asigurari si protectie sociala

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

ISAC CLAUDIA SZASZ MELINDA

PROTECŢIE ŞI ASIGURĂRI

SOCIALE

PETROŞANI 2006

3

CUPRINS

CUPRINS ............................................................................................................................................ 3 CAPITOLUL I.................................................................................................................................... 5 1. PROTECŢIA SOCIALĂ – COMPONENTĂ A POLITICII SOCIALE ........................................ 5

1.1. Conceptul de politică socială a statului ............................................................................... 5 1.2. Statul şi bunăstarea socială .................................................................................................. 6 1.3. Dimensiunile protecţiei sociale ........................................................................................... 8 1.4. Protecţia socială în Comunitatea Europeană ....................................................................... 9 1.5. Piaţa muncii şi protecţia socială ........................................................................................ 12

1.5.1. Durata timpului de muncă ......................................................................................... 12 1.5.2. Protecţia socială a femeilor şi tinerilor ...................................................................... 14

1.6. Reconversia profesională................................................................................................... 16 1.6.1. Reconversia profesională. Concept. Dimensiune financiară ..................................... 16 1.6.2. Nivele de organizare a reconversiei profesionale...................................................... 17

1.7. Indexarea şi protecţia socială............................................................................................. 18 1.8. Protecţia socială a populaţiei în vârstă .............................................................................. 20 1.9. Rolul sindicatelor în realizarea protecţiei sociale.............................................................. 25

CAPITOLUL AL II-LEA.................................................................................................................. 27 2. ASISTENŢA SOCIALĂ – COMPONENTĂ A SISTEMULUI DE PROTECŢIE SOCIALĂ ... 27

2.1. Conceptul de asistenţă socială. Caracteristici şi principii ale asistenţei sociale................ 27 2.2. Reglementări internaţionale privind asistenţa socială ....................................................... 28 2.3. Managementul asistenţei sociale ....................................................................................... 29 2.4. Obiectivele reformei sistemului de asistenţă socială. Tipuri de asistenţă socială ............. 30 2.5. Formele de sprijin din domeniul asistenţei sociale............................................................ 32

2.5.1. Ajutorul social ........................................................................................................... 32 2.5.2. Acordarea de sprijin familiilor cu copii..................................................................... 34 2.5.3. Ajutorul acordat soţiilor militarilor în termen ........................................................... 36 2.5.4. Alte forme de sprijin din domeniul asistenţei sociale................................................ 37

CAPITOLUL AL III-LEA ............................................................................................................... 39 3. ASIGURĂRILE SOCIALE ÎN ROMÂNIA ................................................................................. 39

3.1. Necesitatea şi conţinutul economic al asigurărilor sociale................................................ 39 3.2. Principiile şi rolul sistemului public naţional de asigurări sociale .................................... 40 3.3. Sursele de constituire a fondurilor asigurărilor sociale ..................................................... 41 3.4. Formele de protecţie a cetăţenilor prin asigurările sociale de stat..................................... 44

3.4.1. Pensiile ...................................................................................................................... 45 3.4.1.1. Pensia pentru limită de vârstă ............................................................................ 45 3.4.1.2. Pensia anticipată ................................................................................................ 46 3.4.1.3. Pensia de invaliditate ......................................................................................... 47 3.4.1.4. Pensia de urmaş ................................................................................................. 48

3.4.2. Pensiile ocupaţionale în reforma sistemului asigurărilor sociale .............................. 49 3.4.3. Rolul şi responsabilităţile Casei Naţionale de Pensii şi Asigurări Sociale................ 52 3.4.4. Trimiterile la tratament balneoclimateric şi odihnă................................................... 53 3.4.5. Indemnizaţiile şi ajutoarele de asigurări sociale........................................................ 54

3.4.5.1. Indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii 54 3.4.5.2. Concediul medical şi indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă din cauza unei boli sau a unui accident...................................................................... 55 3.4.5.3. Indemnizaţii acordate pentru protecţia mamei şi a copilului............................. 57 3.4.5.4. Ajutorul în caz de deces..................................................................................... 62

PROTECŢIE ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

4

3.4.5.5. Ajutoare sociale acordate elevilor şi studenţilor ............................................... 62 CAPITOLUL AL IV LEA................................................................................................................. 65 4. SISTEMUL DE ASIGURĂRI SOCIALE DE SĂNĂTATE ........................................................ 65

4.1. Importanţa asigurărilor sociale de sănătate ....................................................................... 65 4.2. Structura sistemului de asigurări sociale de sănătate ........................................................ 65 4.3. Principiile asigurărilor sociale pentru sănătate.................................................................. 66 4.4. Finanţarea sistemului de asigurări sociale de sănătate şi organizarea financiară a acestuia 67

4.4.1. Contribuţiile la asigurările sociale de sănătate .......................................................... 67 4.4.2. Finanţarea de către stat a asigurărilor de sănătate ..................................................... 69

4.5. Persoanele cuprinse în asigurările sociale pentru sănătate ................................................ 70 4.6. Drepturile şi obligaţiile asiguraţilor................................................................................... 71

CAPITOLUL AL V-LEA.................................................................................................................. 74 5. SISTEMUL ASIGURĂRILOR PENTRU ŞOMAJ ...................................................................... 74

5.1. Categorii de persoane cuprinse în sistemul asigurărilor pentru şomaj .............................. 74 5.2. Ajutorul sau indemnizaţia de şomaj .................................................................................. 76 5.3. Surse de constituire a bugetului asigurărilor pentru şomaj ............................................... 77 5.4. Rolul Agenţiei Naţionale a Ocupării Forţei de Muncă în diminuarea şomajului.............. 78

CAPITOLUL AL VI-LEA ................................................................................................................ 82 6. ELEMENTE DE STATISTICĂ SOCIALĂ ................................................................................. 82

6.1. Sistemul de indicatori ai statisticii nivelului de trai .......................................................... 82 6.2. Cercetarea selectivă a bugetelor de familie ....................................................................... 84 6.3. Statistica veniturilor populaţiei.......................................................................................... 86

6.3.1. Probleme metodologice privind calculul veniturilor reale ....................................... 87 6.3.2. Probleme metodologice privind calculul salariilor reale.......................................... 89

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................... 92

5

CAPITOLUL I

1.PROTECŢIA SOCIALĂ – COMPONENTĂ A POLITICII SOCIALE

1.1. Conceptul de politică socială a statului

Politica socială a statului reprezintă un ansamblu de scopuri şi instrumente de analiză prin

care puterea publică realizează afectarea normativă a resurselor publice şi a distribuirii veniturilor în

perspectiva umanistă a dreptăţii sociale.

Politica socială urmăreşte rezolvarea marilor probleme sociale legate de sănătate, educaţie,

locuinţe şi se realizează prin intervenţia statului asupra următoarelor categorii de beneficiari: familii

cu mulţi copii fără susţinere materială, copii orfani, persoane aflate în incapacitate de muncă

definitiv sau temporar, persoane vârstnice etc. În general, nu se poate elabora “o listă universală” de

componente ale politicii sociale asupra cărora statul doreşte şi poate să acţioneze prin intermediul

politicii sociale deoarece aceasta cuprinde o arie mai largă sau mai restrânsă de obiective sociale

determinată de organizarea societăţii, în general şi în funcţie de politica promovată de partidul de

guvernământ şi mecanismele politice specifice acestuia.

În lucrarea sa cu privire la problematica politicii sociale, T.H.Marshall, considera că scopul

declarat al politicii sociale este bunăstarea. Pornind de la această premisă, în condiţiile actuale ale

dezvoltării societăţii principalele obiective urmărite de politica socială, sunt:

promovarea unor servicii publice: sănătate, educaţie, siguranţă socială, cultură etc.;

protecţia unor segmente ale populaţiei aflate în dificultate prin intermediul sistemului

asigurărilor sociale şi a sistemului asistenţei sociale;

asigurarea unor condiţii sociale considerate a fi importante pentru dezvoltarea socială

generală: creşterea solidarităţii sociale, promovarea intereselor familiei şi a copilului,

etc.

Politica socială a statului poate interveni şi în alte domenii cum ar fi: aplicarea unor măsuri

de reglementare a proceselor cu efecte nocive asupra mediului ambiant sau la nivel microeconomic

prin intermediul instituţiilor locale poate influenţa sau urmări rolul şi activitatea sindicatelor sau

protecţia angajaţilor (durata zilei de muncă, dreptul la condiţii corespunzătoare de muncă etc.).


6

Fundamentul realizării politicii sociale îl constituie sincronizarea politicii sociale cu politica

economică astfel încât obiectivele politicii sociale să nu fie în discordanţă cu obiectivele de

dezvoltare economică . Afirmaţia că economia este latura inseparabilă a acţiunii sociale presupune

tratarea socialului prin prisma modificărilor la care este supus economicul ca urmare a schimbărilor

fundamentale de sistem.

1.2. Statul şi bunăstarea socială

Conceptul de bunăstare se fundamentează pe conceptul de standard de viaţă normal, decent,

la nivelul unei colectivităţi. De aici decurg două concepte:

conceptul de standard de viaţă al unei colectivităţi care se referă la o stare a aspiraţiilor

respectivei colectivităţi determinate pe de o parte de resursele disponibile iar pe de altă

parte de sistemul de valori;

conceptul de bunăstare colectivă conform căruia toţi membrii colectivităţii trebuie să

dispună de un volum minim de bunuri şi servicii considerat a fi decent, normal şi

minimal.

Societăţile actuale prezintă o puternică orientare spre asigurarea unei bunăstări colective

care a devenit o valoare centrală, dezirabilă, care orientează întreaga activitate a colectivităţilor

actuale.

Statul bunăstării a început să se contureze la sfârşitul secolului trecut în societăţile

industriale intrate într-un proces rapid de dezvoltare. În secolul al XX-lea s-au confruntat două

modele distincte privind producerea bunăstării colective: statul capitalist (mai exact statul bunăstării

bazat pe economia de piaţă) şi statul socialist. Dincolo de rezonanţele ideologice ale termenilor şi de

diferenţele de succes istoric, cele două tipuri de state ale bunăstării au funcţionat, s-au confruntat şi,

probabil, s-au stimulat reciproc ele prezentând atât trăsături distincte cât şi trăsături comune.

a. Statul bunăstării bazat pe economia de piaţă

Caracterizarea statului bunăstării care are la bază mecanismele economiei de piaţă porneşte

de la următoarele elemente:

Veniturile primare (salariale, din profit şi din proprietate) reprezintă baza bunăstării

individuale. Aceste venituri sunt produse în mod liber în economia de piaţă.

Din veniturile primare statul extrage, prin sistemul fiscal (politica fiscală) veniturile sale

pe care le va folosi pentru finanţarea activităţilor sale de susţinere directă sau indirectă a

bunăstării colective.


7

Statul realizează o redistribuţie a veniturilor prin diferitele sale sisteme: asigurări sociale

(pensii, asigurări de boală, de accident etc), sprijin social universal (familii cu copii,

educaţie sănătate), asistenţă socială .

Statul bunăstării arată ca o reţea complexă de protecţie socială, cu funcţia de a asigura un

nivel de dezvoltare acceptabil.

Există diferenţe între configuraţia statului bunăstării din diferite ţări bazate pe economia de

piaţă. Dar aceste diferenţe provin mai degrabă din ponderea diferitelor elemente ale sistemului, din

gradul de generozitate al diferitelor forme de protecţie socială şi raportarea cheltuielilor cu protecţia

socială în produsul naţional brut (în Europa nivelul maxim al acestor cheltuieli este de aproximativ

30% în Olanda, Belgia, Germania şi Franţa).

b. Statul bunăstării bazat pe economie socialistă

Elementele caracteristice ale statului bunăstării din fostele ţări socialiste sunt:

Generalizarea sursei salariale prin aplicarea unei politici de folosire completă a forţei de

muncă care a exclus total şomajul;

Politica salarială era orientată puternic spre promovarea egalităţii, veniturile erau

menţinute la nivel scăzut pentru realizarea unei egalităţi între membrii societăţii;

Generalizarea sistemului de asigurări sociale.

Sistemul fiscal similar cu cel al ţărilor cu economie de piaţă.

Impozitele pe venituri erau utilizate, adesea însă în forme simplificate.

Educaţia şi asistenţa medicală erau gratuite pentru toţi membrii societăţii, la care se

adăugau şi alte gratuităţi şi forme de sprijin: burse pentru elevi, tabere, manuale gratuite,

etc.

Aşa cum s-a afirmat anterior, ambele metode ale statului bunăstării – atât cel fundamentat pe

economia de piaţă cât şi cel fundamentat pe economia socialistă – au urmărit realizarea unei

bunăstări colective acceptabilă.

O viziune critică asupra economiei de piaţă arată că limitele economiei de piaţă duc la

necesitatea dezvoltării, deasupra pieţei, a unui stat cu funcţii sociale complexe care să corecteze

distorsiunile pieţei, atât în ceea ce priveşte alocarea resurselor în sfera producţiei, cât şi în

distribuirea resurselor în sfera consumului. Critica marxistă a dus la concluzia înlocuirii economiei

de piaţă cu un alt tip de economie – economia socialistă, planificată şi orientată de către stat în

vederea producerii sistematice a bunăstării.


8

1.3. Dimensiunile protecţiei sociale

Protecţia socială a devenit la ora actuală o temă majoră pentru întreprinderi, stat, salariaţi şi

toţi ceilalţi factori implicaţi în acţiuni sociale reprezentând nu doar un element fundamental al

politicii sociale (ca instrument) cât mai cu seamă obiectivul său central.

În general, abordarea conceptului de protecţie socială se face din două unghiuri de vedere: al

ofertantului şi al beneficiarului. Ca în orice raport cerere-ofertă, preţul (respectiv, al protecţiei

sociale) se va forma, în condiţiile unei pieţe libere a serviciilor sociale, dar şi ţinând cont de

caracterul colectiv al acestui tip de servicii, la intersecţia nevoilor cu resursele. Preţul protecţiei

sociale se exprimă prin costurile ocazionate de producerea serviciilor sociale a căror efect este

siguranţa sau securitatea socială.

Un gen special de protecţie este cerut de condiţiile cauzate de tranziţie. În această situaţie

protecţia este solicitată pentru a putea asigura omului traversarea unei perioade mai scurte sau mai

lungi de timp. De aceea se apreciază că politica socială a perioadei de tranziţie se caracterizează în

primul rând prin asigurarea protecţiei sociale în faţa fenomenelor inerente acestei etape (şomaj,

inflaţie, accentuarea sărăciei, marginalizarea socială etc).

Protecţia socială se manifestă printr-un ansamblu de măsuri (materiale şi/sau nemateriale)

care urmăresc direcţii practice, convingătoare, prin acţiuni concrete la nivelul următoarelor

dimensiuni:

1. Protecţia locului de muncă presupune în prealabil asigurarea unui loc de muncă pentru

fiecare, şi nu orice fel de loc de muncă ci a unuia cât mai pe măsura posibilităţilor şi pregătirii

individului. Aceasta se realizează prin:

stimularea dezvoltării activităţilor economice care să ofere locuri de muncă cu

cerinţe de calificare superioară;

acordarea de compensaţii economice şi sociale (cu caracter individual), pentru acele

activităţi care au un grad scăzut de acceptabilitate socială.

fundamentarea unui regim complementar de protecţie realizat în cadrul fiecărei firme

pentru asigurarea unei dimensiuni de protecţie a salariaţilor care să cuprindă

protecţia socială, economică, financiară, juridică, în cazul producerii unor

evenimente.

2. Protecţia populaţiei salariate, este asigurată prin acţiunile conjugate ale sindicatelor şi

legislaţia adecvată domeniului muncii şi protecţiei sociale. Ea include asigurarea de condiţii fizice,

sociale, organizaţionale normale de muncă precum şi protecţia împotriva oricăror abuzuri. În mod

special în această categorie (obiectiv) se include garantarea unui salariu minim civilizat.


9

3. Protecţia împotriva nedeteriorării calităţii vieţii formează un ansamblu de măsuri

menite să acţioneze în special asupra păstrării dimensiunilor indicatorilor cantitativi (dar şi

calitativi) ai calităţii vieţii. Acest tip de protecţie se cere în special în perioada de tranziţie, când

pericolul deteriorării standardului de viaţă apasă asupra întregii populaţii şi sunt necesare eforturile

şi suportul statului, a compensaţiilor economice (fără a depăşii limitele eficienţei), a suplimentării

acelor importuri prin care să se completeze cele necesare traiului civilizat.

4. Protecţia grupurilor sociale defavorizate (handicapaţii, minori abandonaţi, tineret fără

sprijin material şi nematerial, populaţie vârstnică fără suport de ajutor, familii cu mulţi copii fără

suport material adecvat etc.).

Acest tip de protecţie porneşte de la drepturile civile ale cetăţenilor punând în evidenţă nu

doar serviciile sociale ci şi cele socio-sanitare pentru a proteja şi a oferi sprijinul adecvat individului

şi familiei sale. În aceste cazuri, dificultatea de integrare a acestor persoane în lumea muncii cere

mijloace de protecţie economică şi socială, corespunzătoare, începând cu integrarea şcolară şi până

la găsirea unui loc de muncă pentru aceste persoane cărora să le confere o oarecare independenţă

economică, protecţia acestor categorii se constituie ca cea mai asiduă purtătoare a mesajului

umanist-social.

O problemă majoră în cadrul acestei categorii de protecţie o constituie protecţia copilului şi

a tineretului. Abordarea şi aprofundarea problematicii specifice vârstei tinere au un impact

particular deosebit asupra calităţii vieţii. Aspectul condiţiei juvenile prezintă în societatea

contemporană o serie de particularităţi: violenţa minorilor, şomajul tinerilor, marginalizarea

tineretului prin pierderea atribuţiilor, comportamentul de tip „dezertor” în faţa imposibilităţii găsirii

unui loc de muncă pe măsura aşteptărilor, etc, contribuie la accentuarea stării conflictuale în special

la această categorie socială.

5. Protecţia întregii colectivităţi urmăreşte asigurarea împotriva unor procese sociale

patologice cu acţiune negativă majoră asupra condiţiei individului: crize economice; criminalitate;

corupţie; tensiuni interetnice, interreligioase, interrasiale (sau între alte grupuri sociale).

Teoretic protecţia socială trebuie să-şi dovedească maximum de beneficiu uman. Practic, ea

reprezintă o temă de mare sensibilitate economică privind depistarea şi utilizarea tuturor resurselor

economice (dar şi noneconomice) pentru crearea confortului social, la nivelul întregii colectivităţi.

1.4. Protecţia socială în Comunitatea Europeană

Desăvârşirea pieţei interioare comunitare, dispoziţiile sociale şi conjuncturale ale Actului

Unic European au avut o importantă influenţă asupra formei şi conţinutului programelor economice

şi sociale. Prin intermediul acestora au fost lansate informaţii utile comunităţii, tuturor instituţiilor


10

comunitare şi altor factori de decizie pentru ca progresul economic şi social să se instaureze pe piaţa

unică.

Programul Economic-Social al Comunităţii Europene ţine cont de multitudinea fenomenelor

care se fac resimţite în Europa prezentului moment: îmbătrânirea populaţiei; apariţia unor noi

fenomene de sărăcie; utilizarea din ce în ce mai frecventă a noilor tehnologii (şi gradul diferenţiat

de accesibilitate a structurilor sociale la acestea); construirea unor noi orare de muncă;

permanentizarea şomajului; luarea în considerare a efectelor aspra mediului înconjurător; dorinţa

omului de a-şi intensifica participarea la rezolvarea problemelor sociale.

Scopul unic declarat al Programului este căutarea şi găsirea de noi posibilităţi de acţiune

pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă în Europa. Etapele de derulare ale acestui

program sunt următoarele:

a) identificarea problemelor economice cu implicaţii sociale;

b) realizarea unor studii pilot;

c) formularea marilor proiecte de cercetare;

d) implementarea programelor;

e) evaluarea efectelor şi elaborarea de recomandări;

Programul Economic-Social al Comunităţii Europene devine operaţional în 6 domenii legate

unele de altele. Ele sunt cuprinse în partea întâia a Programului şi se referă la: dialogul social;

restructurarea vieţii şi muncii; sănătate şi securitate socială; mediu înconjurător; condiţii de viaţă;

tehnologia viitorului.

1. Dezvoltarea dialogului social şi relaţiilor profesionale pe piaţa muncii.

Obiectivul este încurajarea participării tuturor actorilor sociali la dialogul privind viitorul

social al Europei inclusiv implicarea celor care sunt răspunzători în procesul de schimbare prin

punerea la punct a unor metodologii specifice. Sunt formulate şi alte instrumente ştiinţifice cu

caracter social care urmează a fi utilizate la nivel naţional în scopul înnoirii situaţiei relaţiilor

profesionale, schimbul de experienţă etc.

2. Restructurarea vieţii şi a muncii, sub influenţa condiţiilor actuale cerute de tehnicile

moderne care influenţează atât calitatea individului de producător cât şi cea de consumator.

Obiectivul în această direcţie este facilitarea unor evoluţii echilibrate din punct de vedere

economic şi social; se urmăreşte corelarea dintre noul rol al muncii în societate combinat cu o nouă

calitate a vieţii şi cu prosperitatea oferită de creşterea şi dezvoltarea economică.


11

Concepţia de restructurare urmăreşte şi identificarea mijloacelor care permit salvarea şi

întărirea responsabilităţilor şi drepturilor fundamentale ale individului, care sunt sau nu aplicate.

De exemplu, a fost elaborat în cadrul acestui Program un manual special pentru personalul

implicat în gestionarea orarelor de muncă. Problema care apare în legătură cu programul de muncă

este însă dacă lucrătorii sunt în avantaj ca urmare a punerii în practică a formelor atipice de muncă(

care reduc timpul liber conducând la stres şi chiar la scăderea eficienţei muncii). În această

categorie intră: munca pe termen scurt, contractele cu durată determinată, munca de sâmbătă,

munca de seară şi noapte.

3. Promovarea sănătăţii şi securităţii muncii.

Obiectivul acestui domeniu este furnizarea factorilor de decizie europeni a unui ansamblu de

referinţe comune; punerea la punct a unor metode care să ţină cont de la început de proiectul

normelor de sănătate şi securitate în avantajul întreprinderilor şi lucrătorilor; promovarea sănătăţii şi

securităţii tuturor lucrătorilor, dând însă prioritate grupurilor în mod particular vulnerabile.

4. Promovarea politicilor de protecţie a mediului

În această direcţie sunt prevăzute coroborarea tuturor programelor naţionale privind mediul

înconjurător în cadrul Comunităţii urmărindu-se în special păstrarea siguranţei mediului urban.

Succesul îl constituie combinarea aspectelor sociale, economice, profesionale şi de siguranţă

ecologică a mediului prin examinarea implicării partenerilor sociali interesaţi şi răspunzători:

industrie, parteneri ai sectoarelor sociale, colectivităţi locale, asociaţii de protecţie a mediului.

Tot în acest domeniu se înscrie şi abordarea problemei deşeurilor periculoase. Încă din anul

1984 a început a început să se deruleze un program special privind educarea personalului în tratarea

şi controlul calităţii deşeurilor precum şi formarea propriu-zisă a unor specialişti responsabili cu

acest domeniu.

5. Creşterea nivelului de trai şi bunăstării colective urmăreşte furnizarea de recomandări

şi orientări vizând modul de reducere a inegalităţilor generate de dezechilibre socio-economice.

Creşterea implicării tuturor actorilor sociali în procesul de schimbare şi îmbunătăţirea coordonării

răspunsurilor lor la nivel local, naţional şi comunitar vizează o nouă concepţie despre strategia

pieţei muncii, ajutoarelor sociale, sănătate, locuinţe şi mediu.

6. Evaluarea tehnologiilor de viitor are ca scop identificarea încă din start a „marjei de

manevre” în inovaţia tehnologică şi încurajarea evaluării opţiunilor care determină procesul de

schimbare.


12

1.5. Piaţa muncii şi protecţia socială

1.5.1. Durata timpului de muncă

În general, prima coordonată care este abordată în cadrul problematicii pieţei muncii, mai

precis a negocierilor salariale este durata timpului de lucru (zi, săptămână, an). Această durată este

stabilită şi reglementată prin legislaţia guvernamentală dar şi prin acordurile de tarife, este verificată

periodic şi modificată atunci când condiţiile generale ale pieţei muncii o cer. Factorul care

influenţează cel mai accentuat durata programului de muncă şi care generează adesea mari

nemulţumiri şi presiuni sociale datorită consecinţelor sale este programul tehnic.

În general statisticile privind durata de muncă prezintă durata medie a muncii/săptămână (în

unele cazuri, zi sau lună) iar seriile de date se referă la:

a) orele de muncă efectiv lucrate

b) orele de muncă remunerate (plăţile)

Orele de muncă efectiv lucrate corespund în ansamblu orelor petrecute la locul de muncă,

cuprinzând perioadele normale de muncă şi orele suplimentare în timp ce orele remunerate acoperă

în plus orele de muncă plătite dar neefectuate (cum ar fi: concediile anuale, zilele de sărbătoare,

concediile de boală şi alte tipuri de concedii sau perioade de timp plătite).

Durata de muncă/săptămână în activităţile neagricole – media pe glob până în anii 1990

împărţea ţările lumii, în principiu, în două categorii importante: prima, grupul ţărilor cu sub 40 de

ore săptămânal (Canada, SUA, Spania, Franţa, Germania) şi grupul ţărilor cu peste 40 de ore

săptămânal (Japonia, Elveţia, Anglia) (figura nr.1.1). 50

45 40

35

30

25

20

15

10

5

0 Program sub 10 11-20 21-30 31-39 40 41-50 51 şi

parţial ore peste

Figura nr.1.1

Durata de muncă/săptămână în activităţile neagricole


13

De menţionat că începând cu anii `90 s-au produs numeroase şi ample modificări cantitative

şi calitative ale duratei de muncă pornind de la următoarele consideraţii:

a) valul de evenimente politice-sociale precum şi profundele transformări economice de

după 1989 cu toate ţările central-est europene au determinat modificarea esenţială a pieţei muncii

astfel:

eliberarea „cortinei de fier” prin ridicarea graniţelor (total sau parţial) a produs

dislocări de populaţie în direcţia reîntregirii familiilor şi căutarea de loc de muncă

mai bine plătit;

atracţia forţei de muncă (inclusiv calificată şi cu un loc de muncă asigurat în ţara de

origine) către occident ca „miraj” al realizării profesionale;

accentuarea, în unele situaţii chiar scăparea de sub control a fenomenului „migraţia

clandestină” a forţei de muncă, cu efecte deosebit de negative în special asupra

populaţiei şi pieţei muncii din ţara către care s-a orientat fenomenul migraţionist;

b) accentuarea şomajului (atât în ţările în tranziţie cât şi în cele dezvoltate) ca urmare a

următoarelor condiţii:

restructurarea economică din fostele ţări socialiste a declanşat generalizarea

şomajului ca fenomen de masă; mutaţiile produse pe piaţa muncii au produs printre

altele şi schimbarea programului de lucru, trecerea la săptămâna de 5 zile lucrative.

Efectul a fost perceput sub două aspecte: unul considerat ca subiectiv, satisfacţia populaţiei

salariate de a se apropia prin această măsură de standardul ţărilor dezvoltate şi obiectiv, diminuarea

treptată a eficienţei muncii, randamentului şi motivaţiei paralel cu pretenţia susţinută de creştere a

salariului datorită inflaţiei şi liberalizării preţurilor;

reducerea la 35 de ore săptămânal chiar în ţări dezvoltate (exemplu Franţa) ca simbol

al solidarităţii salariale şi sindicale în faţa posibilităţilor tot mai accentuate de

pierdere a locurilor de muncă în masă (în special în marile zone ale pieţei muncii,

regii şi întreprinderi de stat);

goana după competitivitate industrială pe piaţa externă ceea ce necesită încorporarea

în produse şi servicii a cât mai mult progres tehnic şi tehnologic cu consecinţe în

planul renunţării la utilizarea de forţă de muncă;

disponibilizarea preferenţială a femeilor şi tinerilor ceea ce constituie conturarea

fenomenului „şomaj feminin” şi „şomaj tineret” (chiar licenţiaţi) necesită o protecţie

socială deosebită dar mai ales specifică.


14

1.5.2. Protecţia socială a femeilor şi tinerilor

Una din principalele particularităţi ale evoluţiei pieţei muncii după anii `70 a fost tendinţa de

feminizare, de intrare masivă şi rămânerea pe piaţa muncii – ca persoane ocupate sau în şomaj- a

femeilor, proces şi tendinţă care au condus la o adevărată schimbare atât a modelului cât şi a curbei

de activitate a femeilor, apropiindu-le de cele ale bărbaţilor. În prezent, în etapa de tranziţie ,

femeile devin mai afectate de şomaj fiind primele concediate şi greu reprimite înapoi.

Masuri privind stoparea şi reducerea şomajului în rândul femeilor:

crearea de noi locuri de muncă, prin investiţii şi folosirea capacităţilor existente, în

diverse domenii de activitate în care eficienţa ar fi sporită, ţinând însă cont şi de

specificul forţei de muncă, al dezvoltării zonale, etc;

programe de recalificare, orientare profesională şi găsirea de locuri de muncă, cu

atenţie specială acordată categoriilor defavorizate (inclusiv femei);

flexibilizarea pieţei muncii prin metode atipice de ocupare (care să nu devină însă

forme de subocupare specifice feminine, ci să dezvolte în măsura în care sunt

acceptate, acele activităţi preferate de către femei);

prelungirea procesului educaţional şi scăderea „presiunii” numărului tinerilor asupra

populaţiei active;

încurajarea şi formarea profesională pentru crearea de întreprinderi mici şi mijlocii,

ca şi pentru lucrătorii pe cont propriu, etc.

În aceste domenii vor trebui conjugate acţiunile de politică guvernamentală de promovare a

ocupării (mai ales a unor modele de ocupare a forţei de muncă feminină), cu cele ale organizaţiilor

neguvernamentale (care se preocupă de problemele specifice ale familiei şi femeii, dezvoltarea

întreprinderilor mici şi mijlocii, etc.

O diferenţă semnificativă din punct de vedere al pieţei muncii între tineri şi celelalte

categorii de vârstă rezidă în faptul că primii prezintă un grad de risc mai mare la şomaj. Dincolo de

vârstă, sex, ocupaţie, ramură economică, arie geografică sau condiţiile pieţei muncii, tinerii sunt

expuşi la perioade de şomaj mai lungi decât adulţii.

Categoria tinerilor şomeri este caracterizată de mari fluctuaţii pe piaţa muncii. Acest proces

se datorează atât condiţiilor economice în care funcţionează piaţa muncii, cât şi tranziţiei de la

şcoală la muncă. Dacă pentru persoanele adulte legislaţia muncii oferă o securitate a muncii, pentru

tineri astfel de reglementări sunt mai limitate, dacă nu chiar inexistente. „Ultimii veniţi, primii

concediaţi” devine un principiu care nu oferă siguranţa minimă a locului de muncă pentru tineri.

O altă caracteristică a şomajului la tineri este gradul mare de concentrare a şomajului în

acest grup. Şomajul afectează tinerii şi pe termen lung, cu efecte negative asupra veniturilor, dacă se


15

are în vedere faptul că pensiile se calculează pe baza vechimii în muncă. Tinerii arată o mare

mobilitate ocupaţională pe piaţa muncii, ceea ce măreşte riscul lor de a deveni şomeri, cel puţin o

perioadă scurtă de timp. Dacă se adaugă şi lipsa de calificare se poate înţelege de ce tinerii sunt

înclinaţi să accepte locuri de muncă mai puţin atractive. Similar, ei sunt mai predispuşi la

experimentare, adică sunt mai mobili decât adulţii în ceea ce priveşte profesiile şi locurile de

muncă.

Noua incidenţă a şomajului asupra tinerilor este importantă din cel puţin două motive,

fiecare dintre ele având implicaţii sociale.

În primul rând perioadele prelungite de şomaj la prima lor intrare pe piaţa muncii le pot

deteriora considerabil tinerilor şansele de a face faţă mai târziu acestei pieţe. În consecinţă există

riscul ca abilităţile şi competenţele dobândite de ei în timpul pregătirii şi formării să se deterioreze,

ei transformându-se cu timpul(atunci când este cazul) din persoane calificate în persoane

necalificate.

În al doilea rând, problema şomajului în rândul tinerilor este foarte importantă prin însăşi

amploarea ei. În anul 2000 persoanele sub 30 de ani reprezentau aproape 54% din totalul şomerilor

care beneficiau de ajutor de şomaj sau alocaţie de sprijin şi acest procent se menţine şi în prezent.

O a treia cauză, foarte importantă, o reprezintă economia secundară sau „munca la negru”,

neoficială. Se pare că mai mult de două treimi dintre cei care nu au loc de muncă sau sunt în şomaj,

desfăşoară activităţi în vederea dobândirii de câştiguri.

Acest tip de activităţi „la negru” sunt foarte tentante pentru tineri din cel puţin două motive.

Primul ar fi acela că ele permit în acelaşi timp ridicarea ajutorului de şomaj sau alocaţiei de sprijin,

cât şi câştiguri din respectiva activitate. Al doilea motiv, este că acest tip de muncă este de obicei

ocazională (ca zilieri de exemplu), individului rămânându-i suficient timp liber, acesta din urmă

fiind o variabilă deosebit de fructificată de către tineri.

Astfel marea majoritate a tinerilor consideră ca a avea un salariu bun este cel mai important

atribut al unui loc de muncă. Însă având în vedere contextul macroeconomic, astfel de locuri de

muncă sunt evident foarte greu de găsit astăzi în România.

Prezentarea tuturor factorilor şi categoriilor vulnerabile la şomaj scot în evidenţă necesitatea

abordării şomajului nu ca un tot unitar, ci pe segmente de populaţie care au caracteristici diferite,

cauze specifice şi care necesită deci mijloace aparte de rezolvare.


16

1.6. Reconversia profesională

1.6.1. Reconversia profesională. Concept. Dimensiune financiară

În condiţiile perioadei de tranziţie în care piaţa muncii este caracterizată de multiple

schimbări şi întreaga populaţie, înainte de toate cea ocupată, este supusă unui proces de

„restructurare” în plan profesional şi comportamental, educaţia, formarea profesională şi

recalificarea/reconversia profesională, în legătura nemijlocită cu ocuparea, reocuparea şi

reintegrarea profesională, tind să capete o valoare deosebită.

Reconversia profesională respectiv perfecţionarea profesională nu constituie terapii

miraculoase care soluţionează sigur, de la sine, problemele majore ale pieţei muncii. Succesul lor în

planul ocupării şi reocupării forţei de muncă, al funcţionării pieţei muncii rămâne dependent de

asigurarea unui ansamblu de condiţii înainte, în timpul şi după derularea acestora.

Reconversia profesională a forţei de muncă nu trebuie privită doar ca un mijloc de a scăpa

de ameninţarea şomajului, ci aşa cum se procedează în ţările dezvoltate, ca un mijloc de a obţine o

calificare mai înaltă, un loc de muncă mai bun şi toate avantajele care decurg din aceasta.

Reconversia profesională reprezintă procesul prin care are loc o schimbare a condiţiilor

economice anterioare, o modificare a obiectului activităţii anumitor agenţi economici şi chiar a unor

ramuri ale economiei naţionale, iar în cadrul industriei pe subramurile acesteia, datorită trecerii lor

de la un gen de producţie la altul.

Reconversia profesională a forţei de muncă îndeplineşte două funcţii importante:

a) funcţia economică de ajustare a forţei de muncă la nevoile economice în continuă

schimbare, în vederea echilibrării ofertei cu cererea de muncă, a echilibrării excedentelor cu

deficitele de forţă de muncă;

b) funcţia socială reprezentând o pârghie care asigură concomitent:

reducerea şi combaterea şomajului;

combaterea sărăciei, ştiut că populaţia şomeră are o contribuţie apreciabilă în

determinarea proporţiilor şi evoluţiei populaţiei sărace.

Resursele financiare trebuie să asigure acoperirea cheltuielilor pentru calificare, recalificare

sau perfecţionare, respectiv:

salariile personalului de predare şi instruire şi sumele plătite colaboratorilor externi;

sume destinate pentru a acoperi chiria sălilor de curs, materialele didactice,

documente de evidenţă, rechizite, întreţinerea clădirii, apă, energie, cazare, cantină,

transport (pentru cursanţii navetişti), echipament de lucru, material de producţie, etc.


17

În ceea ce priveşte veniturile centrelor de calificare, recalificare şi perfecţionare a şomerilor

acestea provin din:

taxe de participare la cursuri suportate din fondul pentru plata ajutorului de şomaj

(valabil numai pentru şomerii care primesc ajutor de şomaj)

taxe de participare la cursuri suportate de către solicitanţi (agenţi economici,

meşteşugari, persoane fizice aflate în câmpul muncii);

taxe prevăzute pentru prestaţiile de servicii, conform reglementărilor în vigoare;

sumele realizate din valorificarea lucrărilor şi operaţiilor efectuate de cursanţi în

perioada de pregătire.

1.6.2. Nivele de organizare a reconversiei profesionale

Pentru realizarea reconversiei profesionale acţiunile practice se derulează la trei nivele:

I. La nivel naţional prin următoarele acţiuni:

elaborarea cadrului juridic care să stea la baza atestării unităţilor care pot efectua

activităţi de reconversie, a modalităţilor de finanţare şi a stimulentelor acordate în

acest scop;

elaborarea nomenclatoarelor de meserii şi profesii, stabilirea instituţiilor abilitate cu

avizarea conţinutului noilor meserii;

elaborarea de programe de ocupare – formare, pentru tineri între 17-25 de ani, care

nu mai continuă studiile. În acest sens, întreprinderile şi instituţiile care sunt

antrenate la realizarea acestor programe trebuie să fie stimulate, fie prin compensaţii

care să acopere o parte din costul acestui tip de programe, fie printr-o reducere, cu

un anumit procent, a impozitului pe profit;

recalificarea personalului în raport cu tendinţele şi cerinţele pieţei muncii prin

instituţiile abilitate în acest domeniu;

acţiuni de inserţie pentru absolvenţii din şcoli profesionale şi facultăţi pe o perioadă

de cel puţin un an;

legiferarea prelungirii concediului de maternitate şi de acordare a unui concediu

plătit de 3 ani pentru creşterea copilului;

reglementarea extinderii ocupării forţei de muncă, în general, şi a femeilor în

special, în condiţiile timpului de muncă parţial şi al programelor de muncă flexibile;

elaborarea, atunci când este nevoie, a unui program special privind reintegrarea în

muncă a şomerilor mai vârstnici, precum şi acordarea unor alocaţii de sprijin

speciale, pe termen mai îndelungat, din fondul de şomaj;


18

stimularea întreprinderilor din sectoarele care cunosc o relansare a activităţii şi

dispun de locuri de muncă spre a angaja forţa de muncă, cu prioritate din rândul

şomerilor de lungă durată;

organizarea de munci publice la nivel naţional care să utilizeze forţa de muncă

disponibilă.

II. La nivel teritorial implică următoarele acţiuni:

pregătirea sau recalificarea tinerilor în meserii specifice judeţului, zonei sau

localităţii;

sprijinirea tinerilor în crearea de mici întreprinderi individuale sau colective în

domenii specifice zonei – localităţii respective, inclusiv în meserii tradiţionale a

căror produse sunt cerut pe piaţa internă şi/sau externă;

programe vizând activităţi sezoniere în care să se specifice pregătirea necesară, zona,

sarcinile, retribuirea;

sprijinirea asocierii pe perioade mai mici sau mai lungi a gospodăriilor individuale

tinere, ţinând seama de experienţa cooperaţiei din ţările occidentale;

organizarea de activităţi publice la nivel local care să utilizeze forţa de muncă

disponibilizată.

III. La nivelul agenţilor economici se pot realiza următoarele:

stabilirea principiilor şi elaborarea unei metodologii – cadru a strategiei reconversiei

la nivel de agent economic, care să ducă la menţinerea numărului de angajaţi chiar şi

în condiţiile restructurării şi modernizării activităţii din unitatea economică

respectivă;

elaborarea de programe de calificare pentru tinerii care, deşi au o anumită pregătire,

aceasta nu mai corespunde structurii şi cerinţelor locurilor de muncă cerute de piaţă.

În cazul în care aceste programe se adresează personalului deja angajat într-o

anumită unitate economică iar cheltuielile de calificare sunt suportate de către

aceasta, valoarea acestora va degreva contribuţia unităţii economice la fondul de

şomaj;

1.7. Indexarea şi protecţia socială

Indexarea reprezintă o modalitate de conectare a unor variabile economice, precum salariile,

impozitele, pensiile, cu creşterea nivelului general al preţurilor. Cel mai adesea indexarea se


19

foloseşte pentru a oglindi dinamica veniturilor din muncă a salariilor, în raport cu evoluţia

preţurilor, îndeosebi a celor de consum personal, pentru corelarea creşterii salariilor cu inflaţia.

În toate ţările cu economie de piaţă au fost adoptate legi prin care mărirea salariilor de bază

creşte în mod automat, corelat cu indicele creşterii preţurilor, indice devenit oficial după ce a fost

negociat între sindicate, patronat şi guvern.

Indexarea este însă numai una din aceste modalităţi şi procedee de realizare a corelaţiilor

dintre salarii şi preţuri, dintre salarii şi costul vieţii; salarii-productivitate, salarii-venit naţional,

salarii şi creşterea economică.

Într-o serie de ţări negocierea colectivă întemeiată pe o bună organizare a partenerilor

sociali, realizează aceste corelaţii fără însă a recurge la tehnicile indexării. Mai mult decât atât într-o

serie de ţări care nu practică indexarea (Germania, Japonia, Suedia, Austria) creşterea salariilor,

deşi mai mare decât în ţări care recurg la indexare nu generează totuşi procese inflaţioniste mari,

dimpotrivă ele fiind chiar mai mici.

Indexarea îndeplineşte ca funcţie principală prevenirea eroziunii puterii de cumpărare. Ea

are însă şi un efect secundar: acela de a transmite presiunile inflaţioniste asupra costurilor, asupra

ocupării, preţului şi rentabilităţii, asupra investiţiilor şi cererii globale. În alte opinii, indexarea bine

realizată nu are efecte inflaţioniste dezechilibrante în plan economic şi social.

Alegerea unui indicator pentru indexarea salariilor este calculat în funcţie de indicele

preţurilor de consum care se calculează şi se publică regulat de către servicii publice specializate. În

practică, indicele naţional al preţurilor de consum este criticat de regulă de către sindicate deoarece

se calculează şi suferă influenţa obiceiurilor de consum ale familiei medii.

După mărimea numărului de salariaţi şi a altor categorii de populaţie care beneficiază de

indexare, ţările cu economie de piaţă pot fi clasificate astfel:

a) ţări unde toţi salariaţii beneficiază de indexare reglementată de către puterea executivă;

b) ţări în care indexarea este automată şi proporţională cu nivelul creşterii preţurilor;

c) ţări în care o parte mai mult sau mai puţin importantă a salariaţilor beneficiază de o clauză

de indexare prin convenţiile colective ale fiecărei unităţi economice;

d) ţări în care indexarea este inexistentă;

Oricum ar fi însă practica indexării, este apreciată în unanimitate ca o pârghie solidă a

politicii sociale pornind de la însăşi obiectivele sale: nivelul de trai şi calitatea vieţii.

În cazul in care compensarea constă într-o sumă uniformă pentru toţi salariaţii, eficacitatea

protecţiei sociale depinde de volumul aceste compensaţii şi de nivelul remunerării; salariile mici vor

fi bine protejate în timp ce salariile înalte nu vor fi decât în parte.


20

Cu toate acestea problema nu este deloc simplă deoarece sunt prezente două procese care se

derulează în spaţii temporare diferite:

a) indexarea este un fenomen continuu (a cărei stare se poate percepe de la o lună la alta cu

ajutorul statisticilor de preţuri)

b) convenţiile colective se încheie pe o durată variabilă de un an, doi sau chiar mai mult.

Cu toate acestea, rareori negocierile salariale pot fi redeschise la fiecare trei sau şase luni;

prevăzând indexarea salariilor, sindicatele încearcă să se protejeze împotriva creşterii preţurilor în

timpul perioadei dintre o negociere şi alta.

Clauza de indexare reprezintă o dispoziţie de contract care prevede ca ajustarea salariilor

stabilite prin contract să reflecte total sau parţial evoluţia preţurilor, a costurilor specifice sau

evoluţia nivelului general al preţurilor. Utilizarea clauzei de indexare se bazează pe faptul că ea este

prevăzută ca urmare a schimbării puterii de cumpărare(cel mai adesea prin deteriorarea sa).

1.8. Protecţia socială a populaţiei în vârstă

Pe măsura înaintării în vârstă oamenii îşi pierd capacitatea de a muncii şi câştiga din ce în ce

mai puţin, de aceea au nevoie să li se asigure o sursă de venit până la sfârşitul vieţii. Societăţile şi

guvernele au elaborat mecanisme de asigurare a veniturilor cetăţenilor vârstnici, ca partea reţelei de

securitate socială, care cuprinde o serie de riscuri cum ar fi: îmbătrânirea, invaliditatea, accidentele

de muncă, boala, sărăcia etc.

În anumite ţări ponderea cheltuielilor cu pensiile în P.I.B a atins o dimensiune extrem de

mare, respectiv: 11,8% în Franţa, 10,8% în Germania, 14,4% în Italia. Creşterile amintite, care

privesc toate categoriile de pensii (de bătrâneţe, invaliditate şi urmaş), au avut loc în condiţiile

sporirii atât a numărului de beneficiari, cât şi a nivelului pensiei reale, evident, cu efecte pozitive

asupra condiţiilor de viaţă a pensionarilor. Asupra procesului amintit au acţionat în principal trei

factori: creşterea însemnată a populaţiei vârstnice, ca expresie procesului de îmbătrânire

demografică; extinderea gradului de cuprindere a populaţiei în diferite sisteme de securitate socială

pentru bătrâneţe; sporirea mărimii reale a pensiilor individuale în contextul progresului economic.

Îmbătrânirea demografică apare ca o consecinţă a unor fenomene sociale şi economice

complexe care au condus la scăderea ratei natalităţii în ţările mai bogate, la prelungirea duratei de

viaţă ca urmare a eforturilor medicale de a domina mortalitatea şi ca urmare a îmbunătăţirii

alimentaţiei şi a asistenţei igienico-sanitare. Creşterea raportului de dependenţă pentru persoanele

vârstnice înseamnă de fapt o populaţie activă din ce în ce mai puţin numeroasă care trebuie să

suporte cheltuielile cu pensii ale populaţiei vârstnice în creştere.


21

Acest lucru a condus la impasul în care se află sistemele publice de pensii din mai multe ţări

dezvoltate, fenomen care tinde să apară şi în România. Echilibrarea cheltuielilor cu veniturile

planurilor publice de pensii este din ce în ce mai greu de realizat în condiţiile în care taxele pe

salariu din care se plătesc contribuţiile de asigurări sociale nu pot fi mărite la infinit deoarece ele

reduc veniturile reale ale populaţiei active, împingând-o spre evaziune şi refugiere pe piaţa

neoficială a forţei de muncă.

Aceste fenomene au efecte negative asupra productivităţii muncii – singura posibilitate de

creştere a salariilor şi a nivelului de trai – şi, implicit asupra creşterii economice.

Pe de altă parte, marile deficite ale bugetelor sistemelor publice de pensii sunt acoperite

deseori din resursele bugetului de stat, micşorând astfel investiţiile în alte bunuri publice, cu un

puternic impact negativ asupra creşterii economice ( de exemplu: învăţământul, sănătatea, cultura).

În ultimii ani, multe state au introdus regimuri de pensionare anticipată în cadrul politicii de

utilizare raţională a forţei de muncă. Pensionarea anticipată are implicaţii negative asupra costurilor

programelor de pensii şi asupra pieţei muncii prin: pierderea capacităţii productive, irosirea forţei de

muncă experimentată, privarea prematură a pensionarilor de contacte sociale, riscând îmbătrânirea

prematură şi creşterea numărului persoanelor dependente social. Principalele direcţii de acţiune au

în vedere:

creşterea treptată a vârstei standard pentru pensionare (de regulă în jur de 65 de ani)

şi egalizarea criteriului respectiv pentru bărbaţi şi femei;

mecanisme de stimulare pentru prelungirea vieţii active şi de descurajare pentru

retragerea anticipată din viaţa activă;

o mai bună corelare a mărimii pensiei cu mărimea veniturilor salariale anterioare,

prin luarea în considerare a unui număr mai mare de ani la calculul venitului în

funcţie de care se stabileşte pensia;

noi modalităţi de indexare a pensiilor (în funcţie de evoluţia preţurilor şi/sau de

evoluţia salariilor);

introducerea şi dezvoltarea, pe lângă sistemele publice de asigurări şi pensii, bazate

pe principiul solidarităţii între generaţii, a formelor private de asigurări pentru pensii,

bazate pe acumulare de capital.

Schema următoare prezintă efectele îmbătrânirii populaţiei:


22

Figura nr.1.2.

Efectele îmbătrânirii populaţiei

Efectele îmbătrânirii populaţiei, prezentate şi în figura nr.1.2. sunt următoarele:

a) prăbuşirea sistemelor tradiţionale (informale) pentru vârsta a treia, multe ţări având în

vedere schimbări fundamentale ale modului în care se realizează securitatea socială a vârstnicilor;

b) nevoia de implicare a guvernului în asigurarea securităţii celor vârstnici care devine o

mare urgenţă pe măsură ce populaţia unei ţări îmbătrâneşte.

Politicile sociale ale guvernelor pot îmbrăca mai multe forme:

În cadrul acestora pot exista măsuri de încurajare a familiilor sau persoanelor care au în

îngrijire unul sau mai mulţi vârstnici, prin acordarea unor rabaturi adulţilor ai căror părinţi trăiesc

alături de ei şi o reducere suplimentară a impozitului pentru cheltuielile de îngrijire parentală;

De asemenea, poate fi încurajată apariţia unor instrumente de economisire, cum este

programul de economisire prin poştă din Japonia, sau pot fi oferite populaţiei informaţii despre cât

de mult trebuie să economisească încă din perioada activă pentru a-şi asigura standardele de viaţă la

bătrâneţe şi despre efectele probabile ale programelor alternative de investiţii. Guvernele pot stabili

un sistem de impozitare care să stimuleze acordarea de către patroni a unor pensii mai mari.

Făcând un pas mai departe, guvernele pot să ofere bătrânilor asistenţă în funcţie de

mijloacele de trai, acestea putând îmbrăca forma unei sume de bani gheaţă sau bunuri şi servicii

(îngrijire medicală sau cazare). În ultimă instanţă, guvernele pot lua hotărârea introducerii unor

planuri obligatorii de pensii, în care tinerii trebuie să plătească un anumit procent din salariu pentru

Creşterea cheltuielilor cu sănătatea

Creşterea cheltuielilor publice cu vârstnicii

Prăbuşirea sistemelor tradiţionale pentru

vârsta a treia

Nevoia de implicare a guvernului în asigurarea

securităţii materiale a vârstnicilor

Îmbătrânirea populaţiei a condus la:

Creşterea ponderii cheltuielilor cu pensiile

publice în P.I.B

Creşterea raportului de dependenţă a persoanelor

de peste 60 de ani


23

a oferii sprijin vârstnicilor ca în orice societare industrializată. Aceste planuri pot „acoperii”

întreaga populaţie, întreaga forţă de muncă, sau grupuri selectate care sunt mai uşor accesibile.

Planurile pot fi redistribuite către cei săraci, sau pot fi bazate pe principiile economisirii sau

asigurării, care pun în strânsă legătură contribuţiile şi prestaţiile aşteptate. Aceste planuri publice de

pensii pot fi finanţate din contribuţii curente pe principiul „plăţii pas-cu-pas” sau din fonduri

acumulate din contribuţiile trecute. De asemenea, ele pot fi administrate public sau privat, iar

multitudinea de riscuri pe termen lung poate fi suportată de către vârstnici sau de toate grupurile din

societate;

c) creşterea cheltuielilor publice cu vârstnicii. Programele formale pentru vârstnici şi

cheltuielile publice cu vârstnicii cresc odată cu dezvoltarea economică. Gradul de dezvoltare al unei

ţări, exprimat prin venitul naţional pe cap de locuitor influenţează în mod direct gradul de

„acoperire” a planurilor formale obligatorii destinate vârstei a treia.

d) venitul pe cap de locuitor, dependenţa vârstnicilor, cheltuielile publice cu pensiile.

Cheltuielile publice cu programele vârstei a treia ca pondere în P.I.B sunt strâns legate de

venitul pe cap de locuitor, dar şi mai strâns legate de ponderea populaţiei în vârstă..

Relaţia dintre nivelul de vârstă şi cheltuielile cu pensiile (ca pondere în P.I.B) pot servi ca

instrument de diagnoză, pentru a vedea dacă politicile pe care le-au adoptat în domeniul securităţii

vârstnicilor le plasează mai jos sau mai sus faţă de ţările cu venit pe cap de locuitor echivalent şi

structură demografică asemănătoare;

e) cheltuielile cu sănătatea cresc exponenţial cu îmbătrânirea populaţiei.

Cererea pentru servicii sociale, în special cele de sănătate, creşte şi ea o dată cu gradul de

dezvoltare al ţărilor şi cu îmbătrânirea demografică. Astfel, ţările bogate, cu ajutorul unor tehnologii

costisitoare reuşesc să-i ţină pe oameni în viaţă mai mult timp, mărind presiunea asupra sistemelor

de pensii. Pe de altă parte, populaţia vârstnică, crează presiuni asupra sistemului de îngrijire a

sănătăţii dintr-o anumită ţară ca urmarea a faptului că atât problemele de sănătate cât şi tehnologiile

medicale costisitoare sunt concentrate asupra vârstnicilor. Corelaţia existentă între cheltuielile cu

sănătatea şi cele cu pensiile sugerează că presiunea exercitată asupra resurselor unei ţări şi asupra

bugetului de stat creşte exponenţial cu vârsta populaţiei, punând în evidenţă necesitatea planificării

pe termen lung.

f) rata dependenţei persoanelor de peste 60 de ani în creştere datorită îmbătrânirii

demografice.

În condiţiile scăderii natalităţii şi creşterii speranţei de vârstă ca urmare a descoperirilor în

medicină şi îmbunătăţirii condiţiilor generale de trai, raportul dintre persoanele în vârstă şi cele sub

60 de ani este în continuă creştere. Acest lucru semnifică faptul că o populaţie activă în scădere să

suporte cheltuielile cu pensiile pentru un număr din ce în ce mai mare de vârstnici.


24

România are o rată a dependenţei vârstei a treia de 30%. Acest procent tinde să crească în

condiţiile actualei tranziţii demografice, având profunde implicaţii asupra politicilor sociale pe care

trebuie să le adopte guvernele cu referire la persoanele de vârsta a treia, asupra proporţiilor sărăciei,

pieţei muncii şi nu în ultimul rând asupra creşterii economice în ansamblul său.

Orice strategie pentru asigurarea protecţiei sociale a vârstnicilor îşi va propune o serie de

obiective fundamentale care să-i sprijine pe vârstnici dar să sprijine şi economia în ansamblu.

Programele destinate persoanelor de vârsta a treia ar trebui să fie atât o reţea de securitate socială

cât şi un instrument de sprijin a creşterii economice. Acestea ar putea să-i sprijine pe vârstnici prin:

- Facilitatea eforturilor persoanelor de a transfera o parte a veniturilor dobândite în perioada

vârstei de muncă înspre bătrâneţe (funcţia de economisire).

- Redistribuirea venitului suplimentar către bătrânii săraci, dar evitându-se redistribuţiile

intra-generaţiei perverse (de la vârstnici săraci la cei bogaţi) şi redistribuţiile inter-generaţii

neintenţionate (de la familiile tinere cu mulţi copii la familiile de vârstnici înstăriţi).

- Asigurarea împotriva multiplelor riscuri la care sunt vulnerabili în special cei în vârstă (ex.

incapacitatea de muncă, longevitatea, inflaţia, riscuri politice şi investiţionale).

Programele destinate vârstnicilor ar trebui să sprijine economia prin:

Figura nr.1.3.

Direcţii în reforma sistemelor publice de pensii

1) Minimizarea costurilor ascunse, care afectează creşterea economică – cum ar fi ocuparea

scăzută a forţei de muncă, economiile reduse, alocarea necorespunzătoare a capitalului şi forţei de

muncă, impozite împovărătoare, cheltuieli administrative mari şi evaziune;

DIRECŢII ÎN REFORMA

SISTEMELOR PUBLICE DE PENSII

Creşterea treptată a vârstei de pensionare, în jurul a 65 de ani

Crearea unor mecanisme de stimulare a prelungirii vieţii active şi de descurajare

a retragerii anticipate din viaţa activă

O mai bună corelare a mărimii pensiei cu mărimea venitului salarial anterior (prin luarea în considerare a unui număr mai

mare de ani la calculul venitului în funcţie de care se stabileşte pensia)

Noi modalităţi de indexare a pensiilor (în funcţie de evoluţia preţurilor şi/sau de

evoluţia salariilor)

Introducerea şi dezvoltarea unor forme private de asigurări pentru pensii


25

2) Conferirea unui caracter durabil – având la bază planificarea pe termen lung, care ţine

cont de schimbările previzibile ale condiţiilor economice şi demografice;

3) Asigurarea transparenţei care să permită lucrătorilor, cetăţenilor şi factorilor de decizie

politică să aleagă alternative fundamentale şi să la confere imunitate în faţa manipulărilor politice

care conduc la rezultate economice slabe.

Principalele cauze care au condus la această criză sunt: îmbătrânirea populaţiei; maturizarea

sistemelor publice de pensii; imposibilitatea extinderii „acoperirii” cu planuri de pensii asupra

întregii populaţii; pensionarea anticipată şi accesul facil la prestaţii de incapacitate de muncă;

creşterea evaziunii de la plata contribuţiilor pentru pensii; creşterea ratelor de înlocuire a salariului

cu pensia; productivitatea – singura modalitate de asigurare a eficienţei funcţionării planurilor

publice de pensii – nu creşte destul de rapid.

1.9. Rolul sindicatelor în realizarea protecţiei sociale

Componentă principală a mişcării muncitoreşti care se apreciază ca o mişcare istorică de

organizare a muncitorilor salariaţi, sindicatele au ca obiectiv general apărarea şi ameliorarea

condiţiile de viaţă şi muncă sub toate felurile posibile.

Considerate ca organizaţii politice, sindicatele constituie actorul social fundamental alături

de patronat în confruntarea şi dialogul cu ceilalţi parteneri ai negocierilor.

După criteriul atitudinii pe care o adoptă sindicatele şi raporturile cu puterea publică şi cea

economică, se disting trei mari forme de sindicate:

a) un sindicalism de revendicare şi opoziţie (care a fost reprezentat de forma anarho-

sindicală);

b) un sindicalism de revendicări şi control (care urmăreşte să-şi atingă obiectivele prin

diferite mijloace inclusiv greve şi negocieri)

c) un sindicalism profund ataşat puterii, de tip sovietic.

După criteriul modului de revendicare, sindicalismul se împarte în:

a) sindicalismul luptei de clasă, care se fundamentează pe principiile teoretice – marxiste;

b) sindicalismul colaborării claselor, sub diferite forme şi care se doreşte în linii generale a

fi de tip reformist.

O altă clasificare a sindicalismului se face după criteriul naţional. Potrivit acestei tipologii

există 5 mari categorii cu caracteristici plecând de la specificul naţional:

sindicalismul britanic, reformist constant, care derulează legături complexe în

mişcarea sindicală şi mişcarea politică.


26

sindicalismul german, care are legături strânse cu social – democraţia având o

evoluţie către conceptul reformist; el urmăreşte în primul rând stimularea cadrului

necesar bunei derulări a politicilor sociale;

sindicalismul francez, caracterizat prin independenţă faţă de partidele politice şi

asigurând alimentarea intensităţii luptelor între reformişti şi revoluţionari;

sindicalismul american, practică în mod sistematic colaborarea clasei salariale cu

patronatele precum şi integrarea într-un sistem al intereselor comune;

sindicalismul suedez, înrudit cu cel britanic şi colaborând strâns cu clasa

instituţională la edificarea tipului de economie de piaţă socială specifică Suediei.

27

CAPITOLUL AL II-LEA

2.ASISTENŢA SOCIALĂ – COMPONENTĂ A SISTEMULUI DE PROTECŢIE SOCIALĂ

2.1. Conceptul de asistenţă socială. Caracteristici şi principii ale asistenţei sociale

Într-un concept modern, sistemul de asistenţă socială poate fi definit ca totalitatea

principiilor umanitare pe care se întemeiază ajutorul acordat unor membrii ai comunităţilor, aflaţi în

nevoie, sau sistemul de asistenţă socială reuneşte ansamblul mijloacelor tehnico-financiare utilizate

de administraţia publică centrală şi locală pentru materializarea politicilor sociale naţionale.

Asistenţa socială reprezintă componenta protecţiei sociale care, prin reglementări juridice,

pune în aplicare programe naţionale şi regionale în vederea susţinerii unor ajutoare, indemnizaţii,

alocaţii şi servicii sociale destinate familiilor cu copii, vârstnicilor, copiilor şi adulţilor cu deficienţe

şi altor categorii de persoane aflate în dificultate sau în situaţie de nevoie.

Nevoia socială pentru unele persoane poate fi stabilită ca un ansamblu de nevoi a căror

satisfacere trebuie considerată ca fiind necesară pentru asigurarea unui nivel minim de trai în

concordanţă cu cel al membrilor comunităţii. Dacă nevoile fundamentale nu pot fi satisfăcute –

hrană, îmbrăcăminte etc. – înseamnă că avem de-a face cu sărăcia.

În mod frecvent termenul de asigurări sociale se substituie celui de asistenţă socială. Dacă

sistemul asigurărilor sociale este un sistem contributiv la care participă angajatorii şi angajaţii,

sistemul de asistenţă socială este un sistem de ajutorare finanţat de la bugetul de stat şi bugetele

locale, în interesul persoanelor care nu sunt apte de muncă şi nu dispun de mijloacele necesare

traiului.

Caracteristicile asistenţei sociale sunt:

a) asistenţa socială, ca o componentă a sistemului de protecţie socială este o instituţie relativ

independentă şi se adresează persoanelor care nu pot munci sau sunt dezavantajate social;

b) sistemul juridic care îi reglementează acţiunile şi intervenţiile, aplică programele umanitare

pentru asigurarea în practică a politicilor sociale stabilite de administraţia publică centrală şi

locală;

c) finanţarea serviciilor sociale şi a ajutoarelor, indemnizaţiilor şi alocaţiilor familiale se

asigură de la bugetul de stat şi bugetele locale.


28

Asistenţa socială îmbracă forme variate de sprijin pentru persoanele în dificultate şi se

bazează pe următoarele principii:

universalitatea dreptului, respectiv toate categoriile de persoane aflate într-o

anumită situaţie de criză beneficiază de acelaşi drept;

acordarea dreptului în funcţie de nevoi, persoanelor sau familiilor, pe baza

analizei situaţiei acestora prin anchetă socială;

autodeterminarea, adică terapia socială se stabileşte cu acordul persoanei care

urmează să beneficieze de asistenţă socială;

confidenţialitatea întemeiată pe secretul profesional al asistentului social, cu

respectarea dreptului persoanei beneficiare de asistenţă socială;

2.2. Reglementări internaţionale privind asistenţa socială

Asistenţa socială se restructurează şi se dezvoltă în cadrul fiecărui stat în raport de situaţia

existentă a populaţiei şi de tradiţiile locale şi regionale. Potrivit prevederilor art. 22 din Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului se stabileşte că orice persoană, în calitatea sa de membru a

societăţii, are dreptul la securitate (protecţie) socială şi deci, la asistenţă socială; ea este îndreptăţită

ca, prin efortul naţional şi colaborarea internaţională, ţinând seama de resursele fiecărei ţări, să

obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi

pentru libera dezvoltare a personalităţii sale.

Urmare a Declaraţiei de la Philadelphia, Organizaţia Internaţională a Muncii are obligaţia de

a sprijini statele pentru elaborarea de programe proprii pentru :

creşterea nivelului de viaţă;

extinderea măsurilor de securitate (protecţie) socială în vederea asigurării unui venit

garantat pentru toţi cei care au nevoie de protecţie;

protecţia minorilor, a femeilor gravide şi a celor care alăptează;

asigurarea unui nivel adecvat de alimentare şi acordarea de sprijin pentru a avea acces la

o locuinţă.

Totodată, Declaraţia a proclamat principiile fundamentale pentru activitatea Organizaţiei

Internaţionale a Muncii, respectiv:

sărăcia, acolo unde există, constituie un pericol pentru prosperitatea tuturor categoriilor de

populaţie;

lupta contra sărăciei trebuie să existe în cadrul fiecărui stat şi prin efort internaţional,

continuu şi concentrat, reprezentanţii angajaţilor şi angajatorii trebuie să coopereze, alături


29

de membrii guvernelor participând la negocieri pentru fundamentarea, în condiţii

democratice, pentru promovarea binelui comun şi a îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă.

Consiliul Europei acţionează pentru realizarea unei uniuni strânse între democraţiile

europene, pentru ca într-un cadru organizat să se garanteze pacea socială, progresul naţional,

libertatea şi drepturile omului.

În acest cadru, el desfăşoară o intensă activitate de elaborare şi punere în aplicare a unor

instrumente internaţionale în domeniul social. Astfel, Carta Socială Europeană şi normele recente

privind securitatea (protecţia) socială, rezolvă prin ratificarea de către statele membre, o multitudine

de probleme din domeniul legislaţiei interne, o strânsă cooperare economică, socială şi politică între

statele europene.

Potrivit prevederilor art. 13 al Cartei Sociale Europene, părţile contractante s-au angajat să

urmărească ca orice persoană care nu dispune de resurse suficiente şi care nu este în măsură să şi le

procure prin propriile sale mijloace să le primească dintr-o altă sursă sub formă de prestaţii

rezultând dintr-un sistem naţional de protecţie socială. De asemenea, în condiţiile prevederilor art.

14, în vederea asigurării exercitării efective a dreptului de a beneficia de serviciile sociale, statele s-

au obligat să încurajeze şi să organizeze serviciile care utilizează metodele specifice serviciilor

sociale pentru bunăstarea persoanelor defavorizate şi prevenirea excluderii sociale a acestora.

2.3. Managementul asistenţei sociale

În România, asistenţa socială este asigurată pe plan central de mai multe ministere cu

atribuţii în domeniu, cum sunt : Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Ministerul Sănătăţii şi

Familiei, cu Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap, Ministerul Educaţiei şi Cercetării,

Ministerul Justiţiei, Comitetul Român pentru Adopţii, Autoritatea Naţională pentru Protecţiei

Copilului şi Adopţie, Ministerul Administraţiei Publice, iar pe plan local de consiliile judeţene şi

consiliile locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv direcţiile judeţene de muncă şi

protecţie socială.

Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, în domeniul managementului asistenţei sociale

acţionează prin direcţiile sale de specialitate pentru:

coordonarea sistemului naţional de asistenţă socială, iniţierea de proiecte de acte

normative şi urmărirea aplicării legislaţiei în domeniul asistenţei sociale;

evaluarea la nivel naţional a programelor de asistenţă socială şi propunerea strategiei

privind politicile familiare pe baza analizei indicatorilor sociali;


30

iniţierea, coordonarea şi urmărirea realizării unor programe de servicii de asistenţă

socială în colaborare cu administraţia publică locală, organizaţiile neguvernamentale

şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile;

coordonarea metodologică a activităţii instituţiilor care asigură servicii comunitare

de asistenţă socială, finanţate de la bugetul de stat şi bugetele locale;

asigurarea plăţii alocaţiilor familiale, ajutoarelor şi a indemnizaţiilor cu caracter

reparator de la bugetul de stat, pentru care, potrivit legii, este ordonator principal de

credite bugetare;

elaborarea politicilor familiare şi supunerea lor spre aprobare organelor competente;

acordarea de subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică,

care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială.

Asistenţa socială pe plan local se întemeiază pe principiul descentralizării şi al autonomiei

locale. În acest cadru, unităţile administrativ-teritoriale au obligaţia de a satisface interesele şi

nevoile persoanelor din cadrul propriilor comunităţi fără amestecul autorităţilor centrale, autonomia

fiind astfel un drept garantat, iar descentralizarea – atributul care implică autonomia.

De asemenea, servicii de asistenţă socială mai pot fi oferite de instituţii autonome, publice şi

private, organizaţii neguvernamentale şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile care derulează

programe în sprijinul persoanelor defavorizate.

Pentru realizarea acestor obiective managementul Ministerului Muncii şi Solidarităţii

Sociale este necesar să asigure colaborarea permanentă cu autorităţile locale atât pentru

identificarea celor aflaţi în dificultate, cât şi pentru recomandarea celor mai adecvate forme de

sprijin acestora.

2.4. Obiectivele reformei sistemului de asistenţă socială. Tipuri de asistenţă socială

Sistemul naţional de asistenţă socială în România este necesar să se consolideze pe obiective

care să-i asigure funcţionarea coerentă şi eficientă, cum sunt:

respectarea demnităţii umane prin promovarea de acţiuni reparatorii în concordanţă cu

resursele existente;

susţinerea şi promovarea solidarităţii şi justiţiei sociale;

prevenirea şi combaterea tendinţelor de discriminare şi marginalizare socială a unor

categorii de populaţie şi persoane;

intensificarea şi dezvoltarea parteneriatului social ca mijloc de control şi eficientizare a

măsurilor de spijin a persoanelor şi familiilor aflate în dificultate;


31

asigurarea flexibilităţii în acordarea de prestaţii în bani şi natură, precum şi a serviciilor

sociale, pentru a se putea răspunde nevoilor reale individuale;

orientarea politicii de asistenţă socială pentru antrenarea, mobilizarea şi participarea tuturor

forţelor sociale la relansarea creşterii economice;

descentralizarea realizării măsurilor şi programelor de asistenţă socială prin delegarea de

competenţe administraţiei publice locale; acest obiectiv este necesar să fie asociat măsurilor

de descentralizare financiară.

Materializarea acestor obiective se asigură prin cele două tipuri ale asistenţei sociale,

respectiv asistenţa socială previzională şi asistenţa socială curentă.

Asistenţa socială previzională, care revine direcţiilor de specialitate din Ministerul Muncii

şi Solidarităţii Sociale, are în vedere următoarele acţiuni principale:

asigurarea cadrului juridic, instituţional şi administrativ pentru realizarea politicii în

domeniu, potrivit prevederilor Programului Guvernului;

elaborarea legislaţiei în domeniu, armonizarea celei existente pe plan intern şi alinierea

acesteia la legislaţia ţărilor din Comunitatea Europeană;

stabilirea mecanismelor de intervenţie pentru acordarea de sprijin categoriilor sociale

defavorizate – familii aflate în dificultate, minori, vârstnici, persoane cu handicap şi bolnavi

cronici;

definirea, organizarea şi implementarea sistemului informaţional naţional pentru cunoaşterea

operativa a persoanelor aflate în situaţie de risc, monitorizarea acţiunilor realizate şi

controlul eficienţei acestora;

coordonarea şi corelarea programelor de interes naţional în domeniul asistenţei sociale cu

cele de interes local şi comunitar;

asigurarea resurselor financiare, materiale şi umane pentru realizarea politicii în domeniu;

legalizarea şi consolidarea procedurilor şi tehnicilor în vederea susţinerii şi permanentizării

parteneriatului dintre administraţia publică locală şi reprezentanţii societăţii civile.

Asistenţa socială curentă, care se realizează de compartimentele de specialitate din cadrul

direcţiilor de muncă şi solidaritate socială în colaborare cu primăriile are în vedere:

identificarea familiilor, a unor membrii ai acestora şi a persoanelor singure aflate în situaţie

de risc social;

realizarea de anchete sociale şi evaluarea socio-medicală a persoanelor aflate în dificultate

pe baza grilei naţionale de evaluare;


32

acordarea de ajutoare materiale în bani sau în natură, potrivit reglementărilor în vigoare, pe

bază de cerere, persoanelor care sunt îndreptăţite;

organizarea şi acordarea de servicii sociale persoanelor cu nevoi speciale, stabilite pe baza

grilei naţionale;

ocrotirea în instituţii specializate, în familii substitutive sau de către asistenţi maternali a

copiilor aflaţi în situaţii critice, asistarea în cămine a bolnavilor cronici, a persoanelor cu

handicap şi a persoanelor vârstnice fără sprijin material;

evaluarea periodică şi monitorizarea la nivelul comunităţilor (unităţilor administrativ-

teritoriale) a realizărilor în domeniul asistenţei sociale;

finanţarea din bugetele locale a programelor de servicii sociale şi a unor prestaţii

reglementate prin lege, organizarea şi subvenţionarea unor programe de interes local de

către administraţia publică locală, direct sau pe baza convenţiilor încheiate cu reprezentanţi

ai societăţii civile;

organizarea, la nivel local, a plăţii drepturilor de asistenţă socială reglementate prin lege –

indemnizaţii, ajutoare şi alocaţii familiale.

Din prezentarea principalelor acţiuni ce trebuie desfăşurate în cadrul celor două

componente, rezultă că asistenţa socială previzională îşi găseşte locul în administraţia publică

centrală, iar asistenţa socială curentă se desfăşoară la nivelul judeţelor, municipiilor, oraşelor şi

comunelor.

Pentru ambele tipuri de asistenţă socială, sistemul naţional de asistenţă socială este necesar

să fie astfel organizat şi structurat încât să poată asigura, în regim permanent, asistenţa

socială categoriilor de persoane defavorizate aflate în situaţie de criză, având în vedere că

dreptul la asistenţă socială este un drept universal.

2.5. Formele de sprijin din domeniul asistenţei sociale

2.5.1. Ajutorul social

Legea privind venitul minim garantat prevede acordarea ajutorului social familiilor şi

persoanelor cu venituri mici sau fără venituri, în situaţiile şi perioadele în care acestea nu pot să-şi

asigure prin propriile eforturi condiţiile minime de trai. Nivelurile venitului minim garantat propuse

sunt stabilite în corelare cu celelalte tipuri de venituri ale populaţiei şi în raport cu numărul de

persoane din familie.

Ajutorul social prezintă următoarele caracteristici :

este o formă de protecţie socială, care se întemeiază pe principiul solidarităţii sociale;


33

constă în plata luară a unei sume de bani ce se suportă din bugetele locale şi din

sumele primite de la bugetul de stat;

principalii beneficiari sunt familiile, precum şi persoanele sigure, fără venituri sau

cu venituri mici;

scopul pentru care se acordă este acela de a asigura beneficiarilor un venit minim

garantat care să asigure existenţa persoanelor respective.

Beneficiarii ajutorului social distribuit prin sistemul asistenţei sociale sunt familiile şi

persoanele singure, cetăţeni români fără venituri sau cu venituri mici. De asemenea, pot beneficia

de ajutor social şi familiile sau persoanele singure, cetăţeni altor state sau apatrizi, care au reşedinţa

sau domiciliul în România, în condiţiile legislaţiei române. Au dreptul la venitul minim garantat în

condiţiile prezentei legi şi soţii despărţiţi în fapt, dacă ancheta socială justifică acordarea acestuia.

În principal, acordarea ajutorului social este legată de sărăcie, care diferă în funcţie nivelul

veniturilor şi componenţa familiei∗.

Pentru a stimula interesul faţă de muncă al persoanelor din familiile beneficiare de ajutor

social, s-a stabilit că familiile şi persoanele singure cu venituri nete lunare până la nivelul venitului

minim garantat beneficiază de o majorare cu 15% a cuantumului ajutorului social pe familie, în

cazul în care cel puţin un membru al familiei face dovada că lucrează pe bază de contract individual

de muncă sau convenţie civilă de prestări de servicii.

Persoanele apte de muncă din familiile pentru care se asigură venitul minim garantat vor

efectua lunar cel mult 72 de ore, la solicitarea primarului, acţiuni sau lucrări de interes local fără a

se putea depăşi regimul normal de lucru şi cu respectarea normelor de securitate şi igienă a muncii.

Ajutorul social se acordă pe bază de cerere şi acte doveditoare privind veniturile membrilor

de familie. Titularul ajutorului social este persoana care a făcut cererea, iar beneficiarul ajutorului

social este familia. Cererea de acordare a ajutorului social, declaraţia privind veniturile realizate de

membrii familiei, precum şi celelalte acte doveditoare se depun şi se înregistrează la primăria

localităţii în a cărei rază locuieşte titularul. În cazul persoanelor fără domiciliu, aflate în situaţie de

nevoie, cererea se înregistrează la primarul localităţii reşedinţă de judeţ sau, după caz, la primarul

general al Municipiului Bucureşti.

Cererea de acordare a ajutorului social se soluţionează în termen de 30 de zile de la data

înregistrării. În vederea soluţionării cererii de ajutor social primarul dispune, în mod obligatoriu,

∗O primă condiţie este formulată în art. 4 al Legii nr. 416/2001 care prevedea că nivelul lunar al venitului minim garantat este de: 1.134.000 lei pentru familiile formate din 2 persoane; 1.575.000 lei pentru familiile formate din 3 persoane; 1.953.00 lei pentru familiile formate din 4 persoane; 2.331.000 lei pentru familiile formate din 5 persoane; câte 157.000 lei pentru fiecare altă persoană peste numărul de 5 persoane, care face parte din familie, în condiţiile prezentei legi. În situaţia persoanelor singure nivelul lunar al venitului minim garantat este de 630.000 lei. Nivelul venitului minim garantat se indexează anual prin hotărâre a Guvernului, în raport cu evoluţia preţurilor de consum.


34

efectuarea anchetei sociale, care constituie proba legală pentru instanţele judecătoreşti, în legătură

cu deschiderea dreptului sau respingerea cererii.

Stabilirea dreptului de ajutor social, a cuantumului, precum şi plata acestuia se fac prin

dispoziţia scrisă a primarului, pe baza documentaţiei prezentate de personalul din serviciul de

asistenţă socială de al primărie. Dispoziţia primarului se comunică titularului ajutorului social în

termen de 5 zile de la data emiterii. Titularul ajutorului social are obligaţia să comunice primarului

în scris, orice modificare intervenită cu privire la veniturile şi la numărul membrilor familiei, în

termen de 30 de zile de la data la care a intervenit modificarea.

Neîndeplinirea obligaţiilor de mai sus atrage, după caz :

suspendarea plăţii ajutorului social în cazul persoanei singure;

modificarea cuantumului ajutorului social prin excluderea din numărul membrilor de

familie a persoanelor care nu îndeplinesc obligaţiile prevăzute la art. 15 alin. 1;

modificarea cuantumului ajutorului social prin excluderea din numărul membrilor

acesteia a persoanei care refuză nejustificat efectuarea acţiunilor sau lucrărilor de

interes social.

Incepând cu data de 1 ianuarie 2006, nivelul lunar al venitului minim garantat pentru

persoana singură, prevăzut la art.4, alin (1) din Legea 416/2001, cu modificările şi completările

ulterioare, este de :

-166 lei (RON) pentru familiile formate din două persoane,

-231 lei (RON) pentru familiile formate din trei persoane;

-287 lei (RON) pentru familiile formate din patru persoane;

-341 lei (RON) pentru familiile formate din cinci persoane;

-câte 23 lei (RON) pentru fiecare persoană peste numărul de cinci persoane, care face

parte din familie.

Suspendarea plăţii ajutorului social şi, după caz, modificarea cuantumului se fac prin

dispoziţia scrisă a primarului şi se comunică titularului în termen de 15 zile de la data emiterii

acestuia. Suspendarea plăţii ajutorului social sau modificarea cuantumului ajutorului social se face

începând cu luna următoare celei în care nu mai sunt îndeplinite obligaţiile.

2.5.2. Acordarea de sprijin familiilor cu copii

A. Alocaţia de stat pentru copii – constituie o formă de sprijin bănesc lunar acordat de

către stat familiilor cu copii şi reprezintă un drept universal pentru toţi copiii şi se plăteşte de la

bugetul de stat potrivit prevederilor Legii nr. 61 privind alocaţia de stat pentru copii din anul 1993.

Reglementările juridice prevăd că „persoanele care primesc alocaţia de stat pentru copii sunt

obligate să o folosească exclusiv în scopul îngrijirii copiilor” ceea ce înseamnă că alocaţia are o

destinaţie specială, este un drept al copilului şi nu al persoanei care o încasează. Constituţia


35

României stipulează la articolul 45 următoarele :„copiii şi tinerii se bucură de un regim special de

protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor. Statul acordă alocaţii de stat pentru copii şi

ajutoare pentru sprijinirea copilului bolnav sau handicapat”.

Acordarea alocaţiei pentru copii depinde de vârsta copilului, cetăţenia şi domiciliul

părinţilor, precum şi de situaţia frecventării şcolii de către copii. Alocaţia se acordă pentru copii în

vârstă de până la 16 ani, iar dacă urmează o formă de învăţământ – până la 18 ani.

Copii care au contractat o invaliditate de gradul 1 sau 2 până la împlinirea vârstei de 16 ani,

precum şi copiii handicapaţi beneficiază de alocaţie până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar apoi

sunt ocrotiţi prin asistenţa socială de stat. Până la împlinirea vârstei de 18 ani copiii handicapaţi

aflaţi în întreţinerea familiei beneficiază de alocaţia de stat pentru copii în cuantumurile prevăzute

de lege, majorate cu 100%.

Titularul alocaţiei de stat este copilul. Pe lângă copiii născuţi din căsătoria părinţilor mai

sunt îndreptăţiţi la alocaţie, în aceleaşi condiţii, copiii rezultaţi din căsătoria anterioară a unuia

dintre soţi şi care se află în îngrijirea lor, copiii din afara căsătoriei, dacă au fost recunoscuţi sau li

s-a stabilit filiaţia prin hotărâre judecătorească precum şi copiii primiţi spre creştere în mod legal.

Alocaţia de stat pentru copii se plăteşte unuia dintre părinţi pe baza acordului acestora sau,

în caz de neînţelegere, pe baza deciziei autorităţilor tutelare, părintelui la care s-a stabilit prin

hotărâre judecătorească domiciliul copilului, ori căruia i s-a încredinţat spre creştere şi educaţie.

Alocaţia de stat pentru copii nu se acordă pentru copii în vârstă de peste 7 ani care nu

urmează învăţământul general obligatoriu, cu excepţia celor care nu sunt şcolarizaţi din motive de

sănătate dovedite cu certificat medical. Alocaţia nu se plăteşte în lunile în care copiii titulari ai

drepturilor se află mai mult de 15 zile în instituţii de ocrotire ori de asistenţă socială care le asigură

întreţinerea completă din partea statului. Alocaţia nu se acordă copiilor care realizează venituri

proprii (sunt ucenici), copiilor bursieri, dacă se optează pentru bursă; alocaţia se plăteşte în acest

caz numai pe timpul vacanţei.

Cuantumul alocaţiei de stat pentru copii se stabileşte în sumă fixă pentru fiecare copil,

indiferent de mărimea veniturilor părinţilor şi se indexează periodic, odată cu salariile, bursele,

pensiile etc. Stabilirea dreptului de alocaţie se face pe baza cererii însoţite de actele necesare din

care rezultă îndeplinirea condiţiilor pentru acordarea acestui drept. Plata alocaţiei se face începând

cu luna următoare aceleia în care s-a născut copilul. În cazul în care cererea este înregistrată

ulterior lunii în care s-a născut copilul, plata alocaţiei se face şi pentru lunile anterioare, dar nu mai

mult de 12 luni. Plata alocaţiei de stat pentru copii încetează începând cu luna următoare aceleia în

care nu mai sunt îndeplinite condiţiile de acordare.

Alocaţia de stat pentru copii nu este impozabilă şi nu poate fi urmărită silit în vederea

recuperării sumelor plătite necuvenit cu acest titlu. Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale este


36

cel care asigură gestionarea alocaţiei de stat pentru copiii în vârstă de până la 7 ani alocaţiile pentru

copiii care au absolvit învăţământul general obligatoriu înaintea împlinirii vârstei de până la 16 ani

şi care nu mai urmează o formă de învăţământ.

Reprezentanţii legali ai copiilor (părinţi, tutori) depun o cerere însoţită de copia

certificatului de naştere a copilului, la consiliile comunale, orăşeneşti, municipale sau ale

sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz, unde îşi au domiciliul sau reşedinţa. Cererile sunt

depuse la Oficiul de asistenţă socială care eliberează un carnet de cecuri care conţine un număr de

cecuri pe baza cărora se acordă lunar alocaţia. Ministerul Învăţământului gestionează fondurile

necesare plăţii alocaţiilor pentru următoarele categorii de copii :

copii de peste 7 ani care urmează învăţământul general obligatoriu;

copii care sunt înscrişi în unităţi şcolare şi întrerup şcolarizarea din motive de

sănătate;

copii între 16-18 ani care urmează o formă de învăţământ la cursurile de zi.

B. Alocaţia de naştere de care beneficiază mamele pentru fiecare din primii 4 copii nou-

născuţi vii. Cuantumul acestei alocaţii este de 1.400.000 lei indexabil, iar plata alocaţiei poate fi

efectuată reprezentantului legal al copilului, atunci când mama nu poate accede la acest drept.

C. Alocaţia suplimentară pentru familiile cu mai mulţi copii – se plăteşte de la bugetul

de stat potrivit prevederilor Legii nr. 119/1997, cuantumurile acestei prestaţii acordându-se

diferenţiat în raport cu numărul copiilor aflaţi în întreţinerea familiei, după cum urmează: 50.000

lei/familiile cu 2 copii, 100.000 lei/familiile cu 3 copii, 125.000 lei/familiile cu 4 şi mai mulţi copii.

2.5.3. Ajutorul acordat soţiilor militarilor în termen

Ajutorul care se acordă soţiilor de militari în termen, este o formă de sprijin lunar acordat

de stat familiilor militarilor în termen care realizează venituri mai mici decât salariul minim brut pe

ţară. Ajutorul se acordă soţiilor ai căror soţi satisfac stagiul militar obligatoriu şi care realizează

venituri mai mici decât salariul minim brut pe ţară, din care se scade impozitul.

Soţiile militarilor în termen beneficiază la cerere de un ajutor lunar dacă se află în una din

următoarele situaţii: au copii în vârstă de până la 7 ani sau sunt însărcinate sau dacă sunt încadrate

în gradul 1 sau 2 de invaliditate. Primesc acest ajutor şi soţiile militarilor cu termen redus şi ale

elevilor şcolilor militare, dacă îndeplinesc condiţiile de mai sus.

Ajutorul se acordă cumulativ cu alocaţia de stat pentru copii şi ajutorul social. Dacă soţia

militarului în termen decedează, ajutorul se acordă până la lăsarea la vatră a tatălui, persoanelor

care îngrijesc copiii respectivi în vârstă de până la 7 ani.


37

Mai primesc acest ajutor şi soţiile militarilor cu termen redus şi ale elevilor şcolilor

militare, dacă îndeplinesc condiţiile anterioare.

Stabilirea şi plata ajutorului pentru soţiile militarilor în termen se fac de către centrele

militare judeţene sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti. Fondurile necesare plăţii ajutorului se

suportă de la bugetul de stat.

2.5.4. Alte forme de sprijin din domeniul asistenţei sociale

A. Alocaţii de sprijin destinate familiilor. În acest cadru, în funcţie de veniturile familiale,

membrii acestora urmează să beneficieze de:

a) alocaţii pentru subzistenţă, care vor urmări combaterea sărăciei şi se vor materializa prin

alocaţii de stat pentru copii în cuantum de 10% din salariul mediu pe ţară, ajutoare sociale

diferenţiate pentru asigurarea nivelului venitului minim garantat şi ajutoare pentru familiile

cu venituri mici în vederea pregătirii copiilor pentru începerea anului şcolar;

b) alocaţii pentru dezvoltare familială prin care se vor sprijini familiile tinere (vârsta soţiilor

până în 30 de ani) în scopul facilitării accesului acestora la o locuinţă şi/sau bunuri de

folosinţă îndelungată.

Prin acordarea alocaţiilor pentru dezvoltare familială se are în vedere, pe termen lung,

creşterea rolului familiei în societate, diminuarea numărului de familii sărace, integritatea familiei,

precum şi diminuarea treptată a intervenţiei statului în acordarea de alocaţii de subzistenţă.

B. Ajutorul de urgenţă. Familiile şi persoanele aflate în situaţii de necesitate datorate

calamităţilor naturale, incendiilor, accidentelor sau altor cauze temeinic justificate, pot beneficia de

ajutoare de urgenţă de la bugetul de stat, aprobate prin hotărâri ale Guvernului, pe bază de anchetă

socială.

În acest sens, de exemplu, în anul 2002 au fost elaborate 43 proiecte de hotărâri ale

Guvernului prin care se propune acordarea de ajutoare de urgenţă unui număr de 5.100 familii şi

persoane, în sumă totală de aproximativ 24,3 miliarde lei.

C. Ajutoare financiare pentru familiile şi persoanele aflate în extremă dificultate datorită

stării de sănătate, sau altor cauze temeinic justificate. Ajutoarele financiare se acordă pentru:

acoperirea unor cheltuieli cu întreţinerea, construcţia, reparaţia, amenajarea şi modernizarea

instituţiilor de asistenţă socială; tratamente medicale şi intervenţii chirurgicale în străinătate ca

urmare a unor afecţiuni de sănătate deosebit de grave. Potrivit normelor privind înfiinţarea şi

utilizarea Fondului naţional de solidaritate, cu modificările şi completările ulterioare, sumele atrase

în acest fond pot fi utilizate şi pentru acordarea de ajutoare persoanelor care necesită tratament

medical sau intervenţii chirurgicale în străinătate, aprobate prin hotărâri ale Guvernului.


38

E. Ajutorul pentru refugiaţi acordat persoanele care au dobândit statutul de refugiat în

România şi care beneficiază de un ajutor rambursabil pe o perioadă de cel mult 9 luni. Cuantumul

acestui ajutor este stabilit la nivelul salariului minim brut pe ţară.

F. Ajutorul pentru încălzirea locuinţei pe perioada sezonului rece este destinat

familiilor cu venituri relativ reduse ale căror locuinţe sunt racordate la sistemele centralizate de

furnizare a energiei termice.

G. Masa la cantinele de ajutor social. Potrivit prevederilor Legii nr. 208/1997 privind

cantinele de ajutor social, persoanele aflate în situaţii economico-sociale sau medicale deosebite pot

beneficia de serviciile cantinelor de ajutor social. Persoanele eligibile care nu realizează venituri sau

acestea se situează sub nivelul venitului net lunar pentru o persoană singură luată în calcul la

stabilirea ajutorului social, beneficiază de serviciile oferite de cantina de ajutor social în mod

gratuit.

H. Acordarea de subvenţii din bugetul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale pe

bază de convenţii, asociaţiilor şi fundaţiilor, care dezvoltă programe de asistenţă socială pentru

categorii de persoane aflate în dificultate. Nivelul venitului este de 450.000 lei/persoană asistată.

39

CAPITOLUL AL III-LEA

3.ASIGURĂRILE SOCIALE ÎN ROMÂNIA

3.1. Necesitatea şi conţinutul economic al asigurărilor sociale

În România, primele forme ale asigurărilor sociale au luat fiinţă către sfârşitul secolului al

XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, din iniţiativa lucrătorilor din fabrici. Deşi în trecut în

România aceste asigurări au cunoscut o oarecare dezvoltare, totuşi, formele concrete de ocrotire a

cetăţenilor şi a familiilor lor n-au putut satisface pe deplin cerinţele de viaţă ale acestora.

Deoarece cetăţenii pot să ajungă în imposibilitatea de a mai munci, şi, deci, de a-şi dobândi

prin muncă bunurile şi serviciile necesare traiului lor şi a familiilor lor datorită diferitelor cauze,

cum sunt: accidentele, bolile, maternitatea, invaliditatea, precum şi ca urmare a atingerii unei

anumite limite de vârstă, când omul nu mai poate munci cu plenitudinea forţelor sale etc. este

necesar ca statul, companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale, unităţile şi

organizaţiile cooperatiste, asociaţiile, întreprinderile private, întreprinzătorii particulari etc. să ia din

timp măsurile corespunzătoare pentru protecţia cetăţenilor, asigurându-le veniturile necesare traiului

acestora şi familiilor lor.

Sub aspect financiar, asigurările sociale participă la repartiţia unei părţi din produsul

naţional brut, constituind un mijloc de control asupra formării, repartizării şi utilizării acestuia, când

se alimentează, se repartizează şi se utilizează fondurile asigurărilor sociale.

a) Asigurările sociale constituie acea parte a relaţiilor social-economice băneşti cu ajutorul

cărora în procesul repartiţiei produsului naţional brut se formează, se repartizează, se gestionează şi

se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii obligatorii a salariaţilor şi pensionarilor din

companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale, etc..

b) Asigurările sociale cuprind un sistem de ocrotire, de protecţie şi de ajutorare a cetăţenilor

activi, a pensionarilor şi a membrilor lor de familie, care constă în acordarea de către stat sau

anumite organizaţii de indemnizaţii, ajutoare, pensii, trimiteri la odihnă, la tratament balnear şi alte

gratuităţi, în perioada în care se găsesc, temporar sau definitiv, în incapacitate de muncă, sau în alte

cazuri când ajutorarea este necesară.


40

Aplicarea în practică a politicii sociale a statului român a contribuit la cristalizarea şi la

perfecţionarea pe plan naţional a unui sistem de asigurări sociale, care cuprinde ansamblul

organizat al formelor de asigurări sociale ce îşi păstrează individualitatea, depind unele de altele,

realizându-se astfel aspectul de totalitate şi integralitate prin care sunt ocrotiţi lucrătorii din unităţile

de stat, mixte, private, membrii cooperativelor meşteşugăreşti, agricultorii, avocaţii, slujitorii

cultelor, personalul casnic şi de îngrijire a blocurilor de locatari, pensionarii şi membrii lor de

familie.

Începând din anul 1992 se conturează tot mai bine realizarea unui sistem public naţional

unificat de asigurări sociale, prin integrarea în asigurările sociale de stat a sistemelor independente

de asigurări sociale (asigurările sociale pentru agricultori, ale cooperaţiei meşteşugăreşti, ale

Bisericii Ortodoxe Române, ale artiştilor plastici, ale muzicienilor, compozitorilor şi scriitorilor).

Prin instituirea sistemului public naţional de asigurări sociale s-a creat un cadru unitar de

aplicare a legislaţiei în domeniu, se economisesc resurse materiale şi umane, se creează flexibilitate

în redistribuirea resurselor disponibile, în funcţie de cerinţele pentru anumite prestaţii, se întăreşte

controlul privind constituirea şi utilizarea resurselor şi calitatea prestaţiilor.

3.2. Principiile şi rolul sistemului public naţional de asigurări sociale

Principiile de organizare şi funcţionare a sistemului public naţional de asigurări sociale sunt

următoarele:

a) Unicitatea. Potrivit acestui principiu este organizat şi funcţionează un singur sistem

public naţional de asigurări sociale, garantat de stat. Concomitent, se prevăd posibilitatea şi

condiţiile de organizare şi funcţionare a unor sisteme private, facultative, de asigurări sociale.

b) Obligativitatea. În concordanţă cu cerinţele acestui principiu, persoanele fizice care

desfăşoară activităţi aducătoare de venituri şi îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege sunt cuprinse,

prin efectul legii, în sistemul public naţional de asigurări, beneficiind de drepturi şi având obligaţii

reglementate.

Asigurările sociale cuprind: personalul din companiile naţionale, regiile autonome,

societăţile comerciale, întreprinderile privare, cooperatorii, asociaţii, agricultorii, avocaţii, slujitorii

cultelor, toţi pensionarii şi membrii lor de familie.

Practic, astăzi toţi cetăţenii activi ai ţării, pensionarii şi membrii lor de familie sunt ocrotiţi

prin asigurările sociale, ceea ce înseamnă că la baza asigurărilor sociale se află principiul

generalităţii şi că statul garantează aceste drepturi prin Constituţie şi prin alte acte normative.

c) Garantarea de către stat a drepturilor de asigurări sociale. Statul este garantul acestui

drept exercitat prin sistemul public naţional al asigurărilor sociale. Statul sprijină acest sistem al


41

asigurărilor sociale, în situaţii temeinic motivate, prin acoperirea deficitelor financiare potrivit

prevederilor legii bugetului de stat.

d) Cetăţenii sunt ocrotiţi în toate cazurile şi pentru toată perioada de pierdere a capacităţii

lor de muncă, iar mamele se bucură şi de ocrotire socială deosebită în caz de sarcină, lehuzie, pentru

creşterea şi îngrijirea copiilor, când au copii mici bolnavi etc..

e) Egalitatea. Acest principiu are în vedere că persoanele asigurate beneficiază de aceleaşi

drepturi şi au aceleaşi obligaţii dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii prevăzute de lege.

f) Imprescriptibilitatea dreptului la pensie şi la indemnizaţiile de asigurări sociale. Acest

principiu este expres prevăzut de legislaţia de asigurări sociale. Salariaţii, membrii cooperatori,

asociaţii, agricultorii şi ceilalţi cetăţeni care îndeplinesc condiţiile legale au dreptul să ceară oricând

stabilirea dreptului la pensie, indemnizaţie etc..

h) Pensiile şi indemnizaţiile de asigurări sociale nu pot fi cedate nici total, nici parţial.

Pensiile şi indemnizaţiile de asigurări sociale constituie un drept personal şi nu pot face obiectul

vreunei tranzacţii, nu pot fi limitate şi nu pot fi cedate nici total, nici parţial, deoarece sunt menite

să asigure condiţii decente de viaţă persoanei căreia i-au fost conferite.

i) Autonomia şi descentralizarea, potrivit căruia asigurările sociale se înfăptuiesc de către

asiguraţii respectivi prin organe proprii şi organizaţii competente.

Rolul deosebit al asigurărilor sociale constă în ocrotirea cetăţenilor în toate cazurile de

pierdere a capacităţii de muncă; de asemenea, prin acordarea indemnizaţiilor şi aplicarea unor

restricţii acţionează împotriva leneşilor, simulanţilor şi chiulangiilor etc. Asigurările sociale au un

rol important în educarea cetăţenilor, în dezvoltarea conştiinţei cetăţeneşti, în promovarea echităţii

sociale; ele cultivă atitudinea responsabilă faţă de muncă, faţă de familie etc. Asigurările sociale

sunt chemate să îndeplinească un rol important în menţinerea şi ridicarea bunăstării poporului.

3.3. Sursele de constituire a fondurilor asigurărilor sociale

Izvoarele de formare a fondurilor asigurărilor sociale sunt contribuţiile ce se plătesc de către

agenţii economici şi salariaţi calculate prin aplicarea unor cote procentuale asupra fondurilor de

salarii în cazul angajatorilor şi asupra salariilor brute în cazul angajaţilor. Deci, cuantumul

fondurilor asigurărilor sociale depinde, în principal , de mărimea veniturilor realizate de personalul

încadrat în muncă, deci o creştere a veniturilor personalului determină şi majorarea veniturilor

asigurărilor sociale de stat.

În sistemul public al asigurărilor sociale, sunt contribuabili după caz, următorii:

a) asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale;

b) angajatorii;


42

c) persoanele juridice asimilate angajatorilor la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii (în

cazul în care aceştia realizează prin cumul venituri brute pe an calendaristic), echivalente cu cel

puţin 3 salarii medii brute pe economie, de exemplu: asociaţi unici, administratori sau manageri

care au încheiat contract de administrare sau de management, membrii ai asociaţilor familiale,

proprietari de bunuri şi/sau arendaşi de suprafeţe agricole etc. şi care nu au contract individual de

muncă.

Nivelul contribuţiilor pentru asigurările sociale de stat a evoluat în timp de la 9% la 14% cât

era în anul 1989, la 20% în anul 1990.

Din anul 1992, contribuţiile pentru asigurările sociale de stat ce se plătesc de către agenţii

economici şi instituţii au fost majorate şi diferenţiate. Majorarea cotei de contribuţie a fost

determinată de necesitatea păstrării echilibrului bugetului asigurărilor sociale de stat, în condiţiile

noi create de efectele tranziţiei la economia de piaţă.

Stabilirea unor cote diferenţiate a fost necesară pentru realizarea unei echităţi sporite, prin

legătura mai strânsă între contribuţia plătită în timpul activităţii şi prestaţiile obţinute la vârsta

pensionării, ţinându-se seama de grupa de muncă în care a lucrat. În acest mod, contribuţia a fost

stabilită diferenţiat pe 3 grupe:

- grupa a III-a , pentru condiţii normale de muncă;

- grupa a II-a, pentru condiţii deosebite de muncă;

- grupa I, pentru condiţii speciale de muncă.

Până în anul 2000, pe lângă aceste contribuţii ale angajatorului la asigurările sociale, fiecare

angajat plătea din venitul brut o contribuţie de 3% la pensia suplimentară.

În perioada 2000-2002 aceste contribuţii au variat în funcţie de grupa de muncă astfel:

grupa a III-a 35%, grupa a II-a 40%, grupa I 45% şi a fost suportată atât de către angajator cât şi de

către angajat fiind eliminată contribuţia la pensia suplimentară. Angajatului i se reţinea din salariul

brut o treime din cota de contribuţie corespunzătoare condiţiilor normale de lucru, grupa a III-a

35:3=11,67%. Deci, prin diferenţă se determină cotele angajatorilor, respectiv pentru grupa a III-a

23,33%; grupa a II-a 28,33% şi grupa I 33,33%.

Din anul 2003, contribuţia angajatului la asigurările sociale s-a diminuat la 9,5% indiferent

de grupa de muncă, angajatorul plătind diferenţa aferentă fiecărei grupe de muncă, redusă cu 1%.

De la 1 ianuarie 2004 contribuţia angajatorului la asigurările sociale a fost diferenţiată pe grupe de

muncă, astfel:

pentru condiţii normale de muncă (grupa a III-a)– 22%;

pentru condiţii deosebite de muncă (grupa a II-a)– 27%;

pentru condiţii speciale de muncă (grupa I)– 32%.


43

Pe parcurs ea a fost diminuata, astfel ca in present ea este de 19,75%, 24,75%, respective 29,75%.

Diferenţierea contribuţiei de muncă se explică prin faptul că salariaţii încadraţi în grupele I

şi II de muncă beneficiază de o serie de avantaje la pensionare ca de exemplu: reducerea vârstei de

pensionare, micşorarea vechimii minime necesare pensionării, o rată de înlocuire a salariului prin

pensie mai mare. Nivelul procentelor contribuţiilor pentru alimentarea fondurilor asigurărilor

sociale de stat este determinat de următorii factori: importanţa ramurii economice sau a domeniului

de activitate socială, culturală, ştiinţifică, condiţiile de muncă, caracterul şi felul muncii, gradul de

periculozitate şi toxicitate, etc.

Aceste contribuţii la asigurările sociale se aprobă anual prin Legea bugetului asigurărilor

sociale de stat. Conform legii nr.19/2000, Legea privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de

asigurări sociale, locurile de muncă în condiţii deosebite (grupa I) reprezintă acele locuri care în

mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor

datorită gradului mare de expunere la risc. În sensul acestei legi, locurile de muncă în condiţii

speciale sunt:

a) unităţi miniere, pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în subteran cel puţin 50%

din timpul normal de muncă în luna respectivă;

b) activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare,

zonele I şi II de expunere la radiaţii;

c) aviaţia civilă, pentru personalul navigant prevăzut în anexa la legea privind sistemul

public de pensii;

d) activitatea artistică desfăşurată în profesiile prevăzute în anexă la legea privind sistemul

public de pensii.

Contribuţia de asigurări sociale pentru şomeri se suportă integral din bugetul Fondului

pentru plata ajutorului de şomaj, la nivelul cotei stabilite pentru condiţii normale de muncă.

Calculul şi plata contribuţiei de asigurări sociale pentru şomeri se fac lunar de către instituţia care

administrează Fondul pentru plata ajutorului de şomaj, respectiv Agenţia Naţională a Ocupării forţei

de Muncă.

Contribuţia angajatului la asigurările sociale, în prezent de 9,5% se calculează având ca bază

lunară de calcul salariile individuale brute inclusiv sporurile şi adaosurile, reglementate prin lege

sau prin contractul colectiv de muncă şi se reţine şi se plăteşte de către angajator. Baza lunară de

calcul, la care angajatorul datorează contribuţia de asigurări sociale, o constituie fondul de salarii

brute lunare realizate de persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de

muncă şi funcţionarii publici, precum şi de persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii

elective, cele numite în cadrul autorităţii executive,, legislative ori judecătoreşti. Baza lunară de

calcul la care persoana juridică română datorează contribuţia de asigurări sociale pentru personalul


44

român trimis în străinătate o constituie fondul de salarii total rezultat din însumarea salariilor

individuale la care s-a calculat contribuţia de asigurări sociale. În această situaţie, baza de calcul nu

poate fi mai mare decât produsul dintre numărul mediu al asiguraţilor din luna pentru care se

calculează contribuţia şi valoarea corespunzătoare a 5 salarii medii brute.

Termenele de plată a contribuţiei angajatului şi angajatorului la asigurările sociale sunt până

la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se datorează drepturile salariale şi/sau

veniturile de natura drepturilor salariale. Neplata acestora la termenul prevăzut generează plata unor

majorări calculate pentru fiecare zi de întârziere, până la data achitării sumei datorate. Cota

majorărilor de întârziere se stabileşte potrivit reglementărilor privind executarea creanţelor bugetare

iar sumele calculate şi plătite ca majorări de întârziere reprezintă venit la bugetul asigurărilor

sociale de stat.

De asemenea, în cazul în care contribuţia lunară de asigurări sociale achitată de contribuabili

este mai mare decât contribuţia datorată, anual se procedează la regularizarea sumelor prin

restituirea în numerar a sumei achitate în plus sau prin compensare cu obligaţii de plată viitoare.

În cazul în care angajatorul, în urma calculării şi reţinerii contribuţiei angajatului la

asigurările sociale (9,5%) nu face şi plata la buget a acestei sume, fapta constituie stopaj la sursă şi

se penalizează conform normelor legale.

Bugetul asigurărilor sociale de stat mai este alimentat şi cu alte venituri cum sunt: sumele

rezultate din lichidarea debitelor din anii anteriori, restituirea subvenţiilor acordate staţiunilor

balneare în anii precedenţi şi nefolosite, majorările şi amenzile aplicate pentru neplata la timp şi

integrală a contribuţiilor pentru asigurări sociale, restituirea unor sume plătite din eroare, pensii

neachitate şi prescrise etc. Bugetul asigurărilor sociale de stat mai este alimentat şi cu excedentul

bugetului anului precedent, care se reportează pe anul următor.

3.4. Formele de protecţie a cetăţenilor prin asigurările sociale de stat

Cheltuielile bugetare destinate ocrotirii cetăţenilor din ţara noastră, prin asigurările sociale

de stat au crescut continuu datorită amplorii şi complexităţii problemelor sociale. Principalele forme

de protecţie a cetăţenilor prin asigurările sociale de stat sunt: pensiile, biletele de odihnă şi

tratament, indemnizaţii şi ajutoare, alocaţii de sprijin. În România 4,5 milioane de angajaţi susţin în

prezent peste 6 milioane de pensionari. Pensia medie din România se plasează sub 50 $ (1,5

milioane lei), de peste 30 de ori mai mică faţă de media din UE, care variază între 1.500 si 2.000 $,

la mare distanta chiar şi faţă de Polonia (250 $), Slovenia (460 $) sau Cipru (390 $).


45

3.4.1. Pensiile

Pensiile constituie forma principală şi tradiţională de ocrotire a cetăţenilor prin asigurările

sociale. Pensiile sunt drepturi băneşti lunare ce se acordă pe tot timpul vieţii de la pensionare,

persoanelor care îşi încetează activitatea datorită atingerii unei anumite limite de vârstă sau

invalidităţii, copiilor urmaşi până la o anumită vârstă şi soţului supravieţuitor care are calitatea de

urmaş, pentru a li se asigura acestora condiţii decente de viaţă. Deci, pensia poate fi privită şi din

perspectiva unui venit de înlocuire atribuit persoanelor cărora vârsta nu le mai permite să activeze

pe piaţa muncii.

În sistemul public din România se acordă următoarele categorii de pensii: pensia pentru

limită de vârstă; pensia anticipată; pensia anticipată parţială; pensia de invaliditate; pensia de

urmaş.

Conform Legii pensiilor nr.19/2000 cuantumul acestora se determină individual în funcţie de

stagiul complet de cotizare exprimat în ani şi suma punctajelor medii conform următoarelor relaţii:

pmap VPC ×= (3.1),

unde:

Cp – cuantumul pensiei;

Pma – punctajul mediu anual realizat de asigurat;

Vp – valoarea unui punct de pensie.

Punctajul mediu anual realizat de asigurat se determină ca în relaţia următoare, respectiv ca

raport între suma punctajelor anuale şi numărul de ani care compun stagiul complet de cotizare.

ascc

n

j i

mbe

bi

ma N

SS

P

∑ ∑= =

⎟⎟⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜⎜⎜

⎝

⎛

=

1

12

1 12

(3.2)

unde:

Pma – punctajul mediu anual realizat de asigurat;

Sbi – salariul individual brut;

Smbe – salariul mediu brut lunar pe economie;

Nascc – numărul anilor care compun stagiul complet de cotizare.

3.4.1.1. Pensia pentru limită de vârstă

Acordarea acestei pensii necesită îndeplinirea cumulativă a 2 condiţii: persoana să fi împlinit

vârsta standard de pensionare şi să aibă o anumită vechime în muncă, respectiv un stagiu minim de

cotizare în sistemul public. Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani


46

pentru bărbaţi şi atingerea acestei vârste se va realiza în 13 ani de la adoptarea Legii pensiilor

(2000) prin creşterea vârstei de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de

ani pentru bărbaţi. Stagiul minim de cotizare atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi este de 15 ani

(până în 2013 va creşte progresiv de la 10 ani) iar stagiul complet de cotizare este de 30 de ani

pentru femei şi 35 de ani pentru bărbaţi (iniţial 25 de ani pentru femei şi 30 de ani pentru bărbaţi).

Totuşi, legislaţia prevede anumite derogări de la normele generale, reducându-se vârsta şi

vechimea în muncă în următoarele cazuri:

- personalul angajat în grupa I şi a II-a de muncă, pentru fiecare an lucrat în grupele I şi a II-

a de muncă, se acordă câte un spor de vechime de 6 luni, respectiv 3 luni pe an lucrat, dacă s-au

lucrat minim 20 de ani pentru femei şi 25 de ani pentru bărbaţi în aceste grupe. Totuşi pentru

persoanele care au lucrat cel puţin 5 ani în grupele I şi II de muncă au dreptul să li se ia în calculul

vechimii în muncă, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe, 1 an şi 6 luni pentru grupa I şi 1 an şi 3

luni pentru grupa a II-a, dar în acest caz nu se reduce limita vârstei de pensionare specifică grupelor

I şi II.

Pentru anii lucraţi în plus peste vechimea minimă integrală, se acordă un spor de pensie de

1% pentru fiecare an în plus din primii 5 ani şi de 0,5 pentru fiecare an în plus peste primii 5 ani,

din baza de calcul a pensiei.

Persoanele asigurate care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent

calităţii de asigurat, în funcţie de gradul handicapului, beneficiază de reducerea stagiilor de cotizare

şi a vârstelor standard de pensionare în felul următor:

cu 15 ani, reducerea vârstei de pensionare, dacă au realizat cel puţin două treimi din

stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap grav;

cu zece ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat cel puţin două

treimi din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap accentuat;

cu zece ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat stagiul

complet de cotizare, pentru cei cu handicap mediu.

Asiguraţii nevăzători beneficiază de pensie pentru munca depusă şi limită de vârstă dacă au

realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare.

Persoanele încadrate în muncă dornice să-şi continue activitatea şi după împlinirea vârstei de

65 de ani, bărbaţii, şi 60 de ani, femeile, pot solicita, cu trei luni înainte de împlinirea acestor vârste,

ca unitatea să le menţină în muncă o durată de maxim trei ani.

3.4.1.2. Pensia anticipată

Asiguraţii care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani pot solicita pensia

anticipată cu cel mult 5 ani înaintea vârstelor standard de pensionare. Stagiul de cotizare complet se


47

calculează fără a lua în considerare perioadele în care asiguratul a beneficiat de ajutor social, a

satisfăcut stagiul militar sau a urmat şi absolvit cursurile de zi ale învăţământului universitar pe

durata normală a studiilor. Pentru asiguraţii care beneficiază de acest tip de pensie, la împlinirea

vârstelor standard de pensionare, pensia anticipată devine pensie pentru limită de vârstă şi se

recalculează şi se recalculează prin adăugarea perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de

cotizare realizate şi se transformă în pensie pentru limită de vârstă.

O formă a pensiei anticipate este pensia anticipată parţială. În ţara noastră, asiguraţii au

posibilitatea de a solicita pensionarea anticipată parţială cu reducerea vârstei standard de pensionare

cu maxim 5 ani, asiguraţilor care au depăşit aceste stagii cu până la 10 ani.

Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru munca

depusă şi limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotizare realizat şi cu

numărul de luni cu care s-a redus vârsta standard de pensionare, conform normelor legale. Procentul

de diminuare a cuantumului pensiei anticipate parţiale este aproape nesemnificativ, fapt ce poate

constitui explicaţia sporirii solicitărilor pentru această categorie de pensie. La fel ca şi în cazul

pensiei anticipate, când persoana în cauză împlineşte vârsta standard de pensionare i se va calcula

pensia pentru limită de vârstă, iar la cuantumul pensiei se adaugă eventualele stagii de cotizare

realizate în perioada de anticipare. Nici în cazul pensionărilor anticipate parţiale nu se valorifică

perioadele asimilate stagiului de cotizare.

3.4.1.3. Pensia de invaliditate

Agenţii economici şi instituţiile sunt obligate să asigure angajaţilor condiţiile necesare

pentru buna desfăşurare a activităţii şi să ia măsurile de protecţie a muncii în vederea înlăturării şi

prevenirii cauzelor care pot duce la diminuarea sau la pierderea capacităţii de muncă a acestora.

Pensia de invaliditate se acordă salariaţilor care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din

capacitatea de muncă din următoarele cauze: accidente de muncă, boli profesionale, boli obişnuite

şi accidente care nu au legătură cu munca.

În raport cu pierderea capacităţii de muncă există 3 grade de invaliditate:

- invaliditatea de gradul I când se pierde complet capacitatea de muncă şi este necesară

supravegherea permanentă şi îngrijirea invalidului de către o altă persoană;

- invaliditatea de gradul II când se pierde complet sau în cea mai mare parte capacitatea de

muncă, însă invalidul se serveşte singur, neavând nevoie de îngrijiri din partea altei persoane;

- invaliditatea de gradul III când se pierde cel puţin jumătate din capacitatea de muncă şi

invalidul poate presta aceeaşi muncă, însă cu un program redus sau o altă muncă mai uşoară.


48

Încadrarea persoanelor în unul din cele 3 grade de invaliditate se face de către comisia de

expertiză medicală, ţinându-se seama de următoarele criterii de bază: natura, gravitatea,

particularităţile şi evoluţia bolii, posibilităţile de recuperare a capacităţii de muncă, elementele care

pot conduce la agravarea bolii în cazul continuării activităţii. Pensionarii de invaliditate sunt supuşi

unor controale medicale, în funcţie de afecţiune, la intervale de 6-12 luni, până la împlinirea

vârstelor standard de pensionare. După fiecare control, medicul expert al asigurărilor sociale emite

o nouă decizie prin care se stabileşte, după caz, menţinerea în acelaşi grad de invaliditate,

încadrarea în alt grad de invaliditate sau încetarea calităţii de pensionar de invaliditate ca urmare a

redobândirii capacităţii de muncă. Nu sunt supuşi revizuirii medicale pensionarii de invaliditate

care:

prezintă invalidităţi care afectează ireversibil capacitatea de muncă;

au împlinit vârstele prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei pentru munca depusă şi

limită de vârstă;

au vârsta mai mică cu până la cinci ani faţă de vârsta standard de pensionare şi au realizat

stagiile complete de cotizare.

Pentru invaliditatea de gradul I şi II, pensia se stabileşte în raport de vechimea în muncă, în

procente din salariul tarifar şi din celelalte venituri salariale la data stabilirii pensiei, în mod

diferenţiat pe tranşe de salariu şi pe grupe de muncă. Pensia persoanelor încadrate în muncă, a căror

vechime în muncă este sub 5 ani şi care şi-au pierdut total sau în cea mai mare măsură capacitatea

de muncă datorită unui accident, boală profesională sau a altor boli contractate în perioada cât erau

încadrate în muncă, este stabilită în sumă fixă diferenţiată în raport cu gradul de invaliditate.

La împlinirea vârstei standard necesară obţinerii pensiei pentru munca depusă şi limită de

vârstă, beneficiarul pensiei de invaliditate poate opta pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.

3.4.1.4. Pensia de urmaş

Pensia de urmaş se acordă copiilor şi soţului supravieţuitor dacă la data decesului persoana

respectivă era pensionar sau întrunea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.

Copiii au dreptul la pensie de urmaş până la vârsta de 16 ani iar dacă îşi continuă studiile

într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora fără a depăşi vârsta

de 26 de ani. Copiii mai au dreptul la pensie de urmaş pe toată durata invalidităţii de orice grad,

dacă aceasta s-a ivit până la 16 ani sau până la terminarea studiilor.

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la împlinirea duratei

standard de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 15 ani. Dacă durata căsătoriei este

mai mică de 15 ani, dar cel puţin 10 ani, cuantumul pensiei de urmaş cuvenit soţului supravieţuitor


49

se diminuează cu 0,5% pentru fiecare lună, respectiv 6% pentru fiecare an de căsătorie în minus.

Soţul supravieţuitor mai primeşte pensie de urmaş în următoarele situaţii:

dacă decesul soţului susţinător s-a produs ca urmare a unui accident de muncă, a unei

boli profesionale sau a tuberculozei şi dacă realizează venituri lunare mai mici de o

pătrime din salariul mediu brut pe economie;

pe perioada în care soţul supravieţuitor este invalid de gradul I sau II, dacă durata

căsătoriei a fost de cel puţin un an;

dacă soţul supravieţuitor are în îngrijire în urma decesului susţinătorului unul sau mai

mulţi copii în vârstă de până la 7 ani, beneficiază de pensie de urmaş până la data

împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în perioadele în care realizează

venituri lunare mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie.

Pensia de urmaş se calculează din:

pensia pentru munca depusă şi limita de vârstă aflată în plată sau la care ar fi avut

dreptul susţinătorul decedat;

pensia de invaliditate de gradul I, în cazul în care decesul aparţinătorului a survenit

înaintea îndeplinirii condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru munca depusă şi

limită de vârstă şi era în plată cu pensie de invaliditate de orice grad, pensie

anticipată, pensie anticipată parţială sau ar fi avut dreptul, potrivit legii, la una dintre

aceste categorii de pensie.

Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte prin aplicarea unui procent aplicat asupra pensiei

decedatului, astfel: pentru un singur urmaş – 50%; pentru doi urmaşi – 75%; pentru trei sau mai

mulţi urmaşi – 100%.

Cuantumul pensiei de urmaş în cazul orfanilor de ambii părinţi reprezintă însumarea

drepturilor de urmaş calculate după fiecare părinte.

Soţul supravieţuitor care are dreptul la o pensie proprie şi îndeplineşte condiţiile prevăzute

de lege pentru obţinerea pensiei de urmaş după soţul decedat poate opta pentru pensia cea mai

avantajoasă.

3.4.2. Pensiile ocupaţionale în reforma sistemului asigurărilor sociale

În principiu, reforma pensiilor se sprijină pe trei nivele: sistemul public de pensii; sistemul

obligatoriu de pensii private; sistemul pensiilor ocupaţionale.

Aflat într-un proces permanent de actualizare, sistemul asigurărilor sociale din România este

departe de a pune în practică simultan trei nivele, fapt pentru care pentru a pune în practică sistemul

obligatoriu de pensii private (nivelul II), trebuie diminuată contribuţia angajaţilor şi a angajatorilor

la sistemul public de pensii (nivelul I), această reducere însemnând falimentul acestuia. Din aceste


50

considerente, strategia socială prevede o etapă intermediară a reformei şi trecerea la nivelul III –

pensiile ocupaţionale care ar putea fi aplicate începând cu 2006, după care, din 2007 să intre în

vigoare sistemul de pensii private obligatorii. Odată cu introducerea acestui sistem, contribuţia se

deduce din contribuţia la asigurările sociale de stat, ea ar reprezenta 2% iar creşterea până la

plafonul de 8% se face într-un ritm lent, cu 0.6% procente pe an timp de 10 ani.

În ţara noastră este reglementată componenta facultativă sistemului de pensii, respectiv nivelul

III, bazată pe capitalizare, administrată privat, prin apariţia Legii nr.249 din 9 iunie 2004 privind

pensiile ocupaţionale. Pensiile ocupaţionale reprezintă suma plătită periodic, pe viaţă, unui

participant în mod suplimentar şi distinct de cea furnizată de sistemul public.

Fondurile de pensii ocupaţionale se constituie din contribuţii plătite periodic, atât de angajat, cât

şi de către angajator, vor fi administrate de societăţi bancare, societăţi de asigurare, societăţi de

servicii financiare sau societăţi de administrare a investiţiilor. Capitalul social minim necesar pentru

activitatea de administrare a fondurilor de pensii ocupaţionale este echivalentul în lei, calculat la

cursul de schimb al Băncii Naţionale a României la data constituirii, a sumei de 2 milioane euro, iar

fondul se constituie numai dacă există minim 100 de participanţi şi a obţinut de la Comisia de

Supraveghere a Asigurărilor avizul pentru extinderea activităţii în acest domeniu. Fondurile astfel

colectate se numesc ocupaţionale pentru că sunt strâns legate de locul de muncă ocupat de către

fiecare participant, viitor pensionar, iar aderarea la un fond este prevăzută în contractul colectiv de

muncă. Fondurile de pensii ocupaţionale se creează prin acumularea în conturile administratorilor a

unor sume în funcţie de durata contractelor ţi de sumele depuse de participanţi, care la maturitatea

contractelor se transformă într-un capital ce poate fi pus la dispoziţia beneficiarului fie integral, fie

în rate sub forma rentelor viagere. Valoarea cuvenită pentru pensia ocupaţională nu poate fi mai

mică decât valoarea contribuţiilor plătite, ajustate cu indicele de consum al preţurilor intervenit între

data plăţii contribuţiei respective ţi date retragerii şi a transferurilor de disponibilităţi către contul

participantului, care se diminuează cu comisioanele percepute de administrator ţi se majorează cu

un profit minim anual real, stabilit de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care nu poate fi mai

mic de 1%.

Deci, schemele facultative de pensii ocupaţionale desemnează un sistem de pensii opţional care

îl va completa pe cel public, ce are la bază termene, condiţii şi reguli pe baza căruia furnizorul de

pensii ocupaţionale plăteşte pensii participanţilor.

Contribuţiile se stabilesc conform regulilor aprobate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

şi se virează odată cu contribuţiile de asigurări sociale obligatorii. Nivelul contribuţiei

participantului nu este plafonat şi se deduce în limita a 200 euro pe an din venitul salarial brut al

acestuia (în completarea deducerii contribuţiilor de asigurări sociale datorate potrivit legii).

Cheltuielile angajatorului cu contribuţiile datorate la fondul de pensii ocupaţionale în sumă de până


51

la 200 euro pe an pentru fiecare participant sunt deductibile la calculul profitului impozabil.

Contribuţiile se gestionează în conturi individuale şi sunt proprietatea exclusivă a participantului;

ele nu pot fi executate silit, cesionate sau gajate. Angajatorul nu-şi poate anula obligaţia de plată

fără acordul scris al participantului. Dreptul la pensia ocupaţională se deschide, la cererea

participantului, în următoarele condiţii:

are vârsta de pensionare prevăzută în Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi

alte drepturi de asigurări sociale;

dacă au fost plătite minimum 60 de contribuţii lunare;

suma din contul participantului este suficientă pentru obţinerea pensiei minime (stabilită

prin norme ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor).

Furnizorul unei scheme facultative de pensii ocupaţionale colectează contribuţiile de la plătitori,

le investeşte ţi plăteşte pensii ocupaţionale participanţilor, după pensionare, sau beneficiarilor

acestora, în următoarele condiţii:

nu înainte de împlinirea vârstei de 50 de ani, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei

de 70 de ani;

dacă au fost plătite contribuţii pe o perioadă de minim cinci ani.

Nu pot contribui la acest sistem de pensii ocupaţionale, agenţii economici şi instituţiile care au

obligaţii neachitate faţă de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale,

bugetul asigurărilor pentru şomaj şi bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate,

la furnizorii de energie şi combustibil de orice formă.

Relaţia dintre participanţi şi administratorul fondului este reglementată de contractul de

administrare semnat de Consiliul de Coordonare, în calitatea sa de reprezentant al tuturor

participanţilor la acel fond şi ales dintre ei. Administratorul investeşte sumele din fond pe criterii

prudenţiale în scopul maximizării profitului prin diversificarea investiţiilor şi diminuarea riscului în

următoarele categorii de investiţii permise: depozite la bănci comerciale, titluri de stat, valori

mobiliare emise de autorităţile administraţiei publice locale, valori mobiliare emise de alte state sau

de organisme străine non-guvernamentale cotate la burse de valori autorizate care îndeplinesc

cerinţe de rating etc.

Obiectivele implementării pensiilor ocupaţionale se referă la posibilitatea de investire a sumelor

în afara graniţelor (maximum 25% din valoarea totală a activelor fondului), cât şi restricţii de

investire în active necotate sau tranzacţionate pe pieţe neorganizate. Astfel, administratorul nu poate

investi în:

active care nu pot fi înstrăinate prin lege;

acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de acţionarii administratorului;

acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de administrator;


52

acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de angajator;

acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de sindicat;

acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de depozitar.

De asemenea, administratorul este obligat să furnizeze anual informaţii corecte şi complete

despre activitatea desfăşurată în anul precedent şi să informeze participanţii, în mod individual,

despre situaţia fiecărui cont. Alte restricţii ale administratorului de fond sunt cele legate de

următoarele aspecte:

interzicerea oferirii de beneficii colaterale unei persoane, cu scopul de a o convinge

să adere sau să rămână participant la o schemă facultativă de pensii;

interzicerea oferirii de beneficii colaterale unui angajator, sau sindicat sau unor

persoane afiliate lor, cu scopul de a-l recompensa sau de a-l determina să convingă

sau să solicite angajaţilor săi să adere la un anumit fond;

să facă în faţa participanţilor sau potenţialilor participanţi, afirmaţii sau previziuni

despre evoluţia investiţiilor unui fond altfel decât în forma şi modul prevăzute în

normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor .

3.4.3. Rolul şi responsabilităţile Casei Naţionale de Pensii şi Asigurări Sociale

Casa Naţională de Pensii şi Asigurări Sociale, creată în anul 2000, administrează şi

gestionează sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale. Aceasta include o reţea

teritorială, respectiv Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti şi casele judeţene şi locale de pensii,

care constituie servicii publice investite cu personalitate juridică. Deoarece Ministerul Muncii şi

Solidarităţii Sociale are rolul principal în procesul decizional legat de administrarea bugetului

asigurărilor sociale de stat, îndeplinirea responsabilităţilor Casei Naţionale de Pensii şi Asigurări

Sociale face obiectul controlului acestui minister.

Administrarea curentă este asigurată de un Preşedinte (care este şi secretar de Stat în

Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale) şi de un Consiliu de Administraţie format din 19 membri.

Membrii Consiliului de Administraţie sunt reprezentanţi ai Guvernului, organizaţiilor patronale,

sindicale şi de pensionari reprezentative la nivel naţional. Aceştia sunt desemnaţi pe o perioadă de 4

ani dar pot fi revocaţi de către cei care i-au desemnat. CNPAS îşi elaborează statutul propriu care se

aprobă prin Hotărâre de Guvern. Statutul stabileşte atribuţiile Consiliului de Administraţie şi ale

Preşedintelui CNPAS, modul de organizare şi funcţionare al CNPAS precum şi atribuţiile caselor

judeţene de pensii. CNPAS are rolul principal în administrarea majorităţii prestaţiilor de asigurări

sociale, incluse în conceptul de “securitate socială” de către legislatorul comunitar şi deţine un rol

cheie în asigurarea resurselor necesare pentru mecanismele de protecţie socială, în stabilirea unor


53

proceduri detaliate, în finanţarea şi organizarea sistemului conform legislaţiei şi practicii naţionale.

Principalele responsabilităţi ale CNPAS sunt:

îndrumarea şi monitorizarea aplicării dispoziţiilor legale de către casele teritoriale de

pensii şi de către persoanele fizice şi juridice investite cu drepturi şi obligaţii în

domeniu;

monitorizarea colectării veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat, (colectarea

şi transferul contribuţiilor de asigurări sociale şi a altor forme de contribuţii stabilite

prin lege);

organizarea, îndrumarea şi controlul activităţii de recuperare a datoriilor financiare

faţă de bugetul asigurărilor sociale, protejarea fondurilor de asigurări sociale;

furnizarea datelor necesare pentru fundamentarea şi elaborarea bugetului

asigurărilor sociale de stat ;

organizarea evidenţei naţionale a contribuabililor la sistemul public precum şi a

drepturilor şi obligaţiilor de asigurări sociale;

îndrumarea şi monitorizarea reexaminărilor medicale şi a activităţilor de recuperare

a capacităţii de muncă;

reprezentarea în faţa instanţelor;

elaborarea de rapoarte pentru Guvern şi partenerii sociali;

aplicarea acordurilor internaţionale de asigurări sociale la care România este parte şi

dezvoltarea relaţiilor cu autorităţile similare de asigurări sociale din alte ţări;

organizarea selecţiei şi perfecţionării profesionale pentru personalul propriu;

implementarea, extinderea, întreţinerea şi protecţia sistemelor automate de calcul şi

de evidenţă.

Cheltuielile de organizare şi funcţionare a sistemului public sunt plătite din bugetul

asigurărilor sociale de stat, în limita a 3% din cheltuielile anuale totale.

3.4.4. Trimiterile la tratament balneoclimateric şi odihnă

Trimiterile la tratament balneoclimateric şi odihnă constituie o altă formă de ocrotire a

cetăţenilor prin asigurările sociale de stat şi au un rol important în prevenirea îmbolnăvirilor,

refacerea şi întărirea sănătăţii pensionarilor, a salariaţilor şi a membrilor lor de familie. Pe baza

prescripţiilor medicale, salariaţii şi pensionarii sunt trimişi la odihnă şi la tratament

balneoclimateric. Se acordă prioritate salariaţilor care lucrează în condiţii foarte grele sau foarte

vătămătoare, sunt suferinzi de boli cronice sau profesionale, invalizilor.

Biletele de odihnă sunt finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat, se distribuie în

limita numărului de locuri aprobate prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi reprezintă

aproximativ 15% în comparaţie cu cele de tratament. De aceste bilete de odihnă pot beneficia


54

soţul/soţia celui îndreptăţit, precum şi copiii acestuia dacă au vârsta cuprinsă între 6 şi 18 ani şi

urmează cursurile unei unităţi de învăţământ preuniversitar. Contribuţia care trebuie să fie plătită de

beneficiari pentru biletele de odihnă se stabileşte după cum urmează:

pentru salariaţii bugetari 50% din preţul integral al biletului de odihnă;

preţul integral al biletului de odihnă în cazul soţului, soţiei (care nu fac parte din categoria

persoanelor care potrivit art.19, litera g, Legea 19/2000 cu modificările ulterioare, pot

beneficia de aceste bilete de odihnă);

50% din contribuţia părintelui în cazul copiilor.

Costul transportului, mesei, cazării şi tratamentului balneoclimateric se suportă pentru

salariaţi, pensionari şi membrii lor de familie – cărora li se acordă biletele respective – din bugetul

asigurărilor sociale de stat, în proporţie de 70% şi diferenţiat, în funcţie de nivelul pensiei sau al

salariului, în funcţie de staţiune şi de sezon.

Pentru asiguraţii care se află în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de

90 de zile şi pentru pensionarii de invaliditate, contravaloarea biletelor de tratament balnear se

suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat. Durata tratamentului balnear este de 15+21

de zile şi se stabileşte de medicul expert al asigurărilor sociale, în funcţie de tipul afecţiunii şi de

natura tratamentului.

3.4.5. Indemnizaţiile şi ajutoarele de asigurări sociale

Indemnizaţiile şi ajutoarele constituie o altă formă de ocrotire a cetăţenilor. Prin asigurările

sociale de stat se acordă următoarele indemnizaţii şi ajutoare: indemnizaţii pentru prevenirea

îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii; indemnizaţii în caz de pierdere temporară a

capacităţii de muncă; indemnizaţii în caz de maternitate; indemnizaţia pentru îngrijirea copilului în

vârstă de până la 2 ani; ajutorul de şomaj, ajutorul de integrare profesională etc.

3.4.5.1. Indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii

Indemnizaţiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii au ca scop să

contribuie la refacerea şi întărirea sănătăţii acestora şi să permită luarea de măsuri la locul de muncă

pentru preîntâmpinarea îmbolnăvirilor şi accidentelor.

În vederea prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă, asiguraţii

beneficiază din bugetul asigurărilor sociale de stat de următoarele categorii de indemnizaţii:

indemnizaţia pentru trecerea temporară la alt loc de muncă. Datorită unui

accident la locul de muncă sau a unor boli profesionale salariaţii pot fi trecuţi pe o

anumită perioadă sau chiar definitiv la alt loc de muncă. Indemnizaţia se acordă doar

în condiţiile în care există o diferenţă de venit salarial în defavoarea angajatului,


55

respectiv dacă la noul loc de muncă acesta are un venit de natură salarială mai mic

decât media veniturilor din ultimele şase luni, care au constituit baza de calcul a

contribuţiei de asigurări sociale pe lunile respective;;

indemnizaţiile pentru reducerea timpului de muncă se acordă la propunerea

medicului de familie şi a medicului expert al asigurărilor sociale pentru cel mult 90

de zile într-un an calendaristic, în una sau mai multe etape. Cuantumul lunar al

acesteia indemnizaţii se calculează ca cel pentru indemnizaţia pentru trecerea

temporară la alt loc de muncă.

indemnizaţia pentru carantină se acordă atât personalului angajat cu carte de

muncă pe o perioadă nelimitată precum şi celor temporar angajaţi, indiferent de

vechimea în muncă în condiţiile în care sunt opriţi de către organele medico-sanitare

din cauza unei boli contagioase ivite la locul de muncă. Carantina este o măsură de

ocrotire a sănătăţii populaţiei şi prin instituirea ei se urmăreşte prevenirea extinderii

epidemiilor. Cuantumul lunar al indemnizaţiei reprezintă 75% din baza de calcul

determinată ca medie a veniturilor pe şase luni şi pentru care s-au plătit contribuţiile

angajatului şi ale angajatorului la asigurările sociale.

Aceste indemnizaţii au ca scop să asigure existenţa angajaţilor, să contribuie la refacerea şi

întărirea sănătăţii acestora şi să permită luarea unor măsuri la locul de muncă pentru prevenirea

îmbolnăvirilor şi accidentelor.

Salariaţii cu contracte de muncă pe durată nedeterminată trimişi în timpul concediului lor de

odihnă pentru tratament în staţiunile balneoclimaterice, beneficiază de indemnizaţii care se acordă

pentru zilele de tratament balnear ce depăşesc durata concediului de odihnă, la care se adaugă două,

trei zile pentru transport şi readaptarea la condiţiile de viaţă de la locul de muncă şi de la domiciliu,

după venirea din staţiune. Angajaţii care sunt în incapacitate temporară de muncă şi sunt trimişi la

tratament balneoclimateric de organele medicale competente primesc o indemnizaţie pe toată durata

tratamentului. Cuantumul indemnizaţiei pentru trimiterea la tratament balnear reprezintă de la 50%

până la 85% din salariul tarifar şi din sporurile legale.

3.4.5.2. Indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă.

Indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă constituie o formă de

protecţie socială concretizată în suma de bani ce se acordă prin asigurările sociale de stat pe toată

perioada în care salariaţii permanenţi, temporari sau sezonieri aflaţi în perioada de probă, îşi pierd

temporar capacitatea de muncă, din cauza unei boli profesionale sau a unui accident de muncă, a

unui accident în afară de muncă sau a unei boli obişnuite, precum şi pe toată durata convalescenţei,

până la însănătoşire sau pensionare. Deci, indemnizaţia se acordă salariaţilor cu contracte de muncă


56

încheiate pe durată determinată sau nedeterminată. Asiguraţii beneficiază de concediu medical şi de

indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă dacă dovedesc incapacitatea temporară de

muncă printr-un certificat medical eliberat de către medicii asigurărilor sociale de stat. Acordarea

acestor indemnizaţii necesită un stagiu de cotizare de cel puţin 6 luni, realizat în ultimele 12 luni

anterioare primei zile de concediu medical înscrisă în certificatul de concediu medical.

Beneficiază de indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, în aceleaşi condiţii ca

şi ceilalţi asiguraţi, pensionarii care realizează venituri dintr-o activitate profesională pentru care se

calculează şi se plăteşte contribuţia de asigurări sociale.

Concediul medical în caz de boală sau accident se acordă salariaţilor, inclusiv persoanelor

aflate în perioada de probă, indiferent de durata determinată sau nedeterminată a contractului de

muncă, în caz de incapacitate temporară de muncă provocată de boală sau de accident. Totuşi,

salariaţii încadraţi cu contract de muncă pe durată determinată trebuie să aibă o vechime în muncă

de minimum 4 luni în ultimele 12 luni sau de 10 luni în ultimii doi ani premergători acordării

concediului medical. Când concediul medical depăşeşte 6 luni, el poate fi prelungit de Ministerul

Sănătăţii cu cel mult 90 de zile. În cazul în care nici după expirarea acestei perioade de timp

asiguratul nu-şi reface capacitatea de muncă, se avizează pensionarea de invaliditate.

Indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă din cauza unei boli sau a

unui accident. Această indemnizaţie constituie o formă de protecţie socială concretizată în suma de

bani ce se acordă prin asigurările sociale de stat pe toată perioada de timp în care salariaţii

permanenţi, temporari sau sezonieri îşi pierd temporar capacitatea de muncă, datorită unei boli

profesionale sau accident de muncă, a unui accident în afară de muncă sau boală obişnuită, precum

şi pe toată durata convalescenţei până la însănătoşire sau pensionare. Aceste indemnizaţii se suportă

din prima zi de incapacitate temporară de muncă şi până la data încetării acesteia sau pensionării

numai din fondurile unităţii în care salariatul îşi desfăşoară activitatea. Dacă unitatea economică îşi

încheie activitatea, indemnizaţiile respective se suportă din asigurările sociale de stat.

Condiţia de acordare a indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă este

ca asiguratul să fi realizat cel puţin 6 luni de plată a contribuţiei de asigurări sociale în ultimele 12

luni anterioare primei zile de concediu medical înscrisă în certificatul de concediu medical.

Indemnizaţia se acordă fără condiţii de stagiu de cotizare, în cazul urgenţelor medico-chirurgicale, a

tuberculozei şi a bolilor infecto-contagioase din grupa A.

Cuantumul indemnizaţiei în caz de incapacitate temporară de muncă se determină prin

aplicarea cotei de 75% asupra bazei de calcul determinate ca medie a veniturilor lunare din ultimele

şase luni, pe baza cărora s-a stabilit contribuţia pentru asigurările sociale.


57

Angajaţii în vârstă de până la 18 ani, cu o vechime neîntreruptă în muncă de până la 2 ani au

dreptul, în cazul incapacităţii temporare de muncă, la un ajutor ce reprezintă 56% din salariul tarifar

lunar. În caz de incapacitate temporară de muncă, din cauza unui accident care nu are legătură cu

munca sau a unei boli obişnuite, indemnizaţia ce se acordă pentru primele 3 zile calendaristice de

concediu medical este de 50% din cuantumul cuvenit.

Salariaţii unităţilor miniere precum şi cei care îşi desfăşoară activitatea în condiţii foarte

grele de muncă, cum ar fi oţelării, turnătorii, forje etc. şi care se află în concedii medicale datorită

accidentelor de muncă, îmbolnăvirilor profesionale precum şi în cazurile de urgenţă medicală

beneficiază de o indemnizaţie ce reprezintă 100% din salariul tarifar de încadrare. De asemenea

cuantumul indemnizaţiei în caz de incapacitate temporară de muncă cauzată de tuberculoză, SIDA,

cancer de orice tip şi boală contagioasă este de 100% din baza de calcul determinată ca medie a

veniturilor lunare din ultimele 6 luni de cotizare.

Indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă se suportă de către

angajator şi/sau de către bugetul asigurărilor sociale de stat.

Angajatorul suportă această indemnizaţie în funcţie de numărul de angajaţi, astfel:

Până la 20 de angajaţi, din a patra zi până în a zecea zi de incapaciztate de

muncă;

Între 21-100 de angajaţi, din prima zi până în a 12-a zi de incapacitate de

muncă;

Peste 100 de angajaţi, din prima zi până în a 17-a zi de incapacitate de muncă.

Din bugetul asigurărilor sociale de stat, indemnizaţia în caz de pierdere temporară a

capacităţii de muncă se suportă astfel:

Din prima zi de incapacitate temporară de muncă, în cazul persoanelor care

beneficiază de indemnizaţie de şomaj, de integrare profesională sau alocaţie de sprijin,

persoanele care au calitatea de asigurat şi realizează un venit brut pe an calendaristic,

echivelent cu cel puţin 5 salarii medii brute pe economie;

Din ziua următoare celei suportate de angajator şi până la data încetării

incapacităţii temporare de muncă sau pensionării.

Indemnizaţia acordată pentru incapacitate temporară de muncă se acordă pe o durată de

timp de cel mult 180 de zile în interval de un an, socotit din prima zi de îmbolnăvire.

Începând cu a 90-a zi concediul medical se poate prelungi până la 180 de zile, cu avizul

medicului expert al asigurărilor sociale.


58

În cazul unor boli speciale, durata de acordare a indemnizaţiei pentru pierderea

temporară a capacităţii de muncă poate fi mai mare∗.

A.Indemnizaţia de naştere

Indemnizaţia de naştere reprezintă o formă de încurajare de către stat a natalităţii şi se

acordă mamelor, indiferent dacă sunt sau nu asigurate, numai la naşterea celui de-al doilea copil şi

pentru fiecare copil născut ulterior, viu sau mort. Cuantumul acestei indemnizaţii este stabilit în

sumă fixă pentru fiecare dintre aceşti copii. Stabilirea şi plata indemnizaţiei de naştere se face prin

dispoziţia primarului localităţii în a cărei rază teritorială domiciliază mama îndreptăţită. Plata

indemnizaţiei se face pe baza actelor de naştere ale copiilor, din bugetele locale, din sumele

defalcate cu această destinaţie din bugetul de stat. Această indemnizaţie unică se acordă indiferent

de natura şi de nivelul veniturilor părinţilor şi independent de toate celelalte forme de protecţie a

familiilor cu copii.

B.Concediul şi indemnizaţia de maternitate

Concediul de maternitate, pe perioada căruia se va primi indemnizaţia pentru maternitate sau

indemnizaţia pentru sarcină şi lehuzie, se concretizează în concediu prenatal şi concediu postnatal şi

se acordă pe o durată maximă însumată de 126 de zile calendaristice pe baza certificatului medical.

Concediul de maternitate cuprinde 63 de zile concediu prenatal şi 63 de zile concediu postnatal cu

posibilitatea compensării între ele, în funcţie de recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei

beneficiare, în condiţiile respectării concediului postnatal de minim 42 de zile (conform Legii 577

din 22 decembrie 2003, publicatã în Monitorul Nr. 1 din 5 ianuarie 2004, care aprobã Ordonanţa

nr.9 din 2003, ce modificã Legea 19 privind sistemul public si alte drepturi de asigurări sociale).

Perioada concediului postnatal a fost stabilită obligatoriu la 42 de zile deoarece înainte de apariţia

Legii 577 au existat cazuri în care în care medicii au acordat toate cele 126 de zile de concediu de

maternitate înainte de naştere. În prezent, în cazul apariţiei unor astfel de cazuri, persoana aflatã în

aceastã situaţie nu va primi nici un fel de remunerare pe perioada concediului postnatal. Ea va putea

sã primească indemnizaţie pentru creşterea copilului până la doi ani doar după ce se epuizează cele

42 de zile de concediu postnatal.

∗ Pentru tuberculoză pulmonară şi unele boli stabilite de Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale cu acordul Ministerului Sănătăţii şi a Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale se acordă indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă pe o perioadă de un an în intervalul ultimilor doi ani. Un an, cu drept de prelungire până la un an şi jumătate în ultimii doi ani se acordă de către medicul expert al asigurărilor sociale pentru tuberculoză meningeală, peritoneală şi urogenitală, inclusiv a glandelor suprarenale, precum şi pentru SIDA şi cancer de orice tip, în funcţie de stadiul bolii. Se acordă un an şi jumătate, în intervalul ultimilor 2 ani, pentru tuberculoză pulmonară operată şi osteoarticulară iar pentru alte forme de tuberculoză extrapulmonară, indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se acordă cu avizul medicului expert al asigurărilor sociale 6 luni de în intervalul ultimilor doi ani, cu posibilitatea de prelungire până la maximum un an.


59

Indemnizaţia care se acordã pentru cele 126 de zile de concediu de maternitate se stabileşte

dacã persoana respectivã are îndeplinitã condiţia de a avea sase luni stagiu de cotizare la asigurările

sociale în ultimele 12 luni anterioare datei naşterii copilului. În ceea ce priveşte valoarea

indemnizaţiei care se acordã în perioada de maternitate, ea a fost stabilitã la 85% din media

veniturilor realizate în ultimele sase luni de stagiu anterioare naşterii copilului şi se suportă din

bugetul asigurărilor sociale.

Indemnizaţia în caz de maternitate se plăteşte pe baza certificatului de concediu medical şi a

cererii tip privind solicitarea drepturilor de asigurări sociale, şi, după caz, a certificatului de

persoană cu handicap, emis în condiţiile legii. De aceste drepturi beneficiază şi femeile însărcinate

care au încetat plata contribuţiei de asigurări sociale, dar care nasc în termen de nouă luni de la data

pierderii calităţii de asigurat. Femeile cu handicap asigurate beneficiază, la cerere, de concediu

pentru sarcină, începând cu luna a şasea de sarcină.

Tot din bugetul asigurărilor sociale se suportă şi un ajutor de maternitate în sumă fixă

acordat studentelor ai căror soţi sunt studenţi sau efectuează stagiul militar, ori studenţilor ale căror

soţii nu realizează venituri. La acest ajutor care se acordă în sumă fixă pentru fiecare sarcină se

adaugă o sumă separată pentru procurarea rufăriei fiecărui copil nou născut.

C.Indemnizaţia de risc maternal

La sfârşitul anului 2003 pentru prima dată în ţara noastră au fost puse bazele legislative

pentru acordarea concediului şi indemnizaţiei de risc maternal. Pe de o parte reglementările legale

adoptate∗ cuprind o mulţime de măsuri şi condiţii cu caracter obligatoriu pe care angajatorii trebuie

să le asigure femeilor gravide iar pe de altă parte ele se constituie şi ca măsuri speciale şi drepturi de

protecţie socială specifice pentru femeile care sunt salariate, se află în stare de graviditate, sunt

mame, lăuze sau care alăptează şi care au cetăţenie română sau al unui stat membru al Uniunii

Europene sau sunt cetăţeni ai altor state cu domiciliul în România.

Aspectele esenţiale care trebuie avute în vedere la respectarea acestor reglementări sunt:

Riscul maternal se confundă, de multe ori, cu o eventuală sarcină în timpul

căreia medicul de specialitate constată probleme;

De aceste prevederi poate beneficia numai o persoană care este angajată cu

contract individual de muncă;

Aceste reglementări nu sunt aplicabile persoanelor asigurate în cadrul

sistemului public de pensii în baza declaraţiei de asigurare (având calitatea de patron,

asociat, persoană fizică autorizată etc.) sau contract de asigurare şi nici persoanele

beneficiare ale drepturilor de şomaj;

∗ Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr.96%14.10.2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă şi Hotărârea Guvernului României nr.537/07.04.2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului României nr.96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă.


60

Solicitantele indemnizaţiei de risc maternal trebuie să dovedească starea de

maternitate şi necesitatea protecţiei speciale cu documente emise de medicul de familie

sau medicul de specialitate.

O dată cu apariţia reglementărilor legale referitoare la riscul maternal, toţi angajatorii au

fost obligaţi să procedeze la evaluarea locurilor de muncă din punct de vedere al securităţii

salariatelor gravide sau în perioada imediat următoare naşterii, lăuze sau în perioada de alăptare.

Astfel, angajatorul trebuie să îndeplinească toate măsurile cerute pentru crearea condiţiilor

corespunzătoare evitării riscului potenţial semnalat şi procedează în continuare la evaluarea

posibilităţii de a modifica orarul de lucru al angajatei sau a condiţiilor la locul de muncă respectiv la

repartizarea unui alt loc de muncă. În cazul în care nici una dintre acţiunile precizate nu este

posibilă, angajatorul va întocmi toate formele pentru a proceda la acordarea concediului şi

indemnizaţiei de risc maternal. Acest concediu şi acest tip de indemnizaţie nu se acordă simultan cu

alte concedii prevăzute de legislaţia privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări

sociale.

Concediul pentru risc maternal nu poate depăşi 120 de zile şi va fi acordat în funcţie de

situaţia specifică a salariatei:

În situaţia femeii gravide salariata poate beneficia de acest tip de concediu

în următoarele condiţii: înainte de concediul de maternitate, respectiv înainte cu cele

63 de zile de naşterea copilului; dacă solicită dispensă pentru consultaţii prenatale

care nu se pot efectua decât în timpul programului de lucru, cu condiţia ca acestea să

nu depăşească 16 ore pe lună; reducerea cu 25% a duratei normale de lucru dacă nu

poate îndeplini durata normală de muncă;

În situaţia în care salariata a născut recent, poate cere concediu de risc

maternal dacă au trecut minim 42 de zile calendaristice de la naştere şi nu a solicitat

concediul şi indemnizaţia pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de doi

ani. De asemenea, ea mai poate beneficia de anumite facilităţi la locul de muncă, ca

de exemplu două pauze de alăptare de câte o oră fiecare în timpul programului de

lucru sau reducerea duratei normale de lucru cu două ore zilnic;

În situaţii speciale, ca de exemplu muncă de noapte sau în condiţii insalubre

sau greu de suportat salariata însărcinată sau în perioadă de alăptare va trebui

transferată la un alt loc de muncă unde timpul de lucru este ziua şi în condiţii

normale, menţinându-i-se salariul de bază brut lunar.

D.Indemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea copilului în vârstă de până la doi ani


61

Indemnizaţia pentru creşterea şi îngrijirea copilului constituie o altă formă de sprijin bănesc

ce se acordă mamelor salariate care au copii în vârstă de până la doi ani. Acest tip de indemnizaţie

se acordă, la cerere, în continuarea indemnizaţiei în caz de maternitate sau oricând pentru îngrijirea

copilului, până când acesta împlineşte vârsta de doi ani..

Indemnizaţia pentru creştere şi îngrijirea copilului constituie o altă formă de sprijin bănesc

ce se acordă mamelor salariate care au copii în vârstă de până la doi ani. Până la 31 decembrie

2003, cuantumul indemnizaţiei reprezintă 85% din media veniturilor lunare din ultimele şase luni,

pe baza cărora s-a stabilit contribuţia individuală de asigurări sociale în lunile respective şi se

suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat. Începând cu 1 ianuarie 2004, ea s-a

stabileşte pentru persoanele care au îndeplinit condiţia de a avea cel puţin zece luni stagiu de

cotizare realizat în ultimele 12 luni anterioare datei naşterii copilului. Pentru femeile care nasc după

această dată, indemnizaţia era în cuantum fix de 85% din salariul mediu brut lunar prognozat pentru

anul următor, prevăzut de Legea bugetului de asigurări sociale (pentru anul 2004, salariul mediu

brut prognozat este de 7.682.000 lei).

Reglementările legale în vigoare referitoare la indemnizaţia pentru creşterea copilului au

transferat gestiunea acestor fonduri de la Casele Judeţene de Pensii şi Asigurări Sociale la Direcţiile

Judeţene de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie În prezent, indemnizaţia pentru creşterea

copilului este în cuantum fix de 800 RON şi nu se mai virează angajatorilor pentru ca ulterior ei să

facă aceste plăţi ci aceste drepturi băneşti sunt plătite fiecărui beneficiar prin mandat poştal∗.

De această indemnizaţie beneficiază şi mamele care înfiază sau adoptă copii, au fost numite

tutore, au copii încredinţaţi spre creştere şi educare sau primiţi în plasament familial, până la

împlinirea de către copii a vârstei de doi ani. În cazul copilului handicapat, indemnizaţia se acordă,

la cerere, până la vârsta de trei ani pe baza certificatului de persoană cu handicap.

De concediul şi de indemnizaţia pentru creşterea copilului până la vârsta de doi ani poate

beneficia, opţional, oricare dintre părinţii copilului iar durata acestui concediu constituie vechime în

muncă. Mamele care au copii în vârstă de până la şapte ani, pe care îi îngrijesc, pot lucra ½ din

normă, dacă nu beneficiază de creşe sau cămine iar în aceste condiţii se ia în considerare la calculul

vechimii în muncă, timpul lucrat o normă întreagă.

D.Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav

∗ Hotărârea Guvernului nr.412/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, cu modificările şi completările ulterioare; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului; Normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă nr.148/2005 a Guvernului României aprobate prin Hotărârea Guvernului României nr.1825/22.12.2005; Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Direcţiei de Muncă, Solidaritate Socială şi Familie.


62

Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului constituie o altă formă de sprijin bănesc ce se acordă

mamelor salariate pentru îngrijirea copilului bolnav, în vârstă de până la şapte ani, iar în cazul

copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 18 ani. Durata de acordare a indemnizaţiei este

de 14 zile calendaristice într-un an cu excepţia situaţiilor în care copilul contractează boli

contagioase, este imobilizat sau este supus unor intervenţii chirurgicale, caz în care durata

concediului medical se stabileşte de către medicul de familie.

Cuantumul lunar al indemnizaţiei este de 85% din baza de calcul a indemnizaţiilor de

asigurări sociale determinate ca medie a veniturilor din ultimele şase luni, pe baza cărora s-a stabilit

contribuţia individuală de asigurări sociale, şi se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de

stat.

3.4.5.3. Ajutorul în caz de deces

Ajutorul în caz de deces este o formă de protecţie ce se concretizează într-o sumă de bani

care se acordă prin sistemul asigurărilor sociale de stat în caz de încetare din viaţă a persoanelor

încadrate în muncă, a pensionarilor şi a membrilor lor de familie. De acest ajutor beneficiază o

singură persoană care poate fi, după caz, soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele,

moştenitorul, în condiţiile dreptului comun, sau, în lipsa acestora, persoana care dovedeşte că a

suportat cheltuielile ocazionate de deces.

Ajutorul în caz de deces se acordă şi în situaţia în care decesul a survenit la 90 de zile de la

desfacerea contractului de muncă sau de la lăsarea la vatră, cu condiţia ca cel în cauză să fi fost

încadrat într-o unitate de stat. Ajutorul în caz de deces cauzat de un accident de muncă sau de o

boală profesională, se acordă indiferent de vechimea în muncă, în celelalte cazuri solicitându-se o

vechime minimă în muncă.

Cuantumul ajutorului în caz de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor

sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie prognozat şi

făcut public de către Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale∗. Acest ajutor

poate fi solicitat în termen maxim trei ani de la data decesului şi plata acestuia nu este condiţionată

de îndeplinirea unui stagiu de cotizare. Cuantumul ajutorului de deces ce se cuvine pentru un

membru de familie reprezintă jumătate din cuantumul ajutorului pentru asigurat sau pensionar.

Ajutorul în caz de deces se acordă în termen de 24 de ore de la solicitare de către:

∗ Pentru anul 2003 cuantumul ajutorului de deces este de 6.962.000 lei. Pentru anul 2004 cuantumul ajutorului de deces este de 7.682.000 lei. Pentru anul 2005 cuantumul ajutorului de deces este de 9.400.000 lei moneda veche, respectiv 940 lei moneda noua. In cazul decesului unui membru de familie, cuantumul ajutorului de deces reprezinta jumatate din cuantumul ajutorului de deces cuvenit unui asigurat sau pensionar.


63

Angajator, în cazul decesului persoanelor care desfăşoară activităţi pe bază de

contract individual de muncă, al persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în funcţii

elective sau care sunt numite în cadrul autorităţilor judecătoreşti sau executive, pe

durata mandatului, al membrilor cooperatori dintr-o organizaţie a cooperativei

meşteşugăreşti şi al persoanelor care desfăşoară activităţi exclusiv pe bază de convenţii

civile de prestări servicii şi care realizează un venit brut pe an calendaristic echivalent

cu cel puţin cinci salarii medii brute pe economie, respectiv al unui membru din familia

acestuia;

Instituţia care gestionează bugetul fondului pentru plata indemnizaţiilor de

şomaj, în cazul decesului şomerului, respectiv al unui membru din familia acestuia;

Casa Teritorială de Pensii şi Asigurări Sociale, în cazul decesului

pensionarului sau a asiguratului care realizează un venit brut pe an calendaristic

echivalent cu cel puţin cinci salarii medii brute pe economie şi care sunt: asociat unic;

asociaţi; comanditari sau acţionari; administratori sau manageri; membrii ai asociaţilor

familiale; persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente; persoane angajate

la instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguraţii acestora; proprietare de bunuri ţi/sau

arendaţi de suprafeţe agricole şi forestiere; persoane care desfăşoară activităţi agricole

în cadrul gospodăriilor individuale sau activităţi private în domeniul forestier, membri

ai societăţilor agricole sau ai altor forme de asociere din agricultură; persoane care

desfăşoară activităţi în unităţile de cult recunoscute de lege şi care n-au încheiat

contract individual de muncă.

Ajutoare sociale acordate elevilor şi studenţilor

Aceste ajutoare sunt forme de sprijin acordate elevilor şi studenţilor pentru îmbrăcăminte şi

încălţăminte, ajutoare pentru maternitate şi ajutoare în caz de deces, sub următoarele forme:

ajutorul pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte se acordă studenţilor şi elevilor orfani, celor

proveniţi din case de copii sau plasament familial şi celor care provin din familii cu

venituri mici. Ajutorul se acordă în numerar şi un student poate beneficia de acest ajutor o

singură dată în decursul unui an universitar. Studenţii orfani de ambii părinţi sau asistaţi ai

caselor de copii pot beneficia de acest ajutor în fiecare trimestru;

acordarea de bilete în tabere de odihnă şi tratament. Studenţii beneficiază de sprijin

material pentru participarea la tabere de odihnă şi tratament balnear în vacanţă, gratuit sau

cu reduceri de tarife. Numărul biletelor care pot fi distribuite este de până la 15% din

numărul studenţilor şcolarizaţi la învăţământul de zi, fără taxă de studii. Repartizarea

biletelor pe unităţi de învăţământ se face Ministerul Învăţământului, iar repartizarea


64

individuală a biletelor se face de către biroul consiliului facultăţii. Pentru excursii

organizate în grup în ţară şi în străinătate, studenţii pot beneficia de bilet gratuit pentru

trimitere în tabără şi de reducere de până la 45% din costul acestora. Un student poate

beneficia de bilet gratuit pentru trimitere în tabără şi de reducere a preţului excursiei o

singură dată pe an, cu excepţia studenţilor orfani de ambii părinţi sau proveniţi din casele

de copii ori plasament familial;

elevii şi studenţii din învăţământul de stat, cursuri de zi, beneficiază de o reducere de 50%

din costul transportului urban şi interurban, pe bază de abonamente, cu trenul de clasa a

2-a, navele fluviale sau maritime, autobuzele unităţilor cu capital de stat. Elevii orfani de

ambii părinţi, cei proveniţi din casele de copii ori plasament familial beneficiază de

transport gratuit în vacanţe, iar în perioada cursurilor şcolare beneficiază de înlesnirile de

mai sus;

ajutorul în caz de deces se acordă la decesul unui membru al familiei studentului – soţ,

soţie, copii.

Plata ajutoarelor de orice fel menţionate mai sus se face în limita prevederilor bugetare, pe

baza cererii aprobate de conducerea şcolii sau a facultăţii care le acordă.

65

CAPITOLUL AL IV LEA

4.SISTEMUL DE ASIGURĂRI SOCIALE DE SĂNĂTATE

4.1. Importanţa asigurărilor sociale de sănătate

Un sistem de asigurări sociale de sănătate este desemnat să finanţeze îngrijirea medicală

pentru populaţia asigurată şi inclusă în asigurare. În afara scopurilor sociale, acesta este un

instrument financiar care organizează transformarea sumelor colectate în servicii medicale în aşa fel

încât toate persoanele asigurate să-şi permită aceste servicii.

Un sistem de asigurări nu poate funcţiona dacă pachetul de servicii prevăzut a fi furnizat

persoanelor asigurate nu este acoperit în întregime de fondurile colectate. Aceasta însemnă că

bugetul de asigurări sociale de sănătate trebuie să acopere valoarea pachetului de servicii medicale

asigurat de care are nevoie populaţia asigurată într-o perioadă determinată.

Circuitul fondurilor - de la contribuabili la instituţiile de asigurare, de acolo la furnizorii de

servicii medicale şi înapoi la pacienţi sub formă de servicii medicale – reprezintă structura

financiară şi organizatorică de bază a unui sistem de asigurări sociale de sănătate.

Contribuţia la fondul unic de asigurări sociale de sănătate face parte din categoria

impozitelor directe – venituri curente fiscale, sursă a bugetului special de asigurări sociale de

sănătate.

4.2. Structura sistemului de asigurări sociale de sănătate

În România a funcţionat până în 1997 un sistem sanitar organizat baza finanţării de la

bugetul de stat. Grava subfinanţare şi slaba performanţă a sistemului sanitar au influenţat major

starea de sănătate precară a populaţiei şi au determinat politicienii să opteze pentru introducerea

unui nou sistem de asigurări sociale de sănătate, aprobând în iulie 1997 Legea asigurărilor sociale

de sănătate.

Între cele două abordări, finanţarea de la bugetul de stat sau din fondul asigurărilor sociale

de sănătate, există importante diferenţe în ceea ce priveşte organizarea, principiile de furnizare şi

conceptele economice. Şi acum sunt sisteme de sănătate finanţate de la bugetul de stat care

funcţionează în Anglia, Italia şi ţările scandinave, sisteme care permit funcţionarea unui sistem

privat de servicii medicale.


66

Principalele caracteristici ale unui sistem de sănătate public finanţat de la bugetul de stat,

sunt :

furnizorii (spitalele, medicii) sunt plătiţi din alocaţii bugetare aprobate prin bugetul anual

stabilit fără a fi o legătură cu pachetul de servicii pentru pacienţi;

la nivel macroeconomic nu există o legătură evidentă între taxele şi impozitele plătite de

populaţie şi volumul şi structura serviciilor medicale furnizate sau resursele financiare

necesare sectorului sanitar. Creşterea taxelor şi impozitelor nu implică automat şi creşterea

resurselor în sectorul sanitar.

Menţinerea la un nivel extrem de scăzut a resurselor financiare destinate asistenţei medicale,

indiferent de nivelul veniturilor colectate, s-a putut constata cu uşurinţă în ţara noastră până la

aprobarea sistemului de asigurări sociale de sănătate (2-3% din PIB) comparativ cu alte ţări

europene, inclusiv cele foste socialiste, unde aceste procente se ridică între 7-8 %. În prezent, acest

procent în ţara noastră este de 4,1%.

Prezentul sistem de asigurări sociale de sănătate are o structură triunghiulară de furnizare şi

finanţare a serviciilor medicale. Cele trei părţi principale ale sistemului sunt:

pacientul care plăteşte contribuţia pentru asigurarea propriei sănătăţi;

furnizorul care acordă serviciile (spitalele şi cabinetele medicale)

casele de asigurări sociale care gestionează sumele colectate pentru plata serviciilor

necesare persoanelor asigurate.

Aceste trei părţi sunt entităţi autonome cu atribuţii, interese şi responsabilităţi specifice.

Acest sistem nu mai are legătură cu bugetul de stat şi îşi separă funcţia de colectare a resurselor de

cea de furnizare a serviciilor.

Caracteristicile acestui sistem de asigurări sociale de sănătate sunt următoarele: este asigurat

un pachet definitiv de servicii acordate pentru întreaga populaţie asigurată; resursele colectate (

contribuţiile de asigurare) sunt intangibile altor instituţii publice; cuprinderea populaţiei în asigurare

este obligatorie indiferent de starea de sănătate proprie.

4.3. Principiile asigurărilor sociale pentru sănătate

Asigurările sociale pentru sănătate din România sunt organizate şi funcţionează pe baza

următoarelor principii:

a) cuprinderea obligatorie a tuturor cetăţenilor în cadrul sistemului medico-sanitar coerent

de protecţie socială.

b) solidaritatea socială cuprinzătoare între toate categoriile sociale. Practic, solidaritatea

socială se realizează între: sănătoşi şi bolnavi; persoanele în vârstă şi cele active; bogaţi şi săraci;


67

cei ce nu au copii şi cei care şi-au asumat sarcina să crească şi să educe generaţiile următoare; cei

angajaţi şi cei aflaţi în şomaj; persoanele singure şi cele cu familii care au mai mulţi membri

ş.a.m.d.

c) prestarea în favoarea asiguraţilor a unui pachet definit de servicii medico-sanitare.

Persoanele asigurate beneficiază de un complex de servicii medicale şi sanitare, avându-se în vedere

cerinţele de îngrijire a stării de sănătate.

d) finanţarea autonomă şi echilibrul financiar. Asigurările sociale pentru sănătate îţi

constituie fondurile în principal din contribuţiile în părţi egale ale persoanelor fizice şi a celor

juridice, iar în caz de nevoie şi din subvenţii din partea statului.

e) conducerea autonomă a asigurărilor sociale pentru sănătate. Potrivit acestui principiu,

asigurările sociale pentru sănătate au organe proprii de conducere, care cuprind reprezentanţi ai

asigurărilor şi ai persoanelor juridice.

4.4. Finanţarea sistemului de asigurări sociale de sănătate şi organizarea financiară a acestuia

Asigurarea finanţării sistemului de asigurări sociale de sănătate reprezintă baza structurii

financiare a acestuia. În principal, aceasta determină ce nivel al contribuţiilor este necesar pentru a

finanţa serviciile sistemului având în vedere realizarea unui echilibru financiar al sistemului,

precum şi rezervele necesare pentru a preîntâmpina obligaţii viitoare necunoscute.

Caracteristica sistemului de asigurări sociale de sănătate obligatoriu introdus prin Legea nr.

145/1997 privind asigurările sociale de sănătate, ca de altfel oricare sistem de asigurări sociale de

sănătate este că se autofinanţează şi deci exclude finanţarea de la stat ca o sursă majoră de finanţare.

Principiul „banii urmează pacientul” este baza formării bugetului de asigurări sociale de sănătate şi

nu trebuie să fie neglijat atunci când se calculează nivelul veniturilor.

Principalele surse de venituri ale sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt:

- contribuţiile angajatorilor;

- contribuţiile persoanelor asigurate;

- subvenţiile de la stat;

- alte venituri (coplăţi, etc.).

4.4.1. Contribuţiile la asigurările sociale de sănătate

Ca şi în alte sisteme de asigurări sociale de sănătate, cotele contribuţiilor de la angajatori şi

angajaţi se aplică la venit. Legea nr. 145/1997 privind asigurările sociale de sănătate prevede

obligativitatea plăţii unei cote de 7% aplicate la salariile brute de către angajator şi a unei cote de

6,5% din salariul brut de către angajat.


68

Contribuţia lunară a persoanei asigurate se aplică asupra: veniturilor din salarii care se supun

impozitului pe venit, veniturilor din activităţi desfăşurate de persoane care exercită profesii libere

sau autorizate potrivit legii să desfăşoare activităţi independente, indemnizaţiile de şomaj şi

alocaţiile de sprijin etc. Deci, pentru persoana asigurată această contribuţie se deduce din impozitul

pe salariu sau din impozitul pe venit, după caz, şi se varsă la casa de asigurări pentru sănătate.

Persoanele fizice şi juridice care angajează personal salariat sunt obligate să reţină şi să

vireze la Casa de Asigurări pentru Sănătate teritorială contribuţia datorată pentru asigurarea

sănătăţii personalului din unitatea respectivă şi să depună declaraţia privind obligaţiile de plată

lunar, până la data de 20 a lunii următoare celei pentru care se datora contribuţia.

În multe ţări, obligativitatea asigurării se limitează numai până la un anumit plafon iar

veniturile la care se aplică contribuţia se limitează la acea parte din venit care nu depăşeşte plafonul

respectiv. În acest caz, aplicarea principiului solidarităţii în finanţarea asistenţei medicale, care este

inerent la stabilirea contribuţiilor în raport cu veniturile este într-o oarecare măsură diminuată.

În unele ţări angajatorul plăteşte o parte mai mare a contribuţiei şi nu jumătate ca în ţara

noastră. Problema distribuirii poverii contribuţiei între angajaţi şi angajatori este pe termen lung

neesenţială. Pe de o parte, contribuţia angajatorilor reprezintă o parte a „costului muncii” aşa cum

sunt şi salariile însăşi, pe de altă parte comportamentul angajaţilor ca furnizori de muncă pe piaţa

muncii este influenţat de venitul net obţinut (după plata impozitului şi contribuţiilor) mai mult decât

de venitul brut.

În condiţiile în care sistemul de asigurări sociale cuprinde întreaga populaţie, viabilitatea

economică a sistemului de asigurări se va consolida dacă în situaţii de dezechilibru va beneficia de

subvenţii din partea bugetului de stat. Constituţia României prevede că dreptul la sănătate este

garantat, iar statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.

În Statele Unite asigurarea sănătăţii nu este considerat un drept al fiecărui cetăţean, nu este

obligatorie şi milioane de persoane sunt neasigurate. Această abordare nu este însă proprie şi ţărilor

în CE, care au extins cuprinderea în asigurare a populaţiei până la 90 – 95%.

Există însă rezerve cu privire la subvenţionarea încrucişată între diferite grupuri de asiguraţi

cu venituri diferite cum ar fi angajaţi din mediul urban cu salarii mai mari şi cel din mediul rural,

adesea lucrători sezonieri, cu venituri mai mici. Sistemul de asigurări sociale de sănătate naţional,

prin aplicarea principiului solidarităţii, realizează o triplă subvenţie încrucişată:

- de la persoane cu venituri mari către persoane cu venituri mici;

- de la persoanele sănătoase către persoanele bolnave;

- de la persoane singure şi familii mici către familii mari.

O altă sursă de finanţare a asigurărilor sociale de sănătate o reprezintă veniturile şi coplăţile

diverse. Veniturile diverse ale unui sistem de asigurări obligatorii de sănătate se alcătuiesc din


69

diferite activităţi, cum ar fi: venituri din investiţii făcute pentru constituirea rezervei, onorariile

percepute pentru serviciile acordate, taxe încasate de la alte sisteme de asigurări sociale pentru

asistenţa administrativă, amenzi şi penalizări pentru contribuabili rău platnici. Toate acestea au în

general o importanţă financiară minoră.

Una dintre cele mai proeminente şi dezbătute forme de venit noncontribuţie sunt taxele pe

care pacienţii le plătesc „la livrare”, cum ar fi o sumă fixă pentru fiecare prescripţie sau pentru

fiecare chemare la spital. Acest tip de venit este numit tradiţional „împărţirea costurilor”, „coplăţi”

sau „taxa utilizatorului”.

În România, dacă nu se achită în termen contribuţiile datorate fondurilor asigurărilor sociale

pentru sănătate, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, prin organismele sale, are dreptul de a

aplica măsuri de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului asigurărilor sociale

pentru sănătate şi a majorărilor de întârziere.

Fondurile asigurărilor sociale pentru sănătate se utilizează pentru:

- plata medicamentelor şi a serviciilor medicale acordate;

- cheltuieli de administrare şi funcţionare, într-o cotă de cel mult 5%;

- fondul de redistribuire, în cotă de 7%;

- fondul de rezervă, în cotă de 5%.

Disponibilităţile fondurilor rămase nefolosite la finele anului se reportează în anul următor şi

au aceleaşi destinaţii.

4.4.2. Finanţarea de către stat a asigurărilor de sănătate

Populaţia şi natura statutară a asigurărilor sociale nu implică neapărat participarea statului la

finanţarea lor, deoarece asigurarea socială este în mod normal „autofinanţată” din contribuţii plătite

în mod regulat de salariaţi şi de angajatorii lor şi de liber profesionişti. Totuşi, în practică, legislaţia

asigură subvenţii de la stat sau contribuţii, în funcţie de dimensiunea şi dezirabilitatea

angajamentului populaţiei de a susţine sistemul financiar în condiţiile economice date.

Participarea statului la finanţarea asigurărilor de sănătate se poate justifica dacă există unele

condiţii:

în primul rând, sistemele de asigurare trebuie să accepte ca toţi membrii unui grup de

populaţie să fie acoperiţi; nu există nici o bază pentru respingerea unui solicitant care are

boli şi necesită îngrijire medicală permanentă, un risc ridicat de îmbolnăvire sau un număr

mare de dependenţi, iar schemele de asigurare trebuie să accepte chiar şi persoane fără

venituri (asigurare gratuită);

în al doilea rând, beneficiile trebuie să includă îngrijire medicală în domenii care erau odată

considerate responsabilitate publică, cum ar fi anumite boli infecţioase sau probleme de

sănătate mentală.


70

Există mai multe forme prin care statul poate participa la finanţarea asigurării obligatorii de

sănătate:

finanţarea infrastructurii sanitare. În timp ce venitul de la angajaţi şi angajatori va

acoperi costurile serviciilor medicale şi costurile administrative, bugetul de stat poate

finanţa construcţii de spitale, aparatură performantă, reparaţii ş.a. (de exemplu, Legea

bugetului de stat pe anul 2001, nr. 216/2001, are prevederi privind cheltuieli pentru

investiţii, unele reparaţii la clădirile spitalelor, acţiuni sanitare);

subvenţii acordate unor anumite grupuri de asiguraţi care nu pot să plătească

contribuţiile (de exemplu, în Cehia statul suportă contribuţiile pentru copii şi pensionari);

alocaţii de la bugetul de stat pentru programe de sănătate îndreptate în special spre

partea preventivă a asistenţei medicale.

4.5. Persoanele cuprinse în asigurările sociale pentru sănătate

În asigurările sociale pentru sănătate sunt cuprinse în mod obligatoriu următoarele categorii

de persoane:

- cetăţenii români cu domiciliul în ţară sau aflaţi temporar în străinătate;

- cetăţenii străini şi apatrizii care au reşedinţa în România.

Calitatea de asigurat se dobândeşte din ziua încheierii contractului individual de

muncă şi se păstrează pe toată durata acestuia. Persoanele care nu sunt salariate dobândesc calitatea

de asigurat din ziua în care au achitat contribuţia şi o păstrează conform legii. Calitatea de asigurat

încetează o dată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de reşedinţă în România şi se dovedeşte cu

un document justificativ – adeverinţă sau carnet de asigurat – iar pe viitor cu cardul electronic de

asigurare.

De asemenea, sunt cuprinse în asigurările sociale pentru sănătate, fără plata contribuţiei,

următoarele categorii de persoane:

toţi copiii în vârstă de până la 18 ani, tinerii de la vârsta de 18 ani până la vârsta de 26 de

26 ani, dacă sunt elevi, studenţi sau ucenici şi dacă nu realizează venituri din muncă;

persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă, pensie sau alte surse şi se

află în grija familiei;

soţia, soţul şi părinţii fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea unei persoane asigurate;

persoanele care în baza Decretului-lege nr. 118/1990 beneficiază de drepturi ca urmare a

faptului că au fost persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de

la 6 martie 1945;

pensionarii de asigurări sociale, pensionarii militari, pensionarii I.O.V.R. şi alte categorii

de personal;


71

femeile însărcinate sau lăuzele, dacă nu au nici un venit sau au venituri sub salariul de

bază minim brut pe ţară;

persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul de ajutor social.

Calitatea de asigurat, fără plata contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate din venituri

proprii (ea se plăteşte din alte surse), o are şi persoana care se află în una din următoarele situaţii:

- satisface serviciul militar în termen;

- se află în concediu medical, în concediu pentru sarcină şi lehuzie sau în concediu medical

pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 6 ani;

- execută o pedeapsă privativă de libertate sau arest preventiv;

- beneficiază de indemnizaţie de şomaj sau de ajutor social în conformitate cu prevederile

Legii nr. 67/1995 privind ajutorul social.

Sunt exceptate de la asigurarea obligatorie următoarele categorii de persoane:

- membrii misiunilor diplomatice acreditate în România:

- cetăţenii străini care se află temporar în ţara noastră.

4.6. Drepturile şi obligaţiile asiguraţilor

Asiguraţii au dreptul la servicii medicale, medicamente şi materiale sanitare în mod

nediscriminatoriu, corespunzător necesităţilor, suficiente calitativ şi cantitativ, în concordanţă cu

exigenţele ştiinţei şi tehnicii moderne.

Contractul-cadru reglementează, în principal condiţiile acordării asistenţei medicale,

referitoare la:

- lista serviciilor medicale, a medicamentelor şi a altor servicii pentru asiguraţi;

- parametrii calităţii şi ai eficienţei serviciilor;

- nivelul costurilor, modul de decontare şi actele necesare în acest scop;

- asistenţa medicală primară;

- internarea şi externarea bolnavilor;

- necesitatea şi durata spitalizării;

- asigurarea tratamentului spitalicesc cu măsuri de îngrijire sau recuperare;

- condiţii generale de acordare, de către spital a tratamentului ambulatoriu;

- prescrierea medicamentelor, a materialelor sanitare, a procedurilor terapeutice, a

protezelor, a dispozitivelor de mers şi de autoservire;

- condiţiile şi plata serviciilor de tehnică dentară;

- informarea corespunzătoare a bolnavilor.

Asiguraţii au dreptul la asigurare medicală, în caz de boală sau de accident, din prima zi de

îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare.


72

Îngrijirea medicală care se acordă asiguraţilor se realizează prin servicii medicale, cum sunt:

servicii de asistenţă medicală preventivă şi de promovare a sănătăţii, inclusiv pentru depistarea

precoce a bolilor; servicii medicale ambulatorii, spitaliceşti, de asistenţă stomatologică; de urgenţă,

complementare pentru reabilitare; asistenţă medicală pre-, intra- şi postnatală; îngrijiri medicale la

domiciliu; medicamente, materiale sanitare, proteze.

Asiguraţii au dreptul să-şi aleagă medicul de familie care să le acorde serviciile medicale

primare. Dacă opţiunea este pentru un medic de familie dintr-o altă localitate, asiguratul va suporta

cheltuielile de transport. Asiguratul poate schimba medicul de familie după expirarea a cel puţin 3

luni de la data înscrierii sale la medic.

Pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi păstrarea sănătăţii, asiguraţii sunt informaţi permanent

asupra mijloacelor de păstrare a sănătăţii, de reducere şi de evitare a cauzelor de îmbolnăvire. Dacă

se constată noxe profesionale sau risc crescut de accidentare, Casele de Asigurări pentru Sănătate au

obligaţia să anunţe autorităţile responsabile cu protecţia muncii.

În vederea prevenirii îmbolnăvirilor şi pentru păstrarea sănătăţii, Casele de Asigurări pentru

Sănătate colaborează cu comisiile de specialitate ale Colegiului Medicilor din România, cu medicii

cu experienţă, cu unităţile medico-sanitare şi cu organizaţiile neguvernamentale, pentru întocmirea

de programe de sănătate finanţate de la bugetul de stat, de la bugetul asigurărilor sociale pentru

sănătate şi din alte surse.

Serviciile medicale stomatologice preventive se suportă de către Casele de Asigurare pentru

Sănătate în modul următor:

nelimitat, pentru copii până la vârsta de 16 ani, individual sau prin formarea de grupe de

profilaxie, fie la grădiniţă, fie la şcoală;

pentru tinerii de la 16 ani până la 20 ani, de două ori pe an;

pentru adulţi, o dată pe an.

Asiguraţii în vârstă de peste 30 de ani au dreptul la un control în fiecare an, pentru

prevenirea bolilor cu consecinţe majore în morbiditate şi mortalitate.

În caz de boală, asiguraţii au dreptul la servicii medicale pentru vindecarea bolii, pentru

prevenirea complicaţiilor ei, pentru recuperarea sau cel puţin pentru ameliorarea suferinţei

pacientului.

Tratamentul medical se aplică de către medici şi personalul sanitar acreditat.

Asiguraţii au dreptul la asistenţă medicală de specialitate ambulatorie, la indicaţia medicului

de familie, cu respectarea liberei alegeri a medicului specialist acreditat. Asistenţa medicală de

specialitate se acordă de către medicii specialişti.

Serviciile medicale ambulatorii cuprind: stabilirea diagnosticului, tratament medical, îngrijiri

medicale, recuperare, medicamente şi materiale sanitare.


73

Tratamentul în spitale se acordă prin spitalizare integrală sau parţială, care cuprinde:

consultaţii, investigaţii, stabilirea diagnosticului, tratament medical şi/sau tratament chirurgical,

îngrijire, medicamente, materiale sanitare, cazare şi masă.

Tratamentele stomatologice se suportă de către Casa de Asigurări de Sănătate în proporţie de

40-60%, ţinând seama de necesitatea respectării controalelor profilactice impuse de serviciul

stomatologic. În cazul copiilor în vârstă de până la 16 ani, aceste tratamente se suportă de către

Casa de Asigurări pentru Sănătate, pe baza criteriilor stabilite în contractul-cadru.

Asiguraţii au dreptul la asistenţă medicală de recuperare într-o unitate specială pentru o

perioadă şi după un ritm stabilite de medicul curant în programul de reabilitare. Contribuţia

personală pentru asistenţă medicală de recuperare se stabileşte prin contractul-cadru.

În ceea ce priveşte tratamentul medical la domiciliu, asiguraţii au dreptul să primească

asistenţă medicală la domiciliu şi o îngrijire din partea unui cadru mediu sanitar, dacă este necesar ş

indicat de medic.

Asiguraţii beneficiază şi de alte servicii speciale. Astfel, asiguraţii au dreptul la transport

sanitar în următoarele situaţii: urgenţe medicale; alte cazuri prevăzute de contractul-cadru.

Serviciile medicale trebuie să fie de bună calitate.

Asigurarea calităţii serviciilor medicale se realizează prin acceptarea de către Casele de

Asigurări pentru Sănătate numai a:

serviciilor medicale şi stomatologice recunoscute de către Casa Naţională de Asigurări

pentru Sănătate şi de Colegiul Medicilor din România;

medicilor, asistenţilor medicali şi a celuilalt personal acreditat;

unui sistem informaţional corespunzător asigurării unei evidenţe primare privind

diagnosticul şi terapia aplicată;

respectării criteriilor de evaluare a calităţii asistenţei medicale şi stomatologice, elaborate de

către Colegiul Medicilor din România.

74

CAPITOLUL AL V-LEA

5.SISTEMUL ASIGURĂRILOR PENTRU ŞOMAJ

Prin amploarea îngrijorătoare, prin structurile complexe şi mai ales prin dinamicile ce îşi

schimbă ritmurile şi sensurile, şomajul a devenit o problemă macrosocială. În general, persoana aptă

de muncă, dar care nu găseşte de lucru şi poate fi angajată parţial sau total numai în anumite

momente ale dezvoltării economică-sociale şi se află în situaţia de a primi indemnizaţia de şomaj se

numeşte şomer. În sens restrâns, şomerul este acea persoană care caută un loc de muncă remunerat

şi care nu are un asemenea loc în mod curent.

Dacă privim conceptul de şomaj din perspectiva timpului, şomajul de lungă durată mai este

numit şi şomaj cronic sau şomaj de excludere şi poate să dureze peste anumite limite de timp,

diferite de la ţară la ţară, dar, în general, peste 12 luni consecutive. Analiza gradului de selectivitate

pe piaţa muncii, atât din punct de vedere al disponibilizărilor cât şi din perspectiva angajărilor, arată

că cu cât vechimea de şomer este mai mare, cu atât şansele de angajare ale acestor şomeri sunt mai

mici.

În România, şomajul de lungă durată este cel care atinge în mod special persoanele cu vârstă

mai înaintată care nu au disponibilităţi de recalificare, ca de exemplu femeile, tinerii cu calificare

redusă dar şi bărbaţii lucrători calificaţi care ţi-au desfăşurat activitatea în zone monoindustriale şi

au fost disponibilizaţi prin concedieri colective ca urmare a restructurărilor.

5.1. Categorii de persoane cuprinse în sistemul asigurărilor pentru şomaj

Datorează contribuţii pentru asigurările de şomaj:

- angajatorii şi persoanele juridice la care îşi desfăşoară activitatea: funcţionarii publici,

persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt în cadrul autorităţii

executive, legislative ori judecătoreşti, militarii angajaţi pe bază de contract, persoanele care

au un raport de muncă în calitate de membru cooperator;

- persoanele care încheie contract de asigurare pentru şomaj;

- persoanele care sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii.

În sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt asigurate persoanele fizice cetăţeni români care

sunt încadraţi în muncă sau realizează venituri, cu excepţia persoanelor care au calitatea de

pensionari, cetăţenii români care lucrează în străinătate, cetăţenii străini care, pe perioada în care au


75

domiciliul sau reşedinţa în România, sunt încadraţi în muncă sau realizează venituri. Asiguraţii au

obligaţia să plătească contribuţiile de asigurări pentru şomaj şi au dreptul să beneficieze de

indemnizaţia de şomaj.

Ajutorul de şomaj se acordă următoarelor persoane:

persoanelor al căror contract de muncă a fost desfăcut din iniţiativa unităţii economice

pentru motive prevăzute în Codul Muncii;

persoanelor care au fost încadrate în muncă pe o perioadă determinată;

absolvenţilor de învăţământ care în termen de un an s-au angajat şi/sau au beneficiat integral

de ajutor de integrare profesională, primesc ajutor de şomaj indiferent de vechimea în

muncă;

persoanele fizice autorizate să presteze o activitate individuală şi membrii asociaţiilor

familiale în situaţia în care ţi-au încetat activitatea renunţând la autorizaţia de funcţionare,

dacă au contribuit la constituirea fondului pentru plata ajutorului de şomaj pe o perioadă de

12 luni în ultimii 2 ani.

Nu beneficiază de ajutorul de şomaj următoarele persoane:

persoanele care deţin, împreună cu membrii familiei, terenuri agricole de cel puţin

20.000 m2;

persoanele care au surse de venituri proprii sau care realizează venituri din prestarea

unor activităţi autorizate mai mari de cel puţin jumătate din salariul minim;

persoanele cărora li s-a oferit un loc de muncă corespunzător pregătirii şi nivelului

studiilor, situaţiei personale, a stării de sănătate situat la o distanţă de cel mult 50 km

mde localitatea de domiciliu sau cărora li s-a recomandat dă către oficiile forţei de

muncă, în scris, să urmeze cursuri de calificare, recalificare, perfecţionare şi au refuzat

nejustificat oferta sau recomandarea;

persoanelor care îndeplinesc condiţiile de pensionare;

absolvenţilor de liceu care urmează forme superioare de pregătire profesională.

Ajutorul de şomaj se plăteşte la cererea persoanelor îndreptăţite de la data dobândirii

drepturilor pe o perioadă de cel mult 270 de zile calendaristice. Dacă în această perioadă direcţiile

de muncă şi pregătire profesională organizează cursuri de calificare, recalificare, perfecţionare sau

alte forme de pregătire profesională, şomerii sunt obligaţi să le urmeze.


76

5.2. Ajutorul sau indemnizaţia de şomaj

Ajutorul sau indemnizaţia de şomaj reprezintă o formă de susţinere materială şi protecţie

socială a celor rămaşi temporar fără loc de muncă şi constă într-o sumă de bani fixă, neimpozabilă,

care se stabileşte şi se acordă lunar, o anumită perioadă de timp, diferenţiat pe categorii de persoane

şi vechime în muncă precum şi cu luarea în considerare a salariului de bază minim brut pe ţară, în

vigoare la data stabilirii acesteia.

Persoanele care solicită primirea ajutorului de şomaj trebuie să întocmească şi să prezinte la

oficiile forţei de muncă o cerere expresă în acest sens, însoţită de următoarele acte şi documente:

cererea pentru obţinerea unui loc de muncă; buletinul de identitate; actele de studii şi calificare;

actele eliberate de consiliul local al localităţii de domiciliu, din care să rezulte că persoanele în

cauză nu deţin terenuri agricole; actele eliberate de organele financiare teritoriale din care să

rezulte că nu au alte surse proprii venituri, etc.

Oficiul forţei de muncă întocmeşte câte un dosar pentru fiecare persoană, cu toate actele

care stau la baza acordării ajutorului de şomaj, verificând în acelaşi timp actele şi documentele

prezentate, urmând ca în acelaşi timp să se stabilească prin decizia directorului direcţiei de muncă

şi protecţie socială, dacă solicitantul îndeplineşte condiţiile pentru acordarea ajutorului de şomaj.

Plata ajutorului de şomaj se face lunar de către direcţiile de muncă şi protecţie socială

proporţională cu numărul de zile calendaristice cât titularul este îndreptăţit să primească acest

drept.

Persoanele beneficiare ale ajutorului de şomaj au următoarele obligaţii : să se prezinte

lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt solicitate, la oficiul forţei de muncă pentru

vizarea carnetului de evidenţă, comunicarea unor eventuale locuri de muncă vacante sau cursuri de

calificare sau recalificare, să comunice oficiului forţei de muncă următoarele :

încadrarea cu contract de muncă pe durată determinată sau nedeterminată;

dobândirea de terenuri agricole în suprafaţa prevăzută de lege;

identificarea de surse proprii de venituri sau realizarea unui venit mediu lunar pe

membru de familie, de cel puţin 60% din salariul de bază minim brut pe ţară

impozitat;

îndeplinirea condiţiilor de înscriere la pensia pentru munca depusă şi limită de

vârstă sau, după caz, stabilirea pensiei de invaliditate;

îndeplinirea stagiului militar sau stabilirea domiciliului în străinătate, etc.

Plata ajutorului de şomaj încetează în următoarele situaţii :

la îndeplinirea termenelor legale;


77

la încadrarea în muncă a titularului sau după 30 de zile de la obţinerea de către

acesta a autorizaţiei de executare a unei activităţi pe cont propriu;

în cazul refuzului nejustificat de a se încadra într-o unitate cu contract de muncă pe

o durată nedeterminată sau determinată, într-un loc de muncă corespunzător

pregătirii şi nivelului studiilor şomerului, situaţiei personale şi stării lui de sănătate;

la data refuzului nejustificat de a urma un curs sau o altă formă de pregătire

profesională organizate sau, după caz, la data întreruperii sau neabsolvirii cursurilor

pe motive imputabile beneficiarilor.

- In anul 2006, ajutorul de somaj se va calcula proportional cu vechimea in munca a

persoanei care solicita ajutorul. Cotele procentuale sunt diferentiate in functie de durata

stagiului de cotizare a fiecarei persoane. Baza de calcul o reprezinta 75 % din salariul de

baza minim brut pe economie care se acorda pentru un stagiu de cotizare de cel putin un an.

La aceasta, se adauga:

- 3% pentru persoane cu pentru un stagiu de cotizare de cel putin 3 ani;



- 10% pentru persoane cu pentru un stagiu de cotizare de cel putin 20 ani.

Şomerii şi membrii lor de familie care se află în întreţinere beneficiază de următoarele drepturi:

asistenţă medicală gratuită; primesc alocaţia de stat pentru copii; perioada de şomaj constituie

vechimea în muncă; îşi păstrează dreptul locativ asupra locuinţei de serviciu; beneficiază de

drepturi de asigurare socială în perioada în care urmează un curse de calificare, recalificare şi

perfecţionare; la cerere li se acordă credite în condiţii avantajoase pentru înfiinţarea şi

dezvoltarea de întreprinderi mici şi mijlocii, în scopul creării de noi locuri de muncă, în special

pentru şomeri.

5.3. Surse de constituire a bugetului asigurărilor pentru şomaj

Bugetul asigurărilor pentru şomaj se constituie din următoarele surse:

contribuţiile angajatorilor. Angajatorii au obligaţia de a plăti în fiecare lună o

contribuţie la fondul pentru acordarea indemnizaţiei de şomaj care se calculează prin

aplicarea unei cote procentuale asupra fondului de salarii format din totalul salariilor

brute lunare ale angajaţilor care au încheiat contract individual de muncă cu

angajatorul respectiv. Această cotă procentuală a variat, fiind de 5%, 3,5%, de la 1

ianuarie 2004 ea a fost diminuată la 3% iar incepind cu 1 ianuarie este de 2,5%;

contribuţiile individuale ale persoanelor salariate. În fiecare lună, angajatorii au

obligaţia să calculeze, să reţină şi să vireze lunar contribuţia individuală la bugetul


78

asigurărilor pentru şomaj, prin aplicarea cotei de 1% asupra salariului de bază brut

lunar, corespunzător funcţiei îndeplinite, la care se adaugă după caz, indemnizaţia de

conducere, salariul de merit şi alte drepturi salariale care fac parte din salariul de

bază pentru persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de

muncă;

contribuţiile datorate de persoanele care încheie contract de asigurare pentru

şomaj au obligaţia de a plăti lunar o contribuţie la bugetul asigurărilor pentru şomaj

stabilită la o cotă procentuală calculată ca sumă a cotelor procentuale aplicate în

cazul contribuţiei angajatorului, respectiv angajatului asupra venitului lunar declarat

în contractul de asigurare pentru şomaj;

venituri din alte surse se constituie, în principal, din dobânzi, majorări pentru

neplata în termen a contribuţiilor, restituiri ale creditelor acordate şomerilor, taxe

încasate de Agenţia Naţională a Ocupării Forţei de Muncă precum şi din donaţii

reprezentând cofinanţări PHARE pentru plăţi compensatorii, conform

Memorandumului încheiat între Guvernul României şi Comisia Europeană etc.

În cazul în care sursele enumerate mai sus nu compensează cheltuielile, deficitul bugetar se

acoperă prin subvenţii de la bugetul statului.

La capitolul cheltuieli, în bugetul asigurărilor pentru şomaj, cea mai mare parte sunt

destinate pentru plata indemnizaţiei de şomaj, urmate de alocaţiile de sprijin, plăţile compensatorii,

ajutorul de integrare profesională etc.

5.4. Rolul Agenţiei Naţionale a Ocupării Forţei de Muncă în diminuarea şomajului

Ocuparea forţei de muncă a devenit una din problemele cele mai tensionate ale tranziţiei.

România se confruntă cu o criză a ocupării forţei de muncă, în condiţiile declinului economic

instalat în ultimul deceniu. Privatizarea şi restructurarea economiei româneşti au influenţat

semnificativ piaţa muncii, determinând masive disponibilizări şi amplificarea fenomenului de

şomaj. Involuţiile din economie au restrâns posibilităţile de ocupare a forţei de muncă; numărul

populaţiei active şi ocupate, respectiv rata de activitate şi de ocupare s-au redus iar şomajul s-a

cronicizat.

Apariţia şomajului, menţinerea şi modificarea intensităţii lui, sunt aspecte ce pot fi înţelese

numai în legătura lor cu sistemul real al economiei de piaţă. Ca un flux macrosocial global, şomajul

este generat de cauze multiple şi complexe fapt pentru care diminuarea acestui fenomen presupune

un sistem de pârghii coordonate instituţional.


79

În acest context, a devenit necesară crearea unei instituţii care să monitorizeze şi să

diminueze fenomenele negative existente pe piaţa muncii. Astfel, Prin Legea nr.145/1998, a fost

reglementată înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Ocupare şi

Formare Profesională, instituţie publică cu interes naţional, cu personalitate juridică, ce şi-a

început în mod efectiv activitatea la data de 1 ianuarie 1999.

Ulterior, prin Ordonanţa de Urgenţa nr.294/2000 a fost modificată şi completată Legea

nr.145/1998, noua denumire a instituţiei fiind Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de

Muncă (ANOFM). Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), împreună cu

cele 42 de agenţii judeţene şi peste 180 de agenţii locale au fost constituite cu scopul de a creşte

gradul de ocupare a forţei de muncă şi implicit scăderea ratei şomajului. Pentru organizarea şi

coordonarea activităţilor specifice la nivel judeţean şi la nivelul municipiului Bucureşti, Agenţia

Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă are în subordine agenţii constituite la nivel judeţean şi

cel al municipiului Bucureşti, unităţi cu personalitate juridică. Agenţiile judeţene pot înfiinţa

subunităţi de furnizare a serviciilor de ocupare a forţei de muncă. Pentru realizarea obiectivelor

sale, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă are următoarele atribuţii principale:

Organizează, prestează şi finanţează, în condiţiile legii, servicii de formare profesională

pentru persoanele neîncadrate în muncă;

Orientează persoanele neîncadrate în muncă şi mediază între acestea şi angajatorii din ţară,

în vederea realizării echilibrului dintre cerere şi oferta pe piaţa internă a forţei de muncă;

Face propuneri privind elaborarea proiectului de buget al asigurărilor pentru şomaj;

Administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj şi prezintă Ministerului Muncii şi

Solidarităţii Sociale rapoarte trimestriale şi anuale privind execuţia bugetară;

Propune Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale proiecte de acte normative în domeniul

ocupării şi formării profesionale şi al protecţiei sociale a persoanelor neîncadrate în muncă;

Organizează serviciile de stabilire, plată şi evidenţă a ajutoarelor, alocaţiilor şi

indemnizaţiilor finanţate din bugetul asigurărilor pentru şomaj;

Elaborează, în baza indicatorilor sociali de performanţă stabiliţi de Ministerul Muncii şi

Solidarităţii Sociale, programe anuale de activitate pe care le supune spre aprobare

Ministrului Muncii şi Solidarităţii Sociale etc.

Începând cu data de 1 martie 2002, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă

implementează Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării

forţei de muncă. Astfel, a crescut numărul de măsuri active care îi stimulează pe şomeri să îşi caute

o slujbă, iar pe angajatori să creeze mai multe locuri de muncă. Principalele servicii oferite

şomerilor de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă sunt:


80

Informarea şi consilierea profesională constituie un ansamblu de servicii oferite persoanelor

în căutarea unui loc de muncă, în mod gratuit. Acestea sunt: furnizarea de informaţii privind

piaţa muncii şi evoluţia ocupaţiilor; evaluarea şi autoevaluarea personalităţii în vederea

orientării profesionale; dezvoltarea abilităţii şi a încrederii în sine a persoanelor aflate în

căutarea unui loc de muncă în vederea luării deciziei privind propria carieră; instruirea în

metode şi tehnici de căutare a unui loc de muncă;

Serviciile de mediere a muncii reprezintă punerea în legătură a angajatorilor cu persoanele

aflate în căutarea unui loc de muncă, în vederea stabilirii de raporturi de muncă sau de

serviciu. Serviciile de mediere constau în oferirea de informaţii privind locurile de muncă

vacante şi condiţiile de ocupare a acestora, prin publicarea, afişarea şi organizarea de burse

ale locurilor de muncă, medierea electronică, adică punerea în corespondenţa a cererilor şi

ofertelor de muncă prin intermediul Internet-ului;

Consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei afaceri se acordă, la cerere, persoanelor în

căutarea unui loc de muncă, sub forma de servicii juridice, de marketing, financiare, metode

şi tehnici eficiente de management şi alte servicii de consultanţă.

Organizarea de cursuri de calificare/recalificare pentru şomeri. Persoanelor aflate în

căutarea unui loc de muncă li se oferă astfel posibilitatea dobândirii cunoştinţelor teoretice şi

practice specifice unei noi meserii care să mărească şansele ocupării unui loc de muncă.

Structura serviciilor de calificare/recalificare porneşte de la cursuri de meserii, până la

cursuri de perfecţionare. De asemenea, sunt organizate şi cursuri de iniţiere în termenii de

bază ai economiei de piaţă sau cursuri de pregătire pentru crearea de întreprinderi mici ;

Stimularea mobilităţii forţei de muncă. Persoanele care, în perioada în care primesc

indemnizaţia de şomaj, se încadrează în muncă într-o localitate aflată la peste 50 km de

domiciliu, beneficiază de o primă de încadrare, egală cu două salarii minime brute pe ţară, în

vigoare la data încadrării. Cei care se încadrează într-o altă localitate şi, astfel, îşi schimbă

domiciliul, primesc o primă de instalare, echivalentă cu şapte salarii minime brute pe

economie ;

Stimularea angajatorilor de a încadra personal cu vârstă mai mare de 45 de ani precum şi

absolvenţi de şcoli profesionale, liceu sau facultate. Angajatorii care încadrează în muncă,

pe perioada nedeterminată, şomeri în vârstă de peste 45 de ani sau şomeri întreţinători unici

de familie, primesc de la A.N.O.F.M. timp de 12 luni, o sumă reprezentând un salariu minim

brut pe ţară, având obligaţia de a menţine raporturi de muncă timp de 2 ani. De aceleaşi

facilităţi beneficiază şi angajatorii care au sub 100 de angajaţi şi încadrează persoane cu

handicap. Angajatorii sunt stimulaţi în vederea încadrării absolvenţilor tuturor instituţiilor de

învăţământ. Pentru fiecare absolvent încadrat în muncă, pe durată nedeterminată, angajatorul


81

primeşte, timp de 12 luni, o sumă reprezentând un salariu minim brut pe ţară, iar pentru

fiecare absolvent din rândul persoanelor cu handicap, o sumă reprezentând 1,5 salarii

minime brute pe ţară, pentru o perioadă de 18 luni. Angajatorii care încadrează absolvenţi

sunt obligaţi să menţină raporturile de muncă sau de serviciu ale acestora cel puţin 3 ani de

la data încheierii. În perioada celor 3 ani, absolvenţii pot urma o formă de pregătire

profesională, organizată de către angajator, iar cheltuielile necesare pregătirii profesionale

vor fi suportate, la cererea angajaţilor, din bugetul asigurărilor pentru şomaj ;

Acordarea de credite cu dobândă subvenţionată. Acestea sunt acordate întreprinderilor mici

şi mijlocii, unităţilor cooperatiste, asociaţiilor familiale şi persoanelor fizice autorizate să

desfăşoare activităţi independente şi şomerilor care înfiinţează societăţi în scopul creării de

noi locuri de muncă, din care minimum 50% pentru şomeri . Pentru judeţele unde se

înregistrează o rată medie anuală a şomajului mai mică sau egală cu rata medie anuală a

şomajului la nivel naţional se acordă credite cu o dobândă de 50% din dobânda de referinţă a

Băncii Naţionale a României. Pentru judeţele cu o rată medie anuală a şomajului mai mare

decât rata medie la nivel naţional creditele se vor acorda cu dobândă redusa;

Servicii de preconcediere. În cazul restructurării unor activităţi care pot conduce la

modificări substanţiale ale numărului şi structurii profesionale a personalului, angajatorii au

obligaţia să înştiinţeze agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în vederea adoptării unor

măsuri pentru combaterea şomajului şi prevenirea efectelor sociale nefavorabile. Pentru a

veni în sprijinul persoanelor afectate de restructurările care au loc în economie, angajatorii

au obligaţia de a înştiinţa agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă cu cel puţin 30 de zile

înaintea acordării preavizelor prevăzute de lege.

82

CAPITOLUL AL VI-LEA

6.ELEMENTE DE STATISTICĂ SOCIALĂ

În procesul definirii obiectului de studiu şi al metodelor cu care operează, statistica social-

economică s-a divizat în două mari secţiuni:

- statistica economică, cu subramurile sale şi care abordează cu predilecţie procesele

economice din societate;

- statistica socială, organic legată de prima, dar care pune un accent deosebit pe aspectele de

ordin social.

Dacă statistica economică cunoaşte actualmente o dezvoltare evidentă prin lărgirea ariei de

investigare la nivel microeconomic, fără a neglija aspectele macroeconomice ce servesc ca

fundament deciziilor în conducerea economiei naţionale, statistica socială rămâne tributară

accentului pus pe aspectele macrosociale.

Pentru obiectul de studiu al protecţiei sociale şi asigurărilor sociale, statistica socială

serveşte drept fundament al analizei dinamicii şi structurii indicatorilor legaţi de statistica

populaţiei, statistica muncii şi asistenţei sociale, statistica sănătăţii, statistica gospodăriei comunale

şi de locuinţe, statistica învăţământului ştiinţei şi culturii, statistica justiţiei şi ordinii publice,

statistica mediului înconjurător etc.

6.1. Sistemul de indicatori ai statisticii nivelului de trai

Prin nivel de trai înţelegem gradul de satisfacere a necesităţilor de viaţă ale populaţiei unei

ţări, ale unui grup social sau ale unei persoane, expresie a volumului de bunuri şi servicii de care

dispune populaţia pe baza veniturilor obţinute. În sens general, nivelul de trai reprezintă ansamblul

condiţiilor materiale, culturale şi sociale pe care societatea le creează membrilor săi.

Limitele nivelului de trai depind de nivelul de dezvoltare economică al fiecărei ţări, gradul

de participare la procesul muncii, capacităţile, aptitudinile şi nivelul calitativ al activităţilor depuse,

ca şi de poziţia fiecărei persoane faţă de sursele de venit.

Aspectele definitorii ale nivelului de trai sunt legate de următoarele elemente:

- nivelul şi evoluţia veniturilor;

- nivelul şi evoluţia preţurilor bunurilor şi serviciilor ce alcătuiesc consumul populaţiei;


83

- nivelul şi structura consumului de bunuri şi servicii;

- condiţiile de muncă şi odihnă;

- condiţiile de locuit şi serviciile comunale;

- starea de sănătate a populaţiei;

- nivelul de instruire şi accesul la cultură şi artă.

Sarcinile principale ale statisticii nivelului de trai constau în următoarele:

- culegerea de informaţii prin intermediul unor surse tradiţionale de înregistrare totală (dări de

seamă statistice, recensăminte, registre agricole, cadastrul funciar, etc.) sau prin intermediul

înregistrărilor special organizate (cercetarea selectivă a bugetelor de familie, anchete, monografii)

cu ajutorul cărora se poate caracteriza nivelul de trai al populaţiei;

- elaborarea metodologiei de calcul al principalilor indicatori sintetici şi analitici ai nivelului

de trai şi determinarea acestora pentru diverse perioade de timp;

- analiza periodică a evoluţiei principalilor indicatori ai nivelului de trai pentru fundamentarea

deciziilor de politică economică şi socială a statului.

Sistemul indicatorilor generali şi specifici ai nivelului de trai al populaţiei cuprinde:

1. Indicatori ai bazei materiale a nivelului de trai: avuţia naţională; produsul intern brut;

venitul naţional disponibil brut; populaţia activă ocupată; productivitatea muncii sociale.

2. Indicatorii veniturilor populaţiei: veniturile globale (în bani şi în natură); veniturile

finale (nete); veniturile reale; veniturile totale utilizate de populaţie; câştigul salaria nominal net

(salariul real); indicele preţurilor de consum (indicele costului vieţii); veniturile populaţiei din

fondurile sociale de consum.

3. Indicatorii consumului populaţiei: indicatorii valorici ai consumului; indicatorii

consumului în unităţi naturale; indicatorii consumului alimentar exprimat în calorii şi factori

nutritivi; indicatorii stării de nutriţie a populaţiei; indicatorii serviciilor utilizate de populaţie.

4. Indicatorii condiţiilor de locuit: indicatori ai asigurării populaţiei cu locuinţe; indicatorii

caracteristicilor tehnice şi ai gradului de confort; cheltuielile populaţiei pentru construirea,

întreţinerea şi folosirea locuinţelor.

5. Indicatorii condiţiilor de muncă şi odihnă: gradul de ocupare a forţei de muncă;

indicatori ai condiţiilor la locul de muncă; durata zilei şi săptămânii de lucru; indicatori ai

condiţiilor de odihnă a populaţiei.

6. Indicatorii nivelului cultural al populaţiei: indicatori ai nivelului de instruire a

populaţiei; indicatori privind activitatea culturală şi gradul de accesibilitate a populaţiei la cultură;


84

indicatori ai procesului de învăţământ; indicatori ai dezvoltării ştiinţei şi gradului de răspândire a

cunoştinţelor ştiinţifice în rândul populaţiei.

7. Indicatori ai bazei materiale a ocrotirii sănătăţii şi stării de sănătate a populaţiei:

indicatorii accesibilităţii populaţiei la asistenţă medicală; indicatorii stării de sănătate a populaţiei;

indicatorii bilanţului vital al populaţiei.

6.2. Cercetarea selectivă a bugetelor de familie

Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidenţă bilanţieră în scopul identificării

veniturilor pe surse de formare, cheltuielilor şi consumului după destinaţie, precum şi alte aspecte

ale nivelului de trai al unei familii, înregistrate în mod sistematic, în ordine cronologică şi pe

măsura producerii fenomenelor sau grupate după anumite criterii.

Bugetul de familie rămâne cea mai importantă sursă de informaţii pentru caracterizarea

nivelului de trai al populaţiei, permiţând abordarea unor aspecte ce nu se regăsesc în mod detaliat în

cadrul altor surse de informaţii statistice.

Principalele obiective urmărite prin cercetarea bugetelor de familie vizează obţinerea datelor

referitoare la: componenţa familiei; veniturile în bani şi în natură după sursa de provenienţă;

cheltuielile în bani şi în natură pe destinaţii (produse alimentare, produse nealimentare şi servicii;

consumul principalelor produse alimentare.

Suplimentar, cu o anumită periodicitate (anual, la interval de doi ani, etc.) pe baza

eşantionului bugetelor de familie se organizează şi alte cercetări selective referitoare la condiţiile de

locuit, înzestrarea familiilor şi gospodăriilor cu bunuri de folosinţă îndelungată, situaţia înzestrării

gospodăriei cu animale şi păsări, producţia gospodăriei şi destinaţiile acesteia, volumul

acumulărilor băneşti şi în natură, stocurile principalelor produse agricole, bugetul de timp.

În cercetarea bugetelor de familie unitatea de observare este „gospodăria”, definită ca

totalitatea persoanelor între care există, în general, legături de rudenie, locuiesc şi se gospodăresc

împreună, participând total sau parţial la bugetul comun de venituri şi cheltuieli.

Având în vedere situaţia actuală din ţara noastră putem afirma că marea majoritate a

gospodăriilor se confruntă de fapt cu familia, de unde şi denumirea generică de „bugete de familie”.

Membrii familiei se consideră persoanele care compun familia, prezente permanent în gospodărie

sau temporar absente (dacă nu şi-au constituit o altă familie) şi care participă integral sau parţial la

formarea veniturilor în bani şi în natură cât şi la cheltuirea şi consumarea bugetului, ca şi la

realizarea acumulărilor în bani şi în natură ale familiei.

Din punct de vedere economic, familia este o unitate bazată pe echilibru dintre venituri şi

consum, echilibru ce poate fi constatat prin cercetarea bugetului acesteia.

Bugetul de familie se bazează pe următoarele principii:


85

- soldul bănesc şi stocul de produse aflate în gospodărie la începutul perioadei, plus intrările

din cursul perioadei trebuie să fie egale cu ieşirile din cursul perioadei, plus soldul bănesc şi

stocul de produse la sfârşitul perioadei;

- înregistrarea intrărilor şi ieşirilor se face, de regulă, atât în expresie valorică, cât şi în

expresie naturală;

- începerea înregistrărilor pentru toate familiile din eşantion este precedată de inventarierea

banilor şi a produselor aflate în familie la data începerii înregistrării;

- înregistrarea cuprinde şi elemente care să permită verificarea sistemului bilanţier al

bugetului de familie.

Referitor la perioada pentru care se elaborează, bugetul poate fi lunar sau anual. Bugetul

lunar prezintă avantaje de ordin organizatoric, facilitează prelucrarea operativă a datelor, oferind

condiţii mai bune pentru verificarea veridicităţii informaţiilor, prin corelaţia de balanţă. Bugetul

anual este mai dificil de delimitat, dată fiind durata perioadei, se complică operaţiunile de prelucrare

finală, având însă avantajul că oferă o imagine mai completă a condiţiilor de trai ale populaţiei şi

face posibilă caracterizarea sezonalităţii în formarea veniturilor şi consumului.

În cercetarea selectivă a bugetelor de familie din ţara noastră se utilizează următoarele

formulare statistice:

a) Caietul pentru înregistrarea intrărilor şi ieşirilor băneşti şi în natură ale familiei. El

este completat de către fiecare familie din eşantion şi cuprinde următoarele capitole:

I. Intrări de bani ale tuturor membrilor familiei;

II. Ieşiri de bani pentru diferite cumpărături şi alte plăţi ale familiei;

III. Intrări şi ieşiri de produse în natură;

IV. Animale şi păsări;

V. Animale şi păsări sacrificate;

VI. Prelucrarea produselor agroalimentare;

VII. Alte însemnări ale familiei.

Acest formular are rolul ca pe baza autoînregistrării de către fiecare familie cercetată a

datelor privind intrările băneşti (veniturile), ieşirile băneşti (cheltuielile), consumul, etc., să asigure

evidenţierea tuturor fenomenelor şi proceselor economico-financiare şi sociale care au loc în

familie, în momentul producerii lor şi la locul în care sau produs;


86

b) Bugetul familiei nr. … (formularul B).

În acest formular, statisticianul (îndrumătorul) de bugete centralizează datele înscrise de

către familie în caietul pentru înregistrarea intrărilor şi ieşirilor băneşti şi în natură, precum şi alte

date privind familia, şi are următoarele capitole:

I. Componenţa familiei şi numărul zilelor de alimentaţie;

II. Intrările şi ieşirile băneşti;

III. Intrările şi ieşirile de produse agroalimentare;

IV. Animale şi păsări;

V. Cumpărarea de mărfuri nealimentare;

VI. Sume în valută.

c) Fişa familiei, care cuprinde capitolele:

I. Unele date privind persoanele din componenţa familiei;

II. Înzestrarea cu bunuri de folosinţă îndelungată;

III. Împrumuturi şi credite.

d) Referat privind înlocuirea familiei din eşantion, cuprinzând:

I. Caracteristicile familiei existente în eşantion şi a celei nou alese;

II. Alte date privind familia.

e) Raport statistic privind relaţiile financiare ale agenţilor economici şi sociali cu

salariaţii, colaboratori la cercetarea bugetelor de familie.

Indicatorii medii rezultaţi din cercetarea bugetelor de familie pot fi extinşi asupra

colectivităţii generale, folosind diverse metode recomandate de teoria statisticii, ţinând seama de

nivelul erorii limită admise cu ocazia constituirii eşantionului.

Institutul Naţional de Statistică efectuează permanent verificarea reprezentativităţii

eşantionului bugetelor de familie şi compară periodic nivelul indicatorilor determinaţi pe baza

cercetării selective cu nivelul rezultat din înregistrări statistice totale.

6.3. Statistica veniturilor populaţiei

Veniturile populaţiei obţinute într-o anumită perioadă de timp constituie unul din elementele

esenţiale pentru caracterizarea nivelului de trai. În studiul veniturilor populaţiei se folosesc o serie

de indicatori sintetici şi analitici care permit caracterizarea nivelului, structurii şi dinamicii

veniturilor populaţiei.


87

În cadrul indicatorilor sintetici cei mai importanţi sunt:

- Produsul intern brut;

- Venitul naţional brut;

- Veniturile reale ale populaţiei;

- Salariul real;

- Veniturile din fondurile sociale de consum.

Indicatorii analitici îşi propun fie să aprofundeze cunoaşterea volumului veniturilor pe

categorii sociale şi surse de formare, fie să detalieze veniturile după conţinutul acestora.

În gama indicatorilor analitici se includ:

soldul în numerar al populaţiei la începutul şi sfârşitul perioadei;

încasările băneşti ale populaţiei din: salarii, vânzarea produselor agricole, încasări

băneşti de la societăţi agricole, alocaţia de stat pentru copii, burse, ajutor de şomaj,

ajutoare sociale şi pensii, încasări din vânzări de terenuri, construcţii, certificate de

proprietate, acţiuni, încasări din dividende şi dobânzi, încasări din chirii,

împrumuturi şi credite, venituri din meserii şi prestări de servicii, alte încasări.

Prin venituri ale populaţiei se înţelege totalitatea încasărilor băneşti, a contravalorii

produselor în natură şi serviciilor, obţinute şi primite de populaţie ca urmare a prestării unor

activităţi utile din punct de vedere social sau ca drepturi, în conformitate cu legislaţia fiecărei ţări,

din fondurile sociale de consum.

Veniturile populaţiei nu se rezumă numai la încasările băneşti, ci ele includ, în egală măsură,

bunuri şi servicii obţinute de populaţie. Dacă, pentru salariaţi şi pensionari, veniturile se

concretizează în special sub forma încasărilor în bani, pentru agricultori cea mai mare parte a

veniturilor apare sub forma produselor agricole şi a şeptelului de animale şi păsări din gospodăria

personală. Pe de altă parte, populaţia primeşte servicii gratuite în domeniul învăţământului, ocrotirii

sănătăţii, compensaţii şi gratuităţi în transportul pe C.F.R., alte facilităţi specifice din partea

agenţilor economici.

Însumarea veniturilor băneşti, a veniturilor sub formă de bunuri, precum şi a serviciilor

primite în mod gratuit, şi care nu au formă materializată, conduc la obţinerea venitului total al

populaţiei.

6.3.1. Probleme metodologice privind calculul veniturilor reale

Indicatorul „venituri reale” constituie unul dintre cei mai importanţi indicatori utilizaţi în

caracterizarea nivelului de trai al populaţiei. Baza veniturilor reale o constituie produsul intern brut”

(P.I.B.) determinat ca valoare a bunurilor şi serviciilor rezultate din procesele de producţie în cadrul


88

economiei naţionale, destinate a fi consumate, investite, exportate sau stocate. Ca urmare, produsul

intern brut poate fi determinat pe baza relaţiei:

PIB = CF + FBCF + VS + (E – I), în care:

PIB = produsul intern brut;

CF = consumul final;

FBCF = formarea brută de capital fix;

VS = variaţia de stoc,

E = exporturi;

I = importuri.

Alţi indicatori sintetici ce pot fi utilizaţi în analiza veniturilor reale ale populaţiei, ca suport

material sunt „venitul disponibil brut” şi „venitul naţional disponibil brut”.

Venitul disponibil brut este soldul contului de venit din sistemul conturilor economiei

naţionale şi măsoară venitul de care dispune naţiunea pentru efectuarea operaţiunilor de consum

final şi economie brută.

Venitul naţional disponibil brut se determină pe baza produsului intern brut (PIB) la care

se adaugă veniturile primite din străinătate sub forma remunerării salariaţilor, impozitelor asupra

producţiei şi importurilor, subvenţiilor de exploatare, dobânzilor, dividendelor, etc. din care se scad

veniturile de aceeaşi natură plătite străinătăţii de economia naţională (unităţile rezidente).

Indicatorul veniturilor reale se referă la toate veniturile pe care le obţine populaţia,

exprimate în bunuri materiale şi servicii necesare traiului.

Suma totală a veniturilor populaţiei realizate într-o anumită perioadă formează venituri

globale ale populaţiei. Ele includ sumele provenite din salarii, alocaţia de stat pentru copii, pensii,

ajutoare sociale, burse, veniturile provenite din munca în agricultură, industria casnică, prestări de

servicii de către întreprinzători particulari, beneficii din profitul net şi pensii, încasări băneşti de la

societăţi agricole, ajutoare de şomaj, sume provenite din vânzări de terenuri, imobile şi alte bunuri,

contravaloarea bunurilor şi serviciilor primite gratuit de la stat, din cooperaţie sau persoane

particulare, sume retrase de la C.E.C., împrumuturi contractate de la unităţi publice sau private,

contravaloarea mărfurilor şi serviciilor cumpărate pe credit, soldul în bani la începutul lunii,

încasări din vânzarea de certificate de proprietate, acţiuni, dividende, dobânzi etc.. Ele se mai

numesc şi venituri totale nominale brute.

Cea de-a doua categorie cu care se operează pentru determinarea veniturilor reale este

reprezentată de veniturile finale nete ale populaţiei.

Veniturile finale se determină prin scăderea din veniturile totale nominale brute a unor sume

ce reprezintă obligaţii faţă de bugetul de stat, agenţi economici cu capital mixt sau privat şi care nu

sunt destinate consumului. În această categorie intră: impozitul pe venituri de natura salariilor,


89

contribuţia pentru pensia suplimentară, contribuţia pentru ajutorul de şomaj, impozitul pe venit,

impozitul pe clădiri, terenuri, prime asigurări., dobânzi la împrumuturile contractate, avansuri şi

împrumuturi acordate, cotizaţii sindicat, rate scadente, împrumuturi şi credite restituite, depuneri la

bănci etc.

Veniturile finale nete reprezintă deci sumele pe care populaţia le foloseşte efectiv pentru

consumul individual. Ele se mai numesc şi venituri nominale nete.

Raportul dintre suma veniturilor nominale nete şi numărul mediu anual al populaţiei

reprezintă venitul mediu final net pe o persoană.

Venitul real pe un locuitor se stabileşte în baza relaţiei:

consumdepreturilorindicele.loc/netalminnomediuvenitul.loc/realvenitul =

Indicele preţurilor de consum

Pentru determinarea „indicelui preţurilor de consum” informaţiile necesare provin atât din

surse bazate pe înregistrări totale, înregistrări selective sistematice sau de o singură dată, precum şi

din informaţiile oferite prin bugetele de familie. Este vorba de un indice general de preţuri

determinat ca indice mediu armonic, pe baza relaţiei:

∑∑

⋅⋅

⋅=

11P

11P

pqI

1pq

I

0/1

0/1 în care:

∑ ⋅ 11 pq - reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor achiziţionate de populaţia în anul

curent;

∑0/1PI

1 - reprezintă valoarea aceleiaşi cantităţi de bunuri şi servicii achiziţionate în anul

curent, exprimate în preţurile perioadei de bază (anul de comparaţie).

6.3.2. Probleme metodologice privind calculul salariilor reale

Biroul Internaţional al Muncii recomandă utilizarea a două noţiuni: salariu şi câştig salarial.

Salariul cuprinde sumele încasate pentru munca efectiv prestată, potrivit formei de salarizare

aplicată, sporurile şi indemnizaţiile acordate ca procent de salariu; plătite din fondul de salarii.

Câştigul salarial este format din salariu, la care se adaugă primele din profit şi alte surse.

Prin definiţie, salariul real reprezintă expresia bănească a cantităţii de bunuri şi servicii pe

care populaţia salariată şi le poate cumpăra cu ajutorul salariului nominal net. Cu alte cuvinte,

salariul real exprimă puterea de cumpărare a salariului nominal.

Salariul mediu nominal brut se determină ca raport între fondul de salarii brute şi numărul

mediu al salariaţilor dintr-o anumită perioadă de timp (de regulă în cadrul fiecărei luni):


90

NFS s

b = , în care:

bS = salariul mediu nominal brut;

Fs = fondul de salarii brute;

N = numărul mediu de salariaţi.

Salariul mediu nominal net sau câştigul salarial net se obţine prin scăderea din salariul

mediu nominal brut (respectiv câştigul salarial brut) a impozitului pe salarii, inclusiv a contribuţiilor

pentru pensie suplimentară şi pentru fondul de şomaj.

Salariul real (câştigul salarial real) este un raport între salariul mediu nominal net (câştigul

mediu salarial net) şi indicele preţurilor de consum, cunoscut şi sub denumirea de indicele costului

vieţii. Deci:

cv

br I

pImSS −= sau

cv

nr I

SS = în care:

Sr = salariul real;

Sb = salariul mediu nominal brut;

Sn = salariul mediu nominal net;

Imp. = impozitul mediu pe salariu;

Icv = indicele costului vieţii.

Ca şi salariul nominal, salariul real este o medie.

Dinamica salariului real se determină fie prin raportarea salariului real din perioada curentă

la salariul real din perioada de bază, fie prin raportarea indicelui salariului mediu nominal net la

indicele costului vieţii:

100SS

I0

1r

r

rS ⋅= sau

100.v.c.I.n.s.II rS ⋅= în care:

rSI = indicele salariului real (indicele câştigului salarial real);

1rS = salariul real din perioada curentă;

0rS = salariul real din perioada de bază;

I.s.n. = indicele salariului mediu nominal net;

I.c.v. = indicele costului vieţii.

Impozitul mediu pe salarii, necesar în calculul salariului mediu nominal net, trebuie

determinat ca şi salariul mediu nominal brut pe categorii de salariaţi, pe ramuri de activitate şi în

profil teritorial.


91

Indicele costului vieţii este de fapt un indice mediu armonic al preţurilor bunurilor de

consum şi tarifelor serviciilor achiziţionate în schimbul salariului nominal net.

Asemănător salariului real se calculează, pentru categoria „pensionari” – pensia medie

lunară şi indicele pensiei reale, cu utilizarea datelor referitoare la această categorie de populaţie.

92

BIBLIOGRAFIE

1. Bistriceanu Ghe. – Sistemul asigurărilor din România, Ed. Economică, Bucureşti, 2002

2. Ioviţu M. - Bazele politicii sociale, Ed. Eficient, Bucureşti, 1997

3. Mărginean I. - Politica socială şi economia de piaţă în România, Institutul de Cercetare a

Calităţii Vieţii, Bucureşti, 1994

4. Nedeluţ M., Isac C. – Protecţie şi asigurări sociale, Ed.Focus, Petroşani, 2002

5. Popescu C., Ciucur D-tru, Popescu I. – Tranziţia la economia umană, Ed.Economică,

Bucureşti, 1996

6. Văcărel I. ş.a. – Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000

7. Raportul dezvoltării umane în România, Guvernul României, 1995

8. *** Revista Raporturi de muncă

asigurari si protectie sociala

Documents