Asemanarile si deosebirile dintre filiala si sucursala

În practica vieţii comerciale se folosesc o serie de denominaţii pentru dezmembrămintele societăţii comerciale: filiale, sucursale, sediu secundar, agenţii, reprezentanţe sau alte unităţi fără personalitate juridică. Aceşti termeni sunt menţionaţi şi în legea nr. 31/1990, iar art. 7 alin 2 din Codul de procedură civilă foloseşte termenul generic de “reprezentanţă”. Multitudinea denominaţiilor existente în limbajul curent şi în limbajul legal este generată de lipsa unor fundamente şi explicaţii clare începând cu Codul Comercial însuşi.

Pentru prima dată conceptul de filială este introdus în legislaţia naţională prin art. 34 alin 1 din Legea nr. 21 din 6 februarie 1924 pentru persoanele juridice fără a-l preciza statutul şi reglementând materii civile şi nu comerciale. După 1990 discuţiile referitoare la sediile secundare ale societăţilor comerciale au continuat şi spunem noi, doctrina a impus legiuitorului reglementarea acestor dezmembrăminte ale societăţilor comerciale. Într-o primă fază regimul filialelor în interiorul ţării a fost tratat diferit de regimul filialelor din exterior, astfel încât în ţară filialele şi sucursalele nu aveau personalitate juridică (a se vedea Legea nr. 26/ 1990 şi legea nr. 31/1900), pe când în exterior conform art. 13 din legea nr. 33/1991 se atribuia filialei calitatea de persoană juridică, distinctă de a societăţii mame, atribut pe care sucursala nu îl avea. Această teorie a fost numită “dualistă”. Opinia monistă corespundea punctului de vedere potrivit căruia filiala era concepută ca o întreprindere cu personalitate juridică, aparţinând societăţii comerciale care a constituit-o, posedând un patrimoniu propriu şi încheind contracte cu terţii în nume propriu, spre deosebire de sucursală care nu are personalitate juridică. Art. 113 lit c1) prevede că “înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare precum: sucursala, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică sunt de competenţa Adunării Generale extraordinare, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Legiuitorul francez a definit filiala utilizând criteriul financiar cantitativ. “Atâta timp cât o societate, “societate mamă” deţine mai mult de jumătate din capitalul unei alte societăţi, a doua este numită filială a primei societăţi”. Curtea Supremă de Justiţie a arătat în decizia nr. 752/1995 că: “Deosebindu-se de filială, sucursala nu devine persoană juridică, ci face parte din structura organică a societăţii fondatoare, singura care deţine calitatea de subiect de drept”.

Ordonanţă de Urgenţă nr. 32/1997 introduce art. 42 şi 43 care pun capăt disputei şi reglementează coerent statutul filialei şi sucursalei. Art 42 defineşte filialele ca fiind “societăţi comerciale cu personalitate juridică şi se înfiinţează într-una dintre formele de societate enumerate la art. 2 (din lege n.n.) şi în condiţiile prevăzute pentru acea forma. Ele vor avea regimul juridic al formei de societate în care s-au constituit.

Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale. Sucursala se priveşte ca un dezmembrământ, o modalitate de descentralizare a activităţii societăţii primare, având o dublă subordonare faţă de aceasta, atât pe plan economic, comercial cât şi de natură juridică. Actul de înfiinţare a sucursalei constituie în esenţă un mandat complex pe care i-l încredinţează societatea primară, definindu-i modul de organizare, dotarea materială, condiţiile de funcţionare şi sfera de activitate”.

Referitor la statutul celorlalte sedii secundare, agenţii, reprezentanţe etc. legea nr. 31/1990 (art. 43, alin 3) prevede că acestea vor avea un regim juridic echivalent cu cel al sucursalei. Celelalte sedii secundare agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea sedii se menţionează numai în cadrul înmatriculării

societăţii în registrul comerţului sediului principal. Art. 43 alin 5 conţine a prevedere prohibitivă potrivit căreia “Nu se pot înfiinţa sedii secundare sub denumirea de filială”. Intenţia legiuitorului a fost de a face o demarcaţie clară între filială şi sucursală sau alte sedii secundare. Cele două forme conţin multiple asemănări, dar se şi diferenţiază din multiple puncte de vedere.

Asemănări:

Atât filiala cât şi sucursala sunt forme societare care desfăşoară activităţi comerciale;

Ambele forme reprezintă extensii comerciale ale “societăţii mamă” în teritoriu cu scopul de a obţine o mai bună informare asupra cerinţelor pieţii, de a-şi dezvolta relaţiile de afaceri, de a realiza o mai bună desfacere a produselor şi serviciilor oferite, de a dezvolta o politică comercială apropiată de clienţi şi nu în ultimul rând de a obţine un profit mai mare;

Ambele societăţi sunt dependente economic de “societatea mamă” .

Deosebiri:

Filiala are personalitate juridică, în timp ce sucursala nu are personalitate juridică.

Filiala îşi organizează activitatea ca o societate comercială de sine stătătoare, cu patrimoniu distinct, în timp ce sucursala face parte din patrimoniul societăţii fondatoare;

Filiala poate să aibă şi alţi asociaţi pe lângă societatea mamă. Cu toate acestea societatea fondatoare va deţine majoritatea capitalului social. (Excepţie societăţile bancare. A se vedea Legea nr. 58/ 1998);

Sucursala nu are personalitate juridică proprie, deci nu poate avea o altă structură asociativă de conducere decât identică cu cea a societăţii mamă.

Filiala şi sucursala bancară

Legea bancară nr. 58/1998 defineşte sucursala ca fiind “o unitate operaţională fără personalitate juridică a unei bănci şi care efectuează în mod direct toate sau unele din activităţile băncii, în limita mandatului dat de aceasta”. (art. 3 lit. d). Aceeaşi lege nr. 58/1998 defineşte la art. 3 lit c filială depărtându-se de noţiunea comună definită de legea nr. 31/1990 republicată.

Astfel, filiala bancară este : “o persoană juridică în care o altă persoană sau grup de persoane care acţionează împreună deţine 50% sau mai mult din acţiunile cu drept de vot sau o participaţie semnificativă care permite acestora sa exercite controlul efectiv asupra conducerii sau politicilor filialei. “Societatea mamă” pierde astfel controlul efectiv asupra noii societăţi. Este interesant cum legiuitorul a derogat de la prevederile legii nr. 31/1990 în acest domeniu, instituind o reglementare specială specifică activităţii bancare. Considerăm că această atitudine se susţine din raţiuni de protecţie a clienţilor sistemului bancar şi în acelaşi timp pentru asigurarea stabilităţii sistemului bancar însuşi . Pierderea prerogativelor de control înseamnă de fapt participarea pe piaţă a unui nou comerciant independent total de “societatea mamă”.