Aristotel

se naşte în 384 î.Hr, la Stagira, colonie grecească din Tracia – de

aici numele de “Stagiritul”; a crescut şi s-a format la curtea regelui

Amnitas al Macedoniei;

atras de studiu şi dornic de a şti cât mai multe, la vârsta de 17 ani

pleacăla Atena şi intră în Academia lui PLATON, cea mai vestită

şcoală a Greciei antice, unde va rămâne vreme de 20 de ani;

datorită ideilor sale originale şi rigorii sale argumentative, Platon i-

a permis să ţină cursuri în Academie, prelegeri care i-au atras

recunoaşterea;

după moartea lui Platon, părăseşte Academia şi călătoreşte prin

Grecia şi Macedonia vreme de 7 ani;

renumele dobândit de Aristotel l-a determinat pe Filip al II-lea,

regele Macedoniei să-i încredinţeze educaţia fiului său Alexandru

(viitorul conducător Alexandru cel Mare): “Am un fiu, dar

mulţumesc mai puţin zeilor că mi l-au dat, decât că au făcut ca el să

se nască pe timpul tău. Sper că grija ta şi vederile tale îl vor face

demn de mine şi de viitoarea sa ţară”.

în 355 se întoarce la Atena unde înfiinţează propria şcoală de

filosofie, retorică şi ştiinţele naturii – Liceul  (Şcoala peripatetică,

“şcoala plimbăreţilor”, de la peripatoi – aleile cu plopi pe sub care

se plimbau discipolii), şcoală pe care o va conduce vreme de 12 ani;

pregătirea la Lykeum (situat în vecinătatea templului lui Apollo

Lykeos, “omorâtorul de lupi”) se făcea diferenţiat: dimineaţa erau

abordate subiecte mai profunde, numai pentru iniţiaţi (cursurile

ezoterice) iar după-amiaza, expunerile se adresau publicului larg

(cursurile exoterice);

la moartea lui Alexandru cel Mare pleacă din Atena fiind acuzat de

atitudine promacedoneană (“Nu voi da prilej atenienilor să

păcătuiască a doua oară împotriva filosofiei”);

moare la Chalkis, în insula Eubeea, în toamna anului 322 î.Hr.

Repere bibliografice:

Un model de filosofie sistematică; deşi a fost un scriitor prolific, s-au

păstrat puţine lucrări, operele sale au fost editate la Roma mult după

moartea sa. Reproduceri după manuscrisele aristotelice au fost păstrate

în bibliotecile arabe; arabii sunt cei care l-au readus pe Aristotel în

Europa occidentală, în sec. XII – XIII, după ce multe secole a fost

cunoscut mai mult în Bizanţ.

Organon – scrierile de logică (Categoriile; Despre

interpretare; Analitica primă, Analitica

secundă; Topica; Respingerile sofistice);

Etica Nicomahică (Ethica Nicomachea);

Etica eudemică (Ethica Eudemia);

Fizica (Physika);

Metafizica (Metaphysika) – colecţie de tratate pe care Andronicos

din Rhodos, unul dintre primii comentatori şi editori ai operei

aristotelice, le-a adunat sub într-un volum cu această denumire;

Politica (Politica);

Poetica (Ars Poetica) ş.a.

Henri Bergson

epere biografice:

se naşte la Paris, la 18 octombrie 1959, într-o familie israelită;

în timpul studiilor liceale (liceul Condorcet,1868-1878) obţine un

premiu de retorică (1875) şi unul de matematică (1877);

studii la Ecole Normale Superieure, încheiate în 1881 (an în care îşi

ia agregatul în filosofie);

până în 1897 deţine catedra de filosofie la liceele din Clermont-

Ferrand, apoi la liceele „Louis-le-Grand” şi „Henri IV” din Paris;

în 1889, obţine doctoratul în litere cu două teze intitulate Essai sur

les donnees immediates de la conscience şi Quid Aristoteles de loco

senserit;

în 1897 este numit profesor la College de France;

1901 – este ales membru al unei prestigioase instituţii

academice: Academie des Sciences Morales et Politiques (1901) iar

în 1914 devine membru al Academiei Franceze;

după numirea la College de France publică un număr de lucrări

care îl consacră în rândul gânditorilor francezi de mare anvergură;

după ce, în 1928, obţine Premiul Nobel pentru literatură, Bergson

mai publică Les deux sources de la morale et de la religion (Cele

două izvoare ale moralei şi religiei), în 1932, şiLa Pensee et le

Mouvant (Gândirea şi mişcarea), în 1934.

moare la 3 ianuarie 1941, într-un Paris aflat sub ocupaţie germană.

Repere bibliografice:

Opera lui Bergson a fost apreciată favorabil şi în acelaşi timp contestată

de către publicul francez. Polemicile pe care le-a provocat, mai ales după

ce a publicat Evoluţia creatoare (1907), au dus în cele din urmă la

punerea lucrării la index de către biserica catolică. Acest fapt i-a adus

autorului însă o şi mai mare popularitate, sporind considerabil numărul

celor care îi audiau cursurile.

Essai sur les donnees immediates de la conscience (Eseu asupra

datelor imediate ale conştiinţei) – 1889;

Matiere et Memoire (Materie şi memorie) – 1896;

Le Rire (Râsul) – 1900;

L’Evolution creatrice (Evoluţia creatoare) – 1907;

L’Energie spirituelle (Energia spirituală) – 1919;

Les deux sources de la morale et de la religion (Cele două izvoare

ale moralei şi religiei) –1932;

La Pensee et le Mouvant (Gândirea şi mişcarea) – 1934.

Blaise Pascal

Blaise Pascal (n. 19 iunie 1623, Clermont-Ferrand, Franța - d. 19 august 1662, Paris) a fost

un matematician, fizician și filosof francezavând contribuții în numeroase domenii ale științei,

precum construcția unor calculatoare mecanice, considerații asupra teoriei probabilităților, studiul

fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune și vid. În urma unei revelații religioase în 1654,

Pascal abandonează matematica și științele exacte și își dedică viața filozofiei și teologiei.

În onoarea contribuțiilor sale în știință numele Pascal a fost dat unității de măsură a presiunii,

precum și unui limbaj de progamare.

S-a născut în Clermont la 19 iunie 1623 (acum Clermont-Ferrand), în

regiunea Auvergne din Franța. Blaise Pascal a fost al treilea copil al lui Étienne Pascal și singurul

său fiu. Mama lui Blaise a murit când acesta avea doar trei ani, micul Blaise fiind foarte afectat

de această pierdere. În 1632, Étienne și cei patru copii ai săi au părăsit Clermont pentru a se

stabili la Paris, iar tatăl, un matematician cu vederi mai neortodoxe asupra educației, a stabilit că

Blaise nu va învăța nimic despre matematică până la vârsta de 15 ani. Impulsionat de această

interdicție, la vârsta de 12 ani, Blaise a început să învețe geometrie de unul singur, descoperind

că „suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 2 unghiuri drepte“. Când a aflat tatăl său, s-a

îmbunat și i-a permis lui Blaise să aibă o copie a „Elementelor“ lui Euclid.

La vârsta de 14 ani, Blaise Pascal a început să-l însoțească pe tatăl său la întrunirile

lui Mersenne de la Paris, la care participau Roberval,Auzout, Mydorge, Desargues, ultimul

devenind un model pentru tânărul Pascal. Pe la vârsta de 16 ani, Blaise a prezentat la aceste

întruniri câteva teoreme despre geometria proiectivă, incluzând hexagonul mistic al lui Pascal.

În decembrie 1639, familia Pascal a părăsit Parisul pentru a locui la Rouen unde Étienne a fost

numit colector de taxe pentru Normadia de Sus și unde Blaise publică în februarie 1640 Essay

on Conic Sections (Eseu despre secțiunile conice). După ce a lucrat 3 ani, între 1642 și1645,

Pascal a inventat primul calculator mecanic, Pascaline pentru a-l ajuta pe tatăl său în munca sa

de colector de taxe.

În 1646 tatăl său s-a rănit la picior și a trebuit să se recupereze acasă, în grija a 2 frați mai tineri

dintr-o mișcare religioasă, care au avut o influență asupra tânărului Pascal care a devenit

profund religios. Tot din această perioadă datează și primele încercări de studii asupra presiunii

atmosferice, iar in 1647 demonstrează că vidul există, după ce la 25 septembrie el

și Descartes s-au contrazis asupra acestui adevăr. În 1648 Pascal a observat că presiunea

atmosferei scade cu înălțimea și a dedus că vidul există deasupra atmosferei.

În septembrie 1651, Étienne Pascal moare, iar într-o scrisoare adresată uneia din surori dă un

adânc înțeles creștin morții în general și morții tatălui său în particular, idei care formează baza

pentru lucrării sale filozofice ulterioare, Les pensées.

Din mai 1653, Pascal scrie Récit de la grande expérience de l'équilibre des liqueurs (Tratat

despre echilibrul lichidelor) în care explică legea presiunii. În urma corespondenței cuFermat din

vara anului 1654 a pus bazele teoriei probabilității. În această perioadă are și probleme de

sănătate, dar continuă lucrul până în octombrie 1654. Pe 23 noiembrie1654, în urma unei

experiențe religioase își dedică viața Creștinătății.

După această dată, Pascal face vizite la mănăstirea Jansenistă Port-Royal des Champs la cca.

30 de km sud-vest de Paris și publică lucrări anonime reunite în Lettres provinciales, în 1656.

Între 1656 și 1658 scrie Les pensées, cea mai cunoscută lucrare teologică a lui Pascal.

Moare la 39 de ani pe 19 august 1662, în urma extinderii tumorii maligne din stomac și este

înmormântat St. Étienne-du-Mont în Paris.

Blaga

Repere biografice:

Personalitate impunătoare a culturii interbelice, Lucian Blaga, filosof,

scriitor, profesor universitar, a marcat perioada respectivă prin elemente

de originalitate compatibile cu înscrierea în universalitate. S-a născut la

9 mai 1895 în comuna Lancrăm, lângă Alba Iulia, într-o familie de preoţi.

Copilăria i-a stat, după cum mărturiseşte el însuşi, “sub semnul unei

fabuloase absenţe a cuvântului”, viitorul poet – care se va autodefini mai

târziu “mut ca o lebădă” – fiind incapabil să vorbeasca până la vârsta de

patru ani.

Urmează cursurile şcolii primare de limbă germană la Sebeş (1902-

1906), apoi frecventează Liceul “Andrei Şaguna” din Braşov (1906-1914),

unde era profesor ruda sa Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc

de Teoria dramei. În anii de liceu, întreprinde cu alţi elevi ai liceului, o

călătorie care-l va marca profund, prin Constantinopol, Atena şi mai

multe oraşe italiene. Pentru a se sustrage mobilizării în armata austro-

ungară, se înscrie în 1914 şi urmează cursurile Facultăţii de Teologie din

Sibiu şi Oradea (1914–1916), cursuri pe care le-a finalizat cu licenţă în

1917. A studiat filosofia şi biologia la Universitatea din Viena între anii

1916 şi 1920, obţinând titlul de doctor în filosofie (26 noiembrie 1920),

cu teza Kultur und Erkenntnis (Cultură şi cunoştinţă).

Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei româneşti din

Transilvania, fiind redactor la revistele “Cultura” din Cluj şi “Banatul” din

Lugoj.

În 1926 a intrat în diplomaţie ocupând succesiv posturi la legaţiile ţării

noastre din Varşovia, Praga (1927-1928), Berna (1928-1932; 1937-1938)

şi Viena (1932-1937) şi Lisabona (1938-1939). A fost ales membru al

Academiei Române în 1937. Discursul de recepţie şi l-a intitulat Elogiul

satului românesc.

În 1939 revine definitiv în ţară. În acelaşi an devine profesor de filosofia

culturii la Universitatea din Cluj (1939-1948), mutată temporar la Sibiu

în anii ce au urmat dictatului de la Viena. La Sibiu redactează, începând

cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an.

Din 1948, îndepărtat de la catedră, lucrează ca cercetător în cadrul

filialei din Cluj a Institutului de Istorie şi Filosofie al Academiei. În anul

1956 Lucian Blaga a fost propus de Rosa del Conte şi de criticul Basil

Munteanu dar se pare că ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade pentru

a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România,

Rosa del Conte era autoarea unei cărţi despre Eminescu, iar Basil

Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice. Autorităţile

comuniste nu au sprijinit în niciun fel aceste gesturi, pentru că Blaga era

considerat un filosof idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la

ediţia din 1962 îngrijită de George Ivaşcu. Rosa del Conte a recunoscut

că paternitatea ideii îi aparţine lui Mircea Eliade, cel care publicase la

moartea lui Blaga, în 1961, un emoţionant necrolog intitulat Tăcerile lui

Lucian Blaga.

Moare la 6 mai 1961, fiind înmormântat la Lancrăm în ziua de 9 mai,

când ar fi împlinit 66 de ani.

Repere bibliografice:

Versuri – Poemele luminii (1919), Pașii profetului (1921), În marea

trecere (1924), Laudă somnului (1929), La cumpăna

apelor (1933), La curțile dorului (1938), Nebănuitele

trepte (1943),Poezii (1962) – volum postum cuprinzând

ciclurile Mirabila sămânță, Vara de noiembrie şiStihuitorul. Postum au

apărut şi ciclurile Vârsta de fier (1940-1944), Cântecul focului, Corăbii

cu cenușă, Ce aude unicornul.

Dramaturgie – Zamolxe, mister păgân (1921); Tulburarea

apelor (1923), Daria (1925); Fapta;Ivanca (1925); Învierea (1925); Meşter

ul Manole (1927); Cruciada copiilor (1930); Avram Iancu(1934); Arca lui

Noe (1944); Anton Pann (1945).

În anii cincizeci, a scris un roman cu caracter memorialistic, căruia

editorii de mai târziu i-au atribuit titlul de Luntrea lui Caron.

Filosofie – Creaţia filosofică este grupată în trei trilogii: Trilogia

cunoaşterii (1943): Eonul dogmatic (1931), Cunoaşterea

luciferică (1933), Censura transcendentă (1934); Trilogia

culturii (1944): Orizont şi stil (1936), Spaţiul mioritic (1936/37), Geneza

metaforei şi sensul culturii (1937); Trilogia valorilor (1946): Artă şi

valoare (1939), Despre gândirea magică(1941), Ştiinţă şi creaţie (1942).

Cea de-a patra, Trilogia cosmologică, a rămas în stadiul incipient, fiind

publicată doar o primă parte: Diferenţialele divine (scrisă la Cluj în

decembrie 1939).

Aforismele lui Lucian Blaga sunt grupate în volumele Pietre pentru

templul meu (ed. 1 – 1919; ed. 2 – 1920), Discobolul (1945) şi Elanul

insulei (1946). La Cluj sunt multiplicate şi două cursuri ale profesorului

de filosofie Lucian Blaga: Despre conştiinţa filosofică (1947) şi Aspecte

antropologice (1948).

Sf. Augstin

Repere biografice:

se naşte la Tagaste, localitate din Numidia (Algeria de astăzi)

studiază gramatica latină şi autorii clasici (Vergiliu, Cicero, Platon,

Aristotel) la Tagaste, Madaura (localitate învecinată), Cartagina, iar

apoi retorica la Roma şi Milano; la Milano îl cunoaşte pe episcopul

Ambrosius (Ambrozie), a cărui personalitate are un rol deosebit în

convertirea sa la creştinism;

interesul pentru filosofie se datorează lecturii la vârsta de 19 ani

(imbecilla tunc aetate – la o vârstă fragedă) a unui dialog al

stoicului roman Cicero,Hortensius (ulterior pierdut), o pledoarie în

favoare studiului filosofiei: „de la vârsta de nouăsprezece ani, când

mi s-a aprins în suflet dragostea de înțelepciune…” (Confesiuni,

6,11/18);

în anul 384 ajunge la Milano ca profesor de retorică, unde îşi

aprofundează cunoştinţele despre filosofia neoplatonică;

după o tinereţe trăită în desfrâu, aude, într-o zi din vara anului 386,

o voce de copil care îi spune: „Tolle, legge!” („Ia şi citeşte!”), după

care deschide Noul Testament şi ochii i se opresc pe un pasaj

din Epistola către Romani (13: 13-14): „Să umblăm cuviincios ca

ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine,

nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi

grija de trup să nu o faceţi spre pofte”; decide să renunţe la

căsătorie şi la ambiţiile lumeşti, să se boteze şi să-şi abandoneze

postul de profesor;

înainte de convertire, aderă la erezia maniheistă, la scepticism şi la

filosofia neoplatonică (Plotin şi Pophyr);

în ziua de Paşti a anului 387, este botezat creştin de către

Ambrozie;

se reîntoarce în Africa unde întemeiază o comunitate

semimonastică (de mănăstire sau călugărească), sperând să se

dedice meditaţiei şi studiului;

în 391, când vizitează Hippo Regius, este hirotonisit (ridicat la

treapta preoţiei) de către episcopul Valerius şi desemnat ajutor

(adjunct) al episcopului, pentru ca apoi, în 396, să obţină

demnitatea de episcop;

moare în anul 430, la Hippo Regius(Hippona), oraş în care a slujit

ca episcop.

Repere bibliografice:

Opera lui Augustin constituie puntea de legătură între filosofia antică şi

filosofia medievală. Henri Chadwick, autorul unei monografii despre

Augustin, consideră că moştenirea episcopului din Hippona, poate fi

sistematizată într-o listă de idei, printre care se numără: (1). relaţia

dintre credinţă şi raţiune; (2). importanţa crucială acordată iubirii pentru

Dumnezeu, iubire care presupune renunţarea de sine şi suferinţa de a

deveni altcineva; (3). raportul controversat dintre efortul propriu şi harul

divin; (4). problema „păcatului originar” şi posibilitatea perfecţionării

naturii umane; (5). privilegierea sentimentului în defavoarea deducţiilor

logico-raţionale în cunoaşterea divinităţii; (6). sinteza (sistematizarea)

realizată între filosofia greacă (în special Platon, Aristotel, neoplatonism)

şi creştinism în ceea ce se va numi philosophia christiana; (7).

conştientizarea problemelor care se nasc din relaţia cuvintelor cu

realitatea pe care încearcă să o descrie.

Lucrări:

Despre viaţa fericită (De beata vita).

Solilocvii (Soliloquia).

Confesiuni (Confessiones), 400.

Despre învăţător (De magistro)

Despre cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei), 412-427.

Despre doctrina creştină (De doctrina christiana).

Despre liberul arbitru (De libero arbitrio)

Despre trinitate (De Trinitate) ş.a.

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) – repere bio-bibliografice 

Oct4by Florin George Popovici

se naşte la Geneva, la 28 iunie 1712; mama sa moare, la puţin timp după naşterea sa; este abandonat de tatăl său, Isaac Rousseau, ceasornicar şi profesor de dans; de educaţia sa se ocupă mai întâi o soră şi apoi un unchi.

îşi câştigă faima în 1750 când scrie, ca răspuns la o problemă propusă de Academia din Dijon, un eseu[1] cu care obţine premiul oferit: „Are reevaluarea artelor şi ştiinţelor un efect purificator asupra moravurilor?„. De

pe o poziţie negativă, susţinută cu patimă, Rousseau arată că societatea preţuieşte intelectul şi isteţimea, dar nu şi bunătatea.„Sunt o mie de premii pentru discursuri bune şi nici unul pentru fapte bune… Avem fizicieni, geometri, chimişti, astronomi, poeţi, muzicieni şi pictori, (…) dar nu mai avem cetăţeni printre noi.” Ideile de virtute şi de cetăţean vor constitui preocupări de-a lungul întregii sale cariere, desfăşurate atât în Franţa, cât şi în Anglia.

în 1753, participă din nou la concursul Academiei din Dijon, de data aceasta fără succes. Rezultatul eforturilor sale se va concretiza însă într-o lucrare la fel de cunoscută, Discurs asupra originii inegalităţii dintre oameni[2]. Rousseau a descris starea naturală. Potrivit lui Rousseau, în stadiul cel mai primitiv omul era sălbatic, dar nu şi prădător. El se caracteriza prin sentimente naturale (două principii anterioare raţiunii): conservarea propriei vieţi (grija pentru propria bunăstare) şi simpatia faţă de semeni (repulsia sau aversiunea faţă de suferinţa celorlalţi). Omul acestei epoci idilice, „bunul sălbatic” nu este nici nespus de fericit, dar nici nenorocit, pentru că numai artificiile unei societăţi civilizate pot produce temerile, neliniştile, speranţele şi ambiţiile care dau naştere nenorocirii. Mai mult decât atât, într-o astfel de stare originară, nu există nici dominaţie nici servitute. Uneori, oamenii se adună în grupuri şi formează „asociaţii libere” pentru scopuri specifice. Acest fapt duce la apariţia vieţii de familie, a raporturilor de vecinătate. Se dezvoltă de asemenea înţelegerea, principiile morale şi un simţ al bunăstării comune. Această stare de convieţuire neformală sau societate naturală a fost perioada cea mai bună în istoria omenirii. Însă ea nu putea rezista. O dată cu apariţia diferitelor meşteşuguri, omul a câştigat în civilizaţie dar şi-a pierdut umanitatea. Proprietatea privată a devenit importantă. Oamenii căutau să agonisească lucruri şi să-şi crească proprietatea, să obţină ajutor şi protecţie de la alţii, să domine şi să accepte dominare.

Omul îşi pierduse inocenţa. Vremurile bune au dispărut pentru totdeauna. În această situaţie jalnică, punctată de conflicte şi calamităţi, omul a căutat să-şi găsească securitatea făcând un contract de guvernare civică. În Discurs, Rousseau consideră că acest contract era „vândut celorlalţi de cei bogaţi şi puternici. Era un caz de uzurpare, deştept şi ipocrit. Contractul punea „cătuşe noi săracilor şi dădea puteri noi bogaţilor distrugând libertatea naturală şi împământenind pentru totdeauna legea proprietăţii şi a inegalităţii.” Pentru cei mai mulţi dintre oameni, noua ordine era la fel de rea precum cea veche.

În 1762 Rousseau scrie Contractul social. Acum lucrurile sunau oarecum diferit. Contractul, crede Rousseau, a fost în beneficiul omului; apariţia statului a reprezentat o îmbunătăţire însemnată a concepţiilor de trai faţă de starea naturală. În ce a constat schimbarea în concepţia lui Rousseau? (1) Contractul nu mai era considerat pur şi simplu ca un fapt istoric – un târg prost făcut de strămoşii noştri; el a dobândit dimensiuni ipotetice şi morale. Acum problema centrală era următoarea: ce face ca un contract să fie legitim? în ce condiţii era omul sub a formă de guvernământ?(2) Rousseau descoperise conceptul de Voinţă Generală. Aceasta constituie un mijloc prin care omul se uneşte cu ceilalţi, păstrându-şi în acelaşi timp propria libertate. Individul se supune guvernării, dar atâta timp cât guvernarea reprezintă Voinţa Generală el rămâne la fel de liber ca înainte. Conceptul de Voinţă Generală îi permite lui Rousseau să treacă peste avantajele burgheze pe care interesul egoist le-ar cere într-un contract social, ajungând la o concepţie ideală despre o societate care depăşeşte în virtute chiar şi cele mai bune perioade ale stării naturale imaginate de Rousseau. Aşadar, puterea supremă este Voinţa Generală. Ea nu oferă nici o garanţie supuşilor, nu recunoaşte nici un fel de drepturi definitive şi nu e constrânsă prin dispoziţii constituţionale. Voinţa

Generală exprimă ceea ce este mai bine pentru societate ca întreg. Este ceea ce rezultă atunci când membrii unei societăţi au ţeluri comune în loc de interese personale sau de grup. Guvernul popular sau legea majorităţilor reflectă cel mai bine Voinţa Generală. „Luaţi din aceste voinţe asemănătoare plusurile şi minusurile care se anulează reciproc, şi Voinţa Generală va rămâne ca sumă a acestor diferenţe.” Totuşi, Voinţa Generală nu este pur şi simplu „voinţa tuturor”, pentru că întrucât în acţiune indivizii se conduc numai după avantajele personale, atunci acel egoism care este numeric majoritar va decide. Dar atunci exprimarea Voinţei Generale poate fi zădărnicită. Cu toate acestea, individul trebuie să accepte punctul de vedere majoritar, ca expresia însăşi a Voinţei Generale. Atunci când „opinia contrară opiniei mele predomină, asta dovedeşte nici mai mult nici mai puţin că eu am greşit, şi că ceea ce eu am crezut a fi Voinţă Generală nu era aşa”. Modalitatea constă în a căuta să exprimi Voinţa Generală şi să i te supui o dată ce-a fost exprimată. Suveranul, prin ceea ce este, este întotdeauna ceea ce ar trebui să fie. Datoria cea mai înaltă a indivizilor constă în supunerea faţă de cerinţele colective la a căror constituire ei înşişi au contribuit. Dincolo de vocea poporului nu mai există nimic altceva. „Opinia cea mai generală este întotdeauna şi cea mai dreaptă”, „vocea poporului este de fapt vocea lui Dumnezeu”. În mod sigur cele mai măreţe acte de virtute au fost produse de patriotism. Mult mai evi-dent decât Platon şi Aristotel, Rousseau a tratat ca sinonime expresiile „om bun” şi „cetăţean bun”.

„Dacă şi eu am un cuvânt de spus în exprimarea Voinţei Generale, atunci nu voi putea spune că ţara mea are dreptate sau că a greşit, ci numai că ţara mea are întotdeauna dreptate. Când mă supun Voinţei Generale, mă supun unui spirit social la care eu însumi contribui. Am fost crescut în spiritul unei moralităţi superioare – aflată deasupra impulsurilor personale şi a ţelurilor

imediate. Moralitatea mea este atât creativă cât şi ascultătoare. Sunt şi împlinit şi disciplinat atunci când realizez cerinţele societăţii.” „Corpul politic… este o fiinţă morală, care posedă o voinţă, şi această voinţă generală, care tinde întotdeauna la menţinerea şi bunăstarea întregului şi a fiecărei părţi, care este sursa legilor şi care oferă pentru toţi membrii statului reguli în relaţiile lor unii cu alţii şi cu el, este temeiul a ceea ce este drept sau nedrept.”

Rousseau a descris pe larg instituţiile economice şi religioase ale unui stat democratic. în aprecierea lor, el s-a ghidat după următorul principiu comprehensiv: „Tot ceea ce distruge unitatea socială este lipsit de valoare; toate instituţiile care pun individul în contradicţie cu el însuşi sunt lipsite de valoare”. Pentru Rousseau cele două ţeluri gemene – ale statului drept şi ale omului drept – sunt îndeplinite într-o democraţie reală, pentru că în democraţie Voinţa Generală are cele mai bune şanse de a se cristaliza

Constantin Noica

Constantin Noica este un gânditor profund şi original, eseist şi erudit poliglot. S-a născut la 24

iulie 1909, în Vităneşti, judeţul Teleorman. Licenţiat în filozofie (1931) la Universitatea din

Bucureşti. În 1940 îşi trece doctoratul cu P.P. Negulescu, studii de specialitate

în Franţa şi Germania (1938-1941). „A dus de fapt, o lungă vreme, începând cu anul 1948, o

viaţă de mizerie: zece ani de domiciliu obligatoriu la Câmpulung, apoi şase ani de închisoare

dintr-o iniţială condamnare de douăzeci şi cinci” (Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, 1991).

Între anii 1965 şi 1975, cercetător principal la Centrul de Logică. După pensionarea sa,

Constantin Noica se retrage la Păltiniş, unde este înconjurat de o echipă de discipoli de certă

vocaţie, până la stingerea sa din viaţă în 1987.

 

Constantin Noica şi-a început activitatea literară cu poezia, debutând în revista „Vlăstarul” a

Liceului „Spiru Haret” dinBucureşti, cu poeme în proză şi versuri. Atras de mirajul filozofiei, căreia

i se va dedica pentru toată viaţa, citeşte şi traduce texte filozofice fundamentale din Rene

Descartes, Immanuel Kant, Friedrich Hegel, Augustin, Anaxagoras şi Platon. Se pregăteşte

pentru viitoarele sale lucrări, urmând un destin pe care şi l-a ales încă din tinereţe: „Să-ţi

adânceşti cât mai cu bogăţie priceperea întru descifrarea culturii lumii tale, astfel încât, localnic

fiind, să poţi deveni universal, ridicând cu tine spre înălţimi spiritualitatea părţii tale de cer”.

 

Prin întreaga sa operă s-a impus drept „una dintre cele mai autentice şi riguroase minţi filozofice

ale secolului XX” (George Uscătescu). Începând cu Pagini despre sufletul românesc (1944), pe

urmele lui Vasile Pârvan, Lucian Blaga şi Mircea Vulcănescu, eseistul este atras spre

investigarea spiritului românesc. A pledat pentru editarea integrală a Caietelor rămase de

la Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti”, a editat opera lui Platon, iniţiind seria

de Opere, adăugând dialogurilor acestuia comentarii de mare profunzime.

 

A prefaţat, de asemenea, traduceri din Martin Heidegger sau lucrări semnate de Ionel Jianu şi

Ştefan Odobleja. Genul de scrieri în care excelează este eseul, manifestându-şi verva filozofică,

cu înclinare spre sofistică. A colaborat la diverse reviste ale timpului („Revista Fundaţiilor

Regale”, „Vremea”), iar între 1986 şi 1987 publică eseuri în revistele „România literară”, „Viaţa

românească”, „Ramuri” etc.

 

Opera literară

 

• Mathesis sau bucuriile simple, 1934 (Premiul scriitorilor tineri pe anul 1934);

• Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz şi Kant, 1936;

• De caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului, 1937;

• Viaţa şi filozofia lui Rene Descartes, 1937;

• Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou, 1940;

• Două introduceri şi o trecere spre idealism, 1943;

• Jurnal filozofic. Pagini despre sufletul românesc, 1944;

• Fenomenologia spiritului de Hegel, 1962;

• Douăzeci şi şapte de trepte ale realului, 1968;

• Lysis sau despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri, 1969;

• Rostirea filozofică românească, 1970;

• Creaţie şi frumos în rostirea românească, 1973;

• Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, 1975;

• Despărţirea de Goethe, 1976;

• Sentimentul românesc al fiinţei, 1978;

• Povestiri despre om, 1980;

• Devenirea întru fiinţă, vol. I-II, 1981;

• Trei introduceri la devenirea întru fiinţă, 1984;

• Cuvânt împreună despre rostirea românească, 1987;

• Pagini despre sufletul românesc, 1991;

Immanuel Kant

filosof german [Königsberg (Prusia Orientală), astăzi: Kaliningrad (Rusia)], unul dintre cei mai

mari gânditori din perioada iluminismului [mişcare culturală dezvoltată în secolele XVIII –

XIX, care preconiza crearea unei societăţi raţionale prin răspândirea culturii, a „iluminării”

maselor] dar şi din toate timpurile; 22 aprilie 1724 – 12 februarie 1804.

filosofia sa a apărut pe fundalul disputei dintre două teorii epistemologice de maximă

importanţă:

raţionalismul (reprezentat prin Rene Descartes, Baruch Spinoza, Nicholas Malebranche şi

G.W. Leibniz), conform căruia raţiunea este singura facultate capabilă să ofere o cunoaştere

autentică a naturii celor existente/a realităţii; raţiunea – sursă şi temei al cunoaşterii;

empirismul (reprezentat prin Francis Bacon, John Locke, G. Berkley, David Hume şi Thomas

Hobbes), pentru care experienţa senzorială/simţurile sunt singurele capabile să ne ofere o

cunoaştere a realităţii exterioare.

prin fundamentarea idealismului critic/transcendental, a exercitat o influenţă decisivă asupra

dezvoltării ulterioare a filosofiei (J.G. Fichte, Fr.W. Schelling, G.W.Fr. Hegel sunt doar trei

dintre filosofii care şi-au dezvoltat sistemele filosofice pornind de la moştenirea lui Kant)

termenul „critică” semnifică faptul că gândirea se pune în discuţie pe sine însăşi pentru a-şi

cunoaşte şi aprecia propria valoare (limite); însăşi termenul „raţiune” trebuie explicat,

înţelegându-se prin aceasta gândirea care încearcă să (se) cunoască, gândirea teoretică

desfăşurată de subiectul cunoscător. Termenul „pur” semnifică abordarea critică a raţiunii

care nu datorează nimic experienţei, nu sondează decât în ea însăşi (nu este amestecată cu

nici un rezultat empiric/cu date care provin de la simţuri); obiectul criticii: forma pură a

gândirii aşa cum este ea înainte (independent) de orice experienţă şi aşa cum condiţionează

experienţa – a priori.

Lucrări:

Gedanken von der wahren Schätzung der lebendigen Kräfte ( Idei despre adevărata evaluare

a forţelor vii), 1746

Algemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels (Istoria universală a naturii şi teoria

cerului), 1755

Meditationum quarundam de igne succinta deliminatio (Despre foc), 1755

Principiorum priorum cognitionis metaphysicae (Noua explicare a primelor principii ale

cunoaşterii metafizice), 1755

De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis (Despre forma şi principiile lumii

sensibile şi ale celei inteligibile), 1770

Kritik der reinen Vernunft (Critica raţiunii pure) , 1781

Prolegomena zu einer jeden künftigen Metaphysik, die als Wissenschaft wird auftreten

können (Prolegomene la orice metafizică viitoare, care se va putea înfăţişa ca ştiinţă), 1783

Kritik der praktischen Vernunft (Critica raţiunii practice) , 1788

Kritik der Urteilskraft (Critica puterii de judecată) , 1790

Die Religion innerhalb der Grenzen der blossen Vernunft (Religia în limitele raţiunii), 1793

Die Metaphysik der Sitten (Metafizica moravurilor), 1797

Anthropologie in pragmatischer Hinsicht (Antropologia în perspectivă pragmatică), 1798

Friederich Nietzsche

Născut în Germania într-o casă parohială, fiul de pastor; tatăl său moare

când Friedrich avea numai cinci ani. A fost crescut, împreună cu sora lui,

de diverse rude, într-un mediu complet feminin. S-a specializat în limba

greacă, ajungând atât de renumit încât i s-a oferit un post la

Universitatea din Basel înainte ca să-şi fi încheiat studiile. Avea douăzeci

de ani când profesorul său l-a caracterizat astfel: un fenomen, idolul

tuturor tinerilor, şi în acelaşi timp îndatoritor şi modest.

Profesor de literatură greacă la Universitatea din Basel, între 1869 până

în 1879, a intrat în contact cu spiritele cele mai strălucite ale vremii, ca

Jakob Burkhardt şi J.J. Bachofen. Între 1869 şi 1872 s-a împrietenit cu

Richard şi Cosima Wagner.

Începând din 1873 îi apar primele simptome ale bolii: mintea îi era

perfect clară, dar suferea de cumplite dureri de cap. Din cauza bolii este

nevoit să abandoneze catedra din Basel, în 1878. Au urmat zece ani de

peregrinări necontenite, în care Nietzsche, precum un animal hăituit,

fuge de el însuşi, de durerile, de boala sa. Iarna şi-o petrece pe Riviera, la

Nisa, iar vara în Engandin, la Sils-Maria; între cele două, cutreieră Italia.

Chinuit de suferinţe intolerabile, trăieşte modest.

Primele sale scrieri au trezit atenţia; încet-încet a fost apoi uitat; către

sfârşitul vieţii, a trebuit să-şi publice cărţile pe proprie cheltuială. În

1889, s-a declarat o boală organică şi a trebuit să fie internat. A murit

după unsprezece ani de suferinţe.

PERIODIZAREA SCRIERILOR LUI NIETZSCHE:

            Karl Jaspers – autorul unei bogate monografii asupra lui

Nietzsche – periodizează opera filosofului german în următoarele etape:

Timpul încrederii în cultură şi genii (până la 1876);

Timpul încrederii pozitiviste în ştiinţă (până la 1881);

Timpul filosofiei noi (până la sfârşitul lui 1888).

BIBLIOGRAFIE:

Geburt der Tragödie (Naşterea tragediei), publicată în 1872

Unzeitgemäße Betrachtungen (Consideraţii inactuale), 1873-

76

Menschliches, Allzumenschliches (Omenesc, preaomenesc),

publicată în 1878

Der Wanderer und sein Schatten (Călătorul şi umbra sa),

publicată în 1880

Morgenröte (Aurora), 1881

Lucrările din această primă etapă au, probabil şi din cauza bolii

lui Nietzsche, care-l împiedica de la un efort susţinut, un caracter

aforistic, fragmentar.

Die fröhliche Wissenschaft (Ştiinţa voioasă), publicată în

1882

Also sprach Zarathustra (Aşa grăit-a Zarathustra), poem în

proză, compus din patru părţi, prima şi a doua parte

publicate în 1883, a treia parte în 1884, iar ultima în 1885

Jenseits von Gut und Böse (Dincolo de bine şi de rău),

publicată în 1886

Zur Genealogie der Moral (Genealogia moralei), 1887

Ultimul an de lucru al lui Nietzsche – 1888 – este anul cel mai

fecund, în decursul căruia apar, într-o goană febrilă, următoarele

lucrări: 

Götzendämmerung (Amurgul idolilor), publicată în 1888

Ecce homo, 1888

Antichrist, 1888.

(operă postumă): Wille zur Macht (Voinţa de putere), 1886.

Bertrand Russell

Repere biografice:

filosof britanic cu studii de matematică şi de filosofie la Trinity

College, Cambridge, considerat unul dintre cei mai mari gânditorii

ai secolului XX;

a deţinut diferite posturi universitare la Cambridge (a devenit

profesor de matematică la Trinity College la 23 de ani) şi în alte

locuri, la cariera universitară adăugându-se şi alte preocupări –

literare, educaţionale şi politice (acţiunile sale publice şi opiniile

sale sociale şi etice au provocat numeroase controverse);

în 1908 adevenit membru al Societăţii Regale;

gândirea sa a evoluat de-a lungul lungii sale cariere, îmbrăţişând

numeroase teme;

se consideră că cele mai originale şi mai influente contribuţii ale

sale în filosofie, cel puţin în cea academică, aparţin în principal

perioadei sale de până în 1014.

după ce scurtă vreme a fost atras de idealism, s-a reorientat ferm,

mai întâi spre un realismradical, căruia i-a dat cea mai notabilă

expresie în Principles of Mathematics (1903); Între 1910 şi 1913,

împreună cu profesorul său Alfred North Whitehead (1861-1947),

Russell a scrisPrincipia Mathematica, (3 volume); la acest tratat

monumental, considerat una dintre capodoperele intelectuale ale

umanităţii, Russell a lucrat câte 10-12 ore pe zi, câte opt luni pe an;

aici, pe baza identificării semnificaţiei (meaning) cu referinţa, se

cere ca toţi termenii pe care îi putem folosi în mod inteligibil,

inclusiv cei din vocabularul distinctiv al matematicii, ca număr,

punct etc., să aibă ca referenţi entităţi reale. De aici rezultă însă un

tablou al lumii atât de bogat în entităţi reale imperceptibile, încât

este neliniştitor pentru simţul comun; ceea ce-l face pe Russell ca

în curând să adopte alternativa construcţiilor logice (strategia ca,

în loc să introducă entităţi necunoscute, să fie preferate oriunde e

posibil, construcţii din entităţi cunoscute);

în 1938 s-a mutat în Statele Unite unde a predat la Universitatea

din Chicago şi la Universitatea California din Los Angeles, pentru

ca în 1944 să se întoarcă la Cambridge;

în 1950 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, pentru ca

apoi să primească Premiul Nobel pentru pace;

o materializare a strategiei introducerii construcţiilor logice se

concretizează în prezentarea matematicii pure ca derivând din

logică. După Russell, „logica este tinereţea matematicii, iar

matematica, vârsta matură a logicii”: pornind de la un minim

ireductibil de concepte şi de axiome logice, putem deriva din ele,

prin paşi riguros logici, fără a apela la nici un fel de instrumente

adiţionale, întregul conţinut al logicii şi al matematicii aşa cum sunt

acestea înţelese în mod obişnuit.

ca filosof a cărui gândire se înscrie în stilul analitic (alături de alţi

reprezentanţi precum: Gotlob Frege, Rudolf Carnap, Moritz

Schlick, Ludwig Wittgenstein ş.a.), Russell a considerat că scopul

suprem al filosofiei este acela de a clarifica înţelesul/semnificaţia

expresiilor lingvistice, printr-o analiză logică atentă a limbajului.

Filosofii analitici şi-au manifestat neîncrederea faţă de speculaţiile

metafizicii (considerată sursa numeroaselor pseudo-probleme şi

dispute filosofice interminabile), preferând experienţa sensibilă ca

temei al cunoaşterii şi rigoarea logică în formularea enunţurilor

filosofice (de unde şi denumirile deempirism

logic şi neopozitivism pentru speciile a acestui gen de filosofie).

Lucrări importante:

Opera lui Russell este impresionantă: peste 70 de volume. Dintre cele

mai importante lucrări pot fi amintite:

The Philosophy of Leibniz – Expunere critică a filosofiei lui

Leibniz (1900)

The Principles of Mathematics – Principiile  matematicii (1903)

Principia Matematica (împreună cu A. Whitehead, 3 volume, 1910 –

1913)

The Problems of  Philosophy – Problemele filosofiei (1912)

Our Knowledge of the External World – Cunoştinţele noastre

despre lumea exterioară(1914)

The Analysis of Mind – Analiza minţii (1921)

The Analysis of Matter – Analiza materiei (1927)

An Enquiry into Meaning and Truth – Cercetare a sensului şi

adevărului (1940)

The History of Philosophy (1945)

Human Knowledge: Its Scope and Limits – Cunoaşterea omenească

– scopul şi limitele ei(1948)

Logic and Knowledge (o culegere reunind unele din cele mai

importante eseuri ale sale, 1956)

Autobiography (trei volume apărute în 1967, 1968 şi 1969)