avangardismul by m&b

48
Avangardis m

Upload: alina-aurica

Post on 24-Jun-2015

669 views

Category:

Documents


4 download

TRANSCRIPT

Page 1: Avangardismul by M&B

Avangardism

Page 2: Avangardismul by M&B

Avangardismul

Termenul de avangarda vine din limba franceza (avant-garde), unde inseamna detasamentul avansat al unei armate (“garda dinainte”) care investigheaza un teren necunoscut, fiind alcatuit din soldati care isi asuma riscul sacrificiului, pentru a apara grosul armatei.

Utilizat metaforic pentru denumirea unor orientari artistice, termenul suprinde pozitia avansata pe care s-au plasat in mod constient avangardistii, ca si atitudinea lor radicala, revolutionara in raport cu traditia estetica. Avandarda artistica se coaguleaza astfel in jurul ideii de ruptura totala de traditie si de promovare vizonara a unornoi formule estetice. Termenul ajunge, deci, sa denumeasca in sens ceva mai restrans un curent-umbrela ,care include multe orientari din secolul al XX-lea caracterizate prin extremism artistic, asa cum arata Matei Calinescu in volumul “Cinci fete ale modernitatii”.

Miscarea de avangarda ilustreaza o stare de criza prin acte anarhice si revolte spectaculoase.Actiune de soc, avangarda are functie regeneratoare si dischizatoare de drum. In literatura romana se poate vorbi despre un avangardism activ mai ales in anii 1922-1932.

Revistele avangardei romanesti au fost colectionate de medicul si poetul Sasa Pana.Exista doua antologii si un studiu remarcabil al lui Ion Pop, "Avangardism literar romanesc" .Artiştii avangardei dau dovada unui activism susţinut şi se concentrează asupra creaţiei ca proces, neinteresându-se de rezultatul ei (opera). Ca precursor al avangardismului poate fi socotit Urmuz care, prin prozele sale

Page 3: Avangardismul by M&B

insolite unice, anunta absurdul suprarealist. Reprezentanti din literatura universala: Tristan Tzara, Breton, Hans Arp, Marinetti, etc.Reprezentanti din literatura romana: Tudor Arghezi, Macedonski, Davidescu, Aderca.

Caracteristici ale avangardei literare

Negarea distructiva Literatura de avangarda a respins violent orice traditie , orice cliseu constrangator, insemnand, cum arata Ilarie Voronka in articolul “Gramatica”, o violenta si temeinica zdruncinare a academismului. Fronda fata de conventiile literare, dar si sociale a constuit o reactie a avangardistilor la epuizarea unor formule estetice si la tensionarea lumii din cauza Primului Razboi Mondial si a crizelor din perioada interbelica. Negarea avangardista are caracter distructiv, producand o disolutie a structurilor literare la nivel prozodic , pentru ca dispare orice organizare strofica la nivel sintactic, fiindca discursul nu mai respecta relationarea gramaticala obisnuita, si la nivel stilistic, din cauza ca accentul este pus pe imaginea artistica, refuzandu-se figurile de stil si stergandu-se diferentele dintre limbajul figurat si nonfigurat.O asemenea intelegere a literaturii a produs si amestecul genurilor. In cazul avangardei, spiritul negativ nu a dus la gasirea unui nou model literer, ci a oferit mai mult o solutie existentiala.

Spiritul ludic Jocul a reprezentat pentru avangardisti o solutie prin care au distrus tiparele conventionale. De aici , teribilismele grafice, lexicale, imagistice. Surprind mai ales asocierile considerate incompatibile, combinandu-se termenii tehnici cu limbajul impudic si cu anumite clisee cazute in desuetudine. Hazardul, ca expresie a jocului, a luat locul ordinii logice a discursului devenit incoerent, marind puterea de sugestie a textului literar. Artistul avangardist isi schimba mastile, bravand , refuzand ostentativ receptarea dulceaga a realitatii, propunandu-si sa socheze cititorul , sa-i provoace o reactie reflexiva asupra lumii si a literaturii.

Page 4: Avangardismul by M&B

Valorizarea existentei Avangardistii si-au afirmat increderea in existenta, opunand-o literaturii ,careia nu i-au mai recunoscut valoarea. Aceasta conceptie a determinat schimbarea statutului operei literare , a carei scop era sa surprinda viata , sa prezinte fidel momentul , cultivand poezia – reportaj , poezia telegrafica , transcrierea starilor halucinatorii si onirice etc. Ca atare, opera nu mai trebuie sa aiba un caracter unitar si finit , fiindca era necesar sa corespunda miscarii permanente a existentei.

Dadaismul

Denumirea mişcării

Originea numelui este neclară. Sunt păreri care susţin că vine din afirmaţia Da, folosită foarte des în discuţiile purtate de iniţiatorii mişcării, de origine românească, Tristan Tzara (pseudonimul literar provine de la cuvintul românesc ţara) şi Marcel Iancu. Alte păreri susţin că iniţiatorii mişcării dadaiste au creat acest cuvânt prin înţeparea cu un cuţit a unui dicţionar Francez German, şi deschizând cartea acolo unde indicau loviturile. Numele mişcării lor este ales prin hazard, dintr-un dicţionar Larousse. El apare dupa ce initiatorul mişcării, Tristan Tzara introduce un creion in Marele dicţionar francez Larousse şi acesta se opreşte în dreptului cuvîntului onomatopeic dada. Denumirea curentului dadaism provine din franţuzescul dadisme ( dada = ” căluţ de lemn “ în limbajul copiilor). Dadaismul ia nastere în mod oficial la 6 februarie 1916. În conformitate cu manifestul Dada, mişcarea nu ar trebui să se numească Dadaism, având oroare de cuvintele terminate în –ism, cu atât mai puţin să fie considerată o mişcare artistică.

Reprezentanţii dadaismului

în literatură: Tristan Tzara, Richard Hülsenbeck, Hugo Ball;

Page 5: Avangardismul by M&B

în pictură: Marcel Iancu, Francis Picabia, Pablo Picasso, Marcel Duchamp;

Definiţia şi descrierea mişcării

Curent cultural şi artistic nonconformist şi anarhic îndreptat împotriva rutinei în viaţă, gândire şi artă, dezvoltat plenar între 1916 şi 1923 şi înfiinţat în Zürich la 6 februarie 1916 de poetul de origine română Tristan Tzara, căruia i s-au alăturat, la început, scriitorii Hugo Ball şi Richard Hülsenbeck şi artistul plastic Hans Arp, apoi pictori ca: românul Marcel Iancu, Francis Picabia, Marcel Duchamp(S.U.A.), Max Ernst, Kurt Schwitters (Germania), etc.

Asociind unor elemente ale futurismului italian, cubismului francez şi expresionismului german, un negativism declarat, dadaismul(cf. Tristan Tzara, La premiẻre aventure celeste de M. Antipyrine,1916 şi seriei manifestelor ”Dada” I-VII) cultivă arbitrariul total, neprevăzutul, abolirea formelor constituite, provocând dezordinea şi stupoarea şi prin organizarea unor spectacole de scandal îndreptate împotriva artei, gustului estetic, moralei tradiţionale, programatic puse sub semnul întrebării.

In manifestul acestei miscari, ”Dada”, se vorbeste despre o cautare a unei extreme limite a divorţului dintre gândire şi expresie, contrazice totul, neagă totul, ridicând nihilismul şi mistificarea la rangul de principii supreme: abolirea logice, dansul neputincioşilor creaţiei: dada; /…/abolirea arheologiei: dada; abolirea profeţiilor: dada; abolirea viitorului: dada; credinţă indiscutabilă în fiecare zeu produs imediat al spontaneităţii: dada . /…/Marele secret este aici :gândirea se face în gură…Apriori, dada pune înaintea acţiunii şi înainte de tot: Îndoiala. Dada se îndoieşte de tot. (T.Tzara).

Manifestări dadaiste în cultura română

Page 6: Avangardismul by M&B

În România, dadaismul este vizibil, parţial, în unele producţii poetice sau a unora din domeniul artelor plastice, publicate în reviste de avangardă aşa cum ar fi: ”unu”, ”Contimporanul”, ”Integral”, ”Punct”, ”75 H.P.” unde alături de elemente suprarealiste se recunosc şi cele futuriste etc.. Caracteristica miscării româneşti de avangardă literară este chiar eclectismul. De aceea un dadaism în stare pură este mai greu de descoperit. Un dadaism mai marcat este vizibil în textele lui Saşa Pană.

Dadaismul şi suprarealismul

Din martie 1919, o dată cu T. Tzara, mişcarea se mută la Paris, unde se întâlneşte cu scriitorii din grupul miscarii suprarealiste André Breton, Louis Aragon, Paul Eluard, Phillipe Soupault), cu A. Jacques Vachẻ etc. Mulţi dadaişti publică în revista lui Francis Picabia ”391” (înfiinţată la Barcelona în 1917, transplantată la New York, Zürich, apoi la Paris) unde apar nume ca: Louis Aragon, Guillaume Apollinaire, Albert-Birot, Marcel Desnos, Max Jacob, Marie Laurenciu, René Magritte, Ribemont-Dessaignes, Erik Satie, Phillipe Soupault, Tristan Tzara, Edgar Varese etc. Se reiau spectacolele de scandal şi în mai 1921 se regizează procesul intentat lui M. Barrès acuzat de ”delict împotriva securităţii spiritului”. După ce în 1921 Picabia se separase de mişcare, în 1922 se produce ruptura între dadaism şi grupul lui André Breton, din care se va dezvolta suprarealismul. Dadaismul supravieţuieşte încă datorită aproape exclusiv personalităţii lui Tzara şi – ca o variantă – lettrismului lui Isidore Isou), abordând tendinţe protestar-anarhice (jignirea ”sfintelor precepte curente” şi ”epatarea filistinismului” din ”oroarea de academism” – George Călinescu), făcând din arbitrar şi din hazard principii ale creaţiei(Tristan Tzara: "Luaţi un jurnal, luaţi o pereche de foarfeci, alegeţi un articol, tăiaţi-l, tăiaţi pe urmă fiecare cuvânt, puneţi totul într-un sac, mişcaţi … "). Principiile teoretice nu sunt aplicate, însă, cu toată stricteţea. Iată de exemplu câteva versuri ale perseverentului dadaist Jean Arp(cunoscut mai ales ca sculptor): Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet /Tou les trois suivent/ le tic-tac de père”. Dincolo de nihilismul şi de enormităţiile sale – care au anulat, uneori, arta – dadaismul a fost un protest, un elan spre absurd, pledând pentru o libertate absolută promovând invenţii plastice şi verbale adesea seducătoare care au lărgit investigaţia artistică şi a creat o atmosferă propice pentru îndrăzneală şi experienţe uluitoare.

Page 7: Avangardismul by M&B

Suprarealismul Suprarealismul este termenul care denumeşte curentul artistic şi literar de avangardă care proclamă o totală libertate de expresie, întemeiat de André Breton (1896 - 1966) şi dezvoltat mai ales în deceniile trei şi patru ale secolului trecut (cu aspecte şi prelungiri ulterioare).

Suprarealismul în literatură

Primul care a utilizat termenul într-o accepţie legată de creaţia artistică a fost Guillaume Apollinaire în Les Mamelles de Tirésias, subintitulată "dramă suprarealistă" (reprezentată în 1916). Începuturile mişcării se leagă de grupul (nonconformist şi de evident protest antiburghez) de la revista pariziană Littérature (1919) condusă de André Breton, Louis Aragon şi Phillipe Soupault, care – reclamându-se de la tutela artistică a lui Arthur Rimbaud, Lautréamont şi Stephane Mallarmé – captează tot mai mult din îndrăzneală spiritului înnoitor şi agresiv al dadaismului (mai ales după ce în 1919, acesta îşi mutase centrul de manifestare de la Zürich la Paris). De altfel, atât în Littérature (unde Breton publică, în colaborare cu Phillipe Soupault, Câmpurile magnetice, primul text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni, dar alianţa nu va dura.

În 1922 se produce ruptura şi, după doi ani de frământări, căutări şi tensiuni polemice, se constituie "grupul suprarealist" (André Breton, Louis Aragon, Phillipe Soupault, Paul Éluard, Bernard Peret etc.). Relativ la geneza suprarealismului, deşi unii cercetători autorizaţi (recent

Page 8: Avangardismul by M&B

M.Sanouillet) consideră că suprarealismul nu a fost altceva decât forma franceză a dadaismului, André Breton, dimpotrivă, a susţinut totdeauna că este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte suprarealismul ca o mişcare ieşită din Dadaism. În 1924 André Breton, publică primul său "Manifest al suprarealismului" în care, fixând net anume repere ale mişcării – antitradiţionalism, protest antiacademic, explorarea subconştientului, deplină libertate de expresie, înlăturarea activităţii de premeditare a spiritului în actul creaţiei artistice etc. – o defineşte astfel: Automatism psihic prin care îşi propune să exprime, fie verbal, fie în scris, fie în orice alt chip, funcţionarea reală a gândirii, în absenţa oricărui control exercitat de raţiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale. Suprarealismul susţine că adevărul şi arta se află "în realitatea superioară a anumitor forme de asociaţie" bazate pe atotputernicia visului, pe "jocul dezinteresat al gândirii" eliberate de constrângeri.

Mişcarea se extinde în medii artistice diverse (cuprinzând artişti plastici, cineaşti etc.) şi în mai toate ţările Europei, dar cunoaşte convulsii interioare care duc la noi separări din pricina vederilor social-politice. Astfel se delimitează două direcţii: cea anarhistă, "ortodoxă", de la revista Révolution surréaliste a lui Breton (care, în manifestul "Legitimă apărare" respinge ideea "oricărui control, chiar marxist asupra experienţelor vieţii interioare") şi cea "comunistă" reprezentat de revista Claire (director Jean Berbier) spre care vor gravita, până la urmă, majoritatea suprarealiştilor cu excepţia lui Breton (care aderă, în 1927, la Partidul Comunist Francez, dar vrea să păstreze o totală independenţă artistică).

Disensiunile politice survin şi mai violent după 1929, când cazul Leon Trotzky produce noi scindări între suprarealiştii protestatari, aşa-zis "stalinişti" (Louis Aragon, Paul Éluard, Pablo Picasso,P. Naville, George Sadoul etc.) şi cei trotzkyşti, susţinuţi de Breton, sau cei reprezentând un crez exclusiv artistic (Roger Desnos, G. Ribemont-Dessaignes, Antonin Artaud, Roger Vitrac etc.).

În 1929, la data de 15 decembrie, Breton publică Al doilea manifest al suprarealismului, în care încerca să stabilească incidenţa dialectică între vis şi acţiunea socială, între activitatea poetică, psihanaliză şi actul revoluţionar, iar în 1933 se rupe total de comunism considerându-se reprezentantul autentic al suprarealismului "pur"(la care vor adera, între alţii, René Char, Luis Buňuel, Salvador Dali). În 1938, Breton pleacă în Mexic, unde fundează împreună cu Leon Trotzky "Federaţia internaţională a artei

Page 9: Avangardismul by M&B

independente" şi, alături de acesta şi de Diego Riviera, publică al treilea "Manifest" al suprarealismului ( în realitate redactat de Trotzky). În timpul celui de-al doilea război mondial şi al ocupaţiei Franţei, Breton este în SUA (va fi şi acuzat de dezertare de către suprarealiştii din patrie, care participă activ la Rezistenţă).

Breton se întoarce în Franţa în 1946, încercând să reînvie un nou grup suprarealist, dar fără rezultate notabile. Se poate aprecia că o dată cu al doilea război mondial suprarealismul, chiar dacă a supravieţuit în unele forme şi aspecte epigonice, nu a mai constituit o mişcare cum fusese în perioada interbelică. Experienţa suprarealismului – din care Breton a făcut o adevărată cruciadă pentru "recuperarea totală a forţei noastre psihice" – depăşea literatura şi urmărea, în fond o modificare a sentimentului vieţii, prin negarea distincţiei dintre existent, virtual, potenţial şi neexistent şi printr-o abandonare totală faţă de "automatismul psihic pur", singurul capabil să determine acest punct al spiritului în care viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, comunicabilul şi necomunicabilul, înaltul şi adâncul, încetează de a mai fi simţite în chip contradictoriu.

În condiţiile unei violente (până la scandal) polemici anticonvenţionaliste, dorindu-se realizarea climatului libertăţii absolute, se caută faptul psihic nud şi elementar(în lumea subconştientului, a experienţelor onirice, a mecanismelor sufleteşti iraţionale transmise direct, fără intervenţia cenzurii logice), considerându-se ca fiind unica modalitate revelatoare a veritabilei noastre esenţe şi potenţialităţi. Proclamata revoluţie supranaturalistă pentru "eliberarea eului" era, adesea, un anarhism destructiv, ce a evoluat spre o frondă îndreptată împotriva structurilor logice a căror alterare şi abolire devine programatică şi este urmărită atât prin exaltarea psihanalizei(cultivarea lumii tulburi a complexelor, a proiecţiilor onirice, a halucinaţiilor), cât şi pe alte căi, de la hipnoză şi delir până la drogare şi patologie declarată (demenţă, paranoia etc.). Suprarealismul a lăsat vizibile amprente şi în alte literaturi din perioada interbelică.

Un aspect specific l-a luat în Spania (unde imagismul debordant este o tendinţă constantă a spiritului spaniol, înclinat spre o deformare a datelor reale, împinse adesea în planul metamorfozelor onirice). În poezie a fost prezent, cu accente diferite, în experienţa scriitorilor "generaţiei din 27", ca şi alţi poeţi (Juan Larrea, Rafael Alberti, chiar Garcia Lorca, Vicente Aleixandre, Damaso Alonso, Manuel Altolaguirre, Emilio Prados, Pablo Salinas).

Page 10: Avangardismul by M&B

În Italia, unde nu a cunoscut o prea mare dezvoltare - cu toată străduinţa lui Curzio Malaparte şi a revistei Prospective de a-l aclimatiza şi propaga) - suprarealismul e vizibil, parţial măcar, în opera lui Massimo Bontempelli, în poezia lui Antonio Palazzeschi, Alfonso Gatto, Salvatore Quasimodo ş.a.

La fel în Anglia, unde cel mai de seamă reprezentant este David Gascoyne şi grupul lui din jurul revistei New Verse. Forme şi nuanţări particulare a luat în SUA unde şi-a prelungit ecourile, sporadic, şi după al doilea război mondial. Pe lângă inevitabilele excese anarhiste, suprarealismul "a exaltat o literatură–poezie"(G. Picon), o fluiditate lirică, o libertate asociativă, o dinamizare a metaforei, un gest al aventurii spirituale, care au lărgit şi au adâncit sensibilitatea poetică a contemporaneităţii.

Suprarealismul în România

În România, suprarealismul a fost teoretizat şi practicat de revistele Alge şi urmuz. Suprarealismul urmărea prin programul său pătrunderea artei în planul inconştientului, al visului, al delirului în care spaţiile umane scapă de controlul conştiinţei. Generaţia a doua a suprarealiştilor români D.Trost şi Gherasim Luca scriu şi publică diverse manifeste, astfel încât curentul, care-şi consumase in anii treizeci vigoarea la Paris, în 1947 îşi mută capitala la Bucureşti. Cel mai de seamă poet suprearealist român rămâne totuşi Gellu Naum, supranumit ultimul mare poet suprarealist european.

Citate "Suprarealismul este credinţa în realitatea superioară a unor forme

de asociere până atunci dispreţuite, în omnipotenţa visului, în jocul dezinteresat al gândirii." (André Breton, 1924)

"Ce ar fi putut să-mi placă dacă nu enigmele?" (Giorgio De Chirico, 1912)

"Nu eu sunt bufonul, ci societatea monstruos de cinică şi naiv de inconştientă care pretinde că este serioasă numai pentru a-şi ascunde mai bine nebunia. Eu, în schimb - nu sunt nebun." (Salvador Dalí)

"Un tablou ar trebui să fie fertil. Din el ar trebui să se nască lumea. Nu are importanţă dacă vedem în el flori, oameni sau cai pentru a descoperi această lume, adică ceva viu." (Joan Miró, 1959)

Page 11: Avangardismul by M&B

"Vreau să pictez numai tablouri care evocă mister cu acelaşi farmec şi precizie specifice vieţii spirituale." (René Magritte)

Futurismul Futurismul este o mişcare a modernismului artistic italian, celebrând noua eră a tehnologiei moderne. Iniţiatorul mişcării este poetul Fillipo Tomasso Marinetti care, în 1909 publică Manifestul futurist. Revolta futuristă împotriva tuturor tradţiilor culturale merge mână în mână cu glorificarea "frumuseţii vitezei", cultul maşinilor şi al societăţii contemporane. Metropolele europene, care se dezvoltă într-un ritm alert la începutul secolului al XX-lea, pulsând de vuietul asurzitor al traficului rutier în care primele automobile îşi croiesc drum prin mulţimea de pietoni, biciclişti şi trăsuri, expresie a dorinţei de mobilitate a omului - iată cadrul în care a luat naştere futurismul (din limba italiană: il futuro = viitorul).

În manifestul său, Marinetti îndeamnă la respingerea artei tradiţionale şi la lichidarea muzeelor şi bibliotecilor, glorificând curajul, revolta şi războiul, preamăreşte viteza, cântă "mulţimile excitate de muncă", precum şi realizările tehnice ale erei industriale. Deşi manifestul este publicat la Paris - cel mai important centru al avangardei timpului - el este destinat cu precădere mediilor intelectuale italiene. În acelalşi timp, pe zidurile oraşului Milano apar afişe cu lăţimea de trei metri şi înălţimea de un metru, din care sare în ochi cuvântul "FUTURISMO", scris cu roşu aprins. Între anii 1909-1916, apar peste cincizeci de manifeste care se referă la sfere atât de variate precum politică, dans, muzică, film, sculptură, pictură sau chiar bucătărie. În anul 1922, Benito Mussolini instituie dictatura fascistă. În ciuda angajamentului naţionalist al lui Marinetti şi al câtorva tineri reprezentanţi ai mişcării, noul regim îi atacă pe futurişti, acuzându-i de depravarea

Page 12: Avangardismul by M&B

tineretului.Marinetti a vizitat România la invitaţia avangardei literare româneşti, care vedea în el pe unul din patriarhii săi, declarând-se impresionat de incendiul provocat de explozia unei sonde de la Moreni.

Alţi reprezentanţi ai futurismului în literatură au fost Ardengo Soffici (în acelaşi timp şi pictor), Fortunato Depero şi Gian Pietro Luciani. În 1913, Giovanni Papini se situează pe poziţii futuriste în revista "Lacerba", de exemplu cu articolul "Caldo bagno di sangue" ("Baie caldă de sânge"), apoi, văzând ororile războiului, se retrage.

In pictură, futurismul este reprezentat de către Umberto Boccioni, Gino Severini, Giacomo Balla, Carlo Carrà şi Luigi Russolo, care publică pe 8 martie 1910 "Manifestul picturii futuriste", mai târziu (1915), "Manifestul construirii futuriste a universului".

Gino Severini - Tren blindat în acţiune, 1915 Umberto Boccioni - Dinamismul unui ciclist, 1913.

Futurismul devine, aşadar, o mişcare interdisciplinară care intervine în toate sferele creaţiei artistice. Pictura celor cinci artişti italieni futurişti este adaptată timpului în care trăiesc, constituindu-se în avangardă artistică, corespunzând avangardei tehnologice. Dacă unui observator neiniţiat mecanismele, motoarele sau bicicletele i se par lipsite de poezie, pentru futurismul italian, dinamismul, forţa, geometria maşinilor, viteza devin teme fundamentale. Creaţia futuriştilor datorează mult divizionismului ("Pointilismului") şi cubismului, şi a

Page 13: Avangardismul by M&B

influenţat, direct sau indirect, curentele artistice ale secolului al XX-lea, începând de la "cubofuturism" în Rusia (1910), până la reprezentanţii artei "chinetice" în anii şaizeci.

Muzee: Peggy Guggenheim Foundation, Veneţia; Pinacoteca di Brera, Milano; Colecţia G.Mattioli, Milano; Musée National d'Art Moderne, Paris; Von der Heydt Museum, Wuppertal; National Gallery of Canada, Ottawa; Museum of Modern Art, New York; Allbright Knox Art Gallery, Buffalo.

Lucrări reprezentative în pictură: Umberto Boccioni "Dinamismul unui ciclist", (1913); Gino Severini "Dansul ursului la Moulin Rouge" (1913) sau "Tren blindat în acţiune" (1915); Giacomo Balla "Lampă cu arc" (1910-1911); Carlo Carrà "Ieşirea de la teatru" (1910-1911); Luigi Russolo "Dinamismul automobilului" (1912-1913).

Page 14: Avangardismul by M&B

Modernismul

Modernismul este o mişcare culturală, artistică şi ideatică care include artele vizuale, arhitectura, muzica şi literatura progresivă care s-a conturat în circa trei decenii înainte de anii 1910 - 1914, când artiştii s-au revoltat împotriva tradiţiilor academice şi istorice impuse şi considerate standard ale secolelor anterioare, începând cu cele ale secolului al XIV-lea şi culminând cu rigiditatea şi "osificarea" academismului secolului al 19-lea.

Modernismul a fost initiat la noi in 1919 de Eugen Lovinescu, a carui doctrina porneste de la ideea ca exista "un spirit al veacului" care impune procesul de sincronizare a literaturii romane cu literatura europeana, cunoscut si ca principiul sincronismului. Ideea de la care porneste Eugen Lovinescu este aceea ca civilizatiile mai putin dezvoltate sunt influentate de cele avansate, mai intai prin imitatia civilizatiei superioare, "Teoria imitatiei" emisa de francezul Gabriel Tarde, iar dupa implantare, prin stimularea crearii unui fond literar propriu. De aceea, teoria formelor fara fond sustinuta de Titu Maiorescu este acceptata si de Lovinescu, dar acesta considera ca formele pot sa-si creeze uneori fondul

Page 15: Avangardismul by M&B

Unii istorici ai artei împart secolul al XX-lea în perioada modernă şi cea postmodernă, pe când alţii le văd ca două perioade ale aceleiaşi ere artistice. Prezentul articol prezintă mişcarea care a început la finele secolului al XIX-lea; pentru arta după anii 1970, vedeţi articolul despre postmodernism.

Ţelurile modernismului

Moderniştii au crezut că prin refuzarea tradiţiei ar fi putut descoperi noi şi radicale feluri de a crea "un altfel de artă". Arnold Schoenberg a crezut în ignorarea armoniei tonale, tradiţionale – sistemul ierarhic de organizare a muzicii care a ghidat acest domeniu pentru mai bine de două secole şi jumătate – întrucât a descoperit un mod nou de a organiza sunetul, bazat pe gruparea notelor în rânduri de câte douăsprezece. Această tehnică a rezultat în creerea muzicii seriale a perioadei de după primul război mondial.

Artiştii abstracţi, inspiraţi de mişcarea impresionistă şi de lucrările lui Paul Cézanne şi Edvard Munch, au pornit conceptual de la presupunerea că atât culoarea cât şi forma - nu reprezentarea lumii naturale - sunt elementele esenţiale ale artei vizuale. Astfel, Wassily Kandinsky, Piet Mondrian şi Kazimir Malevich au încercat să redefinească arta ca şi aranjamentul culorii pure. Dezvoltarea fotografiei a afectat puternic acest aspect al modernismului, fiindcă nu mai era nevoie de funcţia pur descriptivă ale niciuneia din artele vizuale. Aceşti artişti modernişti au crezut cu tărie că prin refuzarea reprezentărilor reale şi materiale, arta va trece de faza materialistă şi va intra într-una spirituală.

Page 16: Avangardismul by M&B

Expresionismul Expresionismul este reacţia firească a unui grup de pictori germani la academism şi convenţii estetice rigide, dar şi la autoritarismul celui de-al doilea Reich. Revolta artiştilor a proclamat libertatea creatoare absolută şi primatul expresiei asupra formei. Rezultatul este o artă spectaculoasă din punct de vedere cromatic şi o estetică revoluţionară. Curentul apare in Germania, intre anii 1911-1925; denumirea lui provine din francezul expressionisme si germanul Expressionismus. Se deosebeste in mod fundamental de naturalism si impresionism. Spiritul creator nu mai ramane pasiv, nu mai este supus obiectului, ci se reflecta in exterior, Venind sa dea expresie intregului. Expresionismul se manifesta cu intregul sau cortegiu de fenomene, prin trairile halucinatorii, reprezentarile fantaste, deformate ale lumii, constiinta finala, apocaliptica, generate de priza societatii timpului. Expresionismul e un glas de disperare al omului impotriva unei civilizatii acaparatoare, demonice, sufocanta prin mecanicitatea ei, prin lipsa de adaptare la coordonatele fiintei umane, ramasa la un nivel inferior de evolutie. Apropiat de expresionism este si constructivismul, legat de pictura dinamica, promotor fiind Vladimir Tatline . În pofida programelor şi periodicilor sale, expresionismul nu a fost niciodată o şcoală în adevăratul sens al cuvântului. Reprezentat de

Page 17: Avangardismul by M&B

artişti foarte diferiţi, expresionismul se impune mai mult ca un stil, decât ca o mişcare artistică. Acest stil va depăşi de altfel repede graniţele picturii: va cuprinde în sfera sa şi sculptura, poezia şi muzica, cu compozitori ca Arnold Schönberg şi Alban Berg. Revolta expresionistă propune o formulă nouă, dar păstrează temele tradiţionale, rareori abordând revendicări politice sau sociale. Este o revoluţie pur estetică, caracterizată de culori ţipătoare, contrastante, de linii frânte şi curbe, de un ritm discontinuu. Expresionismul devine, începând din 1933, ţinta atacurilor naziste. În anul 1937 se organizează expoziţia "Arta degenerată": expresioniştii sunt prezentaţi aici ca duşmani ai regimului şi rasei germane. Operele lor sunt confiscate şi excluse din muzee. Din fericire, în ciuda distrugerilor şi a războiului, s-a reuşit recuperarea multor tablouri, chiar dacă unele au fost deteriorate. Ele au fost redate patrimoniului universal şi iubitorilor de artă, ca o dovadă că violenţa nu poate învinge niciodată frumosul. În afara Germaniei, cei mai cunoscuţi pictori expresionişti sunt norvegianul Edvard Munch, cu celebrul său tablou Ţipătul, elveţianul Cuno Amiet, olandezii Lambertus Zijl şi Kees van Dongen, finlandezul Akseli Gallen-Kallela precum şi cehul Bohumil Kubista.

Page 18: Avangardismul by M&B

Fronda in literatura romana Fronda reprezinta o atitudine de negare a unor conceptii,idei,atitudini normale. Fronda in intelesul ei strict literar este o miscare indreptata impotriva conventiilor si a modelelor clasice,traditionale ale literatura. S-a manifestat in peritada interbelica prin refuzul modelelor anterioare (futurism,constructivism,dadaísm,suprarealism,simbolism). Fronda s-a manifestat atat in proza cat si in poezie,teatru.

Proza Proza a fost mai putin reprezentata ca atitudine de fronda. Aparitia in 1920 a romanului Ion marcheaza deplina izbanda a acestei specii (Ciocoii vechi si noi" , " Romanul Comanestilor ", " Neamul Soimarestilor"). Creatiile lui Camil Petrescu, Calinescu au drept cadru de desfasurare a actiunii orasul modern. Se dezvolta problematica intelectualului ilustrata de romanele lui Camil Petrescu. In studiul "Creatie si analiza" G.Ibraileanu constata existenta a doua tipuri

Page 19: Avangardismul by M&B

de romane.1). Unul care prezinta personaje prin comportamentul lor, roman de creatie.2). Unul interesat de viata interioara, roman de analiza. Romancierii in perioada interbelica experimenteaza tehnici multiple ale romantismului. Romanul interbelic cunoaste si alte orientari:- Lirica (I.Teodoreanu)- Estetizata si simbolica (M.Caragiale)- Memorialistica (C.Stere)- Fantastica (Mircea Eliade) Cel mai reprezentativ autor a fost Urmuz cu scrierile “Ismail si Turnavitu” si “Palnia si Stamate”.Personajele lui Urmuz sunt construite ironic,actioneaza mecanic,sunt golite de spirit. Umorul negru creat de Urmuz a fost urmat de un comic al absurdului,in dramaturgia lui Eugen Ionescu.

Urmuz Urmuz, pseudonimul literar al lui Demetru Demetrescu-Buzău, s-a născut la 17 martie 1883 în Curtea de Argeş. Visa o carieră de compozitor, citea literatură ştiinţifico-fantastică, descrieri de călătorii. Face studii de drept şi, după luarea licenţei, funcţionează ca judecător în judeţele Argeş, Tulcea şi la Târgovişte. După campania din Bulgaria (1913), la care participă, este numit grefier la Înalta Curte de Casaţie.Începe să scrie, aparent fără conştiinţa că produce literatură, numai pentru a-şi distra fraţii şi surorile, parodiind cu nişte false automatisme academismul prozei curente.

Textele lui îi atrag atenţia lui Tudor Arghezi, care îi găseşte pseudonimul şi îi publică, în 1922, în două numere consecutive din Cugetul românesc, Pâlnia şi Stamate, "antiproză" intitulată ironic "roman în patru părţi", în care face o serie calambururi de esenţă sofistică prin duplicitatea de sens a

Page 20: Avangardismul by M&B

cuvintelor: oamenii coboară nu pe scări, ci din maimuţă; o masă fără picioare bazată pe calcule şi probabilităţi; pereţii sunt, conform obiceiului oriental, sulemeniţi în fiecare dimineaţă, alteori măsuraţi cu compasul, pentru a nu scădea la întâmplare.

Absurditatea cea mai izbutită este Ismail şi Turnavitu, premergătoare teatrului lui Eugen Ionescu: "...Ismail este compus din ochi, favoriţi şi rochie... Se plimbă însoţit de un viezure de care se află strâns legat cu odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie..."

Alte scurte scrieri sunt: cunoscuta "fabulă" Cronicarii, Algazy & Grummer, Plecarea în străinătate, Cotadi şi Dragomir.

În anul următor, 1923, se sinucide la 23 noiembrie, în Bucureşti, fără să lase vreo explicaţie asupra funestului său gest. Voia să moară în chip original, " fără nici o cauză".

Scrierile lui - puţine la număr - cunosc o glorie postumă, care nu a încetat să se consolideze. Ele au avut o neaşteptată înrâurire asupra literaturii româneşti de avangardă şi au contribuit la lărgirea conştiinţei estetice. Saşa Pană îi tipăreşte în 1930 o ediţie a scrierilor, iar Geo Bogza scoate o revistă Urmuz. Eugen Ionescu va explora mai târziu filonul literaturii absurdului, considerându-l pe Urmuz unul din precursorii "tragediei limbajului". Mai aproape poate de spiritul dadaist - deşi nu pare să fi avut cunoştinţă de existenţa curentului Dada - prin gustul primejdios pentru hazardul creator de personaje mecanomorfe, insidios monstruoase, decât de suprarealismul adversar principial al lucidităţii, Urmuz a întreprins o critică în esenţă grotescă, unică în felul ei, a literaturii, căreia nu-i lăsa nici o speranţă de supravieţuire. De aceea, în ciuda aparenţei hilare, de bufonerie a scrierilor sale, i se opune, într-o tensiune abia mascată, un fond tragic, dizolvant.

Poezia Primul razboi mondial a constituit un moment de cotitura. Perioada interbelica se caracterizeaza printr-o varietate de curente si tendinte care marcheaza ilirismul.Tendintele se grupeaza in doua mari categori.- MODERNISMUL: Sustinut de E.Lovinescu.- TRADITIONALISMUL: Care a fost dezvoltat in "Ganditorul".

Page 21: Avangardismul by M&B

Poezia capata o totala libertate de inspiratie cuprinzand domenii interzise. Opera lui Arghezi valorifica estetic aspectele impure. Se cultiva VERSUL LIBER dar si cel clasic cuaccente de incantatie.Reprezentanti in poezie:Tristan Tzara,ion vinea,Gelu Naum,Ilarie Voronca.Alaturi de acestia elemente de fronda mai intalnim si in creatiile lui Arghezi,Ion Barbu,Camil Petrescu,Blaga.

Elemente sacre în poezia interbelică

Perioada interbelică, dintre cele două războaie mondiale, este perioada unei noi sensibilităţi poetice, a unei noi conştiinţe de sine a poeziei care avea să se înscrie în mişcarea de idei europeană, în circuitul ei valoric, de creaţie. Era o evoluţie dialectică, obiectivă.

Alături de alte reviste care, prin reprezentanţi, militau pentru o direcţie realistă, democratică în literatură, teoretizând ideea specificului ei naţional, revista “Gândirea”, dincolo de limitele ei ideologice, a avut meritul de a fi grupat în jurul ei pe unii dintre cei mai mari scriitori ai noştri. Critica vorbeşte despre “tradiţionalişti de tendinţă religioasă”, despre un “tradiţionalism decorativ, patetic, elegiac”, despre “iconari”, “ortodoxişti” etc.

Cel mai “intens” tradiţionalism l-a reprezentat însă gândirismul, mişcare literară dezvoltată în jurul revistei Gândirea. Avându-l ca doctrinar pe Nichifor Crainic, gândirismul s-a încărcat, în timp, de conotaţii negative, în afara esteticului. Crainic reproşează semănătorismului preocuparea sa unilaterală, adăugându-i dimensiunea elevaţiei spirituale prin racordarea tradiţionalismului la ortodoxism. Aşadar, tradiţionalismul este poezia solidarităţii cu pământul, cu “şesurile natale”, cu străbunii şi cu miturile naţionale. Nichifor Crainic îmbină, într-o manieră specifică, bucolicul cu evanghelicul, adică sacralitatea plaiului străbun cu sfinţenia şi gravitatea sufletului românesc. El nu e atât poetul peisajelor exterioare sau lăuntrice, cât e poetul solidarităţii cu ele.

Aşadar ideea ortodoxiei conferă tradiţionalismului preconizat de Crainic o notă aparte, prin care se deosebeşte de semănătorism. Treptat, linia ortodoxistă a poeziei sale o va pune în umbră pe cea tradiţională. Motivele lirice creştin-ortodoxe ajung dominante, Tot în linia tradiţionalismului gândirist, Vasile Voiculescu scrie o poezie puternic influenţată de spiritul religios, deşi “ortodoxismul” este la el doar un element convenţional, nu unul de structură. Semnele tradiţionalismului său se puteau lămuri încă din volumul de debut cînd poetul evoca viaţa satului, casa părintească, peisajul

Page 22: Avangardismul by M&B

ţinutului natal într-o manieră semănatoristă.

Simbolurile religioase, tot mai frecvente în poezia sa devin repezentări iconografice, căpătând sensuri morale, general-umane, eliberate de orice umbră de misticism. Îngerii din poemele sale sunt metafore ale unor idei abstracte sau se îndeletnicesc cu lucruri care au un caracter foarte profan, participând la muncile câmpului, de exemplu. Se realizează astfel un transfer între sacru şi profan, universul se diafanizează, dar totul ţine de un program, care este nu numai al său, ci al întregii grupări pe care o reprezintă.

Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu sunt mistuite de setea de cunoaştere, manifestată în căutarea Creaţiunii, în dorinţa de obiectivare a ei. Meditaţia religioasă se aşază mereu alături de cea filozofică; Modalitatea artistică principală este îmbinarea motivelor creştine cu cântecele lumeşti. Esenţa creştinismului vine din “întrepătrunderea dureroasă între stihiile lumii şi senzualitatea grasă, umilă a pământului”. Acest poet religios, hrănit din substanţa evangheliilor cărora le dă formă de alegorie sau de parabolă, se întoarce mereu către sufletul strămoşesc, reînviind “cuminţenia” pământului şi frumuseţea pârguită de soarele de peste veac al credinţei “creştine”. Poezia lui devine cuminecătură pentru sufletul ce caută dincolo de aparenţele înşelătoare ale vieţii.

Arhaicul către care tinde constant poezia sa îl face să îndrăgească tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi păstrat astfel. Imaginile îngerilor, prezente în toată lirica poetului nu pledează pentru încadrarea sa în sfera ortodoxismului, dar “ortodoxismul lui V. Voiculescu este anterior aceluia al Gândirii” – (G. Călinescu). În poezia sa apar îngeri profani, reduşi la simple elemente de decor. Ei sunt dematerializaţi până la abstractizare, uneori rămânând simple nume. În general, poezia de inspiraţie a lui Voiculescu acuză cerebralitatea şi meditaţiile.

Propensiunea către o figuraţie biblică, componentă esenţială a tradiţionalismului voiculescian se manifestă plenar în poemul “În grădina Ghetsimani". Rădăcinile poemului se află în universul copilăriei, unde religia era pravilă, enciclopedie a vieţii practice. Cartea oamenilor de la ţară era Biblia. Inspiraţia religioasă îşi fixează limitele în scena biblică a ultimei nopţi pe care Fiul Domnului o petrece împreună cu apostolii. Tabloul narativ se estompează sub căutarea înfrigurată a simbolului. Cu o înverşunare de cătutător de comori, de rob în făurirea poeziei, poetul aruncă în joc toate armele stilistice pentru evitarea cărărilor bătute. Tema rămâne în ultimă instanţă cea a conştiinţei umane: posibilitatea păcatului respins chiar şi în ideea de posibilitate. Iisus încarnează pe de o parte neputinţa omenească de

Page 23: Avangardismul by M&B

a-şi depăşi limitele în mişcare spre înalt, sacrificiul dureros, sfânt, în faţa cerului închis şi pe se alta ispita înfrântă, doborârea păcatului prin moarte.

Tendinţa generală este cea de hiperbolizare, pentru ca astfel să se sublinieze şi mai mult efortul de a ocoli ispita. Către final, poemul oferă un contact cu natura, dar un contact în primul rând vizual. Percepută cu ajutorul privirii, natura emoţionează producănd voluptate estetică şi curiozitate intelectuală vie.

Meritul de necontestat al creaţiei voiculesciene este acela de a face să trăieşti concomitent în spaţiul arhaic al lumii biblice, să trăieşti concomitent într-un “atunci” şi într-un “acum” care păstreză sensul purităţii creştine.

Tristan Tzara In 1912, pe cînd era incă în liceu, publică Revista "Simbolul" împreună cu Marcel Iancu şi Ion Vinea, cu binecuvîntarea lui Alexandru Macedonski şi ajutorul lui Iosif Iser. In această perioada semnează cu pseudonimul S. Samyro, pe care îl va schimba mai tîrziu in Tristan Ruia şi în final Tristan Tzara. In realitate numele de "Tristan" nu e ales pentru rezonanţa particulară pe care o are numele în română sau ca omagiu către opera lui Wagner - o referinţă importantă pentru simboliştii care l-au influenţat puternic pe tînărul poet, ci, după cum spunea Colomba Voronca (soția lui Ilarie Voronca și sora lui Claude Sernet) datorită faptului că exprima starea de spirit a tânărului poet "trist în țară" (sursa: Heinrich Stiehler în "Tristan Tzara zwischen Peripherie und Zentrum").

Mişcarea dadaistă îşi are originea în oraşul elveţian Zürich în timpul Primului Război Mondial. Tzara ajunge acolo în toamna lui 1915 şi curînd se alătură unui grup de tineri intelectuali care pun la cale "happening-urile"

Page 24: Avangardismul by M&B

de la Cabaret Voltaire. Astfel s-a născut celebra mişcare Dada, care nu e o invenţie exclusivă a lui Tzara, dar "nu ar fi devenit niciodată ceea ce a devenit fără eforturile de popularizare şi diplomaţia lui" (parafrază după R. Huelsenbeck). In 1919 se mută la Paris într-o încercare de a lansa Dada pe o scenă cu adevărat universală. Mulţi critici consideră totuşi că perioada cu adevărat inovativă a mişcării încetează odată cu acest "transfer". Fiind la Paris s-a angajat în activităţi tumultuoase cu André Breton, Philippe Soupault şi Louis Aragon pentru a şoca publicul şi a dezintegra structurile limbii.

Cele mai cunoscute texte dadaiste ale lui Tzara sînt: La Première Aventure céleste de Monsieur Antipyrine (1916; Prima aventură cerească a domnului Antipyrine) şi Vingt-cinq poèmes (1918; Douăzeci şi cinci de poeme), respectiv manifestele mişcării: Sept manifestes Dada (1924; Şapte manifeste Dada). În a doua parte a anului 1929, sătul de nihilism şi distrugere, intră în activităţile mai constructive ale Suprarealismului. Şi-a consumat mult timp pentru reconcilierea Suprarealismului cu Marxismul şi a intrat în Rezistenţa Franceză în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi în Partidul Comunist Francez în 1947, când a devenit cetăţean francez. Va demisiona din partid în 1956, ca protest împotriva suprimării revoltelor din Ungaria de către Uniunea Sovietică. Aventurile lui politice îl vor apropia de fiinţele umane şi gradat se va transforma într-un poet liric. Poemele lui Tristan Tzara revelează durerile sufletului prins între revoltă şi uimirea datorată tragediilor zilnice ale condiţiei umane.Lucrările sale de maturitate încep cu L'Homme approximatif (1931; Omul aproximativ) şi continuă cu Parler seul (1950; Vorbind singur) şi La Face intérieure (1953; Faţa interioară). În acestea, cuvintele aleatoare ale lui Dada sunt înlocuite cu un dificil, dar umanizat limbaj. A murit la Paris şi a fost înhumat acolo în Cimetière de Montparnasse.

Tudor Arghezi

Page 25: Avangardismul by M&B

Tudor Arghezi (n. 21 mai 1880, Bucureşti - d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuţia sa la dezvoltarea liricii româneşti sub influenţa baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire şi Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum şi literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestaţi din întreaga literatură română. Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul său, Arghezi, provine, explică însusi scriitorul,

din Argesis - vechiul nume al Argeşului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicaţie, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie şi Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura română. A început să fie un admirator al simbolismului şi a altor curente aparţinătoare polemizând în articolele vremii cu George Panu de la Junimea' asupra atitudinii critice a celui din urmă privind Literatura modernistă. După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice conduse de partidul naţional liberal şi de grupul de susţinători ai lui Take Ionescu, care doreau ca România să intre în război alături de puterile Antantei a fost un susţinător al unirii Basarabiei Vechiul Regat şi detesta alianţa implicită cu Rusia Imperială. În timpul realizării României Mari mai exact în perioada 1918 - 1919 e închis doi ani, împreuna cu 11 ziarişti şi scriitori (între care şi Ioan Slavici), la penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare, pentru că colaborase cu autorităţile germane de ocupaţie. In 1927 apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub direcţia sa, apare ziarul "Bilete de papagal". În anul 1927 îi apare volumul de versuri - cu titlu semnificativ - Cuvinte potrivite. După această dată, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate articole. Va impune în literatura română ca specie literară tableta.

Page 26: Avangardismul by M&B

În 1929 publică prima sa carte de proza, "Icoane de lemn". În 1931 va publica placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca şi "Poarta neagră", de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proza "Cartea cu jucării", inaugurând o direcţie secundară în creaţia scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu poemele ştiute de şcolari: "Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărţişoare", "Prisaca", "Zdreanţă" s.a. Manualele şcolare cuprind multe creaţii ale sale destinate copiilor din toata lumea. În 1934 publică romanul "Ochii Maicii Domnului" , tema principală fiind dragostea materna şi devotamentul filial. Continuă să scrie poeme şi în 1935 publică volumul "Versuri de seară". În 1936 apare "Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul "poem". În 1942 vede lumina tiparului romanul "Lina", de fapt un lung poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete de papagal" publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliţie. Pentru activitatea sa remarcabila în literatura primeşte prima oară în 1936, la egalitate cu George Bacovia şi a doua oară în anul 1946, Premiul Naţional de poezie. În anul 1955 este ales membru al Academiei Române, e distins cu numeroase titluri şi premii, în anul 1965 primeşte Premiul Internaţional Johann Gottfried von Herder ,este sărbătorit cu prilejul zilelor de naştere la 80 şi, respectiv, 85 de ani ca poet naţional.

Dramaturgia 1). PRELIMINARI: Lovinescu considera dramaturgia ca fiind arida si lipsita de interes , iar G. Calinescu nu-i acorda un capitol aparte in monumentala lui "Istorie a literaturii romane de la origini pana in prezent" din 1941. Intre 1920 si 1940 functionau cateva teatre de stat cum ar fi: teatrele nationale din Bucuresti, Iasi, Cluj si Craiova. Despre aceste teatre scriitori de talent ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Camil Petrescu, L.Rebreanu au scris remarcabile pagini critice. 2). TEME SI TENDINTE : Teatrul s-a orientat spre satira politica ..V.I.Popa in "Take, Ianke si Cadar"(1933) dar lumea lui nu prezinta vietati politice. O buna comedie de moravuri este: "Gaitele"(1931) de Al.Kiritescu ce picteaza in culori stridente o lume in descompunere. Gh.Ciprian a ramas in literatura romama prin doua piese.- Omul cu martoaga (1927)- Capul de ratoi (1940)

Page 27: Avangardismul by M&B

3). CONCLUZII: Teatrul romanesc in perioada interbelica nu poate fi ignorat in istoria literaturii romanesti. Contributiile lui L.Blaga si C.Petrescu sunt foarte importante. Comedia se desprinde de tipul classic,cultivandu-se o comedie tragic,lirica.Unul din reprezentantii comediei este I.L.Caragiale.

I. L. Caragiale Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie [1] 1852, Haimanale, judeţul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist român, de origine greacă.[2] Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem. De la debutul său în dramaturgie (1879) şi până în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deşi în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însasi a fost, până prin 1884 - 1885, ţinta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că destule dintre adversităţile

Page 28: Avangardismul by M&B

îndreptate împotriva lui Caragiale se datorează şi calităţii sale de junimist şi de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea şi publicată în Convorbiri literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile. După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului Naţional de la Iaşi, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numeşte director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la şedinţele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezenţa lui Alecsandri, şi-a mărturisit preferinţa pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iaşi, O scrisoare pierdută reprezentată, la 13 noiembrie în prezenţa reginei, cu un mare succes. În 1888 Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi i-a prefaţat volumul de Teatru (1899), cu studiul intitulat Comediile d-lui I.L. Caragiale. În 1892, la 9 mai Caragiale a prezentat însa la Ateneu o conferinţă cu titlul Gaşte şi gâşte literare, împotriva Junimii, determinând, împreuna cu articolul Două note, ruptura cu Titu Maiorescu şi încetarea colaborării la Convorbiri literare. La 18 noiembrie 1895, Petre P. Negulescu i-a scris lui Simion Mehedinţi că a obţinut de la Titu Maiorescu să se ceară colaborarea lui Caragiale la Convorbiri literare, fără reluarea însa a relaţiilor personale între critic şi autorul articolului Două note. De-abia la 15 februarie 1908 Caragiale şi-a reluat legăturile cu Titu Maiorescu, trimiţându-i acestuia o felicitare cu prilejul aniversării sale. Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii şi o dramă), nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai întemeietorul teatrului comic din România, ci şi unul dintre principalii fondatori ai teatrului naţional. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic românesc.

Page 29: Avangardismul by M&B

Cuprins:1. Avangardismul2. Dadaismul3. Suprarealismul4. Futurismul5. Modernismul6. Expresionismul7.Fronda in literatura romana: -proza: Urmuz

Page 30: Avangardismul by M&B

-poezie: Tristan Tzara,Tudor Arghezi -dramaturgie: I. L. Caragiale

Bibliografie:♣ Avangarda literaturii romane antologie de Marin Mincu,ed.Minerva Bucuresti 1983

♣ Jurnalul national,10 oct 2005 editie de selestie ‘‘Intre poezie si inchisoare”

♣ Limba si literature romana-Hadrian Soare,Gheorghe Soare,ed. Carminis, Pitesti

♣ Avangardismul poetic romanesc de Ion Pop, E.P.L,Bucuresti 1969

♣ Curs de Poezie de George Calinescu,in vol. ‘’Principii de estetica’’, E.P.L 1968

Page 31: Avangardismul by M&B

La acest proiect au lucrat elevii:

♦ Aurica Alina Cristina

♦ Grigoras Cristiana

♦ Mocanu Bianca Andreea

Pericleanu Ioana Rodica

♦ Enache Simona Dorina

♦ Dochia Andreea

Page 32: Avangardismul by M&B