a.s. pușkin

Ivan Pilchin – Catedra de Literatură universală. Bl. III, S. 210

1

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine

Catedra de Literatură universală. Bl. III, S. 210

LITERATURA UNIVERSALĂ (s. XIX, ROMANTISM)

sem. IV, anul de studii 2012-2013

Lector: Ivan Pilchin

Tema: A.S. Pușkin

Alexandr Sergheevici PUȘKIN (1799-1837) este poetul național al

Rusiei, întemeietorul literaturii ruse noi și primul scriitor rus de valoare

universală.

Figură centrală a romantismului rus, Pușkin s-a format în atmosfera

avîntului național, specific societății ruse după victoria asupra armatei

napolioniene în Războiul Patriotic din 1812. În Rusia acelei periode s-a lansat

o adevărată mișcare civică în frunte cu decembrisții – reprezentații nobilimii

care optau pentru schimbarea vieții social-politice din țară și pentru

eliminarea despotismului țarist.

Prima perioadă de creație (1813-1817) a lui A.S. Pușkin ține de anii

de liceu, cînd tînărul poet își publică primele sale versuri, devine membru al

cercului literar Arzamas, angajîndu-se în confruntarea estetică cu

reprezentanții poeticii vechi. Sînt anii de ucenicie și de încercare a propriilor

puteri sub influența poeților ruși (G. Derjavin, K. Batiușkov) și vesteuropeni.

La această etapă creația sa lirică era dominată de motivele prieteniei, dragostei, naturii, hedonismului. După

absolvirea liceului, Pușkin se mută cu traiul la Petersburg, unde își găsește o slujbă în sfera diplomatică. Aici începe

o nouă etapă a creației scriitorului (1817-1820) în care se evidențiază caracterul individual novator al poeziei sale, se

caută și se găsește propriul stil, se creează limbajul poetic original. Punctul decisiv în evoluția proprie a poetului dar

și a întregii literaturii ruse a fost publicarea în 1820 a poemului Ruslan și Ludmila, care marchează abandonarea

fermă a principiilor poetice clasiciste.

Simpatizînd în mod deschis idealurilor revoluționare ale timpului, Pușkin se apropie de reprezentanții

opoziției politice. Versurile sale cu caracter politic (Către Ceaadaev, Libertate) se răspîndesc în manuscrise prin

capitala Rusiei, autorul lor fiind luat în vizorul cenzurii și a poliției secrete. La porunca țarului Alexandru I, poetul

este exilat în provinciile sudice ale imperiului. Astfel poetul vizitează Caucazul, Crimeea, Basarabia. Perioada

exilului din 1820-1824 a fost marcată de viziuni romantice ale lui Pușkin aflat sub influența „byronismului”. În exil

autorul creeză o nouă specie a poemului romantic (Prizonierul din Caucaz, 1821; Fîntîna din Bahcisarai, 1824;

începutul poemului Țiganii) urmînd modelul poemelor orientale de G.G. Byron. În lirică, la fel, se observă prezența

trăsăturilor eroului byronian: personaj liric individualist, singuratic, revoltat, dornic de libertate (Captivul, Către

mare, Demonul). Timpul petrecut la Chișinău și Odesa a fost foarte fructuos în planul reevaluării viziunilor

revoluționare, istorice, existențiale ale poetului. Tot aici, Pușkin începe studiul sistematic al folclorului, care devine

o parte indispensabilă a creației sale. Rezultatul căutărilor literare din ultimii ani ai exilului a fost conceperea

romanului în versuri Evgheni Oneghin (1825-1832), o realizare-cheie a literaturii ruse din această perioadă.

Odată cu publicarea primelor capitole din roman în 1825 Pușkin se îndreapră pe pozițiile realismului literar,

care îi permite să pătrundă în esența evenimentelor istorice și contemporane, să cerceteze pornirile ascunse ale

comportamentului uman, că creeze personaje-tipuri. Pe lîngă poezie, autorul se axează pe texte în proză, printre care

cele mai importante sînt Povestirile răposatului Belkin (1831), romanul Dubrovski (1832), scriere cu caracter istoric

Istoria lui Pugaciov (1834), romanul Fata căpitanului (1836). În această perioadă Pușkin lucrează și în domeniul

dramei: Micile tragedii (1830), Boris Godunov (1831). În anul 1836, Pușkin își publică primul număr al revistei

Sovremennik. Articolele și notele sale tipărite în această și în alte reviste au avut un rol important în dezvoltarea

critii literare ruse.

A.S. Pușkin a murit în anul 1837, în urma unui duel.


2

Către...

Mi-aduc aminte sfînta clipă:

Nainte-mi tu te-ai arătat,

Vedenie ce piere-n pripă,

Al frumuseții duh curat.

Oriunde trudnic pus-am pasul

În al vieții vălmășag,

Eu auzeam sunîndu-ți glasul,

Vedeam în vis chipul tău drag.

Trecut-au anii. În furtună

S-a risipit visul senin,

Uitat-am glasul tău cum sună,

Uitat-am chipul tău divin.

În trist surghiun, în grea uitare

Priveam la zilele-mi ce mor,

Lipsit de crezuri, de-ncîntare,

De viață, lacrimi și amor.

Ci-n suflet raze se-nfiripă:

Și iarăși tu te-ai arătat,

Vedenie ce trece-n pripă,

Al frumuseții duh curat.

Și inima-mi în piept tresare,

Și, beată, freamătă de dor,

Și de căință, de-ncîntare,

De viață, lacrimi și amor.

1825

Traducere de Mihai Beniuc.

Către K...

Țin minte clipa uimitoare,

Ai apărut ca din senin,

O năzărire trecătoare,

Al frumuseții chip divin.

De-alean și dor venindu-mi ceasul,

În forfota din jurul meu,

Îți auzeam mult gingaș glasul

Și chipul drag visam mereu.

Ani lungi de vreme furtunoasă

Visările mi-au spulberat

Și vorba ți-am uitat, duioasă,

Uitării chipul ți l-am dat.

În bezna vieții-nstrăinate

Timpuș trecea ostenitor,

Fără elanuri, zeitate,

Trăire, lacrimi și amor.

Dar iată-mă iar plin de-ardoare

Și iar mi-apari ca din senin

O năzărire trecătoare,

Al frumuseții chip divin.

Și inima sublim se zbate,

Trezită iar îmbietor

De-nsuflețire, zeitate,

Trăire, lacrimi și amor.

1825

Traducere de Pavel Starostin.

Comentariu:

1. Poezia Către K... este adresată către Anna Petrovna Kern (1800-1879), nepoata vecinei

familiei Pușkin la ținutul Mihailovskoe. Prima dată A.S. Pușkin a întîlnit-o pe frumoasa

A.P. Kern la un bal din Sankt-Petersburg în anul 1819 și a rămas impresionat de ea. A

doua întîlnire, mai de durată, a avut loc în vara anului 1825 cînd ea se afla în vizită la

P.A. Osipova în ținutul Trigorskoe. Mai mult timp Pușkin și Kern corespondau și se aflau

în relații apropiate. Poezia a fost prezentată „la despărțire” cu A.P. Kern în ziua plecării

ei din ținut.

2. În scrieri memorialiste despre Pușkin A.P. Kern nota: „El a venit dimineața și mi-a adus

la despărțire un exemplar al capitolului 2 din „Oneghin” în foi netăiate, între care eu am

găsit o foaie poștală strînsă în patru cu următoarele versuri: „Țin minte clipa uimitoare”

etc. etc. Atunci cînd vroiam să ascund cadoul poetic în lădiță, el îndelung privea la mine,


3

apoi febril mi l-a smuls din mîini și nu a vrut să mi-l întoarcă; cu greu i-am cerut înapoi;

ce i-a trecut atunci prin cap – nu știu”. («Пушкин в воспоминаниях и рассказах

современников», Л.. 1936, стр. 326) Cu o altă ocazie ea mărturisește că îl admira pe

A.P. Pușkin ca pe un „geniu al bunătății”.

3. Una din temele centrale ale creației poetice lui A.K. Pușkin este prietenia și dragostea. La

fel, și acest text reprezintă o poveste a decoperirii și trăirii a unei dragoste adevărate și a

etapelor ei. Dragostea aici este redată ca o bucurie nespusă și ca un sentiment cu totul

înălțător („... Ai frumuseții chip divin”).

4. Poezia se deosebește prin muzicalitatea versului și structură compozițională clară – ea se

împarte în trei părți egale cîte două strofe în fiecare. O astfel de compoziție oferă

conținutului o unitate armonioasă și organizează receptarea poeziei de cititor.

5. „Al frumușeții chip divin” determină renașterea spiritului poetului în plinătatea

desăvărșită asociată cu „...’nsuflețire, zeitate, / Trăire, lacrimi și amor”. În plan biografic,

această trezire a spiritului a fost provocată de apariția lîngă A.K. Pușkin a A.P. Kern în

timpul exilului poetului din Mihailovskoe.

6. Portretul feminin prezent în poezie este zugrăvit prin cîteva trăsături foarte generale:

„mult gingaș glas”, „chipul drag”, „chip divin”. Comparația „O năzărire trecătoare, / Al

frumuseții chip divin” reluată de două ori subliniază impresia a ceva extraordinar de

frumos, ieșit din comun. Astfel, poezia nu redă portretul A.P. Kern. Excepția reprezintă

doar momentul cu „mult gingaș glas” deoarece Kern întradevăr a cîntat foarte frumos.

Lipsa trăsăturilor concrete a chipului central din poezie o transformă într-un imn adresat

ideii generale de dragoste înflăcărată, pură, înălțătoare și înnobilatoare. În acest sens

relevantă este interpretarea titlului poeziei: acesta este doar o adresare și nu dedicație,

deoarece în text domină ideea divinului, înălțării, a necuprinsului care nu ar putea fi

definită într-un chip concret.

7. Formula versului „Al frumuseții duh curat” sau „Al frumuseți chip divin” («Гений

чистой красоты») a fost inspirată lui Pușkin de V.A. Jukovski asociată de acesta din

urmă cu chipul Madonei Sicstine de Rafael din Muzeul de Arte din Dresda. Astfel, tema

acestei poezii nu este atît A.P. Kern, cît cea a Madonei Sicstine lipsite de oarecare

simbolistică religioasă. În viziunea lui P.V. Annenkov, principala „colizie” a poeziei este

prezentă deja în „Către ea” din 1817, scrisă în perioada maturizării poetului.

8. În baza poeziei „Țin minte clipa uimitoare” compozitorul rus M.I. Glinka a compus în

1840 o romanță în care melodic a redat sentimentul dragostei adevărate, pure, meditative,

triste.


4

POEZII

Captivul

În temniță umedă zac zăvorît.

Un șoim, în robie de mic, amărît,

Tovarăș al meu, ciugulește-un hartan

De carne, bătînd din aripi lîngă geam.

Se-oprește și, capul spre geam întorcînd,

El parcă ghicește ascunsul meu gînd.

Din ochi mă îndeamnă țipînd, ca și cum

Mi-ar spune: „E vremea să mergem la drum!

Și tu ca și mine vrei liber să zbori.

Să mergem spre munți cu piscuri în nori,

Spre marea albastră, pe unde mereu

Cutreieră slobod doar vîntul... și eu!”

1822

Traducere de George Lesnea

Dimineață de iarnă

Ce zi frumoasă! Ger și soare.

Iubita mea, mai dormi tu oare?

Deschide ochii larg și sari

Din somnul dulce. Iată zorii,

Acum în calea Aurorii

Ca steaua nordului răsari.

Aseară viscolea întruna.

Arar ieșea pe ceruri luna

Din nouri, și-o asemănam

Cu-o palidă, gălbuie pată.

Iar tu stăteai îngîndurată...

Și-acuma... uită-te pe geam:

Albastru-i cerul și covoare

De nea se-ntind lucind la soare.

Copacii în pădure-s goi

Și negri. Brazii verzi se-mbracă

În străvezie promoroacă

Și rîu-i sclipitor de sloi.

Plutește-odaia-ntr-o luminp

De chihlimbar și soba plină

Trosnește. E plăcut aici;

Visarea lîngă foc e bună...

Dar dac-aș spune-acum să pună


5

Pe roib la sanie?... Ce zici?

Pe pîrtii să zburăm departe

Pe unde calu-o să ne poarte,

Atît de zbuciumat în frîu:

Pe cîmpul cu zăpada groasă

Și prin pădurea ieri stufoasă,

Și pe la mult iubitul rîu.

1829

Traducere de Al. Philippide

Poetul

Cît timp pe-altarul de jertfire

Poetul nu este chemat

De Apolon, – în amăgire

Și-n griji lumești e cufundat,

De cîntec lira sa nu știe,

Sufletu-n somn e împietrit

Și-n viața de nimicnicie

Poate-i cel mai înlănțuit.

Dar e destul verbul divin

Să-atingă-auzul său și-n clipă

Sufletul bate din aripă

Ca vulturul pe munți stăpîn.

Și-n mrejele întunecimii

I-i trist și totu-i pare fum

Și înspre idolul mulțimii

Nu-și pleacă mîndrul cap de-acum.

Sălbatic, el se pierde-n zare,

Pătruns de dor și melodii

Pe țărm și ape străvezii

Și-n largi dumbrăvi răsunătoare.

1827

Traducere de Leonida Lari

Eu te-am iubit și poate că iubirea...

Eu te-am iubit și poate că iubirea

În suflet încă nu s-a stins de tot:

Dar nici neliniște și nici tristețe

Ea nu îți va mai da, așa socot.

Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,

De gelozie, de sfială chinuit.

Dea domnul să mai fii cîndva iubită,

Așa adînc, așa gingaș cu te-am iubit.

1829

Traducere de Maria Banuș.


6

***

Pe munții Gruziei lin neguri s-au lăsat,

Vuiește-Aragvi lîngă mine,

Sînt trist, dar sufletul îmi e înseninat,

Tristețea mea-i plină de tine.

De tine-i plină ea, de tine una doar

Și tulburarea n-o străbate,

Și inima îmi arde-n piept, iubește iar –

Să nu iubească ea nu poate.

1829

Traducere de Leonida Lari

***

Exegi monumentum

Cioplit-am, nu cu mîna, un monument spre care

Vor fi cărări bătute întruna de popor;

Mai sus decît columna lui Alexandru,-n zare

Se va-nălța triumfător.

Nu, n-am să mor cu totul și sufletu-mi în liră,

Lăsînd în țărnă trupul, va dăinui mereu;

Cît timp poeți pe lume cîntările-și resfiră

Slăvit socot să fiu și eu.

M-or pomeni-n Rusia cea mare, pîn’ departe,

Nenumărate graiuri pe mii și mii de buze,

Vlăstare de slavi, mîndre, calmîci din zări deșarte,

Fineji și seminții tunguze.

Am deșteptat în inimi cu lira-mi bunătatea,

De-aceea de popoare mult timp voi fi iubit.

În veacul meu cel crîncen slăvit-am libertatea

Și mila pentru cel lovit.

O, muză, de porunca lui Dumnezeu ascultă!

Să nu rîvnești răsplată, de-obidă să n-ai teamă;

Nu-ți pese de elogiu, nu-ți pese de insultp

Și nu-i lua pe proști în seamă!

1836

Traducere de Al. Philippide


7

EVGHENI ONEGHIN

Roman în versuri

Capitolul întîi

„Și-n viață se grăbește, și-n simțuri – se

pripește...”

Cneazul Viazemski

I

„Mi-e unchiu-n toate om corect:

De cînd căzu la pat și zace,

El le-a pretins la toți respect

Și nu putea mai bine face.

Exemplul lui e-nvățătură,

Dar, Doamne, oare nu-i tortură

Să stai c-un bòlnav zi și noapte,

Pășind tiptil, vorbind în șoapte?...

Ce josnică fățărnicie:

Pe-un muribund să-l delectezi,

Sub coaste perna să-i așezi,

Trist să-l îmbii cu doctorie,

Oftînd, cuprins de-un gînd mișel:

Cînd naiba voi scăpa de el!”

II

Așa, gonind în diligență,

Gîndea un tînăr zvăpăiat;

Pe orice rudă la scadență

S-o moștenească i-a fost dat.

Și Zevs îl copleși cu mila...

Amici ai lui Ruslan, Ludmila,

Permiteț-mi, într-un cuvînt,

Pe-al meu erou să vi-l prezint:

Oneghin, bunul meu amic,

Născut pe-al Nevei țărm slăvit,

Pe unde poate-ai strălucit,

Drag cititor, și tu de mic,

Pe unde m-am plimbat și eu,

Dar Nordul... nu-mi priește, zău!

III

Slujbaș distins, plin de noblețe,

În datorii bogatu-i tată

Dădea pe an vreo trei ospețe

Și-și irosi averea toată...

Evgheni fu cruțat de soartă:

Întîi, Madame de mînă-l poartă,

Apoi Monsieur o-nlocuia:

Copil ștrengar, dar bun era.

Monsieur l’Abbé, franțuz sărman,

Nu-l îndopa prea mult cu carte:

Din toate-l învăța o parte,

Mustrîndu-l rar pe năzdrăvan,

Și-n seri de vară, pe sub arc,

Adesea îl plimba prin parc.

IV

Iar cînd aprinsa tinerețe

Și la Evgheni a sosit,

Trezind speranțe și tristețe,

Monsieur din curte-a fost gonit.

Oneghin zburdă-n libertate!

Un dandy strălucit în toate,

Deprins cu viața lui comodă,

Tuns după cea din urmă modă,

În lume a pășit în fine:

Știa să scrie, să citească

Perfect în limba franțuzească,

Dansa mazurca foarte bine.

Ce vreți mai mult? Toți spun anume

Că e deștept și om de lume.

Capitolul al treilea

„Elle était fille, elle était amoureuse”.

Malfilâtre

XXXI

Scrisoarea Tatianei, iată,

O țin ca pe-o relicvă sfîntă,

Cînd o recit, imaculată

În suflet dragostea-i îmi cîntă...

O, cine-n slova-i elegantă,

În neglijența-i captivantă

I-a pus nimicuri dulci și sterpe,

A inimii nebune verbe

Suave și periculoase?...

Nu înțeleg! Dar iată,-n grabă,

Și tălmăcirea lor prea slabă –


8

Imagini vii deși sfioase,

La fel cum opera Freischütz

Printre eleve o asculți.

Scrisoarea Tatianei către Oneghin

Vă scriu, mai mult ce vă pot spune?

Ce alt cuvînt mă-ngăduiți?

Sînt la capriciul voiei bune:

Puteți să mă disprețuiți!

Dar, pentru cruda-mi soartă-anume

Un strop de milă veți avea:

Eu știu că nu mă veți lăsa...

Dintîi, am vrut să nu vă scriu:

Mă credeți, rușinoasa pată

N-ați fi aflat-o niciodată,

De-aș fi nădăjduit să știu,

Că doar la săptămînă-o dat’

Ne vom vedea la noi, în sat,

Și-ntr-un crîmpei de convorbire

Să vă aud cuvîntul bun,

Eu doar o vorbă să vă spun;

Și-apoi un vis de fericire

Să-mi torc în taină – zi și noapte

Să-mi depăn gîndurile-n șoapte –

Pîn’ la o nouă întîlnire...

Trăiți retras, ca-ntr-o pustie,

Ursuz și plicitisit – o știm…

Iar noi… cu ce să strălucim?...

Dar te-așteptăm... cu bucurie!...

La noi de ce v-ați abătut

În colț pustiu, în sat străin?...

Nicicînd nu v-aș fi cunoscut...

Și nu-nduram amarul chin!...

Și-a sufletului meu suspin,

Frîngînd – cu timpul – (cine știe?...)

Mi-aflam un soț și un cămin,

Să-i port credință-n căsnicie

Și, poate, chiar – de bună seamă –

Să fiu o virtuoasă mamă!...

Un altul?... Nu!... nicicînd în lume!...

Altuia inima n-aș da!...

E hotărîr de sus anume:

De ce sortită, sînt a ta!...

Zălog îmi este viața-ntreagă,

De la-ntîlnirea cea dintîi!

Trimis de Providența dragă,

Pîn’ la mrmînt o să-mi rămîi!...

Tu, nevăzut de mine încă,

Îmi tulburai amarul vis:

Privirea, glasul tău deschis

Vibrau în inima-mi adîncă!...

De mult? Nu! asta n-a fost vis!...

Te-am cunoscut, cum ai intrat,

Și toată m-am cutremurat:

Și-n gînd: Acesta-i El!... mi-am zis…

Nu-i drept?... Eu te-auzeam pe tine

Și tăinuiam în noi tăcerea,

Cînd la săraci le dam eu pîine,

Sau cînd prin rugăciuni divine

În suflet potoleam durerea?...

Și, chiar acum, cînd bate clipa,

Nu tu, vedenie-adorată,

În noaptea mea înfrigurată,

Ușor ți-ai sprijinit aripa

De fruntea mea înfierbîntată?...

Nu tu cu dragostea-ți curată

Mi-mbii speranțele în șoapte:

Mi-ești înger păzitor în noapte,

Sau un ispititor perfid?...

Dezleagă-mi gîndul împietrit,

Destramă-mi tainica-ndoială,

Ce poate-i numai rătăcire,

A sufletului amăgire,

Deșertăciune, vai, fatală!...

Și alta-mi este-a mea menire?...

Dar, fie! Soarta mea umilă

Ți-o-ncredințez, de astăzi, ție:

Cerîndu-ți ocrotire, milă,

Vărsîndu-mi lacrima tîrzie...

Închipuie-ți: sînt singurică

Și nimenea nu mă pricepe...

Și mintea mea, în nopți, de frică

Să rătăcească-n van începe...

Au va veni a mea pieire?!...

Te-aștept... c-o sigură privire

Nădejdea inimii mi-o îmbie:

Sau curmă-mi visul pe vecie...

C-o meritată dojenire!...


9

Închei!... Să recitesc aceste...

Mă prinde frica și-o sfială…

Chezaș, onoarea voastră-mi este:

Și mă încred cu îndrăzneală!...

Capitolul al patrulea

„La morale est dans la nature des choses”.

Necker

XII

Tăcură două-trei minute,

Apoi, pățind spre ea, a zis

Oneghin: – Fără vorbe multe,

Să recunoașteți că mi-ați scris...

Eu v-am citit mărturisirea,

Din suflet revărsînd iubirea:

Îmi place-a ei sinceritate,

Căci pasiuni de mult uitate

Mi-au răscolit simțirea iar;

N-o spun spre lauda deșartă.

Mărturisirea-mi fără artă

Primiți-o, drept răsplată, dar

Destăinuirea mi-ascultați,

Apoi, vă rog, mă judecați...

XIII

Dac-aș fi fost menit de soartă

Să-mi înfirip un cald cămin,

Să fiu un tandru șoț și tată,

Din voia blîndului destin,

De-ar fi – la rînd cu altă lume –

Un cuib plăcut să-mi fac anume,

Mă credeți, nu-mi aflam sub soare

Mireasa mai încîntătoare!

Și, fără flori de madrigal,

V-o spun, mărturisind pe fațp,

C-aleasă mi-ați fi fost pe-o viață;

Să-mi fii tu vechiul ideal,

Zălog frumosului în toate,

Chiar fericit aș fi fost poate!...

XIV

Dar nu-s născut spre fericirea

Cuiva, mi-e sufletul străin:

Vă e-n zadar desăvîrșirea,

Eu nu sînt vrednic de-un cămin!

Credeți-mă (pe conștiință!),

Viața ne-ar fi doar suferință,

Și întrucît nu v-aș iubi,

Deprins altfel, v-aș dușmăni...

Și-atunci, doar hohote în perne!...

Și lacrimile ce-ați vărsa

N-or îmblînzi inima mea:

Gîndiți, ce roze ni-o așterne,

În căsnicie, Himeneu,

Ținîndu-ne legați mereu!

XV

Ce poate fi mai rău pe lume,

Decît căminul, unde soața

De soțul său – nedemn de nume –

Și-ar plînge zi și noapte viața?!

Unde bărbatul, prețuind-o

(Și totuși soarta-i blestemînd-o),

Mereu e încruntat, tăcut,

Gelos și pururi abătut!

La fel sînt eu... Luați aminte!

Atare om ați căutat,

Cu suflet pur și-nflăcărat,

Cum scris-ați simplu și cuminte?

Și-atît s-aducă-ntr-un cămin

Răsplata crudului destin?...

XVI

Ce-a fost, să-ntorci nu se mai poate!

Nici ani, nici suflet, e-n zadar...

V-o spun că vă iubesc ca frate,

Și, poate, și mai gingaș chiar...

Să m-ascultați fără mînie:

Fecioara tînără se-mbie

Să-și schimbe visul c-un alt vis,

Cum schimbă florile-un cais

În primăvara revenită:

Așa a hotărît Preanaltul,

Curînd vei îndrăgi pe-un altul!...

Dar fiți, vă rog, mai stăpînită:

Nu toți la fel vă vor cunoaște

Și ceasul rău din umbră paște!”

XVII


10

Așa îi predica Tatianii

Evgheni... Cu-ochii în pămînt

De lacrimi plini, fără jelanii,

Tatiana n-a spus un cuvînt...

Oneghin brațul i-a întins

(Ea mașinal doar l-a atins),

Tatiana l-a urmat tăcută,

Pe gînduri dusă și-abătută!

Pornind spre casă, prin răzoară,

Se-ntoarseră-amîndoi grăbit,

Și nimeni nu i-a bănuit:

Are și viața de la țară –

Noroc de libertate-o dată,

Ca-n Moscova cea-nfumurată!

XVIII

Tu, cititorule, cu mine

Vei fi de-acord: amicul meu

Cu Tania s-a purtat prea bine,

Și nu e-ntîia oară, zău!...

Mereu a dovedot noblețe,

Deși alți oameni (injustețe!)

Nu au cruțat la el nimic:

(Nu-s doup noțiuni opuse!)

Toți îl cinsteau – la fel – pizmași!...

Dar care om n-are vrăjmași?!...

De-amici păzește-ne, Isuse!...

Ah, nu-n zadar, iubiți amici,

Vă pomenesc pe voi aici!...

XXIII

Ce s-a întîmplat, după-ntîlnire?

Nu-i greu, desigur, de ghicit!

Nebuna inimii iubire

Nu s-a astîmpărat, nicicît...

Și-n sufletu-i fără nădejde

S-ațîțe patimi, deznădejde,

Tatiana nu mai doarme, zace:

Se mistuie de chin și tace;

Putere, bucuria vieții

Și pace, zîmbetu-i sfios

Sînt toate-acuma de prisos;

Se stinge-n floarea tinereții:

La fel, cum norii grei s-adună,

În zori de zi, vestind furtună!

XXIV

Tatiana mi se vestejește,

Pălind, se mistuie și tace!

Nimic n-o mai ademenește,

Nimic – în suflet – nu-i mai place!

Grav capetele clătinînd,

Șoptesc vecinii, rînd pe rînd:

„E timpul, timpul s-o mărite!...”

Destul cu grijile-amărîte!

E vremea să ne-nveselim,

Să răsfoim și alte pagini:

Cu-ale iubirii dragi imagii,

Tristeți din suflet să gonim!...

Dar, vezi, de draga mea Tatiana,

Regret să mă despart, sărmana!...

Capitolul al optulea

Fare thee well, and if for ever,

Still for ever, far thee well.

Byron

Scrisoarea lui Oneghin către Tatiana

„Prevăd că va stîrni jignire

Destăinuirea mea bizară:

Vă va aprinde în privire

Dispreț, sau ironie-amară!..

Ce mai doresc? Ce mă îmbie

Să tulbur spuza, imprudent

La ce batjocură tîrzie

Vă dau prilej de-amuzament?

Cînd v-am văzut întîmplător,

Simțind înfiripatul dor,

N-am cutezat să cred scînteia,

Pornirea-mi stăvilind... și, poate,

Ținînd la mîndra libertate,

Nu am voit s-o pierd, de-aceea...

Și ne-a mai despărțit, din prag,

Sărmanul Lenski – jertfă-anume –

Și tot ce mi-a fost scump și drag,

Mi-am smuls din piept, plecînd în lume.

Străin de toți și degajat,

Gîndeam că libertate, pace,

În viață fericit m-or face!...

Ce grea pedeapsă mi-am luat!...


11

Nu!... să vă văd în orice clipă,

Să vă-nsoțesc la orice pas,

Un zîmbet, o privire-n pripă

S-o prind cu dragoste-n extaz!

S-ascult prelung, să vă-nțeleg

Cu sufletu-mi desăvîrșirea

Și-n chinuri mistuit – întreg

Să pier... aflîndu-mi fericirea!

Lipsit de-aceasta, spre-al tău prag

Pornesc mereu în furișate,

Mi-e clipa dragă, ceasul drag,

Căci zilele-mi sînt numărate;

Eu știu că, rînduit de soartă,

Curînd mi-o bate moartea-n poartă...

Dar ca să mai rîvnesc la viață,

Mă vreau călăuzit de-o stea:

Să știu, în orice dimineață,

Că – peste zi – vă pot vedea!...

Mă tem că-n ruga mea smerită,

Privirea aspră să nu vadă

Vreo uneltire-nchipuită,

S-adun dojenile grămadă.

O, dacă-ați ști ce grozăvie

E să-nsetezi după iubire,

Să arzi! Iar mintea să-ți îmbie

Tot sîngele la potolire!

Să vrei să-ți plîngi tot avatarul

Și să te tîngui la picioare;

Să-ți verși tot chinul și amarul

Din sufletul plin de ardoare!...

Și, totuși, să rămîi de gheață...

În conversații, în privire:

Să-ți tăinuiești orice simțire,

Să fii cu zîmbetul pe față!...

Dar fie! Mistuit de chin,

Să-ndur îmi e peste putință:

În mîna voastră a mea ființă

V-o-ncredințez cu-al meu destin!.”

Traducere de Ion Buzdugan

Aprecieri critice:

Cunoaștem un Pușkin clasic și un Pușkin romantic. Pușkin – creator al unei proze geniale, și cel

redus numai la poezie, uneori doar la lirică. Scriitorul de la începutul secolului trecut, aruncat de către

poeții moderniști „de pe corabia contemporanietății”, și omul complet al culturii ruse, poetul tuturor

timpurilor. Versificatorul vetust, așa cum apare adesea pentru cititorul străin din cauza traducerilor

inabile, și un poet care, citit în original, îți zguduie existența, uneori printr-un singur vers sau o singură

strofă. În sfîrșit, flușturaticul „franțuz”, strpin sufletului rus, și – întruchiparea acestui suflet, exponent al

conștiinței naționale.

În dialog sau, mai exact, în disputa dintre aceste voci se naște un Pușkin al zilelor noastre – o

figură compleză și grandioasă, care se dezvăluie tot mai plenar cititorului modern, așa cum li s-a

dezvăluit, la timpul lor, doar celor mai rafinați și sinceri iubitori de frumos – nu doar din Rusia, ci și din

Europa.

Elena Loghinovschi. Pușkin și problemele existenței în memoria literaturii. Studii de

intertextualitate. Chișinău: Litera, 2000. – p. 12-13


12

...Pușkin rămîne oricînd și oriunde în operele sale poetul plinității existenței, fiindcă visul are

ceva unilateral în el, iar realitatea, oricît de unilaterală ar fi, are un farmec. De aceea, între vis, îndoială în

dulceața lui și iubirea, ce ascunde un sens tragic și presupune chinurile cele mai groaznice, poetl o alege

pe aceasta din urmă, acțiunea lui netrădînd, ci, din contra, pecetluind felul său de a fi. […]

Cu toate acestea, ca să-ți relizezi vocația de excepție, ar trebui să procedezi uneori ca Pușkin: să

fii de o fermitate de neclintit, să dai dovadă de consecințele faptelor tale, să fii un obsedat, să ai un

sentiment acut al propriei demnități, asociat respectului pentru alții, să-ți fii credincios și să întreții

nestinsă credința în sine, să fii îndrumat doar de voința ta. Și, bineînțeles, să fii gata să suferi, să suferi și

pentru alții.

Acad. Mihai Cimpoi. Soarele poeziei ruse. În: A.S. Pușkin și Basarabia: Bibliografie. Chișinău:

Editura Museum, 1999. – p. 9-10

Pușkin, este Totul pentru ruși, spune undeva academicianul D. Lihaciov, precum Eminescu este

Totul pentru români, Goethe pentru germani, Shakespeare pentru englezi. Este un Poet-simbol.

Exponențialitatea sa îl delegă să fie un mijlocitor între cultura rusă și cea română. Întîlnirile lui de la

Chișinău cu scriitorii noștri clasici i-au determinat pe Constantin Stamati și Alecu Donici să realizeze

primele traduceir din opera sa într-o altă limbă. Folclorul moldovenesc i-a fost o sursă de inspirație.

Eminescu și Pușkin s-au întîlnit temeinic pe linia motivelor romantice ale demonismului, geniului,

poetului în raport cu mersul strîmt și mulțimea cerului și a pămîntului, mării și universului. O traducere ca

cea făcută de Ion Buzdugan și editată în 1966 era considerată de Perpessicius drept un act al culturii

românești. Sărbătorirea centenarului morții la Chișinău, în 1937, a prilejuit importante manifestări și

editarea unui număr special al prestigioasei reviste „Viața Basarabiei”. Și în periaoda postbelică Pușkin a

avut un impact deosebit asupra procesului cultural din Republica Moldova.

Acad. Mihai Cimpoi. Soarele poeziei ruse. În: A.S. Pușkin și Basarabia: Bibliografie. Chișinău:

Editura Museum, 1999. – p. 11

Marele Mihail Eminescu, aflîndu-se în 1883 într-un sanatoriu din împrejurimile Odesei, se

îndeletnicea cu studiul limbii ruse, în dorința de a gusta în original versurile confratelui său rus. Fascinat

de „spontanietatea plină de frăgezime și de inspirație” a poeziei pușkiniene, creatorul Luceafărului a

încercat și cîteva traduceri (dintre care Către Ovidiu, Elegie, Monumentul), mărturisindu-și admirația și

prețuirea față de Pușkin în aceste cuvinte cioplite, parcă, în marmură: „Sînt copleșit de versurile lui,

izvore de apă vie”.

Tamara Gane. Pușkin, poet liric. În: A.S. Pușkin. Poezii. București: Editura pentru literatură,

1963. – p. XXXI (BPT)

a.s. pușkin

Documents