela Kun. Aceasta este prima deturnare a unui avion cunoscută în istorie.

Anul 1919 îl găsește pe Franz Nopcsa la Viena unde se ocupă în continuare cu dezvoltarea teoriei descendenței păsărilor din dinozauri, cărora, spunea el, le-au crescut pene pentru a se putea deplasa mai repede. De asemenea, dezvoltă teoria conform căreia unele reptile din Mezozoic aveau sânge cald. În luna februarie a anului 1920, datorită lipsurilor financiare datorate confiscării domeniilor din Transilvania are, la Viena, negocieri pentru a-și vinde colecția de fosile pentru suma de 200 de lire, către British Museum.

Reconstrucţie de Polacanthus foxii. Desen realizat de Franz Nopcsa

313

În același an primește din România, de la Regele Ferdinand, o scrisoare de grațiere, alături de invitația de a lucra pentru Institutul Geologic Român de la București. În cadrul înțelegerii, era lăsat să folosească din nou castelul de la Săcel, astfel că primește acordul de colaborare și în toamna anului 1920 se întoarce la Săcel, cel mai probabil mânat de dorința de a realiza noi cercetări paleontologice și excavații pe dealurile de la Sânpetru. Din păcate, această decizie l-a costat scump, pentru că țăranii din Săcel nu îl mai recunoșteau drept stăpân al domeniului, privindu-l ca pe un dușman. Astfel, în luna noiembrie a anului 1920, în momentul când țăranii români au intrat cu oile pe domeniul castelului, pe dealul din apropiere, Franz a vrut să le dea o lecție și, obișnuit fiind cu maniera în care impresionase de mai multe ori muntenii albanezi și soldații turci și bulgari cu determinarea sa, și-a luat pistolul și a ieșit afară din castel. În cearta care a urmat, un țăran l-a lovit cu o piatră în cap, înainte ca Franz să poată reacționa, iar mai apoi ciobanii l-au bătut cu bâtele, lasându-l aproape fără suflare. Sabin Bălica, un localnic din satul Săcel, își amintea, cu câțiva ani în urmă, episodul:

“Ăsta Feri Baron, avea aicea sus, deasupra de castel un teren,

zicem noi Poieni. Acolo s-or băgat oamenii din sat cu animalele şi el o venit cu pistolul. Cu bâta şi pistolul şi s-o dus la oameni să-i scoată cu animalele de acolo. Oamenii… toţi s-or ferit, numa unu’, Ion Vâlcu îl chema, o luat o piatră, şi când l-o tăiat, l-o trântit jos şi-apoi i-or dat cu boata, l-or bătut.”

Baiazid l-a ridicat și l-a dus la castelul Kendeffy din

Sântămăria Orlea, unde a zăcut câteva săptămâni și a primit îngrijiri. Cu toate acestea, rănile au fost atât de puternice încât diagnosticul a fost de craniu fracturat, iar mai apoi, printr-o intervenție chirurgicală, a fost necesară îndepărtarea bucăților de os rupte și acoperirea locului cu o plăcuță de argint. De pe urma acestui episod a rămas cu sechele permanente și tulburări ale sistemului nervos

314

central, iar ca lucrurile să nu se încheie aici, vechea lui „cunoștință”, malaria, a apărut din nou. În luna decembrie s-a întors din România la Budapesta unde a scris următoarele rânduri:

„Din România, unde am fost aproape linșat, m-am întors și

cum voi fi din nou capabil de muncă, voi începe iarăși studiul la șarpele meu din Neocomian și la țestoasă. În prezent, rănile la cap mă obligă să stau mai tot timpul în pat.”

În anul 1921 a fost spitalizat la Viena pentru o perioadă lungă de timp. Starea sa de sănătate s-a agravat, având uneori episoade de paralizie și, chiar după ce și-a revenit, apăreau multe momente de slăbiciune care îl țineau la pat.

Cu toate acestea, după jumătatea anului găsește în sine resursele necesare pentru a mai face o călătorie în ținuturile albaneze, dar mai ales în Bulgaria, pentru a studia aspecte legate de istorie și de răspândirea unui anumit model de plug în Balcani. Călătoria i-a fost încununată de succes, studiile și cercetările menționate în jurnalul său de călătorie, ultimul de altfel, fiind publicate într-un volum care, după materialul despre pluguri publicat deja în anul 1919, a îmbogățit domeniul studiilor de antropologie arheologică a culturilor din Balcani.

Extras din cartea Asupra genezei tipurilor primitive de plug. 1919

315

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1921. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

316

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1921. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

317

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1921. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

318

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1921. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

319

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1921. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

320

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1921. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

321

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1921. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

322

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1921. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

323

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1921. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

324

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1921. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

325

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1921. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

326

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1921. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

327

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1921. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

328

Schițe și note științifice, impresii de călătorie și memorii din jurnalul Baronului Franz Nopcsa din anul 1921. Digitizare foto a paginilor jurnalului original care se găsește în colecția de patrimoniu de la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana.

329

În anul 1922, în luna ianuarie, Franz Nopcsa face o excursie de 14 zile la Londra, apoi merge la Tübingen, unde se întâlnește cu prietenul său, Baronul von Hüne, care, după moartea lui Nopcsa, a redenumit, în cinstea lui, fosila botezată inițial de Nopcsa în anul 1915 Titanosaurus Dacus cu numele Maghiarosaurus Dacus. Ajunge și la Stuttgart, la Frankfurt și la Leipzig. În luna mai se întoarce la Viena.

Împreună cu von Hüne, pe teren, lângă Tübingen

330

În anii 1923 și 1924 călătorește din nou la Londra, iar în vara lui 1924 face o călătorie în Bosnia pentru un Congres de Paleontologie și se arată chiar interesat în a ocupa o poziție de geolog în această țară. Se întoarce la Viena de unde, în 1925 face o călătorie în Transilvania. În luna iulie preia conducerea Institutului Geologic Regal din Budapesta și, plin de elan, promite că va reforma din temelii această instituție care i se părea că funcținează prea greoi. Acest lucru avea să îi aducă, în anii de director al Institutului, antipatia subordonaților și a colegilor de breaslă conservatori care, neavând subiecte reale pentru a-l incrimina, lansau discuții în cercurile științifice și în mediul aristocrat maghiar despre înclinațiile sexuale „nepotrivite” ale baronului. Se foloseau de faptul că acesta purta haine colorate, uneori stridente, că nu prea acorda atenție vestimentației sale, că avea ieșiri nervoase, evident datorate sechelelor din urma loviturilor primite și că era în permanență însoțit de Baiazid, pentru a condamna homosexualitatea bănuită a acestuia.

Baiazid Doda, secretarul baronului, Franz Nopcsa și intendentul Said Andolac

331

Datorită faptului că Franz nu a infirmat niciodată aceste zvonuri, probabil ca urmare a educației sale nobile care îl învățase să nu se complacă în asemenea subiecte mizere, dar și ca urmare a notelor din jurnalele sale unde nu pomenește de vreo legătură amoroasă, nu are aprecieri la adresa vreunei femei, iar singurele sale pasaje care pot fi interpretate în acest sens se referă la Loius Drašković și la Baiazid Doda, el a fost catalogat pentru posteritate drept homosexual. Acest fapt poate fi adevărat, cu toate că în localitatea Săcel unii țărani își mai amintesc despre faptul că, la începutul anilor ’80, mai trăia acolo o femeie bătrână despre care se spunea că fusese fată în casă la castelul baronului, iar acesta a sedus-o și au avut o idilă neîmplinită, pentru că fata era o simplă țărancă de origine română...

În luna august a anului 1925, Franz face o călătorie în Germania la Münster și la Tübingen. Se întoarce la Budapesta, de unde în septembrie pleacă în Rusia la Sankt Petersburg, pentru un congres de paleontologie. Cu această ocazie vizitează și Moscova.

Paleontologii Nalivkin, Janyisevszij, Rjabinyin, Kristofovics, Jakowler și

Nopcsa la Congresul de la Sankt Petersburg, 1925

332

Se întoarce la Viena, pleacă la Milano, iar anul 1926 îl

petrece aproape în întregime la Budapesta, mai puțin luna august, când primește îngrijiri medicale la un spital din Viena. În această perioadă, când s-a ocupat intensiv de Institutul Geologic, prietenul lui, Ferenc Marton, l-a convins să îi pozeze pentru un desen în creion.

Fotocopie după schița în creion al lui Reconstrucție pentru Scolosaurus cuttleri Ferenc Marton 1926

333

În luna ianuarie a anului 1927, sătul de intrigile și zvonurile lansate de dușmanii săi din Ungaria, amenință că își dă demisia de la Institutul Geologic Regal din Budapesta. Ca urmare a supărării accentuate, în luna aprilie zace bolnav la Viena și, datorită afecțiunilor psihice care se manifestau la nivelul nervilor membrelor, pentru o perioadă, nu poate să scrie. Își revine parțial și începe iarăși să scrie în luna iunie. În august merge la Budapesta, dar în toamnă este dus înapoi la Viena cu ambulanța, nefiind capabil nici să se ridice în picioare:

„Îmi merge încă rău și zac în pat, incapabil să mă ridic în

picioare. Sistemul nervos central s-a calmat, iar puternicele dureri de cap, pe care le-am avut în aprilie, au trecut. Cu scrisul a început să meargă mai bine, dar încă am probleme cu sistemul nervos vegetativ. Cu nici trei zile în urmă, am avut o puternică depresie psihică și pulsul mi-a scăzut sub 60. Ieri psihiatrul și medicul internist au hotărât să-mi facă, în cel mai scurt timp, o operație Steinach (semi-vasectomie). Dacă asta se va dovedi util, vom vedea în următoarele trei săptămâni. Se pare că toată povestea are legătură cu atacurile mele, pe care le am de la craniul fracturat de români în 1920, concomitent cu o senilitate prematură. Doctorii mei jură că recuperarea mea va fi completă, dar nu pot să-mi spună cât va dura. Mai vedem.”

În luna noiembrie este transportat tot cu ambulanța și pe

calea ferată la Budapesta: „De vreo săptămână am început să fac 40-50 de pași pe zi

prin cameră și am mai pus pe mine o jumătate de kilogram față de săptămâna trecută. Acum am 53 de kilograme și jumătate și sunt astfel cu mult mai greu decât eram acum două luni.”

334

Notele scrise se opresc şi reîncep abia în februarie 1928: „A trecut mult timp de când nu am mai dat niciun semn de

viață. În cea mai mare parte a timpului stau în pat, dar deja pot să mă mișc destul de bine prin cameră și chiar mă plimb prin Institut, reușind să urc scările fără niciun ajutor.”

În luna mai, fiind încă bolnav la pat, iar Conferința

Internațională de Paleontologie având loc la Budapesta, l-a chemat la el pe unul dintre cei mai mari paleontologi ai Europei, Othenio Abel, viitorul rector al Universității din Viena, iar acesta a acceptat invitația.

În luna august pleacă pentru recuperare, în convalescență, pentru trei săptămâni, pe domeniul de vânătoare de la Galgamácsa. Încet – încet își revine, iar în luna octombrie prezidează dintr-un scaun cu rotile Congresul Paleontologic din Budapesta, după care, scârbit de atacurile murdare și de lipsa de viziune a colegilor, în luna noiembrie demisionează și renunță definitiv la funcția de director al Institutului Geologic Maghiar.

Până în toamna anului 1929 face două călătorii Budapesta – Viena și reușește să meargă pe jos, uneori câte 2 km, câștigând și în greutate și ajungând la 57 de kilograme, apoi rămâne până la sfârșitul anului la Semerling, pentru recuperare, lucru care se pare că i-a prins bine. Se temea că nu va mai putea face călătorii și că nu va mai fi niciodată un „om adevărat”, dar începutul anului 1930 îi aduce semne de însănătoșire.

Stă la Viena până în martie, unde se ocupă activ cu restaurarea mobilei sale, muncind efectiv pentru a reintra în formă, apoi pleacă la Lyon, Marsilia și pe Riviera Franceză, de unde se întoarce la Viena și apoi, în luna mai, ajunge la Sântămăria Orlea, unde locuiește la castelul Kendeffy.

335

În iunie își vizitează vechii prieteni ciobani din Retezat, unde își dorește să mai trăiască o dată momentele plăcute ale anilor trecuți: „Voi mai avea ocazia, încă o dată, să găsesc astfel adăpost printre sălbatici.”

Plecând din Retezat, în luna iulie face un turneu cu motocicleta prin Transilvania, iar în august parcurge 5000 de km cu motocicleta cu ataș prin Italia și apoi se întoarce, prin Alpi, la Viena.

Franz Nopcsa în anul 1930, alături de motocicleta cu care a cutreierat Europa

În anul 1931, după reușita turului Italiei, plănuiește un tur al

Franței pe motocicletă și pleacă la Paris, dar motocicleta se strică, așa că își continuă drumul cu trenul, iar aceste cheltuieli neprevăzute încep să îl facă să simtă lipsurile financiare. Ajunge și la Londra, apoi se întoarce la Viena prin Tübingen, iar de aici, în iulie, pleacă la Zürich și vizitează mai multe localități din Elveția, după care se întoarce la Viena.

336

În anul 1932 are din nou o cădere, dar în luna mai își revine

și chiar face scurte călătorii cu motocicleta în jurul Vienei. Din septembrie până în decembrie se întoarce, pentru ultima dată, la Săcel și face săpături pentru a descoperi noi fosile de dinozaur. Aceasta este cea mai liniștită perioadă a ultimilor săi ani. Probabil locurile copilăriei sale, atât de dragi și care îi aduceau atâtea amintiri frumoase, au avut un efect benefic asupra psihicului său obosit: „Pentru cinci zile am putut să adorm fără să folosesc medicamente, după ce șase ani am folosit zilnic doze mari.”

Caricatură a Baronului Nopcsa din anul 1932

337

Anul 1933, ultimul an din viața baronului, debutează trist. El se întoarce la Viena pentru a continua munca la studiul fosilelor, dar în luna aprilie cade din nou într-o depresie majoră. Devenea ușor iritabil, avea atacuri de panică și momente de supra-agitație, după care zăcea epuizat.

Pe data de 26 aprilie 1933, ziarul Neue Freie Presse din Viena, a publicat următorul raport: Dramă sângeroasă, petrecută ieri în Strada Singer. Baronul Franz Nopcsa, care locuia la etajul al treilea al casei de la numărul 12, și-a împușcat în apartament secretarul său de o viață, albanezul de 45 de ani Baiazid Elmas Doda, după care, la masa de lucru, s-a sinucis cu un glonț tras direct în gură. Autopsia a arătat că secretarul are două plăgi împușcate aproape în același loc al capului, în zona temporală stângă, iar gloanțele au străpuns craniul dintr-o parte în alta, astfel încât proiectilele au rămas în pernă după ce au ieșit din craniu. Nopcsa pare să fi pregătit fapta cu grijă. Un număr de scrisori sigilate de rămas bun pentru prieteni și rude, o scrisoare sigilată adresată unui avocat vienez și alte înregistrări au fost găsite.

Articol din presa maghiară, apărut după moartea lui Franz Baron Nopcsa

338

Scrisoarea adresată avocatului, prin care își justifica gestul și prin care își exprima ultima dorință, suna așa:

„Motivul sinuciderii mele este sistemul meu nervos, care se află la capăt. Motivul pentru care l-am ucis pe bunul prieten şi secretar al meu, domnul Baiazid Elmas Doda, în timpul somnului lui, fără ca el să aibă vreo bănuială a ceea ce se va întâmpla, a fost acela că nu am vrut să îl las în urmă bolnav, în mizerie şi sărăcie, pentru că ar fi suferit mult. Doresc să fiu incinerat.” Corpul său a fost într-adevăr incinerat, iar mai apoi urna a fost îngropată în cimitirul din Viena. O perioadă, a existat acolo o piatră funerară, dar, cum nimeni nu a mai plătit locul de mormânt, după ani, acesta a fost curățat, luându-se piatra. Nu există nicio înregistrare a dezhumării urnei sau a înhumării altcuiva în acel spațiu, iar locul mormântului lui Franz Nopcsa a fost descoperit în anul 2012 de către Visar Vishka, un actor albanez macedonean, care a pornit cercetări pentru a realiza un film despre compatriotul său, albanezul macedonean Baiazid Doda, cel care l-a însoțit timp de 27 de ani pe marele Baron Nopcsa.

Există astăzi voci care susțin că există posibilitatea ca Franz Nopcsa să nu se fi sinucis, sau să fi fost ajutat să se „sinucidă”, pentru că devenise incomod prin faptul că știa atât de multe secrete ale Războiului Mondial, ajunsese bolnav și labil, sărac și îndatorat și astfel probabil ispitit să vândă din secretele știute. Baiazid devenise alcoolic și astfel, la fel de ușor de manipulat, iar crizele de depresie ale baronului din anul 1933, declanșate în perioada în care lucra la redactarea memoriilor sale, au putut fi o ocazie excelentă pentru cine ar fi dorit să însceneze o sinucidere, urmată de o incinerare care ștergea toate urmele. Un indiciu în această direcție este și faptul că memoriile sale, pline de aluzii și informații politice și militare, nu au fost publicate până în anul 1999, la 66 de ani de la moartea sa, chiar dacă, de-a lungul timpului, începând cu Tasnády

339

Kubacska în anul 1937, au fost mai mulți cei care au scris despre inedita viață a lui Nopcsa.

Fotocopie după prima pagină a articolului scris de Tasnády Kubacska în

1938 în publicația londoneză The Hungarian Quarterly

...Așa se termină povestea aventurilor și călătoriilor Baronului Franz Nopcsa, o istorie aproape incredibilă a unui român hațegan de viță nobilă, ofițer austriac, savant maghiar și erou albanez...

340

Listă a cărților, articolelor și lucrărilor științifice scrise de Franz Nopcsa și publicate între anii 1897 și 1933

Paleontologie și paleobiologie 1. Dinosaurierreste aus Siebenbürgen, I. Schädel von Limnosaurus transsylvanicus, nov. gen et sp. Denkschriften der Kais. Akademie der Wissenschaften, Math.-naturw. Cl., Wien, (1899) 2. Dinosaurierreste aus Siebenbürgen.Anzeiger der kais. Akademie der Wissenschaften in Wien, Math.-Nat. Cl., (1901) 3. Cretacische Dinosaurierreste aus Siebenbürgen.Anzeiger der kais. Akademie der Wissenschaften in Wien, Math.-Nat. Cl. (1902) 4. Dinosaurierreste aus Siebenbürgen, II. Schädelreste von Mochlodon. Mit einem Anhang: Zur Phylogenie der Ornithopodiden. Denkschriften der Kais. Akademie der Wissenschaften, Math.-naturw. Cl., Wien,(1902) 5. A dinosaurusok átnézete és származása. Földtany Közlöny, Budapest, (1901), 6. Synopsis und Abstammung der Dinosaurier. Földtany Közlöny, Budapest, (1901), 7. Über die Rippen eines Deuterosauriden. Beiträge zur Paläontologie und Geologie Österreich-Ungarns und des Orients, Wien, (1902) 8. Notizen über cretacische Dinosaurier. Sitzungsber. Akademie der Wissenschaften, Math.-naturw. Cl., Wien, (1902) 9. Dinosaurierreste aus Siebenbürgen III. Weitere Schädelreste von Mochlodon.Denkschriften der kaiserlichen Akademieder Wissenschaften, Math.-naturw. Cl., Wien, (1904) 10. Limnosaurus durch Telmatosaurus nom. nov. zu ersetzen. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart, 1903 11. Telmatosaurus, a new name for the dinosaur Limnosaurus. Geological magazine, London (1903) 12. Telmatosaurus, uj név Limnosaurus helyett. Földtani Közlöny, Budapest, (1903), 13. Über Stegoceras und Stereocephalus. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart, 1903 14. Über die Varanus-artigen Lacerten Istriens. Beiträge zur Paläontologie und Geologie Österreich-Ungarns und des Orients, Wien, (1903)

341

15. Neues über Compsognathus. Neues Jahrbuch für Mineralogie, Geologie und Paläontologie. Stuttgart, Beilage-Bd. (1903) 16. On the origin of Mosasaurs. Geological magazine, London, (1903) 17. Über die systematische Stellung von Neustosaurus Raspail. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1903) 18. Referate über Osborn, Hatscher usw. Geol. Zentralbl., Berlin, (1904). 19. Kerunia, a symbiosis of a Hydractinian with a Cephalopod. Annals and magazine of natural history, zoology, botany and geology, London (ser. 7), (1905) 20. Notes on British dinosaurs. Part I. Hypsilophodon. Geological magazine, London, (1905) 21. Notes on British dinosaurs. Part II. Polacanthus. Geological magazine, London, (1905) 22. Notes on British dinosaurs. Part III. Streptospondylus. Geological magazine, London, (1905) 23. Zur Kenntnis des Genus Streptospondylus. Beiträge zur Paläontologie und Geologie Österreich-Ungarns und des Orients, Wien, (1906) 24. Remarks on the supposed clavicle of the Sauropodous Dinosaur Diplodocus.Proceedings of the Zoological Society of London, (1905) 25. Ideas on the origin of flight.Proceedings of the Zoological Society of London, London (1907) 26. Zur systematischen Stellung von Palacrodon. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart 1907 27. Zur Kenntnis der fossilen Eidechsen. Beiträge zur Paläontologie und Geologie Österreich-Ungarns und des Orients, Wien, (1907) 28. On the systematic position of the upper cretaceous dinosaur Titanosaurus.Geological magazine, London, (1910) 29. Notes on British dinosaurs, Part IV. Stegosaurus priscus, nov. sp. Geological magazine, London, (1911) 30. Omosaurus Lennieri. Un nouveau dinosaurien du Cap de la Heve. Bulletin de la Société Géologique de Normandie, Le Havre, (1911) 31. Remarque au sujet de la note de M. Thevenin sur le Dyrosaurus. Comptes-rendus sommaires des séances de la Société Géologique de France, Paris (1911) 32. Notes on British dinosaurs, Part V. Craterosaurus. Geological magazine, London, (1912)

342

33. Die Lebensbedingungen der obercretacischen Dinosaurier Siebenbürgens. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1914) 34. Über das Vorkommen der Dinosaurier in Siebenbürgen. Verhandlungen der kaiserlich-königlichen zoologisch-botanischen Gesellschaft in Wien, Wien, (1914) 35. Über Geschlechtsunterschiede bei Dinosauriern. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1915) 36. Die Dinosaurier der Siebenbürgischen Landesteile Ungarns. Mitteilungen aus dem Jahrbuch der kgl. Ungarischen Geologischen Reichsanstalt, Budapest, (1915) 37. Erdély Dinosaurusai. A Magyar Királyi Földtani Intézet Évk., Budapest, (1915) 38. Doryphorosaurus nov. nom. für Kentrosaurus Hennig. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1916) 39. Zur Körpertemperatur der Pterosaurier. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1916) 40. A dinosaurusok élete és szerepe. Pótfüzetek a Természettudományi Közlöny-höz, Budapest, (1917). 41. Über Dinosaurier. Nr. 1. Notizen über die Systematik der Dinosaurier.Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1917) 42. Über Dinosaurier. Nr. 2. Die Riesenformen unter den Dinosauriern. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1917) 43. Über Dinosaurier. Nr. 3. Über die Pubis der Orthopoden.Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1917) 44. Über Dinosaurier. Nr. 4. Neues über Geschlechtsunterschiede bei Orthopoden.Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1918) 45. Über Dinosaurier. Nr. 5.Beiträge zu ihrer Evolution.Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1918) 46. Leipsanosaurus n. g. Egy uj Thyreophora a Gosaui rétegekből, Földtani Közlöny, Budapest, (1918) 47. Leipsanosaurus n. gen. Ein neuer Thyreophore aus der Gosau. Földtani Közlöny, Budapest, (1918) 48. Dinosaurierreste aus Siebenbürgen, IV. Die Wirbelsäule von Rhabdodon und Orthomerus. Palaeontologia hungarica, Budapest, (1921-1923)

343

49. Zur systematischen Stellung von Poposaurus. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1921) 50. Bemerkungen zur Systematik der Reptilien. Paläontologische Zeitschrift, Berlin, (1922) 51. On the probable habits of the dinosaur Struthiuomimus. Annals and magazine of natural history, zoology, botany and geology, London 10 (1922) 52. Neubeschreibung des Trias-Pterosauriers Tribelesodon. Paläontologische Zeitschrift, Berlin, (1922) 53. Diskussionsbemerkungen zu Abel: Mixnitz. Paläontologische Zeitschrift, Berlin, (1923) 54. Diskussionsbemerkungen zu Hüne: Ichthyosaurier. Paläontologische Zeitschrift, Berlin, (1923) 55. Diskussionsbemerkungen zu Hüne: Saurischia von Trossingen. Paläontologische Zeitschrift, Berlin, (1923) 56. Diskussionsbemerkungen zu Stromer: Landwirbeltiere aus dem Tertiär Deutsch Südwest-Afrikas. Paläontologische Zeitschrift, Berlin, (1923) 57. Eidolosaurus und Pachyophis. Zwei neue Neokom-Reptilien. Palaeontographica, Stuttgart, (1923) 58. Die Familien der Reptilien. Fortschritte der Geologie und Palaeontologie, Berlin, Heft 2, (1923) 59. Helochelydra. Annals and magazine of natural history, zoology, botany and geology, London (1923). 60. Kallokibotium, a primitive amphichelydean tortoise from the uppermost cretaceous of Hungary. Palaeontologia Hungarica, Budapest, (1923) 61. Notes on British dinosaurs, Part VI. Acanthopholis. Geological magazine, , London, (1923) 62. On the geological importance of the primitive reptilian fauna in the uppermost cretaceous of Hungary. Quarterly Journal of the Geological Society, London, (1923) 63. On the origin of flight in birds. Proceedings of the Zoological Society of London, London (1923) 64. Praktische Erfahrungen. Paläontologische Zeitschrift, Berlin, (1923) 65. Reversible and irreversible evolution. Proceedings of the Zoological Society of London, London (1923) 66. Über eine neue Kreideschlange. Paläontologische Zeitschrift, Berlin, (1923)

344

67. Über Proavis und die Herkunft der Vögel. Diskussionsbemerkungen. Verhandlungen der zoologisch-botanischen Gesellschaft, Wien, (1923) 68. Über die Namen einiger brasilianischer fossiler Krokodile. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart, (1924) 69. Bemerkungen und Ergänzungen zu G. v. Arthabers Arbeit über Entwicklung und Absterben der Pterosaurier. Paläontologische Zeitschrift, Berlin (1924) 70. On the systematic position of Saurosternum and Tangasaurus. South African Journal of Science, Cape Town, (1924) 71. On some reptilian bones fron the Eocene of Sokoto. Geological Survey of Nigeria. Occasional papers, London, (1925) 72. Die Symoliophis-Reste. Ergebnisse der Forschungsreisen Prof. E. Stromer’s. Abhandlungen der Bayerischen Akademie der Wissenschaften, Math.-naturws. Cl. München, (1925) 73. Die von Prof. Stromer in Denoman Aegyptens entdeckten Reste von Symoliophis.Schweizerische Pädagogische Zeitschrift, Zürich, (1925) 74. Askeptosaurus, ein neues Reptil der Trias von Besano. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1925) 75. Bemerkungen über Petronievics seinen Arbeiten über Archaeopteryx. Geološki anali balkanskoga poluostrva / Annales géologiques de la peninsule balkanique, Belgrad, (1926?) 76. Osteologia reptilium recentium et fossilium. Fossilium catalogus, Pars I, Berlin, (1926?) 77. Diskussionsbemerkungen zu Fejérváy: Reversibilität und Dollo’sches Gesetz.Paläontologische Zeitschrift, Berlin, (1926) 78. Diskussionsbemerkungen zu Spillmann: Pterosaurier. Paläontologische Zeitschrift, Berlin, (1926) 79. A 4000 lb. insectivorous dinosaur. The Illustrated London News, London, 11 September 1926. 80. Heredity and evolution. Proceedings of the Zoological Society of London, London (1926) 81. Neue Beobachtungen an Stomatosuchus. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart, (1926) 82. Über Becken und Nuchale von Protosphargis. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart, (1926) 83. Die Reptilien der Gosau in neuer Beleuchtung. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart, (1926)

345

84. Fejlő déstörténeti és örökléstani következtetések a hüllők tanulmányozásábol. Állattani Közlemények, Budapest, (1927) 85. Vererbung erworbener Eigenschaften. Natur und Museum. Bericht der Senckenbergischen naturforschenden Gesellschaft, Frankfurt, (1927) 86. Festrede, gehalten anläßlich des Besuches der Palaeontologischen Gesellschaft im M. Kir. Földtani Intézet in Budapest am 27. September. Budapest (1928) 87. The genera of reptiles. Palaeobiologica, Wien, (1928) 88. Megjegyzések egy polémiára. A Természet, Budapest, (1928) 89. Palaeontological notes on reptiles. Geologica hungarica (Ser. Palaeontologica), Budapest, Fasc. 1 (1928) 90. Dinosaurierreste aus Siebenbürgen, V. Struthiosaurus transsylvanicus. Geologica hungarica (Ser. Palaeontologica), Budapest, Fasc. 4 (1929) 91. Sexual differences in Ornothopodous dinosaurs. Palaeobiologica, Wien, (1929) 92. Noch einmal Proavis. Anatomischer Anzeiger, Jena, (1929) 93. Zur Systematik und Biologie der Sauropoden. Palaeobiologica, Wien, (1930) 94. Notizen über Macrochemus Bassanii, nov. gen. et. spec. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1930) 95. Zur systematischen Stellung dreier von Wiman aus China beschriebener fossiler Schildkröten. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1930) 96. Notes on Stegocephalia and Amphibia. Proceedings of the Zoological Society of London, London (1930) 97. On Tröodon, a reply to Dr. C. W. Gilmore. Annals and magazine of natural history, zoology, botany and geology, London, (ser. 10),(1931) 98. Note préliminaire sur quelques tortues du Danien du Midi de la France. Ann. Mus. d’Hist. Nat., Marseille, (1931) 99. Sur des nouveaux restes de tortues du Danien du Midi de la France. Bull. Soc. Géol. France, Paris (ser. 5) (1931) 100. Osteologia reptilium recentium et fossilium. Fossilium catalogus, Pars I, Berlin, (1931) 101. The influence of geological and climatological factors on the distribution of non-marine fossil reptiles and Stegocephalia. Quarterly Journal of the Geological Society, London, 88 (1933) 102. On the biology of the Theromorphous reptile Euchambersia.

346

Annals and magazine of natural history, zoology, botany and geology, London (1933). 103. On the histology of the ribs of immature and half-grown Trachodont dinosaurs. Proceedings of the Zoological Society of London, London (1933) Zoologie și Anatomie 104. Über den Längen-Breiten-Index des Vogelsternums. Anatomischer Anzeiger, Jena, (1918) 105. A case of a secondary adaptation of a tortoise. Annals and magazine of natural history, zoology, botany and geology, (ser. 9), London (1922) 106. Vorläufige Notiz über die Pachyostose und Osteoklerose einiger mariner Wirbeltiere. Anatomischer Anzeiger, Jena, (1923) 107. Über prozöle und opisthozöle Wirbel. Anatomischer Anzeiger, Jena (1930) 108. Über die Orientierung konvexo-konkaver Gelenkflächen. Anatomischer Anzeiger, Jena (1930) 109. Zur systematischen Stellung von Shinisaurus. Zoologischer Anzeiger, Leipzig, (1932) Geologie și Geografie 110. Vorläufiger Bericht über das Auftreten von oberer Kreide im Hátszeger Thale in Siebenbürgen. Verhandlungen der Kais. Königl. Geologischen Reichsanstalt, Wien, (1897) 111. Jurakalk vom Sztenuletye.Földtani Közlöny, Budapest (1899) 112. Jurabildungen aus dem Zsyltale. Földtani Közlöny, Budapest, (1899) 113. Bemerkungen zur Geologie der Gegend von Hátszeg. Földtani Közlöny, Budapest, (1899) 114. Zu Blanckenhorns Gliederung der Siebenbürgischen Kreide. Zeitschrift der deutschen Geologen Gesellschaft, Berlin, (1901) 115. Referate über Broom: On the structure of palate in Dicynodon, on Ictidosuchus primaevus, on the phylogeny and affinities of Udenodon. Hüne: Übersicht über die Reptilien der Trias. Verhandlungen der Kais. Königl. Geologischen Reichsanstalt, Wien, (1902) 116. Über das Vorkommen von Dinosauriern bei Szentpéterfalva. Zeitschrift der deutschen Geologischen Gesellschaft, Berlin, (1902)

347

117. Adatok a Zsyl-völgy geologiájához. Bányászati és Kohászati Lapok, Budapest (1903) 118. Gyulafehérvár, Déva és Ruszkabánya és a román határ közé eső vidék geologiája. A Magyar Királyi Földtani Intézet Évk., Budapest, (1905) 119. Zur Geologie der Gegend zwischen Gyulafehérvár, Déva, Ruszkabánya und der rumänischen Landesgrenze. Mitteilungen aus dem Jahrbuch der kgl. Ungarischen Geologischen Reichsanstalt, Budapest (1905) 120. Zur Geologie von Nordalbanien. Jahrbuch der kaiserlich-königlichen Geologischen Reichsanstalt, Wien, (1905) 121. Neues aus Nordalbanien.Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1906) 122. Weitere Beiträge zur Geologie Nordalbaniens. Mitteilungen der Kais. Königl. Geologischen Gesellschaft, Wien, (1908) 123. Die Mineralquellen Makedoniens. Mitteilungen der Kais. Königl. Geographischen Gesellschaft, Wien (1908) 124. Danien nördlich vom Maros. Földtani Közlöny, Budapest, (1909) 125. A Marostól Északra fellépő Danien Erdélyben. Földtani Közlöny, Budapest, (1909) 126. Bemerkungen zu Prof. Frechs Publikation über die Geologie Albaniens. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1910) 127. Geologiai megfigyelések Herkuslesfürdő körül. Földtani Közlöny, Budapest, (1910) 128. Geologische Beobachtungen um Herkulesfürdő. Földtani Közlöny, Budapest,(1910) 129. Geology of Northern Albania.Quarterly Journal of the Geological Society, London, (1911) 130. Zur Geologie von Nordalbanien, mit besonderer Berücksichtigung der Tektonik.Zeitschrift der deutschen Geologischen Gesellschaft. Monatsberichte, Berlin, (1911) 131. Zur Stratigraphie und Tektonik des Vilajets Skutari in Nordalbanien. Jahrbuch der Kais. Königl. Geologischen Reichsanstalt, Wien,(1911) 132. Nopcsa & Reinhard, Max: Zur Geologie und Petrographie des Vilajets Skutari in Nordalbanien. Anuarul Institutului Geologic al României, București,(1912) 133. Adatok az Északalbán parti hegyláncok geologiájához. A Magyar Királyi Földtani Intézet Évkönyve, Budapest, (1916)

348

134. Begleitwort zur geologischen Karte von Nordalbanien, Rascien und Ost-Montenegro. Földtani Közlöny, Budapest,(1916) 135. Észak-Albánia, Rácország és Keletmontenegró geologiai térképe. Földtani Közlöny, Budapest, (1916) 136. Zur Geschichte der Kartographie Nordalbaniens.Mitteilungen der Kais. Königl. Geographischen Gesellschaft in Wien, Wien, (1916) 137. Karsthypothesen. Verhandlungen der Kais. Königl. Geologischen Reichsanstalt, Wien, 1918 138. Ein mittelalterliches geographisches Dokument aus Albanien. Dr. A. Petermanns Mitteilungen, Gotha,(1918) 139. Über das Auftreten des Namens Montenegro auf alten Karten. Mitteilungen der Geographischen Gesellschaft in Wien, Wien, (1918) 140. A Dinári Alpok geológiai szerkezete (I-II rész).Földtani Szemle, Budapest, (1921), (1922) 141. Geologische Grundzüge der Dinariden. Geologischer Rundschau, Leipzig, (1921) 142. Zur Arbeitsmethode Professor L. Kobers. Verhandlungen der Geologischen Bundesanstalt, Wien, 1924 143. Zur Geologie der Küstenkette Nordalbaniens. Mitteilungen aus dem Jahrbuch der kgl. Ungarischen Geologischen Bundesanstalt, Budapest, (1925) 144. Beiträge zur Verteilung der Eruptivgesteine. Földtani Közlöny, Budapest, (1926) 145. Az eruptiv kőzetek eloszlásának kérdéséhez. Földtani Közlöny, Budapest,(1926) 146. Sur la géologie de l’Albanie et spécialement sur la tectonique. Comptes-rendus des Séances, Institut Géologique de Roumanie, Bukarest, (1927) 147. Észrevételek dr. Pávai-Vajna Ferenc ‘Magyarország hévvizei, azok felkeresése és kitermelésec. cikkére. Bányászati és Kohászati Lapok, Budapest, (1928) 148. Explanation to the map. Geological and tectonical map of the County of Hunyad, Budapest (1928). 149. Megjegyzések a lillafüredi mészkőtufa képződéséhez. Bányászati és Kohászati Lapok, Budapest, (1928) 150. Sur la distribution des principaux types des roches éruptives.

349

Congres Géologique International. Comptes rendus de la XIVe session en Espagne, Quatrieme Fascicule, Madrid, (1926) 151. Zur Tektonik der Dinariden. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1928) 152. Geologie und Geographie Nordalbaniens. Geologica hungarica. Fasciculi ad illustrandum notionem geologicam et palaeontologicam Regni Hungaricae. Series geologica. Tomus III (Institutum Regni Hunga riae Geologicum, Budapest (1929) 153. Zur Geschichte der okzidentalen Kartographie Noralbaniens. Geologica hungarica. Fasciculi ad illustrandum notionem ge ologicam et palaeontologicam Regni Hungaricae. Series geologica. Tomus III (Institutum Regni Hungariae Geologicum, Budapest 1929) 154. Pávay-Vajna Ferenc dr, a főbányatanácsos és főgeologus. Budapesti Hirlap, Budapest . April 1929 155. Zur Tektonik Mittelalbaniens. Zeitschrift der Deutschen Geologischen Gesellschaft, Berlin,(1930) 156. Glossen zu E. Haarmanns Oszillations-Theorie. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1932) 157. Zur Geschichte der Adria. Eine tektonische Studie. Zeitschrift der Deutschen Geologischen Gesellschaft, Berlin, (1932) 158. Über die Beziehungen zwischen Erdbeben und Luftdruck. Gerland’s Beiträge zur Geophysik, Leipzig (1933). 159. Notizen zur Großtektonik der Erde. Centralblatt für Mineralogie, Geologie und Paläontologie, Stuttgart (1933) Arheologie și Etnografie 160. Beitrag zur Statistik der Morde in Nordalbanien. Mitteilungen der Kais. Königl. Geographischen Gesellschaft in Wien, Wien (1907) 161. Bemerkungen zu E. Barbarichs Arbeit ‘Albania’. Mitteilungen der Kais. Königl. Geographischen Gesellschaft in Wien, Wien, (1907 162. Das katholische Nordalbanien. Eine Skizze von Dr. Franz Baron Nopcsa. Anhang: Geographisch-geologische Resultate. Földrajzi közlemények, Budapest, (1907) 163. A katolikus Észak-Albánia.Földrajzi közlemények, Budapest, 35 (1907) 164. Brief über seine Reise in Nordalbanien. Mitteilungen der Kais. Königl. Geographischen Gesellschaft in Wien, Wien (1908)

350

165. Nordalbanische Eisenbahnprojekt.Österreichischer Rundschau, Wien (1908) 166. Archäologisches aus Nordalbanien. Wissenschaftliche Mitteilungen aus Bosnien und Hercegowina, Wien, (1909) 167. Aus Šala und Klementi. Albanische Wanderungen. Zur Kunde der Balkanhalbinsel , Reisen und Beobachtungen , Sarajevo (1910) 168. Über seine archäologischen Funde in Nordalbanien. Sitzungsberichte der Anthropologischen Gesellschaft, Wien, (1910) 169. Der Albanesenaufstand. Die Teilnahme mohammedanischer Albaner an der Rebellion.Reichspost, 19. Juli 1911. 170. Die Autonomie Albaniens.Das Vaterland, 13. Juli 1911. 171. A Legsötétebb Európa. Vándorlások Albániában. Utazások Könyvtára, Budapest (1911) 172. Sind die heutigen Albanesen die Nachkommen der alten Illyrier. Ein Kommentar zu E. Fischers gleichnamigem Aufsatz.Zeitschrift für Ethnologie, Berlin, (1911) 173. Über das Photographieren in Nordalbanien. Wiener Mitteilungen photographischen Inhalts, Wien (1911) 174. Beiträge zur Vorgeschichte und Ethnologie Nordalbaniens. Wissenschaftliche Mitteilungen aus Bosnien und der Herzegowina, Wien,(1912) 175. Haus und Hausrat im katholischen Nordalbanien. Zur Kunde der Balkanhalbinsel. Reisen und Beobachtungen Heft 16. Herausgegeben von Carl Patsch. Bosnisch-Herzegowinisches Institut für Balkanforschung, Sarajevo (1912) 176. Zur vorgeschichtlichen Ethnologie von Nordalbanien. Wissenschaftliche Mitteilungen aus Bosnien und der Herzegowina, Wien (1912). 177. Die Albaner.Urania, Wien,(1913) 178. Thrakisch-albanische Parallelen.Anthropos. Internationale Zeitschrift für Völkerkunde und Sprachenkunde, Wien, (1913) 179. Zu Fischers Albanerforschung.Korrespondenz-Blatt der Deutschen Gesellschaft für Anthropologie, Ethnologie und Urgeschichte, Braunschweig, (1914) 180. Adalékok Észak-Albánia népességi statisztikájához. Merdita. Turán, Budapest,(1917)

351

181. Az Albániáról szóló legújabb irodalom.Hornyánszky Viktor Könyvnyomdájából, Budapest 1918; Nachdruck Turán, Budapest (1919) 182. Zur Genese der primitiven Pflugtypen.Zeitschrift für Ethnologie, Berlin, (1919) 183. Burimi i Kanunit të Lek Dukagjinit.Dialëria, Vienna (1920) 184. Shpia e bulkut në Shqypnië të Verit. Dialëria, Vienna (1920) 185. Zakonet e bestytnia në Shqipnië. Dialëria, Vienna (1921) 186. On the primitive wooden ploughs of the Balkan peninsula. Glasnik geografskog društva / Annuaire de géographie, Belgrade, 1922 187. Die Herkunft des nordalbanischen Gewohnheitsrechts, des Kanun Lek Dukadžinit. Zeitschrift für vergleichende Rechtswissenschaft, Stuttgart, (1923) 188. Úti jegyzetek egy amatőr-ethnográfus naplójából. Ethnographia / Népélet, Budapest, (1924) 189. Albanien. Bauten, Trachten und Geräte Nordalbaniens.De Gruyter, Berlin & Leipzig (1925) 190. Ergänzungen zu meinem Buche über die Bauten, Trachten und Geräte Nordalbaniens. Zeitschrift für Ethnologie, Berlin, 1927 191. Topographie und Stammesorganisation in Nordalbanien. Festschrift für Carl Uhlig. Zu seinem sechzigsten Geburtstag von seinen Freunden und Schülern dargebracht. Öhrlingen (1932)

352

Bibliografie

Elsie R., Nopcsa F. – Reisen in den Balkan, Die Lebenserinnerungen des Franz Baron Nopcsa, Dukagjini, 2001 Hála J. – Franz Baron von Nopcsa, Wien, 1993 Jianu C.M., Weishampel D.B. – Familia Nopcsa din Țara Hațegului, în publicația Sargeția a MCDR Deva Kubacska T. – Franz Baron Nopcsa, Budapesta, 1945 Nopcsa F – Jurnale de călătorie: I Albanien 1905, II Albanien 1906, III Albanien 1907, IV Albanien 1908, V Albanien 1909, VI Albanien 1913, VII Bulgarien 1921 Robel G. – Franz Baron Nopcsa und Albanien, 1966 Weishampel D.B, Jianu C.M. – Transylvanian dinosaurs, 2011 http://asztrorege.blogspot.ro http://cunpaluca.blogspot.ro http://en.wikipedia.org http://lajme.shqiperia.com

www.albanianhistory.net www.elsie.de www.formula-as.ro www.nopcsa.ro

Bibliografie foto

Arhiva foto a Societății de Educație Nonformală și Socială Arhiva personală a D-nei. Coralia Jianuwww.albanianphotography.net www.bildarchiv.at www.glbtq.com www.innl.nl www.mfgi.hu www.nopcsa.ro www.profila.hu www.questia.com http://axioart.com http://delcampe.net http://kafe.hhrf.org

http://kepkonyvtar.hu http://keptar.oszk.hu http://mek.oszk.hu http://opac.geologie.ac.at http://vatera.hu facebook.com/maria.rosu.927 facebook.com/ascuns-prin-transilvania kepeslapok.wordpress.com queerstoryfiles.blogspot.ro

353

Baronul Ladislaus Nopcsa (Laszlo sau Vasile), bunicul lui Franz Baron Nopcsa (1794 – 1884)

354

Baronul Franciscus Nopcsa (Ferencz), unchiul lui Franz Baron Nopcsa (1815 – 1904)

355

Baronul Alexis Nopcsa (Elek), tatăl lui Franz Baron Nopcsa (1848 -1918)

356

Contele Robert Zelenski de Zelanka, unchiul lui Franz Baron Nopcsa (1850 – 1939)

357

„Branding” pentru berea BikaSör, afacere administrată de mama lui Franz Baron Nopcsa la Arad.

358

Franz Nopcsa, în jurul vârstei de 20 de ani, în haine de luptător din zona montană a Albaniei de Nord, cu hanger și flintă. Fotografie originală în alb-negru, realizată la

începutul anilor 1900. Prelucrare color.

359

Franz Nopcsa în haine de luptător din zona montană a Albaniei de Nord, cu pistoale și hanger. Fotografie originală în alb-negru, realizată probabil în anul 1903. Prelucrare color.

360

Franz Nopcsa la 27 de ani, în haine de cioban român, cu chimir, ștergar și fluier. Fotografie originală în alb-negru, realizată de Contele Oldofredi în anul 1904 la

Porumbacu de Sus. Prelucrare color.

361

Franz Nopcsa la 31 de ani, în haine de luptător din zona montană a Albaniei de Nord, cu o carabină Mannlicher cu lunetă și cu un pistol model Steyr-Mannlicher. Fotografie originală în alb-negru, realizată în anul 1905. Prelucrare color.

362

Fotografie din anul 1928, la 51 de ani. Slăbit și încărunțit prematur, după suferințele îndelungate ale bolii, dar totuși elegant și determinat. Fotografie

originală în alb-negru, realizată în anul 1928. Prelucrare color.

363

Jurnalele de călătorie ale lui Franz Baron Nopcsa, aflate la Biblioteca Națională a Albaniei din Tirana

364

Fotocopii ale unor pagini din jurnalele de călătorie

365

Harta geologică a Albaniei de Nord, realizată de Franz Nopcsa și folosită și astăzi

366

Fotocopii ale unor pagini din jurnalele de călătorie

367

Harta ultimei călătorii în Balcani, 1921

Corespondență telegrafică între Prenk Bib Doda și Prințul Kastrioti

368

Fotocopii ale unor pagini din jurnalele de călătorie

369

Listă cu nume de albanezi pe care Franz Nopcsa i-a cunoscut, din anul 1913. Lista conține peste 130 de nume și se întinde pe 10 pagini de jurnal. În dreptul numelor apar și remarci referitoare la relația avută cu aceștia: „bună”, „foarte bună”, „era simpatic”, dar și date referitoare la moartea unora dintre ei. Pe această pagină apare numele preietenului său, Kolez Marku, nume pe care mai apoi el l-a folosit ca pseudonim literar pentru poeziile compuse. În dreptul numelui lui Kolez Marku, notat ca având cu acesta o relație „bună”, se poate vedea o cruce și literele „erm” (prescurtarea de la „ermordet” = ucis). Numele a fost ulterior tăiat cu trei linii.

370

Listă cu numele albanezilor cunoscuți, din anul 1905

Listă cu numele albanezilor cunoscuți, din anul 1907

371

Fotografii din Albania realizate de Franz Nopcsa în alb-negru și prelucrate prin tehnica „hdr”

372

Fotografii din Albania realizate de Franz Nopcsa în alb-negru și prelucrate prin tehnica „hdr”

373

Placa memorială Franz Nopcsa și indicatorul rutier pentru strada Franz Baron Nopcsa din localitatea Shkodra, Albania, 2012

374

Fotografii din Țara Hațegului realizate de Franz Nopcsa în alb-negru și prelucrate prin tehnica „hdr”

375

Castelul Nopcsa Săcel la începutul anilor 1980 și ruina Castelului Săcel în anul 2012

376

Atunci și acum: bazar albanez - 1903 și 2012

377

Atunci și acum: podul peste râul Buna - 1903 și 2012

378

Atunci și acum: vechiul oraș Stari Bar - 1903 și 2012

379

Atunci și acum: cetatea Rozafa - 1903 și 2012

380

Atunci și acum: moscheea din Shkodra - 1903 și 2012

381

Diploma avocatului Francisc Nopcea, nepotul Baronului Franz Nopcsa

...................................................................................................................................... Kineografia reprezintă o serie de imagini care variază treptat de la o pagină la alta, astfel încât atunci când paginile sunt întoarse rapid, imaginile par a se anima prin simularea de mișcare sau prin alte schimbări. Era o tehnică de animație foarte populară la sfârșitul anilor 1800 și începutul anilor 1900. Se pare că și Franz Nopcsa a apelat la Kineografie pentru a ilustra teoria sa privind originea zborului la păsări și evoluția dinozaurilor. Aici se află o reproducere după un desen realizat de Franz Nopcsa, iar, dacă paginile sunt întoarse rapid, se creează efectul animat de mișcare precum și cel de desprindere de la sol a dinozaurului căruia i-au crescut aripi.

382

Dacian Muntean

Psihopedagog, cu o licență în pedagogie socială și un master în educație integrată, formator și manager de proiect acreditat, fotograf și videograf cu expoziții în țară și străinătate, Muntean Dacian a activat pe parcursul a zece ani (2001 – 2011) în domeniul educației și protecției sociale a copilului, ocupând poziții de coordonare și management pentru proiectele naționale ale unor mari organizații neguvernamentale din România.

În anul 2005 a pus bazele SENS – Societatea de Educație Nonformală și Socială, iar din anul 2011 s-a dedicat proiectelor educative și culturale dezvoltate de această organizație. A scris numeroase materiale educative, politici și strategii, dezvoltând un sistem pedagogic pentru instituțiile de ocrotire, eficient și simplu, intitulat Educația Trăită Atractiv, munca sa fiind recunoscută la nivel internațional ca exemplu de bună practică în domeniul educației și protecției copilului, în anul 2011, la Conferința Calitatea în serviciile de îngrijire alternativă de la Praga. A participat ca și coautor la scrierea volumului III al lucrării Județul Hunedoara, monografie, precum și la realizarea albumului Comori Culturale Românești – Țara Hațegului și semnează cu pseudonimul literar Dakian seria romanelor de aventură Cireșari – Comorile Dacilor.