MECANISM DE APARARE

Ascetismul adolescentului

Definiţie

Refuzarea de către adolescent a oricăror plăceri corporale, chiar şi a celor mai inocente. Acest mecanism de apărare este destinat să protejeze eul împotriva noilor nevoi pulsionale, care sunt o sursă de angoasă.

Istoric

Ascetismul adolescentului nu este menţionat ca mecanism de apărare în opera lui Freud, care, în studiul intitulat „Pentru o introducere în narcisism (1914/1985), vorbeşte într-un mod mai curând pozitiv despre ascetism în general. În opinia sa, un anahoret care se străduieşte să-şi înăbuşe orice urmă de preocupare sexuală se poate să-şi fi sublimat pur şi simplu libidoul, reuşind să se intereseze de domeniul divinului, al naturii şi al vieţii animale, fără ca aceasta să aibă vreo legătură cu patologia.

În schimb, ascetismul adolescentului deţine un loc aparte în studiul mecanismelor de apărare efectuat de A. Freud: fără a-l include în nici una dintre cele două liste propuse la începutul, respectiv în încheierea cărţii

ASCETISMUL ADOLESCENTULUI

sale, ea îi consacră câteva pagini foarte bine documentate în cadrul aceluiaşi Laplanche şi Pontalis (1967) şi DSM-IV (1994/1996) nu-l menţionează deloc. Cu toate acestea, mulţi dintre autorii care au studiat adolescenţa fac referire la ascetism: Fenichel (1945/1953), Blos (1962/1967), Laufer (1984/1989), Brusset (1985), Marcelli (1990) şi P. Jeammet (1994) sau doar câţiva dintre ei.

Exemple

După cum subliniază A. Freud (1936/1993), „cu toţii am cunoscut adolescenţi care renunţă la orice nevoie ce are fie şi o infimă coloratură sexuală, care fug de tovărăşia tinerilor de vârsta lor, refuză orice distracţie şi, asemenea puritanilor, nu vor să ştie nimic despre teatru, muzică şi dans”. Dar şi mai îngrijorător este, adaugă autoarea, să vezi că atitudinea adolescenţilor ia proporţii extreme: refuzul de a se proteja de frig, tendinţa de a-şi pune sănătatea în pericol nu doar prin impunerea unor privaţiuni în privinţa plăcerilor culinare, ci reducându-şi la minim hrana zilnică, faptul de a-şi impune o trezire foarte matinală, evitarea râsului sau a surâsului şi, în cazuri extreme, aşteptarea momentului când „nevoia de a defeca sau urina devine insuportabilă, subiectul declarând că nu trebuie să cedeze imediat fiecărei nevoi fizice”.

Descrierea făcută de A. Freud a fost confirmată de mai multe observaţii.

Pe când era directoare la Liceul Fdnelon, Gentzbittel (1991) a identificat un tip de elev care incarnează acest profil al adolescentului. Cel pe care ea îl numeşte „călugărul” este un băiat înalt şi slab, auster, a cărui îmbrăcăminte este de o sobrietate tristă şi care pare că vrea să le comunice tuturor profesiunea sa de credinţă: „ Sunt un ascet”. Ce se ascunde sub această aparenţă severă? Având în vedere faptul că liceul avea doar elevi externi, Gentzbittel nu-şi poate da seama. Mai îndeaproape însă a putut fi observat Gerard Mauley Hopkins, elev cazat în internat, care a fost studiat de Waren (1945, în Blos, 1962/1967) : „La masă, el s-a privat de sare timp de o săptămână; în alt rând, a petrecut o săptămână întreagă fără să bea o

picătură de apă sau de vreun alt lichid, şi şi-a ţinut pariul până la capăt, dar la sfârşit s-a prăbuşit”.Autoportretul lui James Joyce detaliază regimul ascetic pe care şi-l impun unii adolescenţi (în Blos, 1962/1967). Joyce reuşise să-şi mortifice toate cele cinci simţuri: vederea, ţinându-şi ochii în jos şi abţinându-se să întâlnească privirea vreunei femei; auzul, neevitând nici un zgomot neplăcut; simţul olfactiv, silindu-se să inspire mirosuri fetide; gustul, impunându-şi frugalitatea. El îşi mortifica până şi simţul tactil, căutând poziţii inconfortabile şi neluptând nici împotriva mâncărimilor, nici împotriva durerii.

Contrar altor mecanisme de apărare, ascetismul adolescentului nu este deloc prezent în tehnicile proiective. Totuşi, Andronikof-Sanglade (1993) a asociat acestui mecanism răspunsul „Abstracţiune” din testul Rorschach, asociat în mod obişnuit stărilor psihotice. Potrivit autorului, acest răspuns corespunde „unui dublu mecanism: pe de o parte, negarea corpului şi a subiectivităţii emoţionale, iar pe de altă parte, activitatea intensă de concepţie a ideilor şi manipularea ideilor «pure»”.

Relaţiile cu alte mecanisme de apărare

A. Freud (1936/1993) explică aspectul specific şi activ al ascetismului la adolescent prin creşterea cantitativă a pulsiunilor la această vârstă. În opinia autoarei, fenomenele subordonate ascetismului nu trebuie considerate o serie de procese de refulare, ci „manifestarea unei ostilităţi înnăscute, nediferenţiate, primare şi primitive între eu şi pulsiuni”. În refulare, respingerea unei pulsiuni este întotdeauna selectivă. Pulsiunile care nu antrenează nici un sentiment de culpabilitate sunt acceptate:respingerea pulsiunilor nu se face niciodată la întâmplare. In ascetismul adolescentului, respingerea oricărei pulsiuni este masivă şi, aşa cum am văzut mai sus, poate viza nevoi fizice dintre cele mai elementare.

Un alt mecanism poate fi apropiat de ascetismul adolescentului: ascetismul prin formaţie reacţională, care vine să combată tendinţele senzuale puternice, înlocuindu-le prin contrariul lor. Dar, la fel ca şi refularea, formaţiile reacţionale sunt selective şi se referă doar la ceea ce dorim şi ne interzicem totodată.

Întoarcerea împotriva propriei persoane prezintă caracteristici asemănătoare. Totuşi, asemenea refulării şi formaţiei reacţionale, ea diferă de ascetismul adolescentului prin aceea că însoţeşte individul pe tot parcursul vieţii sale, în timp ce ascetismul adolescentului este, prin definiţie, tranzitoriu.

O altă apărare prezintă elemente care ar permite apropierea de ascetismul adolescentului: sublimarea. Dat fiind însă faptul că între sublimare şi refulare nu există o echivalenţă (potrivit lui Freud, 1914/1985, sublimarea permite satisfacerea nevoilor eului fără a conduce la refulare), cu atât mai puţin va exista un astfel de raport între sublimare, constând în desexualizarea libidoului, şi ascetismul adolescentului, acesta resimţind pulsiunile ca fiind extrem de periculoase, ceea ce duce la combaterea lor globală şi fără discernământ.

Semnificaţia pentru patologie

Libidoul poate părea cam sumbru: „În adolescenţă, unele momente de cvasinebunie, adică aflate în raport cu anumite angoase de fragmentare, sunt la baza unor acte defensive şi repetitive având drept consecinţă distrugerea:

suicidul, desocializarea, automutilarea, ingerarea de substanţe toxice, orgasmul foamei” (Arnoux, 1990). Mai putem vorbi oare despre nişte mecanisme de apărare? Nu avem de-a face mai degrabă cu aspecte patologice?

Evident, este vorba despre nişte conduite cu grad pronunţat de risc, adesea foarte îngrijorătoare. Ladame (1981) remarcă totuşi că una dintre caracteristicile adolescenţilor sinucigaşi este lipsa unei organizări defensive a eului, care se traduce printr-o „slăbire a eului (...). În acest caz se înregistrează o incapacitate de a construi apărări stabile”. Winnicott (1962/ 1969) insistă asupra faptului că în privinţa apelor adânci şi tulburi ale adolescenţei, societatea trebuie să accepte anumite fenomene aparent patologice şi să se ferească de a le remedia. Este extrem de dificil, dar adulţii trebuie mai degrabă „să facă faţă (decât să încerce remedierea) unor aspecte care sunt în esenţă un semn de sănătate”.

Bineînţeles că data apariţiei ascetismului la adolescent nu poate fi fixată cu exactitate, după cum nici data dispariţiei sale nu poate fi stabilită în mod rigid. După cum remarcă Freud (1937a/1987), „în realitate, aspectele tranzitorii şi etapele intermediare sunt mult mai frecvente decât stările opuse net diferenţiate (...). În planul al doilea există mai întotdeauna manifestări reziduale, precum şi o imobilizare parţială”.

Este însă de la sine înţeles că, dacă aceste fenomene se intensifică şi durează în timp, se poate instala o stare patologică: „De fiecare dată când prevalează o puternică tendinţă masochistă, există pericolul unei fixări pe această modalitate pulsională” (Blos, 1962/1967). Într-o asemenea situaţie, nu mai putem vorbi despre ascetismul adolescentului, întrucât acest mecanism îşi pierde raţiunea de a fi o dată ce criza a trecut. Pentru Blos, extravaganţele emoţionale legate de vârsta juvenilă sunt nişte manevre de aşteptare, nişte măsuri de urgenţă temporare. Această ultimă precizare este esenţială, anumite mecanisme de apărare fiind într-adevăr provizorii:normale pentru o perioadă a dezvoltării, ele sunt semnul unei patologii în cazul în care apar precoce sau se prelungesc excesiv. Ascetismul adolescentului se numără printre aceste mecanisme. De altfel, nu e deloc exclus ca antrenamentul sportiv exagerat la care unii adolescenţi sunt supuşi sau se supun ei înşişi, exigenţele extreme pe care le impun unele mişcări de tineret sau riturile de iniţiere în civilizaţiile tradiţionale să fie un fel de instituţionalizare oferită de grupul social pentru această nevoie de ascetism.