TEMA II. Cultura comunicări – condiţie indispensabilă de

integrare în mediul social (4 ore)

2.1. Noţiuni generale de cultură a comunicării.

Cultura vorbirii comunicatorului.

Cultura comunicării în Republica Moldova.

Cultura. Cuvântul cultură vine de la cuvântul latin colere ce se traduce prin "a cultiva"/"a

onora" şi se referă, în general, la activitatea umană.

Termenul de cultură a fost preluat de mai toate limbile moderne din limba latină, unde

cuvântul cultură avea atât înţelesul de cultivare a pământului, cât şi pe cel de cultivare a

spiritului. Se avea în vedere atât ideea de transformare a naturii exterioare omului, cât şi a

facultăţilor lui naturale, pe care educaţia le poate transforma din potenţialităţi în realităţi.

Cuvântul trece astfel în sfera largă a educaţiei care urmăreşte formarea spiritului şi a sufletului,

instruirea şi modelarea personalităţii pe baza cunoştinţelor şi a experienţei personale.

Cultura reprezintă o moștenire ce se transmite cu ajutorul codurilor de comunicație specifice

cum sunt gesturile ori cuvintele, scrisul și artele, mass media (presa, radioul, televiziunea), media

interactivă (telefonul). În același fel, se transmit ritualurile, cunoștințele teoretice, normele

abstracte, religia.

A defini cultura înseamnă a defini însăşi condiţia umană, în unitatea şi varietatea ei, în

încercările nesfârşite de a crea, de a lăsa posterităţii valori inestimabile. Prin cultură, omul îşi

depăşeşte mediul de existenţă şi dă sens vieţii sale. Nu există o definiţie standard a culturii.

Numai printr-o privire de ansamblu în toate ramurile vieţii sociale şi în toate disciplinele

educaţionale ne putem face o idee completă în legătură cu ceea ce reprezintă de fapt cultura.

Cultura ne apare ca un ansamblu de limbaje, simboluri şi semnificaţii care sunt integrate într-

un amplu şi complex proces de comunicare. Cel care dă tonus şi culoare acestui ansamblu este

omul, interesat mereu de tot ceea ce-l înconjoară.

Pentru om, cultura reprezintă mediul specific de existenţă. Cultura defineşte sintetic modul

uman de existenţă şi este simbolul forţei creatoare a omului. Ea reprezintă un adevărat sistem de

valori.

Componenta materială a culturii, care este exprimată de obicei prin termenul de civilizaţie,

cuprinde mijloacele şi valorile care asigură reproducerea materială a vieţii sociale, adică

procesele existenţei sociale.

Componenta spirituală a culturii cuprinde sistemele de valori în care se cristalizează

eforturile de cunoaştere, atitudinile şi reacţiile omului în contact cu ceea ce îl înconjoară. De

obicei, acestea îmbracă forma unor sisteme ca filozofia, arta, mitologia, religia, morala, dreptul

etc.

Conceptul de cultură a început să fie utilizat tot mai frecvent în decursul secolului al XIX-

lea, odată cu formarea noilor discipline sociale. El a fost asociat cu cel de civilizaţie, impus încă

din secolul al XVIII-lea, pentru a semnifica progresul cunoaşterii şi al societăţii pe baza

extinderii gândirii raţionale şi a mijloacelor tehnice. Pe măsură ce a dobândit o utilizare frecventă

în disciplinele sociale, termenul de cultură a căpătat semnificaţii foarte largi. Cultura a fost

considerată ca un factor definitoriu al existenţei umane, ca element indispensabil al realităţii

sociale.

Cercetările din secolul al XIX-lea au dus la cristalizarea unei prime definiţii care poartă

amprenta antropologului Eduard B. Tylor. Acesta porneşte de la studiul culturilor primitive

pentru a ajunge la o generalizare care înglobează în conceptul de cultură toate manifestările de

viaţă ale unui popor, de la mitologie, limbaj, rituri, ceremonii, simboluri, cunoştinţe, până la

instituţii şi forme de organizare socială. Putem afirma că definirea noţiunii de cultură este de

origine engleză, Edward Burnett Tylor (1832-1917), fiind cel dintâi care a văzut-o ca un

“ansamblu complex ce include cunoaşterea, credinţele, arta, morala, dreptul, tradiţiile şi orice

alte producţii şi modalităţi de viaţă create de omul ce trăieşte în societate” (Tylor, E. B. Cultura

primitivă apud, Pierre Bonte, Michel Izard, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Iaşi, Editura

Polirom, 1999, p. 682.)

Definiţiile culturii s-au multiplicat la începutul secolului XX, când diverse discipline sociale

au început să cerceteze mai aplicat fenomenul cultural, pornind de la: spirit/materie,

subiectiv/obiectiv, valori/fapte, creaţii spirituale/bunuri materiale, tradiţie/inovaţie, particular/

universal etc.

( Tylor, Cultura primitivă apud Frigioiu, Prof. univ. dr. Nicolae Politologie şi doctrine politice,

Bucureşti, 2001, p. 104.)

Bondrea, Aurelian, Sociologia culturii, Editura Fundaţiei “România de mâine, Bucureşti”, 1993,

p. 95.

Tănase, Al., Cultură şi civilizaţie, Editura Politică, Bucureşti, , 1977, p. 13.

Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Editura Vestala şi Saeculum I.O., Bucureşti

2001, p. 6.

Cultura poate fi percepută şi ca un ansamblu de deprinderi sufleteşti întrucât presupune un

proces de asimilare şi trăire subiectivă a valorilor. Dar aceste deprinderi şi stări ale conştiinţei

sociale şi individuale se exprimă în opere, în conduite şi practici sociale.

În raport cu personalitatea umană, cultura reprezintă “ totalitatea cunoştinţelor din diverse

domenii pe care la poseda cineva şi pe care le-a achizitionat prin studiu si experienta.” (DEXI,

p. 487). Ea este un sistem de idei, de obiceiuri, habitudini, modele comportamentale şi reacţii

caracteristice pentru modul de viaţă al unei societăţi.

Cultura nu este ceva adiacent condiţiilor materiale, nu este un lux, ci o latură indispensabilă

a existenţei umane, un sistem de creaţii care răspund unor cerinţe existenţiale concrete. Cultura

este un patrimoniu al valorilor, un univers axiologic în care omul îşi dobândeşte demnitatea sa.

In cultură omul se întâlneşte mereu cu sine însuşi.

Cultura comunicării. Comunicarea este principalul instrument de integrare a individului în

societate şi de modelare a culturii sale. Nimeni nu poate însă ignora că “limbajul este faptul

cultural prin excelenţă” ( Levi-Strauss, Claude, Antropologia structurală, Editura Politică,

Bucureşti, 1978, pag. 433.) Omul nu poate fi înţeles decât relaţional. Comunicarea este baza

existenţei în colectivitate, este piatra de temelie fără de care nu se poate vorbi de societate, de

grupuri sociale bine organizate, ce respectă nişte legi şi sunt dominate de instituţii.

Comunicarea este condiţia primară a existenţei umane şi a vieţii sociale, este emblema şi

manifestarea spiritului uman. Ea este liantul, factorul de legătură, ţesătura ce-i uneşte pe oameni

în grupuri, comunităţi, etnii, societăţi, state, naţiuni, culturi şi blocuri de civilizaţie, până la cel

mai înalt nivel integrator, cel al umanităţii, cu întreaga ei desfăşurarea în spaţiu şi timp, atât de

diversă şi totuşi unitară în datele sale fundamentale.

Ca şi cultura, comunicarea reprezintă un atribut specific, de ordin ontologic, pentru existenţa

umană. Întregul univers al culturii este un rezultat cumulativ al formelor de expresie şi de

comunicare pe care omul le-a inventat şi experimentat în decursul istoriei.

Comunicarea este deci un factor constitutiv al culturii, un factor definitoriu şi structural,

fără de care nu putem înţelege nici o formă de cultură. Ea înseamnă un permanent schimb de

informaţii, mesaje şi semnificaţii între indivizi şi grupuri, ceea ce dă consistenţă şi bogăţie

fenomenului cultural. Ea este esenţa vieţii sociale a omului, întrucât viaţa în comun, stocarea

informaţiilor şi transmiterea moştenirii sociale către noile generaţii nu ar fi posibile fără existenţa

multiplelor forme de semnificare şi de comunicare.

Cultura şi comunicarea sunt o pereche conceptuală în toate ştiinţele care cercetează condiţia

umană. Ambele intervin în raporturile dintre individ şi societate, ambele au o funcţie majoră în

integrarea socială şi în transmiterea experienţei cognitive şi practice. Ele nu sunt identice, dar

nici separate, dacă înţelegem că viaţa în comun, deci viaţa socială, în datele sale elementare, nu

este posibilă fără comunicarea cotidiană.

În realitate, spune un specialist în domeniu, “cultura şi comunicarea formează un cuplu

ciudat. Nici una nu se explică fără cealaltă. Cele două fenomene nu sunt perfect etanşe, nu se

conţin şi nici nu pot fi situate în planul reflexiilor paralele prin corespondenţă analogică”.

(Caune, Jean, Cultură şi comunicare, Bucureşti, Editura Cartea românească, 2000, p. 17. )

Cultura şi comunicarea interferează, însă nu putem pune semnul egalităţii între ele.

A trăi înseamnă a comunica, a fi în relaţie cu mediul. Omul comunică prin întreaga sa fiinţă

şi prin toate formele de manifestare expresivă, nu numai prin cuvânt. Individul nu-şi poate trăi

viaţa fără se manifeste în relaţie cu alţii, adică să-şi exprime prezenţa, gândurile, interesele şi

aspiraţiile. Orice gest are o semnificaţie pentru ceilalţi, astfel că putem pune îndrăzni să punem

semnul echivalenţei între comunicare şi comportament.

Nu putem să nu comunicăm, nu există vreun comportament care să nu aibă nici o

semnificaţie. În universul uman, semnele şi comunicarea sunt omniprezente, pentru că nu putem

să nu avem un comportament, adică un fel de manifestare. Chiar tăcerea sau refuzul de a schiţa

vreun gest într-o situaţie anumită sunt purtătoare ale unui sens.

Dacă admitem că într-o interacţiune orice comportament are valoarea unui mesaj, altfel spus,

că este o comunicare, urmează în mod firesc că nu putem să nu comunicăm, fie că vrem, fie că

nu vrem. Activitate sau inactivitate, vorbire sau tăcere, orice are valoare de mesaj, Astfel,

comportamentele noastre îi influenţează pe alţii, iar aceştia, la rândul lor, nu pot să nu

reacţioneze la aceste comunicării şi, prin însuşi acest fapt, ei comunică.

Astfel, comunicarea este privită ca o structură ce cuprinde orice formă de relaţie a omului

cu lumea naturală şi socială. De aceea ea joacă un rol fundamental în modelarea vieţii şi în

consacrarea unor tipare culturale dominante în cadrul societăţilor.

Noile mijloace de comunicare sunt instrumente culturale cu o forţă deosebită în orientarea

percepţiilor şi a atitudinilor, în formarea imaginilor despre lume şi în difuzarea unor modele de

comportament social.

Ceea ce este interesant de evidenţiat este faptul că, faţă de modurile în care se desfăşura

comunicarea socială în antichitate sau în urmă cu două-trei secole, schimbarea este gigantică.

Această prezenţă masivă a mijloacelor de comunicare a dat naştere unui nou tip de cultură

(Georgiu, Grigore, Cultură şi comunicare, Bucureşti, pp. 13-14)., ce a fost numit iniţial cultură

de masă, datorită impactului social foarte larg, iar mai recent s-a impus noţiunea de cultura

media. Ibidem, p. 144.

Cartea tipărită, apoi presa de masă, telefonul, filmul, radioul, patefonul, televiziunea,

publicitatea, casetele audio şi video, sateliţii de comunicare, calculatoarele, internetul,

telefoanele mobile şi toată gama noilor tehnologii ale informaţiei au produs, în cascadă, un salt

uriaş în domeniul comunicării.

Comunicarea interpersonală întemeiază atât individualitatea oamenilor, cât şi “comunitatea”

lor socială. Limbajele, sistemele de semne, practicile semnificante şi comunicaţionale, formele

de cultură îl menţin pe individ în sfera gravitaţională a comunităţii sociale.

A comunica înseamnă faptul primar prin care oamenii, ca fiinţe raţionale, fac schimb de

mesaje inteligibile şi interacţionează complex în spaţiul social. Procesul de comunicare este vital

pentru existenţa omului şi pentru desfăşurarea tuturor activităţilor care produc şi reproduc viaţa

societăţilor şi de aceea el se manifestă ca fundament în crearea cadrului social. Societatea sau

ceea ce numim fapte sociale nu există în afara comunicării.

Ţinând cont de toate aceste aspecte, putem înţelege cu uşurinţă că se poate vorbi de o

comunicare interculturală sau de o cultură a comunicării, dacă luăm în considerare toate formele

de manifestare ale acesteia. Comunicarea interculturală înseamnă de fapt o uniune de comori la

nivel spiritual din care nu poate fi omisă religia. Comunicarea interculturală înseamnă nu numai

noi deschideri către alte orizonturi culturale, dar şi o achiziţionare de noi informaţii care permit

cunoaşterea şi respectarea celui de lângă noi, acceptarea reciprocă şi mai ales o îmbunătăţire a

propriei culturi. Există şi acea temere care poate apărea: de a nu-ţi pierde identitatea culturală în

încercarea de a comunica cât mai adânc, de a prelua sau de a da celorlalţi propriile păreri.

E necesar să facem din viaţă un dialog continuu: dacă nu, ea este doar existenţa unei

lâncezeli. Cuvântul, limbajul trebuie folosite ca principii ale comunicării, prin care omul devine

om pentru alt om; ele sunt forţa creatoare şi liantul între persoane. In dialog, un rol important îl

are cultura comunicării, adică formele şi manifestările alese pentru realizarea lui.

Nu putem asculta numai de teorii şi de exemplele altora, ci trebuie să ne facem noi înşine o

paradigmă existenţială prin implicarea în dialog şi pentru susţinerea unei comunicări

constructive.

Asigurarea unor calități elevate ale comunicării necesită posedarea de cunoștințe și abilități.

Comunicarea impune prin calitățile pe care trebuie să le dețină: claritate, precizie, conciziune,

expresivitate, corectitudine etc. A vorbi inseamnă a fi înțeles, înseamnă, nu numai a comunica

gînduri, ci și a produce un efect: a convinge, a impresiona, a determina la acțiune. Societatea

trebuie să capete priceperi și deprinderi de exprimare corectă nu numai în scris, ci și pentru

activitatea creatoare, care presupune infinite conexiuni de comunicare orale.

Prin urmare, cultivarea limbii este o necesitate primordială, care echivalează „cu

deprinderea de a comunica, deprindere care include posibilitatea de a asculta. Cine nu-i în stare

să asculte nu va avea niciodată ceva de comunicat, nu va fi niciodată în măsură să se facă

ascultat, agreat; … exprimarea constituie cartea de vizită a fiecărui individ, însuşirea ei

presupune învăţarea limbii, condiţia sine qua non a dobândirii şi întrebuinţării oricărui limbaj”.

Cultivarea limbii, a exprimării corecte, bogate și nuanțate a societății, presupune un control

permanent al comunicării scrise precum și al comunicării orale. Astfel, se poate întemeia o

discuție coerentă, conștientă, cultă, plină de sens, bogată în cuvinte (corect rostite/exprimate),

unde, atît emițătorul, cît și receptorul vor asimila mesajul, știrea sau informația la cel mai înalt

nivel. Precum spunea Mihai Eminescu ”limba și legile ei dezvoltă cugetarea”.

Limba este folosită ca un instrument al comunicării, iar comunicarea este folosită ca o

metodă de întelegere atât între oameni, cât și între animale, insecte etc. Prin urmare, limba este

nucleul comunicării, ”singura avere comună a unui popor”, iar comunicarea este pilonul pe care

se sprijina întreg Universul. Depinde de noi cum ştim să le folosim si să le păstrăm pentru

posteritate.

8 Blaga, Lucian, Trilogia valorilor, în Opere, vol.10, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p.510.

9 Krishna, Daya, Cultura, în vol. Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, Bucureşti, Editura

Politică, 1986, p. 317.

10 Sapir, Edward, Anthropologie, Paris, Editions de Minuit, 1967, p.329.

11. Tănase, Alexandru, Cultură şi religie, Editura Politică, 1973, pp. 150-151.

12 Morin, Edgar, Le paradigme perdu: la nature humanine, Paris, Seuil, 1973, p. 100

2.2. Norme de limbă în comunicarea verbală

2.2.1. Limbaje ale comunicării verbale:

• Limbajul literar: Definirea limbajului literar sau a limbajul standart: caracteristicile şi esenţa

limbajului literar;

La o primă aproximare limbajul desemnează orice sistem de semne simbolice folosite

pentru intercomunicare socială, adică orice sistem de semne care serveşte pentru a exprima şi

comunica idei şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei. Limbajul uman se ocupă numai de

semnele care au valoare simbolică. Semnul lingvistic (cuvântul) este simptom pentru a-l

reprezenta pe cel care îl produce; este semnal în relaţie cu receptorul său şi este simbol în raport

cu semnificatul său „real”.

Limbajul uman fiinţează prin procesul comunicării a cărui finalitate are loc prin

intercomunicare şi intercomprehensiune. La origini limbajul, la fel ca şi omul, s-a considerat a fi

o creaţie divină. Pe traseul trecerii de la sorgintea divină a limbajului la cea umană avem de a

face cu interpretări intermediare diferite. Limbile naturale sunt un vehicul pentru cunoaştere; ele

folosesc un limbaj colocvial, familiar şi informal; ele reprezintă stările aşa cum sunt în mod

nemijlocit. Poziţia teologică vreme îndelungată a stopat înţelegerea limbajului ca şi creaţie

umană.

Orice tip de limbaj uman, de exemplu literar sau ştiinţific, are ca elemente constitutive

dimensiunea psihoafectivă şi dimensiunea logică. Limbajul uman acoperă întreaga gamă a

procesului comunicării, de la comunicativitate la comunicabilitate.

Dar care este locul şi rolul limbajului literar în cuprinsul economiei de ansamblu a celorlalte

limbaje?

Limbajul literar diferă de limbajul comun, care este o creaţie colectivă spontană la fel ca şi

moralitatea. Inter homines dicere (A vorbi sau zice între oameni). Limbajul comun este rezultatul

sedimentării unei experienţe milenare sub forma limbilor naturale, de la experienţa pre-teoretică

(magie, mitologie, folclor etc.) la experienţa teoretică (ştiinţe exacte, logico-matematice, ştiinţe

ale naturii, ştiinţe tehnice şi economice, ştiinţe socioumane sau umanitare) din cuprinsul cărora

face parte şi literatura.

Limbajul literar nu reflectă realul sub forma unor propoziţii enunţiative ce se rezumă la

simple observaţii sau constatări.

Limbajul literar este intim legat de viaţa socială, de civilizaţie, de dezvoltarea gândirii, de

artă etc.. Pentru a dezvălui mai precis pecetea inconfundabilă a limbajului literar se impune să

facem următoarele precizări: limbajul literar nu se caracterizează numai prin dimensiunea

psihoafectivă, inteligibilă şi social-culturală. El se constituie prin intricaţia indisociabilă dintre

fiinţarea nemijlocită (senzaţii, imagini) şi fiinţarea mijlocită (reprezentări şi expresii).

Limbajul literar nu pune accentul pe cunoaştere prin percepere şi pricepere, ci pe valorizare

şi asumare, indiferent de zona de unde provin imaginile, din zona extralingvistică sau lumea

civilizaţiei şi culturii umane.

Şi totuşi care ar fi esenţa limbajului literar, de vreme ce literatura cuprinde genurile

beletristice precum narativitatea, liricitatea, arta dialogului sau dramaturgia? Personal,

considerăm că pecetea inconfundabilă a limbajului literar este specificul naţional. Cultura se

desfăşoară pe terenul lume – text – memorie şi lume – text – lume. Fără unul din aceşti termeni

creaţia culturală devine o imposibilitate. Ea solicită elementele imaginare ce aparţin fondului

general uman şi se realizează valorizări diferite de la cultură la cultură. Nu contează de unde vin

imaginile, din ce domeniu al experienţei, ci modul lor de structurare şi valorizare.

Note1 E. Coşeriu, Introducere în lingvistică, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1995.2 S. Bănulescu, Dropie, Cântece de câmpie, Un regat imaginar, Editura Alfa, 1997, p. 371.3 Ibidem, p. 371.

• Limbajul colocvial (familiar, popular, oral, conversaţional, afectiv, subiectiv, vulgar,

argotic., )

Limbajul familiar este o realitate lingvistică invocată mult in ultimii zece – cinsprezece ani.

Este remarcat cel mai adesea la impactul funcţional al mijloacelor de comunicare in masă asupra

limbii scrise şi vorbite.

Termenul romanesc familiar circulă in literatura lingvistică in relaţie cu termenii: popular,

oral, colocvial, conversaţional, afectiv, subiectiv, familial, vulgar, argotic. Frecvent, familiarul

este inclus noţiunii corespunzătoare termenului popular. Formulări ca “in limbajul popular şi in

cel familiar” sunt un inevitabil loc comun in literatura de specialitate. De exemplu, în Stilistica

limbii romane a lui Iorgu Iordan intalnim: “Vorbirea populară şi cea familiară se servesc la tot

pasul de cateva formule în care intră, sub forma lor feminină, dar cu inţeles neutral, primele două

numerale din seria cardinalelor” (4).

In Stilistica funcţională a limbii romane a lui Ion Coteanu, termenul utilizat este acela de

familial şi desemnează un nivel lingvistic funcţional: „Limbajul cultivat artistic se poate impărţi

in proză şi in poezie, iar cele cultivate şi non-artistice in limbaj standard, familial, de conversaţie

oficială, ştiinţific etc.”6. Familiar insemna mai ales (ori numai) vulgar in tot secolul al XIX-lea

(in special francez) şi chiar in primele decenii ale secolului al XX-lea.

Incepand cu sfarşitul deceniului opt şi inceputul deceniului următor al secolului al XX-lea,

stilistica romanească include in mod explicit şi sistematic n familiar limbajele argotice, termenii

tabu şi pe cei injurioşi [7].

De multe ori familiar ajunge să fie utilizat in limbajul de specialitate numai cu sensul pe care

cuvantul il are in limba curentă: ”ceea ce este cunoscut, obişnuit, banal”.

În mod evident, limbajul familiar se structurează la nivelul limbii vorbite (stilul colocvial, al

conversaţiei), prima sa trăsătură esenţială fiind aşadar oralitatea.

Se consideră, de cele mai multe ori in mod implicit, că oralitatea familiarului este

dialogică. Lucrurile nu stau intotdeauna astfel, pentru că relaţia nu este izomorfă (nu tot ce este

familiar este şi dialogic, nu tot ce este dialogic este şi familiar). Pe de o parte, dialogul se

desfăşoară in proporţii considerabile şi in arealul “elevat-autocenzurat - inalt-academic” ori in

acela “enervat-imprecaţional”. Elementele de argou prezente in limbajul familiar sunt poate la fel

de numeroase ca regionalismele, ca să nu mai vorbim de elementele populare (in sens

dialectologic).

Aşadar, stilul familiar sau oral se caracterizeaza printr-o mare libertate în alegerea

mijloacelor e expresie, ca urmare a unor intense trairi afective; presupune o exprimare mai putin

pretentioasa, mai apropiata, folosit în relatiile cu membrii familiei, prietenii, colegii.

Comunicarea orală este situativă, solicitând, de fiecare dată, utilizarea cuvintelor adecvate

situaţiei.

De exemplu, comunicarea prezentată la o dezbatere ştiinţifică necesită un limbaj

terminologic, specializat, corespunzător subiectului abordat, fiin lipsit de regionalisme,

frazeologisme, cuvinte cu sens figurat.

În comunicările cotidiene, cum ar fi cele de magazin, alegem cuvinte neutre, iar în

conversaţiile familiare (cu amicii, părinţii, copiii etc.), ne putem permite să folosim

frazeologisme, metafore, cuvinte cu sens figurat, diverse creaţii individuale etc., care fac

comunicarea mai vie. E adevărat că aceste libertăţi nu trebuie să fie absolute, ci să se încadreze

în normele limbii literare.

După cum vedem, limbajul colocvial depăşeşte limitele normelor limbii literare, iar resursele

lui sunt folosite în funcţie de situaţie şi de nuvelul de instruire al celor care comunică. El conţine

foarte multe lociţiuni expresive, cu mărci stilistice implicite. Locuţiunile, frazeologismele

colorează stilul şi înviorează comunicarea. Însă ele nu sunt potrivite într-un stil neutru, de aceea

trebuie înlocuite cu cuvinte fără coloratură (a şterpeli - a fura; a da cu oiştea în gard – a greşi; a

o lua la sănătoasa – a fugi). În alt stil, de exemlu în cel administrativ, am putea folosi alte

echivalente pentru unităţile lexicologice de mai sus, respectiv: a delapida/a sustrage, a comite o

greşeală, a părăsi locul infracţiunii.

E de remarcat că faptele de limbă utilizate în exemplele de mai sus sunt atestate de normele

limbii literare. Cu alte cuvunte, avem de a face cu vorbirea orală subordonată normelor limbii

literare. Ea este caracteristică persoanelor instrute.

Oamenili neinstruiţi, în special cei de la ţară, au un vocabular plin de regionalisme, de cuvinte

populare sau familiare, care nu sunt atestate în limba literară. De exemplu, pilit, aghesmuit. Într-

un stil neutru se va spune beat sau beat criţă, iar într-un stil administrativ - a fi în stare de

ebrietate sau a fi în stare avansată de ebrietate.

„În Moldova dintre Nistru şi Prut, la aceste resurse se mai adaugă şi basarabenismele

ruseşti, care, prin numărul lor impunător, au făcut ca limbajul multor persoane să fie un veritabil

talmeş-balmeş” [Palii, p.48]. Iată încă o serie de cuvinte utilizate frecvent în limbajul colocvial,

acolo unde nu se pune problema respectării limbii literare: ahotă, ciotcă, guleai, babac, colea,

măi, fa, chită, harman, lelec, rasol, chiroaşte.

În această ordine de idei, este absolut important a nu se confunda vocabularul comunicării

orale cu vocabularul comunicării neliterare. Este recomandabil ca în comunicarea orală să

alegem cuvintele cu atenţie, dându-le prioritate celor literare. Însă nu este condamnabil, după

cum am arătat şi mai sus, ca în anumite condiţii, să le zicem de relaxare intelectuală, să utilizăm

şi unele cuvinte populare, care pot imprima sclipiri nebănuite mesajului şi care sunt capabile,

uneoei, să exprime exact ideea ce trebuie comunicată. Evident, mult va depinde de simţul limbii

pe care îl are vorbitorul.

Cf. Cristina Florescu, Limbajul familiar romanesc in context romanic, in vol. Identitatea

limbii şi

literaturii romane in perspectiva globalizării, Institutul de Filologie Romană “A. Philippide”,

Iaşi,

Trinitas, 2002, p. 125-134; v. şi (infra) nota 34.

2 Cf. eadem. Gindire specifică şi gindire europeană in semantismul romanescului a lăsa, Iaşi,

Editura Document, 1999, p. 29-37.

3 Cf. Jean Dubois s.a., vol.cit., Paris, Librairie Larousse, 1973, s.v. familier (trad.aut.).

4 Cf. Iorgu Iordan, op.cit., Bucureşti, Institutul de lingvistică romană, 1944, p. 137.

2 Cf. Mioara Avrasm, Anglismele in limba romană actuală, Conferinţele Academiei Romane,

Bucureşti, Editura Academiei Romane, 1997, p. 27-29.

21 Cf. Ion Gheţie, Baza dialectală a romanei literare, Bucureşti, Editura Academiei Romane,

1975,

p. 601-615.

22 Cf. Ion Coteanu, op. cit., vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Romane, 1973, p. 50, 97, 103

etc.

23 Cf. Gh. Chivu, Limba romană de la primele texte pană la sfarşitul secolului al XVIII-lea.

Variantele stilistice. Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2000, p. 26-27, 38-44 ş.a.

24 Elemente semnificative in acest sens apar in lucrarea Elenei Slave, Metafora in limba

romană,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991.

7

• Limbajul ştiinţific.

particularităţi lingvistice ale limbajului ştiinţific (lexicale, morfologice şi stilistice);

Limbajul ştiinţific se utilizeaza in lucrarile care contin informatii asupra unor obiecte,

fenomene, fapte, investigatii, cercetari, caractere tehnice etc., cu alte cuvinte, in lucrarile

stiintifice. Comunicarea realizată prin intermediul limbajului ştiinţific este lipsita de incarcatura

afectiva, de figuri de stil si digresiuni, accentul fiind pus pe comunicare de notiuni, cunostinte,

idei etc., astfel c funcia limbajului este cognitiva. Astfel, textele stiintifice urmaresc sa exploreze,

sa explice, sa argumenteze cunostinte factuale. Limbajul este lipsi de încărcătură emotivă, în

special fiind folosite cuvinte monosemantice. Mesajul se caracterizează prin claritatea exprimarii

(pusa in evidenta printr-o structura adecvata a propozitiei/frazei), prin precizie, corectitudine,

prin utilizarea sensului propriu al cuvantului. Pe lângă aceasta, fiecare domeniu stiintific are

propriul vocabular.

Limbajul stiintific include numeroase neologisme si cuvinte derivate cu prefixe si

pseudoprefixe (antebrat, contraofensiva) sau compuse cu sufixoide si prefixoide (biolog,

geografie etc.) Acestora li se adauga utilizarea unor abrevieri, simboluri, semne conventionale,

formule stereotipe. Dintre compozitiile pe baza textelor stiintifice, amintim: analiza stiintifica

(filozofica, economica, politica, botanica, etc), studiul, comunicarea ştiinţifică, referatul, eseul.

Tot de stilul stiintific ţine şi limbajul tehnic (terminologie cu caracter orientat practic),

limbajul religios (terminologie arhaică, solemnă, conservatoare şi cu încarcatură emotivă),

limbajul poetic (terminologie accesibilă şi cu tehnici persuasive).

Limbajul ştiinţific conţine clişee specifice, care ajută la argumentare, la descriere, informare,

la explicarea faptelor, la tragerea concluziilor, la elaborarea constatărilor etc.

• Limbajul specializat. Limbajul economic

● Limbajul specializat

Dacă limba comună este definită, de obicei, ca totalitatea cuvintelor şi îmbinărilor de cuvinte

care se folosesc în mod curent, lexicului specializat îi aparţin toate elementele lexicale care sunt

într-un mod sau altul, legate de o activitate specifică, de un domeniu ştiinţifico-profesional, şi

care sunt folosite de un grup de vorbitori în comunicarea lor scrisă sau orală, în cadrul unui

domeniu al existenţei sociale, profesionale şi culturale. El are o sferă de întrebuinţare limitată şi,

în consecinţă, este înţeles doar de un grup social strict determinat.

Lexicul de specialitate îşi are originea în istoria procesului de producţie, atunci când apar idei

şi se creează obiecte noi, pentru care nu există încă denumiri. În acele condiţii, activitatea

profesională este în permanenţă însoţită, în plan lingvistic, de apariţia unor elemente lexicale

formate prin intervenţia conştientă a omului în dezvoltarea naturală a limbii.

Relaţiile existente între lexicul comun şi cel specializat fac posibilă deplasarea unităţilor

lexicale dintr-un registru în celălalt. Pe de o parte, vocabularul specializat “atrage” prin

specializare şi transfer elemente curente ale lexicului comun, iar pe de altă parte, el împrumută

altor arii lexicale termeni, care pot fi supuşi unei alte specializări sau unui nou transfer metaforic.

În principal, prin limitarea câmpului obiectual-noţional, cuvintele din lexicul comun pot trece

în componenţa lexicului specializat. În prezent, este mai frecvent procesul invers: prin

popularizarea unor noţiuni speciale, semnificanţii lor îşi pierd precizia terminologică şi intră,

astfel, într-un circuit mai larg. S-a constatat că peste 60% din neologisme provin din trecerea

unităţilor terminologice, aparţinând unei sfere de activitate specializate, într-o sferă

nespecializată (lucrări de popularizare a ştiinţei, presă, televiziune, radio).

Acest lucru este mai evident astăzi când ştiinţa şi tehnica intră tot mai mult în viaţa cotidiană

a fiecăruia prin intermediul consumului de produse tehnice şi al vulgarizării cunoştinţelor

ştiinţifice şi tehnice. Frontierele între aceste două limbaje sunt neclare şi permeabile. Prin

urmare, limbajul specializat este legat de limbajul comun printr-o relaţie de intersectare, adică

procesul de transfer al unităţilor lingvistice între aceste două limbaje se realizează în ambele

sensuri. Unităţile lexicale trec de la un limbaj la altul sau se găsesc în mai multe limbaje

specializate în acelaşi timp.

Lexicul specializat este secundar, este elaborat artificial din elemente autohtone, create sau

împrumutate. Acest caracter, secundar, în raport cu lexicul comun, este mai evident în cazul

cuvintelor autohtone care şi-au dezvoltat şi sensuri specializzate.

Caracterul artificial care marchează elaborarea cuvintelor din lexicul specializat, indiferent

dacă acestea sunt autohtone sau împrumutate, este ceea ce uniformizează unităţile acestui tip de

lexic, independent de provenienţa lor. În aceste condiţii, termenii creaţi pe baza lexicului

autohton primesc adeseori un determinant care contribuie la scoaterea cuvântului din sfera

comună de utilizare şi la introducerea lui într-un câmp terminologic corespunzător.

De exemplu, substantivele scară, undă, unelte, cutie, curte, cameră, corp în limbajul comun

nu au nevoie de determinanţi pentru a fi înţelese, în schimb, în lexicul specializat este obligatoriu

un determinant (adjectiv sau substantiv în cazul genitiv sau acuzativ) pentru delimitarea

câmpurilor terminologice între ele:

(tehn.) scară rulantă; (muz.) scară muzicală; (min.) scara durităţii;

(fiz.) undă seismică, undă electromagnetică; (radiofonie) undă scurtă, undă mijlocie, undă

lungă;

(ec., pol.) unelte de producţie; (lingv.) unealtă gramaticală; (tehn.) cutie de viteze; cutie de

rezonanţă; (med.) cutie craniană;

(jur.) curte cu juri; curtea de apel; curtea de casaţie;

(tehn.) cameră de combustie; cameră de comandă; cameră de sunet; (mil.) camera cartuşului;

(jur.) corp delict; (chim.) corp simplu; (fiz.) corp străin; (tipogr.) corp de literă; (opt.) corp

incandescent.

Caracterul artificial al actului de denotaţie din lexicul specializat se manifestă şi în abundenţa

abrevierilor de tipul: ISBN, DEX, SRL, HIDROMET absente în lexicul comun, unde, de obicei,

se trunchiază unele neologisme ( taxi, foto, audio, metro) sau cuvinte specifice argoului elevilor

(mate(matică), bac(alaureat) etc.).

Comparativ cu lexicul comun, în lexicul de specialitate se folosesc mai multe împrumuturi

neologice, ceea ce favorizează comunicarea între specialişti din diverse arii lingvistice. În lexicul

comun pătrund doar elemente disparate ale limbajelor specializate pentru care există realii

actualizate şi pentru nespecialişti. Extrase din câmpul lor profesional, obiectual, aceste

împrumuturi sunt încadrate de obicei, în sistemul limbii literare ca neologisme şi

profesionalisme, înţelese şi, eventual, utilizate ocazional de vorbitori care nu aparţin sferei

profesionale respective.

Deoarece limbajul specializat nu are particularităţi de structură gramaticală sau fond principal

lexical diferite de ale limbii naţionale, specialiştii dintr-un anumit domeniu de activitate teoretică

sau practică folosesc limba literară standard, în care introduc termenii necesari pentru a denumi

noţiuni proprii domeniului de activitate respectiv. Astfel se şi explică frecventele cazuri de

întrepătrunderi între limba literară comună şi limbajele specializate. În această situaţie, cuvintele

din limba literară comună dobândesc semnificaţii noi cu care se folosesc în limbajul tehnic şi

ştiinţific, iar unii termeni pătrund cu sensuri figurate în limba comună. Prin tehnologizarea vieţii

cotidiene, migraţia elementelor lexicale dinspre sfera tehnico-ştiinţifică spre lexicul uzual este în

creştere.

● Limbajul economic

Apariţia şi formarea limbajului de specialitate economic se confundă cu istoria economică a

omenirii. După cum observa Hayek,"Comerţul, migraţiile, precum şi amestecul şi înmulţirea

populaţiilor, nu numai că au deschis ochii oamenilor, ci, fără îndoială, le-au desferecat şi

limbile. Nu e vorba numai de faptul că neguţătorii întâlneau în mod inevitabil şi, uneori,

ajungeau să stăpânească limbi străine în cursul călătoriilor lor, dar acest lucru trebuie să-i fi forţat

şi să cugete la diferitele conotaţii ale cuvintelor-cheie (fie şi numai pentru a evita jignirea

gazdelor sau înţelegerea greşită a termenilor de negociere) - prin urmare, ajungând să cunoască

noi şi diferite opinii despre cele mai elementare chestiuni"1. De-a lungul timpului, autorii ideilor

şi teoriilor economice au fost preocupaţi nu numai de autonomizarea ştiinţei economice, ci şi de

identitatea termenilor economici, fiind convinşi că o teorie bună are nevoie şi de o bună

comunicare. Marii autori ai teoriilor economice s-au preocupat în scrierile lor şi de aspectele

limbajului, îndeosebi de rolul lui în comunicarea dintre economişti, dar şi în comunicarea

rezultatelor ştiinţei economice. În diversitatea tipurilor de limbaje (vorbit, scris, gestua, sonor,

etc.), cel mai important pentru asimilarea şi aprofundarea cunoştinţelor despre economie, dar şi

pentru comunicarea rezultatelor ştiinţei economice, este limbajul economic academic scris şi

vorbit. Limbajul economic academic ne apare astăzi ca un amestec greu de separat între limbajul

propriu ştiinţei economice şi cel împrumutat. Limbajul propriu consacrat în termeni ca: cerere,

ofertă, piaţă, preţ, capital, bani, concurenţă, producător, consumator, utilitate, costuri, salariu,

profit, consum, economii, investiţii, inflaţie etc., s-a dovedit insuficient pentru a explica situaţii

noi ale unui domeniu de cercetare complex, cum este cel al economiei. Dificultăţile legate de

limitele limbajului tradiţional le redă şi J-J. Rousseau în “Eseu despre originea limbilor”, unde îl

citează pe voiajorul în Orient, Jean Chardin (1643-1713): "După ce au discutat şi au pălăvrăgit

în prezenţa celui care vinde ceva, şi de obicei în casa acestuia, ei fixează preţul cu ajutorul

degetelor. Se ţin de mâna dreaptă, acoperită de haină sau de o basma, şi comunică în acest chip.

Degetul întins înseamnă zece, degetul îndoit cinci, vârful degetului înseamnă unu, mâna întreagă

o sută, mâna strânsă o mie. Ei socotesc astfel livre, parale sau dinari, pipăindu-şi mâinile. În

timp ce tratează, au o înfăţişare calmă şi imobilă, până într-acolo, încât este cu neputinţă să afli

ceva, nici ce gândesc, nici ce spun" [ Rousseau, J. J. Eseu despre originea limbilor, unde

sevorbeşte despre melodie şi despre imitaţiamuzicală, Editura Polirom, Bucureşti, 1999, .

p. 21, 98.]

Limbajul economic a explica unele fenomene economice, dar şi drumul anevoios al apariţiei

şi consolidării ştiinţei economice au facilitat împrumuturile lingvistice. Invadarea vocabularului

economic cu termeni din alte domenii ale cunoaşterii are şi alte explicaţii, îndeosebi influenţele

avute de moda intelectuală de-a lungul vremii, accelerând "diviziunea muncii lingvistice"3. Şi în

economie, ca în orice alt domeniu al cunoaşterii, "cuvintele devin ghizi" ale acţiunii, deoarece,

"limbajul ne dă posibilitatea nu numai să etichetăm obiectele oferite simţurilor noastre ca pe

nişte entităţi distincte, ci şi să clasificăm o infinită diversitate de combinaţii ale semnelor

distinctive în conformitate cu ceea ce aşteptăm de la ele şi cu ceea ce putem face cu ele"4.

Aspectul cel mai important în folosirea limbajului economic este legat de amestecul de

interpretări şi de teorii despre mediul economic. În acest sens, împrumuturile din alte domenii ale

cunoaşterii şi reformarea, spontană sau deliberată, au produs cele mai semnificative "înnoiri" ale

limbajului economic.

În aria reformării spontane se observă tendinţa de plasticizare a limbajului economic

determinată, pe de-o parte, de aparenta insuficienţă a vocabularului, iar pe de altă parte, de orinţa

autorilor de a fi cât mai sugestivi. Sintagme, celebre acum, numite: laissez-faire, homo

economicus, pasagerul clandestin, mâna invizibilă, acordeonul lui Hayek, dilema prizonierului,

problema lui Ulise, fenomenul Silicon Valley, trişor, eficienţa-X, comportament oportunist,

preţuri-umbră, firmă barometru, tragedia comunelor, efectul de clichet, capcana lichidităţilor,

miopia agenţilor economici, hazard moral etc. au şi consistenţă teoretică solidă. În acelaşi timp,

s-au banalizat expresii precum: piaţă neagră, revoluţie verde, muncă la negru, economie

subterană, găuri negre, zone gri, carte verde etc.

Unii termeni utilizaţi în mod curent de tehnocraţi: ecart, ajustare, bruion, implementare, PIB,

TVA, accize etc.; de finanţişti: bonduri, derivate, splitare, spred, speed, overdraft, hedge, swich,

dar şi leul greu etc.; de experţi în economie: marketclearing, dumping, fixing, pieţe emergente,

hazard moral, asimetrie informaţională etc.; de manageri: antreprenor, cultură organizaţională,

firmă, intraprenor, patron, organizaţie etc.; de birocraţi: aquis, integrare, globalizare,

salvgardare, embargou, armonizare etc. – sunt termeni care formează jargonul fiecărui domeniu

amintit, acceptat şi recunoscut ca rezultat al complexităţii economiei şi al diviziunii cunoaşterii.

Tranziţia la economia de piaţă a adus şi un jargon-pop: privatizaţi, buticari, dolarizare,

dughenizare, investitori-feneişti, caritaşi, disponibilizaţi, secondhand, baroni locali etc. repede

îmbrăţişat de analiştii economici, fiind inteligibil pentru un public larg. În acelaşi timp, limbajul

economic a devenit mai permisiv, integrând fără prea multe rezerve, argoul de tranziţie: şpagă,

parai, blat, naşpa, marfă, verzişori, caşcaval, coco, şmen, ţepuire etc.

1. Attali, J. Guillaume, M. L'anti-économique, PUF, Paris, 1974.

2 Bremond, J. Les economistes neo-classiques, Hatier, Paris, 1989.

3 Foucault, M. Cuvintele şi lucrurile, Editura Univers, Bucureşti, 1996.

4 Friedman, Milton & Rose Liber să alegi. Un punct de vedere personal,Editura All, Bucureşti,

1998.

5 Hausman, D. M. Filozofia ştiinţei economice. Antologie.,Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

6 Hayek, F. A. Infatuarea fatală. Erorile socialismului.Editura ANTET, 2000.

7 Kirzner, I. M. Perspectiva economică, Editura ALL, Bucureşti, 1996.

8 Lorenz, K. Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti,

1996.

9 Machlup, F. Essais de sémantique economique, Calman-Levy, Paris, 1987.

10 Popper, K. R. În căutarea unei lumi mai bune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.

11 Popper, K. R. Cunoaşterea şi problema raportului corpminte.O pledoarie pentru

interacţionism,Editura TREI, 1997.

12 Popper, K. R. Lecţia acestui secol, Editura Nemira,Bucureşti, 1998.

13 Rousseau, J. J. Eseu despre originea limbilor, unde sevorbeşte despre melodie şi despre

imitaţiamuzicală, Editura Polirom, Bucureşti, 1999.

14 Schmidt, C. La sémantique économique en question,Calman- Levy, Paris, 1985.

2.2.2. Norme şi erori de ordin ortoepic (accentul şi dicţia).

• Greşeală şi corectitudine. Varianta literară a oricărei limbi este definită prin caracterul ei

normat, care asigură, de fapt, corectitudinea de natură: fonetică-fonologică, ortografică,

ortoepică, lexicală, semantică, etimologică, morfologică, sintactică, stilistică. Varianta literară

(cultă, supradialectală) – orală şi scrisă – este aspectul cel mai îngrijit al limbii naţionale. Are

caracter normat, elaborat, relativ unitar şi stabil.

A vorbi corect romaneste constituie un avantaj care poate aduce un alt avantaj in cariera.

Scopul acestei teme este acela de a pune la dispozitia cititorului o colectie de greseli care trebuie

evitate cu orice preţ la instituţiile de învăţământ, in cazul elevilor, studentilor si profesorilor, la

birou, in cazul tuturor celor a caror munca presupune interacţiune lingvistică, în cazul celor care

se exprima în mediile de informare, inclusiv in mediul atât de avid de cuvânt scris al Internetului.

“Un punct de vedere mecanic, оbişnuit adesea la persoanele mai în vârstă este următorul: e

bine aşa cum s-a vorbit în trecut, tot ce s-a schimbat între timp constituie o stricare a limbii. Este

o atitudine nedialectică, pentru că totul pe lume se schimbă. Chiar dacă nu s-ar găsi mijloace de

a perfecţiona modul de vorbire în sine, oamenii sunt obligaţi să introducă necontenit modificări

de limbă, măcar pentru a denumi ceea ce apare nou, iar corolarul este că, cu sau fără voie, se

elimină unele elemente ale limbii din trecut, pentru că nu le mai corespunde nimic în viaţa de

azi” [Graur, p11].

Pentru un lingvist, greşeală este orice abatere de la normele limbii, de la sistemul ei de

funcţionare. Prin urmare atunci când cineva transformă adjectivul complet în complect (luîndu-se

după adjective neînrudite, dar în parte asemnătoare, ca direct, perfect etc.), comite o greşeală.

Dar dacă pe încetul forma nouă se generalizează, dacă marea masă a vorbitorilor o adoptă, atunci

devine „corectă“, căci bine e aşa cum vorbeşte lumea, iar lingvistul nu mai are altceva de făcut

decât să explice pe ce cale s-a produs schimbarea.

După cum cunoaştem, cuvântul lucrativ are semnficaţia „care aduce mari câştiguri băneşti“.

În Chşinău însă, din păcate, ici şi colo mai apar şi astăzi firme cu „atelier lucrativ”, iar unele

şedinţe sunt şi ele „lucrative”, cu sensul greşit „unde se lucrează”.

Aşadar, rolul limbii este să servească de mijloc de comunicare (ceea ce presupune înţelegerea

reciprocă).

• Pronunţarea dialectală a unor sunete din cuvânt. O exprimare ingrijită nu înseamna

doar respectarea regulilor gramaticale şi folosirea corespunzatoare a constructţilor lingvistice, ci

şi o pronunţie corectă a cuvintelor pe care le utilizăm. De multe ori, însă, acest aspect este

neglijat. 

O pronunţie corectă conferă demnitate mesajului pe care-l transmitem. Ea îi permite

ascultătorului să se concentreze asupra mesajului, nu asupra greşelilor de pronunţie.

Dacă urmărim cu atenţie limba vorbită de marea masă a vorbitorilor de limbă română,

indiferent de vârstă sau categorie socială, vom observa o mulţime de greşeli de pronunţare a unor

cuvinte, care la unii s-au înrădăcinat, fie din necunoaştere, fie din uzul vorbirii familiare însuşite

şi practicate în comunicarea de zi cu zi.

Cum era de aşteptat, cuvintele în cauză sunt în marea lor majoritate neologisme, dar există

printre ele şi termeni din fondul principal lexical românesc, care au tendinţa de a deveni o

variantă a formei corecte.

Din această din urmă categorie, menţionăm pronumele demonstrativ, cu toate formele

lui: celălant, ceilanţi, cealantă, celelante, în loc de celălalt, ceilalţi, cealaltă, celelalte; asta, ăsta,

ăla, aia, în loc de acesta, aceasta, aceea, aceia, acelea, substantivul jumate în loc de jumătate,

prepoziţiile pă în loc de pe, pântru în loc de pentru, dân în loc de din, etc.

 Nu există un set de reguli de pronunţie valabil pentru toate limbile. Multe limbi au la

bază un sistem de scriere alcătuit din litere.

Pentru a avea o pronunţie corectă, în limbile alfabetice trebuie folosit sunetul potrivit pentru

fiecare literă sau combinaţie de litere. Când o limbă se bazează pe nişte reguli precise, cum este

cazul limbii greceşti, spaniole, şi cuvintele sunt mai uşor de pronunţat. Influenţa altor limbi

schimbă uneori pronunţia unor cuvinte, reflectând limba de origine. Când cuvintele unei limbi

sunt alcătuite din mai multe silabe, este important ca accentul principal să cadă pe silaba

potrivită. Multe dintre limbile cu o asemenea structură au reguli de accentuare orală destul de

precise. În cazul excepţiilor, accentul este marcat în scris, indicând pronunţia corectă. În situaţiile

în care nu există un sistem de reguli bine precizat, dificultăţile de pronunţie sunt mult mai mari,

vorbitorul limbii respective trebuind să înveţe multe cuvinte pe de rost.

În unele limbi, semnele diacritice au o mare importanţă. Ele sunt semne grafice puse

deasupra sau dedesubtul anumitor litere ale alfabetului: ă, â, î, ş, ţ, è, é, ô, ñ, ō, ŭ, č, ö, ç. Semnele

diacritice apar în texte, iar cititorul trebuie să ţină cont de ele când citeşte, mai cu seamă dacă

este vorba despre o citire în public.

În ce priveşte pronunţia în limba română, semnalăm câteva capcane ce trebuie evitate.

O pronunţie preţioasă dă impresia de afectaţie, ba chiar de snobism. Acelaşi efect îl are şi

pronunţia desuetă. Cel ce rosteşte astfel cuvintele nu face decât să atragă atenţia asupra propriei

persoane. Pe de altă parte, este bine să evităm şi cealaltă extremă, aceea de a vorbi şi de a

pronunţa cuvintele neîngrijit.

Modul de pronunţare a cuvintelor în limba română ar putea să difere de la o regiune la alta..

● Ar fi bine ca în vorbirea noastră de zi cu zi să folosim cuvinte bine cunoscute. În general,

pronunţia nu este o problemă într-o conversaţie obişnuită. Când citim însă cu voce tare, s-ar

putea să întâlnim termeni pe care nu-i folosim în mod obişnuit.

● Există şi cuvinte cu forme duble de accentuare, în funcţie de context. Oricare ar fi

cuvântul pe care-l căutăm în dicţionar, el trebuie rostit de mai multe ori cu voce tare înainte de a

închide dicţionarul.

● A doua modalitate de îmbunătăţire a pronunţiei este aceea de a citi în prezenţa cuiva care

rosteşte corect cuvintele şi de a-l ruga să ne corecteze când comitem greşeli.

Multe dintre greselile de pronuntie care se fac au legatura cu litera ”x”, ea putand fi

pronuntata atat ”gz”, cat si ”cs”, in functie de celelalte sunete cu care se invecineaza.

Potrivit Isabelei Nedelcu, autoarea cartii „101 greseli gramaticale”, singura regula care

poate fi formulata este ca ”x” se pronunta ”cs” in urmatoarele situatii:

este prima litera dintr-un cuvant;

este ultima litera dintr-un cuvant;

este urmat de o consoana.

Corect este: excursie = ”ecscursie”, export = ”ecsport”.

In schimb, cand este pozitionata intre doua vocale litera ”x” se poate pronunta ”gz” sau „cs”,

fara sa existe o norma care sa indice cand se foloseste o pronuntie sau alta.

Iata o lista de cuvinte si pronuntiile lor corecte:

x = gz x  = cs

exact = ”egzact”

examen = ”egzamen”

exemplu = ”egzemplu”

exil = ”egzil”

exista = ”egzista”

aproximativ = aprocsimativ

axa = acsa

fixare = ficsare

lexic = lecsic

maxim = macsim

Pronuntiile gresite se regasesc si la cuvintele care contin vocalele ”e” sau ”o”.

Isabela Nedelcu arata în lucrarea sa că litera „e” se pronunta ”e” numai in cuvintele

neologice (cele imprumutate din alte limbi), nu şi în cuvintele vechi. Asadar, este corect sa

pronuntam :

”ie” in cuvinte precum: el (iel), ea (ia), esti (iesti), erau (ierau), este (ieste), aceeasi

(aceiasi), aceea (aceia), baie (”baie”, nu ”bae”), femeie (”femeie”, nu ”femee”) si

”e” in neologisme: ca ”european”, ”alee”, ”educatie”, ”euroregiune”, ”explozie”, ”ecran”,

”epoca”, ”evident”, ”ecran”.

• In ceea ce priveste litera ”o”, ea nu trebuie precedata de ”u”. Deci, spunem ”om”, nu

”uom” si ”oricare”, nu ”uoricare”.

Pe langa pronuntia gresita a unor litere sau grupuri de litere, exista si o serie de erori de

pronuntie provenite din tendinta de a scurta cuvintele prin omiterea unor sunete sau a unor silabe

din interiorul sau de la finele cuvintelor (“caietli”, în loc de caietele; “cărţli”, în loc de cărţile;

“peştli”, în loc de peştele, “crează”, în loc de creează etc.;” lupu” în loc de lupul; “drumu”, în

loc de drumul; cazu în loc de cazul, ”can”, in loc de cand; ”poati”, in loc de poate; ”treb”, in loc

de trebuie ”; “propietar”, in loc de proprietar etc.).

• Alte cuvinte pronuntate gresit sunt cele care definesc locuitorii unui stat. Corect e sa

spunem ”francezi”, nu ”franceji”, dar si ”chinezi”, nu ”chineji”, susetă, bisar, premiză etc.;

• In vorbirea ingrijita trebuie sa evitam si folosirea lui ”sânt” in loc de ”sunt” sau ”dantre” in

loc de ”dintre”.

• Pronunţarea greşită a cuvintelor din fondul de bază al limbii, a termenilor şi

neologismelor împrumutate din alte limbi:

Accentul pune in evidenta pronuntarea mai intensa a unei silabe din structura unui cuvant. In

limba romana, accentuarea corecta a unor cuvinte poate ridica, uneori, anumite probleme,

deoarece accentul este liber, putand fi pe silaba finala (de-cor), pe silaba penultima (bi–ne), pe

antepenultima (gi-ne-re), pe a patra silaba (chél-ne-ri-ta) etc. In cursul flexiunii (formele pe care

le iau cuvintele, in functie de categoriile specifice – numar, gen, persoana, conjugare etc. –

pentru a exprima diferite raporturi gramaticale), accentul ramane, de multe ori, stabil, dar sunt si

situatii in care se schimba :nora – nurori, sora – surori, zero – zerouri, radio – radiouri, adusei

– aduseram, canta – canta etc. In general, pentru un vorbitor nativ de limba romană,

pronunţarea corectă a cuvintelor se învaţă prin uzul limbii, fără a fi nevoie de prea multe

teoretizări.

Ezitari in accentuarea corecta a unor cuvinte apar, însă, când este vorba de cuvinte

împrumutate din alte limbi sau când structura fonetică a unui cuvânt este percepută într-un

anume fel de «urechea muzicala» a unui vorbitor sau altul.

Astfel, DOOM (Dictionarul ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romane), ediţia a

doua, adaugită şi revizuită, stabileste, ca normă, o singura posibilitate de accentuare a unor

cuvinte precum : caracter, regizor, avarie, doctorita, fenomen, unic, aripa, calugarita, sever,

epocă, marketing, credit, item, depozit, pictoriţă, felceriţă, comedie, trafic, motrice, profesor-

profesor etc.

In cazul altor cuvinte, mai vechi sau mai noi, se accepta doua posibilitati de accentuare,

preferata fiind, insa, prima trecuta in dictionar :  antic/ antic, intim/ intim, trafic/trafic,

gingas/gingas, penurie/penurie  etc.

Unele substantive proprii, chiar daca sunt formate prin acelasi procedeu, al derivarii, se

accentueaza diferit, in functie de originea si structura lor : Rotariu, Pescariu, Vasiliu,

Atanasiu etc.

Formele verbului a fi, la indicativ, timpul prezent, se accentueaza corect pe silaba

penultima : suntem, sunteti ;

Verbul a tăcea (conjugarea a doua, in –ea), la indicativ, prezent si conjunctiv, formele de

persoana intai si a doua, si imperativ (persoana a doua) se accentueaza pe sufixul –e -  t 5ăceti –

iar cele de conjugarea a treia (de exemplu, a bate), pe tema – bateti ;

O alta situaţie specifică limbii române este şi distincţia, prin accent, între omografe (cuvinte

care se scriu la fel, dar se pronunta diferit), avand sensuri distincte : torturi/ torturi, copii/

copii, era/ era, acele/acele, companie/ companie, vesela/vesela, nodul/nodul, constructor-

constructor, profesor/ profesor etc.

• Repetarea unor consoane nazale şi dentale (indentitate, în loc de identitate, intinerar, în loc

de itinerar, avocat, în loc de avocat);

2.2.3. Norme şi erori de ordin lexical

• Utilizarea corectă a cuvintelor polisemantice. Unele substantive au forme multiple la

plural, fiecare formă având alt înţeles: cap-capi, capete, capuri; corn-corni, coarne, cornuri; cot-

coţi, coate, coturi; curent-curenţi, curente etc. Folosirea pluralului incorect în contexte duce la

confuzii semantice. Iată un şir de substantive cu două forme de plural la a căror utilizare se comit

deseori greşeli: arc, arcuri – arc, arce; bandă, bande – bande, benzi; bas, basuri – bas, başi; blană,

blănuri – blană, blăni; buton, butoane – buton, butoni; canat, canaturi – canat, canate; cap, capete

- cap, capuri; car, care – car, cari; ciocan, ciocane – ciocan, ciocani; complex, complexe –

complex, complexuri; corn, coarne – corn, corni - corn, cornuri; creier, creieri - creier-creierere;

dulceaţă, dulceţuri – dulceaţă, dulceţi; ghiveci, ghivece – ghiveci, ghiveciuri; granat, granate –

granat, granaţi; lână, lăni, lânuri; ocol, ocoale – ocol, ocoluri; raport, rapoarte – raport, raporturi;

ţelină, ţeline – ţelină, ţelini; umăr, umeri – umăr (umeraş), umere; zefir, zefiri – zefir, zefiruri

etc.;

• Utilizarea corectă a şirurilor de sinonime;

În practica limbii, vorbitorii fac adesea abstracţie de unele diferenţe de sens dintre

cuvintele sinonime fie pentru că le ignoră, fie pentru că acestea nu-i interesează în situaţia de

comunicare dată. Cuvintele funcţionează, în acest caz, ca sinonime în vorbire, dar trebuie

precizat că ele au acest statut numai în sens larg. În documente, această aproximare e strict

interzisă, sarcina celui care redactează fiind găsirea cuvântului celui mai potrivit.

Între verbele „a se strica”, „a se deteriora”, „a se avaria”, „a se altera”, „a se defecta”

există diferenţe de sens pe care le simţim, dovadă că nu trebuie folosite la întâmplare, în pofida

relaţiilor de sinonimie dintre ele. De exemplu: „Cu părere de rău, am depistat că aproximativ

200 kg de roşii erau stricate (corect - „alterate”)”.

• Utilizarea corectă a paronimelor - noţiuni generale (evolua-evalua, management-

menagement, încrezut-încredinţat-încrezător, învesti-investi, orar-oral, familiar-familiar, apropia-

apropria, firmă-fermă etc.).

• Folosirea cuvintelor cu sens impropriu.

• Rostirea şi utilizarea incorectă a unor substantive epicene: veveriţă – veveriţi, veveriţe;

2.2.4. Norme şi inadvertenţe de ordin morfologic

• Substantive cu false forme duble: piaţă-pieţe, disciplină-discipline, cartof-cartofi, album-

albume, concert-concerte, costum-costume, exces-excese, faliment-falimente, făgaş-făgaşe,

gabarit-gabarite, ghem-gheme, horoscop-horoscoape, ibric-ibrice, interval-intervale, mormânt-

morminte, noroc-noroace, parbriz-parbrize etc. şi: hotel-hoteluri, local-localuri, vârtej-vârtejuri,

profil-profiluri, portal-portaluri, abţibild-abţibilduri, aerodrome-aerodromuri, aragaz-aragazuri,

gălbenuş-gălbenuşuri etc.

• Substantive epicene. În ultimul timp, atât în presă, cât şi pe canalele de radio şi

televiziune, se extinde, îngrijorător de mult, un anume tip de eroare gramaticală: “pronunţarea

sau scrierea, sub formă de masculin, a unor substantive feminine ce denumesc profesii, funcţii

sal demnităţi” [ Rădulescu, p.97] Este vorba de substantivele epicene, care au o formă unică de

masculin sau feminin pentru ambele sexe: elefant, ministru, santinelă, potârniche etc. Sesizând

aceasta, Mioara Avram ne avertizează: “În limba actuală, exeistă o puternică tendinţă de

neglijare a distincţiei de gen (sex) între numele de persoane, ceea ce se oglindeşte în folosirea

numelor de persoane cu anumite ocupaţii sau titluri în forma de masculin cu referire la femei,

chiar atunci când există un feminin corespunzător”.[M. Avram, Gramatica pentru toţi. Bucureşti:

Editura Academiei Socialiste România, 1986]

Ne vom referi la următoarele exemple: doctor – doctoriţă, dar ministru, pentru mesculin şi

feminin. Pentru preîntâmpinarea unor asemenea confuzii de gen, enumerăm, mai jos, câteva din

cele mai uzuale substantive epucene care au doar formă de masculin: arbitru, arhivar, bijutier,

cameraman, cancelar, cenzor, chirurg, comandant, comisar, consul, cronicar, dispecer, docent,

doctor (titlu ştiinţific), dramaturg, geamgiu, guvernator, librar, maistru, manager, medic,

ministru, dar ministreasă (soţie), pădurar, pilot, prefect, rector, vameş.

• Substantive feminine cu false forme de plural. Abaterile de la formele corecte de plural

nu sunt deloc neglijabile, deseori confundându-se substantivele feminine terminate în – e cu cele

în –i (şi invers) :

a) cu desinenţa de plural în –e: arendă – arende; cataramă – catarame; caramă – crame;

cratiţă – cratiţe ; cravată – cravate; faşă – feşe; garderobă- garderobe; jalbă – jalebe; neputinţă –

neputinţe; orăşencă – oreşence; paradă – parade;  plajă – plaje; plută – plute; sacoşă – sacoşe;

salata – salate, sapă - sape; sucursală –succursale, tindă – tinde, uliţă - -uliţ, umilinţă – umilinţe,

uzină - -uzine,vană – vane; basma – basmale, mahala-mahalale, manta-manatale ;

b) cu desineneţă de plural în –i: coală – coli, plapumă – plăpumi, pricină – pricini, prisacă –

prisăci, regulă – reguli, streaşină – streşini, ţărancă – ţărănci, maşină – maşini, nodul – noduli,

uvertură –uverturi;

c) Substantuve neutre cu false forme duble de plural. O clasă de substantive au forme duble

de pluralul cu desineneţele –e şi –uri. La unele dintre acestea, pluralul cu desinenţa în –e se

păspândeşte tinzând să înlăture desinenţa –uri (şi viceversa). Aşa se explică apariţia unor forme

ca : albuşe, cămine, chibrite, hotele etc. În scopul preîtâmpinării unor asemenea substituiri,

evident greşite, redăm, mai jos, selectiv, o listă cu desinenţele corecte a unor substantive neutre

mai vulnerabile:

• Cu desinenţa de plural în –uri : abajur-abajururi, aerodrom – aerodromuri, albuş – albuşuri,

antreu – antreuri, aragaz – aragazuri, arcuş –arcuşuri, bazsr-bszsruri, cartel-carteluri, chibrit-

chibrituri, coşmar-aoşmaruri, duel-dueluri, galbenuş-galbenuşuri, hotel-hoteluri, pămătuf-

pămătufuri, pervaz-pervazuri, podiş-podişuri, profil-profiliri, taraf-tarafuri, vaccin-vaccinuri;

• Cu desinenţa în –e: album-albume, baltag-baltage, conac-conace, făgaş-făgaşe, fhem-gheme,

horoscop-horoscoape, ibric-ibrice, matineu-matinee, mormânt-morminte, obraz-obraze, parbriz-

parbrize, portret-portrete, stat state (dar staturi pentru « înălţimea corpului omenesc »), suvenir-

suvenire etc.

2.2.6. Norme şi greşeli de ordin sintactic şi stilistic

● Una dintre abaterile de la corectitudine o constituie solecismul. Termenul provine din

limba greacă: σολοικισμος (<a vorbi incorect) < denumirea oraşului Soloi, colonie ateniană,

unde se vorbea o greacă incorectă.

În limba română, termenul a ajuns prin filieră franceză: solécisme (<lat. soloecismus. În sens

larg, solecismul este definit drept orice tip de greşeală, abatere de la normă în orice domeniu,

inclusiv încălcare a etichetei, a bunului-simţ. Această din urmă accepţie este conservată de limba

engleză: incongruenţă, absurditate, greşeală, eroare gramaticală, încălcare a uzului, în timp ce

limba franceză specializează sensul: greşeală de sintaxă, viciu de construcţie a enunţului. De

aceea, indicat ar fi să folosim sintagma solecism lingvistic.

Limba română păstrează sensul specializat, de eroare gramaticală (sintactică) sau/şi de uzaj

într-o anumită perioadă: „greşeală de sintaxă în vorbirea literară; abatere neintenţionată de la

forma normală, folosită mai ales de scriitorii latini. Rezultă din nerespectarea regulilor sintactice

de către vorbitori, ca o consecinţă a lipsei de cultură sau a necunoaşterii limbii de către aceştia”

Deci, solecismul este abaterea care se defineşte drept greşeală de sintaxă, cauzată îndeosebi

de incultura vorbitorilor sau de cunoaşterea defectuoasă a limbii. De aceea, sensul acestui termen

este de eroare în utilizarea limbii. Categoriile de vorbitori cele mai expuse solecismului sunt

persoanele ignorante în ceea ce priveşte domeniul limbii şi cei care învaţă o limbă străină.

Exemple de solecism:

• Fiecare (dintre noi) avem rostul nostru.

• Fiecare dintre noi facem ceea ce trebuie.

(Vorbitorul mai puţin instruit din punct de vedere lingvistic tinde să acorde atât verbul-

predicat, cât şi forma de posesiv cu un pronume (implicit sau explicit), cu funcţie de atribut:

dintre noi. Ceea ce nu conştientizează vorbitorul este faptul că pronumele nehotărâte, de genul:

fiecare, oricare solicită acordul la persoana a III-a, singular: Fiecare (dintre noi) are rostul său.;

Fiecare dintre noi face ceea ce trebuie..

- Care eşti acolo?

Acelaşi gen de greşeală există şi în enunţul de mai sus, în care acordul se face greşit la

persoana a II-a, singular, în locul persoanei a III-a, singular: Care este acolo?

Suntem o echipă care avem finalul

În enunţul de mai sus, acordul se face greşit la persoana I, plural, în locul persoanei a III-a,

singular: Suntem o echipă care are finalul .

- Cel mai mare program voluntar de curăţenie al ţării (…).

● Acordul greşit al articolului posesiv cu termenul la distanţă este o greşeală frecventă de

exprimare. Indiferent de statutul gramatical al articolului posesiv (substitut, dublant, morfem

cazual), situaţia complicată apare când substantivele (regentul şi determinantul) nu au acelaşi gen

şi număr. Vorbitorul tinde să acorde articolul cu elementul-centru al enunţului, nu cu regentul

său, aşa cum este corect: 3000 de sibieni au participat în 25 septembrie la cel mai mare program

voluntar de curăţenie a ţării.

Similare sunt situaţiile în care articolul posesiv este precedat de structura: substantiv + de +

substantiv: „Finalizarea lucrărilor de construcţie ale Centrului ASTRA pentru Patrimoniu”

□ Aceeaşi greşeală apare în cazul unei structuri coordonate: cu sprijinul familiei şi a şcolii,

când se uită sau se neglijează reperul prepoziţiei: (…) să acţioneze în instanţă societatea a cărei

bun (…). Corect: „ (…) să acţioneze în instanţă societatea al cărei bun (…).”

□ Situaţia similară o constituie acordul greşit, prin atracţie, al pronumelui care, în genitiv,

cu substantivul pe care îl precedă10: Expoziţia al cărui vernisaj… Corect: expoziţia al cărei

vernisaj (…).

□ Acordul adjectivului de întărire la genitiv-dativ11, în special, la feminin, singular, ridică

mari probleme de exprimare: I-am oferit profesoarei însăşi buchetul. Corect: I-am oferit

profesoarei înseşi buchetul.

□ Acordul articolului demonstrativ cu regentul nominal, la genitiv-dativ, este, de asemenea,

neglijat: I-am răspuns prompt băiatului cel mare. Corect: I-am răspuns prompt băiatului celui

mare.

• Adjectivul demonstrativ este supus aceluiaşi regim: Mama băiatului acesta a sosit acum.

Corect: Mama băiatului acestuia a sosit acum.

□ O formă specială de risipă a cuvintelor este redunanţa. Printre cei mai importanţi factori

de evoluţie a limbilor sunt risipa şi economia cuvintelor. De pildă, ar trebui să zicem complet

„Doresc ca dimineaţa aceasta să fie bună pentru tine”, dar în loc de aceasta, zicem: „Bună

dimineaţa.”

În limba franceză se practică foarte mult scurtarea cuvintelor lungi, în special a celor

compuse, din care în general rămâne doar unul din termenii compunerii, de obicei primul: métro

pentru métropolitan; adesea chiar şi primul termen e trunchiat, de exemplu se zice vélo pentru

vélosiped, şi chiar bac pentru baccaulaureat. Multe dintre prescurtările franţuzeşti sunt folosite şi

la noi: metrou, auto (pentru automobil), cinema pentru cinematograf (francezii zic ciné). Suntem

deprinşi cu expresiile: femeea a născut, fără a fi nevoie să adăugăm un „copil” sau un „om a

băut”, şi se înţelege că e vorba de alcool.

Din dorinţa de a se exprima pompos, unii adaugă cuvinte care nu aduc numic nou la

conţinutul frazei, de exemplu înlocuiesc verbele de valoare precisă prin substantive însoţite de

verbul a face. Auzim astfele zicându-se: recoltarea porumbului se face toamna, în loc de

porumbul se recoltează toamna. Se obţin astfel expresii mai lungi, deci mai incomode, dar cu

nimic mai clare.

Numerele sunt elemente foarte precise şi, urmate de cuvinte care exprimă obiecte numărate,

nu mai au nevoie de nimic în plus pentru a ne lămuri despre ce e vorba. Cu toate acestea, azi se

utilizează foarte des în rapoarte, în interviuri, chiar şi în texte ştiinţifice, numeralul însoţit de un

cuvânt care exprimă o cantitate, o valoare etc. Se spune astfel: „am depozitat o sumă de 20 000

de lei”, „am produs o valoare două milioane”, „am transportat o cantitate de cinci tone”, „au fost

avariate un număr de 10 maşini”, „a fost arată o suprafaţă de 1000 de hectare” etc.

Academ Alexandru Graur relevă faptul că „în reportaje nu se spune aproape niciodată că

cineva a spus ceva, fără să se spună luând cuvântul, deşi este evident că nu putea să spună nimic

fără să ia cuvântul. În loc de ieri, se scrie în cursul zilei de ieri.”

Adesea citim sau auzim că diverse persoane „au fost alese în componenţa unui consiliu sau

comisii”, când componenţa nu este nimic altceva decât elemente care compun, deci, în fapt,

consiliul sau comisia. „O formă de risipă mai caracteristică este pleonasmul şi tautologia.

● Pleonasmul şi tautologia. Pleonasmul este o greşeală care constă în reluarea nejustificată a

aceluiaşi sens într-un enunţ, iar tautologia constă în repetarea aceluiaşi cuvânt sau a unor cuvinte

sainonime. De exemplu: „Cererea a fost solicitată…”, „Vom da o mare importanţă însemnătăţii

dezvoltării relaţiilor noastre…”. Aceste expresii sunt de mult folosite şi au devenit tradiţionale.

De multe ori sunt criticate uele formule care în realitate nu sunt pleonastice şi numai din lipsa

unei analize atente sunt clasificate ca atare. De multe ori suntem nevoiţi să adăugăm un cuvânt

care ca noţiune e inutil, dar e indespensabil din punct de vedere sintactic. Este vorba de cazul

când pe lângă un verb suntem obligaţi să adăugăm un substantiv, din aceeaşi rădăcină, fără să

aducem o idee nouă faţă de cele rostite, căci fără el nu putem să construim fraza: am mâncat o

mâncare gustoasă, am visat un vis frumos, am cântat un cântec popular.

În unele cazuri se pune o problemă de ordine a cuvintelor. Se zice plouă afară, deşi, în mod

normal, nu plouă decât afară, decei avem un pleonasm. Dar dacă începem cu adverbul şi zicem

afară plouă sau afară ninge situaţia se schimbă, căci nu se subînţelege unde plouă, ci se are în

vedere ce se petrece afară.

Sunt situaţii unde nu încape nici o îndoială că se spune de două ori acelaşi lucru, dar este o

oarecare justificare în faptul că vorbitorul doreşete să insiste asupra unei idei, de aceea o exprimă

în două feluri diferite, de exemplu: babă bătrână (e clar că baba nu poate fi tânără, dar există mai

multe grade de bătrâneţe şi, repetând noţiunea (bătrână, bâtrână) apăsăm asupra ei; aceeaşi

situaţie e cu expresiile: ”am văzut cu ochii mei”, „am auzit cu urechile mele”.

Există însă un număr relativ însemnat de pleonasme supărătoare, întâlnite atât în limbajul

familiar, cât şi în cel oficial şi chiar publicistic, a căror existenţă activă se datorează unor oameni

care, din păcate, au – în marea lor majoritate – pregătire medie sau universitară. Graţie faptului

că au fost ridiculizate în mai multe rânduri de lingvişti, unele din ele se folosesc tot mai rar.

Astfel, perfect a însemnat întâi „dus până la capăt, terminat”, apoi a ajuns la înţelesul „fără

nici un cusur foarte bine”, deci perfect de bine este evident un pleonasm condamnabil.

Folosirea următoarelori enunţuri: „revenim din nou”, a continua mai departe, imposibilitatea de

a putea, muschi file, leac care vindecă, a refuza să aprobe, procent de zece la sută, aspecte

privind problema, începe să tindă a deveni, el şi alţi colegi ai săi, repulsie împotriva lui, a

întreprinde demersuri, a aduce contribuţia, generozitate mărinimoasă, venit financiar,

remuşcări în suflet, verdict final, a preciza clar, conjuncturi de moment, sumă de mani, bande de

persoane, notorietate publică, a se rezuma numai la, persistând încă/mereu, simţ civic al

cetăţenilor etc. dau dovadă de ignoranţă sau de lipsă de atenţie şi de abilitate în compunerea

textului, care devine anost şi denotă sărăcia lexicală a autorului.

Nu există nici o justificare atât pentru repetiţiile pleonastice din: „Lucrările trebuia să fie

începute începând cu 25 mai…”, cât şi pentru repetiţiile care constau în folosirea învecinată a

unor cuvinte din aceeaşi familie, exprimând noţiuni care se suprapun: „Vă rugăm să pregătiţi

devizul de evaluare care va evalua toate cheltuielile efectuate…”. E clar şi aşa că devizul este

un act ce evaluează cheltuielile şi, în contextul dat, utilizarea verbului „a evalua” este

nejustificată.

Concluzia referitoare la contextul dat se impune de la sine: e necesară mai multă atenţie în

exprimare. Greşelile prezentate sunt diferite, începând cu stângăcia unor repetiţii şi finalizând cu

multitudinea pleonasmelor. Dacă în exprimarea cotidiană sunt de condamnat doar unele, pentru

limbajul oficial, care nu trebuie să fie doar corect, ci şi concis, sunt nerecomandabile toate.

● Calcul lexical. Calchierea eronată a verbelor. Din cauza calchierii nechibzuite din limba rusă, se

pot observa, în prezent, schimbări care denotă tiparul rusesc al unor categorii gramaticale, pe care o serie de

verbe româneşti nu le au. Este vorba, în primul rând, de calchierea unor structuri prefixale, care generează

forme nefireşti pentru limba română. Posibilităţile verbului românesc sunt mai mici în ceea ce priveşte

prefixarea, dar modelul rusesc influenţează exprimarea unor vorbitori atât de mult, încât prefixele sunt

ataşate în mod arbitrar la verbele cu care sunt absolut incompatibile. Spre exemplu, verbul „рассмотреть”

din limba rusă este tradus în limba română cu cuvântul artificial „a precăuta” sau cu varianta „a precăta”.

Acest cuvânt, inexistent în vocabularul limbii române, este frecvent în exprimarea cu caracter oficial-

administrativ, în contexte de felul: „Vom precăuta chestiunea Dvs.”, „Trebuie să precăutăm mai întâi

această întrebare” ş.a.m.d. În toate aceste cazuri, în locul verbului „a precăuta”, trebuie utilizate „a

examina”, „a analiza”, „a studia” (problema).

Prefixul „pre”, utilizat frecvent la formarea verbelor, este considerat, în mod greşit, ca fiind echivalent

al rusescului „рас”, ceea ce face să apară şi să circule în exprimarea vorbitorilor basarabeni astfel de

forme/expresii greşite.

După acelaşi model, a fost calchiată şi o altă construcţie verbală rusească. Cuvântul „necătând”,

lexem care, de asemenea, nu există în limba română, este format după modelul „несмотря” din limba

rusă şi este utilizat cu sensurile respective în contexte, cum ar fi: „necătând la prejudiciile pe care ni le-

aţi adus…”, „necătând la clauza contractuală” etc. Acest hibrid, impropriu limbii române, trebuie

înlocuit prin mijloace de exprimare corecte şi fireşti, cum ar fi: „deşi”, „cu toate că”, „în pofida

(faptului)”, „chiar dacă”, „măcar că”.

La fel, am putea explica preferinţa ce se dă unei alte forme cu prefixul „pre” – „predestinat”, care

este folosit acolo unde, în mod normal, trebuie să apară „destinat”, de exemplu: „mărfuri predestinate

copiilor de la casele de copii...”, „ambalaje predestinate medicamentelor”, exprimări în care se vede

modelul rusesc „предназначенный”, adică este utilizat un cuvânt ce are un prefix asemănător cu cel din

limba rusă.

Reproducerea servilă a modelului rusesc a făcut ca şi verbele: „переживать”, „заинтересовать”,

„отказаться” să fie traduse greşit, corespunzător prin: „a retrăi”, „a cointeresa”, „a se dezice” (de

ceea ce nu-i aparţine).

Multe greşeli apar ca urmare a calchierii verbale reflexive din limba rusă. Prin redarea exactă a

formei, sunt tratate ca fiind reflexive o serie de verbe care în limba rusă nu fac parte din această categorie.

Printre cele mai frecvente verbe reflexive calchiate din limba rusă este verbul „a se stărui” (reprodus

după „стараться”) în contexte de felul: „Ne vom stărui să expediem mărfurile până la data de…”,

„Ne-am stăruit foarte mult ca oferta noastră să corespundă întocmai caracteristicilo: „mărfuri predestinate

copiilor de la casele de copii...”. În enunţurile de mai sus, verbul greşit utilizat trebuie înlocuit corespunzător

cu enunţurile: „Ne vom strădui” sau: „facem tot ce ne stă în puteri, ca să…” şi „Am făcut tot posibilul ca…”.

Verbele „a se primi”, „a se isprăvi”, „a se atârna”, „a se ocupa”, „a se achita” şi multe altele

împânzesc limbajul comercial, de exemplu: „S-a primit un aspect frumos al încăperii”, „El s-a isprăvit

cu comanda”, „S-a atârnat bine faţă de oformarea ofertei”, „Bluzele se privesc frumos”, „Ne achităm

cu datoriile”.

Traduse greşit, după modelul verbelor din limba rusă: „получается”, „справляется”,

„относится”, „заниматься”, „смотрится”, „рассчитаться”, ele trebuie să aibă în limba română

echivalentele: am reuşit; a ieşit, nu-mi iese, nu reuşesc; a terminat, a făcut faţă, a reuşit; a avut o

atitudine; a învăţa, a studia; au aspect; ne achităm datoriile.

Multe calcuri sunt cauzate de analogia sonoră a unor verbe româneşti cu cele ruseşti. Cel mai des

apar greşit verbele care, în afară de faptul că se aseamănă la pronunţare, mai au şi unele sensuri

asemănătoare. Din acestea fac parte perechile de tipul: a primi – принять, a da – давать, a sta – стать,

a iubi – любить, a citi – читать. Vorbitorii, fiind influenţaţi de analogia de suprafaţă a acestor verbe,

folosesc aceeaşi formă pentru toate îmbinările pe care le are verbul rusesc şi astfel comit greşeli grave,

care apar în enunţuri de tipul: „Firma a primit hotărârea de a...”, „Trebuie să vă dăm unele întrebări…”,

„Daţi să discutăm la următoarea întâlnire”, „Suntem siguri că iubiţi să vă relaxaţi”. Variantele corecte

sunt: „A luat / a adoptat hotărârea…”, „Să vă punem…”, „Hai (ar fi bine) să discutăm…”, „Vă place

să vă relaxaţi”.

Structurile străine, calchiate, dau exprimării un caracter confuz, făcând enunţurile greoaie şi, de multe ori,

improprii. Pentru evitarea unor asemenea situaţii, este necesar să fie consultat cât mai des dicţionarul.

● Echivocul - noţuini generale. Expresii echivoce din cauza topiciii şi a punctuaţiei

defectuoase. La nivelul limbii, al inventarului lexical, există, după cum se ştie, numeroase cuvinte care

pot dispune de două sau mai multe sensuri. Odată ce nimereşte în context, cuvântul polisemantic dă la

iveală numai unul din sensurile sale, deoarece ambianţa din frază îl lipseşte pentru moment de toate

celelalte semnificaţii pe care el le avea de fapt. În caz contrar, enunţul devine neclar, ambiguu, dând

naştere unei inadvertenţe stilistice, numită amfibologie sau echivoc.

Asemenea greşeli nu vădesc doar agramatismul, ci pot produce şi prejudicii uneia dintre părţi, căci

interlocutorul, din cauza exprimării neclare, ambigue, poate să perceapă textul în două feluri sau în mod

greşit, adică nu mesajul pe care a vrut să-l transmită autorul.

Echivocul poate fi generat, mai ales, de recţiunea verbală şi de topica incorectă a părţilor de

propoziţie. De exemplu: „conduce cu firma”, „firma coordonează cu lucrările”, „ministerul

coordonează cu preţurile”, „sunteţi vinovaţi în ambalarea necorespunzătoare...”, „a se ocupa cu

comenzile” etc., (în primele trei exemple, prepoziţia „cu” apare greşit în locul prepoziţiei „de”, iar în cel

de-al patrulea exemplu – prepoziţia „în” în locul prepoziţiei „de”).

Comice şi, în acelaşi timp, durute, sunt textele publicitare inserate în ziare, care aduc la cunoştinţa

cititorilor că o firmă oarecare „execută mănuşi din pielea clienţilor” sau fabrică „pălării pentru bărbaţi

de paie” şi „haine pentru copii de lână”. Este cert că marca unei întreprinderi care fabrică „brânză de

vacă proaspătă”, făcându-şi reclamă pe etichete, pe indicatoare de preţuri sau ambalaje, va avea de suferit

într-un mod sau altul, chiar dacă produsul va fi de calitate. „Găselniţele” de felul: „brânză de vacă grasă”

şi „brânză de vacă degresată” îi cam pune pe gânduri pe cumpărători: ce fel de vacă ar mai fi şi animalul

acesta “degresat” şi cum ar fi la gust brânza din laptele ei?

● Contradicţia de sens (« contradictio in adiecto») : teribil de mic, straşnic de gustos; O

greşeală de limbă şi de gândire, de tip opus pleonasmului, mai puţin discutată, este contradicţia de sens

sau, tradus ad litteram, „contradicţia în ceea ce se adaugă”. Ca şi la alte tipuri de greşeli de exprimare,

avem de a face, şi în acest caz, cu încălcarea proprietăţii termenilor. Astfel, unele construcţii gramaticale

pot constitui adevărate consensuri, de domeniul absurdului. Aceste greşeli nu se comit numai la folosirea

cuvintelor cu etimonul nedecodabil pentru nespecialişti, ci şi a cuvintelor a căror semantică proprie este

sprijinită de o formă internă clară pentru vorbitorii români.

Nu e nevoie să fii lingvist sau să fi studiat etimologia, pentru a recunoaşte în structura

substantivului „aragaz” componentul de bază „gaz” (prima parte a compusului, format în limba română,

iniţial ca nume propriu – denumire comercială a gazului îmbuteliat – reprezintă abrevierea unei foste

firme petroliere (Asociaţia Româno-Americană); în ciuda legăturii transparente cu gazul, se vede că există

vorbitori care atribuie cuvântului „aragaz” numai înţelesul „maşină de gătit” sau „plită”, fără precizarea

referitoare la utilizarea combustibilului „gaz”. A oferi „aragaze electrice” („Puteţi cumpăra aragaze

electrice de cea mai bună calitate la preţuri modice…”) e ca şi cum ai oferi clientului “zaharniţe pentru

sare”!

Ilustrări ale acestor situaţii (de felul: „Cei patru evanghelişti sunt trei: Luca şi Matei”) se găsesc, mai ales,

în avizuri şi reclame, care oferă, fără intenţii umoristice, concerte „remarcabile cu cântăreţi notorii puţin

cunoscuţi” de către publicul moldovean. Atare exemple demonstrează că autorul nu cunoaşte sensul propriu al

cuvântului “notoriu”, care înseamnă „foarte cunoscut de toată lumea”, şi că, probabil, prin confuzia cu

„notabil”, îi atribuie sensul impropriu „remarcabil”, derivat din sensul calitativ, „celebru, renumit”, fără a

menţine legătura cu ideea de largă cunoaştere implicată în aceasta din urmă.

Exemplele sus-analizate nu fac parte din categoria efectelor intenţionate, ci sunt greşeli propriu-zise,

izvorâte din necunoaşterea sensului cuvintelor folosite şi din lipsa de atenţie în îmbinarea lor.

Autorii corespondenţei de afaceri sunt datori să evite şi asociaţiile care sunt numai aparent contradictorii.

De exemplu, chiar atunci când unele cuvinte capătă un sens figurat, pentru claritatea comunicării e de

preferat să se evite folosirea lor în îmbinări cu unele cuvinte antonime. În stilul oficial şochează

construcţiile de felul: „teribil de mic”, „straşnic de gustos”. Deseori, greşeala contradicţiei de sens apare

şi în conţinuturile unor enunţuri mai mari, care, prin expunerea contradictorie a raţionamentelor, se exclud

unul pe altul.

● Clişeile lingvistice sau construcţiile fixe sunt prezente în mod special în limbajul

administrativ, ceea ce se explică prin aria mai restrânsă a situaţiilor în care se întrebuinţează

acesta şi prin necesităţile de comunicare cât mai clare şi mai precise (îmbinările de cuvinte

stereotipe cunoscându-le şi stilul ştiinţific). Utilizarea abuzivă a clişeelor nu se datorează

necesităţilor semantice sau stilistice, ci obişnuinţei de a face apel mereu la aceleaşi formule,

adesea la modă, sau intenţiei de a impresiona prin forma savantă a vorbirii. Această utilizare

excesivă face însă ca expresia sau cuvântul respectiv să-şi piardă forţa expresivă. Fom

demonstra, cu ajutorul exemplelor de mai jos, afirmaţiile citate.

› Cuvântul practic, folosit adverbial, a devenit, uneori, mai mult decât un clişeu gratuit,

inutil în multe contexte:

- Au trecut, practic, câteva secunde de la ultimul sfert de finală…

- Acei cetăţeni care, practic, au fost evacuaţi…

› Un clişeu „în vogă”, de câtva timp, este nu în ultimul rând, expresie adoptată în enumerări

care vor să sugereze că ultimul element citat nu este chira ultimul: „Intrarea în Uniunnea

Europeană va duce la Progresul Moldovei în toate planurile, la, nu în ultimul rând, un trai mai

bun.”. „ Concertul de muzică sacră a avut un public special: politicieni, oameni de cultură,

diplomaţi şi, nu în ultimul rând, preşedintele ţării cu soţia”.

› Formulările de tipul: „pe fondul neatenţiei …”, „pe fondul oboselei la volan…”, „pe fondul

bolii…”, exprimarea pe fondul este utilizată, stereotip, ca element de relaţie, şi anume ca

locuţiune prepoziţională ce introduce un complement circumstanţial de cauză. În atare condiţii,

ea poate fi substituită cu alte prepoziţii sau locuţiuni de acelaşi fel: „din cauza neatenţiei…”, „din

pricina oboselii…”, „ca o consecinţă a bolii…”.

● Cacofonia este sonoritatea supărătoare a unor silabe alăturate, de multe  ori cu tentă

vulgară. Utilizarea virgulei între cele două silabe nu este  eficientă, aşadar nu este

recomandabilă, pentru că sunetele respective rămân  alăturate în continuare. 

Evitarea cacofoniei se face prin intermediul  câtorva părţi de vorbire, cum ar fi: decât, drept,

faptul că, asemenea, întrucât (în loc de pentru că), articole proclitice ori, pur şi simplu

reformulând  enunţul. 

Cele mai ]nte întâlnite cacofonii sunt: la/la; sa/sa; ca/ca; ca/ce(ci); că/ca; cu/co; că/co; că/cu;

că/când.. 

De exemplu:  Astăzi  facem ora de chimie la laborator./ Astăzi facem ora de chimie în 

laborator. 

  Aceasta este o politică care enervează electoratul. / această politică enervează  electoratul. 

  A întocmit  o analiză economică care nu se bazează pe realitate. / A  întocmit o analiză

economică fără să se bazeze pe realitate.

  Regret că colegii mei  nu sunt de acord. / Regret că nu sunt de acord colegii mei. 

  Sunt deprimat, pentru că caut de mult o soluţie. / Sunt deprimat, întrucât caut de mult o

soluţie.

De data aceasta pleca către exterior. / De data aceasta pleca spre  exterior.

    Ca consilier are noi responsabilităţi. In calitate de consilier are noi responsabilităţi. 

  Locuinţa lui este la fel ca casa mea. / Locuinţa lui este asemenea casei mele. 

  A fost desemnat ca candidat la  Senat. / A fost desemnat drept candidat la Senat. 

  Trebuie ca cineva să  răspundă. / Trebuie să răspundă cineva.

  Am venit cu rugămintea de a-mi motiva absenţele. / Vă rog să-mi motivaţi absenţele.

Am rugămintea să-mi motivaţi absenţele.

2.3. Rolul şi importanţa terminologiei în constituirea şi statornicirea

limbajelor de specialitate

2.3.1. Modalităţi de formare a termenilor

Vocabularul unei limbi este constituit dintr-un ansamblu de unităţi lexicale care pot fi

divizate in doua mari categorii:

a) limbajului comun;

b) limbaje specializate (profesionale.)

Limbajul economic, fiind o varietate a limbajelor specializate, cu o pondere impunatoare în

cadrul acestora, este conceput ca un ansamblu de mijloace de limba (cuvinte, termeni, imbinari si

expresii, mai mult sau mai putin fixe etc.), folosite în exprimarea tuturor grupurilor de persoane

care activează în diferite domenii ale economiei naţionale: management, marketing, contabilitate,

în domeniul financiar-bancar, inclusiv în comerţ.

Terminologia ca atare "contribuie activ la producerea, acumularea, sinteza şi generalizarea

cunoştinţelor despre esenţa lucrurilor, a fenomenelor şi a proceselor din natură, societate şi

gandire" [2, p. 21].

Actualmente, numarul termenilor economici (ca şi, de altfel, al celor din alte limbaje

specializate) creşte impresionant. Limba romană dispune astăzi (iar, daca nu dispune, le creează)

de diferite modalităţi de a exprima cu claritate si precizie orice noţiune din cele mai diverse

domenii ale ştiintei.

Problemele lingvistice pe care le ridică terminologia ştiintifică, inclusiv cea economică, sunt

pe cat de multiple, pe atât de vaste. Una dintre cele mai complexe este cea referitoare la

formarea, evoluţia şi statornicirea termenilor (unităţilor terminologice) în aşa-zisele sisteme

terminologice, caracteristice diferitelor ştiinte.

Referindu-se la apariţia şi dezvoltarea terminologiei tehnico-ştiintifice, reputatul lingvist

Silviu Berejan afirmă, pe bună dreptate, că, la ora actuală, în terminologie există doua categorii

de unităţi: termeni de provenienţă populară, naţionali din punctul de vedere al formării şi

utilizării lor, şi termeni de provenienţă cultă, ştiintifică, dintre care mulţi au caracter internaţional

[1, p. 21].

Fiind pe deplin conştienţi că terminologia economicaă la fel ca terminologiile altor limbaje

specializate, este unul dintre compartimentele cele mai flexibile ale lexicului, aflându-se într-o

continuă mişcare şi evoluţie, constatăm că modificările care au loc în cadrul acesteia sunt în

legatură, directă sau indirectă, cu transformările social-economice, dar şi cu tendinţa de

globalizare a economiei.

În constituirea, evoluţia si statornicirea sistemului terminologic economic se constată

prezenţa a doua tendinţe fundamentale. Este vorba, pe de o parte, despre arhaizarea, dar, uneori,

şi despre dispariţia unor unităţi terminologice sau, mai rar, a unor sensuri aparte ale acestora, iar,

pe de alta, de apariţia unor termeni (formaţii terminologice analitice) noi, avand menirea fie de

a-i inlocui pe cei vechi, fie de a desemna realităţi (noţiuni ştiintifice, organizaţii, instituţii etc.)

nou-aparute.

Elementele din cadrul oricarui sistem terminologic, inclusiv al celui economic, asemenea

celorlalte unităţi din vocabularul limbii, apar pe doua cai fundamentale: pe cale externă,

constand din imprumuturi din alte limbi şi pe cale internă, cuprinzând un întreg arsenal de

procedee de formare a cuvintelor: derivarea, compunerea, conversiunea, îmbinarea de cuvinte

etc., specifice limbii.

În acest context, remarcăm că distinsul lingvist Theodor Hristea, care, fiind preocupat de

formarea cuvintelor, unul dintre cele mai vaste compartimente ale lingvisticii, s-a referit la un

procedeu de imbogăţire a vocabularului, considerat de către Domnia Sa mixt sau combinat

(adica extern si intern) şi care în ştiinta lingvistică se numeşte calchiere [10, p. 22].

2.3.2. Mecanismul de definire a termenilor:

• Modalităţi de definire în terminologie. Cuvântul definiţie (lat. definitio – a mărgini, a

stabili, a pune hotar) semnifică operaţia logică prin care se determină/se precizează  conţinutul 

unei noţiuni, notele ei esenţiale, indicându-se genul ei proxim şi difirenţa specifică, sau se

precizează înţelesul unui cuvânt ori al unui simbol.

Indiferent de contextul în care survine şi de intenţiile cu care este formulată,

o definiţie exprimă o relaţie între doi termeni.

Elementele structurale ale definiţiei:

1. DEFINITUL  (lat. definiendum) este ceea ce urmărim să definim; noţiunea sau numele

care formează obiectul definiţiei;

2. DEFINITORUL (lat. Definiens) este definiţia ca atare; ceea ce se spune că este obiectul

definiţiei;

3. RELAŢIA DE DEFINIRE notată cu semnul „ =df ” care se citeşte “este identic prin

definiţie cu” sau “este prin definiţie”.

→ FORMULA SIMBOLICĂ A UNEI DEFINIŢII:

A =df. B

   A → definitul             B → definitorul

Formula de mai sus se citeşte: “A este prin definiţie B”/„prin A înţelegem, prin definiţie,

B”/„A înseamnă prin definiţie B”

Observaţie:   Definitorul nu reprezintă el însuşi înţelesul definitului, ci doar exprimă acelaşi

înţeles ca acesta. Presupunând că ştim ce înseamnă definitorul, ne propunem să înţelegem sensul

definitului. Definitul reprezintă  forma lingvistică mult mai concisă a definitorului.

Reguli de corectitudine în definire:

Definiţia este foarte importantă pentru cunoaşterea umană. O condiţie necesară pentrua

defini în mod corect un anumit lucru este aceea de a şti realmente ce este acel lucru. De aici

rezultă că nici o definiţie nu este absolută, în sensul de a fi dată o dată pentru totdeauna. 

Întrucât definiţia exprimă un raport de identitate între noţiuni, spunem că o definiţie este

corectă numai dacă relaţia de definire coincide cu un raport de identitate dintre A (definit) şi B

(definitor).

1. Regula adecvării. Definiţia trebuie să fie caracteristică, altfel spus definitorul trebuie să fie

alcătuit astfel, încât să corespundă întregului definit şi numai lui (definiţia nu trebuie să fie nici

prea generală/largă, nici prea specială/îngustă); definitorul şi definitul trebuie să fie termeni

identici;

De exemplu, definiţia:  “Matematică =df ştiinţa care studiază operaţiile cu numere şi

proprietăţile lor” este prea îngustă, deoarece notele care formează definitorul nu aparţin

întregului definit, ca urmare, definitorul este o noţiune subordonată faţă de definit.

› Regula corelată a exprimării esenţei. Definiţia trebuie să exprime proprietăţile

esenţiale/fundamentale ale obiectului la care se referă termenul;

Din totalitatea notelor existente în conţinutul definitului, trebuie selectate numai acelea care

formează un temei suficient pentru a preciza clasa reflectată de definit. Trebuie alese

notele comune tuturor obiectelor din clasa definitului, care nu aparţin altor obiecte şi

care permit identificarea clasei respective - notele caracteristice. Dacă nu sunt alese aceste note,

între definit şi definitor ar exista un raport de ordonare în locul unuia de identitate, iar definiţia ar

fi falsă.

2. Regula evitării circularităţii. Definitorul nu trebuie să reia definitul (definitorul nu trebuie

să fie doar o simplă variaţie gramaticală a definitului);

De exemplu, definiţia “Psihologia =df ştiinţă care se ocupă cu studiul proceselor şi

particularităţilor psihice”, deşi nu este falsă, întrucât repetă în definitor conţinutul definitului,

totuşi ea este lipsită de valoare informativă.

› Regula corelată a eliminării. Termenul definit trebuie să poată fi eliminat din sistemul în

care este definit;

3. Regula definirii logic-afirmative. Definiţia nu trebuie să fie negativă, dacă poate fi

afirmativă; ea trebuie să arate ce este definitul şi nu să arate ce nu este acesta; 

Dacă definiţia unui obiect ar preciza ceea ce nu este el, ar lăsa deschisă posibilitatea ca

acesta să fie orice altceva, ceea ce ar genera confuzii, neclarităţi.

De exemplu, “ Linie curbă =df acea linie care nu este nici dreaptă şi nici frântă”.

Corect (despre linii şi suprafeţe): Care este în formă de arc; încovoiată.

Desigur, dacă definitul este o noţiune negativă, definitorul este obligatoriu negativ, ca

de exemplu: “Operă anonimă =df lucrare al cărei autor nu este cunoscut”

4. Regula clarităţii şi preciziei. Definiţia trebuie să fie cât mai clară şi precisă şi nu trebuie

să conţină termeni confuzi, necunoscuţi sau noţiuni vide;

Exemplu: Metal =df substanţă care posedă flogiston de masă negativă.

Definitorul conţine o noţiune vidă, lipsită de valoare – flogiston, susţinută de cei care, încă

din secolul al XVIII-lea, încercau să apere concepţia greşită după care arderea (inclusiv oxidarea

metalelor) ar fi un proces de eliberare a unei substanţe misterioase numite astfel. 

Totodată, în definiţii trebuie evitate figurile de stil, limbajul metaforic care conţine termeni

vagi sau ambigui;

Exemplu: admiraţia =df . sentiment extraordinar de încântare, de apreciere nemărginită,

de respect faţă de o persoană sau de un lucru (cu calităţi deosebite).

› Regula corelată a obiectivităţii. Definiţia nu trebuie să recurgă la o terminologie

afectivă (regulă frecvent încălcată în cazul definiţiilor persuasive, unde se urmăreşte inducerea

unor stări/trăiri emoţionale).

4. Regula consistenţei. Definiţa nu trebuie să între în contradicţie cu alte definiţii sau

propoziţii acceptate în acel moment în domeniul din care face parte şi ea.

Exemplu: Este inadmisibil să admitem în acelaşi timp două definiţii precum:

Clor =df element chimic gazos de culoare galben-verzuie, cu un miros înţepător,

sufocant, toxic, cu proprietăţi decolorante.

Gaz =df nume generic dat corpurilor fluide cu densitate redusă, incolore, uşor deformabile

şi expansibile, care, din cauza conexiunii moleculare slabe, nu au o formă stabilă şi tind să

ocupe întregul volum pe care îl au la dispoziţie.

Din moment ce există un gaz de culoare galben-verzuie (clorul), principiile non-contradicţiei

şi terţului exclus ne interzic să mai susţinem că gazele sunt corpuri incolore.

› Regula corelată a contextualizării. Definiţia trebuie să clarifice şi contextul în care

termenul definit poate fi utilizat.

 

DEFINIŢIA

 

REGULILE ŞI ERORILE DEFINIŢIEI 

 

ENUNŢUL REGULII 

 

EXEMPLE DE DEFINIŢII GREŞITE 

 

GREŞEALA CONŢINUTĂ

1. Definiţia trebuie să corespundă întregului definit şi numai lui.

(Definitul şi definitorul să fie termeni identici).

a.  Substantivul este partea de vorbire flexibilă.

b. Biologia este ştiinţa care studiază viaţa plantelor.

a. Definiţia este prea largă.

b. Definiţia este prea îngustă.

2.   Definiţia nu trebuie să fie circulară.

(Definitul să nu-l conţină pe definitor).

 

Istoria este ştiinţa care studiază evenimentele istorice.

Cerc vicios (cerc în definiţie, definiţie circulară).

3.   Definiţia nu trebuie să fie negativă dacă poate fi afirmativă.

 

Nuvela nu este roman. Definiţie negativă.

4. Definiţia trebuie să fie clară (să nu conţină:

a. figuri de stil, termeni echivoci;

b.   însuşiri întâmplătoare;

c.   însuşiri de prisos;

d.noţiuni necunoscute în definitor.)

a. Linia frântă este o forţă dezlănţuită (P. Klee).

b. Omul este bipedul fără pene şi cu unghii late (Platon).

c. Pătratul este dreptunghiul cu toate laturile şi unghiurile de 90%.

d. Virusul vegetativ este un virion decapsidat.

Enunţ retoric.

Definiţie obscură.

5.   Definiţia nu trebuie să conţină contradicţii logice şi să nu intre în

Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care arată însuşirile

Definiţie 

contradicţie cu alte definiţii. obiectelor şi nu se declină.

2.3.3.Utilizarea adecvată a termenilor economici

Majoritatea vorbitorilor care nu sunt economişti de profesie au probleme în ceea ce

priveşte utilizarea limbajelor de specialitate. Dacă în limbajul comun cuvintele de uz general au

un înţeles mai mult sau mai puţin cunoscut de toţi vorbitorii, în domenii de specialitate, ca

medicină, criminalistică, piaţă bursieră, contabilitate etc., cuvintele, în special termenii, au

înţelesuri speciale. Acelaşi lucru se întâmplă şi în teoria economică. Limbajul economic oferă

cuvinte şi expresii potrivite şi consacrate pentru desemnarea anumitor noţiuni şi teorii, de aceea

economiştii îl folosesc, uneori în mod necesar, obligatoriu, atunci când comunică între ei. Pentru

publicul larg însă limbajul economic este, uneori, tot atât de dificil de înţeles ca şi limbajul din

domeniul disciplinelor reale. De exemplu, pentru economişti, îmbinarea funcţia consumului are

accepţia de cheltuială mai mare ca urmare a unor venituri mai mari. Acest concept de consum

mai este definit şi prin „înclinaţia marginală spre consum” sau „înclinaţia spre consumul

programat”. Vorbitorul neiniţiat în economie însă ar putea interpreta sensul îmbinării

terminologice respective ca o „sumă” a sensului direct al elementelor constructive – funcţie şi

consum.

Vorbitorul de rând, neînţelegând termenii economici, nu înţeleg nici semnificaţia

conceptului economic respectiv. Or, într-o societate democratică, cu o economie de piaţă

dezvoltată, este esenţial şi necesar ca oamenii de rând să înţeleagă cum funcţionează economia,

să poată analiza efectele unor măsuri economice ca: reducerea sau creşterea impozitelor,

creşterea cheltuielilor guvernamentale etc. tocmai de aceea, când se adresează publicului larg,

economiştii ar trebui să evite, pe cât e posibil, limbajul „sofisticat” al teoriei economice.

Limbajul sofisticat îi defavorizează pe economiştii înşişi, deoarece poate limita sau distorsiona

gândirea celor ce-l folosesc. E un lucru general cunoscut că pentru un bun specialist, în orice

domeniu ar activa, nu-i de ajuns să posede un ansamblu de cunoştinţe, teorii, terminologii de

specialitate, ci şi să poată comunica într-un limbaj adecvat cu publicul căruia i se adresează.

Limbajul comun este o modalitate de exprimare simplă (pe înţelesul tuturor vorbitorilor unei

limbi) [2, p.1046]. Noţiunea de limbaj comun trebuie examinată şi interpretată în legătură cu

noţiunea de limbaj de specialitate sau profesional, care îşi propune redarea unui conţinut de idei

specific unei activităţi profesionale sau unei sfere de comunicare specifice (limbaj tehnic, limbaj

medical, limbaj informatic, limbaj economic etc.) În această interpretare, limbajele de

specialitate, inclusiv cel economic, se realizează în raport cu o ştiinţă oarecare.

Interacţiunea dintre limbajul economic şi cel comun se manifestă încă de la începuturile

constituirii şi delimitării celui dintâi, ale cărui trăsături diferenţiale principale rezidă în prezenţa

unei terminologii, destul de vaste şi impunătoare, precum şi a unui şir de formulări şi expresii

specifice: a trage o cambie, a stinge o datorie, a desface soldurile, a rezolva corespondenţa,

mişcare a contului etc.

Astfel, pe de o parte, pe parcursul evoluţiei sale, terminologia s-a complectat cu foarte mulţi

termeni proveniţi, prin transfer semantic, de la unele cuvinte şi îmbinări de cuvinte din limbajul

comun: îngheţare (de preţuri/de conturi); liberare (a debitorului) subscrise (la emisie);

impunere; ajustare (economică); balanţă ( de plăţi); participaţie; paradox (statistic); operaţie

( de bursă, bancară, de devize, triunghiulară etc.); orizont (economic) ; efect (comercial); titlu

(de credit); depresiune; exerciţiu (financiar) etc.

Fenomenul transferării unităţilor lexicale din limbajul comun în limbajul ştiinţific ( în cazul

dat, în cel economic) trebuie analizat prin prisma relaţiei concept – termen, şi nu a termenului

izolat: efortul analitic exercitat asupra unui fapt observat în limbajul comun şi asociat unui

termen din limbajul de specialitate poate produce un concept ştiinţific necunoscut de către

publicul larg. Conceptului astfel elaborat prin analiză, i se adaugă sau se modifică elemente/

trăsături ale definiţiei, astfel, încât el se prezintă ca un concept fundamentat ştiinţific încadrat

într-un sistem în care se relaţionează cu alte concepte dintr-un sistem ierarhic. Lexemul „preţ” a

pătruns din limbajul economic în limbajul comun, fiind accesibil oricui, cu o definiţie

„aproximativă”. În acelaşi timp, aparţine şi limbajului specializat al ştiinţei economice. Aflat în

relaţie cu alţi termeni, el desemnează concepte învecinate, unele necunoscute de către publicul

larg ( preţ: ajustat / conjunctural/conducător/de curs/ de deschidere/ de exersare/ PICE/ de

intervenţie/de monopol/de oligopol/de revocare/de prag/de subscripţie/de transfer etc.). Menirea

economişti-lor este de a folosi un limbaj pertinent mediului/auditoriului căruia i se adresează/ i se

explică conceptele respective.

În ştiinţa economică se poate comunica folosindu-se elemente din trei limbaje diferite:

matematic, economic şi comun. De exemplu, conceptul de „funcţie a consumului” poate fi

exprimat în limbajul matematic prin formula C = f(y) în care „C” este consumul, „y” - venitul şi

„f” – simbolul pentru funcţie. În limbajul economic, acest concept poate fi exprimat în trei

moduri cu aceeaşi accepţie: „funcţia consumului”, „înclinaţia marginală spre consum” sau

„înclinaţia spre consumul programat”. În limbajul comun, conceptul respectiv poate fi explicat

în modul următor: „Cu cât câştigăm mai mult, cheltuim mai mult, dar, întrucât veniturile noastre

cresc, noi ne mărim cheltuielile din ce în ce mai puţin şi mărim economiile noastre din ce în ce

mai mult”.

Trebuie să remarcăm că fiecare dintre aceste trei limbaje are avantaje şi dezavantaje. De

pildă, limbajul matematic, folosit în mod adecvat, este cel mai concis, având calitatea de a fi

utilizat şi ca un instrument pentru analiza problemelor economice. Pe de altă parte, formulele

matematice, relativ seci şi lipsite de culoarea limbajului comun, având un înalt grad de

abstractizare, au dezavantajul de a nu fi înţelese de publicul larg şi, uneori chiar, nici de unii

specialişti în domeniu, dacă sunt extrem de complicate. Comunicarea la nivelul limbii vorbite îl

impune pe specialistul în domeniu, de pildă, să-şi reformuleze şi să-şi exprime gândurile astfel,

încât orice persoană să poată înţelege ceea ce i se comunică. În plus, explicarea conceptelor

economice publicului larg într-un limbaj economic simplu poate realiza un feedback eficient din

partea acestuia, cu privire la fenomene, situaţii, evenimente care fac subiectul analizelor

economice. Or, într-o societate democratică, cum este cea creată pe fundamentul economiei de

piaţă, economiştii nu se pot limita să discute doar între ei, într-un cerc restrâns, invocând nişte

dezbateri scolastice, dogmatice nesfârşite despre literatura economică. Ideile lor ar rămâne

„cantonate” în cercul restrâns al teoreticienilor, fără a fi înţeles de publicul larg. Astfel de

termeni sau îmbinări de cuvinte, greu de înţeles la prima vedere, cum sunt: „maximizarea

profitului pe termen scurt”, „impact rezidual”, „ipotezele separabilităţii”, „variabilele – carte

albă de referinţă” şi altele nu sunt înţelese chiar şi de persoanele care au o oarecare pregătire

economică.

Alţi economişti sau politicieni vorbesc şi scriu de parcă ar traduce în limba română din

economiştii clasici ai secolului XIX-lea, având tendinţa de a utiliza cuvinte şi fraze lungi, care

îngreuează extrem de mult înţelesul noţiunilor şi categoriilor. Vom examina un pasaj tradus în

limba română din lucrarea lui Fred M. Westfield „Inovaţia şi reglementarea monopolistă”:

„Întrucât constrângerile regulatorii sunt adesea inegalităţi, există serii de valori pentru

parametri regulatorii care fac ca acea reglementare să nu aibă nici un efect în comportamentul

firmei, în timpul previzibil. Acea funcţie de profit permisibil va coincide cu funcţia de profit

posibil fără o reglementare apropiată de maximizarea ultimei funcţii, deşi, undeva, cele două

funcţii pot fi divergente”. [4]

Absolut inadmisibilă este folosirea unor fraze lungi, defectuoase, al căror mesaj este greu

de sesizat într-un manual de specialitate: Preţul de echilibru este de fapt un preţ a cărui creştere

diminuează foarte mult cantitatea vândută (şi eventual, numărul cumpărătorilor) chiar dacă o

asemenea modificare devine interesantă şi ispititoare pentru o vânzători (producători): o

diminuare a sa atrage, de asemenea, scăderea cantităţii vândute pentru foarte puţini vânzători

pot accepta această schimbare datorită situaţiei lor de agenţi economici al căror mobil imediat

este câştigul. [2, pag. 122]

Exprimarea confuză nu permite destinatarului (elevului, studentului), să recepţioneze

informaţia adresată lui. Acesta se vede nevoit să-şi concentreze atenţia asupra exprimării

dubioase, văduvite de claritate, precizie şi mai puţin asupra însuşirii materiei ca atare.

Unii dintre economişti vor să arate că au „nivel” şi îşi împânzesc discursul sau relatarea

scrisă cu nume ale economiştilor consacraţi care s-au transformat în termeni ce definesc sau

indică teorii economice, fără a le explica accepţia contextuală. Vom nota, de pildă, „optimul lui

Pareto”, fenomen economic care poartă numele savantului economist lui Vilfredo Pareto.

Situaţia aflată în „optimul lui Pareto” desemnează „o stare a economiei din care nu se poate

face nici o mişcare, pentru ca toţi să o ducă bine” sau „situaţia când starea unuia se

îmbunătăţeşte, iar cea a celuilalt se înrăutăţeşte” – informaţie ce ar trebui adusă publicului larg.

Greu de înţeles sunt şi noţiunile economice abstracte, care, nefiind definite în mod adecvat,

imprimă limbajului o oarecare obscuritate aşa, ca „oligarhie financiară”(1), „oligopol”(2),

oligopson”(3), „transfer de plăţi”(4), „cerere”(5) etc. şi care ar trebui expuse în mass

media/publicului fiind însoţite de accepţiile, explicaţiile corespunzătoare: (1)„Grup restrâns de

proprietari ai capitalului financiar, care domină întreaga viaţă economică şi politică”, [3,

p.239]; (2)„Piaţă a mărfurilor monopolizată de un număr redus de mari producători” [3,

p.1311]; (3)„Situaţie care semnifică existenţa pe piaţă a mai multor producători ai unui produs,

de exemplu, şine de cale ferată, în care un număr relativ mic de firme/consumători cumpără cea

mai mare parte a produselor respective”; „Plăţi făcute de guverne pentru securitatea socială,

compensaţii pentru şomaj, pentru lichidarea pagubelor pricinuite de calamităţi”- plăţi pentru

care nu se aşteaptă să primească în schimb nici un fel de mărfuri sau servicii”.

Folosit în sintagma „cerere pentru petrol”, pentru persoana neiniţiată în economie, cuvântul

„cerere” înseamnă „cât de mult petrol doreşte publicul să cumpere”. Pentru economist, acest cu-

vânt semnifică „un model matematic, o cerere programată care arată cantităţile diferite de

petrol pe care publicul ar dori să le cumpere la diferite preţuri, sau o curbă a cereri de petrol ce

urcă sau coboară în funcţie de anumiţi factori”.

Cine are dreptate: persoana cu o pregătire generală obişnuită sau specialistul în domeniu?

Economistul conceptualizează şi defineşte cererea prezentând-o în evoluţie ca pe o curbă care

exprimă un concept mai aproape de realitate şi mai folositor analizei economice. Adresându-se

publicului larg, pentru a se face înţeles, el trebuie să explice folosirea contextuală a noţiunii de

cerere.

Practic, nu există nici un alt motiv pentru care un economist să nu-şi întrerupă expunerea

fluentă a gândului, fie ea scrisă sau verbală, şi să dea o definiţie completă a „ transferului de

plăţi”, spunând în locul îmbinării menţionate „plăţi pentru securitatea socială sau pentru alte

scopuri”, sau să dea accepţia cuvântului „cerere” în funcţie de context şi mediul receptorilor,

accepţii care, eventual, vor fi înţelese mai uşor de vorbitorul simplu.

Din cele relatate până aici, reiese cu claritate că procesul continuu de informare, de instruire

a publicului larg presupune, în mod necesar, sporirea accesibilităţii fondului terminologic pentru

majoritatea vorbitorilor. Acest lucru însă nu presupune „coborârea” specialistului până la nivelul

maselor largi în ceea ce priveşte exprimarea, folosind în manuale indicaţii metodice etc. nişte

echivalente terminologice din limba vorbită, care, în realitate, nici nu mai pot fi considerate

termeni, ci mai curând, nişte erori de exprimare: „Ruperea (corect: rezilierea, desfacerea) unui

contract implică cheltuieli pentru ambele părţi şi poate afecta şi prestigiul afacerii.” [.7, p. 73]

Examinând astfel de situaţii, suntem în drept să ne întrebăm: „Este vorba de o „grijă”

deosebită faţă de vorbitorul de rând sau de competenţa insuficientă în ceea ce priveşte operarea

cu unităţi din fondul terminologic din domeniul economiei?”

Aşadar, comunicând cu nespecialiştii, sarcina economistului constă în a face teoria economi-

că să fie înţeleasă de toţi, să fie inteligibilă. De altfel, neeconomiştii, uneori chiar şi economiştii,

nu vor înţelege în întregime informaţiile economice sau le vor înţelege eronat, căci nu vor afla ce

se află în spatele conceptelor şi cuvintele inserate în contextele fabuloase construite de către

ultimii.

Bibliografia de bază: 1. Albulescu I., Albulescu M., Predare şi învăţarea disciplinelor socio-umane. - Bucureşti, 2000;

1. Borcoman Raisa, Corespondenţă economică şi juridică. Chişinău: ASEM, 2011, p.30-51, ISBN: 978-9975-75-568-9;

2. Coşea M., Ghiţă P.T. ş.a. Economie. Manual pentru cl. A XI-ea/licee şi şcoli normale. – Bucureşti 1995

2. DOOM, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Ediţia a II revizuită

şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, ISBN:

3. Dorogan Maria, Curs de elocvenţă. Editura ARC, 1995, p.5-40, 171-193, ISBN:5-7790-

0185-5;

4. Graur Alexandru, “Capcanele” limbii române, Bucureşti: Humanitas, 2012, p.11-111,

ISBN: 978-973-50-3532-7;

5. Guţu Valentin, Dicţionar al greşelilor de limbă. Chişinău: ARC, 1998, ISBN:9975-61-046-3.

6. Palii Alexei, Cultura comunicări, Editura EPUGRAF, 2005, p. 47-53, ISBN: 9975-924-50-6;

7. Rădulescu Ilie-Ştefan, Să vorbim şi să scriem corect. Erori frecvente în limbajul cotidian.

Bucureşti: NICULESCU, p.48-185, ISBN: 978-973-748-034-7;

8. Barsan, Svetlana, Dinamica terminologiei economice in limba romana. Editura A.S.E.M. - Chisinau, 2006.

Cepraga, Lucia,  Studiu asupra terminologiei managementului economic in limba romana. Ed. A.S.E.M. - Chisinau, 2006.

Referinţe bibliografice: 3. Dicţionar Explicativ Ilustrat al limbii române. Editura ARC, Editura , GUNIVAS, Chişinău, 2007; 4. Dicţionarul complet al economiei de piaţă. Ediţia Societatea Informaţia, Bucureşti, 1994; 5. Druţă M.E. Didactica disciplinelor economice. Consideraţii teoretice şi aplicaţii. Bucureşti, 2002; 6. Roatis F. Economie. Sinteze şi comentarii de texte. Iaşi, 1999;7. Rusu C., Voicu M. ş.a. Managementul afacerilor mici şi mijlocii. – Chişinău, 1993.

Surse internet:

1. Consideraţii cu privire la limbajul familiar românesc. iit.tuiasi.ro/ philippide/ persoane/

forma FinalArtAcad.pdf;

2. Limbajul colocvial. ra3pop.wordpress.com/21.010/09/15/limbajul-colocvial/ ;

3. Rogojanu Angela, Comunicare si limbaj economic. www.biblioteca-digitala. ase.ro/

biblioteca/ carte2.asp?id=250&idb

4. Stilistică. Stil ştiinţific. bcub.ro/continut/unibib/stilistica_stil_stiintific;

5. ftp://46.214.78.160/.../Comunicare%20si%20 limbaj %20 economic /3%20