Realizat in scopul obtinerii

Diplomei de atestare

2013

Profil: Servicii

Specializare: Tehnician in administratie publica

Profesor coordonator: Elev:

Timisoara 2013

Cuprins ...................................................................................................... pag .2

Primirea publicului ......................................................................... pag.3

Capitolul I

1.1 Etimogia termenului “protocol” .................................... pag.4

1.2 Protocol: semantica si istoric ..........................................

1.3 Introducere in studiul protocolului ...........................1.4 Protocol si eticheta ..................................................................1.5 Politeţea – “prima dintre virtuţi şi originea, poate, a tututor

celorlalte” ..................................................................1.6 Caracterul istoric al formelor de politeţe ................1.7 Principiile politeţii ..................................................................

Capitolul II

2.1 Protocol si ceremonial .................................................................. pag.9

2.2 Curente in protocol .........................................................................2.3 Protocolul cordial ............................................................................2.4 Protocl si precadere .......................................................................2.5 Modul de stabilire a precaderii ...............................................2.6 Elemente de precadere ................................................................2.7 Protocol de diferite grade ...........................................................2.8 Tinuta vestimentara .................................................................2.9 Salutul .............................................................................................

Primirea publicului

Si protocolul

Capitolul I1.1. Etimogia termenului “protocol”

“Protocol” provine din două cuvinte din greaca veche: prôtos însemnând “primul” si kollŕo, “a lipi”, adică “ceea ce este lipit mai întâi”. Termenul se referea iniţial la prima foaie lipită pe un sul de papirus, pe care erau scrise

datele asupra originii sale. In secolul al VI-lea, cuvântul desemna prima pagină a unui document oficial, care îi autentifica originea. El a definit apoi, succesiv textul original al unui act de notariat, registrul în care sunt înscrise aceste texte şi repertoarul modelelor folosite la redactarea textelor administrative. In cele din urmă, la începutul secolului al XVII-lea, prin protocol se înţelegea “o culegere de formule utilizate pentru a stabili corespondenţa între persoane, în funcţie de rangul acestora”.

Această evolutie explică sensul de astăzi referitor la normele utilizate în activităţile oficiale, în special în ceea ce priveste ceremoniile, relaţiile riguros stabilite între personalităţi publice, ordinea protocolară, folosirea simbolurilor ţărilor şi naţiunilor.

Termenul “protocol” are mai multe accepţiuni, din care relevăm:1 ansamblu de reguli şi practici de ceremonial care se aplică la festivităţi

oficiale în relaţiile diplomatice;2 compartiment dintr-o instituţie care are ca sarcină organizarea oficială a

activităţii de protocol, de ceremonial, a celebrărilor şi a altor acţiuni de acest tip (exemplu: serviciul de protocol din Ministerul Afacerilor Externe);

3 document diplomatic care cuprinde acordurile, înţelegerile şi hotărârile la care s-a ajuns în cadrul unei reuniuni internaţionale;

4 în lumea afacerilor, prin acest concept se desemnează o convenţie, o înţelegere la care ajung, în urma negocierii, partenerii de afaceri.

1.2. Protocol: semantica si istoric

Ca sinonim al lui “document” cuvântul “protocol” îmbracă două semnificaţii. El poate fi utilizat pentru a desemna un tratat, o convenţie, procesul verbal al unei conferinţe. Referirea se va face strict la semnificaţia de bază a termenului. Vom spune astfel că “Danemarca şi Suedia au semnat un protocol de înţelegere asupra pescuitului” sau că “Ministerul Educaţiei Naţionale a semnat un protocol cu reprezentanţii studenţilor privind dublarea burselor”. Cuvântul poate, de asemenea, să desemneze un formular utilizat pentru redactarea actelor publice. Este vorba despre un imprimat compus din întrebări sau din elemente de fraze şi din spaţii care urmează să fie completate de cel ce redactează documentul. Cele două semnificaţii vizează cuvântul “protocol” folosit ca substantiv.

Utilizat ca adjectiv, “protocolar” se aplică la ceea ce se referă la obiceiurile formale, aşa cum sunt recomandate ele de protocol. Vom spune astfel: o vizită

protocolară. In egală masură, despre o persoană care ţine la formalismul relaţiilor sociale, vom spune că este “protocolară”; sensul este în acest caz oarecum peiorativ.

Acest cuvânt, este aplicat de asemenea, organizării, serviciului sau biroului însărcinat cu problemele referitoare la pregătirea şi desfăşurarea activităţilor oficiale: “serviciul de Protocol al Ministerului Afacerilor Externe”. In medicină, protocol se referă la descrierea etapelor care trebuie urmate pentru efectuarea unei intervenţii chirurgicale. In imprimerie, cuvântul se referă la semnele convenţionale utilizate pentru corectură. In informatică, el se aplică mijloacelor de interconexiune a sistemelor. In psihologie, desemnează administrarea unui test, interpretarea sa ori elementele unei intervenţii terapeutice.

Vom folosi, de asemenea, expresia “protocolul dragostei” pentru a desemna comportamentele care domină relaţiile afective între oameni sau chiar între animale. Protocolul, într-o accepţiune foarte largă, poate fi definit ca totalitatea regulilor de conduită ce trebuie respectate în societate.

1.3. Introducere în studiul protocolului

Viaţa mondenă nu reprezintă apanajul unor grupuri sociale sau categorii îndestulate economic sau o poziţie socială privilegiată. Uzanţele practicate în societate şi în lume sunt în continuă evoluţie, ele fiind influenţate de caracterul naţional, de nivelul de cultură şi educaţie.

Se pot manifesta două tendinţe:a) pe de o parte, cei care tind să conserve obiceiuri şi practici vechi,

impregnate de timp în comportamentul oamenilor;b) pe de altă parte, cei care doresc să înlocuiască aceste practici cu altele

noi, adaptate timpului prezent.

Acest protocol nu-şi propune să se constituie într-un complex de formule sau într-un dictionar de politeţe. Dorim să conturăm principiile şi ideile generale, susceptibile să-i ghideze pe indivizi in evoluţia lor profesională, umană, socială, conservându-şi în acelaşi timp libertatea spiritului şi propria demnitate.

In lumea modernă, azi, “bunele maniere trebuie să facă parte din programa de învăţământ si de instruire, a unor categorii sociale şi profesionale, exemplu personalul de conducere, cei implicaţi în activitatea directă cu publicul”.

In abordarea acestei materii, vom utiliza în mod frecvent cuvântul “uzanţe”.

Uzanţele reprezintă elemente de fond, care caracterizează, într-un timp şi loc determinat, practicile urmate în relaţiile umane, ele fiind statornicite în comportamentul social. “Uzanţele sunt legea nescrisă a vieţii sociale”. Ele presupun un comportament moral din partea celor care consimt, mutual, asupra lor, şi le apropriază confundându-şi comportamentul cu rigorile acestora. Uzanţele sunt reguli ale vieţii sociale. Datorită lor oamenii învaţă să traiască fără să renunţe la libertatea proprie. Originea uzanţelor în comportamentul uman îşi are izvorul în grija de a şti să traiască a oamenilor care vor sa evolueze. Această grijă, preocupare, a fost de multe ori caracterizată drept burgheză, deoarece a constituit onoarea burgheziei în Franţa, la noi şi în alte ţări. Ea îl incita pe cel care o traieşte la primenirea comportamentală, consecventă şi exigentă.

Pe frontispiciul clădirii de la New College din Oxford se află scris “Manners make man”, respectiv “comportamentul îl face pe om”.Problematica uzanţelor şi a protocolului poate fi abordată, din mai multe perspective, şi anume:

1 pe de o parte, comportamentul individual şi integrarea individului în rigorile colectivităţii;

2 pe de altă parte, regulile de protocol oficial, ale corpului diplomatic, care sunt guvernate de principii specifice.

1.4. Protocol şi etichetă

Intr-o lucrare de specialitate, se apreciază că domeniul de intervenţie al protocolului cuprinde:

1 relaţiile dintre puteri suverane, organizate statal, indiferent dacă suveranitatea este atat externă, cât şi internă, numai internă sau limitată doar la niste scopuri urmărite de statul respectiv;

2 normele la care se apelează în relaţiile cu aceste puteri şi, în general, în sfera afacerilor externe;

3 raporturile ierarhice stabilite între instituţii şi în cadrul instituţiilor, raporturile dintre cei care deţin puterea şi relaţiile pe care subordonaţii le intreţin cu aceştia.

Alţi autori restrâng semnificaţia protocolului la “prescripţiile imperative care determină locul cuvenit personajelor oficiale şi maniera de comportare faţă de acestea”.

In ceea ce priveşte eticheta, aceasta se referă la “formalismul relaţiilor dintre particulari, adică al relaţiilor individuale, indiferent dacă acest raport este ierarhic sau nu”. De asemenea, eticheta face parte din domeniul

comportamentului în societate. Aceasta reprezintă adeseori “un simplu ceremonial exterior, care poate da luciu, dar nu şi stralucire”, deoarece adevărata stralucire a fiinţei umane nu vine din exteriorul ei, ci dinlauntrul său. Uneori, o etichetă exagerată se poate transforma în contrariul ei, ea poate sfida orice masură şi de aici, bunul simt şi bunul gust.

Este o regulă de protocol ca şeful statului să prezideze o masă la care participă, dar a nu-l întrerupe în timp ce vorbeste, dupa cum, atunci când este vorba de un monarh, a aştepta să ţi se adreseze pentru a-i vorbi este o chestiune de etichetă. Primul exemplu se referă la exercitarea puterii, celelalte două ţin de regulile de comportament care trebuie respectate faţă de un personaj subiect al unui tratament protocolar.

Intrepătrunderea acestor termeni este de altfel atât de mare încât normele stabilite pentru unul sunt utile şi celuilalt, cu singura deosebire că, în cazul protocolului, efectele sunt de constrângere. Neaplicarea acestora se poate solda cu consecinţe negative care afectează ansamblul colectivităţii, în timp ce nerespectarea etichetei determină efecte limitate doar la persoanele în cauză. Diferenţa dintre cei doi termeni ar consta în faptul că protocolul se aplică relaţiilor interinstituţionale, iar eticheta, raporturilor individuale.

Un alt motiv al confuziei între cei doi termeni ţine de originea cuvântului etichetă. La începutul secolului al XV-lea, acesta desemna activităţile desfaşurate la curtea unui suveran, redactate sub formă de lista pe o foaie - o etichetă - azi am spune o “agendă”. De la semnificaţia “ce se petrece la curte” utilizarea cuvântului a evoluat pentru a însemna “cum se petrec lucrurile la curte”. Eticheta la curtea lui Carol Quintul a rămas celebră pentru rigiditatea sa şi multitudinea regulilor sale.

Etimologia cuvântului “etichetă” ab originem a avut la bază o interdicţie institutită în parcul de la Versailles, de grădinarul şef al lui Ludovic al XIV-lea, prin implantarea unor inscripţii care cereau să nu-i fie călcate în picioare peluzele proaspăt însămânţate. Cum nobilimea ignora aceste inscripţii, grădinărul a obţinut din partea Regelui un decret prin care se dispunea respectarea obligatorie a acestor “etichete”, şi de atunci cuvântul a intrat în limbajul curent cu sensul de a desemna o comportare conformă unor norme.

1.5. Politeţea – “prima dintre virtuţi şi originea, poate, a tututor celorlalte”

Politeţea reprezintă un ansamblu de norme de comportament bazate pe

amabilitate, bună-cuviinţă, respect reciproc şi toleranţă. Ea personifică trasatura comportamentală a celui care respectă întru totul rigorile tradiţionale ce sunt impuse de colectivitate. Această trasatură poate fi definită ca “permanenta atenţie acordată celor din jur”, “arta de a fi plăcut celor din jur” sau “respectarea demnităţii tututor, începând şi terminând cu a ta însăţi”.

Există un farmec de a fi, de a te purta, de a apărea în public. El nu derivă din respectarea cu sfinţenie a unui cod de reguli, care imprimă artificialitate. Farmecul derivă din delicateţe sufletească, din respect pentru existenţa celorlalţi, din generozitate, sensibilitate şi altruism. Totodată, acest farmec derivă din naturaleţe, spontan şi firesc “politeţea şi maniera politicoasă nu suportă stridenţa, ridicolul, emfaza, preţiozitatea exagerată”.

“Politeţea se referă la atenţiile, atitudinile sau gesturile care tind să arate respectul faţă de celălalt, fiind în acelaşi timp şi mijloace care garantează o luare de contact favorabilă”. O persoană politicoasă este, aşa cum arată şi adjectivul, aceea care şi-a rafinat, şi-a perfecţionat manierele de comportare faţă de ceilalţi şi mijloacele de comunicare - de exemplu limbajul - printr-un exerciţiu susţinut, ce se înrudeşte cu acţiunea de a şlefui ceva, care, altfel ar rămâne aspru, necizelat.

Civilizaţia fiind contrariul barbariei, vom spune despre un individ politicos că este civilizat. Viaţa urbană ne obligă la raporturi sociale frecvente; se înmulţesc deci şi normele care pot să asigure armonia relaţiilor umane. De aceea, vom utiliza termenul de urbanitate ca sinonim pentru politeţe; vom spune despre o persoană politicoasă că este de o urbanitate exemplară. In sfârşit, dat fiind că a educa înseamnă a dezvolta prin învăţare, a forma un individ care altfel, singur, nu se formează, termenul “educaţie” a devenit şi el un sinonim al politeţii: o persoană “educată” este considerată politicoasă.

Comportamentele sociale sunt tributare schimbărilor permanente care au loc în cadrul societăţii şi unor condiţii de viaţă ce comandă noi practici. Apariţia noţiunilor de igienă, de exemplu, a făcut să evolueze în mod notoriu regulile bunei-cuviinţe la masă. Dacă întoarcem capul pentru a strănuta, o facem pentru că acum ştim că aerul astfel expectorat poate fi purtător de microbi. Din acelaşi motiv, nu ne mai folosim de tacâmurile personale pentru a ne servi dintr-un platou comun, ci de cele care sunt destinate acestui scop. Deoarece acum cunoaştem efectul nefast al tutunului asupra sănătăţii, fumatul în public este din ce în ce mai limitat.

Raportul dintre protocol şi politeţe ţine de faptul că, în cel mai rau caz, o personalitate se va putea conforma imperativelor protocolului, fiind în acelaşi timp nepoliticoasă. A oferi locul din dreapta gazdei celui mai important invitat

este o regulă de protocol, dar a arăta cu cuţitul spre ceilalţi invitaţi sau a-l roti pe deasupra farfuriilor este o lipsă de politeţe.

1.6. Caracterul istoric al formelor de politeţe

Evoluţia istorică a demonstrat, fără putere de tăgadă, că regulile de politeţe şi de protocol sunt influenţate de mai multi factori:

a. de forma de guvernământ, respectiv republicană sau monarhică;b. de concepţiile filosofice, juridice şi politice ale vremii;c. de gradul de dezvoltare al societăţii, în ansamblul său.

Constatăm că “uzanţele practicate în societate şi în lume sunt în continuă şi constantă evoluţie”, că ele reflectă, în cele din urmă, caracterul naţional şi starea moravurilor.Subliniem faptul că politeţea este o valoare perenă şi universală, că în toate timpurile, în toate tipurile de grupuri umane, politeţea a fost indispensabilă traiului în comun, chiar dacă obiceiurile diferă de la o ţară la alta.

Atunci când, în istorie, se produc mari transformări “se presupune că respingerea formelor recunoscute de politeţe şi renunţarea la respectul faţă de instituţii şi de persoanele care le reprezintă sunt dovada acestei transformări de situaţie”.

Pentru secolul al XVIII-lea, cel mai edificator exemplu îl reprezinta Comuna din Paris, care a produs mutaţii fundamentale, despre care s-a simţit nevoia să penetreze şi în ceea ce priveţte formele de protocol. Astfel, apelativul “dumneavoastră” este înlocuit cu “tu”, oamenii se transformă, din punct de vedere al calificării şi chiar al apelării lor în “cetăţeni”, titlurile regale şi nobiliare sunt abolite, toate acestea pentru a sluji principiul egalităţii, sacru pentru revoluţia franceză.

Intreaga perioadă napoleoniană reprezintă o perioadă de “tranziţie haotică”, de compromise şi de încercare de împăcare a două epoci istorice, una apusă doar jumătate, alta în curs de a se naşte. Astfel, Napoleon este ales prin plebiscit, însă la fel ca un Burbon este miruit cu uleiul sfânt cuvenit regilor. El este încoronat de papă, la fel cum se întâmplase şi cu Carol cel Mare, el devenind Impărat prin Constituţia Republicii. Jurământul lui Napoleon se prestează în faţa poporului, însă demnitarii imperiului depun jurământul în faţa Impăratului. Edificator este şi modul în care se prezentau documentele oficiale ale administraţiei napoleoniene, pe care se menţiona, ca stat, Republica Franceză, iar ca şi conducător al statului, Napoleon Impărat.

Pentru perioada contemporană, un exemplu asemănător regăsim în Emiratele Arabe Unite. Această ţară este condusă de un Preşedinte, care exercită, în

acelaşi timp, prerogative de monarh, ceea ce face ca apelativul de identificare a lui să fie “Preşedintele, Majestatea Sa, Şeicul Zaied”, iar “Majestatea Sa, Şeica Fatma, să fie soţia Preşedintelui”.

Pentru acest secol, regimul totalitar îngăduie un exemplu la fel de edificator, anume modificarea apelativului “domnule” cu “tovarăşe”, indiferent dacă te adresai unei persoane care făcea sau nu parte din rândurile partidului comunist. Fenomenul de “respingere” a trecutului, este, în egală masură, valabil şi în plan ideatic, al concepţiilor, dar şi al formalismului protocolar. Un exemplu este relevant în acest sens. In anii şaizeci ai secolului trecut, în democrata Americă şi-a anunţat vizita prinţul de Galles la Washington, iar preşedintele de atunci, Buchanan a considerat că este în spiritul ideilor democratice care cârmuiau “lumea nouă”, să invite tot poporul la palat pentru a-l vedea pe viitorul rege Eduard al VII-lea. Transpunerea în practică a unei asemenea idei a transformat tot poporul american în “invitaţi”, care a trebuit să intre mai mult pe ferestre decât pe uşi, ceea ce a transformat acţiunea într-un dezastru.

In regimurile monarhice, pentru suita regelui, nobili sau curteni, era un act de demnitate şi de înălţare să poţi participa la trezirea monarhului, la efectuarea toaletei lui, să prestezi acestuia servicii care erau umilitoare, dacă le prestai unei alte persoane, dar care erau înălţătoare, dacă le prestai monarhului.

1.7. Principiile politeţii

Fiecare om trebuie să aibă discernământ şi simţul propriei identităţi, a propriei valori, să ştie în mod clar care îi sunt obiectivele şi ce traiectorie îşi propune pentru a le realiza. Să aibă o scară ierarhică a valorilor pe care le preţuieşte cel mai mult în viaţă şi pentru a căror conservare va trebui să lupte. Să-şi călăuzească viaţa după anumite principii pe care trebuie să le apere: “Eficienţa umană este guvernată de principii-legi naturale ale dimensiunii umane, care sunt tot atât de reale, neschimbătoare şi de incontestabil «prezente», precum legile gravitaţiei în dimensiunea fizică”. Ni se pare extrem de relevant pentru ceea ce înseamnă principiile în viaţa unui om următorul citat: “Principiile nu reacţionează faţă de nimeni şi nimic. Nu se irită, nu se poartă urât, nu divorţează, nici nu dispar împreună cu cel mai bun prieten al nostru. Nu ne trag pe sfoara. Nu ne aşteaptă la drum cu soluţii de moment şi nici la cotitură. Nu depind de comportamentul altora, nici de mediul ambiant sau de capriciile curente pentru a-şi dovedi valabilitatea. Principiile nu pier. Nu sunt aici şi mâine nicăieri.

Capitolul II

2.1. Protocol şi ceremonial

Expresiile familiare “este ceremonios” sau “a primi pe cineva fără ceremonie” ne readuc la prejudecăţile manifestate adesea faţă de protocol şi întreţin confuzia între cei doi termeni. Termenul “ceremonie” a desemnat mai întâi riturile unui cult religios; acest sens s-a păstrat pana in contemporaneitate. El s-a extins totuşi la domeniul activităţilor publice profane, care necesită în mod obligatoriu un fast ieşit din comun. In amândouă cazurile, ceremonia apelează la un simbolism evocator de idealuri împărtăşite de toţi participanţii.

La o ceremonie religioasă, episcopul locului va lua loc sub un baldachin, iar şeful statului va îngenunchea pe un scăunel de rugăciune plasat în faţa credincioşilor sau în strană. Acestea sunt reguli de protocol. Turnarea vinului în potir este un ritual al ceremonialului religios.

Defilarea mililtară, de ziua naţională, prevede o estradă pentru membrii guvernului, pentru autorităţi şi corpul diplomatic, fiecare fiind plasat după rangul său: aici e vorba de protocol. Defilarea succesivă a diferitelor corpuri de armată, avansând în pas cadenţat, într-un ritm uniform, înclinarea drapelelor şi salutul, cu capul întors către şeful statului şi invitaţii săi, fac parte din ceremonial. La inaugurarea unui nou edificiu, conform protocolului, invitatul de onoare va fi cel care va tăia panglica - gest ceremonial. Rolul protocolului contemporan este de a realiza acest echilibru ca instrument de comunicare între reprezentant şi reprezentat, semnificativ şi semnificat, guvernant şi guvernat.

2.2. Curente în protocol

In aplicarea practică a protocolului se definesc curentele, ce ţin de considerente pur subiective, precum opţiunea conducătorului autorităţii statale sau administrative. Din acest punct de vedere, avem protocol ceremonios şi protocol cordial.

Protocolul ceremonios

Prezintă o mai mare pondere a festivismului şi este destinat ceremoniilor publice, fiind spectaculos şi impozant.

Se caracterizează prin: 1 faptul că este o convenţie rigidă (este limitat de norme şi uzanţe general

valabile pentru toată lumea);2 fast, menit să impresioneze şi să dea măreţie participanţilor. In relaţiile

internaţionale este considerat o formă de respect şi politeţe;3 consum mare de resurse - resursele umane sunt numeroase logistic,

participând la organizare mai multe instituţii (batalionul de gardă, serviciul de protocol, poliţia rutieră, prelaţi, serviciul de pază şi protecţie, saloane oficiale, furnizori de servicii, etc.);

4 aceea că este prestabilit în detaliu - fiecare amănunt este trecut în desfăşurătorul acţiunii, nimic nu poate fi aleatoriu şi nu sunt admise derogări de la standard sau acţiuni personale;

5 caracterul public - este trăsătura cea mai importantă, acţiunile care sunt organizate ceremonios nu-şi ating scopul decât prin festivismul public în care organizatorul dovedeşte realizarea excepţională a caracteristicilor anterioare împletite cu măiestrie.

Este preferat de: o funcţionarii cu demnităţi înalte; o reprezentanţii unor state mici;o dictatori - folosesc numai acest mod de organizare a apariţiilor lor

publice;o reprezentanţii unor autorităţi administrative de prestigiu; o ministere - este mai des întâlnit la Ministerul Afacerilor Externe şi la cel al

Apărării.

2.3. Protocolul cordial

Numit şi nonformal datorită caracterului său mai puţin festivist, are o pondere mai mare în cadrul protocolului, el fiind la dispoziţia mai multor autorităţi ale administraţiei publice decât cel ceremonios. Acest lucru se datorează, în principal, scăderii nivelului de reprezentare şi accesibilităţii sale, sau pe calea raţionamentului invers, fiind uzitat în institutii care nu au dreptul sau mijloacele de a organiza protocol ceremonios.

Se caracterizează prin:1 rigiditate mai mică a convenţiilor - permite o mai mare spontaneitate a

participanţilor;2 atitudine destinsă - permite o afirmare a abilităţilor de comunicare

personale ale participanţilor;3 este doar stabilit pe etape - detaliile decurgând de la sine în mod firesc;4 consumul de resurse - mai mic;5 discreţie – are o mai mare pondere interpersonală, momentul public fiind

prezent, dar redus.Este preferat de:

o reprezentanţii unor state mari când primesc reprezentanţi ai unor state mai mici;

o ţările-gazdă ale unor negocieri internaţionale;o reprezentanţii unor autorităţi publice de mai mică importanţă;o reprezentanţii administraţiei publice locale; o personalităţile mai tinere şi mai dinamice;o funcţionarii care stăpânesc mai puţin uzanţele de protocol.

2.4. Protocol şi precădere

Precăderea înseamnă ordinea protocolară în raport cu rangul şi funcţia fiecărei persoane participante la protocol. Este una dintre cele mai delicate probleme cu care se confruntă organizatorii evenimentelor protocolare. “In acest caz, mai mult ca niciodată, improvizaţia este un sfetnic prost; ea nu poate justifica gafele comise. Bătrânii vorbeau despre cunoaşterea ordinii de precădere ca despre o ştiinţă, iar despre aşezarea oaspeţilor ca despre o artă, într-atat este de complicată punerea lor în aplicare”.

Ca şi în situaţia uzanţelor, există reguli general valabile (exemplu: gazda ia primul cuvântul), precum şi reguli ale casei (ceremonialurile militare de la stat la stat). Precăderea şi repartizarea locurilor în funcţie de aceasta, pe lângă faptul că asigură desfăşurarea în bună ordine a ceremoniilor, reflectă totodată motivaţiile şi obiectivele acesteia. In acest sens, ele reprezintă un mesaj în slujba intenţiei urmărite.

Instrumentele utilizate pentru a stabili precăderea şi rangul provin din diferite surse: listele oficiale de ordine protocolară stabilite de state şi de marile instituţii (instituţiile constituţionale în politica internă şi organismele internaţionale în politica externă), regulile diplomatice, semnele de deferenţă practicate într-o societate faţă de diferiţi membri ai săi (veteranii de război, revoluţionarii), sau curtoazia reciproc manifestată între două parţi de-a lungul timpului.

2.5. Modul de stabilire a precăderii

Cea mai înaltă funcţie într-un stat stabileşte precăderea prin act cu caracter intern, dar care este respectat de către toate instituţiile din subordine. Astfel, pentru un stat se stabileşte ordinea de precădere pentru funcţiile politice sau de autoritate, pentru reprezentanţele diplomatice, pentru organizaţiile neguvernamentale.

Odată stabilită lista de precădere, ea devine obligatorie. Trebuie menţionat că ordinea de precădere stabilită prin acest tip de reglementări este raportată la funcţii şi demnităţi, nu la persoane. Astfel, la preluarea funcţiei de demnitate publică, fie prin depunerea jurământului, prezentarea scrisorii de acreditate, prin investire sau numire, titularul îşi preia o dată cu atribuţiile de reprezentare şi dreptul poziţiei în ordinea protocolară. Ordinea între persoane de rang egal se stabileşte în mod particular în funcţie de elementele de precădere.

2.6. Elemente de precădere

1 Persoana cea mai importantă - indiferent de natura evenimentului oficial sau particular, se va determina persoana cea mai importantă care va ocupă locul cel mai bun. Prezintă importanţă pentru că este punctul de plecare al ordinii protocolare, este elementul central. Ea este aleasă în funcţie de natura şi scopul manifestării.

2 Principiul ierarhiei - cercurile oficiale, prin numărul şi ierarhia responsabilităţilor, dispun, de regulă, de o listă scrisă a ordinii de întâietate care guvernează precăderea.

3 Tradiţia - precedentele au o pondere deosebită, pentru că ele creează o cutumă. Este neprotocolar ca de la un eveniment la altul, similare, dar având loc în perioade diferite, să se schimbe ordinea de precădere.

4 Simetria - ordinea de precădere se schimbă simetric cand peste un pod de timp se organizează acelasi tip de eveniment, dar există un schimb de roluri între gazdă şi oaspete.

5 Stabilitatea - ordinea protocolară nu se schimbă des pentru a nu afecta uzanţele protocolare şi pentru respectarea caracterului cutumiar al regulii.

6 Intâietatea - ordinea discursurilor sau aşezarea la masă se stabilesc pe bază de prioritate, dată de rang.

7 Raza teritoriala - în funcţie de tipul de protocol există diferite ordine de precădere. Spre exemplu, dacă este vorba de un dineu cu ocazia zilei naţionale, ordinea este aceea stabilită la nivelul statului respectiv; dacă este vorba de un summit al UE şi al statelor candidate la aderare ordinea de precădere este aceea a UE, a ţării ce deţine preşedinţia sau a Comisiei Europene.

8 Natura evenimentului - există, de asemenea, diferenţieri în funcţie de evenimentul ce se desfăşoară. Astfel, ordinea de precădere este diferită de la caz la caz: acordarea titlului de Doctor Honoris Causa unei oficialităţi politice străine oaspete sau depunerea de coroane la monumentul eroilor în cazul aceleiaşi vizite.

9 Egalitatea statelor - “acest principiu de drept internaţional public implică precizarea unor criterii obiective pentru a stabili rangul şefilor de stat şi cel al delegaţiilor internaţionale”. Astfel, criteriul de prioritate între şefii de

stat (exceptând gazda) este acela al datei la care şi-au luat prerogativele funcţiei, atunci când este vorba de o întâlnire multipartită - un criteriu personal, trecând de importanţa statului reprezentat. Există şi alte moduri de stabilire a ordinii între persoane ce ţin de particularitatea protocolară, după cum urmează:

a) la înmormântarea Impăratului Japoniei s-a acordat prioritate reprezentanţilor ţărilor unde împăratul a fost în vizită, apoi cei care au vizitat Japonia şi apoi celorlalţi, departajaţi de regulile clasice.

b) pentru conferinţele internaţionale ale organismelor internaţionale, se poate recurge, în calitate de organizatori, şi la tragerea la sorţi.

Egalitatea în rang presupune obligativitatea de a stabili un criteriu indiscutabil de departajare a persoanelor egale în rang, în functie de vechime şi vârstă, prin ordine alfabetică sau prin cedarea locului, în cazul în care gazda primeşte o persoană cu rang mai înalt decât al său.

2.7. Protocol de diferite grade

Vom prezenta în cele ce urmează doar primele ranguri oficiale cele mai importante într-un stat. Astfel, în funcţie de rangul persoanei care participă şi care are funcţie de reprezentare, la o ceremonie avem protocol de diferite grade:

Protocol de gradul 0

Se asigură atunci cand participă Şeful Statului (Preşedinte sau Monarh) sau Şeful Guvernului - rang 1 sau 3 (Şeful Guvernului având rang egal cu cel al Preşedinţilor Camerelor Parlamentului).

1 Atribuţii de reprezentare: Vizite oficiale la nivel înalt; Vizite de lucru la nivel înalt; Semnare de tratate şi convenţii; Contrasemnare dacă au fost semnate de reprezentanţi; Delegaţii la conferinţe multipartite la nivel înalt; Incheierea armistiţiilor sau a convenţiilor de pace.

2 Reguli şi uzanţe pentru delegaţii de gradul 0 (inclusiv premier): Intâmpinarea de către omolog în ceremonie publică; Garda de onoare; Recepţii sau dineuri oficiale obligatorii; Drept la protecţie şi pază proprie; Discursuri în faţa Parlamentului ţării gazdă; Arborarea drapelului ţării a carui sef de stat sau de guvern este în

vizită;

Intocmirea coloanei oficiale.

Protocol de gradul 1

Se asigură atunci când participă ministrul de externe, alţi miniştri de stat şi şefii Camerelor Parlamentului.

1 Parafează tratate internaţionale;2 Semnează, în baza unei împuterniciri speciale, tratate;3 Beneficiază de protecţie şi pază;4 Este purtătorul mesajului Şefului Statului, al Executivului sau al

Camerelor Parlamentului (al comisiilor de politică externă – atribut exclusiv al Ministerului Afacerilor Externe).

Protocol de gradul 2

Se asigură atunci când participă Primarul General al Capitalei, miniştri, alţi demnitari de rang egal, conducători ai unor autorităţi publice autonome (Preşedintele Curţii Supreme de Justitie, Procurorul General, Guvernatorul Băncii Nationale, Şefii Statului Major General).

1 Schimb de puncte de vedere privind domeniile de referinţă;2 Parafarea de acorduri tehnice;3 Atribuăii strict protocolare;4 Pot purta mesajul Guvernului ţării pe care o reprezintă;5 Participă şi implică punctul de vedere al ţării în întrunirile interministeriale

sau de securitate;6 Primarul poate semna tratate de înfrăţire cu alte orase reprezentative.

Protocol de gradul 3

Se asigură atunci când participă Secretari de Stat, consilieri prezidenţiali, experţi guvernamentali, alţi reprezentanţi delegaţi ai demnitarilor cărora li se asigură protocolul de gradul 2.

2.8. ŢINUTA VESTIMENTARĂ

Cultura corporativă acordă o importanţă crucială vestimentaţiei. Este cunoscut faptul că modul în care ne îmbrăcăm contează foarte mult în viaţa de zi cu zi, şi cu atât mai mult la serviciu, unde impresia pe care o facem colegilor este definitorie.Ţinuta pe care o adoptă o persoană spune multe despre aceasta şi o vestimentaţie de serviciu neadecvată poate prejudicia sau chiar compromite definitiv şansa de a avea o carieră de succes. Întotdeauna hainele pe care le purtăm transmit un mesaj celor din jur. La serviciu, acestea trebuie să spună despre persoana care

le poartă că aceasta este de bun simţ şi bun gust, că are respect pentru ea însăşi şi pentru cei cu care lucrează zi de zi. Este important de reţinut faptul că persoanele din mediul profesional şi, în special superiorii, vor face o legătură directă între vestimentaţia adoptată de o persoană şi calitatea muncii acesteia.

Este adevărat faptul că modul în care ne îmbrăcăm depinde în mare măsură şi de domeniul şi de organizaţia în cadrul căreia lucrăm( unele pretind o ţinută sobră în timp ce altele permit o ţinută mai lejeră), dar întotdeauna trebuie să avem o ţinută îngrijită, decentă. Întotdeauna va face o impresie foarte bună în compania unde lucrează o persoană îmbrăcată decent, în haine de calitate, corect asortate şi accesorizate, potrivite cu activitatea în afaceri. Adevărul este că, la nivel profesional suntem mai performanţi când purtăm „uniformă”, aşa că este bine să adoptăm o ţinută ceva mai oficială, mai degrabă decât una obişnuită de stradă. Afacerile bancare, financiare, imobiliare cer o ţinută clasică. Îmbrăcămintea va fi sobră iar combinaţiile dintre cămăşi şi cravate sunt de tip auster( modele şi imprimeuri simple).

Dacă în organizaţia în care lucrăm există un cod vestimentar, îl vom respecta de la bun început atât în litera cât şi în spiritul lui şi nu vom merge pe ideea că o cămaşă albă şi o cravată în dungi se potrivesc în orice situaţie de afaceri. Atunci când decidem să ne cumparăm haine noi, vom ţine seama de tot ceea ce avem în garderobă precum şi de câteva variabile în funcţie de care trebuie să ne alegem îmbrăcămintea. Acestea sunt:

1 Variaţiile regionale. Vom ţine seama de aspectul climacteric şi geografic al zonei în care lucrăm. O vestimentaţie care arată grozav într-o zonă s-ar putea să arate ciudat în alta.

2 Mediul de afaceri. Trebuie ţinut cont de tipul companiei la care lucrăm şi de natura muncii pe care o prestăm. O persoană care trebuie să umble de colo-colo printr-un şantier de construcţii cu o cască de protecţie pe cap sau un inginer horticol care trebuie să inspecteze niste câmpuri cu flori, nu va purta pantofi cu toc înalt.

3 Imaginea firmei.Trebuie să ne gândim ce mesaj dorim să transmită vestimentaţia noastră. Dacă cineva doreşte să le spună clienţilor: „Investiţiile dumneavoastră sunt în siguranţă la firma noastră” nu se va îmbrăca într-un stil care spune: „Ştiţi, noi ăştia de-aici suntem o gaşcă de tipi haioşi.”

2.9 Salutul

În lumea afacerilor, două persoane se salută dând mâna, acest gest fiind singurul contact fizic acceptat în mediul profesional, atât pentru barbaţi cât şi pentru femei. Acest gest este însoţit obligatoriu de salutul verbal. Dacă nu ne ridicăm la înălţimea aşteptărilor, vom scădea în ochii celorlalţi, aşa că vom avea grijă să ne ridicăm în picioare atunci când suntem prezentaţi unei alte persoane. Altădată femeile rămâneau la locul lor pe scaun când îşi făcea apariţia câte o persoană nouă în peisaj, dar vremurile acelea au trecut. Totuşi, la o reuniune cu foarte mulţi invitaţi, cei nou sosiţi sunt salutaţi numai de persoanele care se află în apropierea lor. Dacă ne este imposibil să ne ridicăm în picioare, de exemplu dacă suntem blocaţi de partea cealaltă a mesei, ne vom înclina măcar uşor sau ne vom ridica atât cât ne permite poziţia în care stăm, ca să nu dăm impresia că suntem distanţi.

La serviciu, când intră cineva în biroul nostru, ne vom ridica în picioare şi vom ieşi în întâmpinarea persoanei respective, asta dacă nu este vorba de un coleg de serviciu (chiar şi un director general care intră frecvent în biroul unui director de departament) sau de cineva care intră frecvent în biroul nostru pe parcursul zilei. În concluzie, dacă este vorba de o persoană cu care avem de-a face deseori pe parcursul zilei, nu este nevoie să ne ridicăm în picioare când intră în birou, dar, desigur, trebuie să ne întrerupem activitatea şi să- i acordăm toata atenţia.

La întâlnirile cu partenerii de afaceri, mai ales cu cei străini, trebuie evitată familiaritatea excesivă, deoarece nu toate culturile o tolerează. Pe aceştia nu îi putem îmbratişa călduros şi nici nu-i putem strânge în brate, aşa cum am proceda cu prietenii pe care nu i-am văzut de mult.

În general, pupăturile şi îmbrăţişările sunt nelalocul lor în orice mediu de afaceri. De fapt, contactul fizic cu colegii de la locul de muncă , fie că sunt de acelaşi sex sau nu, reprezintă chiar o impoliteţe, chiar dacă noi avem sentimente de amiciţie faţă de persoana respectivă. Uneori, când salutăm o persoană o putem îmbrăţişa călduros numai dacă o cunoaştem bine şi ştim că aceasta permite acest gest.

Nu vom bate pe nimeni prieteneşte pe spate şi nu ne vom trece braţul pe după talia sau umărul cuiva, pentru că aceste manifestări fac parte din categoria gesturilor de familiaritate care nu se fac la serviciu.

1 Pentru a ne manifesta afecţiunea faţă de un partener de afaceri, îi putem strânge mâna şi apoi să punem mâna rămasă liberă deasupra celor împreunate.

2 Bărbaţii şi femeile din conducere trebuie să evite să se sărute în public, deoarece gestul poate fi interpretat greşit.

3 Sub nici o formă nu se va recurge la mimatul sărutului, deoarece este un gest artificial şi penibil, şi nu unul care să exprime căldura sufletească.

Strângerea mâinii

Este un contact important, o apropiere fizică între două persoane, care poate crea fie o impresie favorabilă fie una nefavorabilă despre o persoană, iar în mediul de afaceri este singurul contact fizic cu adevărat potrivit atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi.

O strângere de mână corectă presupune următoarele lucruri:1 vom ţine degetele lipite unul de celălalt şi degetul mare orientat în

sus şi lăsăm toată palma să ne alunece în palma persoanei cu care dăm mâna

2 vom privi drept în ochi persoana cu care dăm mâna. 3 vom strânge mâna ferm, dar fără duritate. 4 va dura trei sau patru secunde. Dacă durează mai mult, cealaltă

persoană va avea o senzaţie de discomfort.5 nu-i vom strânge mâna persoanei respective ca într-o menghină şi

nici nu va fi o strângere lipsită de energie(“peşte mort”).6 când trebuie să dăm mâna cu cineva, vom avea grijă să nu avem

mâinile reci şi nici umede.7 nu vom ezita nici când iniţiem acest gest, nici când îl încheiem.8 nu strângem mâna celuilalt pe toată durata când se fac

prezentările de rigoare.

Situaţiile în care trebuie să se dea mâna cu cineva sunt:1 Când facem cunoştinţă cu cineva 2 Când cineva din afară, aflat în vizită, intră în biroul nostru3 Când întâlnim pe cineva cunoscut în afara biroului4 Când ne salutam invitaţii5 Când salutăm amfitrionul sau amfitrioana6 Când intrăm într-o încăpere, suntem salutaţi de cunoscuţi şi ni se

face cunoştinţă cu persoanele prezente care nu fac parte din instituţie

7 Când parăsim o adunare frecventată de oameni din afară8 Când ne luăm la revedere de la cineva