V

P re ţu l 10 L e i.

<V

„Ă S O C IA Ţ IU N E A pentru literatura română şi cultura popornlni român“ .

Comitetul central al „Asoeiaţiunii“ numără 50 de fruntaşi din toate păturile societăţii româneşti.

9* 9“ E de datoria fiecărui bun Român să sprijinească „Aso~ eiaţiunea", abonând publicaţiile ei şi inseriindu~.se de membru.

Taxele de membru sunt următoarele:Membru fondator al Casei Naţionale.

odată pentru totdeauna.....................Eei 5000"—Membru fondator al „Asoeiatiunei“,

odată pentru totdeauna.................... * 1000'—Membru pe utajă al „Asoeiatiunei“,

odată pentru totdeauna . . . . . . 500’—Membru aetiual „Asoeiatiunei“.anual „ 50‘—Membru ajut. al „Asoeiatiunei“, anual „ 10"—

î n t e m e i a t ă î n 18 6 1

PREŞEDINTE DE ONOARE:M. S. Regele CAR0C 11.

Prezident aetiu:Vasilie Goldiş.

Viee-preztdent 1.:Dr. Oct. Russu.

Viee-prezideţit ll .:Dr. Gh. Preda.

' -«/ * f. /

Biblioteca poporală a Asociaţi unii „Astra“.

Anul al 21~lea. Nr. 182. Febp. 1931.Marii eântârefide

IO AN AGÂRBICEANU.

Editura Asoeia(iunii „Astra“, Sibiiu, Strada Şaguna 0. Tip arul Institutului de a rte g rafiee „D aeia T ra lan ă“. s . a .. S ibiiu .

Grigore Alexandresou(1812—1855.)

1. Poet muntean, născut Ia Târgovişte, în 1812. Nu şe cunoaşte mai amănunţit tinereţa Iui. Ştim că a intrat în armată, ea şi contim- porul său, poetul Cârlova, — dar na rămas multă vreme ofiţer, ei părăsitid cariera ar­melor, a venit Ia Bucureşti. Scria versuri încă ofiţer fiind şi se pare că din cauza unor fabule a stat puţină vreme şi în închisoare.

La Bucureşti ajunge prieten cu scriitorii şi luptătorii naţionalişti cunoscuţi: I. Eliade Răduleseu, loan Qhica, l. Văcăreseu. îndeo­sebi I. Qhica l-a sprijinit şi l-a încurajat mult în anii tinereţii. Ga început l-a îmbrăţişat eu prietenie şi l. Heliade Răduleseu, dar mai târziu acesta l-a duşmănit şi l a persecutat, din motive cari nu se cunosc.

Qrigore Alexandrescu nu s ’a născut din familie boerească, dar prin talent, muncă şi hărnicie a ajuns la frumoase situaţii în Mun­tenia; eu prilejul unirii de sub Cuza a fost

4

o vreme oarecare şi ministru. Mai târziu a fost cuprins de o boală grea, de care nu a scăpat până la moarte.

11. Qrigorie Alexandrescu a fost unul din întâii noştri poeţi adevăraţi şi până azi e so­cotit între cei 6—7 mai mari pe cari i-âm avut până acum. întrece pe Asachi şi Eliade, pe înaintaşii şi contemporanii lui, şi când se numără cei dintâi poeţi mari ai noştri, se spune: Alexandrescu, Alecsandri, Eminescu.

Pe la 1632, când apare întâiul volum dc poezii al lui Gr. Alexandrescu, cărările poeziei româneşti încă nu erau fixate. înaintaşii imitau, după poezia grecească, pe cea franceză şi multe din versurile lor erau numai adaptări. Mai ales influenţa scritnrilor francezi era mare.

Şi Gr. Alexandrescu începe să serie subt influenţa acestor scriitori. Dar el se scutură în grabă de aceste înrâuriri şi în volumul ce la 1842 se cuprind poezii originale şi pu­ternice.

Gr. Alexandrescu a fost un gânditor adânc, a avut o mare putere de obseruare şi o caldă dragoste de neam, precum şi o puternică fantazie.

5

Scrisul său e în strânsa legătură cu ore- mile şi societatea în care a trăit. Anii în cari începe să scrie sunt anii Regulamentului or- ganie, a pregătirii revoluţiei dela 28^8, a bă- nuelilor ocârmuirii faţă de toţi intelectualii ţării.

Pe de-o parte la pândă reacţiunea, mereu înfricată să nu birue ideile de libertate şi progres, de altă parte fermentul vremilor noui, — intelectualii tineri, cei mai [mulţi fii de boieri, — neastâmpărat şi neînfricat.

Gr. Alexandrescu e cu trup şi suflet de partea tineretului naţionalist.

Văzând şi simţind adânc relele sociale şi naţionale ale timpului, Gr. Alexandrescu alege fabula şi satira pentru biciuirea lor; iar pentru mulţumirea spiritului propriu, poezia filozofică. In fabulă a rămas neîn­trecut până azi. A scris şi poezii cu subiect din istoria naţională, în care a preamărit tre­cutul poporului român. Are şi câteva poezii lirice mai puţin însemnate.

lll. Pentru a vedea şi înţelege mai de- aproape pe Gr. Alexandrescu, care şi-a tipărit poeziile înainte cu 70 ani. să luăm una din poeziile lui cele mai cunoscute deşi nu şi

6

cea mai bună: „Cânele soldatului“. O cu­noaştem mulţi din anii de şcoala când am învăţat o pe dinafară.

[Conferenţiarul ua citi in întregime poezia „ Cânele so ld a tu lu iş i va stărui asupra păr­ţilor mai frumoase.|

Cânele soldatuluiRănit în răsboaie, soldatul căzuse,Şi’n puţine zile chinuit muri Departe d’o mumă care î-l crescuse

Şi eare-1 iubi.

Sărman, fără rude, pe ţărmuri streine, N’auea nici prieteni, nici un ajutor;Nu era fiinţă care să suspine

Pentr’un trecăto r;

Singurul touarăş de nenorocire,Singura-i auere, un câne iubit,Şedea lângă dânsul şi 'n mare mâhnire

Părea adâncit.

Acum tot e gata pentru îngropare,Acum rădic trupul pe mâni de soldaţi, Cinste hotărîtă acelora care

Mor pentru ’mpăraţi.

In fruntea paradei cânele porneşte,Din ochii lui pică lacrimi pe pământ, Ca un iubit frate, el îl însoţeşte

Până la mormânt.

Aei se opreşte, aci se aşează,Nimic nu îl face a se depărta: Aşteaptă să strige, crede e’o să 1 uază

Când s’o deştepta!

Gâte-odată cearcă peatra s’o ridice, Câte odată latră dup’un călător; Cuprins de durere; Vino, par’e’ar zice,

Să-mi dai ajutor.

Apoi când streinul, de milă, uoeşte A l tiage d’o parte şi hrană a-i da,El îşi pleacă capul, în pământ priueşte,

Şi nimica nu ua!

De două ori noaptea eu umbrele sale Emisferul nostru l’a înuăluit,Şi sărmanul câne din locul de jale

A fost nelipsit!

Dar în dimineaţa acea uiitoare,Pe când se deşteaptă omul muncitor, Zăcea lângă groapă, mort de întristare

Cânele Azor!

8

In vremea în care trăia Alexandrescu nu se putea spune adeuprul pe faţă, fără pri­mejdia de a înfunda închisoarea sau a fi aruncat peste graniţă. De aceea cei mai mulţi luptători pentru libertate lucrau şi unelteau in taină. Gr. Alexandrescu a aflat alt mijloc de a spune adeuărul şi a biciui moravurile: i-a îmbrăcat pe oameni in pielea diferitelor animale şi a pus pe animale să vorbească. Aceste sunt fabulele lui. Nu el a aflat mai intâi acest fel de a expune adevărul şi a da învăţături; fabule s ’au scris şi la grecii cei vechi, la Romani, şi la alte popoare. Ba Ale­xandrescu a putut împrumuta povestea dela alţii. Insă felul în care a lucrat-o şi cuprinsul cu aluzii la viaţa românească ce le-a dat, sunt ale lui.

Să vedem câteva din aceste fabule. Ele au şi următoarea însemnătate: că sunt in toate vremile proaspete, şi îşi au însemnă­tatea lor, deşi sunt scrise în legătură cu pă­catele omeneşti de atunci. Dar păcatele şi slăbiciunile oamenilor sunt aproape aceleaşi în toate vremile.

Conferenţiarul va ceti şi explica urmă­toarele fabule: Toporul şi pădurea; Boul şi uiţelul; Măgarul răsfăţat; Corbul şt uulpea.

9

Toporul şi pădurea

Minuni în uremea noastră nu uăz a se mai face, Dar eă uorbea odată lemne şi dobitoace Nu rămâne 'ndoială; pentru eă de n’ar fi,

Nici nu s’ar pouesti.Şi caii lui Aehil care prooroceau.Negreşit eă au fost, de ureme ce-l trăgeau, întâmplarea ce ştiu şi uoiu s ’o pouesiese, Ml*a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc,

Şi care îmi zicea,0 ă şi el o ştia Dela strămoşii lui,

Care strămoşi, al lui zicea şi ei e’o ştiu, Dela un alt strămoş ce nu mai este uiu,Şi p’ai cărui strămoşi, zău nu poci să ui-i spui. Infr’o pădure ueehe, în ce loc nu ne pasă, Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă. Trebuie să ştiţi însă, şi poeiu să dau douadă, Că pe uremea aceea toporul n’auea coadă. Astfel se încep toate; uremea desăuârşaşte Orice scorneşte omul, şi orice duhul naşte, Aşa ţăranul nostru numai eu feru ’n mână, începu să sluteaseă pădurea cea bătrână. Tufani, palteni, ghindari se îngroziră foarte; „Tristă ueste, prieteni, să ne gătim de moarte“,

10

Începu să zică: „toporul e aproape!„In fundul unei sobe ţăranu- o să

[ne’ngroape!“. . . „E ureunut d’ai noştri eu el ea să-i

[> jute ? “Zise un stejar mare ee auea ani trei sute, Şi care era singur eeua mai la o parte?— „Nu“. — „Aşa fiţi în p ace : astă dat’auem

[parte;„Toporul şi ţăranul alt n’o să izbutească,

„Decât să osteneaseâ“.Stejaru-aou dreptate.

După multă silinţă, cercări îndelungate. Dând în dreapta şi ’n stânga, eu puţină

[sporire,Ţăranul se întoarse fără de izbutire.Dar când auu toporul o coadă de lemn tare, Puteţi judeca singuri ee tristă întâmplare. Istoria aceasta, d’o fi adeuărată,

Îmi pare că arată,Că în fieşiee ţară

Cele mai multe rele nu uin de pe afară,Nu le aduc streinii: ei ni le face Un pământean d’ai noştri, o rudă sau un frate.

11

Boul şi uiţelul

Un bou ea toţt boii, puţin la simţire,In zilele noastre de soart’ajutat,Şi decât toţi fraţii mai eu osebire,Dobândi ’n eireadă un post însemnat.

Un bou în post mare ? Drept eam ciudat uine, Dar asta se întâmplă în ori care loe;Decât multă minte, ştiu eă e mat bine,Să ai totdeauna un dram de noroc.

Aşa de-a uieţei ueselă schimbare,Cum şi de mândrie boul stăpânit,Se erede|eă este decât toţi mai mare,Că eu dânsul nimeni nu e potriuit

Viţelul atuneea, plin de bucurie,Auzind eă unehiul s’a făcut boer,Că are clăi sumă şi liuezi o m ie;„Mă^due, zise ’ndată, „niţel fân să-i c e r “.

Făr’ a pierde ureme, uiţelul porneşte, Ajunge la unehiul, cearcă a intra;Dar pe|loe o slugă uine şi-l opreşte:— „Acum doarme“, zise „nu-1 poeiu supăra“.

12

— „Acumdoarme? ee Jeli pentru ntâiaşidată „După prânz să doarmă 1 obiceiul \ui„Era să nu şeadă ziua niei odată;„Asţ somn nu prea-mi place, şi-o săi-o spuiu1.

— „Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală, „S’a schimbat boerul, nu e cum îl ştii: „Trebuie ’nainte-i să mergi eu sfială, „Primit în casă dacă urei să fii“.

Ea o mojicie atâta de mare,Viţelul răspunde că ua aştepta:Dar unchiul se scoală, pleacă la plimbare, Pe lângă el trece, făr’ a se uita.

Cu mâhnire toate băiatul le uede,Insă socoteşte că unehiu-a orbit;Căci fără ’ndoială nu putea a crede,Că buna sa rudă să-l fi ocolit.

A doua zi iarăşi prea dedimineaţă,Să-i găsească ureme la dânsul ueni;0 slugă, ee-afară îl uede că ’ngheaţă,Ca să-i facă bine de a-l pomeni.

„Boerule“, zice, „aşteaptă afară „Ruda;dumitale, al doamnei uaei fiu“.— „Cine? a mea rudă? mergi de-ldăpe seară; „ISTam astfel de rude şi niei uoiu să-l ştiu“.

Măgarul răsfăţat

Un măgar uăzu odată P’al său stăpân că dormia Şi s ’apropie îndată Binişor a-l mângâia.Dar să ştiţi eă dinainte Era trist şi supărat,Căci redea eu ee euuinte Mângâia înuederat Un căţeluş mie din casă, Qlume, jocuri ce i făcea,Şi eu dânsul tot la masă Ziua, noaptea petrecea,„O, ee rea nenorocire! îşi zieeg bietul măgar,„De ee astă osebire?„Are potaea ur’un dar?„Eu că alerg până seara, „Că muncesc necontenit, „Ar eu boii toată uara.„Şi de fân chiar sunt lipsit, „Ba adesea şi ciomege „Pe spinare cam câştig : „Asta este a mea lege,„Să mă erte, surda strig.

„Blestematului de eâne,„Căei ît joacă împrejur,„li dau cea mai bună pane „Şi pe mine toţi mă ’njur. „Dacă linguşirea este „Mijlocul de-a înainta,„Să mă duc dar fără ueste „0a şi dânsul a-i sălta“. Cugetând astfel în sine,Şl când s’apropie bine,Vine, calcă ’neetişor, ll loueşte eu’n picior Atât de greu în spinare, —- (Ba încă alăturând Drăgăstosul glas ce are,Ca mai mult să-i placă urând) încât omul de mirare,De durere stăpânit,Strigă, se uaită ta re :„Săriţi că m’a prăpădit“. Slugile alerg îndată,Pe jupan îl eiomăgesc,Că e Măgar îi arată,,Gu tufele-i mulţămese.

Nu siliţi natura;

ÎS

Detf fi neplăcuţi Cu talentul care Nu sunteţi născuţi.

I Conferenţiarul va arăta că şi azi lumea e plină de „boi şi viţei\ de „măgari răsfăţaţi“ şi eă din acest motiv fabulele lui Alexandreseu sunt ori-când bine venite şi instructive.]

IV. Gr. Alexandreseu în tovărăşia prie­tenului şi protectorului său l. Ghica, cerce­tează mănăstirile româneşti şi se întoarce pătruns de mărirea de pe vremuri a nea­mului românesc. Simţirea sa naţională vi­brează puternic şi ne dă una din cele mai frumoase poezii din literatura românească: „Umbra lui Mircea Ia Cozia“.

Umbra lui Mircea la CoziaAle turnurilor umbre peste unde stau

| culcate;Către ţărmul din potriuă se întind, se

| prelungesc,Ş ’ale ualurilor mândre peneraţii spumegate, 2idul ueehiu al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.

Dintr’o peşteră, din râpă, noaptea ese, mă['mpresoară;

De pe muchie, de pe stâncă, ehipuri negre[se cobor;

Muşchiul zidului se mişcă... p’între iarbă se[strecoară

O suflare, care trece ea prin Dine un fior.

Este ceasul nâlueirei: un mormânt se[desueleşte

0 fantomă ’neoronată din el ese... o zăresc... Ese... Dine către ţărmuri... stă... în preajma

[ei prlueşte...Râul înapoi se trage... munţii Dârful îşi clătesc.

Ascultaţi!... marea fantomă face semn... dă[o poruncă...

Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înDiez... Qlasul ei se ’ntinde, creşte, repetat din stâncă

[’n stâncă,TransilDania t aude, Ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur oitejiilor trecute, Şi puternici legioane p’a ta margine-ai priuit, Virtuţi mari, fapte cumplite, îţi sunt ţie

[cunoscute,Cine ar putea să fie omul care te-a ’ngrozit?

t t i

IV*

Este el, eum îl arată sabia lui şi armura, Caualer de ai credinţei sau al Tibrului stăpân, Traian, cinstea Romei ee se luptă eu natura? Uriaş e al Daciei, sau e Mireea cel bătrân?

Mireeal Îmi răspunde dealul; Mireea![Oltul repetează.

Acest sunet, acest nume ualurile îl primesc, Unul altuia îl spune; Dunărea se ’nştiinţează, Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Sărutare umbră ueehe! primeşte[’nehinăeiune

Dela fii României, care tu o ai cinstit;Noi uenim mirarea noastră la mormântu-ţi

|a depune;Veacurile ee ’nghit neamuri al tău nume

|l’au hrăpit.

Râuna-ţi fu neobosită, îndelung’a ta silinţă: Până l’adânci bătrâneţe pe Români

[îmbărbătaşi;Insă, uai! n’a ertat soarta să ’neununi a ta

[dorinţă,Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi.

2

18

Dar eu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sunt[de m irare:

Pricina nu rezultatul, laude ti-a câştigat; întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi

[m are;De aceea al tău nume ua fi scump şi nepătat.

In acel locaş de peatră, drum ce duce[la ueeie,

Unde tu te gândeşti, poate, la norodul ce-ai[iubit

Câtă ai simţit plăcere când a lui Mihai soţie A uenit să-ţi pouesteaseă fapte ce l’au

[strălucit 1Noi citim luptele noastre, cum priuim ueehea

[armurăCe un uriaş odată în răsboaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, Ne ’ndoim dae’aşa oameni întru adeuăr au stat

Au trecut uremile-aeelea, uremi de fapte[strălucite,

Insă triste şi am are: legi, nărauuri se[’ndulcese;

Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite In gândire şi în pace drumul slauei îl găsesc.

Câel răsboiul e bieiu groaznic, care[moartea îl iubeşte.

Şi ai lui sângeraţi Dafini naţiile îl plâtese; E a cerului urgie, este foc care topeşte Crângurile înflorite, şi pădurile ee-1 hrănesc

Dar a nopţei neagră mantă peste dealuri[se lăţeşte.

Ea apus se adun norii, se întind ea un[ueşmânt,

Peste unde şi ’n tărie întunereeul domneşte: Tot e groază şi tăcere... umbra intră în

[mormânt.

Lumea e în aşteptare... turnurile cele ‘nalte Ca fantome de mari ueaeuri pe eroii lor

[jălese;Şi-ale ualurilor mândre generaţii spumegate Zidul ueehiu al mânăstirei în cadenţă îl

[izbesc.

[Conferenţiarul va citi în întregime această poezie şi va stărui asupra părţilor mai fru­moase din ea. Va arata cu acest prilej ca nici odată nu s ’a putut pune la cald o faptă

2*

20

mare în prezent, jără a ne fi însufleţit mai întâi de faptele trecutului. De aceea şi scrii- torii cari au premers revoluţiei din 18W, unirii principatelor etc. au cântat eu muit suflet în poeziile lor faptele eroice ale tre­cutului. Citindu-le, o societate întreagă a prins suflet nou. Aşa a cântat trecutul Qr. Alexan- drescu,A. Mureşanu, V. Cârlova, V. Alecsandri, M. Eminescu, dar mai mult decât toţi, deşi mai slab, Dumitru Bolintineanu, eare a pus în versuri multe fapte de vitejie cuprinse în Istoria Românilor.]

V. Gr. Alexandrescu a fost şi un gân­ditor mare, care şi-a dat seama şi de de­şertăciunile vieţii şi de singurele fapte prin care omul se poate înălţa, poate'treee în ne­murire. Poeziile lui „Anul WUQ“, „Satira spi­ritului meu“, „Scrisorile“ dovedesc din belşug ce minte mare şi adâncă a fost Alexandrescu, minte cu care s ’a înălţat până la cunoaşterea lui Dumnezeu.

| Conferenţiarul va citi poeziile „Anul 18*10“ şi „Rugăciune“ şi va stărui asupra câtorva adevăruri fundamentale cuprinse în acestea, ca tot atâtea orientări şi pentru viaţa noastră. |

21

Anul 18*10Să stăpânim durerea care pe om supune,

Să aşteptăm în paee al soartei ajutor;Căci eine ştie oare şi cine îmi ua spune Ce-o să adueă ziua şi anul uiitor?

Mâine poimâne, poate, soarele ferieirei, Se ua arăta uesel pe orizon senin:Binele ades Dine pe urmele mâhnirei Şi o zâmbire dulce dup’ un amar suspin.

Aşa zice tot omul ee 'n uiitor trăeşte, Aşa zicea odată copilăria m ea:Şi un an uine, trece, ş ’alt an îl moşteneşte Şi ee nădejdi dă unul, aeelălalt le ia.

Puţine-aş urea, iubite, din zile!e-mi pierdute, Zile ee ’n ueşnieie ’şi iau repede sbor; Puţine suuenire din ele am plăcute:A fost numa ’n durere uarietatea lo r ;

Dar pe tine, an tânăr, te uăz eu mulţămire ! Şi eu sunt mică parte din trista omenire,Şi eu a ta sosire cu lumea o slăuese 1 Pe tine te doreşte tot neamul omenesc!

22

Când se năseu copilul ce s ’aştepta să uie, Ca să ridice iarăşi pe omul cel căzut Un bătrân îl luă ’n braţe, strigând eu bucurie : ,.Sloboade-mă, stăpâne, fiindcă l-am uăzut“.

Astfel drepţii ar zice, de ar uedea 'mplinite Câte într’al tău nume ne sunt făgăduite,O an, prezis atâta, măreţ reformator! începi, prefă, răstoarnă şi îmbunătăţează, Arată semn acelor ce nu uoese să erează ; Ad-o fără zăbauă o turmă ş ’un păstor.

A lumei temelie se mişcă, se clăteşte, Veehile-i instituţii se şterg, s ’au ruginit;Un duh fierbe în lume, şi omul ce gândeşte Aleargă către tine, căci uremea a sosiţi

lei, umbre de noroade le uezi oeârmuite De umbra unor prauili călcate, siluite De alte mai miei umbre, neînsemnaţi pitici. Ori care simţeminte înalte, generoase,Ne par ea nişte basme de pouestit frumoase Şi tot entuziasmul izuor de idei miei.

Politica adâncă stă în fanfaronadă Şi şiiinţa uieţii în eroism cumplit;D’a omului mărire nimic nu dă douadă,Şi numai despotismul e bine întărit.

23

An noul Aştept minunea-ţi ea o cerească[lege:

Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege,Va fi tot ea păstorii de eare-auem destui. Atunci... lasă în starea-i bătrâna tiranie.La darurile tale eu nu simt bucurie,De ’mbunătăţiri rele cât urei suntem sătui.

Ce bine ua aduce o astfel de schimbare? Şi ce mai rău ar face o stea, un cornet mare, Care să arză globul ş’ai lui locuitorii Ce pasă bietei turme, în ueei nenorocită,Să ştie de ee mână ua fi măcelărită,Şi dacă are unul sau mai mulţi apăsători?

Eu nu îţi cer în parte nimica pentru mine: Soarta mi eu a mulţimii aş urea să o unesc ; Dacă numai asupra-mi nu poţi s’aduei ur’un

[bine,Eu râz d’a mea durere şi o despreţuese.

După suferiri multe inima se ’mpetreşte; Lanţul ee ’n ueei ne-apasă uităm cât e de greu; Răul se face fire, simţirea amorţeşte,Şi trăese în durere ea ’n elementul meu.

Dar aş urea să uăd ziua pământului uestită, Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat.

24

Să pierz ideea tristă de ueaeuri întărită,Că lumea moştenire ’ntâmplărilor s’a dat!

Atunci dac’a mea frunte galbenă, obosită, Dacă a mea priuire s ’o ’ntoaree spre

| mormânt,Dae’a uieţii ’mi tristă făclie osândităS’o ’ntuneea, s'ar stinge d’al patimilor uânt,

Pe aripele morţii celei mântuitoare,Uoiu părăsi locaşul unde am nădăjduit, Voiu lăsa fericirea aceluia ee-o are,Şi a mea pomenire acelor ee-am iubit.

Rugăciunea

Al totului părinte, tu a cărui uoinţă,La lumi ne’nfiinţate ai dăruit fiinţă,

Stăpâne ziditor!Putere fără margini, izuor de ueşnieie,Al căruia sfânt nume pământul nu îl ştie,

Nici omul muritor!

Dacă la cer s ’aude glasul făpturei Tale,Fă ea totdeauna pe a uirtuţei cale,

Să merg nestrămutat.

'25

Când soarta mă apasă, cum şi când îmi| zâmbeşte,

Gând ueselă m’ajută, când aspră mă goneşte, Să poeiu fi neschimbat.

Mândria ’n fericire să nu mă stăpânească, Mâhnirea în restrişte să nu mă umilească,

Dreptatea să o ştiu.Conştiinţa să* mi fie cerească la pouaţă, Prin ea Tu mă'ndreptează şi când greşesc

' [mă ’nuaţăCum trebuie să fiu.

Fă să doresc de obşte al omenirei bine,Să mă cunosc pe însu-mi, şi p’altul decât tine

Să nu am Dumnezeu.La oameni adeuărul să-l spui fără sfială, De cel ce rău îmi face, de cela ce mă ’nşală

Să nu îmi răzbun eu.

Şi fă ea totdeauna al meu suflet să oază Lumina aşteptată, a nemurirei rază,

Dincolo de mormânt,Acolo unde uiaţa cea ueşnieă zimbeşte Sărmanului acela ce ’n uiaţă pătimeşte,

Gonit p’aeest pământ.

26

Ştiu eum eă lumea noastră, între globurile[multe

Ge sunt pentru mărirea-Ţi eu un euuânt făcute După un ueşnie plan,

Nimica înainte-Ţi nu poate să se erează ; C’aşa de puţin este, ş’atâta însemnează

Un ual în Ocean.

Cunosc eu toate-aeestea şi uăz eu[’neredinţare,

Că’n fapta cea mai mică şi’n lucrul cel mai[mare

De o potriuă eşti;Gă la a Ta dreptate nu este părtinire;Gă îngrijeşti de toate, eă fără osebire

Ş’asupra mea priueşti.

Gu tunetul din ceruri Tu ocoleşti pământul 1 înfloreşti eu natura şi răcoreşti eu uântul;

Eşti uiaţa ce ne-ai dat.Ascultă dar, Stăpâne, supusa rugăciune Ge sufletul o ’nalţă, ce inima depune

Ea tronu-Ţi ne’neetat.

Până’n ceasul din urmă amorul Tău să mi fie Comoară de nădejde, de dulce bucurie,

Izuor de fericiri;

27

El singur să-mi stea faţă în acele minute, Când planuri uiitoare şi amăgiri trecute

Se şterg ea năluciri.Dela poeziile lui Qr. Alexandreseu, eam

greoae, cu rime unele slabe, eu limba ne­deplin formată, pana la Eminescu nu-s decât câţiva ani şi ce mare deosebire ! Cum sfră- luceşie versul lui Emineseul In toate ale noa­stre am înaintat şi am făcut progrese repezi în ultima sută de ani, dela 1800—1900. Aşa şi in limbă. Eminescu însă a fost şi un mare creiator. Totuşi poeziile lui Alexandreseu, cel puţin acele citite aici, vor dăinui cât limba românească şi citindu~le vecinie vom admira înţelepciunea, spiritul mare al poetului, precum şi dragostea sa pentru toate uiriuţile omului şi duşmănia împotriva slăbiciunilor omeneşti, şi a păcatelor.

De aceea ori-când şi ori-cine va putea şi învăţa din Qr. Alexandreseu.

28

Vasile Aleesandpi(n. 1819, m. 1890)

l. Vasile Aleesandri s ’a născut in 1819 la Mireeşti, jud. Roman, în Moldova, din părinţi cu bună stare materială, harnici, luminaţi. Era o familie de boerinaş ce se ridica cu îndrăzneală, atrăgând atenţiunea marilor fa­milii boereşti asupra sa. Tatăl său, fot Vasile, era spătar; mamî-sa, Elena Cozoni, era de loe din Târgul Neamţ, frumoasă, deşteaptă, distinsă.

învăţătura şi-a început-o în casa părin­tească ca aproape foţi fii de boer de pe uremea aceea; a continuat-o la laşi, în 4nsti- tutul unui fost ofiţer în armata lui Napoleon — Cuenim. - -

In 183H pleacă la Paris, la şcoală, Ia vârstă de 13 ani (după alte date la 15 a). Oraşul face mare impresiune asupra lui. Aici îşi dă bacalaureatul, apoi încearcă la univer­sitate, în diferite ştiinţe. Dar simte tot mai puternică inclinaţia spre literatură şi se opreşte Ja studiile literare cerute de sufletul său“.

Ea 1839 Aleesandri, dimpreună cu C. Negri, vizitară Italia. După cultura franceză

Âtecsandri cunoştea aeum pe cea italiana. El doreşte aceeaşi cultură Ţării sale, la care e mereu eu gândul in drumurile prin străini.„Când ua da Dumnezeu“, scrie el vsă avem şi noi în Moldova un Raphael, un Michel An geto“.

Sosind la laşi, se alătură lui M. Cogăl- niceanu şi C. Negruzzi, şi publicară împreună revista „Dae/a literară“. Aici publică întâia sa bucată literară „Buchetiera din Florenţa“.

Dar trece repede la subiecte româneşti. Scrie „D o i n e l e d u p ă ce cutrieră locuri şi cunoaşte diferite tipuri din Ţară. „Doinele“ exprimă energia naţională în creştere; vr’o ' şapte sunt haiduceşti energice; în altele apare ţăranul horind voiniceşte, urând pe ciocoi; doinele ostăşeşti, de acum a Călăreţilor, din trecut a Tătarului, sunt scrise cu aceeaşi încredere.

Doinele lui Alecsandri au contribuit la naţionalizarea poeziei româneşti Deaiei acti­vitatea lui este neobosită în toate genurile literare.

Vasile Alecsandri este un autor bogat în scrieri, care ne-a lăsat o întreagă comoară literară în volumele sale.

11. Cunoscând ţări străine şi vizând cât de rămase în urmă sunt ţările româneşti, Alecsandri, care le iubea-din toată inima, n’a avut dorinţă mai mare in toată viaţa lui decât să şi vadă patria sa in rând eu celelalte ţări libere şi culte.

De aceea idealul urmărit de el este şi politie, naţional şi cultural. Ca român a luptat viaţa întreagă, eu multe sacrificii personale, fiind silit să emigreze în ţări străine, pentru unirea Principatelor, pentru independenţă, pentru proclamarea Regatului.

Fie că a fost ministru at României pe lângă guvernele ţărilor din Apus, fie că a fost un emigrant particular, Aleesandri n’a lăsat o clipă să nu o folosească pentru binele neamului său. A luminat, a descoperit şi al­tora trecutul şi suferinţele prezente ale Ro­mâniei, câştigând mulţi prieteni pentru ţara noastră.

Era cu sufletul întreg, şi în străinătate şi în ţară, pentru propăşirea românismului, pe care el îl înţelegea unit in cele două Prin­cipate.

la parte însemnată la actul unirii şi tot el o cântă şi în versuri, după-cum cântase „ Deşteptarea României“.

31După unire, lucrează pentru indepen­

denţa de Turci, şi tot el cântă răsboiul pentru această independenţă, la 1877\7 8.

De acest răsboiu, în alianţă cu ruşii, sunt legate poeziile lui, cunoscute sub numele de „Ostaşii n o ş t r i I n ele cântă virtuţile ostă­şeşti şi eroismul soldaţilor din răsboiul in­dependenţei. Sunt poezii cari au pătruns de vreme în toate ţinuturile locuite de români şi ne-au făcut pe toţi să iresârim de mândrie şi de voinţă naţională.

Cine nu a cântat, după „Hora Unirii“, Hora dela Plt vna, Hora dela Griviţa ? Cine nu cunoaşte poezia „Peneş Curcanul“

„Pleeat-am nouă din Vaslui Şi eu sergentul sece,Şi nu era, zău, nimănui In piept inima re c e “.

Cine nu a citit ori a auzit pe copiii lui citind „S e r g e n t u l „Balcanul şi CarpatuT?

Când s’a proclamat Regatul român tot Alecsandri a cântat şi acest fapt însemnat, în poezia-imn, pe care-l cântăm şi azi:

„Trăiască Regele In pace şi onor'1.

După unirea cea mare nu s ’a găsii până azi nici un poet să cânte această minune. Dacă ar fi trăit Ia 1918 Alecsandri, desigur că România mare şi-ar fi avut imnul ei na­ţional. Aşa de mult a fost concrescut sufletul Iui Alecsandri eu toate luptele şi biruinţele româneşti din veacul trecut.

IU. Dar Alecsandri a ştiut că o ţara unită, mare şi tare, nu o poate avea şi păstra decât un popor luminat, plin de încredere în pu­terile lui, care să se ridice prin eultură în rândul popoarelor mari.

Deaceea el a făcut tot ce i-a sfat în pu­tinţă să ridice poporul românesc pe o treaptă mai înaltă.

Pe vremea tinereţii sale mai nime nu mai credea în urednieia poporului român, răpus de greci şi fanarioţi aproape în tot ce avea mai bun. V. Alecsandri, pentru a arăta preţul poporului român, i- a descoperit lui însuşi nestimatele sale: poeziile poporale de-o mare frumuseţe, pe cari le-a adunat şi tipărit să Ie cunoască toţi. A adunat balade şi legende din uremile eroice de demult şi le-a îmbrăcat în haina poeziei (Ciroza, Dan Că-

3 3

pitari de plaiu, Grui Sânger. Dintre baladele poporale se vor pomeni mai multe. Se ua citi cel puţin Legenda mănăstirii de Argeş)

Mănăstirea Argeşului

i .

Pe Argeş în jos,Pe un mal frumos, Negru Uodă Ireee eu touarăşi z e e e : ' Nouă meşteri mari Calfe şi zidari,Ş i Manoli zeee, Gare-i şi întrece; Merg eu toţi pe cale S ă aleagă ’n uale Doc de mănăstire Ş i de pomenire, lată eum mergea, e ă 'n drum ajungea Pe-un biet ciobănaş, Din fluer doinaş.Ş i eum îl uedea Domnul îi z ie ea : „Mândru ciobănaş, Din fluer doinaşi Pe Argeş în sus Cu turma te-ai dus,

Pe Argeş în jos 6u turma ai fost.Nu eumua-ai uăzut Pe unde-ai trecut,Un zid părăsit Ş i neisprăuit,Da loc de grindiş,Da uerde-aluniş?“— „ Ba,Doam ne-am uăzut Pe unde-am trecut Un zid părăsit Ş i neisprăuit.Cânii eum îl uăd Da el se reped Ş i latră-a pustiu Ş i urlă-a morţiu \Gât îl auzia Domnu 'nueselia Ş i curând pleca,Spre zid apuca Cu nouă zidari,Nouă meşteri mari Ş i Manoli zeee,Care*i şi întrece.

3

34

„lată zidul meu!Aei aleg eu Doc de Mănăstire Şi de pomenire.Deei uoi, meşteri mari. Calfe şi zidari,Gurând uă siliţi Cuierul de-1 porniţi,Ca să-mi ridicaţi,Aici să-m i duraţi. Mănăstire naltă Cum n'a mai fost altă, Că uoiu da aueri,Voiu ja ee boieri;Iar de nu, apoi Uoi zidi pe uoi,Voiu zidi de uii Ghiar în temelii“!

1 1.

Meşterii grăbia,Sforile ’ntindea,Loeu-’l măsura,Şanţuri largi săpa Şi mereu lucra,Zidul ridica.Dar orice lucra, Noaptea se surpa!A doua zi iar.A treia zi iar,A patra zi iar buera în zădar!

Domnul se mira Ş ’apoi îi mustra,Ş ’apoi se ’nerunta Şi-i ameninţa Să-i pue de uii Chiar în temelii! Meşterii ce i mari,Calfe şi zidari, Tremurau lucrând, Duerau tremurând.Zi lungă de uară Ziua pân’ în seară.Iar Manoli sta,Nici că mai lucra,Ci mi se culca Ş i un uis uisa,Apoi se scula Ş'astfel euuânta;„Nouă meşteri mari, Calfe şi zidari!Ştiţi ce am uisat De când m’am culcat? O şoaptă de sus Aeuea mi-a spus,Că oriee-am lucra Noaptea s ’a surpa,Pân' uom hotărî In zid de-a zidi,Cea ’ntâiu soţioară,Cea ’ntâiu sorioară, Care s ’a iui Mâni în zori de zi,

3 5

Aducând bucale L a soţ ori la frate. D eci dacă uroifi,6 a să isprăuiţi Sfânta Mănăstire Pentru pomenire,Noi să ne«apueăm Ca toţi să jurăm Ş i să ne legăm Taina s'o păstrăm. Ş ’oriee soţioară,Oriee sorioară Mâni în zori de zi Întâi s ’a iui,Pe ea so jertfim In zid s'o zidim“ !

111.lată 'n zori de zi Manea se trezi,Ş ’apoi se sui Pe gard de nuele Ş i mai sus, pe schele, Ş i 'n câmp se uita, Drumul eereeta.6ând, uai! ee zăria? Cine eă uenia ? Soţioara lui,Floarea câmpului.B a s ’apropia Ş i îi aducea

Prânz de mâneătură, Uin de beutură.Cât el o zăria Inima-i săria,In genunchi căd ea Şi plângând z ic e a :„Dă, Doamne, pe lume 0 ploaie eu spume,S ă faeâ pârae,Să curgă şiroae,Apele să ereaseă, Mândra să-mi oprească. S ’o oprească 'n uale, S ’o ’ntoareă din cale“ ! Domnul se ’ndura, Ruga-i asculta,Norii aduna,Ceru ’ntuneea.Şi curgea de-odată P loae spumegată Ce face pârae Şi umflă şiroae,Dar oricât cădea, Mândra n’o opria,Ci e a tot uenia Ş i s'apropia.Manea mi-o uedea, Inima-i plângea Şi iar se 'nehina Şi iar se ru ga:

3*

3 6

„Suflă, Doamne-un uânt, Suflă-1 pe pământ, Brazii să-i despoae, Paltini să îndoae.Munţii să răstoarne, Mândra să-mi întoarne, S ă mi-o ’ntoarne ’n cale, S 'o dueă de uale“! Domnul se 'ndura, Ruga-i asculta Ş i sufla un uânt,Un Uânt pe pământ, Paltini eă ’ndoia,Brazi eă despoia,Munţii răsturna, lara pe Ana Niei e ’o înturna!E a mereu uenia,Pe drum şouăia Ş i s’apropia Şi, amar de ea, lată e ’ajungeal

IV.Meşterii eei mari Calfe şi zidari.Mult înueselia Daeă o uedea.Iar Manea turba^ Mândra-şi săruta,In brafe-o lua.Pe schele-o urea

Pe zid o punea Şi, glumind, zieea: „Stăi, mândruţa mea, Nu te speria, e ă urem să glumim Şi să te zidim“!Ana se 'ndredea Şi uesel râdea,Iar Manea ofta Ş i se apuca Zidul de zidit,Visul de 'mplinit.Zidul se suia Ş i o cuprindea Pân' la gleznişoare, Pân’ la pulpişoare.Iar ea, uai de ea ! Nici eă mai râdea, e i mereu zicea : „Manoli, Manoli, Meştere Manoli! PIjungă-ti de şagă,Că nu-i bună, dragă, Manoli, Manoli, Meştere Manoli!Zidul rău mă strânge Trupuşoru-mi frânge“ Iar Manea tăcea Şi mereu zidea.Zidul se suia Ş i o cuprindea

37

Pân' Ia gleznişoare, Pân’ la pulpişoare, Pân' la eostişoare, Pân’ la ţâţişoare.Dar ea, nai de ea,Tot mereu plângea Ş i mereu zieea: „Manoli, Manoli, M eştere Manoli!Zidul rău mă strânge, Ţâtişoara-mi plânge, Gopilaşu-mi frân ge"! Manoli turba Ş i mereu luera.Zidul se suia Ş i o cuprindea Pân' la eostişogre, Pân' la fâfişoare,Pân’ la buzişoare, Pân’ la ochişori,Încât, nai de e a !Nu se mai uedea, e i se auzia Din zid eă zieea : „Manoli, Manoli, Meştere Manoli!Zidul rău mă strânge Viata mi se stinge“ !

V.Pe Argeş în jos,Pe un mal frumos

Negru Vodă uine e a să se închine La ee a Mănăstire, Falnică zidire, Mănăstire naltă Cum n’a mai fost altă. Domnul o prima Şi se 'nueselea Şi astfel g ră ia :„Voi, meşteri zidari, Z ece meşteri m ari! Spuneji-mi eu drept, eu mâna la pept, De-auefi meşterie Ca să-m i faceţi mie Plită mănăstire Pentru pomenire Mult mai luminoasă Şi mult mai frum oasă“ ? Iar ce i meşteri mari, Calfe şi zidari,Cum sta pe grindiş,Sus pe eoperiş,Ueseli se mândria Ş ’apoi răspundea:„ea noi, meşteri mari, Calfe şi zidari Plltii niei eă sunt Pe acest pământ!Află eă noi ştim Oricând să zidim.

38

Altă mănăstire Pentru pomenire Mult mai luminoasă Şi mult mai frumoasă“! Domnu-i asculta Ş i pe gânduri sta.Apoi poruneia Schelele să strice, Scări să le ridice,Iar pe cei zidari,Zece meşteri mari,Să mi-i părăsească,Ca să putrezească Colo pe grindiş,Sus pe eoperiş. Meşterii gândia Ş i ei îşi făcea Aripi sburătoare Din şindrili uşoare. Apoi le 'ntindea Ş i ’n uăzduh săria,Dar pe loc cădea Şi unde pica Trupu-şi despica.Iar bietul Manoli, Meşterul Manoli,Când se încerca

De-a se arunca, lată e’auzia Din zid că eşia Un glas năduşit,Un glas mult iubit, Care greu gemea Şi mereu z icea :, Manoli, Manoli, Meştere Manoli!Zidul rău mă strânge Ţâfişoara-mi plânge, Gopilaşu-mi frânge, Via{a mi se stinge“ ! Cum o auzia Manea se perdea. Oehii-i s e ; 'nuelea, Lumea se ’ntore'ea. Norii se 'nuârtea.Ş i de pe grindiş,De pe eoperiş,Mort bietul cădea!Iar unde cădea Ce se mai fă cea ?O fântână lină Cu apă puţină,Cu apă sărată,Cu lacrimi udată !

Pentru aceeaşi încredere în noi înşine a scris el „Sentinela română“ („Din vârful Carpaţilor, din desimea braşilor “) in care

39

se arată toată mândria latinităţii noastre („Apa trece, pietrele rămân“).

Aceste poezii ale lui V. Alecsandri pline de sentimentul încrederii şi al mândriei naţio­nale, au dat euraj multor suflete româneşti, din toate regiunile, şi au pregătit în mare măsură acelaşi gând şi uoinţă care ne-au adus unirea cea mare.

Dela Alecsandri ne-au rămas cuvintele pe cari azi le putem lua şi în zeflemea, dar mai înainte erau cinstite ca lozinci de înălţare ;

„ Românul e născut poet“„Românul are şapte vieţi In pieptu-i de aramă11.

IV. Dar voind să vadă naţia noastră la aşa înălţime, poetul trebuia să iea în seamă şi slăbiciunile, păcatele naţiei şi ale societăţii, şi să le bieiuiaseă, pentru a ne scăpa de ele.

De aiei au pornit aproape toate scrierile teatrale ale lui V. Alecsandri, din dorinţa să îndrepteze moravurile societăţii, de a o scăpa de unele atitudini (ţinute) ridicole, păgubitoare, şi de piedecile în calea desvoltării culturale. „Cocoana Chiriţa „în provincie“ sau la „laşi“, „Gonu lorga dela Sadagura“ ele. intenţionau

40această curăţire a societăţii de toate balasturile care se pun în calea propăşirii.

El scrie o mare mulţime de piese teatrale, vodeviluri, etc. prin cari se pune şi temeiul desvoltării teatrului românesc, şi se ajută şi societăţii să se cureţe de păcate, de obiceiuri învechite ce nu mai au rost, şi să fie capabilă de a se avânta spre nouile idealuri.

V. Vasile Alecsandri cântă, din aceleşi mo­tive, şi frumuseţa neîntrecută a pământului ro­mânesc, în minunatele Iui „P a rte lu riE l arată frumuseţa pământului, a lucrurilor, a codrilor, a ierburilor şi verilor noastre, a plugurilor, a „Rodieăi“, arătându-ne tipuri cari seamănă cu cele din baladele eroice, haiduceşti; că e acelaşi neam de oameni, şi că numai amestecul Fanarului ne-a putut strica, pe-o vreme, şi în limbă, şi în obiceiuri, şi în virtute.

(Se vor citi din „Pastele“, 3—4 bucăţi: „Sămănătorii“, „Hodica“, „lama“, „Concertul în luncă“.)

Semănătorii.Semănătorii harnici eu sacul subsuoară Păşesc în lungul brazdei pe fragedul pământ: Pe culme, pe uăleele se sue şi coboară, Suârllnd în a lor cale sămânţa după uânt.

41

— „O m ie!“ zice unul menind eu ueselie.— „Noroc şi roadă bună!“ adaoge un alt. „ea urabia de toamnă rotund spicul să fie! „0a trestia cea naltă să fie paiul nalt!

„ Din zori şi până ’n noapte tot grâul să resară; „In el să se ascundă porumbii osteniţi,„Şi când flăcăi şi fete uor secera la uară „In ualuri mari de aur se 'noate rătăciţi!“

Semănătorii ueseli spre fund înaintează, De-a curmezişul brazdei boroanele pornesc, Şi grapele spinoase de-aproape le urmează» Îngroapă ’neet sămânţa şi câmpul netezesc.

Rodieă.

Purtând cofiţă eu apă rece Pe ai săi umeri albi, rotunjori,Juna Rodieă uoioasă treee Pe lângă junii semănători.

Ei eu grăbire îi sar în cale Zicând: „Rodieă, floare de crin,„In plin să-ţi meargă urerile tale „Precum tu, dragă, ne eşi eu plin!“

42

„S’ajungi mireasă, s ’ajungi crăiasă 1 „Calea să-ţi fie numai eu flori,„Şi casa casă şi masa masă „Şi sânul leagăn de pruneuşori 1“

Cu grâu de aur ei o presoară,Apoi cofiţa întreagă-o beu,Copila râde şi ’n eale-i sboară, Scuturând grâul din părul său.

Iarna.Din uăzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă, Lungi troene călătoare adunate 'n eer grămadă; Fulgii sbor, plutesc în aer ea un roiu de fluturi albi, Răspândind fiori de ghiaţă pe ai fării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!6u o zale argintie se îm bracă mândra ţară;Soarele rotund şi palid se preuede printre nori 6 a un uis de tinereţe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare. Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare,Şi pe ’ntinderea pustie, fără urme, fără drum,Se uăd satele pierdute sub elăbuei albii de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Străluceşte şi dismeardă oceanul de ninsoare, lată-o sanie uşoară care trece peste uăi...In uăzduh uolos răsună clinchete de zurgălăi.

43

Coneertul în luncă.

In poiana tăinuită unde sbor luciri de lună Floarea oaspeţilor Luncii cu grăbire se adună Ca s ’aseulte- o cântăreaţă reueniiă 'n primăuară Din străinătatea neagră unde-i uiaţa mult amară.

Roiu de jlaeări uşurele, Lueioli seânteitoare Trec în aer, stau lipite de lum inărele 'n floare, Răspândind prin crengi, prin tufe o uăpae albăstrie Ce m ăresc ’n miezul nopţii dalba luncii feerie.

lată uin pe rând, păreche, şi pătrunde eole 'n poiană Bujorelul uioiu, rumen, eu năltuţa odoleanâ.Frăţiori şi românite ca re se aţinu la drumuri, C lopoţei şi măzăre/e îmbăiate de parjumuri.

lată frageda sulcină, stelişoare, b lân de n a lb e Urmărind pe busuiocul iubitor de sinuri albe.D ediţei şi garofiţe părguife ’n fo c d e s o a r e ,T oporaşi ce se închină gingaşelor lăcrim ioare.

Dine cim brul dela câmpuri eu fetica dela uie.Nufărul din baltă uine întristat, fără soţie,Ş i cât el apare galbin, oacheşele uiorele S e retrag de el departe, râzând uesel intre ele.

In poiană mai uin încă elegante floricele,Unele ’n condurii D oam nei şi 'n rochiţi d e rândunele Altele purtând în frunte, înşirate pe o rază Picături de rouă dulce care ’n umbră scânteiază.

44

Ble merg, s'adună ’n grupe, se feresc de buruene Ş i priuese sosind prin aer sburători eu mândre pene, Dumbrăuenei, granguri de aur ee au cuiburi de mătasă, Gioeărlii, oaspeţi de soare, rândunele-oaspefi de easă.

Mierle uii şuerătoare, cucul plin de îngâmfare,Gaiţa ee imitează ori ee sunete bizare,Stiglefi, presuri, maealendri ee prin tufe se alungă Şi duioase turturele eu dor lung, eu fale lungă.

lată uin şi găndăeeii în hlamide smăljuite; lată grieri, iată fluturi eu-aripioare pudruite,Ş i eulbeei earefae coarne purtându-şi easa 'n spinare... Ea iuirea lor poiana eloeotesee 'n hohot mare.

lată ’n urmă şi albine aducând în gură miere... Sburătorii gustă 'n grabă dulcele rod eu plăcere Apoi sorb limpedea rouă din a florilor potire Şoptind florilor în taină blânde şoapte de iubire.

Dar, tăcere !... Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!... Tofi rămân în aşteptare. Căntăreaja ’neet prelude. Vântul tcee, frunza deasă stă în aer neclintită...Sub o pânză de lumină lunea pare adormită.

In a nopfii liniştire o dioină melodie Ga suflarea unui geniu printre frunzi alin adie Ş i tot creşte, mai sonoră, mat plăcută, mai frumoasă Pân’ ee umple ’ntreaga luncă de-o uibrare-armonioasă.

Gânditoare şi tăcută luna ’n eale-i se opreşte. Sufletul eu uoluptate în estaz adânc pluteşte Ş i se pare că s'aude prin a raiului cântare Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare.

45 '

li priueghitoarea dulee eare spune eu uimire Tainele inimei sale, uisul ei de fericire...Lumea ’ntreagă stă pătrunsă de-al ei eântie fără nume... Macul singur, roş la fafă, doarme dus pe ce ea lume!

V/. Pentru cultura noastră literară, pentru curăţirea şi perfecţionarea limbii, V.Aleesandri a luptat toată viaţa, scriind el însuşi din an în an mai frumos. A întemeiat reviste şi ziare, a publicat cărţi, a făcut cunoscptă literatura poporală ,şi în străinătate. A fost nu numai un mare poet, ei şi un mare român şi un înţelept bărbat de Stat. Un om bun, delicat, cu suflet tare cuprinzător şi iertător. Un român dintre eel ee au pus temeliile prieteniei noastre eu ţările latine, îndeosebi eu Franţa, prietenii de eari am avut mare folos la întemeierea României mari.

El a cântat neamul latin, toate popoarele latine în poezia „Latina Gintă “, care a fost premiată la un concurs, la care au luat parte cei mai buni poeţi ai ţărilor latine de pe atunci.

Să-l citim eât mai des pe Aleesandri : scrisul lui e uiguros, sănătos, optimist, curat, şi românesc, mai presus de toate. Puterea, inima noastră va creşte din cetitul celui pe eare Eminescu Pa numit „Rege al poeziei“.

40

George Coşbue(n. 1866. m. 1918.)

Poetul ţărănimii, cum a fost numit, s ’â născut Ia 1866 în comuna, Hordou, j'ud. Nă- săud, dintr’o familie preoţească.

A învăţat carte acasă şi în Năsăudul gră­nicerilor, unde a terminat liceul. De aici a venit la Universitatea din Cluj. Nu a rămas Ia Cluj decât putină vreme şi a plecat la Sibiiu, în redacţia ziarului „Tribuna“, unde era atunci şi prozatorul 1. Slavici.

Aplicarea lui spre poezie s ’a vădit cu­rând. încă pe băncile liceului scrie versuri, le citeşte la societatea de lectură a elevilor, le publică în reviste literare din Ardeal, sub numele de C. Boşeu. Din tinereţe ii place poezia clasică greacă şi romană, traduce din diferifi poeţi bucăţi mai mici.

Din copilărie iubeşte mai presus de toate uieaţa satelor româneşti, aşa cum le-a cu­noscut în jurul Năsăudului. Satul, ţăranul şi viafa sătească pé care le-a cântat Coşbue este satul fruntaş românesc, cu oameni bi­nişor înstării, harnici, luminaţi; satul bine gospodărit, cu o rasă de oameni sănătoşi şi frumoşi, cu duh şi poftă de viaţă.

41Aşa cum e pretutindenea satul şi ţăranul

român, unde nu e sărăcia prea mare şi în- tunereeul prea greu.

Dacă în cântarea satului şi a ţăranului român la Coşbue nu se aud note trudite decât mai târsiu, în „Noi vrem pământ“, şi, în parte, in „Doina“, este urmarea împrejurării că Coşbue a cunoscut numai mai târsiu satul cu oameni legaţi eu totul de glie, cum era în multe părţi ale Ardealului şi în uechiul Regat.

Coşbue nu aduce laturi de umbră în viaţa satului, fiindcă în tinereţa sa el a cunoscut numai laturea de lumină a satului românesc, mai înstărit.

Deaceea îl acusă pe nedreptul aceia cari spun că el a umplut satul numai cu idile ademenitoare, ea şi Alecsandri, şi tragedia lui nu a văsuţ-o. A văsut-o acolo unde se putea vedea şi a şi arătat-o în cea mai re­voluţionară poezie românească: în „ Noi vrem pământ“.

Noi urera pământFlămând şi gol, făr’adăpost,Mi-ai pus pe umeri cât ai urut,Şi m’ai scuipat şi m’ai bătut

Şt câne eu ţi-am fost!

Bioeoîu pribeag, adus de uânt,De ai eu iadul legământ Să-ţi fim tot câni, loueşte ’n noi! Răbdăm poueri, răbdăm neuoi Şi ham de eai şi jug de boi:

Dar urem pământ

0 coajă de mălaiu de ieri De-o uezi la noi tu ne-o apuci, Băieţii tu ’n răsboiu ni-i duci,

Pe fete ni le eeri. înjuri ee-auem noi drag şi sfânt; Nici milă n’ai, nici erezământî Flămânzi copiii ’n drum ne mor Şi ne sfârşim de mila lor —Dar toate le-am trăi uşor

De-ar fi pământ!

De-auem un cimitir în sat Ni l faceţi lan, noi boi în jug,Şi ’n urma lacomului plug

Ies oase, şi-i păcat! Sunt oase dintr’al nostru o s :Dar ce uă pasă! Voi ne-aţi scos Din case, goi în ger şi ’n uânt, Ne-aţi scos şi morţii din mormânt — O, pentru morţi şi-al lor prinos,

Noi urem pământ!

49

Şi-am urea şi noi, şi noi să ştim Gă ne-or sta oasele ’ntr’un loe,Că nU'Şi nor bate-ai noştri joe

De noi, daeă murim.Orfani şi eei ee dragi ne sunt,De-ar urea să plângă pe-un mormânt, El n'or şti 'n eare şanţ zăcem,Căei nici pentr’un mormânt n’auem Pământ — şi noi creştini suntem!

Şi urem pământ!

N’auem nici ureme de ’nehinat,Căci uremea ni-e în mâni la uoi; Auem un suflet încă ’n noi

Şi par’eă l’aţi uitat!Aţi pus eu toţii jurământ Să n’auem drepturi şi euuânt:Bătăi şi chinuri, când ţipăm,Obezi şi lanţ când ne mişcăm,Şi plumb când istouiţi strigăm,

Gă urem pământ!

Uoi ee-aueţi îngropat aici?Uoi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi, Noi mame şi surori şi fraţi!

In lături, uenetiei!4

50

Pământul nostru-i scump şi sfânt,Că el ni-e leagăn şi mormânt: eu sânge cald l-am apărat,Şi câte ape l-au udat Sunt numai lacrimi ee-am uărsat —

Noi urem pământ!

N’auem puteri şi chip de-aeum Să mai trăim cerşind mereu,Că prea ne sehingiuese cum ureu

Stăpâni luaţi din drum!Să nu> dea Dumnezeu cel sfânt,Să urem noi sânge, nu pământ!Când nu uom mai putea răbda,Când foamea ne ua răseula,Hristoşi să fiţi, nu ueţi scăpa

Nici în mormânt![Conferenţiarul va citi in întregime „Noi

vrem pământ“ şi va dovedi astfel că Q. Coşbuc a fost cu inima alăturea de ţărănime şi în durerea e/.]

Adevărat că el a scris şi „Subţirica din. ueetni*, „Noaptea de uară“, „Ispita“, şi toate acele neîntrecute icoane de lumină din viaţa satelor noastre, cuprinse în volumul „Balade şi idile“. Dar în ele Coşbuc nu a exagerat,

51

nu a arătat frumuseţa şi bucuria vieţii să- teşii decât aşa cum a cuprins-o sufletul său eu simţirea de poet.

Coşbue, să mai adăugăm, a văsuţ viaţa satului cu ochii tinereţii, când întreaga viaţă ni se pare mai bună, mai senină, mai curată. Şi a eontemplat-o nu ea un fiu de ţăran, care munceşte din greu pământul, ci a luat contact cu ea ca un fiu de preot, care nu cunoaşte din proprie experienţă greutatea muncii pă­mântului, deşi e adevărat că aceasta, când nu e istovitoare, peste puterile omului, e munca cea mai plăcută, mai puţin obositoare.

II. Dar G. Coşbue nu cântă mai frumos ca jnine altul numai viaţa sănătoasă, robustă şi curată dela ţara, ci eu aceeaşi dragoste îmbrăţişează toate poueştile, legendele, mi­turile în legătură cu viaţa simplă, patriarhală, a satelor noastre. Din poveştile noastre a întruchipat el neîntrecuta poezie „Nunta Zam­firei“.

Nunta ZamfireiE lung pământul; ba e lat, Dar ea Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu

Şi-auea o fată, fata lui — Icoană ’ntr'un altar s ’o put

La închinat.

Şi dae’a fost peţită des,E lucru tare eu ’nţeles,Dar dintr’al prinţilor şirag,Câţi au trecut al casei prag,De bunăseamă cel mai drag

A fost ales.

El, cel mai dragi Bl a Denit Dintr’un afund de Răsărit.Un prinţ frumos şi tinerel,Şi fata s ’a ’ndrăgit de el.Că doară tocmai Viorel

l-a fost menit.

Şi s ’a pornit apoi euuânt!Şi patru margini de pământ Ge strimte-au fost în largul lor, Gând a pornit să-şi dee 3or Acest euuânt mai călător

Decât un uânt!

Ca ieri euuântul din ueeini S’a dus ea astăzi prin străini,

Lăsând pe toţi, din eât afund 0 mie de erăimi ascund,Toti craii multului rotund

De ueste plini.

Şi-atunci din tron s’a ridicat Un împărat după ’mpărat.Şi regii ’n purpur sau încins,Şi Doamnele grăbit au prins Să se gătească din adins

Ca nieiodat’.

Iar când a fost de s ’a ’mplinit Ajunul zilei de nuntit,Din munţi şi uăi, de peste mări, Din larg cuprins de multe zări, Nuntaşi din nouăzeci de ţări

S’au răscolit.

De cum a dat în fapt de zori, Veniau eu fete şi feciori Trăsnind răduanele de eraiu,Pe netede poteci de plaiu:La tot răduanul patru cal,

Ba patru sori.

Din fundul lumii, mai din sus,Şi din Zorit şi din Apus,Din eât loc pofi gândind să baţi Venit-au roiuri de ’mpăraţi Cu stemă ’n frunte şi ’mbrăeaţi

Cum astăzi nu-s.

Sosit era bătrânul Grui Cu Sanda şi Rusanda lui,Şi Tinteş, eel eu trainic rost,Cu Bia lui sosit a fost,Şi Bardeş eel eu adăpost

Prin munţii sâlhui.

Şi alţii, Doamnei Drag alint De trupuri prinse ’n mărgărintl Ce fete dragi! Dar ee comori Pe rochii lungi ţesute 'n flori!Bar hainele de pe feciori

Sclipeau d’argint.

Uoinieii eai spumau în salt;Şi ’n creasta coifului înalt Prin uulturi uântul uiu uuia,Vr’un prinţ mai tânăr când trecea, C’un braţ în şold şi pe prăsea

Cu celalalt.

Iar mai spre-ameazi, din depărtări Văzutu-s'a crescând în zări Răduan eu mire, eu nănaşi Cu socri mari şi eu nuntaşi,Şi nouăzeci de feeioraşi

Veneau călări.

Şi ea la mândre nunţi de eraiu Eşit-a ’n cale-ales alaiu De sfetnici mulţi şi mult popor,Cu muzici multe ’n fruntea lor Şi drumul tot era eouor

De flori de Maiu.

Iar când alaiul s ’a oprit Şi Paltin eraiu a stărostit,A prins să sune sunet uiu De trease şi trâmbiţi şi de chiu — Dar ce scriu eu ? Ori cum să scriu

E ne’mplinitl

Şl-atunei de peste larg priduor,Din dalb iatac de foişor Eşi Zamfira ’n mers isteţ,Frumoasă ea un gând răsleţ,Cu trupul nalt, eu părul creţ,

Cu pas uşor.

Un trandafir în nai p ărea ;Mlădiul trup i-1 încingea Un brâu de-argint, dar toată ’n tot Frumoasă cât eu nici nu pot 0 mai frumoasă să-mi soeot

Gu mintea mea.

Şi ea, mergând spre Viorel,De mână când a prins’o el,Roşind s ’a zăpăcit de drag,Uătauul a dat semn din steag Şi-atunci porniră toţi şireag

Ineetinel.

Şi ’n uremea cât s ’au cununat S’a ’ntins poporul adunat Să joace ’n drum după tilinei: Feciori, la zece fete, cinei,Gu sdrângăneii la opinci

Ca ’n port de sat.

Trei paşi la stânga linişor Şi alţi trei paşi la dreapta lor;Se prind de mâni şi se desprind, S’adună cere şi ear se ’ntind,Şi bat pământul tropotind

In tact uşor.

Iar la ospăj 1 Un râu de ulnl Mai un hotar tot a fost plin De mese, şi tot oaspeţi rari. Tot erai şi tot crăiese mari, Alăturea eu ghinărari

De neam străin.

A fost atâta chiu şi cânt Gum nu s ’a pomenit euuânt!Şi soarele mirat sta ’n loc,Că l’a ajuns şi-aeest noroc,Să Dadă el atâta joc

P’aeest pământ!

De-ai fi uăzut eum au jucat Copilele de împărat,Frumoase toate şi întrulpi,Cu ochi şirefi ea eei de oulpi, Cu rochii scurte până ’n pulpi,

Cu păr buclat.

Şi principi falnici şi ’ndrăsneţi De-al căror buzdugan isteţ Perit-au smei din iaduri scoşi! De-ai fi uăzut jucând uoioşi Şi Feţi-uoiniel şi Feţi-frumoşi

Şi logofeţi.

Ba Peneş-împărat, uăzând Pe Barbă-cot, piticul, stând Pe-un gard de-alături priuitor,L ’a pus la joe! Şi ’ntre popor Sărea pltieu ’ntr’un picior

De nu-şi da rând!

Sunt grei bătrânii de pornit,Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit! Şi s ’au pornit bărboşii regi Gu sfetnicii ’nuechiţi în legi Şi patruzeci de zile ’ntregi

Au tot nuntit.

Şi uesel Mugur-lmpărat Ca cel d’ntâiu s’a ridicat Şi, eu paharul plin în mâni,Precum e felul din bătrâni La orice chef între Români,

El a ’nehinat.

Şi-a zis: „Gât mac e prin liuezi, Atâţia ani la miri urez!Şi-un prinţ la anul! blând şi mie,Să crească mare şi uoinie, —Iar noi să mai jucăm un pic

Şi la botez!“

59

[Conferenţiarul va citi-o în întregime.] Dar strălucita baladă „Moartea lui Fulger“? Cea dintâi ne dă nunta, a doua înmormân­tarea la români, transpuse în lumea basmelor.

Dintre legende el pune în versuri minu­nate : „Blestem de mamă“, „Pe pământul Tur­cului“, „Fata Craiului din Cetini“, „Draga mamei“ şi altele [unele se află în Biblioteca poporală a Asociaţiei, colecţia pe a. 1929].

Dela poveşti şi legende Coşbuc trece la fapte şi la persoane istorice, şi scrie bala­dele „Paşa H a s a n „Ştefăniţă Vodă“, „De- cebal către popor“, „Voichiţa lui Ştefan“.

Deeebal eătră poporViata asta-i bun pierdut Când n’o trăeşti cum ai fi Drutl Şi-acum ar urea un neam călău S’arunee jug în gâtul tău —E rău destul, eă ne-am născut,

Mai urem şi-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborîtori,C’o moarte tot suntem datori. —Îo t una e dae’ai murit Flăcău ori moş îngârbouit;Dar nu-i tot una leu să mori

Ori câne 'nlănţuit.

Cei ee se luptă blestemând,De s’ar lupta şi’n primul vând Ei tot atât de buni ne par Ga ori şi care laş fugar — Blestemul, azi şi ori şi eând,

E plânsei înzadar!

Iar a tâeea şi laşii ştiu!Toţi morţii tae — dar eine-i uiu Să râdăl Bunii râd şi ead!Să râdem dar, uiteaz răsad Să fie-un hohotit şi-un ehiu

Din ceruri până ’n iad!

De-ar curge sângele părău,Nebiruit e, braţul tăuCând morţii ’n faţă nu tresari!Şi însuţi ţie-un Zeu îţi pari Gând râzi de ee se tem mai rău

Duşmanii tăi cei tari.

Ei sunt Romani! Şi ee mai sunt? Nu ei, ei de-ar ueni Gel-sfânt, Zamolxe, e’un întreg popor De zei, i-am întreba: ee uor?Şi nu le-am da niei lor pământ,

Căci ei au eerul lor!

Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un seut B rău destul, eă ne-am născut: Dar cui i-e frică de răsboiu B liber de-a pleca ’napoi.Iar cine i uânzător uândut

Să iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus — Doi braţele jurând le-aţi pus Pe seut! Puterea este ’n uoi Şi ’n Zei! Dar uă gândiţi, eroi,Că Zeii sunt departe-sus,

Duşmanii lângă noi!

Yoichiţa lui ŞtefanDoamna lângă Ştefan uine,Blândă ’n uorbe şi ’n purtat: „Doamne, iar eşti supărat!“— „Sunt, Voiehiţă, pentru tine!“ Zăpăcită Doamna sta Şi ’nflorită de ruşine :„Ce-am făcut, M ăria-Ta?“

„Tu?... Nimic!“ Şi Vodă strânge Mâna Doamnei, gânditor, „Şerpil-şi au culcuşul lor...Ah! Voiehiţo cum aş plânge!

Hău ea Radu nimeni nu-i:Uite ’n pumni aşa aş frânge Gât de lup eum e al lulP

Doamna i-a pătruns euuântul, Până ’n suflet i-a pătruns.Bl tăeea, ea n’a răspuns. Noapte e, şi bate uântul,Zi prin noapte, eu ur'o doi Tari să baţi eu ei pământul, Pleacă Ştefan la răsboiu.

Dintr’aeelaş eeas Voiehiţa Nu s’a mai oprit din plâns, Brâu pe trup ea n’a mai strâns, Nu şi-a mal gătit cosiţa.In genunchi, e’un dor păgân Ea sărută iconiţa Maicii-Domnului, din sân.

Unu-i soţ, iar altU'i tată,Pentiu care se ruga?Zile ’ntregi ea se lupta De fiori cutremurată;Gând auea pe soţ în gând .Ea se pomenea d’odată Pe părinte blăstămând.

Âh, de-ar fi un zid de-aramă Intre dânşii, până ’n nori —Şi prin plâns adeseori li părea, eă ei o cheamă Să-i împace 1 Ba, dar cum?Pe ea cine-o bagă ’n seam ă? Prutul să-l opreşti din druml

Şi ’ntr’o zi, sătui de sânge, Bată-i, Moldouenii uin.Sufletul, de milă plin,Al Voiehiţei, cum se frânge: Pentru soful ei dorit Râde ueselă şi plânge,Pentr’un tată biruit.

Ba eu paşi grăbiţi porneşte Să-şi cuprindă soţu ’n prag: Oehii-i stinşi s ’aprind de drag. Ştefan însă ocoleşte Ochii Doamnei, e pripit,Iar Voiehiţa nu ’ndrăzneşte Nici să-i zică „bun sosit“.

„Tu mă ştii, Voiehiţo, bine! Neamul uostru-i neam de hoţi, Şi-i uoiu duşmăni pe toţi,Cum te duşmănesc pe tine!

64Âm să-i curm pe-ai tăi de ueei — Nu mai poţi trăi eu mine:Tu ai mamă, poţi să p leci!“

Doamna 'rgălbinind seoboară Ochii umezi în pământ,F&r’ a ziee ur’un euuânt. lese-apoi. l-a ăpus s’o doară,Şi-a durut-o ce i-a spus —Un altar ee se doboară Gând uin trăsnete de sus!

Şi rămas aeum Viteazul Singur în iatae, şi-a pus Gapu’n mâni, pe gânduri dus.Bl şi-a potolit necazul —Dar pe Doamnă o iubea!Şi’ngropând în coif obrazul Ştefan Vodă-aeum plângea!

Dela faptele istorice trece la faptele mari ale istoriei româneşti mai apropiate şi ne da un volumaş eu „Cântece de vitejie“. [Se va citi: „Rugămintea din urmă“.J

Rugămintea din urmă(După Lermontou)

Eşti sehilau tot! Un cerşetor Te ’ntorei aeum acasă,

Şi ce fecior frumos erai —Dar ori cum eşti, ce-ţi pasă!

Tu uei uedea iar satul tău Şi casa uoastră ’n uale,

Şi biata mamă-ţi ua eşiPlângând în cale.

Şi eu rămân să mor pe-aiei Cu liftele păgâne!

Ah, par’eă simt, că n’am s’ajung Să uăd ziua de mâne.

Cu douăzeei de odată ’n car Ea groapă mă uor duce,

Şi, bun e Domnul, de-‘om auea Ea cap o cruce.

Noi de copii ne ştim, şi-am fost Ca fraţii, ba mai bine.

Eu de-am auut un singur bun E-am împărţit eu tine;

Şi tu eu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare ;

Să-ţi răsplătească Dumnezeu,Gă-i bun şi mare.

Şi-auzi aeuml De-or întreba In sat de-a mea uenire,

Tu ’n loe de adeuăr să spui Gă n’ai de mine ştire,

Gă n’am fost la un regiment — Dar spune-le ce-ţi plaee,

Că pentru ei ori uiu, ori mort,Tot una face.

Iar mamei — Doamne,— eum aşurea Credinţa s ’o înşele!

Să-i spui, eă m'ai lăsat rănit La Turnu-Măgurele,

Dar uoi sosi eât de ’neurând.Ascultă-mi rugămintea.

Că mama, dae’ar şti că-s mort Şi-ar pierde mintea.

Tu s’o amâi eu zi de zi Şi spune-i câte toate,

Ba e bătrână, nare mult Să mat trăiască, poate:

Şi pentru ce să-i amărăşti Şi zilele puţine?

Că n’are ’n lume bun şl dragDecât pe mine.

Iar Linii, de s ’ar întâmpla Să uă ’ntâlniţi ur’odată,

Să-i spui eă-s sănătos şi-aş urea S'o aflu măritată.

Tu uită-i-te ’n ochii să uezi De-o doare ori n’o doare;

Iar dacă uei uedea-o stândNepăsătoare,

Să-i spui eă m’ai lăsat rănit Pe umedele paie,

Gă doctorul în carnea mea Adâncă brazdă taie,

Că de dureri eu mă izbesc Şi urlu ziua ’nireagă,

Şi e’am murit gândind la ea,Că mi-a fost dragă.

Şi dacă ochii ei atunci Mai tulburi se uor face,

N’o mângâia l E de prisos,Te rog s’o laşi în pace.

0 frunză ueştedă nu-ţi dă Cuuânt să zici eă-i toamnă

Şi-o lacrimă în ochii eiNimic nu ’nseamnăl

6 8

Şi-acum dă-mî mânai A sunat Gornistul de plecare,

Du Oltului din partea mea 0. caldă salutare,

Şi-ajuns în ţară, eu te rog,Fă-mi cel din urmă bine:

Pământul ţării să-l săruţiŞi pentru minei

Dragostea de neam, de tot ce a fost şi este românesc, l-a făcut sa caute şi în viaţa românească de azi şi în trecutul nostru, tot ce poate fi înălţător, dătător de putere. S e şi poate spune că Q. Coşbue a ereseut pu­terea şi uoinţa românească în toţi cari l-au citit sau ascultat. Şi prin aceasta s ’a do­vedit că are cu adevărat dar dela Dumnezeu, pentrucă mari poeţi şi scriitori sunt numai aceia pe cari citindu-i sporeşti în simţire, în puteri şi în uoinţă.

Dragostea de neam l-a împins să cânte ee-i frumos şi bun şi mare. Dar şi dragostea de-a pouesti. Pentrucă, iată-l, Coşbue nu ră­mâne numai la subiecte din viaţa românească, ci când află vr’unul vrednic de povestit, şi în afară de cercul românesc, el îl povesteşte

69

eu plăcere. Aşa face în „El Borab'i, luat din uiaţa Arabilor; în „Puntea lui R u m isu b iect luat din legendele indiene şi altele.

S e vădeşte aici firea românului de ba­ştină, bun de glumă şi de poveste, sfătos şi plin de duh in istorisirile sale.

111. G. Coşbue părăseşte de tinăr Ar­dealul, cu viaţa satelor româneşti de-aiei şi se aşează în Bucureşti, unde de multă vreme, „răsărea soarele tuturor românilor“ şi unde erau atraşi mulţi cărturari şi scriitori de dincoace de Carpaţi.

Aici începe să cunoască viaţa orăşă- nească, cu laturile ei de umbră. Din poet narativ, (povestitor) Coşbue ajunge poet liric, adică începe să arate in poezii nu numai oa­meni străini, cu faptele şi simţirile lor, ci şi pe el insuşi, adevărat că nu în prea multe poezii, nici acum. Aceste sunt în volumul „Fire de tort“, care însă cuprinde şi el mai multe legende.

Simţirea lui intimă se poate cunoaşte mai ales din două poezii din acest volum: Mama şi Pe deal, apoi din mai multe poezioare lirice-filozofiee din acelaş volum (Gazel;

Lupta vieţii, Şchiop). [Conferenţiarul va citi în întpegime poezia „Mama“).

MamaIn uaduri ape repezi curg

Şi uuiet dau în cale,Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale.Pe malul apei se’mpletese

Cărări ce duc la moară —Acolo, mamă, te zăresc

* Pe tine ’ntr’o căscioară.

Tu toréi. Pe uatra ueehe ard, Pocnind din ureme ’n ureme,

Trei ureaseuri rupte dintr’un gard.Iar flacăra lor gem e:

Glipeşte-abia din când în când Cu stingerea 'n bătaie,

Lumini eu umbre-amestecând Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau Şi torc în rând eu tine;

Sunt încă miei şi tată n’au —Şi George nu mai uine.

?1

Un basm eu pajuri şi eu smei Ineepe-aeum o fată,

Tu taei ş’aseulţi pouestea ei Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,Găei gânduri te frământă,

Spui şoapte fără de ’nţeles.Şi ochii tăi stau ţintă,

Scapi fusul jos; nimie nu zici Gând fusul se desfiră.,.

Te uiţi la el şi nu-1 ridici,Şi felele se miră.

. . . 0 , nul Nu-i drept să te ’ndoeşti!Ea geam tu sari de-odată,

Prin noapte-afară lung priueşti — Ge uezi?“ întreabă-o fată.

„Nimie... Mi s’a părut a ş a !“Şi jalea te răpune,

Şi fie-care uorbă-a ta E plâns de îngropăciune.

Intr’un târziu, neridieând De jos a ta priuire:

„Eu simt că uoiu muri ’n curând, „Gă nu-mi mai sunt în f ire ...

72

„Mai ştiu şi eu la ee gândeam?„Aueţt şi uoi un frate. . .

„Mi s ’a părut e’aud la geam „Gu degetul eum bate.

„Dar n’a fost ell . . . Să-l uăd uenind, „Aş mai trăi o uiaţă.

„E dus, şi uoiu muri dorind „Să-l uăd odată ’n faţă.

„Aşa urea poate Dumnezeu,„Aşa mi-e datul sorţii,„Să n’am eu pe băiatul meu „Ea eap, în ceasul morţii 1“

Afară-i uânt şi e ’nnorat,Şi noaptea e târzie;

Copilele ţi s ’au culcat —Tu, inimă pustie,

Stai tot la uatră, ’neet plângând:E dus şi nu mai uinel

Ş’adormi târziu, eu mine ’n gând,Ga să uisezi de minei

IV. Mare iubitor al neamului său Q. Coşbuc nu se mulţumeşte numai eu poezia in care slăveşte acest popor, eu prezentul şi trecutul lui, ei serie şi in proză o mulţime de articole

7 3

pentru luminarea şi îndrumarea cea bună a oamenilor.

Nu se poate stăpâni să nu povestească pe înţelesul tuturora marile fapte din răsboiul independenţei, în două cărţi: „Răsboiul nostru pentru neatârnare“ şi „Povestea unei coroane de oţel“. [Conferenţiarul va arăta că aceste cărţi se află acum în fiecare sat la biblio­teca dela şcoală şi va îndemna la cititul lor, ca şi a volumelor „Balade şi idile“ şi „Fire de tort“.}

In ele G. Coşbuc povesteşte cu multă căldură faptele de vitejie şi suferinţele ar­matei române în răsboiul ruso-româno-turc din 187717.8.

V. Am arătat că din tinereţe lui G. Coşbuc îi plăcea să traducă din scriitorii latini şi greci. Această plăcere ba stăpânit toată viaţa, ba pus la muncă grea şi plină de osteneli, la înuăţatul acelor limbi. El a biruit toate piedecile; a învăţat şi a muncit ani de zile, trecând dela lucrări mici la lucrări tot mai mari. Aşa ne-a dat întro prea frumoasă tra­ducere românească Eneida poetului strămoş Vergiliu şi multe din poeziile acestuia în cari

74

se vorbeşte despre viaţa dela ţară. Tot Q. Coşbue a tradus mult din Odissea şs lllada. lui Omer, străvechiul poet grec. Ş i ne-a dat traducerea operei „Divina comedia a lui Dante

Pomenim aceste traduceri pentruea e semn de înaintare în cultură când un popor are traduceri bune din operele scriitorilor altor neamuri. Şi ardeleanul Q Coşbue a contribuit în mare măsură ca să putem da şi noi românii această dovadă de popor cult şi înaintat.

VI. Q. Coşbue a crezut eu sfinţenie în înfăptuirea României mari.

Dar răsboiul ha aflat frânt de o năstruş­nică suferinţă: unicul său fiu îşi pierdu viaţa într'o nenorocire cu automobilul. De-atuncina mai văzut zi bună. A murit în vremea răsr boiului de întregire, înainte de-a vedea cu ochii trupului pe nemţi fugind din Bucureşti, după cum i-a văzut cu ochii sufletului care a cântat mărirea viitoare a României în poe­ziile sate (Spadă şi corăbii).

Q. Coşbue e unul din cei mai mari poeţi români şi o mândrie a Ardealului românesc

lOooDOOQoooooocoooooooaoooooooooooooooooooooaaooaoaooooioooooooaaooocoDoo o ooooooooaoooooaoo

Ultimele numere din „Biblioteea poporală a Asoeiaţiunii“ :

Nr. 168. Flori d e p e Câmpie, poeziipoporale, de T. Podariu . . Lei 5'—

„ 169. îngrăşatul sau gunoirea p ă ­mântului, de A. eoseiue . . „ 5’—

„ 170. D esp re testam ent, de Dr.Ualer M o ld o u a n ........................... „ 5'—

„ 171. P oveşti in versuri, de Qh.e o ş b u e .......................................... „ 5'—

„ 172. Stan B olovan şi alte poueştiardeleneşti, de Ion Pop-Re-teganu l............................................... „ 5'—

„ 173. Calendarul „Astrei“ pe 1930 „ 15'—„ 174. S teaua d ela Răsărit. Cântări

de stea şi colinde, de N. I.Dumitraşeu şi Val. Grişan . „ 6'—

„ 175. Nutreţul măiestrit sau eelemai bune plante de nutre t, de loan F. Negruţiu . . . . „ 6'—

„ 176. Tuberculoza, de Dr. losifS to ieh iţia .......................................... „ 6'—

„ 177. C onferenţe pentru p op o r , del. Agârbieeanu, Sabin Opreanşi Gr. e . M ă re u ş ...........................„ 6'—

„ 178. „Calendarul AstreT pe a. 1931,redactat de Horia Petra-P e t r e s e u ..........................................„ 15'—

„ 179. P etrea Voinicul şi alte baladede Ştefan Caeoueanu . . . „ 6 '—

„ 180. Din Ţara Haţegului. Pouestiript. popor, de 1. Pop-Reteganul „ 6'—

, 181. „îngerul a strigai“ ! Poeziinaţionale, de 1. U. Sorieu . „ 10'—

„ 182. Marii cân tăreţi: A lecsandn,C oşbue, A lexandrescu (3 eon- ferenţe) de l. Agârbieeanu . „ 10'—

ooooooooooooooaao o oooooaooooooooaoa ÎOO

CO

OaO

CO

CO

CO

aCC

CO

DD

CO

DC

OC

OC

CO

CO

OC

OC

CD

OO

DO

OC

CC

CO

OC

OO

GO

I

Ce aduce „Biblioteca poporală“ în anul 1931?

Multe şi frumoase cărţulii pregăteşte „Astra" culturală să răspândească în mijlocul poporului nostru în anul 1931!

Şirul s’a început cu frumoasele poezii naţionale ale poetului nostru I. U. Soricu: „îngerul a strigat“ (No. 181). Poeziile acestea cântă deşteptarea României, cântă Transil­vania şi Basarabia, cântă Prutul, ridică în slavă pe un Tudor Vladimirescu, pe un Şaguna, pe un Mihai Viteazul. Sunt vrednice de declamat la serbările naţionale şi pe la şeză- torile noastre.

Cărţulia No. 182 e scrisă de iubitul nostru scriitor poporal Ioan Agărbiceanu şi are darul să ne arate pe „marii“ noştri „cântăreţi“ : Alecsandri, Coşbuc şi Alexandrescu. In formă de conferenţă, ca să poată fi cetită cu glas tare, ne aduce înaintea ochilor scriitorul Agârbiceanu pe aceşti trei luceferi ai scrisului românesc, împrumutând dela ei şi câteva poezii de căpetenie, ca să-i cunoaştem bine, chiar şi aceia cari n ’am auzit nimica despre ei până acum.

Vor urma, lună de lună, cărţulii care de care mai fru­moasă : una despre boalele lipicioase, alta despre gospodăria cuminte dintr'un sat model, fruntaş, una cu povestiri pentru popor, alta cu sfaturi religioase.

Nu fiţi leneşi! Cumpăraţi şi răspândiţi „Biblioteca po­porală“ a „Astrei“. Costă numai 10 Lei exem plarul!

Unde nu se găseşte prin librării, cereţi-o direct dela „Astra" culturală, Sibiu, Str. Şaguna 6.