Arhitectura industrială - la limita dintre monument şi depreciere

Radu Andrei

Rolul esteticii în societate este unul vital, în strânsă legătură cu însăşi dezvoltarea sănătoasă şi armonioasă a civilizaţiei umane. Operele estetice autentice reprezintă mijloace sensibile în căutarea adevărului, fără de care scopul existenţei nu are finalitate. Obiectele din jurul nostru sunt pe de o parte iluzorii, transmiţând însă un mesaj mai mult sau mai puţin profund, în funcţie de valoarea ,,entităţilor emergente”1 şi de capacitatea noastră de a percepe aceste entităţi care conduc spre o trăire estetică. Istoria ne dezvăluie însă erori de percepţie asupra obiectelor, când, spre exemplu, în secolul XVI, au fost multe cazuri în care biserici gotice au fost rase din temelii, iar cele care au supravieţuit sunt preţuite astăzi drept monumente de o valoare inestimabilă. Este astfel foarte important să putem aprecia în mod corect valoarea obiectelor pe care civilizaţia umană le-a creat de-a lungul timpului, pentru că ele pot constitui o resursă culturală şi economică neaşteptat de puternică. Dacă în ziua de astăzi monumentele istorice se bucură de o protecţie legislativă relativă, în cazul obiectelor arhitecturii industriale (foarte apreciate de Europa apuseană şi valorificate în consecinţă) au mult de suferit în lupta pentru terenuri noi situate în centrele oraşelor în plină expansiune Conflictul are loc atunci când aspectul estetic (destul de relativ ca percepţie de altfel ) joacă un rol determinant în aprecierea unui obiect de arhitectură. În lipsa discernământului istoric, “aspectul estetic” este cel care poate hotărâ soarta unei clădiri. Monumentul depăşeşte dimensiunea estetică prin definiţie, el ,,însemnând” ceva prin istoria pe care o transmite. Este oare arhitectura industrială lipsită de dimensiune estetică? Care sunt elementele care atrag atenţia asupra valorii ei? Lucrarea de faţă îşi propune să ia în discuţie calităţile istorice şi estetice ale clădirilor industriale pentru a putea fi valorificate în procesul

1 Binkley Timothy - Piece: Contra Aesthetics – The philosophy of the Visual Arts, OXFORD

UNIVERSITY PRESS - 1992

537

Radu Andrei continuităţii existenţei lor prin reabilitare şi refuncţionalizare. După un veac de la începerea industrializării, tehnica a evoluat extrem de rapid, lăsând în urmă uzine şi fabrici uzate moral, care se degradează treptat sub acţiunea timpului. Deşi cele mai frecvent prezente pe teritoriul ţării noastre, anume cele din epoca hiperindustializată nu au o valoare artistică, aceste relicve ale progresului ascund un real potenţial estetic. Împreună cu fabricile din prima perioadă (adevarate opere de artă arhitecturală) reprezintă un document viu cu privire la evoluţia societăţii cu idealurile şi eşecurile ei. Romania deţine un patrimoniu industrial – imobil şi mobil remarcabil pentru sud-estul European, datând în principal din perioada secolelor al XVII-lea – al XX-lea. Pe lânga obiecte singulare valoroase, se regăsesc pe teritoriul ţării noastre eşantioane coerente de dezvoltare ilustrând toate fazele cunoscute ale evoluţiei industriale – de la cea preindustrială, manufacturieră, industrială, fin-de-siecle până la perioada hiperindustrializată . Această diversitate are un rol pozitiv în percepţia societăţii, prin continuitatea cronologică a fenomenului şi prin înţelegerea exemplificată a istoriei sale. Fenomenul industriei a marcat încă de la apariţia lui societatea aducând un sistem de valori diferit care l-a înlocuit treptat pe cel traditional. Însăsi viteza de derulare a evenimentelor a crescut odata cu revolutia industrială prin apariţia transporturilor mecanizate. Valorile societăţii au migrat spre latura pragmatică, materialistă a vieţii, spre consum şi confort. Şi din punct de vedere al arhitecturii civile, valorile au migrat spre o diminuare a esteticului ornamentului în favoarea esteticului simplităţii. Aceste noi valori ale arhitecturii au avut ca origine însă arhitectura fabricilor care prin logica lor strict funcţională răspundeau într-un mod economic societăţii în plină dezvoltare. Arhitectura industrială a cunoscut, ca de altfel şi arta vremii, o evoluţie treptată spre abstractizare, pornind însă de la modele clasice, profund stăpânite de creatorii lor. Pentru a înţelege mai bine esenţa aspectului estetic al arhitecturii industriale, este interesant de analizat direcţiile de evoluţie şi influenţele dintre arhitectura civilă şi cea industrială. Astfel, primele fabrici de la începutul Revoluţiei Industriale din Anglia au fost amenajate în case mai mari (aşa-numitele ,,cottage”), care ofereau spaţiul şi condiţiile necesare procesului tehnologic. Ornamentele erau preluate automat din arhitectura clădirilor civile,

538

Arhitectura industrială - la limita dintre monument şi depreciere la o amploare mai redusă, dar păstrând totuşi aerul unei arhitecturi ,,culte”.

Dacă am compara arhitectura cladirilor industriale între primul şi al doilea val de industrializare, s-ar putea observa influenţa pozitivă a arhitecturii civile, prin atmosfera am putea spune ,,familiară” a spaţiilor din prima perioadă. Odată cu al

doilea val de industrializare fabricile şi spaţiile de producţie se îndepărtează tot mai mult de arhitectura civilă tradiţională. Acestea se detaşează prin ducerea la extrem a laturii raţionale şi economice, fără o preocupare specială pentru latura estetică. Excepţie fac doar creaţiile marilor arhitecţi care au reusit sa confere unor spaţii neconvenţionale, cum sunt cele de producţie, valoare artistică. Horia Creangă – Bucureşti – Intrarea la uzinele 23 August (Malaxa) 1930 Dar dacă elementele emergente ale arhitecturii industriale din primul val ar putea fi identificate şi acceptate mai uşor de percepţia publică, in a doua perioadă se evoluează spre o industrializare a însăşi arhitecturii spaţiilor de producţie, prin apariţia elementelor modulare prefabricate. Putea arhitectura industrială să se ridice la nivelul de ,,obiect estetic”, în timpul funcţionării ei? În primul rând, arhitectura industrială a fost şi încă mai este, ea însăşi un produs al industriei, iar după cum susţine Hans Georg Gadamer 2, ,,un produs al meşteşugarului sau al industriei îşi află împlinirea şi se consumă prin uz” iar “opera de artă iese în relief”. Întradevăr, dacă opera de artă este unică, poate fi considerat obiect de artă un produs al industriei fabricat în serie? După cum apreciază Martin Heidegger în ,,Întrebarea cu privire la

2 “Moştenirea Europei” p.161

539

Radu Andrei tehnică” relaţia dintre fabrică şi mediul natural este una de dominare, bazată pe eficientizarea la maxim a fluxurilor tehnologice şi obţinerea unui randament maxim în exploatarea resurselor. Deci spaţiul de producţie constituia modul controlat prin care omul solicita în mod constant resurse de la mediul natural. Sub iluzia proiectată de curentul progresist, societatea a distrus nu numai natura prin dezastre ecologice, afectându-se şi pe sine însăşi, ca parte a ecosistemului general natural.Ori arta nu are ca scop distrugerea, ci aşa cum susţine Clive Bell3 are ca scop imediat binele. Din acest punct de vedere, reconsiderarea spaţiilor industriale pentru noi funcţiuni poate fi considerată legitimă ca formă de artă, fiind vorba de o schimbare (îmbunătăţire) a dimensiunii fizice a acesteia,în acelaşi timp realizându-se o reabilitare o reabilitare morala. Se transformă astfel un consumator de resurse naturale într-un producător de resurse sociale, culturale, etc. Industria este cea care a creat şi a lărgit hiatusul dintre elementele aceluiaşi sistem - om şi natură. În concepţia lui Hans Georg Gadamer, o operă de artă reuşită este întotdeauna o încercare izbutită de reunire ceea ce se prezintă dezmembrat. Percepţia industriei este la ora actuală în general una negativă, chiar dacă teoretic ne face viaţa mai uşoară. Sistemul de valori al societăţii cunoaşte acum o nouă turnură, scopul existenţei migrând de la conceptul de ,,a trăi bine” la ,,a trăi sănătos”. Pentru a analiza calităţile estetice ale spaţiului industrial ar trebui luat în discuţie modul în care este perceput, deoarece arta este un obiect al percepţiei. Dacă am considera clădirea industrială în dimensiunea ei strict fizică şi utilitară, orice aspiraţie către domeniul artei ar fi greu de perceput ca artă. Momentul revelaţiei artistice, de percepţie a ,,elementelor emergente” caracteristice artei, intervina când raţiunea utilitară este extirpată, iar obiectului devenit acum gol de vechile înţelesuri, este înzestrat cu un nou sens. După acelaşi principiu, ,,Fântâna” Marcel Duchamp este un obiect de artă, după ce i se creează o nouă idee, un nou unghi de percepţie. Referindu-se la relaţia dintre om şi natură, Konrad Lorenz4 afirmă

3 The Aesthetic Hypothesis: Significant Form and Aesthetic Emotion – The Philosophy

of the Visual Arts – Edited by Philip Alperson – Oxford University Press 1992 4 Konrad Zacharia Lorenz Acht Todsünden der zivilisierten Menschheit, (Cele opt

păcate fundamentale ale Omului Civilizat) München, Germany, 1973. Konrad Zacharia

540

Arhitectura industrială - la limita dintre monument şi depreciere ca sensul ,,estetic” şi ,,etic” sunt aparent apropiate, aşa încât calitatea estetică a mediului să afecteze în mod direct comportamentul etic al omului. Frumuseţea naturii şi frumuseţea mediului cultural creat de om sunt aparent necesare simultan pentru a menţine o sănătate fizică şi psihică a omului. El continuă: ,,Orbirea sufletului faţă de tot ce este frumos, este o boală mentală care se răspândeşte rapid astăzi, şi pe care trebuie să o luăm foarte în serios, pentru că ne face insensibili la desfigurarea eticii”. Smith5 a postulat ,,al doilea odin al esteticii”, sugerat de descoperirile făcute de biologi şi psihologi6. Potrivit acesteia, frumuseţea poate fi potenţată de tensiunea dintre varietate si similaritate, între complexitate şi ordine. Baumgarten afirma în 1750: ,,Abundenţa şi varietatea trebuie să fie combinate cu claritatea. Frumuseţea oferă o dublă recompensă, o stare de bine care decurge atât din percepţia noului, originalităţii şi variaţiei, cât şi din coerenţă, simplitate şi claritate.” Leibniz, revendica în 1714 pentru atingerea perfecţiunii atât de multă varietate cât este posibilă, dar cu cea mai riguroasă ordine cu putinţă. În reabilitarea arhitecturală prin subordonarea clădirii la mediul in care este inserată, trebuie reconsiderată proporţia între elementele repetative şi cele unicat, pentru a evita extenuarea percepţiei ritmurilor monotone. Această problemă este prezentă mai ales în perioada industrială a celui de-al doilea val, când, după inventarea benzilor rulante şi a proceselor tehnologice organizate pe orizontală, configuraţia spaţială a clădirilor industriale a fost organizată indeosebi pe suprafeţe foarte mari, având un singur nivel pe înălţime. Reabilitarea clădirilor industriale reprezintă salvarea atât la nivel fizic cât şi esenţial a unui sistem uzat şi epuizat. Pe de o parte, situl industrial şi clădirile industriale, eliberate de cererea insistentă de livrare şi de funcţia lor utilitară, aduc în starea de neascundere o nouă dimensiune a lor. Această dimensiune este de asemeni o resursă, sau o ,,stare disponibilă”, aşa cum o numeste Heidegger, prin faptul că ea răspunde unei comenzi. Dar această comandă este superioară celei precedente prin faptul că este una socială, culturală, care nu numai consumă resurse ci şi scoate din ascundere esenţa umană.

Lorenz a primit premiul Nobel în Fiziologie şi Medicină, pentru descoperiri în domeniul modelelor comportamentului social.

5 Smith, P. F, Architecture and the Human Dimension, London, 1979 6 Humphrey, N., The illusion of beauty, Perception Bd., 2, 1973

541

Radu Andrei Pe al doilea plan, reabilitarea se face şi la nivel uman, omul fiind în conexiune directă cu locul, prin esenţa comună pe care o împarte cu mediul din jurul său. Reabilitarea clădirilor industriale este astfel o reîntoarcere la esenţă, în care tehnica se confundă cu arta, redevenind o ,,scoatere din ascuns” a adevărului. Starea disponibilă se transferă de la natură la cadrul construit, care este o coajă lipsită de funcţiune, un peisaj care aşteaptă să fie descoperit şi revelat. În sfera fizicului, am putea aminti cel mai mare salt pe care l-a realizat arhitectura cu sprijinului marilor ingineri din secolul XIX. Structura a început în acest moment să fie un element distinct in sine, care nu mai este ascuns în spatele zidurilor şi al ornamentelor. Am putea să mergem până la nivelul în care să apreciem structura ca element estetic. Dacă privim structura ca pe o expresie de adaptare la condiţiile exterioare ale mediului – în cazul nostru forţa gravitaţională şi actiunile

542

Arhitectura industrială - la limita dintre monument şi depreciere climei, atunci putem realiza o analogie între estetica structurii şi estetica naturală – care este incontestabilă. Primii ingineri şi arhitecţi s-au inspirat foarte mult din natură, aceasta furnizând modele şi soluţiile perfecte ale unei adaptări echilibrate la mediul extern. Clădirile industriale au introdus,in concepţia creativă, paradoxal,o nouă valoare a arhitecturii, şi anume structura – ca element artistic. Pentru clădirea industrială am putea spune că ornamentul, care era pâna atunci expresia frumuseţii s-a metamorfozat. Putem trage deci concluzia că, pe lângă dimensiunea comemorativă a arhitecturii industriale există o foarte puternică valenţă estetică, ce decurge din însăşi utilitatea propriu-zisă a structurii şi elementelor de construcţie.

543

Radu Andrei

De cele mai multe ori, oamenii percep obiectele din jurul lor ca pe ceva de la sine înţeles. Necunoaşterea istoriei este nu numai o dovadă de lipsă inocentă de cultură, ci, adesea stă la baza unor atitudini distructive ce pot afecta dezvoltarea societăţii cu efecte imediate sau întârziate.

Fabrica de bere Sibiu (1907) – demolată în 2006 pentru construirea pe teren a unui mall Foto:Tiberiu Ciolacu

544