Argument

Situaţia socio-economică precară a României din ultimii ani a condus la o creştere

alarmantă a numărului de familii (şi în consecinţă, de copii) aflaţi în diferite categoriide risc:

riscul de a fi abandonaţi în instituţii sau pur şi simplu pe stradă, riscul de a fi abuzaţi de propria

familie sau de alte persoane, de a deveni delincvenţi sau victime ale violenţei şi abuzurilor;

într-un cuvânt, riscul de a nu creşte într-un mediu familial bazat pe dragoste şi suport pentru

dezvoltare.

Tocmai de aceea copilului trebuie să i se asigure o protecţie specială împotriva

factorilor agresivi ai mediului, asistentul social având un rol important în această direcţie.

Dar, studiile efectuate în multe ţări, au arătat faptul că, în afara familiei, dezvoltarea

copilului merge pe o altă treaptă. Atât la copilul crescut şi educat în afara familiei, cât şi la cel

crescut în familie se formează trasături specifice de caracter, comportament, personalitate, doar

că la prima categorie aceste trasături sunt altele. In Centrele de Plasament de Tip Tradiţional,

cu un număr mare de copii instituţionalizaţi, este aproape imposibil de a asigura un nivel optim

de dezvoltare intelectuală, emoţională şi de personalitate a copiilor, ceea ce conduce la

inadaptarea lor sociala.

John Bowlby, arăta în 1952 că o primă cauză aflată la originea normalităţii, respectiv a

întârzierii în dezvoltarea copilului o reprezintă prezenţa sau absenţa mamei (Bonchis, 2006).

Problemele emoţionale de cele mai multe ori, sunt determinate de insuficienţa dragostei şi

afecţiunii din partea părinţilor, deprivării timpurii de comunicare neformală cu adulţii, acestea

influenţând negativ formarea personalităţii.

Bunăstarea viitoare a colectivităţii depinde în mod fundamental de calitatea stării de

sănătate, de gradul de educaţie şi profilul socio-moral al generaţiilor tinere. Din acest punct de

vedere copiii sunt un bun social, sunt percepuţi ca fiind cea mai importantă resursă a oricărei

societăţi din moment ce ei reprezintă chiar viitorul acelei societăţi, iar investiţia în viitor

reprezintă în primul rând investiţia în copii.

Instituţionalizarea prin efectele sale de deprivare maternă şi socială, conduce la

creşterea sentimentelor de insecuritate şi lipsă de valoare, resimţite la copii, toate acestea

1

conducând la scăderea respectului de sine. Copilul instituţionalizat resimte lipsa părinţilor,

acesta fiind şi motivul pentru care este esenţială existenţa părinţilor naturali sau a unor

substituţi parentali, care să-i ofere copilului o îngrijire plină de afecţiune şi securitate.

Afecţiunea şi securitatea reprezintă nevoile esenţiale care trebuie îndeplinite pentru a

asigura dezvoltarea armonioasă a copilului.

Centrele de Plasament au misiunea, de a asigura acel climat afectiv de care copilul are

nevoie, de a ocroti şi pregăti pentru societate fiinţe active din punct de vedere social, care în

momentul părăsirii instituţiei de ocrotire, să nu constate că le lipsesc multe din însuşirile

omeneşti fireşti.

David Hove (1992), arată că ,,chiar şi familia cea mai carenţată material şi afectiv,

familia care nu reuşeşte să asigure condiţii optime de îngrijire şi formare a copilului, constituie

totuşi o soluţie mai bună decât cea mai dotată şi mai adecvată agenţie de protecţie, care nu va

reuşi să suplinească funcţiile grupului familial, al fraţilor, bunicilor şi în primul rând ale

imaginii părinţilor în persoana copilului .” (apud, Miftode,V., 1999, p 217).

Prin această lucrare, mi-am propus să scot în evidenţă necesitatea reintegrării în familia

naturală / lărgită a copiilor şi tinerilor care sunt instituţionalizaţi într-un Centru de Plasament,

eforturile care trebuiesc depuse de către asistenţii sociali în acest proces, cât şi necesitatea de a

schimba mentalitatea formată de-a lungul timpului asupra instituţionalizării -care consideră

instituţionalizarea copiilor, mai ales pe perioade mari de timp, cea mai bună soluţie de

rezolvare a problemelor din familie-, aceasta fiind un obstacol major în procesul reintegrării.

2

1. PRACTICA ASISTENŢEI SOCIALE ÎN ROMÂNIA

1.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Pe parcursul prezentei lucrări voi utiliza următoarele concepte:

Abandon – reprezintă situaţia în care un copil este părăsit de părinte sau de îngrijitor –

cel mai adesea într-un loc public – cu intenţia de a crea o separare permanentă. Termenul este

utilizat şi atunci când părintele încredinţează temporar temporar copilul unei instituţii(centru de

plasament, spital).

Abuz - constă în “profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre un adult şi un copil

prin desconsiderarea personalităţii celui de-al doilea” (Roth, 1999, p.45).

Abuz asupra copilului – reprezintă “orice actiune voluntară a unei persoane care se află

într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată

viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală,

sănătatea fizică sau psihică a copilului”(art. 89, alin. 1, Legea nr. 272/2004).

Copil instituţionalizat - persoana care nu a implinit varsta de 18 ani si nu a dobandit

capacitatea deplina de exercitiu, a cărui îngrijire creştere dezvoltare, integritate fizică,morală,

psihică şi educaţională este periclitată în sânul familiei naturale (legea nr.108/1998).

Familie - părinţii şi copiii acestora( Legea nr. 272/2004).

Familie extinsă - copilul, părinţii si rudele acestuia până la gradul IV inclusiv (Legea

nr. 272/2004).

Familie substitutivă - persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, care, în

condiţiile legii, asigură creşterea şi îngrijirea copilului. (Legea nr. 272/2004).

Instituţie – termenul are o conotaţie puternic negativă, comparându-se cu imaginile unor mari

spitale psihiatrice, ale orfelinatelor din cărţile lui Dickens sau ale caselor de copii din ţara

noastră. Din acest motiv s-a înlocuit termenul cu cel de îngrijire rezidenţială.

3

Îngrijire rezidenţială – ,, modalitate de creştere a copilor în care îngrijirea este asigurată

de personal plătit care nu are legături cu minorul’’ ( Tolfree, 2000, p.6) .

Orfan – termenul poate descrie copilul care a pierdut unul dintre părinţi sau pe ambii.

Plan individualizat de protecţie - documentul prin care se realizeaza planificarea

serviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării

psihosociale a acestuia si a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de

familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil (Legea nr.

272/2004).

Plan de servicii - documentul prin care se realizeaza planificarea acordarii serviciilor si

a prestaţiilor, pe baza evaluarii psihosociale a copilului si a familiei, în vederea prevenirii

separării copilului de familia sa (Legea nr. 272/2004).

. Reprezentant legal al copilului - părintele sau persoana desemnată potrivit legii să

exercite drepturile şi să îndeplinească obligaţiile părinteşti faţă de copil(Legea nr. 272/2004)..

1.2 ASISTENŢA SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA

1.2.1. Asistenţa socială în perioada tradiţionalistă.

,,Asistenţa socială a apărut ca răspuns la nevoile şi suferinţele umane, iar nevoia sociala

şi implicit, nevoia de asistenţă socială au existat şi vor exista întotodeauna.”(D.Buzdugea

2005 p.,13).

Ca în toată lumea şi în România au existat de la început oameni defavorizaţi, iar

reacţiile asistenţiale sau produs îm mod firesc. Comunităţile de dimensiuni mici deşi nu

beneficiau de servicii specializate, promovau un tip de intervenţie socială de mare eficienţă:

abaterile de la normalitate erau mai puţine decât în mediile occidentale, deoarece demersurile

de prevenire - compensare, recuperare - restituire erau sprijinite de resorturile colective ale

datinilor, obiceiurilor, moralei Bisericii.

În această perioadă satele româneşti erau puţin populate, ele funcţionau ca nişte familii

foarte mari, locuitorii practicau solidaritatea de tip mecanică şi asistarea reactivă eficace.

4

Fiecare individ trebuia să acţioneze de aşa manieră încât să evite starea de

subnormalitate, chiar dacă nu avea nevoie de intervenţie asistenţială, trebuia să demonstreze că

aparţine sferei normalităţii prin actele de ocrotire care le practica.

Un rol important în asistarea celor aflaţi în nevoi il aveau:

Autorităţile formale ale comunităţii – primar, preot, dascăl, invăţător, boier;

Rudele - cu cât gradul de rudenie faţă de cel care era în nevoie era mai mare, cu atât

se aştepta ca ajutorul oferit să fie mai mare;

Preotul - intermedia legăturile oamenilor cu divinitatea, făcea recomandări pentru

îndreptarea celor ,,rătăciţi,, asista evoluţia individului toată viaţa;

Vecinii – uneori ţineau loc de frate, acordau sfaturi, sprijinea îngrijirea copiilor, a

bolnavilor etc; moaşa satului – era considerată asistenta socială;

Naşii – erau consideraţi părinţii spirituali;

Bătrânii – erau văzuţi ca înţelepţi, formau o sursă importantă de asistare fiind

consideraţi instanţa de supraveghere a religiozităţii, moralităţii, educaţiei, etc..

Poporul român fiind creştin, practica în mod permanent generozitatea şi acordarea

necondiţionată de ajutor ( ,, să nu-l laşi pe cel sărac lipsit de hrană, fii celor orfani ca un tată..

episcopul Tasile târgovişteanul, 1991, p. 144). Impăratul Constantin cel mare (313), legiferând

creştinismul considera că Biserica era cea mai în măsură să-i ajute pe săraci prin donaţiile,

bunurile, populaţiei avute.

În timp ajutorul a fost direcţionat în mod diferenţiat către persoanele defavorizate.

Asistarea familiei – avea rol primordial, întrucât de normalitatea ei depindea

normalitatea satului. Grija faţă de săraci era practicată ca fapte ale milei trupeşti şi sufleteşti

(a sătura pe cei flămânzi, a imbrăca pe cei goi,.. a îndrepta pe cel păcătos, a măngâia pe cel

intristat...– cf. Zăgrean,1974, pp. 242- 247). Asistarea copiilor orfani se făcea în virtutea

legăturii sacre.

Preotul hotăra ce persoane să se ocupe de intreţinerea şi educarea cpiilor orfani, în cazul

în care nu existau rude. Asistarea văduvelor se producea atunci când acestea nu aveau nici un

sprijin. Asistarea tuturor persoanelor sau grupurilor care suferiseră din cauza unor calamităţi.

Actele de caritate aveau drept scop reechilibrarea psihică, morală, materială a celor asistaţi.

Pentru ca gesturile asistenţiale să nu fie întrerupe, erau susţinute de motivaţii şi scopuri

puternice, cum ar fi:

5

o Asistarea pentru asigurarea normalităţii indivizilor şi comunităţii;

o Impulsivitatea moralei naturale exprimată prin ,, omenie’’; nevoia individului de a

se face util şi de a demonstra prestigiul familial;

o Atitudinea de respect deosebit faţă de strămoşi ,,a fi primit’’ faţă de rudele

decedate;

o Ispăşirea păcatelor proprii şi ale strămoşilor familiei.

In comunitatea tradiţională intervenţiile asistenţiale erau deosebit de eficiente, dacă şi

astăzi ar avea aceeaşi intensitate multe disfuncţii ale societăţii ar dispărea

Activităţile iniţiale de asistenţă sociala s-au dezvoltat pe lângă instituţiile religioase, în

sec al XIII-lea pe lângă diferite mănăstiri, au fost create ,, bolniţe”- aziluri pentru bolnavii

săraci, pentru invalizi, şi în general, pentru bătrânii săraci.

În sec al XIV-lea, Radu Basarab a fondat ospiciul de mizeri de la Măţăul de Jos de

lângă Câmpulung pentru adăpostirea şchiopilor, ologilor, orbilor. Pentru aceasta a fost scutit de

impozite şi înzestrat cu moşii.

În sec al XVI-lea la Bucureşti şi valea Dâmboviţei Negru Vodă înfiinţează cele mai

cunoscute aşezări de asistenţă socială ,, Calicii”. Asistaţii primeau ajutoare de la Domnie, din

încasările vamale, din taxele de la divorţ, din ,,cutia milei”.

Cu timpul activităţile asistenţiale au devenit o ocupaţie, mai apoi au dobândit statutul

de profesie şi ştiinţă. De exemplu primul spital cu o capacitate de 24 paturi şi prima mănăstire

au aparţinut Fundaţiei Colţea la începutul sec al XVII-lea (1704), în Ţara Românească .

Trepat activitaţile de asistenţă socială cu caracter civic-religios s-au structurat sub

forma unor măsuri reglementate prin acte juririco-normative, finanţate din bugetul public, în

cadrul unor instituţii specializate.

În România asistenţa socială modernă a luat naştere în 1775, odată cu apariţia primei

legi de protecţie pentru copil şi înfiinţarea unor instituţii specializate de ocrotire pentru

persoane aflate în dificultate: săraci, orfani, fete-mame etc. ,,Dar despre un sistem de asistenţă

socială, sprijinit de măsuri legislative se poate poate vorbi doar din 1831, odată cu apariţia

Regulamentului Organic.”(Zamfir,1999 p., 239).

România a fost una din primele ţări europene care a elaborat un sistem de securitate

atât în domeniul asigurărilor sociale( In anul 1912 apare prima legea a pensiilor), cât şi în cel al

asistenţei sociale prin acordare de ajutoare.

6

1.2.2. Asistenţa socială în perioada interbelică

În această perioadă au apărut fenomene sociale noi (invalizii, orfanii de război,

văduvele de război, violenţa, vagabondajul, infidelitatea conjugală), pe când cerşetoria,

prostituţia, analfabetismul, erau moşteniri mai vechi.

În practica asistenţei sociale în această perioadă s-au accentuat trei aspecte: voinţa

asistenţială, resurse sau mijloace şi organizarea.

Voinţa asistenţială reiese din discursurile oamenilor politici; declaraţiile erau însoţite

de donaţii, organizarea de festivităţi în scopuri caritabile, partciparea directă la îngrijirea

invalizilor, răniţilor săracilor. O familie sau persoană îşi mărea prestigiul prin modul de

implicare în problemele de asistenţă socială.

Resursele sau mijloacele materiale de care depindea capacitatea asistenţială a

societăţii, puţine de altfel , erau colectate de la marii proprietari agricoli, marii industriaşi şi

membrii familiei regale. Populaţia activă nu era cu mult mai numeroasă decât cea pasivă.

Veniturile locuitorilor oraşelor erau modeste, acestea erau direcţionate spre plata chiriilor şi

alimentaţie. Productivitatea muncii agricole era scăzută deoarece se practicau strategii

medievale, comunităţile rurale practicau modalităţi asistenţiale din perioada tradiţională.

Băuturile şi tutunul se aflau la originea multor disfuncţii individuale şi grupale.

În România interbelică existau două ,,pături culturale’’: una cultă, care ar fi făcut faţă

oriunde în Europa, şi alta aproape de ,, animalitate ’’- ţărănimea . (P.Andrei, 1975 p. 225).

Organizarea – consta în formularea unor acte normative care să sprijine demersurile

asistenţiale ale statului.

În această perioadă funcţiona o reţea destul de extinsă de instituţii pentru ocrotirea

copiilor, tinerilor, infirmilor, delincvenţilor, bătrânilor etc; Bugetele anuale prevedeau

alocaţiile pentru asistenţa socială, deoarece acestea erau insuficiente se atrăgeau fonduri de la

instituţiile comunale, judeţene sau de la personae bogate.

În România, intervenţia sistemică a statului în activitatea de asistenţă socială începe în

1920 odată cu crearea Ministerului Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale în cadrul căruia funcţiona

Direcţia Asistenţei Sociale. In mediu rural sunt înfiinţate Case de Ocrotire, iar în municipii şi

oraşele mari sunt înfiinţate Oficii de ocrotire.

7

În 1929 la Bucureşti s-a înfiinţat Şcoala Superioară de Asistenţă ,, Principesa Ileana’’ ;

s-a delimitat raportul dintre sociologie şi asistenţă social.

A avut loc emanciparea culturală a lumii satelor prin infiinţarea ,,universităţilor

populare’’( tinerii partcipanţi la aceste cursuri, trăiau trei luni într-o atmosferă de familie, sub

conducerea unei personalităţi, care-I învăţa ce este igiena, sănătatea, cultura, gospodăria, îi

invăţa să citească, să cânte,să trăiască într-o familie de religiozitate, adică să-I obişnuiască cu

deprinderi noi şi apoi să-I trimită înapoi în sat pentru a pne în practică ce au învăţat’’. ( Gusti,

1934 , pp 505-506 ).

În 1938, D.Gusti promovează Legea pentru înfiinţarea serviciului social, care punea

bazele unei reţele sociale comunitare, capabile să ofere un răspuns prompt problemelor

generale cât şi celor specifice celor aflaţi în nevoie.

Înainte de a începe cel de-al doilea război mondial, România se număra printre puţinele

ţări din lume care iniţiase dezvoltarea rapidă şi de calitate a unui sistem profesionist de

asistenţă socială. Sistemul de formare a specialiştilor era bine pus la punct. Reţeaua de

asistenţă socială comunitară care se dezvoltase în mediu urban, urma să se extindă, pe când la

sate era practicat încontinuare sistemul tradiţional de asistare.

1.2.3. Asistenţa socială în perioada comunistă

Modelul comunist de societate conturat de ideologii K.Marx şi Fr.Engels, prevedea că:

proprietatea asupra mijloacelor de producţie cît şi bunurile realizate în urma valorificării lor să

fie comune; toate categoriile de populaţie vor avea un loc de muncă iar bunurile rezultate din

munca lor vor fi diponibile pentru consum.

Se considera că nu vor exista diferenţe între clasele sociale, se va crea o mare

omogenitate socială încât deosebirile dintre sat şi oraş, dintre munca fizică şi cea intelectuală,

dintre munca de decizie şi cea de execuţie, nu vor genera conflicte, în societatea egalitară nu

putea fi sărăcie.

Dar în realitate s-au produs ,, disfuncţii sociale majore fără ca statul să aibă capacitatea

de a interveni pentru a le depăşi,, datorită absenţei sistemului puternic de asistenţă socială.

8

Asigurările de sănătate, de pensii, obţinerea alocaţiei pentru copii, primirea unei

locuinţe din fondul locativ de stat, gratuitatea îngrijirii sanitare şi a cursurilor şcolare, erau

consecinţele ocupării obligatorii ale unui loc de muncă. ,, Asistenţa socială calitativă,

personalizată, orientată spre rezolvarea problemelor urgente practic s-a desfiinţat. În timp s-a

creat un sistem de dependenţă accentuată a individului de stat ’’ ( Zamfir, Zamfir, coord., 1995,

p.104).

În această perioadă instituţiile care practicau asistenţa socială gratuită erau puţine:

azilurile de bătrâni, căminele pentru copii, spitalele pentru diferite categorii de handicapaţi.

Unităţile economice, juridice, de învăţământ se implicau în asistenţa socială în momentul în

care unul din membrii organigramei lor aveau nevoie de ajutor ( în urma unor accidente de

muncă sau decese în familie).

Cerşetorii, vagabonzii, şomerii (oficial nu existau), etichetaţi drept ,, paraziţi sociali’’,

erau asistaţi prin eforturi de reeducare, forţaţi să ocupe un loc de muncă, prin condamnări la

locul de muncă, activitatea lor fiind controlată periodic.

În această perioadă ,, sistemul de organizare, funcţionare şi administrare a asistenţei

sociale în regimul socialist era centralizat – birocratic’’ ( Zamfir, Zamfir, coord., 1995, p.104),

deoarece: serviciile şi instituţiilede asistenţă social erau active doar în ultima instanţă; asistenţa

socială era practicată de nespecialişti; iniţiativele de asistenţă social aparţineau de Ministerul

Sănătăţii şi Ministerul Muncii.

În 1952 a fost întreruptă formarea universitară a asistenţilor sociali, devenind

învăţămînt post-liceal oferea absolvenţilor un statu inferior specialiştilor, iar din 1969 a fost

desfiinţat în totalitate.

Reţeaua de asistenţă socială comunitara a fost distrusă, aşa cum afirmam puţin mai

înainte, regimul comunist nu vedeaa necesitatea asistenţei sociale, implicit a profesiei de

asistent social.

1.2.4. Asistenţa socială în perioada postcomunistă

Odata cu prăbuşirea regimului comunist, a incompetenţei clasei politice, renunţarea la

planificarea socialistă a economiei, societetea românească s-a confruntat cu noi probleme:

9

blocaje financiare ce au determinat intrarea în şomaj a multor indivizi, insecuritatea locului de

muncă, venituri mici ale familiei care accentuau starea de sărăcie, degradarea vieţii de

familie, scăderea cheltuielilor dedicate educaţiei, marginalizarea unor grupuri sociale, apariţia

unor fenomene sociale noi cum ar fi ,, copiii străzii’’ , abandonrea nou-născuţilor în materntăţi,

creşterea numărului consumatorilor de droguri etc. Aceste dificultăţi au determinat creşterea

solicitărilor faţă de serviciile de asistenţă socială cât şi constituirea uniu sistem puternic de

asistenţă socială.

Din noul sistem social format făceau parte :

la nivel naţional - Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerul Sănătăţii ,

Ministerul Educaţiei si Cercetării, Ministerul de Interne, Secretariatul de Stat pentru

Persoane cu Hanicap, Comitetul Român pentru Adopţii;

la nivel local – Departamentul Administraţiei Publice, Comisia de Ocrotire a

Minorilor, Consiliul Local al Administraţiei de Stat, Direcţia de Muncă şi Protecţie

Socială.

În 1990 reapare şi învãţãmântul de specialitate în materie de asistenţã socialã, la început

sub forma colegiilor în cadrul universitãţilor din Bucureşti, Cluj şi Iaşi (1990-1991), apoi sub

forma învãţãmântului academic (1992).

În 1994 apare prima promoţie post-comunistã de asistenţi sociali iar de atunci reţeaua

secţiilor academice de profil nu conteneşte sã creascã. După 1990 se reiau colaborările

guvernamentale cu instituţiile şi agenţiile internaţionale de asistenţă socială( UNICEF, Banca

Mondială), care sprijină dezvoltarea de programe sociale şi de cercetare în sfera asistenţei

sociale. Din perioada comunistă au rămas instituţiile de asistenţă socială care nu indeplineau

condiţiile unui trai decent, ulterior au fost refăcute ori s-au construit altele noi.

Cu toate că structurile angajate în procesul de asistenţă socială sunt numeroase,

efectele asistenţiale rămân minore, intervenţiile asistenţiale reuşesc doar să atenueze

neajunsurile prezentului.

1.2.5 Sistemul protecţiei sociale în lumea contemporană

După 1990 asistenţa socială în România i-a forma unui sistem complex de protecţie.

10

Activităţile destinate îmbunătăţirii situaţiei categoriilor defavorizate şi atenuării

inegalităţilor, sunt descriese de teoreticienii şi factorii de decizie politică prin sintagmele:

protecţie socială, asistenţă socială, asigurări sociale.

Protecţia socială - desemnează ,, ansamblul instituţiilor, structurilor şi reţelelor de

servicii, al acţiunilor destinate creării unor condiţii normale de viaţă pentru toţi membrii unei

societăţi şi mai ales pentru cei cu resurse şi capacităţi reduse de autorealizare’’ (C Bocancea,

G.Neamţu 1999 p. 67).

În mod concret, protecţia socială cuprinde:

- asigurarea veniturilor pentru categoriile de persoane care nu pot dobândi resurse prin

munca proprie (bătrânii, şomerii, indivizii afectaţi de maladii cronice severe, persoanele cu

deficienţe);

- protejarea populaţiei faţă de efectele crizelor economice;

- protecţia în caz de calamitate naturală sau de conflict armat;

- asigurarea ordinii publice şi protecţia faţă de criminalitate;

- apărarea drepturilor civile; protejarea faţă de orice factor de risc.

Obiectivele protecţiei sociale sunt realizate de două sisteme distincte: al asigurărilor şi

al asistenţei sociale.

Asigurările sociale au apărut încă de la sfârşitul secolului XIX, având ca scop

susţinerea financiară a persoanelor ce nu realizează venituri dintr-o activitate proprie, din cauza

pierderii locului de muncă sau din cauza pierderii temporare sau definitive a capacităţii de

muncă.

Sistemul asigurărilor are la bază contribuţia financiară a indivizilor şi redistribuirea

fondurilor astfel obţinute în folosul celor care se află în situaţii problematice. Aşadar, cotizanţii

primesc, atunci când au nevoie, ajutoare proporţionale cu contribuţia lor şi cu dimensiunile

trebuinţei. “În organizarea asigurărilor sociale se reuneşte spiritul uman de prevedere cu

solidaritatea inter şi intrageneraţională şi cu garanţia statului ...” (Zamfir & Zamfir, 1995: 80).

Asistenţa socială este definită drept “un ansamblu de instituţii, programe, măsuri,

activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor şi

comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care (...) nu au posibilitatea

de a realiza prin mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă” (Zamfir & Zamfir,

1995: 100). Potrivit definiţiei dată NASW (National Association of Social Workers), scopul

11

fundamental al profesiei de asistent social este acela de restaurare a capacităţii de funcţionare

socială normală a indivizilor, grupurilor şi comunităţilor, în acest sens fiind necesară crearea

condiţiilor societale necesare funcţionării “normale” (adică în acord cu standardele unei

societăţi date).

Activitatea asistenţială are două dimensiuni principale:

a) dimensiunea economică vizează alocarea unor resurse materiale şi financiare

persoanelor care, pentru o perioadă limitată de timp, nu pot duce o viaţă auto-suficientă;

b) dimensiunea propriu-zis socială şi psiho-socială vizează procesele de integrare şi

reintegrare socială în sens larg (în plan familial, profesional, cultural, normativ, în asistenţa

dependenţilor de droguri şi alcool, în resocializarea delincvenţilor, rezolvarea problemelor de

cuplu, protecţia persoanelor victime ale abuzului fizic, sexual şi psihic, rezolvarea conflictelor

intra- şi intergrupale etc.

Ajutorul acordat pe o perioadă limitată de timp celor cu probleme deosebite nu depinde

de contribuţia acestora sau de rambursarea ajutorului. Sistemul asigurărilor (care stă la baza

securităţii sociale) se întemeiază, pe logica contributivităţii: în cadrul acestuia, cotizaţiile

finanţează compensările de venituri, în mod proporţional cu contribuţia anterioară a

individului.

În practica asistenţei sociale, cele două principii, se întrepătrund deseori: “Ajutorul

social (asistenţa socială ) poate să-şi asume plata cotizaţiilor sociale (cotizaţii destinate

sistemului de asigurări) ale persoanelor celor mai defavorizate, iar Securitatea socială plăteşte

astăzi numeroase prestaţii de ajutor social (alocaţia de locuinţă socială, alocaţia pentru adulţii

handicapaţi sau alocaţia de părinte singur)” (Camplong, 1992: 55).

12

2. INSTITUŢIONALIZAREA COPILULUI

Copilul instituţionalizat este acel copil care este abandonat, în cele mai multe cazuri,

care a ajuns într-o instituţie de ocrotire pe baza unei decizii emise de Comisia pentru Protecţia

Copilului sau Instanţa de Judecată. Odată ce copilul ajunge într-o instituţie, părinţii transferă

integral responsabilitatea creşterii şi îngrijirii copiilor acestei instituţii sau altfel spus, ,,către

stat ’’. Lucrând de mai mult timp în centru de plasament am întâlnit deseori argumente legate

de rolul statului în îngrijirea copiilor ,, statul este obligat să-mi crească copilul” sau ,,vreau să-l

dau la stat”.

2.1. FACTORII CARE AU DETERMINAT INSTITUIREA UNEI MĂSURI

SPECIALE DE OCROTIRE A MINORILOR ÎN CENTRE REZIDENŢIALE:

1. Lipsa condiţiilor materiale datorate sărăciei: după 1989 sărăcia familiilor, starea de

pauperizare a populaţiei s-a acutizat extrem de mult, afirmă, St. Cojocaru ( Cojocaru în

Mifdode, coord., 2002, pp. 264-268), datorită, existenţei şomalului, condiţiilor economice ale

comunităţii locale, consumului excesiv de alcool, violenţei domestice, neglijarea copiilor, etc

2. Lipsa locuinţei: după 1991 pe fondul disponibilizărilor masive, a creşterilor

progresive privind intreţinerea locuinţelor, a vânzării locuinţelor pentru a face faţă

cheltuielilor, a crescut numărul persoanelor care trăiesc pe la rude, prieteni implicit

abandonarea şi instituţionalizarea copiilor.

3. Relaţiile de concubinaj dintre părinţii copiilor: în general acest tip de relaţii sunt

asociate sărăciei şi lipsei de responsabilitate partenerilor în creşterea şi educarea copiilor.

4. Mame tinere fără sprijin din partea familiei lărgite: de cele mai multe ori tânăra nu

dezvăluie existenţa sarcinii nedorite iar datorită mentalităţii ,, a nu se face de ruşine’’, familia

lărgită a tinerei preferă abandonul copilului.

5. Accesul scăzut sau inexistent la mijloacele de ,, planning familial’’: categoriilor

sociale defavorizate au acces limitat la aceste servicii, lipsa informării utilizării mijloacelor

13

contraceptive cât şi costul ridicat al acestora contribuie la cresterea numărului copiilor

abandonaţi.

6. Menţinerea plasamentului în centrul de plasament fără experimentarea unor forme

de alternative familiale la instituţionalizare: familiile care au copii în centrele de plasament nu

menţin legătura cu copii invocând lipsa mijloacelor financiare, cât şi faptul că centrul de

plasament ca o formă de protecţie le asigură condiţii mai bune decât ar putea ei să le ofere.

7. Inexistenţa, sau insuficienţa unor servicii pentru mamele cu copii: familiile aflate în

dificultate au acces limitat la creşe, grădiniţe, cămine cu program prelungit datorită costurilor

ridicate ce nu şi le pot permite. Astfel mamele nu pot să lucreze, nu au venituri sigure şi stabile,

sărăcia familiei se accentuează şi inplicit are loc instituţionalizarea definitivă a copilului.

8. Insuficienţa implicării serviciilor de asistenţă socială care să acţioneze în punctul

cheie al procesului de abandon: deşi serviciile sociale s-au dezvoltat în ultimii ani, asistenţii

sociali pregătiţi profesional sunt puţini, nemotivaţi financiar, iar fondurile alocate de bugetele

locale sunt insuficiente numărului mare de solicitări din partea familiilor defavorizate.

9. Decesul unuia dintre părinţi: sunt frecvente cazurile în care după decesul mamei,

tatăl copilului mai ales de vârstă fragedă optează pentru încredinţarea copilului unei instituţii

de protecţie. Mamele rămase văduve doar în situaţii disperate încredinţează copii centrelor de

plasament.

10. Legislaţia lacunară care facilitează sau încurajează fenomenul de abandon:

,,Legea nr.47/1993, abrogată de legea 273/2004” , încurajează în anumite privinţe abandonul,

şi scade responsabilitatea părinţilor pentru copii’’ (I Brătianu, C.Roşca, 2005 p.,95),

specificând că în cazul în care familia nu s-a interesat 6 luni de copil, acesta poate fi declarat

abandonat. Legislaţia actuală pune mai mult accentual pe sprijinul ce trebuie arcodat copiilor în

detrimentul resopnsabilităţii părinţilor de a-şi educa copii.

11. Divorţul dintre părinţi: de obicei este precedat de neînţelegei, conflicte familiale,

care generează o atmosferă tensionată cu repercursiuni ce duc la neglijarea copiilor iar în cele

din urmă la instituţionalizarea lor.

12. Prezenţa unui handicap la copil: unii copii care au avut probleme de sănătate după

naştere şi sunt instituţionalizaţi pentru perioade mai lungi de recuperare şi tratament, riscă să

fie abandonaţi datorită dezinteresului sau imposibilităţii părinţilor de a-şi ocroti copiii acasă.

14

După cum am văzut în cele relatate anterior, cauzele instituţionalizării copiilor nu sunt

doar sărăcia, în multe cazuri sprijinul sau suportul material-financiar, activităţile de consiliere,

ar fi putut să îndepărteze necesitatea instituţionlizării.

Pentru ca un copil să se dezvolte armonios şi totodată să fie fericit este necesar să i se

asigure satisfacerea nevoilor de bază.

2.2. NEVOILE DE BAZA ALE COPILULUI

Cea mai cunoscută clasificare a nevoilor umane este cea facută de A. Maslow şi anume,

potrivit unei ordini de priorităţi sau urgenţe avem următoarea clasificare: nevoi fiziologice,

nevoia de siguranţă şi securitate, nevoia de apartenenţă şi dragoste, nevoia de respect şi stimă

de sine şi nevoia de autodezvoltare.

Pornind de la această clasificare făcută de Maslow, dar şi de la cele făcute de alţi autori

s-a realizat o particularizare a nevoilor umane formulate de aceştia, la vârsta copilăriei,

obţinându-se nevoile de baza ale copilului.

2.2.1 Nevoia de dragoste si securitate

Această nevoie este permanentă în perioada copilăriei, fiind cea mai importantă la

vârsta mică, când copilul îşi construieşte ataşamentul faţă de mamă, de tată şi de cei apropiaţi

lui. John Bowlby dezvoltă o teorie a legăturilor dintre copii şi părinţi, spunând că ruperea

acestor legături duce la separare, ce are efecte de deprivare emoţionala (Bonchis,2006). Nevoia

de contact, este în opinia lui Bowlby o nevoie primară, copilul născându-se cu această nevoie

fundamentală.

Pentru dezvoltarea unei personalităţi sănătoase a copilului este necesar ca, această

primă nevoie să fie satisfăcută (Neamţu, 2003). Foarte important pentru dezvoltarea mintală a

copilului este nevoia de legătură intimă de dragoste, afecţiune cu mama sau cu o mamă

substitut, în care copilul să aibă încredere (Bonchis, 2006). Dragostea cu care copilul este

înconjurat de către părinţi, sau persoana în care el are încredere îşi va pune amprenta asupra

15

dezvoltării sale ulterioare. Ataşamentul îi dă copilului sentimentul de siguranţă cu ai lui, de

securitate, sentiment care are efecte pozitive asupra dezvoltării ulterioare a copilului.

2.2.2 Nevoia de experiente noi, de stimulare

Cele mai importante activităţi ale copilului care pot să-i satisfacă acestuia nevoile, sunt

jocul si limbajul. Cu ajutorul lor, copilul descoperă lumea şi învaţă cum să se adapteze la ea.

Experienţele sunt condiţia dezvoltării mentale, cognitive a copilului. Din aceste experienţe,

copilul îşi dezvoltă lumea lui internă, ce reprezintă de fapt o reflectare al lumii externe la care

se adaugă sentimentul trăit de copil în momentul descoperirii (Neamtu, 2003).

Fiecare dintre noi purtăm această lume internă, care este cu atât mai bogată cu cât în

perioada copilăriei şi chiar şi mai târziu am avut parte de experienţe noi, bazate pe sentimente

de bucurie, acceptare, încurajare. În încercarea copilului de a descoperi lumea, adultul care-l

asistă trebuie să manifeste interes, entuziasm şi receptivitate, foarte importante pentru

autodescoperirea interioară.

2.2.3 Nevoia copilului de a fi apreciat şi de a-i fi recunoscute capacitaţile

În activitatea pe care o desfăşoară un copil, acesta are nevoie să fie încurajat şi răsplătit

de către adult. Acest lucru este necesar şi pentru a putea depăşi dificultăţile şi conflictele care

pot apărea în perioada dezvoltării. În acest sens, adultul trebuie să cunoască capacităţile

copilului. Aşteptările pe care adultul le are faţă de copil, trebuie să conducă copilul la

sentimentul de bucurie şi trăire a succesului în urma efortului realizat de către acesta.

Meritele copilului trebuiesc recunoscute de către adult, acest lucru realizandu-se prin

acordarea unei recompense ce este foarte importantă pentru stima de sine a copilului. Prin

satisfacerea acestei nevoi a copilului, respectul adultului faţă de copil este solicitat într-o

măsura mai mare decât în cazul celorlalte nevoi. Copilul identifică, alege exemple din rândul

persoanelor importante pentru el, în acest fel realizându-se procesul de auto-modelare

(Neamtu, 2003).

16

2.2.4 Nevoia de responsabilizare

Prin satisfacerea acestei nevoi se dezvoltă la copil autonomia. Copilul are nevoie de

câştigarea şi recunoaşterea treptată de către ceilalţi a independenţei sale.

Pe măsură ce copilul creşte, responsabilităţile cresc. Prin asumarea responsabilităţilor

copilul învaţă şi regulile. Familia, şcoala, centru de plasament au un rol foarte important în

dezvoltarea copilului, mai precis în autonomia acestuia.

2.2.5 Nevoi de baza, fiziologice ale copilului

Aceste nevoi sunt garanţia supravieţuirii şi a dezvoltării copilului. Adulţii nu trebuie să

facă greşeli în satisfacerea nevoilor copilului, deoarece aceste greşeli pot influenţa dezvoltarea

armonioasă a acestuia. Durerile, traumele, trăite în copilărie sunt mai apoi, la originea unor

comportamente, manifestări anti-sociale. Greşeli ale părinţilor ca, agresiunea asupra copilului,

dar şi supraprotejarea, conduc la neglijarea nevoilor emoţionale, sociale, intelectuale ale

acestuia.

Dacă o nevoie a copilului este implinită, atunci se produc efecte pozitive. In caz contrar

apare frustrarea şi o stare emoţională negativă.

2.3 EFECTELE NESATISFACERII NEVOILOR COPILULUI

Pe fondul internării copilului în centru de plasament, atât în momentul cât şi pe toată

perioada instiuţionalizării, s-au constatat o serie de efecte nedorite ca urmare a nesatisfacerii

nevoilor, efecte ce apar unilateral sau concomitent pe întregul traseu de dezvoltare generală

a copiilor instituţionalizaţi.

Nesatisfacerea nevoilor de dragoste are ca efect aşa-numitul sindrom al “deprivarii

materne”. Acest sindrom este resimţit de copil mai profund în momentul instituţionalizării, cât

şi pe toată durata instituţionalizării. Legăturile pe care copilul le dezvoltă în primii ani de viaţă

cu mediul social au puternice elemente afective, iar ataşamentul exprimă cel mai bine acest

lucru. Ataşamentul se realizează de regulă între copil şi o persoana familiară ce se ocupa de

17

acesta, persoana ce poate fi mama, tatăl sau o ingrijitoare. Treptat această legatură durabilă se

interiorizează şi serveste ca model de comportament în relaţiile sociale ale copilului (Lehalle si

Mellier, in Bonchis, 2006).

J. Bowlby dezvoltă o teorie a legăturilor dintre copii şi părinţi, susţinând că dacă aceste

legături se rup, acest lucru duce la separare, care are efecte de deprivare emotionala. (Bonchis,

2006, p.280). Cowie (1995) vorbeşte despre faptul că Bowlby considera ataşamentul ca fiind

“un adevarat sistem comportamental care are scopul de a menţine o proximitate primară,

separarea de îngrijitor activând acest sistem” (Bonchis, 2006, p.280). In 1951 , Bowlby în urma

studiilor intreprinse, publica un articol în care ideea centrală face referire la faptul că esenţial

pentru dezvoltarea mintală a copilului sau tânărului este nevoia de legatura intimă de dragoste,

afecţiune cu mama sau cu o mama substitut, in care acesta să aibă încredere (Bonchis, 2006).

Datorită deprivării materne, copilul se poate confrunta cu o anumita lentoare, sau chiar

cu întârzieri serioase în dezvoltarea mentală, de stress în forme acute, psihopatia lipsei de

afectiune, forme de depresie mai mult sau mai putin accentuate.

Referitor la formele de separare, Bowlby susţine că acestea dezvoltă conduite marcate

de anumite caracteristici. In timp ce Bowlby susţine faptul că, separarea de scurtă durată

dezvoltă o frica de o nouă separare a copilului, acest lucru ducând la o dezvoltare normală a

acestuia. Freud considera ca separarea de scurtă durată e sursa nevrozelor de mai tarziu

(Bonchis, 2006). Potrivit lui Glose (1992) în cazul separării de lungă durată creşte

insecuritatea, angoasa si mânia ce afecteaza criza de autonomie a copilului, dar si capacitatea

de adaptare sociala (Glose, in Bonchis, 2006).

Ataşamentul reprezintă un factor important în structura personalităţii copilului iar rolul

pe care ataşamentul îl îndeplineşte este unul dublu şi anume: de protecţie, de securizare a

copilului de către adult împotriva tuturor agresiunilor şi al doilea rol este unul de socializare.

Dacă deprivarea maternă nu se extinde pe perioade mai îndelungate, efectele negative ale

acesteia pot fi contracarate. În situaţia în care copilul resimte retragerea temporară a afecţiunii,

nesatisfacerea nevoii de securitate va fi evidentă. Nevoia de securitate nesatisfacută, poate fi

tradusă şi în neglijare, abuz, maltratare, toate acestea producand efecte de durată. Portivit lui

Roth-Szamoskőzi (2005) se produc consecinte fizice la nivel somatic, retard în dezvoltarea

intelectuală, dar şi tulburări de echilibru emoţional, toate acestea influenţând elementele ce

conduc la conturarea individului.

18

Într-un studiu realizat in 2000, de către IOMC, ANPCA şi UNICEF s-a ajuns la

concluzia că aproape jumătate din copiii instituţionalizaţi (48,8%) sunt bătuţi sau sunt puşi la

munci umilitoare (spălarea closetelor), drept forme de pedeapsă (Roth, 2005). Nesatisfacerea

nevoii de securitate pare a fi o caracteristica a mediului rezidenţial.

Neîmplinirea nevoii de experienţe noi, de stimulare se regăseşte în diferite forme de

substimulare sau privare/deprivare senzorială, socială, emoţională. Oferirea de noi experienţe

lărgeşte orizonturile copilului iar în caz contrar acesta va trăi într-un univers îngust şi artificial.

Repertoriul limitat de experienţe pare a fi o altă caracteristică a mediului rezidenţial. La rândul

ei, suprastimularea produce efecte negative ca: nelinişte, hiperexcitare, extenuare şi tulburări

de somn.

Copilul căruia nu i se acordă încredere şi încurajare va deveni un adult ce se va

confrunta cu o stimă de sine scăzută. O altă caracteristică a mediului rezidenţial este faptul că,

aceşti copii proveniţi din astfel de medii, obţin mai greu aprecierile celor din jur, din cauza

dezavantajului emoţional, economic, social, cultural, de multe ori educaţional şi de dezvoltare

fizică şi intelectuală. In absenţa familiei, copiii din aceste medii au mare nevoie de încurajare şi

de recunoaştere a eforturilor lor, fapt ce se realizează foarte rar..

Nesatisfacerea nevoii de responsabilizare va conduce către menţinerea copilului într-o

stare de dependenţă de cei din jurul lui. Vor exista deficienţe în deprinderile de autocontrol şi

planificare, iar ulterior când va deveni adult va fi incapabil de a lua decizii raţionale si

responsabile.

În cazul în care nevoile copilului nu sunt satisfacute în mod corespunzator, acest lucru

va influenţa dezvoltarea armonioasă a acestuia. Nesatisfacerea nevoilor copilului, de către

familie sau de către persoanele din instituţiile rezidenţiale, vor conduce la consecinţe negative

asupra acestuia, atât la nivel fizic (retard în dezvoltare, dezvoltare dizarmonică), la nivel psihic

(tulburări de anxietate, chiar psihoze) dar şi la nivel comportamental (comportamente

compulsive, antisociale, autodestructive).

19

2.4. ETAPELE INTITUŢIONALIZĂRII

2.4.1. Identificarea beneficiarilor. Sesizarea.

În vederea identificării copiilor aflaţi în situaţie de risc Serviciul Public de Asistenţă

Socială ia măsurile necesare pentru depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina

separarea copilului de părinţii săi, precum şi pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale

părinţilor şi a violenţei în familie. Identificarea beneficiarilor se realizează şi prin diferite

forme de sesizare. Acestea pot fi :

autoreferire – clientul sesizează situaţia problematică unui serviciu public

specializat sau unei organizaţii neguvernamentale specializată în domeniul

intervenţiei sociale. Această solicitare poate fi făcută telefonic sau în baza unei

cereri scrise de către client.

autosesizarea – asistentul social angajat al unei instituţii publice sau organizaţii

neguvernamentale identifică situaţia problematică şi ca atare, realizează un

demers de intervenţie, fie prin instrumentarea cazului, fie prin transferul către

un alt serviciu, sau prin referire către o altă instituţie publică specializată sau

ONG. Este o modalitate des întâlnită în practica asistenţei sociale, îndeosebi în

situaţiile în care potenţialii clienţi ascund starea de necesitate sau nu o

conştientizează.

referire – instituţia căreia îi este sesizat cazul, după o primă evaluare, decide că

situaţia problematică nu este de competenţa domeniului în care îşi desfăşoară

activitatea şi, prin urmare, referă cazul către o instituţie specializată. Referirea

se realizează de cele mai multe ori printr-o adresă oficială, care cuprinde pe

lângă datele de identificare a clientului şi o sumară analiză şi diagnosticare a

problemei. Este o modalitate frecvent întâlnită în cazurile sociale complexe,

unde problema este generată de un cumul de factori, dar unde numai unul este

dominant.

transfer – în cadrul aceleaşi instituţii specializate se realizează un transfer al

cazului de la un birou/serviciu către un alt birou/serviciu specializat pe acel tip

20

de caz. Aceste situaţii sunt întâlnite frecvent în cadrul instituţiilor care oferă o

multitudine de servicii specializate pentru acelaşi tip de clienţi.

Separarea copilului de părinţii săi, precum şi limitarea exerciţiului drepturilor

părinteşti trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor şi prestaţiilor prevăzute

de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinţilor, consilierea acestora,

terapie sau mediere, acordate in baza unui plan de servicii.

2.4.2. Evaluarea situaţiei copilului şi a familiei acestuia

În urma sesizării adresate Serviciului Public de Asistenţă Socială referentul

social/asistentul social al acestei instituţii, însoţit de un organ al Poliţiei dacă este cazul,

efectuează o anchetă socială la domicilului copilului pentru a constata situaţiile de risc la care

este supus minorul, în vederea întocmirii planului de servicii necesar.

În cazul în care sesizarea a fost adresată Centrului pentru Servicii de Intervenţie în

Regim de Urgenţă în domeniul Protecţiei Copilului, evaluarea situaţiei va fi realizată de o

echipa formata de obicei din: asistentul social, psiholog, jurist al acestui serviciu, prezenti la

domiciliul victimei.

2.4.3. Întocmirea planului de servicii

Planul de servicii se întocmeşte şi se pune în aplicare de către Serviciul Public de

Asistenţă Socială, organizat la nivelul municipiilor şi oraşelor, precum şi de persoanele cu

atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale din unitatea

administrativ-teritorială unde se află copilul, în urma evaluării situaţiei copilului şi a familiei

acestuia şi după aprobare prin dispoziţia primarului.

Planul de servicii are ca obiectiv prevenirea separării copilului de părinţii săi. În acest

scop Serviciul Public de Asistenţă sociala ori, dupa caz, Directia Generală de Asistenţă Socială

si protecţia copilului de la nivelul fiecarui sector al municipiului Bucureşti sprijină accesul

copilului şi al familiei sale la serviciile şi prestaţiile destinate menţinerii copilului în familie.

Planul de servicii poate avea ca finalitate transmiterea către Direcţia Generală de

Asistenţă Socială şi Protecţia copilului a cererii de instituire a unei măsuri de protecţie specială

21

a copilului, numai dacă, după acordarea serviciilor prevăzute de acest plan, se constată că

menţinerea copilului alături de părinţii săi nu este posibilă.

    ,,Dacă există motive temeinice că viaţa şi securitatea copilului sunt primejduite în

familie, reprezentanţii serviciului public de asistenta sociala ori, dupa caz, ai directiei generale

de asistentă socială şi protecţia copilului de la nivelul sectoarelor municipiului Bucuresti au

dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze despre felul în care aceştia sunt

îngrijiţi, despre sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea lor

profesională, acordând, la nevoie, îndrumarile necesare.“(Legea 272/2004).

   Dacă, în urma vizitelor efectuate se constata ca dezvoltarea fizica, mentala, spirituala,

morala sau sociala a copilului este primejduita, serviciul public de asistenta sociala este obligat

sa sesizeze de îndată Direcţia Generală de Asistenţă socială şi Protecţia Copilului în vederea

luării măsurilor prevăzute de lege.

  Direcţia Generală de Asistenţă socială şi Protecţia Copilului este obligată să sesizeze

instanţa judecătorească în situaţia în care consideră că sunt intrunite condiţiile prevăzute de

lege pentru decăderea, totală sau parţială, a părinţilor ori a unuia dintre ei din exerciţiul

drepturilor părinteşti.

Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în

vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecţie

alternativă.

2.4.4.Instituirea măsurii de protecţie  

Protecţia copiilor aflaţi în situaţie de risc include instituirea tutelei, măsurile de

protecţie specială prevăzute (plasamentul; plasamentul în regim de urgenţă; supravegherea

specializată) adopţia. În alegerea uneia dintre aceste soluţii, autoritatea competentă va ţine

seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuităţi în educarea

copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică.

Tutela se instituie în situaţia în care ambii părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi

din exercitiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti,

puşi sub interdicţie, declaraţi judecatoreşte morţi sau dispăruţi, precum şi în cazul în care, la

22

încetarea adopţiei, instanţa judecătorească hotăraşte că este în interesul copilului instituirea

unei tutele.

La stabilirea măsurii de plasament se va urmări:

- plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;

- menţinerea fraţilor împreună;

- facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a menţine

legatura cu acesta.

    Masura plasamentului se stabileşte: de către Comisia pentru Protecţia Copilului, în

situaţia în care există acordul părinţilor; instanţa judecatorească, Direcţia Generală de Asistenţă

socială şi Protecţia Copilului. Plasamentul copilului în regim de urgenţă este o măsura de

protecţie specială, cu caracter temporar, care se stabileste în situaţia copilului abuzat sau

neglijat, precum şi în situaţia copilului găsit sau a celui abandonat în unitaţi sanitare.

2.4.5. Întocmirea planului individualizat de protecţie

Direcţia Generală de Asistenţă socială şi Protecţia Copilului are obligaţia de a întocmi

planul individualizat de protecţie imediat după primirea cererii de instituire a unei măsuri de

protecţie specială sau imediat după ce directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi

protecţia copilului a dispus plasamentul în regim de urgenţă.

La stabilirea obiectivelor planului individualizat de protecţie se acordă prioritatea

reintegrării copilului în familie sau, daca aceasta nu este posibilă, plasamentului copilului în

familia extinsă. Obiectivele planului se stabilesc cu consultarea obligatorie a părinţilor şi a

membrilor familiei lărgite care au putut fi identificaţi.

    Planul individualizat de protecţie poate prevedea plasamentul copilului într-un serviciu

de tip rezidenţial, numai în cazul în care nu a putut fi instituită tutela ori nu a putut fi dispus

plasamentul la familia extinsă, la un asistent maternal sau la o altă persoană sau familie, în

condiţiile prezentei legi.

2.4.6. Evaluarea iniţială

23

Evaluarea iniţială a copilului se realizează de către personalul Serviciului Public

Specializat pentru Protecţia Copilului. Toate documentele din dosarul copilului aflat la

Serviciului Public Specializat pentru Protecţia Copilului şi înaintat la Comisia pentru Protecţia

Copilului, se află în copie la centru de plasament în care este admis copilul, prin decizia

Comisia pentru Protecţia Copilului,

Admiterea în Centrul de Plasament se face numai în baza hotărârii Comisia pentru

Protecţia Copilului, care decide pentru aceşti copii luarea unei măsuri de protecţie, conform

legislaţiei în vigoare, sau de către instanţa de judecata în cazul în care părinţii sunt decedaţi,

sau nu exista acordul acestora pentru instituirea măsurii de protecţie.

2.4.7. Internarea copilului în centrul de plasament.

În cadrul Centrului de Plasament , fiecare copil/tânăr este ocrotit în baza unui Plan

Individualizat de Protecţie, care este dezvoltat în Programe de Intervenţie Specifică pentru

următoarele aspecte: nevoile de sănătate şi promovare a sănătăţii; nevoile de îngrijire, inclusiv

de securitate şi promovare a bunăstării;nevoile fizice şi emoţionale; nevoile educaţionale şi

urmărirea obţinerii de rezultate şcolare corespunzătoare potenţialului de dezvoltare a copilului;

nevoile de petrecere a timpului liber; nevoile de socializare, inclusiv modalităţile de menţinere

a legăturilor, după caz, cu părinţii, familia lărgită, prietenii şi alte persoane importante sau

apropiate faţă de copil şi modul de satisface a tuturor acestor nevoi

Programele de Intervenţie Specifică sunt anexe ale Planului Individualizat de Protecţie

şi sunt elaborate de către personalul de specialitate al centrului de plasament, în conformitate

cu prevederile Planului Individualizat de Protecţie. Coordonatorul Serviciilor Rezidenţiale are

obligaţia de a desemna personalul de specialitate care să participe la elaborarea şi

implementarea Planului Individualizat de Protecţie şi Planurile Intervenţiei Specifice.

Planurile Intervenţiei Specifice trebuie să conţină obiective pe termen scurt, mediu şi

lung, activităţile corespunzătoare acestor obiective, care pot fi periodice, inclusiv de rutină,

sau ocazionate de anumite proceduri sau evenimente, durata aferentă activităţilor, personalul de

specialitate desemnat şi alte persoane implicate, resursele materiale şi financiare

24

alocateactivităţilor, precum şi modalităţile de monitorizare şi evaluare/ reevaluare a acestor

programe.

Reevaluarea Planului Individualizat de Protecţie are loc periodic sau de câte ori este

nevoie, este consemnată în dosarulcopilului şi avizată de coordonatorul Centrului de

plasament şi de managerul de caz de la Sercicilu Public Specializat al Protecţiei

Copilului/Organism Particular Acreditat. Periodicitatea este stabilită în funcţie de durata PIP.

Planului Individualizat de Protecţie şi anexele sale, precum şi revizuirile atunci când

este cazul, trebuie aduse la cunoştinţa copilului.

2.4.8. Menţinerea legăturile cu părinţii, familia lărgită în vederea reintegrării in

familie.

,,Copiilor din cadrul serviciului pentru protecţia copilului de tip rezidenţial li se oferă

sprijin concret şi sunt încurajaţi să menţină legăturile cu părinţii, familia lărgită şi alte

persoane importante sau apropiate faţă de ei cu scopul de a reveni în familia naturală/lărgită

după ce aceştia au depăşit situaţia de criză.”(Ordin 21/2004).

2.4.9. Colaborarea permanentă cu profesioniştii, autorităţile administraţiei locale

de la domiciliul copilului.

Serviciul pentru Protecţia Copilului de Tip Rezidenţial colaborează permanent cu

profesioniştii, autorităţile administraţiei locale şi alte servicii pentru copil şi comunitate şi

totodată promovează munca în echipă atât în interiorul, cât şi în exteriorul său.

Copiii rezidenţi beneficiază de sprijinul şi serviciile oferite sau facilitate de serviciul

pentru protecţia copilului de tip rezidenţial în vederea reintegrării sau integrării familiale şi/sau

integrării lor socio-profesionale

25

2.4.10. Reintegrare familială/socioprofesională.

Fiecare Plan Individualizat de Protecţie are are ca obiectiv general reintegrarea

familială/socioprofesională a copilului ocrotit în centru de plasament, iar pentru fiecare copil

în parte se identifică aceste posibilităţi. Centrul de plasament are misiunea de a asiguara

pregătirea corespunzătoare a ieşirii copilului/ tânărului din centru, prin dezvoltarea

deprinderilor de viaţă independentă şi a altor condiţii necesare pentru reintegrarea sau

familială şi/sau socio-profesională.

Reintegrarea familială a copilului care a beneficiat de o măsură specială de protecţie,

are loc atunci când se constată de către autorităţile abilitate de la domicililiul copilului că

situaţia de criză a familiei a fost depăşită, iar copilul poate reveni în siguranţă în propria

familie.

2.4.11.Monitorizare post reintegrare

La încetarea măsurilor de protecţie specială prin reintegrarea copilului în familia sa,

Serviciul Public de Asistenţă Socială, organizat la nivelul municipiilor şi oraşelor, persoanele

cu atribuţii de asistenta sociala din aparatul propriu al consiliilor locale comunale, precum şi

Direcţia Generala de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, de la domiciliul sau, după caz, de

la reşedinţa părinţilor au obligaţia de a urmări evoluţia dezvoltării copilului, precum şi modul

în care părinţii îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile cu privire la copil. In acest

scop acestea intocmesc rapoarte lunare pe o perioada de minimum 3 luni.

2.5 MISIUNEA ASISTENTULUI SOCIAL ÎN CENTRELE DE PLASAMENT

Asistentul social este unul din principalii specialişti din centrele de plasament, care

contribuie la dinamizarerea activităţilor de protecţie şi acţionează în favoarea interesului major

al copiilor instituţionalizaţi, iar împreună cu echipa multidisciplinară (educator, psiholog,

asistent medical, lucrător social şi ceilalţi adulţi angajaţi) contribuie la soluţionarea şi

satisfacerea tuturor nevoilor şi trebuinţelor beneficiarilor prin îmbunătăţirea calităţii vieţii

26

personalizate a fiecăruia sub toate aspectele: biologice, psihosociale, medicale, educaţionale,

şcolare profesionale etc.

Asistentul social îndeplineşte activităţile şi modalităţile de intervenţie în relaţia cu

copiii instituţionalizaţi, în conformitate cu principiile de organizare şi funcţionare normală a

centrului de plasament şi a deontologiei profesionale.

Promovarea şi apărarea drepturile copilului prevăzute în Convenţia ONU cu privire la

drepturile copulului le îndeplineşte realizând întâlniri periodice cu copiii şi adulţii din centru de

plasament, pentru a le aduce la cunoştinţă apariţia şi adoptarea întregii legislaţii apărute în

domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate.

Împreună cu şeful centrului asigură monitorizarea respectării drepturilor copiilor din

partea personalului de îngrijire, aplicarea tuturor măsurilor de protecţie, de socializare şi

educaţie prevăzute de Rrgulamentul de Organizare şi Funcţionare a centrului de plasament cât

şi informarea copiilor cu privire la măsura stabilită de C.P.C sau alte aspecte legate de cauzele

instituţionalizării, de istoricul socio-familial etc.

,,Ori de câte ori este necesar trebuie să reevalueze ămprejurările sau condiţiile care au

dus la instituţionalizarea copiilor şi elaborează anchetele sociale la domicililul familiilor

acestora şi propune, după caz C.P.C.,încetarea, menţinerea sau schimbarea măsurii de

protecţie.”( I. Brătianu, C. Roşca 2005 p., 113).

În vederea reintegrării familiale a copilului, asistentul social sprijină, susţine,

încurajează şi cultivă formarea, menţinerea şi dezvoltarea relaţiei copilului cu familia biologică

sau cu rudele pînă la gradul IV inclusiv prin: vizita la domiciliul părinţilor/ rudelor copiilor

acordând asistenţă, consiliere şi sprijin; colaborarea permanentă şi susţinută cu autorităţile

publice locale pentru a identifica şi alte oportunităţi de reintegrare în familia biologică sau

familia lărgită şi, după caz în comunitatea din care provine copilul după încetarea măsurii de

protecţie; consemnarea într-un registru de evidenţă numărul vizitelor efectuate de părinţi sau

rudele copiilor în centrul de plasament; consilierea susţinută şi permanentă atît copiilor cât şi

părinţilor/rudelor în centrulde plasament cu scopul de a relua sau reînnoda relaţiile dintre cele

două părţi; pregătirea, consilierea şi sprijinirea, în funcţie de fiecare caz, al copiilor, cu privire

la vizitele şi deplasările pe care urmează să le efectueze în sânul familiei atât în week-end cât şi

în vacanţele şcolare.

27

Asistentul social are rolul şi de a asigura identificarea şi stabilirea domicililului

părinţilor copiilor instituţionalizaţi, iar prin colaborarea cu Serviciul de Informare şi Evidenţă

a Populaţie din cadrul poliţiei şi Stare Civilă din cadrul autorităţilor administraţiei publice

locale de pe raza căreia îşi au domicililul stabil părinţii copiilor, sprijină procesul de eliberare a

actelor de identitate ale acestora.

În colaborarea cu D.G.A.S.P.C, informează şi transmite serviciilor din cadrul acestei

instituţii , lista copiilor care nu au fost vizitaţi de părinţi sau rudele acestora timp de 6 luni, în

vederea sesizării instanţelor judecătoreşti şi a începerii procedurilor legale de declarare a

abandonului sau a decăderii din drepturile părinteşti a părinţilor care nu şi-au vizitat copiii, cât

şi copiii care fug din centrul de plasament. În colaborarea cu organele de poliţie şi serviciile de

autoritate tutelară specializate din cadrul primăriilor locale readuc copiii fugiţi în centrul de

plasament, şi asigură prevenirea sau eliminarea cauzelor care au condus la fuga acestora.

Cum am afirmat mai sus, asistentul social fiind unul din principalii specialişti ai

Centrului de Plasament, sprijină echipa multidisciplinară în elaborarea proiectului personalizat

de lucru, prin identificarea, încurajarea, şi încheierea unor parteneriate solide cu O.N.G - urile,

Biserica din localitate, unii voluntari, în vederea participării şi implicării beneficiarilor în toate

acţiunile sociale, de socializare prevăzute în proiectul personalizat de lucru al copiilor.

Împreună cu educatorul şi psihologul contribuie şi asigură prevenirea sau evitarea

absenteismului şi abandonului şcolar, a unor situaţii de neadaptare relaţională la viaţa de grup

şcolară, respectiv (auto)marginalizare, (auto)izolare, etichetare, excludere socială etc.,

stabilind şi cultivând relaţii de parteneriat, colaborare permanentă, sincere de încredere cu

profesorii, diriginţii şi directorii şcolilor de masă unde copiii instituţionalizaţi îşi desfăşoară

activitatea instructiv-educativă. Totodată îşi aduce aportul la stabilirea şi menţinerea unor

relaţii adecvate, sănătoase şi normale între copii-copii şi copii-personalul angajat din centrul de

plasament, iar prin procesul de consiliere, negociere şi mediere, asigură prevenirea sau evitarea

anumitor situaţii conflictogene care determinătensionarea sau degenerarea relaţiilor dintre

aceştia.

Asistentul social, sprijină alături de educator şi psiholog procesul de integrare socio-

profesională a tinerilor instituţionalizaţi care au finalizat o formă de învăţământ şi a căror

măsură de protecţie urmează să înceteze, încheie parteneriate cu agenţi economici locali,

28

judeţieni şi din ţară şi cu anumite O.N.G.-uri care au ca scop şi obiect de activitate înserţia

socio-profesională a categoriilor sociale defavorizate.

Asistentul social militează pentru promovarea şi apărarea îmaginii profesiei sale şi a

copilului instituţionalizat prin respectarea deontologiei profesionale şi păstrarea caracterului

confidenţial al informaţiilor, datelor furnizate de copil în urma procesului de evaluare, mediere

şi consiliere socială.

3. REINTEGRAREA FAMILIALĂ A COPILULUI

INSTITUŢIONALIZAT

Reintegrarea familială reprezintă una din finalităţile Planului Individualizat de Protecţie

alături integrarea în familia extinsă, plasamentul în familia substitutive, integrarea

socioprofesională a tinerilor cu vârsta de 18 ani, care părăsesc sistemul de protecţie a copilului,

adopţia internă.

Aceasta necesită mult timp şi presupune costuri suplimentare in ce priveşte susţinerea

financiară a familiei, cât şi organizarea şi implicarea unor servicii sociale comunitare care să

sprijine procesul de întoarcere a copilului în propria familie. Pentru a evita instituţionalizarea

copilului timp îndelungat în Centre de Plasament este necesară organizarea şi funcţionarea

managementului de caz în protecţia copilului cât şi sprijinirea familiei biologice. DGASPC-

urile nu au fonduri alocate pentru a duce la îndeplinire acest obiectiv.

29

3.1. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ SUCCESUL REINTEGRĂRII

FAMILIALE

3.1.1 Menţinerea relaţiilor dintre părinţi sau familia lărgită şi copilul

instituţionalizat

Un pas important şi esenţial în procesul reintegrării familiale îl reprezintă restabilirea

şi menţinerea legăturilor dintre părinţi sau alţi membri ai familiei biologice şi copil. Interesul

pentru menţinerea legăturilor dintre familia naturală/lărgită şi copil trebuie menţinute de către

responsabilul de caz (asistentul social al centrului de plasament), punând în aplicare

activităţile stabilite în planul de intervenţie: petrecerea timpului vacanţelor în familie, vizitele

familiei faţă de copil, convorbirile telefonice, etc. Aceste evenimente transformându-se în

rutină facilitează revenirea definitivă a copilului în familia naturală.

Acesta este un serviciu dificil, dar secretul unei reintegrări reuşite constă în faptul de a

găsi pârghiile necesare reluării legăturilor cu părinţii.

3.1.2. Evaluarea detaliată a familiei, pregătirea reintegrăriii şi monitorizarea

postreintegrare.

Evaluarea iniţială presupune identificarea nevoilor copilului şi posibilităţilor familiei şi

comunităţilor de a satisface acele nevoi, precum şi evidenţierea serviciilor care pot fi oferite în

situaţia în care copilul este reintegrat.

Reuşita reintegrării familiale depinde în mare măsură de profesionalismul asistentului

social în ceea ce priveşte evaluarea situaţiei familial şi intervenţia pentru pregătirea familiei şi

coplilui în vederea revenirii acestuia în familia biologică.

Neaplicarea unei metodologii de evaluare care să ia în considerare indicatorii

economici şi caracteristicile socioculturale ale familiei pote duce la situaţii tragic pentru copil.

30

Atunci când se evaluează situaţia familiei copilului se urmăreşte surprinderea modului cum s-

au schimbat condiţiile care au dus la instituirea respective forme de protecţie căt şi efectele

intervenţiei specializate aplicate.

,, În cazul în care problema familiei este de natură psihocomportamentală şi atitudinială

este necesară prezenţa echipei de intervenţie (asistent social, psiholog, jurist) care să discute în

permanenţă, să analizeze cauza problemei şi astfel să ofere soluţii şi ajutor în depăşirea

situaţiei, pentru a evita pe cât se poate ca acea familie să rămână încontinuare o povară pentru

societate.” (Şt.Cojocaru şi D.Cojocaru 2008 p., 104).

Evaluarea detaliată a familiei este definită nu doar ca o modalita de diagnosticare a

situaţiei familiei la un moment dat, ci şi ca o formă de intervenţie pentru pregătirea mediului

familial în vederea reintegrării copilului.

3.1.3 Hotărârea familiei de a reintegra copiii

Dintre toţi factorii care influenţează creşterea şanselor de reintegrarea familială a

copilului, hotărârea părinţilor/ familiei este crucială. Decizia este cu atât mai fermă cu cât

angajează ambii părinţi. În cazul reintegrării în familia monoparentală este necesară implicarea

familiei lărgite pentru consolodarea deciziei şi pentru asumarea eforturilor. ,, Deseori, o parte

dintre reintegrările familiale nu reflectă iniţiativa specialiştilor din sistem, ci hotărârea familiei.

(Şt.Cojocaru şi D.Cojocaru 2008 p., 104).”

În unele cazuri nu este necesară intervenţia specialiştilor din sistem, ci doar hotărârea

familiei.

3.1.4 Consilierea şi sprijinul acordat familiei

Consilierea este o tehnică foarte important în procesul de reintegrare de aceea trebuie

să se pună accent deosebit pe modul şi scopurile pe care intervenţia le desfăşoară. De multe

ori consilierea este considerată o formă de convingere, o ocazie de a explica familiei aspectele

favorabile ale reintegrării.

31

Beneficiarii serviciilor de consiliere de multe ori conştientizează doar sprijinul practice,

punctual şi îndrumarea către anumite acţiuni ce duc la rezultate immediate. Specialiştii pun

accentual pe resursele şi punctele tari ale beneficiarilor, scopurile le sunt prezentate într-un

limbaj pozitiv şi considerate surse esenţiale în motivarea beneficiarilor pentru schimbare.

,, Eu, când consiliez părinţii, îi ajut să descopere ce resurse au, cine-i poate ajuta, care

sunt punctele lor forte şi descriu venirea copilului în familie drept un eveniment fericit: Ei sunt

motivaţi să facă ceva pentru asta, să se pregătească...Iar modul acesta de consiliere este mai

eficient decât să vorbim numai despre problemele pe care e au şi despre cât de dificil va fi

când vor lua copilul acasă (Manageri şi responsabil de caz,13 octombrie 2006).”

3.1.5 Sensibilizarea şi responsabilizarea părinţilor.

Specialiştii utilizează în general două strategii în lucrul cu părinţii pentru readucerea

copilului în familie: pe de o parte sensibilizarea părinţilor, prin sublinierea beneficiilor afective

reciproce generate de revenirea copilului în familie; pe de altă parte unii specialişti abordează o

atitudine imperativă, prezentând problemele ce pot apărea dacă nu-şi i-au copiii acasă, posibila

ameninţare la care este supus copilul în urma separării acestuia de părinţi.

,, Îi sensibilizăm pe părinţi spunânu-le cât de important este copilul, ce frumos este

când îţi zâmbeşte sau când te mângâie pe faţă, cât de important e să strige ....mama, care

trebuie să fie lângă el, şi îi apreciem foarte mult...La insistenţele noastre, iau copiii acasă...,,

Vă bucuraţi când vă strânge în braţe?”...,,Da”. Şi atunci începe să se transpună într-o

anumită stare. Şi,la foarte mulţi, această abordare merge...( Manageri şi responsabil de caz,

DGASPC,12 octombrie 2006).”

3.1.6 Sprijinul financiar acordat familiilor.

Susţinerea financiară şi asigurarea serviciilor complementare a consiliilor locale sau

judeţiene, încurajează părinţii să ia decizia reintegrării copilului.

Sprijinul financiar acordat de către DGASPC este adaptat nevoilor şi situaţiilor

specifice fiecărui caz în parte, atât ca perioadă de timp alocată cât şi ca nivel al cuantumului.

Valoarea ajutorului financiar este stabilită de către Comisia Pentru Protecţia Copilului, odată

32

de cu decizia de reintegrare a copilului, la propunerea asistentului social care a instrumentat

cazul.

,,Unii practicieni au tendinţa să considere că succesul reintegrării este legat doar de

fondurile suficiente pentru sprijin financiar.Aceasta reprezintă o formă de stimulare,dar

modificările de profunzime de la nivelul mentalităţii şi atitudinii părinţilor sunt generate de

felul în care profesioniştii lucrează cu aceştia, de felul cum sunt consiliaţi şi ajutaţi să ia o

decizie în favoarea reintegrării familiale a copilului (Şt.Cojocaru şi D.Cojocaru 2008 p., 104).”

Perioada de monitorizare postreintegrare are un rol important pentru determinarea

condiţiilor în care trăieşte copilul, pentru identificarea unor posibile schimbări în situaţia

familiei şi pentru o posibilă intervenţie de uegenţă în cazul în care familia are nevoi de sprijin

ca să depăşească anumite moment de criză.

Mai mult decât sprijinul financiar, în ţara noastră se impune dezvoltarea serviciilor

sociale deoarece prestaţiile sociale întăresc situaţia de dependenţă a beneficiarilor.

,, Ceea ce lipseşte în momentul de faţă în România, sunt serviciile sociale. Dăm bani,

dăm aia, dăm aia,dar nimeni nu se gândeşte că acea familie nu a fost învăţată să îşi

gospodărească banii, să se angreneze într-o activitate.(Director executiv DGASPC, 6

octombrie 2006).

3.1.7 Accesul familiei la serviciile din comunitate

Facilitarea acesului la serviciile comuniare existente (centrele de zi, centrele de

consiliere şi sprijin pentru părinţi, grupurile de suport) chiar înainte de începerea demersurilor

de reitegrare a familiei poate reprezinta un mod de intervenţie menit să motiveze şi să sprijine

părinţii în încercările lor de a readuce copilul acasă şi să se readapteze în noul context al

familiei.

,, Dacă nu ar fi existat aceste servicii complementare,nu am fi putut face acest lucruşi,

cu siguranţă, nici nu am fi avut succes în reintegrare.(director executiv DGASPC, 5 octombrie

2006).

Pentru reuşita reintegrării este necesară implicarea primăriei în preluarea cazului după

perioada de monitorizare de minimum 3 luni din partea DGASPC. Colaborarea cu referenţii

33

din cadrul primăriei contribuie la transferul responsabilităţilor către comunităţile locale,

totodată o ocazie de a învăţa, gândi şi acţiona în accord cu specialiştii din DGASPC.

3.1.8 Serviciile de monitorizare postreintegrare

Aceste servicii au rolul de a sprijini familia şi de a-i oferi siguranţa că poate apela la

serviciile sociale atunci când întâmpină dificultăţi. Monitorizarea postreintegrare trebuie să le

ofere posibilitatea părinţilor de a fi independenţi şi de a-şi asuma responsabilitatea creşterii şi

îngrijirii copiilor.

3.1.9 Limitarea perioadei de şedere a copilului in Centru de Plasament

Atunci când perioada de instituţionalizare a copilului este cât mai scurtă, şansele

reintegrării în familie sunt mai mari, deoarece imediat după luarea unei măsuri de protecţie se

stabileşte drept obiectiv reintegrarea copilului. Astfel, părinţii nu au timp să se elibereze de

responsabilităţile lor şi sunt implicaţi într-un proces prin care trebuie să-şi modifice situaţia

care a condus la intrarea copilului în atenţia serviciilor sociale. Pe de altă parte specialiştii din

sistemul de protecţie au tendinţa de a se relaxa după luarea unei măsuri indifferent care ar fi

ea, pierzându-se focalizarea asupra reintegrării în familia naturală, ca necessitate, reluându-se

procesul atunci când apar directive şi indicaţii special în acest sens.

3.1.10 Relaţia construită între asistentul social şi familie

De calitatea relaţiei construite între asistentul social şi părinţii copilului, de sprijinul

moral oferit depinde de multe ori reuşita reintegrării. Asistentul social va notifica periodic

familia copilului cu privire la evenimentele importante, activităţile din centru şi evoluţia

copilului. Este oportună şi efectuarea unor vizite la domiciliul copilului, însoţiţi chiar de acesta.

34

3.2 Factori perturbatori în procesul reintegrării

3.2.1 Implicarea SPAS şi a Consiliilor Comunitare Consultative

Neimplicarea autorităţilor locale în procesul reintegrării familiale este unul dintre cele

mai deficitare aspecte. Cu toate că implicarea SPAS este dorită de către specialişti şi

beneficiari, acştia se confruntă cu indiferenţa şi incapacitatea autorităţilor – mai ales a celor din

mediu rural – de a oferi servicii.

,, Oaltă problemă cu reintegrarea este că cele mai multe cazuri, normal, trebuie

sprijinite de autorităţilr locale.Care autorităţi locale sunt şi ele tot atât de indiferente, şi tot

atât de ineficiente în a-şi dezvolta seviciile. Adevărul este că sistemul de asistenţă socială nu

este dezvoltat peste tot cu servicii la nivel local, atunci comunicarea între direcţii şi local este

mai slab (preşedinte ANDPC)”.

3.2.2Stimularea financiară a personalului

Procesul de reintegrare familială este îngreunat şi de lipsa motivaţie asistenţilor sociali

datorită salariilor mici şi a sistemului greoi de decontare a cheltuielilor la domiciliul clienţilor.

Nivelul scăzut al motivaţiei financiare conduce la fluctuaţia personalului din sistemul de

protecţie al copilului , fiind considerat DGASPC fiind considerat şi un punct de plecare către

alte servicii sociale.

3.3 METODOLOGIA PROCESULUI REINTEGRĂRII FAMILIALE

Reintegrarea/integrarea în familie are la bază următoarele principii şi valori:

- valorizarea familiei ca mediu prioritar de îngrijire si educare a copilului;

- responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti;

35

- celeritatea în luarea oricărei decizii cu privire la copil;

- centrarea intervenţiilor pe copil şi familie;

- promovarea responsabilizării clienţilor şi încurajarea iniţiativei acestora;

- valorizarea capacităţilor şi resurselor beneficiarilor;

- implicarea comunităţii şi responsabilizarea ei pentru protecţia si promovarea drepturilor

copilului;

- respectarea confidenţialităţii datelor cu privire la beneficiari.

3.2.1. Evaluarea periodică a situţiei psiho-sociale a familiei copilului

3.2.2 Menţinerea legăturii cu familia

.

Organizarea întâlnirilor copil-familie. Întâlnirile propriu-zise intre copil si familie sunt

organizate si mediate/supravegheate de personalul specializat care realizează reintegrarea.

Intalnirile se pot organiza la sediul centrului de plasament, intr-o camera special amenajata, la

domiciliul familiei, la domiciliul familiei de plasament, precum si in alte locuri adecvate. Locul

ales pentru desfasurarea intalnirii trebuie sa fie firesc si mai putin restrictiv, cu conditia sa fie

asigurata siguranta copilului. O data cu evolutia relatiilor dintre copil si familie, intalnirile la

sediul CRI vor fi treptat inlocuite cu vizitele acasa, cu sfarsituri de saptamana petrecute in

familie. Sederile peste noapte vor fi posibile atunci cand exista certitudinea ca se poate asigura

securitatea copilului in noul mediu familial.

La prima intalnire copil-familie este obligatorie prezenta unui profesionist al centrului

(asistent social, psiholog) pentru a media discutiile, pentru a-l ajuta pe copil si pentru a

raspunde la intrebarile suplimentare ale parintilor. Familia trebuie sa beneficieze de intimitate

in intalnirea cu copilul daca siguranta acestuia din urma este asigurata.

Responsabilul de PIS decide observarea intalnirilor urmatoare; motivele acestei decizii si

persoana desemnata ca observator sunt consemnate in Raportul de intalnire copil-familie.

3.2.3 Identificarea posibilităţilor reintegrării copilului

36

Pentru a afla care e situaţia familiei, ce măsuri trebuiesc întreprinse pentru reintegrarea

copilului, asistentul social vizitează familia la domiciliu. În cadrul primei vizite se discută cu

părinţii/familia extinsă, se constată problemele cu care se confruntă aceştia. Ulterior, în baza

informaţiei acumulate se actualizează baza de date a instituţiei în care copilul este plasat. În

cadrul celei de-a doua vizite, asistentul social discută deja în termeni concreţi cu familia despre

posibilităţile de reintegrare a copillui cu trasarea unor soluţii şi paşi concreţi.

3.2.4 Pregătirea copilului

In situatia in care copilul a fost separat de familia sa o perioada mai lunga de timp,

asistentul social informeaza permanent copilul despre familia sa, evenimentele traite de

membrii familiei, astfel incat acesta sa cunoasca istoria familiei sale si sa o accepte pentru

reintoarcerea sa in familie. Copilului i se acorda sprijin pentru intelegerea si depasirea

posibilelor conflicte cu familia, a traumelor cauzate de separarea de familie, a intelegerii

situatiilor care au dus la luarea unei masuri de protectie si va fi consiliat in vederea reconcilierii

cu familia si acceptarea trecutului. Un accent deosebit se acorda pentru mentinerea relatiilor

copilului cu fratii sai prin vizite si activitati comune.

Pentru situatia in care copilul va fi integrat in familia extinsa sau intr-o familie

substitutiva acesta este informat despre motivele pentru care nu poate fi reintegrat in propria sa

familie si i se prezinta aceste alternative, implicatiile acestora si i se solicita opinia. Copilul va

primi, intr-un mod accesibil, informatii despre familia in care va fi integrat si despre drepturile

si responsabilitatile pe care le va avea atat el, cat si familia. De asemenea, copilul va fi ajutat sa

cunoasca familia in care va fi integrat si sa stabileasca relatii pozitive cu toti membrii acesteia.

Copilul va fi incurajat sa-si exprime opinia si eventualele ingrijorari legate de integrarea in

noul mediu de viata si sa solicite ajutor de la specialistii Centrului de plasament.

Este interzisa etichetarea/discreditarea parintilor, care au cerut instituirea unei masuri

de protectie pentru copil, de catre profesionistii centrului.

37

.

3.2.5 Depunerea dosarului la cpc/reevaluarea masurii la cpc/tribunal

Dosarul copilului care va fi analizat în vederea reintegrării familiale va conţine următoarele:

- copie după actele de identitate a copilului şi membrilor familiei, cât şi după hotărârea de

plasament;

- ancheta socială efectuată de către autoritatea tutelara de la domiciliul copilului cu propunerea

de reintegrare familiala

- declaraţiile copilului şi ale părinţilor cu privire la acordul privind reintegrarea familială.

- raport de evaluare detaliat al asistentului social din cadrul Centrului cu propunerea de

reintegrare familială;

- documente referitoare la starea de sănătate a copilului şi a părinţilor;

- documente care atesta veniturile părinţilor ;

- documente care atestă situaţia şcolara a copilului;

- planul individualizat de protecţie împreună cu anexele sale (PIS

- planul de servicii întocmit de către autoritatea tutelară de la domiciliul copilului.

- alte documente care sunt cerute de către membrii Comisiei pentru Protecţia Copilului în

funcţie de situaţie.

3.2.6 Reintegrarea familială

Reintegrarea trebuie să fie efectuată în interesul superior al copilului şi necesită

identificarea indicatorilor stabilităţii în familie, a angajamentului şi motivaţiei părinţilor pentru

menţinerea legăturilor cu copilul şi dezvoltarea relaţiilor cu acesta. În cazul în care nici unul

din aceşti indicatori nu este prezent în caracteristica familiei, o reintegrare de succes este puţin

posibilă. Consecinţele unui program de reintegrare nereuşit şi impactul acestuia asupra

copilului vor fi imense. Speranţele copilului de a deveni din nou membru al familiei sale pot să

fie distruse, iar reântoarcerea lui în instituţie, cu riscul respingerii ulterioare, vor cauza o

traumă psihologică semnificativă care ar putea să se exprime prin: diminuarea încrederii în sine

şi a autorespectului, apariţia sentimentului de pierdere, suferinţă, mânie pe sine însuşi, părinţi şi

instituţie. Aceste emoţii, de obicei, sunt exteriorizate prin comportamentul dificil al copilului

38

3.2.7 .Monitorizare postintegrare

Monitorizarea post reintegrare a cazului se realizează pe o perioada de minim 3 luni din

momentul reintegrării copilului în familie. Pentru monitorizare, personalul specializat din

cadrul Centrului colaboreaza cu autoritatile locale de la domiciliul părinţilor.

Dupa finalizarea perioadei de monitorizare, pe baza rapoartelor de monitorizare post-

servicii, cazul se închide.

3.2.8. Inchiderea cazului

BIBLIOGRAFIE:

1. Bonchişiş, E., (2006), Teorii ale dezvoltarii copilului, Editura Dacia, Cluj-Napoca

2. Bocancea C.,Neamţu G., ( 1999), Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi

3. Buzducea, D., (2005), Aspecte contemporane in asistenta sociala, Editura Polirom, Iasi

4. Brătianu,I., Roşca C., (2005), Copilul Instituţionalizat între protecţie şi abuz, Editura

Lumen,

Iaşi

5. Cojocaru, Şt.,Cojocaru, D., (2008), Managementul de caz în protecţia copilului. Evaluarea

serviciilor şi practicilor din România, Editura Polirom, Iaşi,

6. Manoiu,F.,Epureanu,V.,( 1996 ), Asistenta sosciala în România, EdituraAll, Bucuresti,

7. Ştefăroi, P., (2009), Teoria fericirii în asistenţa socială, Editura Lumen, Iaşi

8. Neamţu, George (coord) (2003), Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi.

9. Ghid metodologic de implementare a standardelor minime obligatorii privind centrul de

pregatire si sprijinire a reintegrarii sau integrarii copilului in familie. Publicat în M. Of.,

Partea 648 din 27/07/2006

10. Manual de bune practice în asistenţa socială comunitară

39

11.***Legea 272/2004 din 21/06/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului,

publicata in, M.Of. nr. 557/23 iun. 2004;

12.***Legea 273/2004 din 21 iunie 2004 privind regimul juridic al adopţiei, publicata in,

M.Of. nr. 557/23 iun. 2004;

13. www.DGASPC.ro

40