Structurile metalice, o arhitectură (?) modernă fără ideologie, în secolul

XIX Redescoperirea dimensiunii pragmatice a arhitecturii

Fenomenul numit cu o sintagmă uzată, dar inspirată - “Arhitectura inginerilor“, s-a născut empiric, în urma evoluţiei realităţii. A fost favorizat de capitalism, de economia de piaţă, de noile materiale şi tehnologii apărute în urma revoluţiei industriale şi motivat de nevoile noii realităţi economice, sociale şi politice de după revoluţiile burgheze. Evoluţia societăţii în urma revoluţiilor burgheze a creat o multitudine de programe noi de arhitectură, pentru care însă lipsea arhitectura. De fapt, primele structuri metalice nici nu erau considerate arhitectură, ci simple structuri edilitare. Aşa le considera societatea, aşa le considerau arhitecţii şi tot aşa le considerau înşişi promotorii şi proiectanţii lor, care nu aspirau decât să rezolve prompt şi eficient câte o problemă practică: un pod, o hală alimentară sau industrială, nişte sere prin parcuri. Antreprenorii erau buni cunoscători ai practicilor contractuale şi organizatoricec, ai producţiei de serie, montajului rapid, al eficienţei şi concurenţei.

Pe de altă parte însă, ei ignorau complet rolul tradiţional al arhitecturii, acela de a conţine semnificaţii culturale accesibile publicului. Cu asta se ocupa arhitectura istoricistă – adevărata arhitectură recunoscută. Liberi de balastul prejudecăţilor culturale şi de exigenţele acade-miilor, investitorii şi proiectanţii urmăreau scopuri practice şi nu aveau teorii. De aceea, chiar şi cu scopuri utile, formele erau destul de reci şi rudimentare. Abia după un timp, umbrelele din sticlă cu şasiu din fontă aveau să constituie simboluri ale unei epoci pline de inventivitate, încercări şi credinţă în viitor. Acestea i-au fost semnificaţiile estetice, decelate însă mult post factum.

Dacă arhitectura "tradiţională“, adică cea istoricistă, avea un vocabular şi unele principii depăşite, cea nouă din metal avea vocabularul neformat pe deplin, nu avea principii clar stabilite, nici o ideologie formulată care să răspundă noilor necesităţi, şi ele încă neclare. Aflată însă într-un puternic dinamism, ea a pregătit calea modernităţii în arhitectură.

În 1777 a fost târnosită Biserica Vierzehnheiligen, aflată lângă Bamberg. Proiectată de arhitectul Balthasare Neumann, biserica este un monument al barocului aflat la apogeu. În acelaşi an 1777 s-a construit podul de fier de la Coalbrookdale, în Anglia. Locul fiind plin de cărămidării, fierării, cocsării, fabrici de ţigle şi porţelan, depozite, debarcadere pentru marfă şi ateliere, districtul Shrewsbury a fost primul loc din lume care simţea impactul revoluţiei industriale. Un elocvent simbol este acest pod peste râul Severn, construit din fontă la iniţiativa arhitectului Pritchard, deşi în hotărârea parlamentului de finanţare a podului erau menţionate piatra, cărămida sau lemnul. Podul trebuia să înlocuiască vechiul bac, soluţia de până atunci pentru traversare a râului. “Deşi pare ca o plasă, este evident că va dăinui o veşnicie“, scria un dramaturg din secolul al XVIII-lea.

Arhitectul Thomas Farnolls Pritchard a colaborat cu inginerul Charles Bage.

Constructorul podului a fost Abraham Darby III, un industriaş-inginer, al treilea descendent al unei dinastii de inventatori în domeniul mtalurgiei - inventatorii fontei produsă din cocs.

Pentru că fiecare nervură din cele cinci cântărea câte 5,75 tone, iar furnalele din Coalbrookdale produceau la acea dată puţin peste două tone odată, a fost instalat pe malul râului un furnal special de retopire. Astfel, fonta care e casantă şi necesită precauţii speciale se turna pe loc în matriţe. rezistă lacompresiune Podul a fost astfel proiectat, încât asupra nevurilor să se exercite mai ales forţa de compresiune. De aceea, diagrama este aproximativ aceeaşi cu cea corespunzătoare unui pod de cărămidă. Deschiderea traveei unice a fost în final de 32 de metri. Două arce

"De la Coalport până la Podul de Fier, două mile, râul trece prin cel mai extraordinar district din lume“ – Charles Hulbert, secolul al XVIII-lea. East Shropshire a fost prima zonă industrială din lume, datoirtă zăcămintelor de cărbune la suprafaţă.

Podul de fontă de la Coalbrookdale. 1777-79. Autori: arhitectul Thomas Tarnolls Prichard şi inginerii Charles Bage şi Abraham Darby III.

suplimentare laterale au fost adăugate în secolul 19. Pritchard a murit la 21 decembrie 1777, când construcţia abia începuse..

Proiectul s-a bazat pe principiile tâmplăriei, folosind îmbinări în coadă de rândunică şi cu cep. Nu s-au utilizat şuruburi sau nituri.

Terminarea cu succes a podului în 1779 a marcat începutul unei perioade glorioase de construcţie a podurilor din fontă şi apoi fier forjat, care a durat un secol.

Prima scară metalică apare la Brighton pavillion, în 1818, proiectată de John Nash în cel mai năstruşnic decor.

Cupole metalice. Printre primele forme de arhitectură care au utilizat metalul neacoperit, neascuns de stucaturi, au fost halele industriale şi alimentare. Şi aceasta pentru că estetica lor nu avea mare importanţă nici pentru utilizatorii lor, nici pentru investitori şi proiectanţi.

Halle au blé, Paris; Francois, Joseph Belanger şi F. Brunet, 1806-11. Cupola a fost iniţial acoperită cu tablă de cupru, apoi, în 1888, cuprul a fost înlocuit cu sticlă.

Acoperişuri metalice mascate de decoraţie.

Palais de la Bourse, Paris, 1808-1815. Se mai numeşte şi Palais Brongniart, după numele arhitectului său, Alexandre-Théodore Brongniart. Interior laPalais Brongniart, sau Palais de la Bourse, arhitect Alexandre-Théodore Brongniart, 1808-1815. Acoperişul trebuia să fie iniţial cu şarpantă de lemn, de frica incendiilor însă această structură a fost înlocuită cu una din metal. Acesta era însă bine camuflat de decoraţie. Acest mariaj între acoperişul sau cupola metalică şi faţadele istoriciste din zidărie portantă cu decoraţii de stuc aveau să fie caracteristice secolului. Walhalla şi Biserica Madelaine, cu tot aspectul lor de templu antic, au tot şarpante din metal.

Reichstag Berlin, Paul Wallot, 1889-98. Iată că până la sfârşitul secolului au apărut şi frumoasele cupole mtalice. Avem un elocvent exemplu de combinaţie dintre eclectism la faţade (considerat o arhitectură decadentă, cu privirea

Hale alimentare

Arhitectura acestor umbrele de sticlă cu şasiu din fontă este şi ea simbol al epocii industriale. Christian Norberg Schulz regăseşte în ele spiritul baroc: spaţii grandioase, care ţin să cuprindă o lume. Date fiind însă calitătăţile noilor materiale, spaţiul este continuu şi aproape deschis, cu limite spaţiale care nu îl separă de mediul exterior. De la poduri, metalul se răspândeşte mai întâi la mori, docuri, depozite, hale industriale şi comerciale, căi ferate.

Pentru hale, metalul era o soluţie excelentă, iar din punct de vedere estetic, având în vedere rangul programului – mergea. Nu era el frumos, dar nici nu merita efortul de a-l acoperi.

Şi totuşi, o minimă decenţă se impunea chiar şi aici. Cum am văzut şi la Halle du blé şi la Coal Exchange şi la Corn Exchange (Bursa cărbunelui şi Bursa grânelor), nici proporţiile nu sunt întâmplătoare, în plus, arce, ferme şi capitele erau tratate decorativ, cu ajutorul fierului forjat. Construcţiile metalice încep să se emancipeze, dar le va mai trebui timp până când vor fi considerate arhitectură. Vor parcurge mai întâi etapa problematizării, a formulării unor teze şi ideologii. La asta au fost buni teoreticienii. În acest sens, Franţa l-a avut pe Eugène Viollet le Duc.

Maximilians Getreidehalle (hala de grâne), München, Karl Muffat, 1851-53. Serele – prilej de performanţă tehnologică

Cât timp structurile metalice din arhitectură fie erau ascunse, fie se utilizau doar pe la pieţe şi fabrici, estetica lor nu interesa. La un moment dat însă, a început să se dezvolte industria sticlei şi prima ei intrare la scară mare a fost la sere, care au căpătat şi ele dimensiuni din ce în ce mai mari şi pretenţii de artisticitate. Era firesc, ele erau utilizate, pe bună dreptate şi pentru plimbări de agrement.

Decimus Burton şi Richard Turner – Palm House, în Kew Gardens - Grădina Botanică orăşenească din Londra, 1844-48. Sere din fier şi sticlă, construite în stil victorian. Iată deci că şi construcţia metalică începe a avea “stil“. E cea mai impresionantă seră rămasă din prima jumătate a sec. 19, ţinând cont că Jardin des Plantes a dispărut.

În momentul în care structurile metalice s-au extins dincolo de utilitar şi marginalul popular, estetica acestor structuri metalice a devenit o temă. O certitudine o constituia supleţea şi eleganţa coloanelor metalice. Problema o constituia însă plasticitatea nelimitată la care se pretau aceste construcţii, în condiţiile în care arhitecţii noii teme sufereau de un mare complex: lipsa oricărui sistem de referinţă. Onestitatea cerea să nu fie preluate principii şi proporţii proprii arhitecturii tradiţionale din zidărie. Proporţiile coloanelor din piatră erau de mult lămurite, pe când proporţiile coloanei metalice se cereau a fi diferite, iar formele pe care le puteau lua erau nelimitate. Şi apoi, mai persista întrebarea: pot aceste structuri în această situaţie să se constituie în arhitectură? Şi vor putea ele cândva să se afişeze în spaţiul public şi în afara parcurilor?

Crystal Palace

Expoziţii mondiale În general, decada 1841-1851 a fost plină de succese în descoperirea

posibilităţilor pe care le oferea metalul în construcţii. Apogeul l-a atins Crystal Palace. Crystal Palace, Hyde Park, London, Sir Joseph Paxton, 1850-51. Regina

Victoria şi prinţul consort Albert au avut ideea de a deschide o expoziţie mondială de artă şi design modern. Crystal Palace urma să fie o construcţie temporară, care s-o adăpostească. Despre principiul nervurilor inelare şi radiale, Praxton afirma diplomatic că fusese inspirat de nufărul de Amazon Victoria Regia. Joseph Praxton a fost asistat şi de un inginer – Isambard Kingdom Brunel, el înuşi autor al unor minuni în metal. Datorită lui, soluţiile structurale erau fundamentate pe principii solide, independent de nuferi şi complimente la adresa reginei. Praxton era fiu de fermier şi în 1826, ducele de Devonshire l-a angajat ca ucenic de grădinar. Curând a obţinut calitatea de botanist şi peisagist şi a căpătat experienţă în proiectarea de sere. (vezi serele din Chatsworth, câteva pagini mai înapoi). Pentru Crystal Palace a hotărât să aplice aceleaşi principii, chiar dacă scara era mult mai mare.

Crystal Palace, Hyde Park, London, Sir Joseph Paxton, 1850-51. La un timp după închiderea expoziţiei, construcţia a fost dezmembată şi reconstruită într-un alt loc. Acolo însă, la un moment dat, a ars. A urmat o perioadă în care lumea s-a umplut de crystal palace-uri, majoritatea controversate şi majoritatea pierite în incendii şi ele.

Spectaculoasă a fost viteza de construire, mai ales că se intrase în criză de timp. S-au folosit trepiede, scripeţi şi cai, ceea ce a făcut să nu mai fie nevoie de schele. O construcţie care acoperea 40.000 de metri pătraţi în Hyde Park a fost ridicată efectiv în şapte luni. De fapt, acesta a fost şi marele merit al proiectului lui Paxton, intuit de comisia regală. Ea respinsese înainte 245 de proiecte şi elaborase în disperare de cauză unul propriu, dar de care nici ea nu era mulţumită. (Era urât şi fiind din cărămidă, n-avea cum să fie gata la timp.)

Nouă zile după acceptarea ideii de principiu de către comisie, Paxton s-a întors cu planurile gata. Şi după încă o săptămână, firma constructoare şi fabricanţii de sticlă au prezentat devizul: soluţia era mult mai ieftină decât proiectele cu zidărie. În plus, ideea propusă de Praxton prezenta avantajul că, pe lângă că putea fi realizat repede, nevând mortar sau ipsos, era gata uscat şi putea fi imediat dat în funcţiune. Ceea ce a fost apreciat în mod special la construcţia Crystal Palace, au fost efectele spaţiale şi posibilitatea de construire rapidă a unui volum imens, datorită soluţiei simple, repetitive, prin modulări. Celor care reproşau că va fi distrus Hyde Parc, li s-a răspuns că structura poate fi dezasamblată şi, fie mutată, fie se vor putea recupera materialele.

Coloanele de fier aveau diametrul interior de 20 cm şi foloseau ca scurgeri pentru pluviale. Căpriorii erau scobiţi la partea superioară ca să funcţioneze ca jghiaburi şi erau prevăzuţi la partea inferioară cu canale care preluau şi conduceau apa din condens.

Prin aceste jghiaburi rulau pe timpul construcţiei cărucioarele cu geamgii, care au fixat 18.000 de panouri de sticlă. şi erau prevăzuţi la partea inferioară cu canale care preluau şi conduceau apa din condens.

The Times se temea că salvele de tun care se vor trage la inaugurare aveau să zgâlţâie acoperişul palatului, transformând mii de doamne în carne tocată. Nu s-a întâmplat aşa, ci, regina Victoria scria în jurnalul ei că la 1 mai 1851, la inaugurare, “când am ajuns în mijloc, priveliştea era magică“. Expoziţia a fost un succes şi a strâns fonduri cu care s-au construit muzee, printre care Victoria şi Albert Museum.

A propos de tema frumuseţii arhitecturale şi cât este ea de posibilă în cazul structurilor metalice exprimate sincer, drumul a fost lung şi greu. De exemplu, un ziar

din Londra scria în 1817 că ele nu pot fi frumoase decât dacă exprimă ceva fie din ordinele antice, fie din designul gotic.

În 1837, alt ziar lista efecte care ar trebui să rezulte din folosirea generalizată a fierului. Printre ele, în cap de listă erau expresiile pitoreşti şi exotice – gotic, arab, indian, chinezesc etc.

Crystal Palace, design interior Owen Jones, 1850

După închidere, Paxton a cumpărat construcţia şi un teren la periferia Londrei, pe dealul Sydenham, unde a reconstruit Crystal Palace. Acesta era acum o dată şi jumătate mai mare decât cel din Hyde Park şi cu un transept de înălţime dublă.

Joseph Praxton sperase că va fi păstrat Crystal Palace în Hyde Parc, dar parlamentul a decis ca el să fie închis în octombrie 1851. Palatul de cristal de la Sydenham a fost construit în mare parte cu bani adunaţi de Joseph Praxton.

Palatul de cristal de la Sydenham nu a fost doar o grădină botanică cu o coleţie rară, nici un muzeu cu exponate reproduse după artefacte ale civilizaţiilor străvechi şi capodopere istorice, nici o grădină cu fântâni arteziene asemănătoare celor de la Versailles, nici doar sală de concerte, nici doar loc pentru spectacole, expoziţii, conferinţe, cu săli pentru primele filme de cinematgrafie, loc pentru ascensiuni în balon şi echilibrişti pe sârmă. A fost toate laolaltă. A fost un parc tematic sau, poate un mall, pentru oameni din toate clasele sociale. Palatul de cristal de la Sydenham a ars complet în noiembrie 1936.

Expoziţia mondială Paris, 1889 Expoziţia a fost organizată cu ocazia împliniriia 100 de ani de la Revoluţia Franceză. Semnalul expoziţiei … sumbru coş de uzină, marele supozitor… La galerie des Machines : 420 m lungime, 115 m adâncime, 43,5 m înălţime. La galerie des Machines la Expoziţia Mondială Paris, 1889. Arhitect Charles Dutert, inginer V. Contamin. Demolată în 1910.

Semnalul expoziţiei

Executia a început în 1887. Fundaţii de zidărie + chesoa-ne de oţel de 15 x 7 x 2m, umplute cu beton. Componente-le din fier forjat, de foarte multe tipuri diferite, aveau găurile pentru bulonare date, iar execuţia era taât de precisă, încât la 50 de m înălţime încă se potriveau toate.

Proiectul lui Gustave Eiffel: 1884-86. Înălţime: 302 m + 18 cm vara. Cea mai înaltă structură până la acea dată fusese Obeliscul Whashington, de 169 m. Terminarea: 31 martie 1889. Nici un om nu murise la construcţia turnului. A fost proiectat să dureze 20 de ani. Galerii comerciale şi magazine universale Afiş caricatură : Gustave Eiffel cu turnul său şi Burlington Archades, Londra, 1818.

Gările – catedralele secolului 19. Fie că e vorba despre gări, gări de metrou, cupole ale clădirilor reprezentative,

biserici gotice sau monumente în stil clasic grecesc (ca Basilique Madelaine sau Walhalla), mariajul dintre faţadele istorice din stuc şi acoperişul metalic devine un mariaj tipic seolului 19.

St. Pancras Station, London 1863-65. Proiectanţii R.M. Ordish şi W.H. Barlow îl

ajutaseră pe Joseph Praxton la Crystal Palace. Deschiderea arcelor metalice 73 m, pe o lungime de 210 m şi o înălţime de 30 m – un record până la Galerie des machines (115 x 420 x 43,5 m). Grinzile cu zăbrele din fontă care susţin acoperişul sunt unite prin traverse aflate sub peroane.

Pancras Station şi Midland Grand Hotel, arhitect Scott, 1868-74. Staţia de metrou e ascunsă de hotel, care a fost proiectat ca manifest, pentru a demonstra cum stilul gotic se poate adapta la cerinţe funcţionale.

Central Station, New York

America! Carson, Scott and Pirie, fost Schlesinger & Mayer Department Store, Chicago, arh. Louis Sullivan. 1899-1904 Fair Store, Chicago, în timpul construcţiei, în 1890. Wiliam Le Baron Jenney.