atestat #12

Liceul cu program sportiv Botosani

Dezvoltarea fortei in regim de viteza

Profesor: Victor Baciu Elev: Ciobanu Gabriel

2015


Cuprins

Capitolul 1: Deprinderi și calități motrice.......................................................................................3Capitolul 2: Viteză...........................................................................................................................52.1 Forme de manifestare a vitezei. Execuție..................................................................................62.2 Factori care influențează dezvoltarea vitezei.............................................................................72.3 Metode și mijloace de dezvoltare a vitezei................................................................................8Capitolul 3: Rezistență...................................................................................................................163.1 Forme de manifestare a rezistenței. Execuție..........................................................................183.2 Factori care influențează dezvoltarea rezistenței.....................................................................193.3 Metode și mijloace de dezvoltare a rezistenței........................................................................22Capitolul 4: Importanța dezvoltării calităților motrice în obținerea performanței sportive...........24Capitolul 5: Concluzii....................................................................................................................27Biografie........................................................................................................................................29

2


Capitolul 1: Deprinderi și calități motrice

Deprinderile motrice trice sunt considerate componente automatizate ale activitatii voluntare pe linia motricitatii. Prin repetari numeroase, efectuate sistematic si continuu, in structuri neschimbate, miscarile componente ale unei actiuni motrice ajung la un grad inalt de perfectiune, ceea ce va permite ca deprinderea respectiva sa poata fi realizata cu usurinta si precizie, cu cheltuiala minima de energie, si fara a fi necesara participarea directa a constiintei.

Deprinderile motrice sunt lanturi de reflexe conditionate, complexe, care se bazeaza pe legaturi multiple intre zonele corticale vestibulare ale vorbirii, ale vederii, ale celorlalti analizatori, pe de o parte, si centrii motori interesati in coordonarea acestei activitati. Aceste legaturi care se realizeaza, se formeaza intre cele doua zone de pe scoarta cerebrala respectiv zona senzitiva si zona motorie sunt sisteme de legaturi temporale, elaborate si consolidate prin exersarea deprinderii respective.

Putem concluziona ca deprinderea motrica este un act voluntar care, prin exersare in aceleasi conditii, se automatizeaza asigurand un randament superior de precizie, stabilitate, cursivitate, expresivitate, rapiditate, coordonare, usurinta, cu un consum redus de energie nervoasa si musculara.

A.Demeter sustine ca formarea deprinderilor motrice reprezinta o activitate reflex conditionata de repetarea interactiuni dintre diferitele excitatii, kinestezice, vizuale, auditive, transmise scoartei in aceeasi ordine si cu aceeasi intensitate . Reflexele astfel dobandite unifica componentele actiunii, stabilind un lant de conectari multiple si complexe intre analizatori, zonele senzitive si motorii de pe scoarta cerebrala, sistematic organizate prin intermediul celui de al doilea sistem de semnalizare.

Educatoarea trebuie sa corecteze deprinderile motrice dobandite anterior si sa formeze altele noi, prin procesul de predare-invatare.

Aceasta ii va informa pe copii prin intermediul demonstratiei si a explicatiilor despre elementele de continut ale deprinderii, apoi va organiza exersarea globala sau fragmentara a deprinderii insotita de corectari, ajutor si sprijin.

Deprinderea se va repeta pana la realizarea parametrilor de corectitudine si eficienta stabiliti si atunci deprinderea respectiva se va putea introduce in combinatii de elemente, structuri de elemente sau miscari, realizandu-se astfel consolidarea ei. Introducerea unei deprinderi noi invatate in cadrul jocurilor, a stafetelor sau a parcursurilor aplicative, combinandu-se cu celelalte deprinderi motice insusite anterior realizeaza practic consolidarea deprinderii respective.

3


Continutul unei deprinderi motrice presupune o anumita structura, succesiune a miscarilor, directie, o anumita amplitudine a miscarilor, ritm si intensitate de lucru. Este bine ca educatoarea sa cunoasca in amanunt continutul si structura fiecarei deprinderi motrice pentru a putea dirija procesul de predare invatare si consolidare corect si eficient.

Indicatiile educatoarei in timpul exercitiilor, aprecierile acesteia completeaza si precizeaza senzatiile, perceptiile si reprezentarile copilului. Cunoasterea si imaginea despre actiune, ii mobilizeaza si dirijeaza efortul prescolarului spre realizarea unor exercitii cat mai corecte. Deprinderile motrice au cateva particularitati, dintre ele amintim: unicitatea si ireversibilitatea, inlantuirea si originalitatea.

4


Capitolul 2: Viteză

Definiţie: Viteza e capacitatea organismului umana de a executa acţiuni motrice cu întregul corp sau numai cuanumite segmente ale acestuia, intr-un timp cat mai scurt, deci cu rapiditate, repeziciune, iuteala maxima, în funcţiede condiţiile existente.

Formele de manifestare:

A)Viteza de reacţie, este viteza reacţiei motrice. Ea este dependentă de cele cinci elemente: apariţie excitaţieiîn receptor; transmiterea pe cale aferentă; analiza semnalului care durează cel mai mult; transmiterea pecale aferentă; excitarea muşchilor. Viteza de reacţie nu este identică pentru toate segmentele corpului, lamembrele superioare s-au inregistrat cei mai buni indici.

B)Viteza de execuţie , este capacitatea de a efectua un act motric sau o acţiune motrică. Această formă deviteză se măsoară prin timpul care trece de la inceperea execuţiei şi până la încheierea acesteia.

C)Viteza de repetiţie, care se mai numeşte şi “frecvenţa mişcarii”. Ea constă în capacitatea de a efectuaaceeaşi mişcare într-o unitate sau interval de timp prestabilite. Viteza de repetiţie este condiţionată detempoul şi ritmul mişcarii.

D)Viteza de deplasare este o variantă a vitezei de execuţie, atunci când se pune problema parcurgerii unuispaţiu prestabilit contra timp şi o variantă a vitezei de repetiţie atunci când se pune problema cât spaţiu, cedistanţă se parcurge într-o unitate de timp prestabilită.

Începand cu vârsta de 10 ani se poate realiza dezvoltarea/educarea vitezei sub toate formele sale demanifestare. exerciţiile folosite pentru dezvoltarea vitezei trebuie să fie ori foarte simple ca execuţie tehnică, ori bine însuşite ca tehnică.

Exerciţiile de viteza, ca durată, se încadrează între 5-6 secunde şi 40-45 secunde, dupăcare se intră în zona rezistenţei anaerobe. Viteza se dezvoltă/educă în lecţie că prima tema, indiferent de timp,spaţiu, subiecţi.

5


2.1 Forme de manifestare a vitezei.

Formele de manifestare a vitezei sunt:- viteza de reacţie- viteza de execuţie- viteza de repetiţie- viteza de deplasareViteza de reacţie sau timpul de latenţă a reacţiei motrice este timpul care se scurge de la perceperea unui obiect, a unui fenomen până la declanşarea acţiunii de răspuns.Reacţiile motrice pot fi simple sau complexe. În cazul reacţiei simple avem de aface cu răspunsuri elaborate (însuşite) la excitanţi cunoscuţi. Reacţia complexă implică elaborarea răspunsurilor - alegerea, combinarea, corectarea acestora. Acţiunea de răspuns este selecţionată din mai multe acţiuni posibile. Ea nu a fost selecţionată în prealabil în aceeaşi relaţie cu semnalul.

În domeniul educaţiei fizice şcolare viteza de reacţie este implicată în: orientarea în spaţiu şi timp (acţiunile de front şi formaţie, unele ştafete şi jocuri „Găseşte- ţi locul”, „Crabii şi creveţii” etc.), traseele aplicative, jocuri sportive etc.

Din studiile efectuate referitor la această formă de bază a manifestării vitezei rezultă: - indicii vitezei de reacţie nu corelează cu indicii celorlalte forme de manifestare a vitezei- în cazul reacţiilor simple se constată un grad mare de transfer

6


- viteza de reacţie nu este identică pentru toate segmentele corpului, membrele superioare prezentând indicii cei mai ridicaţi de viteza de reacţie

Timpul de reacţie în medie este 180 m/s din care aproape 50% aparţine analizei şi sintezei. La sportivii olimpici au fost găsite valori cuprinse între 140 - 160 m/s. Selecţia viitorilor sportivi trebuie să se facă în funcţie de dotarea genetică.

Pentru antrenarea vitezei de reacţie se recomandă exerciţii cu solicitare masivă, explozive şi în condiţii diferite de mediu.

Viteza de execuţie, denumită după Zaţiorski şi Ozolin, definesc viteza de execuţie ca fiind iuţeala cu care se execută o acţiune motrică singulară, unitară ca structură motrică. Este determinată în mod deosebit, în unele sporturi cu structuri motrice aciclice: sărituri, aruncări, slalom schi, elemente de gimnastică. În marea majoritate a acţiunilor motrice trebuie asigurat un raport optim între forţă şi viteză.

Timpul de manifestare este de 50 - 60 m/s (lovirea mingii, aruncarea suliţei, ciocanului).Viteza de repetiţie – constă în frecvenţa de execuţie a actelor motrice într-o unitate de

timp. Este implicată în acţiunile motrice care au în structura lor mişcări ciclice ce se repetă într-o succesiune rapida într-un termen limitat alergări de marş, cadenţa paşilor. Această formă de bază a vitezei se manifestă corelat cu forţa şi rezistenţa.

Viteza de deplasare: – este considerată suma celorlalte viteze – viteză generală. Este de fapt cea mai obiectivă componentă a vitezei. Viteza de alergare este produsul

între frecvenţa paşilor şi lungimea pasului. Frecvenţa este cea mai importantă.

2.2 Factori care influențează dezvoltarea vitezei

Factorii care influenteaza dezvoltarea vitezei sunt:

- mobilitatea proceselor nervoase- timpul de reactie- finetea analizatorilor - fibre albe- valoarea resurselor energetice si continutul de fosfocreatina si ATP a muschilor - nivelul de dezv a celorlalte cal motrice- lungimea segmentelor - capacitatea de concentrare si mobilizare

7


2.3 Metode și mijloace de dezvoltare a vitezei

Metodele moderne de dezvoltare a vitezei de deplasare se bazeaza pe repetarea cu viteza maxima (sau aproape maxima) a unor portiuni relativ scurte, exercitiul fiind efectuat integral cu mare intensitate. In functie de gradul de pregatire, perioada de antrenament, conditiile materiale si de mediu, distanta si intervalul de odihna variaza. Este deosebit de important ca intervalul de odihna sa fie astfel stabilit, incat sa permita refacerea a cca. 95% din capacitatea de efort anaerob-alactacid, iar in scopul mentinerii la un nivel ridicat a excitabilitatii sistemului nervos central in timpul pauzei, sportivul trebuie sa execute in continuare alergare usoara sau mers vioi, eventual sa faca exercitii de gimnastica respiratorie si de relaxare, toate acestea in scopul asigurarii prospetimii nervoase atat de necesara pentru atingerea vitezei maxime. Astfel, fiecare dintre eforturile de viteza repetate la intervale relativ scurte va gasi sistemul nervos central si in special scoarta cerebrala intr-o stare de excitabilitate usor crescuta (faza de exaltare), ce favorizeaza realizarea vitezei maxime sau chiar supramaxime.

Din punct de vedere biochimic nu exista contraindicatii in efectuarea eforturilor repetate de viteza. Doar daca efortul de viteza se prelungeste peste 15 s. se cupleaza in torentul energogenetic glicoliza (descompunerea anaeroba a glucozei), care nu favorizeaza atingerea vitezei maxime, iar prin acumularea in muschi a acidului lactic se influenteaza negativ viteza contractiei lui. In cazul distantelor scurte de 50 m., parcurse cu viteza maxima, intervalul optim de odihna se situeaza intre 3:30-5 min., iar dupa 100 m. parcursi cu viteza maxima este necesara o perioada de minimum 7-8 min. pentru revenire.

Din cauza numarului mare de repetari ale exercitiilor specifice de viteza (cu viteza maxima), volumul mare de lucru devine monoton si stereotip si duce cu timpul la fixarea caracteristicilor temporare si spatiale ale miscarii ciclice specifice alergarilor scurte, determinand in cele din urma aparitia „barierei de viteza”. Lungimea pasilor reprezinta caracteristica spatiala a efortului de viteza, iar frecventa pasilor si viteza de executie a unui ciclu integral constituie caracteristici temporare ale efortului de viteza. Fixarea caracteristicilor spatiale si de timp ale efortului, efectuat in mod repetat intr-o maniera similara, creeaza cu timpul o adevarata „bariera” in calea imbunatatirii vitezei maxime.

Bariera de viteza apare si se fixeaza ca rezultat al contradictiei interne a metodicii de antrenament ce preconizeaza un mare numar de repetari cu viteza maxima sau apropiata de cea maxima. Metodica respectiva face imposibila mentinerea pe tot acest interval a prospetimii sistemului nervos central, ceruta de legile fiziologiei efortului in vederea realizarii oricarui progres in eforturile specifice de viteza. Antrenorul, cunoscand foarte bine legea de baza a dezvoltarii vitezei, conform careia „viteza se dezvolta prin viteza”, opteaza pentru repetarea multipla a efortului in conditii de viteza maxima, cazand in capcana fixarii unui stereotip

8


dinamic specific de viteza, in cadrul caruia caracteristicile de timp si de spatiu ale miscarii s-au legat atat de strans intre ele, incat miscarea devine quasi-automata, invariabila, constanta. In asemenea situatii, marirea volumului de lucru in lectiile de antrenament are ca efect fixarea si mai puternica a tuturor parametrilor alergarii. O astfel de situatie ar putea fi chiar favorabila in conditiile atingerii unei viteze foarte mari, asigurand suprematia alergatorului de viteza consacrat sau a unui alt sportiv, de exemplu a unui fotbalist care joaca pe postul varfului de atac sau de extrema si a atins o viteza de alergare pe 100 m. de 10.3-10.5. In schimb, unui tanar sportiv cu reale posibilitati de a stabili o performanta exceptionala, o astfel de stabilizare la jumatatea drumului constituie un handicap sau o nerealizare. Instalarea barierei de viteza poate fi evitata prin utilizarea mijloacelor variate de pregatire, intercalate cu exercitii specifice de sprint, inlaturarea monotoniei pregatirii prin introducerea unor jocuri de miscare, exercitii pe teren variat, jocuri sportive etc.

Ozolin N.G. diferentiaza 3 grupe de exercitii aplicate in dezvoltarea acestei calitati:

Exercitii de dezvoltare generala a vitezei, care constau din miscari simple, executate cat mai repede posibil, de genul rotarilor, sprinturilor, intoarcerilor, la care se adauga jocurile sportive cu o larga raspandire in practica sportiva. Datorita marii lor accesibilitati din punct de vedere motric si emotional aceste mijloace sunt incluse in majoritatea antrenamentelor pentru dezvoltarea vitezei incepatorilor, copiilor si juniorilor.

Exercitii specifice pentru viteza din propria ramura de sport (apropiata ca structura de cea competitionala) diferentiate, la randul lor, de autor in 3 grupe:

- exercitii ciclice: alergare pe 100 m. cu sprijin, deplasari prin sarituri, salturi, pasi mariti, toate efectuate rapid, deci cu o frecventa cat mai mare sub forma de repetari si cu o amplitudine redusa;

- exercitii aciclice: impingeri, loviri, sarituri, realizate de asemenea cu viteza maxima;

- exercitii combinate: sarituri si aruncari cu elan, actiuni tehnico-tactice din jocurile sportive.

Exercitii de viteza din alte ramuri de sport, cum sunt alergarile pe distante scurte folosite in toate jocurile sportive, de halterofili si aruncatori.

Prin folosirea exercitiilor specifice de viteza din propria ramura sau din altele se favorizeaza pregatirea tehnica concomitent cu dezvoltarea acestei calitati. La alegerea mijloacelor trebuie sa se tina seama de faptul ca transferul pozitiv al calitatii vitezei de la o miscare la alta opereaza cu usurinta atunci cand structura lor cinematica si dinamica este asemanatoare. De exemplu, alergarea de viteza pentru toate jocurile sportive reprezinta actiunea motrica indispensabila evidentierii bagajului tehnico-tactic, insa numai cu conditia mentinerii unei stabilitati a stereotipurilor dinamice (procedeelor tehnice specifice, implicate in alergare).

9


Efectuarea unui exercitiu de viteza reclama intreruperea lui in momentul scaderii involuntare a frecventei executiei, semn al instalarii iminente a starii de oboseala. De fapt, in legatura cu structura mijloacelor de dezvoltare a acestei calitati motrice trebuie retinute cateva reguli esentiale: viteza fiind caracterizata de spatiul parcurs, printr-o miscare data, intr-un timp anumit (distanta timp) reclama trecerea cat mai rapida de la starea de repaus total sau relativ la cea de actiune pentru efectuarea miscarii date (ciclice sau aciclice) in scopul obtinerii unei eficiente masurate in finalul ei. Totodata, trebuie subliniata corelatia dintre viteza si celelalte calitati motrice. Pentru a efectua o miscare in viteza este nevoie, inainte de toate, de manifestarea unei forte care sa invinga starea de repaus, de inertie. Viteza se manifesta pe fondul unei mari capacitati de concentrare, in conditiile unui control al executiei corecte si oportune a deprinderii motrice specifice fara consum inutil de energie, prin angajarea exclusiva a grupelor musculare solicitate de efectuarea miscarii. Pe temeiul acestor cerinte apreciem, de asemenea, ca la nivel de inalta performanta, efortul de viteza este tot mai mult conditionat de o pregatire fizica generala, menita sa valorifice integral zestrea genetica a sportivului la capitolul viteza.

Metodologia dezvoltarii acestei calitati mai putin perfectibile in raport cu cele analizate anterior, reclama cunoasterea unor mecanisme interne cu rol reglator. Pentru aceasta este nevoie sa se stabileasca o relatie optima intre intensitate, durata si volumul efortului de viteza. De asemenea, depasirea barierei de viteza, relaxarea si crearea rezervei de viteza constituie regulile principale ale metodologiei de lucru in domeniul acestei calitati motrice.

Intensitatea excitatiei poate fi submaximala, maximala si supramaximala. Frecventa motrica si amplitudinea miscarii optime sunt decisive, asadar e absolut necesar ca tehnica sa fie perfecta. Pana la obtinerea acesteia se recomanda ca in antrenamente intensitatea excitatiei sa fie medie si submaximala pentru a nu perturba perfectionarea stereotipului dinamic si a preveni accidentele musculare. Desigur manifestarea intensitatii maximale a excitatiei depinde de starea sistemului nervos. Din aceste considerente se recomanda ca nivelul intensitatii sa reprezinte 80% din posibilitati, iar pauzele dintre repetari sa fie cat mai scurte pentru a se incadra in perioada de excitabilitate crescuta a sistemului nervos central. Daca urmarim obtinerea unor efecte pe plan muscular, se impune ca pauzele sa fie mai lungi, intrucat repetarile sunt mai solicitate din punct de vedere energetic, fapt ce reclama un timp mai mare pentru refacerea partiala a organismului in intervalul dintre repetari. De altfel, o asemenea metodologie se bazeaza pe datele fiziologiei efortului, potrivit carora perioada excitabilitatii sistemului muscular este mai lunga decat cea a sistemului nervos central. Pentru aceasta se recomanda ca antrenamentul de viteza sa preceada alte activitati motrice obositoare.

Durata excitatiei (efortului) ramane un parametru mai usor controlabil, regula ei de baza fiind: nici prea lunga, nici prea scurta, in functie de lungimea fazei de accelerare, pana la atingerea vitezei maxime. Limita maxima a duratei excitatiei nu este inca precizata. S-a constatat

10


ca daca este prea lunga nu duce la efectul scontat, efortul capatand un profil de rezistenta, iar daca este prea scurta se obtine o imbunatatire a capacitatii de accelerare, nu insa si indicatorii de viteza maxima. Durata excitatiei optime este proprie fiecarui sportiv in parte si implicit fiecarei probe. In literatura de specialitate se arata ca viteza maxima se obtine intre secundele 5-6 in proba atletica de alergare pe 100 m.

Indubitabil, durata si eficienta excitatiei depind de frecventa ei in intervalele dintre eforturi, necesare refacerii capacitatii de lucru. In acelasi timp, intervalul nu trebuie sa fie prea lung pentru a nu reduce excitabilitatea sistemului nervos, observatiile efectuate indicand ca o durata de 4-6 min. este suficienta.

Volumul excitatiei este si el subordonat legitatilor reactivitatii sistemului neuromuscular. Cu cat solicitarea acestuia este mai mare, cu atat volumul excitatiei optime pentru dezvoltarea vitezei este mai mic. Practic, intr-un antrenament se repeta de 5-6 ori exercitiile cu intensitate maxima.

Depasirea barierei de viteza ramane o conditie a dezvoltarii ei. Zatiorski identifica bariera de viteza ca o consecinta a unor antrenamente unilaterale care constau exclusiv din exercitii de sprint. N.G. Ozolin sustine ca dezvoltarea acestei calitati motrice este ingreuiata de formarea unui anumit stereotip motric. De aceea, se recomanda aplicarea unor antrenamente complexe (multilaterale si speciale), in conditii usurate (exercitii de alergare cu micsorarea rezistentei aerului sau prin folosirea unor aparate de tractiune, care amplifica frecventa si o amplitudine a miscarilor. De asemenea, folosirea unor aparate electronice in antrenamente sau participarea la concursuri in compania unor adversari cu performante mai bune contribuie la depasirea barierei de viteza.

Plafonarea vitezei este deseori intalnita, caracterizandu-se prin obtinerea unor rezultate relativ stabile, inferioare insa celor realizate anterior de sportiv. De multe ori ea apare indiferent de eforturile depuse in antrenament, pentru inregistrarea unui nou salt in dezvoltarea acestei calitati. Momentul este extrem de dificil de suportat si de catre sportiv, si de catre antrenor, generand neincrederea in posibilitatile sportivului de a obtine un spor de viteza.

Plafonarea vitezei intervine in cazul in care parametrii importanti (directi si indirecti) ai antrenarii acesteia (exercitiile de viteza, detenta, forta, rezistenta) se mentin la valori aproximativ egale, pe perioade de timp mai indelungat. O alta explicatie o constituie obisnuirea organismului cu mijloacele specifice de viteza folosite, care inceteaza sa mai fie factori superexcitanti, capabili sa solicite reactivitatea biologica a sportivului peste posibilitatile lui de moment, diminuate ca urmare a utilizarii indelungate a aceleiasi metodologii.

Pentru depasirea momentului de plafonare a vitezei, in general, se recomanda:

a) renuntarea pentru o perioada de timp la exercitiile specifice de viteza;

11


b) marirea tempoului de executie, a numarului de miscari pe unitatea de timp, in cadrul unor miscari simple de viteza;

c) aplicarea unor modalitati de influentare indirecta a vitezei, prin intermediul unor mijloace nespecifice, cum ar fi de pilda exercitiile de detenta, forta exploziva, rezistenta specifica de viteza, forta.

Dupa reducerea in mod deliberat, pe o anumita perioada de timp, a solicitarilor in executarea exercitiilor de viteza (a) sau a celorlalte mijloace recomandate (b si c), antrenamentele de viteza specifica se reiau la parametrii crescuti din punct de vedere al volumului , intensitatii si mai cu seama al frecventei miscarilor.

Rezerva de viteza reprezinta diferenta dintre nivelul maxim individual al vitezei si cel atins in concurs. Proportional cu durata efortului competitional trebuie sa creasca si rezerva de viteza. De regula, nu se solicita dintr-o data intreaga capacitate de viteza de care este capabil sportivul. Efortul competitional se desfasoara la un nivel inferior vitezei maxime, rezervele pe care si le pastreaza sportivul (cu exceptia probelor de viteza cu o durata de pana la 10-15 s din diferite ramuri de sport), permitandu-i sa execute relaxat procedeele tehnico-tactice intr-o gama mai larga de viteze. In finalul concursului cand se pune problema mentinerii avantajului dobandit sau a recuperarii a celui pe care il detine adversarul rezerva de viteza este hotaratoare. Cerinta devine cu atat mai obiectiva, cu cat se prelungeste durata concursului. Ca atare, metoda actuala reclama mentinerea unei viteze maxime cat mai ridicate si solicitarea capacitatilor submaximale si medii ale sportivului, raportate la durata maxima a concursului, pentru a-i permite sa actioneze adecvat si oportun, apeland la rezerva de viteza ce conditioneaza obtinerea victoriei.

Dezvoltarea vitezei este corelata cu pregatirea volitionala, aspect care trebuie avut in vedere la elaborarea metodologiei de lucru. Se afirma ca actualele recorduri mondiale se afla la limita medie a posibilitatilor umane. In general fiziologia considera ca un sportiv bine antrenat poate sa foloseasca maximum doar 75% din posibilitatile sale. In concursul sportiv, chiar si in conditiile dobandirii unui record, sportivul nu-si valorifica tot potentialul de care dispune. De aceea, actionarea pe plan volitiv constituie resortul si totodata modalitatea aproape unica de a mobiliza integral potentialul biologic al participantului la concurs.

Actele de vointa (de initiativa, de curaj, de perseverenta, de control sustinut) se pot manifesta fie sub forma de concentrare si mobilizare sinergica a intregii fiinte a sportivului pentru efortul fizic pe care urmeaza sa-l depuna in sporturile individuale bazate pe start, pe comanda sonora sau vizuala, ori printr-o participare activa si totala in efortul solicitat de jocurile sportive.

Conditia participarii psihice a sportivului este determinata in manifestarea efortului de viteza. In acelasi plan se incadreaza si crearea unei ambiante de antrenament menite sa contribuie la dezvoltarea acestei calitati motrice.

12


Un climat apasator care genereaza plictiseala sau indiferenta are efecte negative asupra procesului de dezvoltare a vitezei, diminuandu-i considerabil eficienta. Dispunerea mentala, pe fondul odihnei si refacerii complete a sportivului constient de necesitatea angrenarii sale biologice si psihice, constituie un imperativ de ordin didactic ce contribuie, alaturi de ceilalti factori amintiti, la realizarea acestui obiectiv de importanta majora pentru optimizarea performantei sportive. Munca didactica reclama deopotriva informatie stiintifica si priceperea valorificarii ei in conditiile concrete ale lucrului cu sportivul.

In concluzie, metodele de dezvoltare a acestei calitati motrice nu sunt la fel de elaborate ca cele prevazute anterior dar ele se bazeaza totusi pe cateva elemente care nu trebuie tratate separat, ci strans corelate, in interiorul aceluiasi proces. Astfel, repetarea unui exercitiu ciclic cu accelerare influenteaza pozitiv trecerea pragului vitezei maxime. Spre exemplificare, Ozolin N.G., se refera la alergarea accelerata pe 60-80 m. pe care sportivul o realizeaza gradat pana la limita maxima a vitezei sale, incercand apoi „din elan”, fara crispare (atat de daunatoare), sa o depaseasca. La aceasta ar trebui adaugata precizarea ca sportivul se va stradui sa mentina viteza limita atinsa fie chiar si pe o distanta mica. Pentru ca durata actiunii asupra organismului este scurta, efectul scontat se poate obtine prin repetarea accelerarilor de mai multe ori (4-6 ori).

Metoda alternativa se bazeaza pe efectuarea miscarilor de mare intensitate (executate in decurs de 4-5 s) urmate de cele de intensitate mai mica. O astfel de alternanta (realizata prin cateva repetari consecutive) contribuie la dezvoltarea vitezei maxime fara suprasolicitarea organismului. Ciclistii, sprinterii, luptatorii, boxerii, judocanii si practicantii jocurilor sportive folosesc cu precadere aceasta metoda.

Metoda handicapului stimuleaza dezvoltarea sprinterilor, semifondistilor, inotatorilor, patinatorilor, ciclistilor pusi in situatia de a efectua actiunea motrica specifica prin acordarea unui avantaj de spatiu sau (mai rar) de timp partenerilor mai slab pregatiti. Asa-zisa „plasa” a sportivului mai slab fata de cel mai bun, inlocuita cu „iepurele” sau „ogarul electronic”, se transforma intr-un obiectiv concret si stimulator pentru sprinter, saritor sau inotator, constituind, de fapt, o varianta a metodei handicapului cu substrat psihologic.

Metoda „din mers”, aplicata in pregatirea de viteza a atletilor, patinatorilor si ciclistilor consta in parcurgerea rapida a unei distante scurte, dupa un elan prealabil. Se recomanda ca distanta sa fie suficient de lunga pentru a putea fi parcursa in cel mult 10-15 s.

Metoda repetarilor, frecvent folosita in pregatirea de viteza, consta in executarea succesiva a efortului ciclic si aciclic, cu viteza maxima, in conditii usurate si cu viteza superioara celei maxime. Exercitiul, in totalitatea lui, se repeta in aceste conditii. De fapt, toate celelalte metode pot fi inglobate in metoda repetarilor, intrucat orice exercitiu de viteza se reia de nenumarate ori.

Toate metodele amintite mai sus include o suita de reguli esentiale pentru dezvoltarea vitezei si stabilirea parametrilor efortului adecvat, dintre care amintim cateva:

13


- durata exercitiului ciclic neintrerupt este optima in cazul in care acesta se efectueaza fara reducerea vitezei maxime (5-6 s) si submaxime (10-12 s);

- repetarile exercitiului ciclic neintrerupt (de exemplu, alergarea 5 x 30 m.) trebuie efectuate fara reducerea vitezei. Practic, repetarea de 4-5 ori se dovedeste o medie eficienta si accesibila pentru majoritatea sportivilor;

- intensitatea eforturilor de viteza incepe de la circa 80% din posibilitatile maxime si cu incercari de a depasi aceasta limita;

- eforturile de viteza pot fi extinse pe distante cu 10-12% mai mari decat cele de concurs;

- numarul si natura pauzelor dintre repetari depind, in principiu, de posibilitatea sportivului de a repeta exercitiul fara sa reduca viteza. Atingerea limitelor ei maxime determina aparitia imediata a datoriei de O2 pentru „plata” careia este nevoie de mai multe minute de repaus. De exemplu, dupa o alergare de 100 m., pulsul revine la normal in 40-50 min., iar cantitatea de O2 obsorbit necesar reechilibrarii, aproximativ in minutul 40. Aceasta informatie nu trebuie sa determine o prelungire a pauzelor de odihna, care au drept consecinta reducerea vitezei miscarilor, intrucat se micsoreaza excitabilitatea sistemului nervos central concomitent cu scaderea temperaturii corpului obtinuta prin exercitiile pregatitoare din incalzire si efortul anterior de viteza;

- durata pauzei depinde, de asemenea, de timpul exercitiilor, de nivelul de pregatire al sportivilor, de varsta si conditiile antrenamentului si de senzatiile subiective care sugereaza atat apropierea instalarii starii de oboseala, cat si a posibilitatii de reluare a efortului.

In economia planificarii ciclului anual, dezvoltarea vitezei se inscrie permanent in dozari si forme diferite. Astfel, in prima etapa a perioadei pregatitoare se programeaza ca dezvoltarea ei sa aiba loc pe fondul unui lucru pentru rezistenta aeroba, indemanare si mobilitate, folosind mijloacele generale si specifice acestei calitati. Dintre mijloacele generale, jocurile sportive sunt cele mai eficiente si, deci, cel mai frecvent folosite in majoritatea ramurilor si probelor sportive. Perfectionarea tehnica reclama viteze diferite. In cazul accelerarilor si schimbarii vitezei (frecvente in fartlek) se recomanda ritmicitatea si alura relaxata a miscarilor. Nivelul de insusire a procedeelor tehnice impune regimuri de viteza menite sa contribuie si la formarea si stabilirea deprinderii motrice specifice.

In etapa a doua a perioadei pregatitoare, cea mai mare importanta trebuie acordata mijloacelor specifice pentru dezvoltarea vitezei propriu-zise si a celei in regim de rezistenta. Volumul si intensitatea submaximala si maximala cresc comparativ cu etapa anterioara, apropiindu-se si uneori depasind viteza necesara in executarea eficienta, planificata a procedeelor tehnico-tactice in conditiile concursului. Numarul repetarilor se mareste in ciclu diurn si in cel saptamanal.

14


In perioada precompetitionala si competitionala, indicatiile de mai sus pentru partea a doua a etapei pregatitoare cresc ca intensitate, volum si specificitate, apropiindu-se de cerintele modelului de concurs. Totodata, prin participarea sportivilor la probele de control si la concursurile amicale si oficiale (in medie 30-40 intr-un ciclu anual) se asigura o intensitate crescuta eforturilor de viteza.

In ceea ce priveste frecventa mijloacelor necesare dezvoltarii vitezei se inregistreaza tendinte de crestere atat in regimul ciclului diurn, cat si in cel saptamanal. Se planifica, de-a lungul mai multor etape (2-3) includerea mijloacelor specifice de dezvoltare a vitezei atat in lectia a.m. cat si in cea p.m. Ozolin aminteste de experimentul lui Koval-Petrenko care au demonstrat ca frecventa pasilor intr-o alergare de 20 s a crescut intr-un procent mai mare ca efect al includerii mijloacelor de viteza de doua ori pe zi, fata de planificarea lui o data pe zi sau la doua zile. Frecventa poate fi sporita si la 3 „momente” de viteza intr-o zi, cu conditia ca durata lor sa fie scurta. Planificarea zilnica a dezvoltarii vitezei este posibila numai in situatia in care intensitatea efortului este submaximala. O asemenea regula este impusa de faptul ca efortul de viteza maxima determina un mare consum de energie nervoasa, pentru a carei refacere este nevoie de 2 zile de pauza intre 2 tipuri de eforturi cu astfel de profil.

15


Capitolul 3: Rezistență

Dacă depunem un efort susţinut determinăm apariţia unei senzaţii de disconfort care produce în organism modificări fiziologice. Acest disconfort este oboseala. Printr-un efort de voinţă putem continua activitatea însă nu la nesfârşit. Acest interval de timp în care putem continua activitatea este descris de rezistenţă. Această calitate motrică de bază a fost definită de numeroşi autori, amintim doar câteva definiţii:

N. G. Ozolin „capacitatea de a face faţă oboselii”;

A. Demeter „menţinerea capacităţii de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin învingerea fenomenului de oboseală şi printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului după o activitate obositoare”;

C. Florescu şi colaboratorii: „timpul limită în cursul căruia poate fi continuat un efort de o anumită intensitate”.

Formele de clasificare a rezistenţei sunt multiple. Le amintim doar pe cele care le vom dezbate în această lucrare.

Din punct de vedere al asigurării substanţelor energetice la nivelul muşchilor avem:

Rezistenţa aerobă

Potenţialul aerob, sau capacitatea organismului de a produce energie in prezenţa oxigenului determină capacitatea de rezistenţă a jucătorului. Puterea aerobă este limitată de capacitatea de transportare a oxigenului în interiorul corpului. Totuşi capacitatea aerobă se bazează pe dezvoltarea sistemului respirator si pe respiraţia corectă.

Rezistenţa anaerobă

16


În absenta oxigenului, energia este produsă de sistemul anaerob. Capacitatea anaerobă a corpului este afectată de procesele SNC, ceea ce facilitează efortul intensiv continuu sau efortul în condiţii de epuizare.

Din punct de vedere al masei musculare implicate avem:

Rezistenţa generală - dacă participă peste 2/3 din masa musculară.

Rezistenţa specială – dacă participă grupe musculare specializate în efortul dat.

Din îmbinarea cu celelate calităţi motrice avem:

Rezistenţa în regim de viteză

Rezistenţa în regim de forţă

Rezistenţa în regim de îndemânare

Capitolul 2. Sistemele energetice pentru sporturile de echipă

Energia folosită de un jucător pe durata unui joc derivă din descompunerea unui compus chimic numit adenozin trifosfat (ATP), care este transformat în energie mecanică, pentru ca jucatorul să poată sa efectueze acţiuni fizice, tehnice şi tactice. ATP este produs printr-o reacţie chimică in condiţii anaerobe sau aerobe. Anaerob sau neoxidativ semnifică faptul că reacţia are loc în absenţa oxigenului (O2), pe când aerob sau oxidativ se referă la faptul că aerul inhalat a avut timp să ajungă la muşchii efectori şi a luat parte la procesul de ardere a materiilor alimentare şi, drept rezultat, s-a produs energie.

Sursele neoxidative de energie sunt importante deoarece ele pot fi activate imediat pentru a determina contracţia musculară. Sistemul anaerob se împarte, în continuare, in alactacid si lactacid. Prin sistem (alactacid) produce energie pentru activităţi foarte rapide, puternice, dar de scurtă durată şi fără să rezulte acid lactic. Al doilea sistem (lactacid), asigură energia pentru acţiuni la fel de rapide si de puternice, dar de durată ceva mai mare, 20-90 secunde, eliberând în acelaşi timp un produs secundar de uzură denumit acid lactic.

Energia foarte explozivă, necesară pentru tipul de acţiuni specifice sporturilor de echipă, rapide, in viteză maximă, dar şi cu manifestări notabile de putere si schimbări bruşte de direcţie, este produsă de sistemul anaerob, neoxidativ, intrucât acest sistem este singurul capabil sa asigure cantitatea maxima de energie pentru o perioada scurta de timp.

Sistemul aerob este sursa energetică primară in probe care durează intre 2 minute si 2 până la 3 ore. Efortul prelungit dincolo de 2-3 ore poate duce la antrenarea lipidelor şi proteinelor în procesul de refacere a rezervelor de ATP, pe masura ce se golesc rezervele de glicogen din organism. În oricare dintre aceste cazuri, de pe urma descompunerii glicogenului, lipidelor sau

17


proteinelor rezultă, ca produse secundare, dioxidul de carbon (CO2) si apa (H2O), ambele eliminate din organism prin respiraţie si transpiraţie.

Rata la care sportivii pot reface ATP este limitată de capacitatea lor aerobică sau de rata maximă la care pot consuma oxigen

La sporturile de echipă având în vedere faptul că este nevoie de energie explozivă pentru perioade scurte de timp dar durata unui joc efectiv ajunge până la două ore este nevoie ca ambele sisteme aerob şi anaerob să funcţioneze foarte bine.

Capitolul 3. Forme de manifestare a rezistenţei, factori limitativi, modalităţi de acţionare specfice în baschet

Efortul în baschet este de intensitate maximală, care alternează cu perioade scurte de efort submaximal, variabil ca intensitate şi durată, cu întreruperi scurte fiind solicitate toate calităţile motrice de bază.

Rezistenţa anaerobă sau capacitatea anaerobă lactacidă si alactacidă este calitatea care se educă prin solicitări de mare intensitate si de durată relativ scurtă 1 minut (A. DEMETER) sau 1-3 minute (M. GEORGESCU). După cum se vede în tabelul de mai jos în jocul de baschet sursele de energie sunt anaerobe în proporţie de 70%.

3.1 Forme de manifestare a rezistenței.

Rezistenta generala: capacitatea organismului de a executa timp indelungat actiuni motrice care angajeaza 70% din grupele musculare si impune solicitarea marilor sisteme: S.N.C., cardiovascular si respirator. Este vorba de un efort predominant aerob.

Rezistenta specifica: aspectele particulare ale rezistentei necesare in anumite ramuri de sport

Forme de manifestare a rezistentei:

- rezistenta de lunga durata (8-10')- rezistenta de durata medie (intre 2')- rezistenta de durata scurta (45'' - 2')- rezistenta in regim de viteza (eforturi foarte scurte si rapide)

Forţa musculară este una din cele mai importante calităţi motrice. Fără această capacitate, calea spre însuşirea tehnicii şi tacticii perfecte este în general închisă, ier asupra vitezei, rezistenţei şi îndemânării are o determinare deosebită.

18


În literatura de specialitate găsim mai multe modalităţi de redare a esenţei acestei noţiuni:

- "capacitatea omului de a învinge rezistenţa externă sau de a acţiona asupra ei, prin efortul muscular" ;

- "forţa este însuşirea ţesutului muscular, dezvoltată în urma unei încordări sub acţiunea excitanţilor externi sau interni" ;

- "capacitatea omului de a învinge o rezistenţă măsurată în kilograme (cu ajutorul halterei sau a dinamometrului" ;

- "forţa organismului uman, constă în capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau cedare în raport cu rezistenţa externă sau internă, prin contracţie uneia sau a mai multe grupe musculare" .

Forţa este capacitatea umană de a învinge printr-o activitate musculară intensă, locală sau generală, o anumită rezistenţă, de obicei externă, exprimată prin deplasarea dirijată şi controlată a unor greutăţi, haltere, a altor obiecte sau a propriei greutăţi.

3.2 Factori care influențează dezvoltarea rezistenței

Dintre multitudinea de factori cu influenţă în dezvoltarea forţei musculare menţionăm:

a. Vârsta. La copii, pregătirea pentru forţă poate începe timpuriu, dar cu unele restricţii mai cu seamă de creştere, datorită particularităţilor morfo-funcţionale. După pubertate capătă o

19


importanţă mai mare. Prin antrenamente judicios întocmite, intensificarea generală a metabolismului ajută la creşterea şi dezvoltarea normală a copiilor .

b. Sexul. Spre deosebire de băieţi, forţa la fete se dezvoltă mai puţin (75 %). Aceasta este determinata de modul de repartizare a ţesuturilor (adipos), de secreţiile hormonale, etc.

c. Grosimea fibrei musculare (secţiunea transversală). Pe măsură ce se acţionează asupra musculaturii, aceasta se hipertrofiază şi automat creşte forţa musculară ( la 1 cm2 de secţiune corespund 6 kg-forţă).

d. Cantitatea de surse energetice pe care le deţine muşchiul şi enzimele ce favorizează arderea.

e. Inervaţia intramusculară. Contractarea simultană şi rapidă a unui muşchi (număr de fibre musculare) creşte în paralel cu hipertrofia fibrelor unui muşchi. Cele 271.000.000 de fibre musculare ale omului sunt comandate de 600.000 de neuronimotorii, fiecare neuron având în "subordine" 450 fibre musculare (în medie) .

f. Factori psihici: motivaţia, concentrarea atenţiei, voinţa, stările emoţionale.

g. Ritmurile diurne.

Ritmurile funcţiilor organismului uman, se reflectă şi asupra activităţii musculare, unde pe parcursul a 24 de ore forţa are oscilaţii determinate. Acest lucru implică măsuri speciale de programare a antrenamentelor.

h. Continuitatea procesului de instruire.

După o lună cu 3-4 lecţii săptămânale forţa se dublează faţă de nivelul iniţial, iar după o săptămână de întrerupere se pierde aproximativ 80 % din nivelul atins.

i. Nivelul iniţial de la care se începe instruirea.

Este necesar să se cunoască nivelul iniţial al forţei maxime la începerea antrenamentului organizat pentru dezvoltarea forţei, cunoscând fiind faptul că acesta se dezvoltă pe parcursul pregătirii în anumite limite (accesibilă la sfârşitul procesului de antrenament].

j. Intensitatea contracţiei musculare.

Unitatea funcţională de bază a aparatului contracţii este "unitatea motorie", reprezentată de neuronul motor, prelungirile sale dendritice, axonale şi ramificaţiile terminale ale acestuia, plăcile motorii şi toate fibrele musculare inervate de aceste ramificaţii terminale axonale ale neuronului motor.

20


Forţa produsă de muşchi, grupa musculară, sau lanţul muscular cinetic este direct proporţională cu capacitatea scoarţei cerebrale motorii de a trimite impulsuri nervoase mai frecvente şi mai precise spre unităţi motorii cât mai numeroase (se îmbunătăţeşte paralel cu starea de antrenament a sportivului).

k. Durata contracţiei musculare (amplitudinea).

Contracţiile de mai lungă durată, 25-30 sec. favorizează o creştere rapidă a forţei faţă de cele, să zicem, de 2-3 secunde.

I. Intensitatea formelor de organizare.

Calitatea procesului de instruire este dată de gradul de solicitare faţă de posibilitatea maximă, adică de intensitate. Intensitatea crescută duce la dezvoltarea rapidă a forţei cu condiţia ca dinamica ei să nu stânjenească creşterea de volum. în antrenamentul de forţă, intensitatea se exprimă în procente (%) din forţa maximă (40 %; BO %', 80 %, etc), iar volumul de lucru se referă la numărul de repetări sau kilograme ridicate.

m. Frecvenţa lecţiilor.

S-a demonstrat că antrenamentul de forţă zilnic măreşte forţa (de la 1 la 4 %) la diferite grupe musculare. Creşterea se realizează astfel: 56% în ziua antrenamentului, în a doua zi 39 % şi numai 6 % în a şaptea zi. Aceasta arată că, pentru dezvoltarea rapidă a forţei, antrenamentele trebuie să se desfăşoare zilnic sau chiar de două ori pe zi.

n. Metode de instruire.

Forţa creşte mult în funcţie de tipul de contracţie, de metoda sau procedeul de instruire. Un subiect atinge limita forţei sale maxime în 6-8 săptămâni prin contracţii izometrice şi 8-12 săptămâni prin eforturi dinamice (contracţii izotonice). Acest efect se explică prin aceea că în efortul dinamic un muşchi se contractă Ia maximum numai 1-2 secunde, totalizând 3-5 min. într-o lecţie (nu toate fibrele sunt în contracţie maximă). În practică se folosesc cel mai des combinaţii dintre contracţiile izometrice şi izotonice, corelate în funcţie de cerinţele specifice fiecărei ramuri de sport.

o. Tipul de mijloace şi succesiunea lor.

Mijloacele (exerciţiile) de dezvoltare a forţei se aleg în funcţie de tipul de forţă ce trebuie dezvoltat, de posibilităţile şi de deficienţele executantului, de perioada şi mezociclul de antrenament. Se consideră că pentru dezvoltarea detentei cel mai bine este să se efectueze întâi exerciţii intense şi de scurtă durată (90-100 %, din posibilităţi, haltere) şi apoi exerciţii cu încărcături mai mici, efectuate cu desprinderi explozive.

p. Valoarea unghiulară a segmentelor care lucrează şi lungimea muşchilor.21


Valoarea optimă de lucru a unui muşchi este 80-120° (unghiul dintre segmente) , iar lungimea optimă de lucru este în jur de 80-90 % faţă de lungimea muşchiului în repaus. Este necesar a se cunoaşte unghiurile mişcărilor în care forţa este mai scăzută şi să se acţioneze cu amplitudinile corespunzătoare dezvoltării acesteia.

r. Factorii exogeni.

Factorii de mediu au influenţe dintre cele mai variate asupra organismului, prin urmare şi asupra forţei. Interesantă este părerea lui Hettinger, care consideră că forţa variază considerabil pe parcursul anului, la bază stând efectul radiaţiilor ultraviolete. în lunile iulie şi august razele ultraviolete ating apogeul, iar forţa maximă se manifestă în septembrie ca efect întârziat al acestora.

Radiaţiile ultraviolete intensifică activitatea glandelor suprarenale, fapt care produce o mobilizare a hormonilor sexuali masculini care, ia rândul lor, favorizează prin antrenament creşterea forţei pe lunile de iarnă - iradierea artificială cu ultraviolete.

s. Factorii endogeni.

În afară de vârstă şi sex menţionăm ca factori endogeni: tipul de experienţă motrică, tipul constituţional (tipul atletic va dezvolta o forţă mai mare decât un tip astenic), modul de desfăşurare a proceselor bio-chimice, tipul de fibre musculare (Tipul II cuprinde fibrele rapide — FT =fast twitch, contracţie rapidă - împărţite în fibre albe rapide, denumite şi tip II A slab vascularizate, însă cu mare putere de contracţie, dar de scurtă durată, specific lucrului în regim anaerob, precum şi fibre albe rapide vascularizate de tip II B, care se contractă puternic pe o perioadă de timp mai mare, ce permite lucrul atât în regim anaerob, cât şi aerob; mai sunt descrise şi fibre intermediare de tip II C caracteristice lucrului în regimuri diferite.

Tipul I de fibre, fibre lente (St - slow twitch - contracţie lentă) sau fibre roşii sunt bogat vascularizate, asigură un aport crescut de oxigen şi deşi nu dezvoltă o putere foarte mare, sunt rezistente la oboseală, ceea ce favorizează lucrul în regim aerob.

3.3 Metode și mijloace de dezvoltare a rezistenței

Metode si mijloace pentru dezvoltare a rezistentei:

Metoda eforturilor repetate (repetarea relativ a aceluiasi efort) Metoda eforturilor variabile (modificarea vitezei de parcurgere a anumitor portiuni din

cadrul alergarii de durata)

22


Metoda eforturilor progresive (bazata pe variatia intensitatii efortului) Metoda antrenamentului cu intervale (o metoda de baza in dezvoltarea rezistentei)

Indicatii metodice privind dezvoltarea rezistentei:

Rezistenta este calitatea motrica perfectibila care se pastreaza timp indelungat. Pentru aceasta se respecta cateva cerinte de baza: continuitatea - regula de mare importanta care presupune planificarea pe semestru, an scolar a actiunilor ce pot contribui la dezvoltarea rezistentei.

Cresterea continua a duratei sau distantei si aprecierea continua a progreselor. Dezvoltarea alergarii este indicat sa se faca prin alergare de durata, prin alergare pe teren variat; nu este indicat in cadrul scolii (cu clasele) metoda antrenamentului pe intervale, deoarece in aceasta metoda trebuie sa se cunoasca posibilitatile fiecarui elev in parte.

23


Capitolul 4: Importanța dezvoltării calităților motrice în obținerea performanței sportive

Scurt istoric

Proba de triplusalt este proba considerata ca fiind cea mai greu acceptata in rindul probelor ateltice , datorita dificultatii si mai ales a solocitarii deosebite a intregului corp.Se specifica , in unele insemnari istorice ca cei care au realizat primul record ar fi irlandezii cu un rezultat de 13.81 m in anul 1873.

Aces stil consta din trei sarituri consecutive,primele doua fiind executate pe acelasi picior, oar ultima pe celalat picior ,actiune exprimata de terminologia engleza si anume(hop-step-jump)strict in aceasta ordine (salt-pas saritura).In perioada de inceput ,performanta era de obicei determinata de un salt lung sau de o saritura lunga, pasul sarit avand un rol minor si anume acela de legatura.

Data exacta de incepere a concursurilor de triplusalt nu este consemnata in documente,dar primul record mondial recunoscut in oficial a fost realizat de Daniel F.Ahearn din S.U.A, care a sarit la New York Celtic Park, in mai 1921, 15,52 m.

Actualul record mondial este detinut , la seniori de Jonathan Edwards, din Anglia , realiyat pe 07.08.1995 la Goteborg, cu un rezultat de 18,29 m , la senioare de Inessa Kravets,realizat pe 10.08.1995 la Goteborh cu un rezultat de 15. 50 m la juniori de Wolker Mai , din Germania , realizat pe 23.06.1985,la Erfurt, cu un rezultat de 17,50 m si la junioare de laTereua Marinova , din Bulgaria , realizat pe 25.08.1996, la Szdnez, cu un rezultat de 14,62 m.Recordurile romanesti sunt detinute la masculin de la Bedros Bedrosian , realizat pe 09.06.1984 la Bucuresti cu un rezultat de 17, 27 m si la feminin de Rodica Mateescu inregistrat pe 04.08.1997, la Atena, cu un rezultat de 15.16 m.

Descriere tehnica

Performanta la triplusalt depinde de viteza orizontala acumulata pe elan, de executia tehnica a desprinderilor si de gasirea unui raport optim intre lungimea saltului , pasului si sariturii.

Triplusaltul reprezinta o inlantuire de salturi (salt, pas, saritura )precedat de un elan rapid prin care se realizeaza transferul energic al corpului atingandu-se o distanta maxima in plan orizontal prin intermediul a doi factori: viteza si reactivitate .Asadar triplusaltul este inainte de toate o saritura si nu suma a trei salturi separate ,cea mai buna asemanare fiind comparatia cu o piatra care ricoseaza deasupra apei.

24


Proba de triplusalt se compune din cinci faze:

Elanul si pregatirea pentru prima desprindere; Saltul; Pasul sarit; Saritura in lungime; Aterizarea.

Salt , realizat printr-un pas saltat

Pas , realizat printr-un pas sarit

Saritura , realizata printr-o saritura in lungime.

Metodica insusirii

Invatarea triplusaltului presupune aordarea urmatoarei ordine de exersare a invatarii:

v Invatarea elementelor de baza ale scolii sariturii specifice triplusaltului ;

v Insusirea separata a elementelor care compun triplusaltul;

v Insusirea globala a triplusaltului prin asamblarea elementelor invatate separat.

Invatarea elementelor de baza ale scolii sariturii specifice triplusaltului;

1. Se executa pasul saltat cu accent pe pendularea gambei pe sub coapsa si agatarea solului inaintea proiectiei CGG.

2. Se executa pasul sarit , cu accent pe mentinerea coapsei sus cat mai mult timp si realizarea unei aterizari suple.

3. Se executa combinatii de pasi sariti si pasi saltati cu accent pe cursivitatea executiei.

4. Se executa triplusaltul fara elan , cu accent pe obtinerea unei lungimi cat mai mare.

5. Se executa pentasaltul fara elan, cu accent pe marirea timpului de zbor la fiecare desprindere.

25


6. Se executa decasaltul fara elan, cu accent pe scurtarea timpului de contact cu solul.

Insusirea primului pas de triplusalt (a saltarii) se realizeaza cu ajutorul unor exercitii efectuate pe diverse soluri(iarba,nisip, zgura, pista sintetica).

1. Pe suprafata plata se executa din mers usoare saltari numai pe piciorul de bataie.

2. Pe suprafata plata se executa usoare saltari alternate –Dr-Dr-Stg-Stg-Dr-Stg-Stg.

3. Cu elan de 3 pasi de alergare se executa desprindere in pas saltat (primul pas de triplu)aterizare in groapa u nisip si continuarea alergarii.

4. Cu cinci pasi de alergare , se realizeaza desprindere in pas saltat si se aterizeaza cat mai departe continunadu-se alergarea.

5. Acelasi exercitiu (ca la nr .4) cu sapte pasi de elan.

Cu elan de 9 pasi se executa desprindere in pas saltat pe pragul de bataie de la triplu se aterizeaza pe piciorul de desprindere pe pista de concurs si se continua alergarea.

26


Capitolul 5: Concluzii

1. Rezistenţa este capacitatea organismului de a face faţa oboselii, calitate care permite omului să efectueze anumite eforturi timp îndelungat. Factorul care limitează posibilităţile de a continua efortul este oboseala. Factorii de care depinde, formele de manifestare şi mijloacele de dezvoltare (educare) sunt cunoscute. Rezistenţa este calitatea motrică perfectibilă care se păstrează timp îndelungat. Pentru aceasta se respectă câteva cerinţe de bază: continuitatea – regulă de mare importanţă care presupune planificarea pe semestru, an şcolar a acţiunilor ce pot contribui la dezvoltarea rezistenţei. Creşterea continuă a duratei sau distanţei şi aprecierea continuă a progreselor. Dezvoltarea alergării este indicat să se facă prin alergare de durată, prin alergare pe teren variat; nu este indicat în cadrul şcolii (cu clasele) metoda antrenamentului pe intervale, deoarece în această metodă trebuie să se cunoască posibilităţile fiecărui elev în parte.

2. Cercetarea efectuată având ca prim scop dezvoltarea (educarea) rezistenţei prin metode şi mijloace specifice atletismului cu elevi de clasa a XII-a a arătat faptul că această calitate motrica este perfectibilă la elevii de liceu şi chiar este de dorit a se proceda în acest fel pentru a elimina tentativele de reţinere sau susţinere sau de refuz din partea elevilor.

3. Mijloacele alese de noi, respectiv alergarea cu intervale, alergarea de durată şi alergarea în tempo variat sunt eficiente, rezultatele obţinute după experimentul efectuat fiind bune.

4. Prin folosirea celor trei mijloace am constatat că adaptarea organismului la efortul specific de rezistenţă se realizează prin oricare dintre acestea cu indici de superioritate; la alergarea în tempo uniform, cu tempouri de 50-75% folosite în cadrul metodei cu intervale, care se preteaza bine la clasele liceale.

5. Datele investigaţiei experimentale efectuate pot constitui puncte de plecare în elaborarea unei concepţii unitare privind planificarea dezvoltării calităţilor motrice în clasele liceale.

6. Mijloace specifice atletismului destinate dezvoltării (educării) rezistenţei au fost selecţionate, cuantificate şi apoi aplicate în conformitate cu particularităţile de sex, vârsta şi nivelul de pregătire al elevilor.

7. Probele de control au relevat faptul ca au fost bune pentru că:

Prima categorie - măsurătorile somatice au arătat nivelul de dezvoltare al elevilor din clasa martor (XII A) şi al celor din clasa experiment (XII C), astfel am observat că media aritmetică a înălţimii, greutăţii şi a anvergurii sunt aproximativ egale, ceea ce înseamnă că am avut parte de două grupe omogene de elevi, cu posibilităţi fizice aproximativ egale, aşadar şi posibilităţile de dezvoltare a rezistenţei, erau cam la acelaşi nivel. Coeficientul de variabilitate (Cv.) ne indica date despre omogenitate şi variabilitate, acestea fiind calculate, a rezultat că acestea se afla, la

27


toate măsurătorile somatice, în intervalul 0% - 10%, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o variabilitate mică de aici rezultând omogenitate mare.

- probele fizice au demonstrat ca rezistenţa s-a putut dezvolta şi cu ajutorul mijloacelor specifice atletismului prin alergarea cu intervale, alergare de lungă durată şi alergare în tempo variat, acest lucru a fost evidenţiat şi de rezultatele la probele de control date ( 1 000 m băieţi şi 800 m fete)

8. Rezultatele obţinute de către elevii clasei experimentale la probele de control au demonstrat că media aritmetică a timpilor obţinuţi a fost mai bună decât cele ale clasei de control.

9. Ipotezele au fost verificate pentru că indicii de dezvoltare ai rezistenţei au fost în creştere faţă de nivelul iniţial precum şi faptul că rezultatele elevilor clasei experimentale au fost mai bune decât nivelul iniţial.

10. Sarcinile lucrării au fost îndeplinite şi astfel lucrarea a putut fi concepută în forma prezentată.

28


Bibliografie

1. Albulescu, Ion (2007), Doctrine pedagogice. Editura Didactică și Pedagogică, București

2. Alexe, Nicu (1993),Antrenamentul sportiv modern.Editura Editis, București.3. Cerghit, I. (2002), Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri,

stilurişi strategii,Editura Aramis,Bucureşti.4. Epuran, Mihai (1976),Psihologia educației fizice, Editura Sport-Turism, București5. Epuran, Mihai (2005),Metodologia cercetării activităților corporale, Ediția a II,a,

Editura FEST, București

29

atestat #12

Documents