I.1. NOŢIUNI DE ARTROLOGIEI.1. NOŢIUNI DE ARTROLOGIE

Generalităţi

Artrologia sau syndesmologia este ramura anatomiei care studiază articulaţiile, care sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se unesc între ele, fiind reprezentate de elemente conjunctive şi muşchi.

Etimologic derivă din limba greacă:

“to syndesmos” = ligament

“to logos” = ştiinţă

“arthrom” = încheietură, legătură.

Forma şi structura articulaţiilor sunt adaptate funcţiei pe care o îndeplinesc.

Unele articulaţii permit oaselor să formeze cavităţi (cutia craniană, cuşca toracică, bazinul), care adăpostesc organe de importanţă vitală.

Clasificarea articulaţiilor:

Articulaţiile (Juncturae ossium) se clasifică în funcţie de gradul de mobilitate pe care îl permit, în:

- sinartroze (de la grecescul “sin”=împreună şi “arthrom”=încheietură) sau articulaţii fixe, cu un grad de mobilitate foarte redus;

- amfiartroze sau articulaţii semimobile (cartilaginoase);- diartroze sau articulaţii mobile.

I. SINARTROZELE (Junctura fibrosa) prezintă următoarele caracteristici:

sunt lipsite de mobilitate sau au o mobilitate redusă; nu au cavitate articulară, suprafeţele osoase fiind cel mai adesea în

contact direct; legătura dintre oase se face prin ţesut cartilaginos sau osos, şi după

natura acestui ţesut sinostozele se împart în:1. Sindesmoze (Syndesmosis)2. Sincondroze (Synchondrosis)3. Sinostoze (Synostosis)

1. Sindesmozele (Syndesmosis). Prezintă suprafeţele osoase articulare unite prin ţesut fibros (lig. galbene dintre lamele vertebrale, lig. coracobrahial, etc). Majoritatea sindesmozelor se găsesc la nivelul craniului. Sindesmozele se împart după mijloacele de legătură între oase în:

1.1. Sinfibroze – în care oasele sunt unite prin ţesut conjunctiv fibros sub formă de membrane interosoase ca la antebraţ şi gambă (Membrana interossea)

1.2. Sinelastoze – în care ţesutul de legătură este ţesut conjunctiv elastic, precum arcurile vertebrale care se articulează între ele prin ligamente galbene (ligg. flava)

1.3. Suturi (Suturae) care sunt fixe, formate din membrane puternice cu fibre scurte şi dense. Se întâlnesc numai la oasele craniului. Oasele craniene sunt menţinute în contact printr-un strat subţire de ţesut fibros, care se continuă la exterior cu periostul iar la interior cu stratul fibros al durei mater. Suturile se subdivid în:

- Sutura dinţată (Sutura serrata) – când marginile oasele sunt fenestrate şi se articulează asemeni dinţilor unui fierăstrău, de exemplu sutura oaselor parietale (sutura sagitală) sau sutura fronto-parietală (sutura coronară);

- Sutura scuamoasă (Sutura scuamosa) – în care marginile oaselor sunt tăiate oblic şi se suprapun ca solzii de peşte, fapt pentru care se mai numeşte şi sutură solzoasă (sutura parieto-occipitală);

- Sutura plană (Sutura plana) – la care suprafeţele alăturate sunt netede (sutura etmoidolacrimală);

1.4. Schindileza (Schindylesis) – în care un os prezintă un şanţ iar celălalt o creastă (creasta inferioară a corpului sfenoidului şi marginea superioară a vomerului sau între maxilarul superior şi osul palatin).

1.5. Gomfoza sau articulaţia alveolo-dentară (Gomphosis, Articulatio alveolo-dentaris) este o articulaţie mai specială care se îmbucă în formă de “cui”. Aceasta uneşte rădăcina dintelui cu alveola dentară.

2. Sincondrozele (Synchondrosis) sunt articulaţii fixe, dar legătura dintre oase se realizează prin ţesut cartilaginos care este mai elastic permiţând totuşi un grad de mobilitate. Periostul se continuă fără întrerupere peste ambele capete osoase, acoperind cartilajul interosos (articulaţia sterno-costală). În alte cazuri cartilajul hialin este tranzitoriu (sinchondroza sfeno-occipitală). La copil întâlnim sincondroze, de exemplu cele trei piese ale sternului (manubriul, corpul şi apendicele xifoid) sau ale coxalului (ilionul, ischionul şi pubele), articulaţiile celor cinci vertebre sacrate, ale celor patru vertebre coccigiene, şi care la maturitate se transformă în sinostoze.

3. Sinostozele (Synostosis) se formează prin osificarea ţesutului de legătură fibros sau fibrocartilaginos din articulaţiile fibroase sau cele cartilaginoase. Sinostoza unei articulaţii sinoviale se numeşte anchiloză.

II. DIARTROZELE sau articulaţiile cartilaginoase (Juncturae synovialis) sunt articulaţii mobile, care au o cavitate articulară şi care după gradul de mobilitate ale oaselor articulare se împart în:

1. Artrodii (Arthrodiae) sau articulaţii mobile.2. Amfiartroze (Amphiarthrosis) sau articulaţii semimobile.

Artrodiile sunt diartrozele cu cel mai mare grad de mobilitate şi se găsesc mai ales la nivelul membrelor.

O articulaţie sinovială este alcătuită din următoarele elemente anatomice:

1.) suprafeţele articulare sau feţele articulare (facies articularis);

2.) cartilajul articular (cartilago articularis);

2.1.) labrul articular (labrum articulare);

2.2.) fibrocartilajul intraarticular, reprezentate de meniscuri (menisci articularae), discuri articulare (disci articularae);

3.) mijloacele de unire sau de legătură cu rol pasiv de a frâna şi limita mişcările, reprezentate de:

3.1.) capsula articulară (capsula articularis)

3.2.) ligamente articulare (ligamenta)

4.) elemente de alunecare:

4.1.) membrana sinovială (membrana synovialis)

4.2.) lichidul sinovial (sinovia)

5.) cavitatea articulară (cavum articulare).

1. Suprafeţele articulare (facies articularis) – sunt suprafeţe netede, iar de forma şi întinderea lor depinde gradul de mobilitate al articulaţiei.

Suprafeţele articulare pot avea diferite forme, sferice, eliptice, cilindrice şi plane, în funcţie de care se poate descrie biomecanica articulaţiilor. În general, suprafeţele articulare se descriu ca fiind plane sau curbe. În articulaţiile plane mişcările sunt reduse, în timp ce în articulaţiile curbe, cu suprafeţe sferoidale, mişcările sunt mult mai complexe. Pentru o funcţie normală a articulaţiilor este necesară o adaptare perfectă a suprafeţelor articulare, numită “congruenţă articulară”. Lipsa congruenţei articulare conduce la apariţia leziunilor ulcero-necrotice şi la instalarea ulterioară a procesului artrozic, prin alterarea cartilajului şi a ţesutului osos subjacent.

Atât presiunea atmosferică cât şi tonicitatea şi elasticitatea muşchilor au rolul de a menţine suprafeţele articulare în contact.

2. Cartilajul articular (cartilago articularis).

Este un cartilaj hialin, de culoare albă-strălucitoare, care acoperă suprafeţele articulare ale oaselor. Prezintă două suprafeţe, una aderentă de suprafaţa

articulară a osului şi alta liberă în cavitatea articulară. Marginea lui se continuă cu periostul, la nivelul acestei margini terminându-se şi membrana sinovială. Întinderea acestui cartilaj este proporţională cu întinderea mişcărilor articulare, iar grosimea lui este cuprinsă între 1-12 mm, fiind în raport cu presiunea exercitată asupra suprafeţelor articulare pe care le acoperă. Cartilajul articular nu prezintă terminaţii nervoase sau vase de sânge şi se subţiază o dată cu vârsta. În compoziţia sa chimică conţine circa 50-60% apă, deshidratarea ţesutului cartilaginos conducând la micşorarea elasticităţii şi ulterior la apariţia artrozei senile. Nutriţia cartilajului este asigurată de arterele capsulo-sinoviale, de vasele ţesutului osos subjacent şi de lichidul sinovial. Fiind avascular nu are proprietăţi de regenerare, dar rezistă mai bine decât osul la diverşii factori agresivi. De asemeni agresiunile de orice natură la acest nivel nu pot determina senzaţii dureroase, datorită lipsei terminaţiilor nervoase.

Prezintă trei proprietăţi mecanice importante: elasticitatea, compresibilitatea şi porozitatea, jucând rolul unui amortizor pentru ţesutul osos subiacent.

Datorită compresibilităţii, o presiune relativ mare şi mai îndelungată, care se exercită prin intermediul cartilajului, nu are efecte nocive asupra osului, dar presiunea exercitată direct asupra unei suprafeţe periostice poate să ducă la necroză osoasă. Astfel se explică de ce unele articulaţii pot să suporte, fără urmări, presiuni foarte ridicate, chiar peste 350 Kg. Până la o anumită presiune deformarea cartilajului este restabilită, dar devine ireversibilă când depăşeşte pragul amintit, caz în care se ajunge la înfundări şi fisurări ale cartilajului.

Mişcările normale sunt absolut necesare întreţinerii şi menţinerii cartilajelor articulare, fiindcă facilitează difuziunea lichidului sinovial pe suprafaţa acestui ţesut. Presiunile continue se opun difuzării substanţelor nutritive şi consecinţa este apariţia tulburărilor trofice. De aceea este necesar ca presiunile să fie intermitente, pentru a favoriza nutriţia cartilajului.

Presiunea mijlocie de lungă durată se însoţeşte de exudare de apă din cartilaj şi este nevoie de un oarecare timp pentru ca deformarea să dispară. După o zi de

lucru în staţiune bipedă, talia scade cu 1-2 cm, ca urmare a compresiunii discurilor intervertebrale şi a cartilajelor membrelor inferioare.

Datorită porozităţii cartilajului articular acesta se poate îmbiba cu lichid sinovial, asemeni unui burete.

În cursul imobilizărilor prelungite (aparate gipsate) cartilajele articulare sunt invadate de vase sanguine, care aduc elemente celulare care vor transforma cartilajul în ţesut osos, ajungându-se la “anchiloza articulară”. De asemeni unele fragmente de cartilaj rupte în timpul unor forţe fizice mai mari sau a unor traumatisme, rămân în cavitatea articulară, menţinându-şi vitalitatea prin alipirea unui ciucure sinovial.

În condiţii patologice speciale (osteocondrită disecantă) o mică porţiune din cartilajul articular se poate dezlipi de pe epifiză şi rămâne liberă în articulaţie, continuând să trăiască, fie lipindu-se de un franjur sinovial fie plutind în lichidul sinovial. De cele mai multe ori creşte chiar ca volum, lichidul sinovial reprezentând pentru el un bun mediu de dezvoltare, ceea ce face să devină un adevărat “şoarece articular”.

Fiind un ţesut fragil, cartilajul este puţin rezistent şi îmbătrâneşte repede, ajungând la anumite degenerescenţe, care au la bază o serie de depolimerizări ale mucopolizaharidelor ce iau parte la alcătuirea substanţei fundamentale a cartilajului.

2.1.) Labrul articular sau fibrocartilajul de mărire este situat la periferia cavităţii articulare, având rolul de a mări cavitatea articulară şi de a realiza astfel o mai bună congruenţă articulară. Uneori poate constitui simultan şi un mijloc de unire. Astfel de fibrocartilagii se pot întâlni la articulaţia umărului şi a şoldului.

2.2.) Fibrocartilajele intraarticulare, se găsesc între suprafeţele articulare, variind atât ca formă cât şi ca dimensiuni. Uneori ocupă toată articulaţia formând un disc (discus articularis) iar alteori partea centrală a discului lipseşte şi suprafeţele articulare vin în contact la acest nivel. Atunci când fibrocartilajul capătă forma unei semilune, se numeşte menisc (meniscus articularis). Fibrocartilajele aderă de una dintre suprafeţele articulare, de obicei de cea mai

mobilă şi o însoţesc în toate mişcările, iar prin orificiul central rămas, cele două cavităţi articulare comunică între ele. De exemplu la articulaţia genunchiului ele aderă la tibie.

Discurile articulare – au rolul de a face adaptabile suprafeţele osoase ale diartrozei (ex. articulaţia temporo-mandibulară şi sterno-claviculară).

Discurile aderă prin circumferinţa sa la capsula articulară împărţind diartroza în două cavităţi articulare.

3. Mijloacele de unire : capsula articulară şi ligamentele.3.1. Capsula articulară (capsula articularis) – este un manşon fibros format

din fascicule de fibre colagene, cu puţine fibre elastice, şi care se inseră la periferia cartilajului articular şi a căror orientare este determinată de orientarea forţelor mecanice ce se exercită asupra articulaţiei.

Reprezintă o continuare a periostului oaselor şi prezintă la rândul său, o suprafaţă externă în raport cu muşchii şi tendoanele periarticulare, o suprafaţă internă în raport cu membrana sinovială, şi două circumferinţe. În cazul articulaţiilor în care se produc mişcări de amplitudine mică, membrana fibroasă se inseră la marginea cartilajului articular prin intermediul circumferinţei sale. La articulaţiile în care se execută mişcări mai ample, membrana fibroasă se va insera la o distanţă mai mică sau mai mare de periferia suprafeţelor articulare. Membrana fibroasă este mai subţire la articulaţiile cu mobilitate mare şi mai groasă la articulaţiile cu mobilitate mai mică. Excepţie face articulaţia şoldului, care deşi prezintă o mobilitate foarte mare, datorită forţelor de tracţiune foarte mari şi greutăţilor foarte mari pe care trebuie să le suporte, prezintă o membrană fibroasă groasă. De regulă, în articulaţiile cu mare mobilitate membrana fibroasă prezintă o mare laxitate, o astfel de membrană fibroasă, putând fi prinsă uneori între suprafeţele articulare şi traumatizată. În condiţii normale această posibilitatea este înlăturată prin acţiunea unor fascicule musculare cu inserţie capsulară. Acestea provin din muşchii periarticulari care sunt denumiţi “tensori ai capsulei articulare” (articulaţia umărului sau a genunchiului). De asemeni, tot în

cazul membranelor fibroase laxe pot apărea unele orificii prin care herniază prelungiri ale membranei sinoviale. Membrana fibroasă este formată din fibre conjunctive şi puţine fibre elastice.

Vascularizaţia arterială a capsului este asigurată de ramuri secundare provenite din arterele musculare, care se subdivid şi se ramifică în jurul fasciculelor fibroase, ajungând până la membrana sinovială sau la prelungirile acesteia. Venele se varsă în trunchiurile învecinate articulaţiei. Vasele limfatice se găsesc în ambele straturi ale capsulei articulare, dar sunt slab reprezentate. Inervaţia este asigurată de filete nervoase ce însoţesc vasele sanguine. Aceste fibre formează plexuri întinse din care vor rezulta atât terminaţiile nervoase libere cât şi cele care vin în legătură cu corpusculii Water-Pacini şi Golgi-Mazzoni.

Capsul articulară are rolul de a proteja articulaţia şi de a împiedica răspândirea revărsatelor articulare în ţesuturile din jur.

3.2. Ligamentele articulare (ligamenta articularia).

Aceste ligamente sunt benzi fibroase care se inseră pe oasele care se articulează între ele. Ele se împart în ligamente intracapsulare (ligamenta intracapsularia) şi ligamente extracapsulare (ligamenta extracapsularia).

În funcţie de structura lor, ligamentele se împart astfel:

ligamente capsulare, care reprezintă diferenţieri ale capsulei în raport cu oprirea unor mişcări (ligamentul pubo-femural);

ligamente tendinoase, rezultate prin transformarea unor tendoane (ligamentul patelar al genunchiului);

ligamente musculare – prin atrofierea unor fascicule musculare (ligamentul acromio-coracoidian);

ligamente fibrozate (ligamentul stilohioidian).În raport cu poziţia lor se mai deosebesc:

ligamente interosoase, aşezate între oase; ligamente la distanţă, care unesc între ele două oase separate printr-un

spaţiu, fără a intra în contact cu capsula articulară.

Toate ligamentele sunt rezistente şi inextensibile, dar suficient de flexibile ca să nu împiedice executarea mişcărilor fiziologice. În cazul unor suprasolicitări, la nivelul lor apare durerea.

4.) Elemente de alunecare:

4.1.) Membrana sinovială (membrana synovialis).

Apare ca o foiţă subţire, netedă şi lucioasă, care aderă intim de suprafaţa internă a stratului fibros a capsulei articulare. Membrana sinovială secretă un lichid gălbui, vâscos, unsuros (sinovia), cu rol important în biomecanica articulară. Sinovială acoperă acele porţiuni din os care sunt intracapsulare, oprindu-se la periferia cartilajelor articulare, la limita dintre cartilajul articular şi os. Acoperă şi unele formaţiuni intracapsulare, precum tendoanele, ligamentele sau discurile intraarticulare (excepţie fac meniscurile articulaţiei genunchiului şi discul articulaţiei temporomandibulare). Când stratul fibros al capsulei se inseră la limita dintre cartilaj şi os, membrana sinovială nu prezintă nici un raport cu osul, deoarece ea trece de pe capsulă direct pe cartilajul cu care se continuă. Când stratul fibros al capsulei se inseră la oarece distanţă de periferia cartilajului, membrana sinovială tapetează stratul fibros, ajunge la inserţia acestuia pe os şi apoi se reflectează, acoperind toată porţiunea osului cuprinsă între suprafaţa cartilaginoasă şi inserţia stratului fibros al capsulei. Datorită abundenţei vaselor de sânge sinovială se inflamează prima dintre elementele articulaţiei. Dacă stratul fibros al capsulei poate fi subţiat sau perforat, sinovială nu apare niciodată perforată. Celulele sinovialei sunt secretoare de mari cantităţi de hialuronaţi bogaţi în mucină, explicându-se astfel originea mucusului articular.

Membrana sinovială prezintă uneori o serie de prelungiri, care au fost structurate în prelungiri externe şi prelungiri interne.

Prelungirile externe ale sinovialei sunt:

- fundurile de sac (recessus articularis), se găsesc sub tendoanele unor muşchi, uşurându-le alunecarea pe planurile dure osoase. Ele nu comunică cu

cavitatea articulară decât printr-un orificiu foarte mic. Sunt considerate drept burse seroase musculare unite cu sinoviala (fundul de sac din jurul tendonului lungii porţiuni a bicepsului brahial); pentru ca sinoviala să nu fie prinsă între suprafeţele articulare în timpul mişcărilor, articulaţia este prevăzută cu o serie de muşchi tensori al capsulei articulare, care se inseră pe aceste funduri de sac, întinzându-le la momentul oportun;

- bursele se subdivid în: burse mucoase – care sunt largi, simple, cu o cavitate neregulată, situate în ţesutul areolar subcutanat, conţinând un fluid clar şi limpede (prepatelar, la nivelul olecraniului, a maleolelor sau altor proeminenţe osoase); şi bursele sinoviale (bursa synovialis) care permit alunecarea pe planul osos, cum ar fi muşchii fesieri pe planul marelui trohanter sau bursa dintre tendonul muşchiului psoas-iliac şi capsula articulaţiei şoldului;

- tecile sinoviale (vagina synovialis) – favorizează alunecarea tendoanelor prin canalele osteo-fibroase pe care le străbate membrana aderând la pereţii canalului apoi se reflectă pe suprafeţele tendonului rezultând un spaţiu care conţine sinovie (tecile sinoviale ale tendoanelor muşchilor flexori şi extensori ai degetelor care trec prin canalele osteo-fibroase de la mână sau picior);

- criptele sau foliculii sinoviali , se prezintă ca mici funduri de sac ale membranei sinoviale ce se insinuează între fibrele ligamentelor. Ele comunică cu cavitatea articulară.

Prelungirile interne ale sinovialei sunt:

- plicile sinoviale sau ciucurii (plycae synoviales), sunt formaţiuni ce plutesc libere în interiorul cavităţii articulare şi conţin vase de sânge sau mase adipoase;

- vilozităţile sinoviale (villi synoviales), apar ca nişte prelungiri filiforme cu rolul de a umple anumite porţiuni ale cavităţii articulare.

4.2. Lichidul sinovial este gălbui, vâscos, semănând cu albuşul de ou, conţine 94,85% apă, 0,56% mucus şi epitelii, 0,87% lipide, 3,5% albumină şi 0,99% săruri. Are un triplu rol: de nutriţie, lubrifiere şi de curăţire. În acest lichid se găsesc elemente celulare desprinse de pe suprafaţa interioară a membranei sinoviale. Lichidul sinovial este rezultatul mişcărilor articulare, întrucât el rezultă printr-un process de transudare a lichidului plasmatic care trece în cavitatea articulară prin pereţii capilarelor perisinoviale, permeabili în ambele sensuri.

5. Cavitatea articulară (cavum articulare).

Reprezintă un spaţiu virtual, ocupat de lichidul sinovial şi delimitat între cartilajul articular şi membrana sinovială. În condiţii normale, atât suprafeţele articulare cât şi celelalte elemente articulare sunt intim în contact, datorită presiunii atmosferice şi tonusului musculaturii, între suprafeţele articulare găsindu-se o peliculă subţire de lichid sinovial. Cavitatea articulară devine o cavitate reală atunci când la nivelul ei se produc revărsate sau colecţii lichidiene, lichidul seros în hidartroză, acumularea de sânge în hemartroză sau puroi în artrită. Resorbţia licidelor articulare este explicată prin prezenţa unor mici rupturi ale membranei sinoviale cu deschiderea consecutivă a vaselor.

Linia articulară este linia de contact dintre suprafeţele articulare, cunoaşterea ei prezentând importanţă clinică pentru chirurgi în cazul dezarticulărilor.

Simfizele (Symphysis) – fac trecerea de la amfiartroze la artrodii. La acest tip de articulaţie, suprafeţele osoase articulare sunt unite prin ţesut fibrocartilaginos. El are de regulă formă de disc (simfiza pubiană, simfizele vertebrale). Acest tip de articulaţie asigură o elasticitate considerabilă legăturii dintre oase.

Art

icu

laţi

i (Ju

nct

ura

e os

siu

m)

Sin

artr

oze

(Syn

artr

osis

)

Sindesmoze (Syndesmosis)

Sinfibroze Membrana interosoasă

Sinelastoze Articulaţiile arcurilor vertebrale

Suturi - Plane

- Solzoase

- Dinţate

- Schindilezis

Gonfoza Articulaţiile dinţilor

Sincondroze (Synchondrosis)

Articulaţiile sterno-costale

Articulaţia sfeno-occipitală

Sinostoze (Synostosis) Osificarea suturilor, cartilajelor de creştere

Dia

rtro

ze (

Jun

ctu

rae

syn

ovia

les)

Art

rod

ii

După gradul de mobilitate sau libertate (direct proporţional cu numărul axelor de mişcare)

Uniaxiale

Flexie-extensie sau rotaţie

Ginglismul sau articulaţia trochleară (humero-ulnară, interfalangiene)

Articulaţia trohoidă (radio-ulnară proximală şi distală, atlanto-axoidiană mediană)

Articulaţiile bicondiliene (articulaţia genunchiului)

Biaxiale

Flexie-extensie, abducţie-adducţie,

circumducţie

Articulaţii elipsoidale (radio-carpiană, metacarpo-falangiană)

Articulaţia în “şa” (carpo-metacarpi -ană I, trapez-metacarpian I)

Triaxiale sau pluriaxiale

Flexie-extensie, abducţie-adducţie, rotaţie

medială şi laterală, circumducţie

Cotiloide sau enartroze (articulaţia umărului şi şoldului)

După numărul oaselor

Articulaţii simple – unirea a două oase

Articulaţii compuse – unirea mai multor oase

După forma suprafeţelor articulare

- Articulaţii plane (articulaţiile tarsului sau carpului)

- Articulaţii cilindrice - Ginglismul

- Trohoida – pivot

- Articulaţii bicondiliene

- Articulaţii în şa

- Articulaţii elipsoidale sau condiliene

- Articulaţii sferoidale sau cotiloide sau enartroze

După tipul de conducere

4. conducere osoasă (articulaţia cotului)

5. conducere ligamentară (articulaţia şoldului)

6. conducere musculară (articulaţia umărului)

Simfiza = formă de trecere de la amfiartroze la artrodii (simfiza pubiană)A

mfi

artr

oze

- Articulaţiile corpurilor vertebrale

- Articulaţiile tarso-metatarsiene

Din punct de vedere strict al mobilităţii, articulaţiile se clasifică în:

1. Sinartroze, sau articulaţii fixe.2. Amfiartroze, sau articulaţii semimobile.3. Artrodii, sau articulaţii mobile, care cuprind articulaţiile sinoviale.

Vascularizaţia şi inervaţia articulaţiilor

Vascularizaţia articulaţiilor provine din plexurile arteriale periarticulare, din care se desprind ramificaţii care străbat capsula şi formează plexuri în straturile profunde ale membranei sinoviale. Din aceste plexuri pornesc vase care se termină în jurul marginilor suprafeţelor articulare prin buchete de anastomoze sub formă de ansă (Circulus vasculosus). Din sistemul capilar sângele este colectat în venele corespunzătoare care se deschid în trunchiurile venoase învecinate articulaţiei. Limfaticele formează un plex subintimal în sinovială şi în stratul fibros al capsulei, însoţind apoi vasele sanguine. Datorită forţelor mecanice exercitate asupra articulaţiilor, deci, indirect şi asupra formaţiunilor vasculare, apar numeroase anastomoze arterio-venoase cu rol în reglarea aportului sanguin articular, apărut ca o necesitate funcţională şi pe care nu o observăm la nou-născut.

Inervaţia articulaţiilor provine de regulă de la nervii micşti care inervează şi celelalte organe ale apartului locomotor. După ce ajung la articulaţie, nervii se răspândesc în capsulă, ligamente şi sinovială. Zonele capsulare cele mai solicitate

mecanic sunt cele mai bine inervate. Articulaţiile dispun de fibre nervoase motorii şi fibre senzitive. Fibrele motorii sunt puţine, fiind de natură simpatică şi însoţesc vasele sanguine având rol în vaso-motricitate şi realizează închiderea sau deschiderea anastomozelor intracapsulare. În general fiecare nerv deserveşte o anumită zonă a capsulei, în acest fel, regiunea capsulei articulare care este întinsă la contracţia unui anumit muşchi sau a unui grup muscular este inervată de nervul muşchiului sau grupului de muşchi antagonişti (excepţie articulaţia scapulo-humerală).

Fibrele nervoase mielinice senzitive se termină prin filete nervoase libere care ajung la proprioreceptori specializaţi: chemo-, baro-, şi mecanoreceptori de tipul corpusculilor Ruffini, corpusculilor articulari lamelari şi corpusculilor asemănători corpusculilor Golgi. Corpusculii Ruffini sunt orientaţi în mod caracteristic şi răspund la întinderea capsulei, adaptându-se greu. Corpusculii lamelari sunt mai puţin la număr şi repartizaţi de regulă pe feţele laterale, se adaptează repede şi răspund la mişcările rapide şi la vibraţii. Împreună cu corpusculii Ruffini ei înregistrează viteza şi direcţia de mişcare. Corpusculii Golgi sunt legaţi de fibre nervoase puternic mielinizate, se adaptează greu şi transmit sensibilitatea legată de postură (sensul poziţiei) şi stereognozie (recunoaşterea obiectelor ţinute în mână sau a reliefului acestora).

Membrana sinovială este slab inervată senzitiv, fiind relativ insensibilă la durere.

Artrogeneza

Articulaţiile derivă din aceleaşi elemente embriologice din care derivă şi oasele. La început ele sunt fixe (sinartroze) şi sunt formate dintr-un conglomerat de celule mezenchimale aşezate între elementele fibroase sau cartilaginoase ale viitoarelor piese osoase. Pe măsura apariţiei ţesutului osos în aceste machete, zona dintre cele două epifize pe cale de formare, va suferi o transformare fibroasă, cartilaginoasă sau fibrocartilaginoasă, în care se vor produce mişcări în limite restrânse, provocate de forţele mecanice (presiuni şi tracţiuni). Între săptămânile a 5-a şi a 7-a, în cavităţile interzonale ale viitoarelor articulaţii, din ţesutul mezenchimal se formează sinoviala. Imediat ce forţele de forfecare intră în acţiune, în mijlocul articulaţiilor vor apărea mici cavităţi cu pereţii umectaţi de lichid, făcându-se astfel trecerea spre articulaţiile semimobile, adică spre amfiartroze. Cu cât aceste forţe vor creşte în intensitate, cu atât mai mult se va transforma şi mica despicătură centrală din amfiartroză într-o cavitate virtuală, ca în diartroze, crescând astfel şi mobilitatea.

În momentul în care în ţesutul mezenchimal primitiv apare o fisură, celulele vecine ale acestuia îşi orientează axul longitudinal paralel cu aceasta. Pe măsură ce viitoarea cavitate articulară ia fiinţă, apar nucleii osoşi ai epifizelor, iar cartilajul de încrustare sau articular începe şi el să se individualizeze.

De la apariţia lor şi până la finalizarea creşterii, şi chiar după aceea, articulaţiile suferă modificări plastice continue, la adulţi articulaţiile ajungând să capete anumite forme datorită intervenţiei factorilor mecanici.