Avantajele utilizarii terapiei in familieComplexitatea interventiei psihologice post-misiune este determinata, pe de o parte de varietatea

simptomatologiei si constelatia problemelor cu care un militar se confrunta, cat si de multitudinea

de abordari individuale sau de grup. Astfel daca la o editie anterioara a PSIHOMIL am argumentat

punctele forte ale hipnoterapiei in raport cu alte curente terapeutice, acum este timpul ca terapia

de familie sa-si dovedeasca utilitatea in abordarea unor cazuri de asistenta psihologica postmisiune

cu problematici variate, de la agresivitate, conflict si abuz in familie, dependenta de substante,

stres posttraumatic, dificultati de reintegrare la regulile vietii anterioare dislocarii, infidelitate sau

disolutie a familiei. Lucrarea de fata argumenteaza necesitatea utilizarii terapiei de familie in cadrul

programului terapeutic realizat cu militarii intorsi din diverse teatre de operatii pornind de la

aspecte conceptuale si facand apel la practica unor cazuri de acest gen. in continuare sunt

enumerate aspectele inedite cu care terapia de familie vine sa intregeasca complexitatea actului

terapeutic. in final autorii traseaza cateva repere ale unui program de interventie psihologica

postmisiune orientat spre problematica familiei.

Terapia de familie, ca multe alte interventii, s-a dezvoltat din impletirea mai multor curente, astfel

incat la momentul actual putem vorbi, ca despre psihoterapie in general, beneficiind de abordari

integrative. in acelasi timp ea raspunde unor nevoi multiple de interventie psihologica oferind

posibilitatea utilizarii de sine statatoare sau in combinatie cu alte scoli terapeutice in cadrul

aceluiasi program. Tendintele actuale ale tratarii cazurilor de stres sau de alta natura aparute dupa

misiunile externe impun abordarea individului in contextul mai larg al familiei de apartenenta ca

suport in a face fata provocarilor misiunii si in care se reintegreaza la intoarcere.

Din literatura si practica de specialitate au izvorat o serie de argumente pentru utilizarea terapiei

de familie in cazuistica militarilor veterani ce sunt redate succint in continuare.

I. Argumente in favoarea utilizarii terapiei de familiei

Diferitele tipuri de experiente negative sau evenimente traumatice isi pot lasa amprenta nu doar

asupra destinului individual, ci si asupra celui familial. Se poate vorbi despre o relatia stransa intre

individ si grupul familial, aspect ce contribuie la imbogatirea inconstientului colectiv si la

construirea mostenirii psihologice pentru descendenti.

Evenimentele traumatice si simptomatologia aferenta acestora pot avea un impact profund prin

maniera in care un supravietuitor / individ relateaza ( sau nu ) experientele personale celor din jurul

sau.

Daca ar fi sa privim prin prisma reactiilor psihoemotionale ale unui individ confruntat cu un

eveniment traumatic putem intelege de ce conduita acestuia face dificila mentinerea la un nivel

optim a relatiilor interpersonale. Aceste modele de comportament se rasfrang initial asupra familiei.

Se cunosc din literatura de specialitate cazurile copiilor unor pacienti traumatizati ce pot fi afectati

ce pot fi afectati direct sau indirect de simptomatologia parintilor. Rosenheck si Nathan ( 1985 ) au

descris situatia unui copil de militar suferind de stres posttraumatic, ce prezenta insomnii, dureri de

cap, crize de plans, frica de a fi rapit sau omorat cat si fantezii similare flash – back – urilor tatalui

sau. Autorii sus amintiti au utilizat termenul de traumatizare secundara pentru aceste cazuri, in

timp ce altii vorbesc de transmitere transgenerationala sau intergenerationala a traumei. Indiferent

de terminologia folosita, cert este faptul ca familia, implicit copiii pot fi afectati de „ sechelele ”

posttraumatice ale parintilor.

Procesul de transmitere transgenerationala se exprima printr-o tendinta puternica de a repeta

anumite pattern – uri disfunctionale ale conduitei emotionale in generatii succesive.[1] Procesele

disfunctionale intr-o familie se manifesta prin niveluri inalte ale intensitatii emotionale, relatii rigide

sau restrictive ( dependenta sau izolarea ), cat si prin niveluri scazute de diferentiere individuala a

eului.

Mecanismele transmiterii transgenerationale por perpetua atat mesaje sanatoase cat si

maladaptative. Specialistii identifica patru mecanisme de acest tip, si anume:

1.tacerea

2.supradezvaluirea ( dezvaluirea abuziva )

3.identificarea

4.reconstituirea

Tacerea poate comunica mesaje la fel de puternice4, de incarcate emotional ca si cuvintele. Autori

ca Danieli (1984) sau Fischer si Riedesser utilizeaza concepte de „ conspiratie a tacerii ” sau „ pact

al tacerii ”. Ei considera ca aceasta conduce la o reinsumare a traumei prin comunicarea unor

mituri, reguli, metamesaje la care familia adera intr-un mod aproape orb.

Tacerea ca „ secret familial ” se poate dezvolta in doua directii:

1. membrii familiei se armonizeaza empatic cu starea de „ rau psihic ” al unuia dintre ei. Pentru a

evita aparitia unor suparari suplimentare familia se straduieste din greu sa evite discutii ce duc la

disconfort.

2.comportamentul parintelui expus unui eveniment traumatic inhiba orice discutii asupra

problemelor considerate a fi sensibile. Un militar traumatizat poate reactiona cu o anxietate

extrema, cu explozii de furie sau cu flash – back – uri cand se aminteste de evenimentul respectiv.

Copiii invata foarte repede sa evite orice conversatie asupra acestui „secret” sau orice situatie,

emotie ce ar putea provoca astfel de reactii la unul din parinti.

Supradezvaluirea. in principiu supravietuitorii traumelor doresc sa-si protejeze membrii familiei de

durerea emotionala provocata de amintiri. Totusi, sunt situatii cand se produce o dezvaluire directa

abuziva ce poate traumatiza copilul respectiv. Informatiile despre evenimentul traumatic trebuie

transmise copiilor intr-un mod adecvat varstei lor si in doze acceptabile, in acelasi timp primind

suportul parental necesar. Abilitatea parintilor de a marturisi diverse aspecte ale traumei depinde

de gradul in care fac fata simptomelor cat si de nivelul la care le-a fost alterata conceptia despre

viata. Militarii care nu integrat suficient experienta traumatica au adesea dificultati in a alege cat de

mult trebuie sa dezvaluie. Motivatia acestei situatii consta in nevoia parintilor de a-si pregati copiii

pentru a supravietui intr-o lume nesigura,  o lume unde pericolul este omniprezent.

Identificarea. Copiii ce traiesc cu un parinte traumatizat sunt expusi continuu la reactii traumatice

neprevazute si terifiante. Ei au tendinta de a se simti responsabili pentru supararile parintilor,

considerand ca ar trebui sa fie suficient de buni astfel incat sa nu provoace stari de tristete sau

furie. in acelasi timp parintii se pot simti vinovati pentru situatia de fapt avand tendinta de a se

izola, de a trai un sentiment de amorteala emotionala si de a comunica defectuos cu copiii lor.

Aceasta paleta de reactii emotionale cat si sentimentul de hipervigilenta poate fi transmis cu

usurinta copiilor. Harkness ( 1993 ) vorbeste de dezvoltarea unei simptomatologii paralele si

exemplifica cazul copilului unui veteran din Vietnam care, vazandu-si tatal stand in cel mai

indepartat colt al unui restaurant pentru a putea observa ce se petrece in jurul lui fara a fi surprins,

manifesta un comportament similar, traind mereu sentimentul iminentei unui pericol.

Reconstituirea. Supravietuitorii unui eveniment traumatic au tendinta de a-si reconstitui trauma,

angrenandu-i si pe copiii lor in aceasta situatie. Munroe (1995) descrie un caz relevant pentru

intelegerea acestui mecanism: un veteran din Vietnam ce a trait o expunere severa la conditiile

razboiului, a fost deziluzionat de superiori si guvernul american dupa intoarcerea acasa. Mergand

cu copilul, in varsta de trei ani, in parcul de joaca, i-a promis fiului sau ( caruia ii era frica sa se dea

pe tobogan ) ca il va prinde cand va ajunge jos. Tatal nu s-a tinut de promisiune in mod deliberat si

i-a spus copilului ca trebuie sa invete sa nu aiba incredere in tot ceea ce i se spune. Acest mesaj al

neincrederii a fost invatat de tata in Vietnam si l-a transmis fiului in mod profund, aratandu-i cum sa

supravietuiasca intr-o lume nesigura.

Un alt studiu realizat de Byrne si Riggs (1996) abordeaza ciclul traumei dintr-o alta perspectiva

asociind simptomatologia stresului posttraumatic la veteranii din Vietnam cu dezvoltarea unui

comportament agresiv in relatiile cu partenerele lor.

Ciclitatea ar putea fi rezumata in felul urmator: expunerea intensa la situatii de lupta duce la

manifestarea simptomatologiei stresului posttraumatic, consecutiv militarii manifestand un

comportament violent impotriva partenerelor. Studiul, de asemenea, demonstreaza ca intensitatea

simptomelor stresului posttraumatic implica probleme de relationare mai frecvente si mai severe.

Mai concret, rezultatele arata ca 34% dintre veterani au manifestat cel putin un act de violenta

impotriva partenerelor pe parcursul anului anterior studiului.

Faptul ca veteranii ce prezinta stres posttraumatic sunt considerati populatie cu risc crescut pentru

manifestarea violentei fizice, verbale si psihologice este lesne de apreciat importanta abordarii prin

terapii de familie a dificultatilor de relationare sau conflictelor intrafamiliale dupa dislocarea dintr-

un teatru de operatii.

Mai mult decat atat specialistii in violenta familiala vorbesc despre ciclul violentei si anume

transmiterea intergenerationala a agresivitatii. Cu cat parintii sunt mai violenti cu copiii cu atat

copiii sunt mai violenti cu cei din jurul lor. Cu cat sunt mai violenti sotii cu sotiile cu atat sotiile sunt

mai violente cu copiii. Violenta traita ca si copil se repeta o generatie mai tarziu. Gradul de violenta

consecutiva depinde de intensitatea si perioada de victimizare.

Astfel, Arnon Bentovim (presedintele Asociatiei Internationale de Terapie de Familie) vorbeste de

sistemele organizate de trauma in contextul abuzului sexual si fizic in familie. Stresul traumatic in

cazurile de violenta familiala tinde sa fie repetat si sa se acumuleze de-a lungul timpului. Este

adesea asociat cu un „ pact al tacerii ”, minimizare, amenintare si negare ca parte a procesului de

victimizare, iar ca reactii extreme, depresie severa si reactii suicidare.

O cercetare recenta interesanta a indicat faptul ca, daca indivizii care au fost abuzati in copilarie

sunt urmariti ca adulti, ei nu-si abuzeaza in mod inevitabil copiii mai frecvent ca alti parinti, desi

este mai probabil sa fie arestati pentru activitati criminale. Alta cercetare indica faptul ca indivizii

care au fost abuzati in copilarie au un risc de trei pana la cinci ori mai mare sa-si

abuzeze proprii copii, decat cei care nu au suferit abuz.

stiind ca organizarea sociala a familiei prin definitie inclina spre conflict, abordarea interactional-

sociala sustine ca familia trebuie sa fie vazuta intr-un context cultural in care violenta este tolerata,

acceptata si chiar prescrisa. Dobash and Dobash (1979), doi dintre cei mai puternici propunatori a

curentului feminist in ceea ce priveste violenta in familie, descriu femeia in societate ca „victima

adecvata” a violentei in familie, ca meritand blamare si pedeapsa. in general, in societatea

romaneasca, pedeapsa fizica in educarea copiilor este inca acceptata.

Astfel este un punct de vedere implicit in societatea noastra ca sexul poate sa aiba loc fara

consens, ca persoanele mai puternice pot cere favoruri sexuale de la cele mai putin puternice si ca

sexualitatea poate fi folosita pentru a atinge scopuri precum puterea sau controlul. La fel, abuzul

emotional, denigrarea, descalificarea, critica, ostilitatea pot fiecare sa fie folosite in mod similar cu

cei iubiti, cu cei mai putin puternici si pentru a atinge telurile.

Din punctul de vedere al abordarii socio – interactionale acesta descopera elementele cheie ce

organizeaza trauma: individul, familia si societatea – societatea prin atitudinile, normele, drepturile

si valorile sale, familia prin interactiunile si semnificatiile proprii si individul prin valorile la care

adera, socializat de familie. Acceptarea sociala tacita a violentei in cadrul familiei face dificila

schimbarea terapeutica si mentine interactiunile conflictuale.

Kinston, 1987; Bentovim si Kinston, 1991 au aratat ca abordarea social-interactionala cuprinde

individul, familia si societatea ca elemente cheie, fiecare din ele la randul ei este un sistem. Ceea

ce defineste societatea, familiile si indivizii sunt lucruri distincte, dar depind fiecare de celalalt (vezi

fig. de mai jos). Experientele sociale sunt definite in termeni de atitudini, norme, drepturi si valori.

Acestea persista mult in familie, care serveste ca agent de transmitere si reproducere a culturii.

Familia depinde de contextul social pentru sprijin si legitimitate si din aceasta cauza are propriile ei

valori. Experientele familiei  sunt definite in termenii propriilor interactiuni si semnificatii si sunt

reproduse de indivizii din familie, deoarece indivizii sunt educati si socializati de aceasta.

in acelasi timp indivizii creeaza si reglementeaza interactiuni si semnificatii in familie. Cercul este

inchis atunci cand indivizii se conformeaza sau reactioneaza la societate (sau, in cazuri foarte rare,

o transforma). in acelasi timp, societatea recunoaste si asigura valorile indivizilor prin intermediul

activitatilor si realizarilor acestora.  

  

  II. Noutatea abordarii si avantajele terapiei de familie

Terapeutii de familie sunt o specie curioasa si distincta printre profesionistii din

domeniul sanatatii mintale. Ei au spart un numar de tabuuri profesionale, in special in ceea ce

priveste secretul si au practicat deschiderea, observarea directa a terapiei, si-au oferit unul altuia

supervizare pe viu, impartasiri ale experientei si au tratat oamenii mai degraba ca persoane, decat

ca pacienti. Firi independente, nu se ingrijoreaza foarte mult in legatura cu formalizarile ce tin de

practica si tind sa practice ceea ce predica, sunt relativ franci in legatura cu propriile lupte

familiale, scazand astfel distanta uzuala intre profesionisti si clienti.[2]

in munca clinica, o abordare sistemica se poate muta de pe o pozitie rigida de a vedea oamenii si

problemele, catre una in care incearca sa evalueze si sa explice prin intelegerea contextului

(circumstante si relatii in care problemele apar).

Atat psihoterapia individuala cat si cea familiala ofera doua avantaje: un mod de abordare

a tratamentului si o maniera de a intelege comportamentul uman. Ca modele de abordare

terapeutica, ambele tipuri de terapii au virtutile lor speciale. Terapia individuala  pune la dispozitie

atentia concentrata  de a ajuta omul sa faca fata propriilor framantari si sa devina mai intreg, sa se

realizeze. Terapeutii adepti ai abordarii  individuale au recunoscut intotdeauna importanta vietii de

familie in conturarea personalitatii, au presupus ca aceste influente sunt internalizate si ca

dinamica intrapsihica devine forta dominanta in controlul comportamentului. De aceea, tratamentul

trebuie orientat catre persoana si catre propria ei constructie personala. Terapeutii de familie, pe

de alta parte, cred ca fortele dominante in vietile noastre sunt localizate in afara vietii noastre, in

familie. Terapia ce se bazeaza  pe aceste conceptii este orientata spre organizarea familiala si

schimbarea acesteia. Cand organizarea familiala se transforma, viata fiecarui membru al familiei

este afectata corespunzator.

Afirmatia ca, modificand o familie schimbam viata fiecaruia dintre membri, este foarte importanta

si trebuie elaborata. Terapia familiala nu are de-a face  numai cu schimbarea pacientului individual

in context. Terapia familiala determina modificari asupra intregii familii; in acest fel, beneficiile pot

fi de lunga durata pentru ca  fiecare membru al familiei este schimbat si continua sa exercite

asupra celorlalti influente sincronice.

Aproape orice trauma poate fi tratata de terapia individuala, cat si de cea familiala. Dar anumite

probleme sunt in special potrivite pentru terapia familiala. Printre acestea sunt problemele cu copiii

(care, indiferent de ceea ce se intampla in timpul terapiei trebuie sa se intoarca acasa sub influenta

parintilor), problemele conjugale sau dificultati ale relatiilor intime, certurile familiale si alte

simptome care se dezvolta in individ in timpul unei tranzitii familiale majore (dislocarea si relocarea

din teatrul de operatii si modificari consecutive ale acestei situatii).

Daca problemele care apar in jurul tranzitiilor familiale trimit cu gandul la rolul familiei, terapia

individuala  poate fi folositoare in special cand oamenii identifica ceva despre ei insisi pe care au

incercat din rasputeri si in zadar sa-l schimbe, in timp ce mediul lor social pare stabil. Terapia

familiala s-a nascut in anii 1950, a crescut in anii 1960 si s-a maturizat  in anii 1970. Valul initial de

entuziasm de a trata familia ca un intreg a fost urmat de alte scolii din ce in ce mai diversificate

fiecare vizand o bucatica de adevar. Am putea caracteriza perioada dintre anii 1975 – 1985 ca

epoca de aur a psihoterapiei familiale pentru ca s-au dezvoltat cele mai imaginative si mai

vitalizante abordari terapeutice. A fost o perioada plina de entuziasm si incredere. Curentele

dominante ale anilor 1990 au fost constructivismul social, terapia narativa, abordarea integrativa si

o crescuta preocupare in legatura cu  aspectele sociale si politice.

Terapia de familie a permis pentru prima data ca familia sa detina o voce cumulata, sistemica si

fiecare membru sa aiba o poveste personala pe parcursul evolutiei vietii de familie. Astfel, la

inceputuri, familia a fost abordata din punctul de vedere al teoriei sistemelor si al modelului

cibernetic fiind guvernata de propriile reguli si homeostazie. Conceptul de circularitate a accentuat

importanta interdependentelor relationale in familie si a determinat aparitia tehnicii de intervievare

prin intrebari circulare care ofereau o imagine completa si imbogatita a problemelor familiale.

O alta situatie recunoscuta ca mentinand problemele intr-o familie sunt triadele si triunghiularizarile

conform carora in conditiile in care conflictul intre doua persoane escaladeaza dincolo de un punct

critic, o a treia persoana intervine pentru a stabili echilibrul. Terapia de familie provoaca

schimbarea acestui ciclu homeostatic modificand pattern-ul de relatie intre membrii familiei. Sunt

depasite dublele legaturi (G. Bateson) si este analizata metacomunicarea.

Recunoscand importanta si succesiunea etapelor in ciclul vietii de familie, intr-o sedinta terapeutica

se identifica punctele tranzitorii critice care conduc la schimbarea dinamicii emotionale, a

credintelor cat si a structurii familiale.

Curentul strategic al terapiei de familie presupune realizarea unui plan pe baza unei probleme

formulate, interventia, feedback-ul si ajustarea, trasand sarcini directe si paradoxale familiilor.

Noutatea conceptelor de ipotetizare si recadrare ale scolii de la Palo Alto ofera o perspectiva mai

putin obiectiva a „ adevarurilor ” dintr-o familie provocand schimbari prin plasarea situatiei

problematice intr-un context diferit.

Constructivismul social pune accentul pe importanta contextului si cum este internalizat acesta in

dinamica interactiunilor sociale.

Pe tot parcursul terapiei, terapeutul nu este un expert si incearca sa-si mentina neutralitatea in

raport cu toti membrii familiei.

Pentru prima data terapia de familie permite prezenta coterapeutului sau echipei de reflectie, care

ofera un punct de vedere asupra problemelor din pozitia de observator. in loc sa se consulte, in

secret, cu alti colegi sau cu echipa de supervizare, terapeutul poarta o discutie cu echipa sa, in mod

deschis, in fata familiei, impartasindu-si gandurile si ingrijorarile in  legatura cu situatia lor.

Terapia narativa adauga perspectiva imbogatirii cu noi experiente, dezvoltarea a noi perspective si

alternative in raport cu povestirile            „ saturate ” despre posibilitatile si problemele familiei. Mai

mult decat atat , conceptul de externalizare permite separarea problemei de persoana oferind

clientilor posibilitatea de a-si rezolva problema sau de a vorbi despre ea ca fiind o entitate din afara

persoanei sau a familiei.

  III. Program psiho-educational orientat pe familie

1. Scopul: imbunatatirea punctelor forte ale familiei si crearea unei aliante terapeutice cu familiile

prin urmatoarele pattern – uri majore:

Implicarea – stabilirea legaturilor bazale si a canalelor de comunicare.

Colaborarea – parteneriat bazat pe recunoasterea scopurilor, metodelor si amenintarilor comune.

impartasirea puterii si responsabilitatii.

2. Obiective:

Abordarea experientelor traumatice si ameliorarea simptomatologiei sau problemelor aparute

consecutiv participarii la misiune.

Mentinerea legaturilor functionale cu mediul militar si prevenirea trecerii in rezerva.

Mentinerea functionalitatii sociale si ocupationale a familiei.

Prevenirea hospitalizarii si cristalizarii unei tulburari psihice cronicizate.

3. Evaluare pentru admisie si referinte:

Militarii participanti la misiune, cu tulburari de stres sau de alta natura, conflicte, violenta in familie,

dependenta de substante, tranzitii majore, divort se pot adresa direct pentru admisia in program

sau pot fi recomandati de catre medicul de familie, de unitate, de catre presedintele comisiei de

evaluare postmisiune.

 Se realizeaza( daca este cazul ) mai intai o evaluare pentru diagnosticarea unei tulburari din

manualele clinice.

4. Structura programului:

Orientarea terapeutica de baza a fost relationarea cu familiile ca aliati, parteneri si consultanti si nu

ca pacienti, pentru a identifica scopurile comune si a promova atingerea lor prin mobilizarea

resurselor familiale.

Imediat dupa ce militarul se adreseaza centrului, personalul va contacta familia si o va invita la

sediu.

Ei vor participa la o Zi a Familiei organizata de centru care ii va introduce in programul psiho-

educational si va stabili ulterior un calendar al sedintelor ce va raspunde nevoilor lor unice.

Programul se realizeaza in ambulatoriu, cu numar de sedinte si repere orare stabilite cu familia la

inceputul programului. Programul are o durata medie de 6 – 10 saptamani cu o evaluare partiala la

mijlocul perioadei.

sedintele pot fi conduse de un singur terapeut sau impreuna cu un coterapeut (din echipa

terapeutica pot face parte psihologul spitalului militar, psihologul unitatii militare sau specialisti in

traumatologie cu formare adecvata in terapie de familie), ori o echipa de reflectie.

5. Repere ale desfasurarii programului:

sedinta intai de evaluare a problemei si stabilirea obiectivelor terapeutice.

sedinta a doua se refera la elaborarea genogramei complexe si a punctelor de referinta a istoriei

familiei realizata prin tehnica intrebarilor circulare.

Ipotetizarea problemei si a solutiilor cu ajutorul echipei de reflectie si elaborarea unei plan

strategic.

Pot alterna sedintele individuale cu sedintele cu un anume subgrup familial sau cu intreaga familie

in functie de sarcinile planului strategic. La nevoie se pot utiliza tehnici din terapia narativa cum ar

fi externalizarea problemei.

De la o sedinta la alta se stabilesc sarcinile stricte pentru fiecare membru al familiei sau pentru

familie ca intreg si se verifica realizarea lor.

6. Evaluarea eficientei programului:

Evaluarea eficientei programului se poate realiza cu ajutorul anchetei prin chestionar cat si prin

observarea realizata de supervizorii programului. Rezultatele evaluarii vor fi folosite ca repere in

dezvoltarea ulterioara a programului. Itemii chestionarului vor viza adecvarea la nevoile

participantilor, suportul psihologic, utilitatea abilitatilor dobandite, colaborarea in cadrul

programului, schimbul de experiente intre participanti si durata programului. Aprecierea se va face

prin scale Lickert in cinci trepte.

7. Debriefingul psihologilor:

Participarea la acest program este o sarcina stresanta si obositoare pentru echipa terapeutica.

Astfel se impune o detensionare in raport cu evenimentele traumatice dezvaluite in cadrul

activitatii terapeutice, la finalul programului.

IV. Concluzii

La inceputul romanului Anna Karenina, Tolstoi  scria: “toate familiile fericite se aseamana una cu

alta. Fiecare familie nefericita este nefericita in felul ei”. Fiecare familie nefericita o fi intr-adevar

nefericita in felul ei, dar toate familiile nefericite se impiedica de aceleasi incercari familiare vietii

de familie. Nu e nici un secret care sunt aceste incercari: a invata sa traiasca impreuna, sa se

descurce cu rudele mai dificile, a-i urmari pe copii, a se descurca cu adolescenta lor, dar ceea ce

toti realizeaza este ca, exista un numar relativ mic de dinamici de sistem care o data intelese

lumineaza aceste incercari si imputerniceste familiile sa depaseasca cu succes  dilemele

predictibile ale vietii. Ca orice vindecatori, terapeutii de familie se ocupa si cu cazuri bizare si

neobisnuite, dar majoritatea muncii lor se desfasoara cu fiinte umane normale  care invata lectiile

dureroase ale vietii.

 

Bibliografie

1.I. Mitrofan, D. Vasile, “ Terapii de familie ”, Editura SPER, Bucuresti, 2001, p.125.

2.Mendelshon, Napier , „ Cartea de terapie de familie ”, 1972

3.Jones, Elsa, “Family Systems Therapy. Developments in the Milan-Systemic Therapies”, Ed. John

Wiley and Sons, Chichester, U.K., 2000.

4.Dallos, Draper – “An Introduction in Family Therapy”. 

5.Bentovim, Arnon, “Trauma-Organized Systems. Physical and sexual abuse in families”, Karnac

Books, London, 1992.

6.Michelle Ancharoff, James Munroe, Lisa Fisher, „ The Legacy of Combat Trauma. Clinical

Implications of Intergenerational Transmission ”, articol cuprins in „ International Handbook of

Multigenerational Legacies of Trauma ”, Plenum Press, New York, 1998.

7.Christina Byrne, David Riggs, „ The Cicle of Trauma: Relationship Aggression in Male Vietnam

Veterans With Simpthoms of Posttraumatic Stress Disorder ” articol publicat in „ Violence and

Victims ”, vol. II, nr. 3, Springer Publishing Company, 1996.

8.„ Changing Organization. Clinicians as Agents of Change ”, editat de Alan Cooklin, Editura Karnac

Books, London, 1999.

9.Lucrarile rezumeta al Congresului al XIV- lea IFTA – „ Families in a Time of Global Crisis ”.

10.G. Fischer, P. Riedesser, „ Tratat de psihotraumatologie ”, Editura Trei, 2001