DESPRE ARHITECTURA GOTICĂ1857

discursde

CARLO TROYA

traducerea şi introducerea de

Ana-Maria Moraru

Sumar

1. Introducere.........................................................pag. 32. I..........................................................................pag. 73. II.........................................................................pag. 84. III........................................................................pag. 95. IV.........................................................................pag.106. V..........................................................................pag.117. VI........................................................................pag.128. VII.......................................................................pag.129. VIII......................................................................pag.1310. IX.........................................................................pag.1411. X..........................................................................pag.1512. XI.........................................................................pag.1713. XII........................................................................pag.1814. XIII.......................................................................pag.1915. XIV.......................................................................pag.1916. XV.........................................................................pag.2017. XVI.......................................................................pag.2118. XVII......................................................................pag.2219. XVIII.....................................................................pag.2320. XIX.......................................................................pag.2421. XX.........................................................................pag.2522. XXI.......................................................................pag.2623. XXII......................................................................pag.2724. XXIII.....................................................................pag.2825. XXIV.....................................................................pag.2926. XXV......................................................................pag.3027. XXVI....................................................................pag.3128. XXVII...................................................................pag.3229. XXVIII..................................................................pag.3530. XXIX.....................................................................pag.3631. XXX......................................................................pag.3732. XXXI.....................................................................pag.3833. XXXII....................................................................pag.4034. XXXIII...................................................................pag.4035. XXXIV...................................................................pag.4136. XXXV.....................................................................pag.4237. XXXVI...................................................................pag.4438. XXXVII..................................................................pag.4539. XXXVIII.................................................................pag.47

Introducere

Carlo Troya sau Carlo Troja, născut la Napoli - în 1784, a fost istoric şi om politic italian, prim ministru al Regatului celor Două Sicilii. Laureat în drept, îşi compromite imaginea în timpul revoluţiei napoletane din 1820-1821 prin colaborarea la revista liberală Minerva Napolitana, fiind condamnat la exil, în 1824. Se va reîntoarce la Napoli peste doi ani, unde-şi va continua activitatea politică şi se va dedica cercetării istoriei Evului Mediu şi studiilor biografice danteşti.

Exponent al neoguelfismului, mişcare ce aspira la o confederaţie de state italiene sub prezidenţă papală, este numit de către regele Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii, prim ministru al Regatului din 1848. Guvernul a fost de scurtă durată, după nu mai mult de 3 luni Ferdinand dizolvând parlamentul democratic, substituindu-i unul exclusiv conservator.

Dintre operele cele mai semnificative amintim Istoria Italiei Evului Mediu, Codul Diplomatic Longobard, Memorii despre diviziunea fizică şi politică a Calabriilor, Discurs despre Arhitectura Gotică, Călătoriile lui Dante la Paris şi infernul.

Obsesia sa asupra dreptăţii îl va face să lupte cu atâta înverşunare pentru reabilitarea istoriei poporului Getic încât, în 1843 Jackob Grimm însuşi va dori să-l întâlnească pentru a se instrui în argumentele folosite de acesta în demonstrarea faptului că poporul Gotic nu era altul decât poporul Getic, pe care Herodot îl vizitase ca martor ocular.

O scurtă descriere a caracterului lui Troya este făcută de istoricul francez Charles de Tocqueville1 care, discutând despre exilaţi şi deţinuţi, despre stadiul dramatic al închisorilor supra-aglomerate spuse: “Carlo Troya a uitat repede prezentul, în favoarea trecutului; încearcă de jumătate de oră să ne convingă asupra identităţii Dacilor, Geţilor, Goţilor şi Normanzilor pe care noi, oricum nu o contestăm. Ce fericit trebuie să fie acest om – continuă Tocqueville – care în astfel de momente mai este capabil să se intereseze de Daci şi de Goţi”.

ÎN MEMORIA CONTELUI CARLO TROYA ŞI PENTRU ONOAREA STRĂBUNILOR NOŞTRI!

Principala problematică a lucrării de faţă este confuzia voluntară sau involuntară a

termenilor Got şi Get şi mai ales, a spaţiului de atribuire a acestuia; a originii unui popor Getic care, printr-o asiduuă migrare a reuşit să fie unul dintre fondatorii fantomă ai culturii europene.

Conform enciclopediei libere Wikipedia, Goţii reprezentau o confederaţie de triburi germanice orientale, originare din Insula Gotland a Suediei, ce invadară Europa în ultima perioadă a Imperiului Roman al Occidentului. Ajunşi în jurul anului 230 la gurile Dunării, aceştia erau consideraţi mai mult Sciţi decât Germani. Se spune că prima mare subdiviziune a fost cea realizată de două mari triburi: trevingii Occidentali şi grutungii Orientali; ulterior, trevingii au fost asemănaţi vizigoţilor, iar grutungii, ostrogoţilor. Denumirea germană a acestor ramuri (Westgoten şi Ostgoten), clarifică în manieră mai puţin criptică conotaţia geografică a numelor lor.

Singura sursă despre istoria antică a goţilor este opera “Getica” a lui Iordanes, o comprimare a celor 12 volume pierdute astăzi, scrise de istoricul Cassiodoro, în Italia. Pentru a fi vigilenţi asupra faptelor istorice, nu trebuie să uităm că romanul Cassiodoro a scris sub gloria primului rege al Italiei, Theodoric, în timp ce Iordanes - probabil de origine tracă, a scris pentru glorificarea goţilor. Este foarte probabil deci, ca unele dintre informaţiile lor să fie îndoielnice sau

1 HAROLD ACTON, Gli ultimi Borboni di Napoli, Cap.XIV, pag.341, (A.1997)

chiar compromise. Totuşi, datorită rolului pe care goţii l-au jucat în istorie, originile lor au fost mereu puse în discuţie.

În ceea ce-i priveşte pe Geţi, prefer o sursă mult mai veche, externă oarecum celor două popoare în discuţie: Herodot. Primul istoric al Occidentului, culese toate informaţiile fie prin observaţie directă, străbătând Continentele din deşertul Libiei, în geroasă Sciţie, fie adunând mărturiile indigenilor – ce puteau fi modelate câteodată de o incultă interpretare, dar verificate minuţios prin încrucişări de surse. Aceste criterii de obiectivitate au făcut ca Herodot să fie considerat “părintele Istoriei”, iar Istoriile sale să reprezinte excelenţa. În secolul trecut, opera sa a cunoscut însă primele critici datorită descoperirilor arheologice şi a faptului că el nu avea cunoştinţa inscripţiilor orientale care astăzi, reprezintă cea mai importantă sursă istorică.

Născut cu aproape un mileniu înaintea lui Cassiodoro, Herodot a dăruit Geţilor şi implicit nouă, urmaşilor lor, o parte din istoria lumii vechi, admirând în Cartea a IV-a a Istoriilor pe Geţii care, “decişi la o rezistenţă nefondată în faţa lui Darius, fură aduşi în sclavie, deşi ei erau cei mai valoroşi dintre Traci, şi cei mai mari iubitori de dreptate2”. În Civilton cattolica se aminteşte cum “sub conducerea puternicului Burebista, antica virtute a geţilor se reaprinse, făcându-i să devină cea mai puternică şi mai civilă naţiune a lumii barbare. Aceştia sunt aceiaşi geţi care, peste alte trei secole, cu o minoră inflexiune de nume, vor lua numele de Goţi; cei din care vor ieşi în secolul al V-lea faimoşii Regi ai Italiei, ai Galiilor meridionale şi ai Spaniei. Exultanţa victoriilor îi făcu pe chiomaţi şi pilofori să fie numiţi Ansi sau Asi – adică Semizei; denumirea trecu apoi graniţele, ajungând la limita Balticei, unde o vom regăsi în legendele scandinave, alături de Odin I şi Odin al II- lea3”.

Dione Cassio spune “Crassus îşi conduse armata înspre o caverna numită Cira, foarte vastă şi rezistentă, unde se spune că îşi găsiră refugiul titanii, aflată pe malul Istrului, în vechea ţară a Geţilor4”. Din Theogonia5 ştim că titanii au fost primii născuţi ai lui Uranus si ai Terrei sau Gaea, primii locuitori ai Pământului.

În Storia dell'Italia del medio evo găsim alte mărturii legate de confuzia geografică :” Se spune că geţii sau goţii ar fi venit din Insula Gotlandia, dar aceasta a fost descoperită abia în primul an al erei creştine!6”.

În De bello Vandalico7, cartea I, Procopius asigură că goţii erau numiţi geţi, nume care se dădea mai multor popoare ca Vandalii şi Gepizii, cărora în antichitate li se mai spunea Sarmaţi sau Melancleni.

În Istoria antica e moderna dell'Italia, Luigi Bossi8 face referire la scrierile lui Pirkenton şi anume “un singur popor au fost Sciţii, Geţii şi Goţii; pe acest popor se aşează astăzi istoria întregii Europe, exceptând Rusia, Ungaria şi Polonia”. Pirkenton citează cartea a IV-a a Istoriilor lui Herodot, în care se atestă numele Getic din vremea războiului dus împotriva regelui Darius I, denumirea got apărând abia în secolul al III-lea al erei creştine, sub împăratul Decius. El aminteşte cum Dione îşi intitulă istoria despre goţi Getica, Claudiano denumi Getica lucrarea despre războiul gotic, iar Sidoniu Apollinare, Ausonius, Orosius, Ennodio, Procopius, Iordanes şi Isidor se foloseau de ambele nume pentru a denumi un unic popor: “Goţii plecară în jurul anului 250 al erei noastre, din acele regiuni pe care Strabon, Pliniu, Ptolemeu, Dionis din Halicarnas le indicară ca patria geţilor. Şi fără a mai cerceta inutil - spune Luigi Bossi - aşa cum face Pirkenton, dacă goţii au fost descendenţii geţilor, voi spune că italienii, francezii, spaniolii, englezii sunt toţi descendenţi ai goţilor, descendenţi ai geţilor”.

În descrierea etnologică a rasei umane, Giovan Battista Pigna spune: “Cei mai renumiţi dintre toţi Germanii erau Goţii, Geţii sau Dacii, ultimii veniţi în Europa, aduşi de Darius – fiul lui Hystaspes – în anul 508 î.e.n. După ce au trecut Dunărea, au invadat Tracia până la Ebru, fiind

2 HERODOT, Istorii, Cartea a IV-a, pag.398, editura Mondadori, Milano (A.1956)3 CONVENTIA STATELOR, Civilton Cattolica, cap. I principati Danubiani, pag.259 (A.1859)4 DIONE CASSIO, Istorie Romane, pag.46 (A.1823)5 HESIOD, Theogonia, Titanii 6 CARLO TROYA, Storia dell'Italia del medio evo, Vol.I, partea a III-a, pag.1639 (A.1843)7 PROCOPIUS, De bello vandalico, apud Intorno a principii dell'arte etimologica, cap.II, pag.28 (A.1834)8 LUIGI BOSSI, Istoria antica e moderna dell'Italia, cartea a III-a, pag.4 (1820)

respinşi doar de Minucius Felix; dar gloria lor se restaură când puternicul Burebista îi conduse la victorie, distrugând Regatul Boi-lor regelui Crisatiro, devastând Macedonia şi Iliria, ocupând Olbia de pe Nistru şi alte oraşe ale Pontului Euxin. Cu toate acestea, nici Tacit, nici Pliniu nu îi considerau pe Goţi sau Geţi ca făcând parte din familia germanică”. “Goţii, continuă Pigna, se numeau iniţial Geţi sau Daci, iar mai înainte Haci sau Saci, aşa cum îi găsim denumiţi în Ramayana, în cartea I – Adicanda, cap. LV, pag. 150: “(...)din nou Ella, vaca Savala, produse puternicii Saci, împreună cu Yavanii. Aceşti Saci vor împânzi pământul; erau cercetători foarte robuşti, aveau spadele lungi şi arme şi armatură din aur”. Primul care folosi apelativul Gotti sau Goţi pentru a-i indica pe Daco-Geţi, spune Pigna, a fost autorul Cronicii Pascale9 sau Alexandrine, în 106, în timpul luptelor împotriva lui Traian. Sparziano, în timpul împăratului Caracalla spune “quod Gothi Getae dicerentur10”, iar Casaubono – comentator al lui Sparziano “Getae dicebantur tunc qui postea Gothi, vel Gotti”. De asemenea, Flavius Vopiscus - autorul biografiei lui Probus, îi numeşte pe goţi “Geticos populos”, iar Pomponio Leto – în Viaţa lui Claudiu, scrise “Getae illi qui et nunc Gothi”. Sfântul Girolamo numi limba goţilor “barbaram Getarum linguam”, iar Talppeltin, istoric al Translvaniei, afirma: “Gothi, ut mea fert opinio, sunt veteres Daci....Gothi victi ab Hunnis, Balthici maris partes petierunt. Reliquiae autem ipsorum Gothorum usque diem in Dacia, pristina orbati nobilitate, vivimus obscuri11”.12

În Storia dell'Italia da Teodosio a Carlomagno: “popoarelor de rasă tracică le-au aparţinut, în vremuri mult mai vechi, Pelasgii. Acestei rase îi aparţin goţii, care sunt anticii Geţi, foarte prezenţi în istoria romană. Ei trecuseră Dunărea din vechea Tracie, oprindu-se în regiunile Orientale ale Daciei, în provincia care astăzi se numeşte Moldova, unde fură fie rebeli, fie supuşi romanilor. Cei ce se aşezară de-a lungul Dunării luară numele de Vizigoţi sau goţi Occidentali, cei ce ocupară curbura Mării Negre, înspre Orient, se numiră Ostrogoţi sau goţi Orientali. Aşadar, ei nu puteau fi nici Gotonii şi nici Gotinii lui Tacit, căci aceia vorbeau dialectul galic, iar goţii nu au avut origine galică. Gotonii sunt Gutii, pe care Ptolemeu îi situează într-o insulă de mici dimensiuni, la gurile Vistolei şi numită Scandia; pe vremea aceea Marea Baltică era mai sus, iar fizica pământului diversă. Un obscur Ablavio, interpretând greşit studiile geografice ale lui Ptolemeu, îl făcu pe Iordanes să creadă că goţii proveneau din regiunea Iscantia sau Scandia, fără ca vreunul dintre ei să o cunoască. Iordanes spune deci că naţiunile germanice, goţii, veniră din Suedia, fapt repugnant pentru întreaga antichitate, căci Suedia se descoperi abia între secolele VII şi VIII şi nici nu era şi nici nu putea fi o insulă. În anul 1762 î.Hr. migranţii din Asia Minoră populară mai întâi Tracia, apoi Panonia şi la sfârşit Germania, originea acestora din urmă fiind considerată tracă. Se deduce astfel, că originea primitivă a goţilor nu a fost germanică, ci tracă”13.

În Dell'antico stato d'Italia, suedezul Johan Ihre (devenit celebru prin Glossarium Suiogothicum): “Confundându-i pe Goţi cu Geţii sau Dacii, se vede că docţii din Nord nu s-au întrebat niciodată cum putea ieşi atâta lume din restrânsă provincie Gothland. Goţii, în migraţia lor, s-au unit cu diverse triburi de Vandali, Alani, Huni scitici şi, sub Împăratul Gallieno, au ocupat Dacia. Atunci a început confuzia goţilor cu anticii geţi sau daci. De ce nu se spune că poporul Getic avea deja cunoştinţa literelor, înainte de venirea Episcopului Ulfila, în secolul IV?” El susţine de asemenea despre “originea scitică sau Getică a Pelasgilor şi Aticilor”, pentru a ne face să înţelegem că “acele caractere ale Codex Argenteo ale Evangheliilor lui Ulfila sunt cele ale anticilor Sciţi, adoptate ulterior de Greci şi Latini”14.

Parafrazându-l pe Mircea Eliade, care susţine că adevărul poate ieşi la iveală numai prin studiul aprofundat al preistoriei şi protoistoriei, adăugând cuvintele lui Niccolò Zeno15 care consideră că “istoria este scrisă în funcţie de interese: cea greacă este ultima dintre naţiuni a

9 CHRON. PASCH., pag.253, Edit. Paris, inter Byzantinos (A.1688)10 in Caracallam, cap.X11 TALPPELTIN, Origines et occasus Transylvanorum, pag.24 Lugd. (A.1667) 12 GIOVAN BATTISTA PIGNA, Delle razze umane: saggio etnologico, cartea II, Razza Ariana, cap.VII -Familia

germanica, pag. 216 (A.1857)13 ANTONIO RANIERI, Storia dell'Italia da Teodosio a Carlomagno, Cap.22, pag. 61, Bruxelles (A. 1841)14 JACOPO DURANDI, Dell'Antico Stato d'Italia, pag.164 (A.1772)15 NICCOLÒ ZENO, Dell'Origine de Barbari che distrussero l'Impero di Roma, pag.2 (A.1557)

înţelege ştiinţele, dar se crede prima; cea scitică îşi enumără doar victoriile, uitând de eşecuri; cea egipteană îşi exultă cele două mari dinastii; Caldeii şi evreii sunt cei mai oneşti, dar ei vorbesc doar despre ei şi vag, despre ceilalţi, nefăcând lumină în istorie; Latinii descriu războaiele cu fidelitate, dar în antichitate, pentru a-i urma pe greci, căzură în multe erori, iar francezii şi spaniolii au tălmăcit, de asemenea, multe situaţii”, doresc ca traducerea acestui Discurs despre Arhitectura Gotică să deschidă o nouă perspectivă asupra migraţiei marelui popor Getic ce a făcut posibilă, aşa cum vom vedea, unirea idiomurilor şi modificarea structurii omogene a grupurilor migratoare.

Mulţumesc motorului de căutare Google, secţiunea Books, ce a permis prin copiile digitale publicarea unor documente de interes mondial, prin acordurile de parteneriat cu marile Biblioteci ale lumii precum Harvard College Library (Della architettura gotica), Bayerische Staatsbibliothek (Dell'origine de barbari che distrussero l' Impero di Roma; Storia dell'Italia da Teodosio a Carlomagno), University of Oxford (Delle razze umane: saggio etnologico; Dell'Antico Stato d'Italia), proprietatea literară a Convenţiei Statelor (Civilton Cattolica), Bibliothèque de la Ville de Lyon (Geografia, Strabon), Universiteitsbibliotheek Gent (Istorie romane, Dione Cassio), University of California (Intorno a principii dell'arte etimologica).

Exprimarea întâlnită în acest Discurs este cea a secolului al XIX-lea, a influenţelor dialectale ale Italiei meridionale, fapt ce a făcut ca anumite fragmente să fie considerate intraductibile şi consemnate prin simbolul (...). Pentru cunoscătorii limbii italiene vechi şi nu numai, formatele pdf ale titlurilor mai sus numite pot fi descărcate gratuit de pe Google/ Books şi folosite în condiţiiile dezideratului domeniului public, universal disponibil şi non-comercial.

ARHITECTURA GOTICĂ

______

<< În acest Discurs doresc să regrupez toate ideile despre Arhitectura gotică, idei pe care le-am enunţat pe parcursul operelor mele, în special în Istoria Italiei şi Codul Diplomatic Longobard. Fundamental în acest studiu este faptul că Goţii au fost descendenţii Geţilor din Tracia, despre care aminteşte Herodot, care s-au aşezat dincolo de Dunăre, în Europa Orientală, şi care mai târziu au luat numele de Daci. În această lucrare nu pot însă să urmăresc istoria infinitei lor transmigrări, a celor nouă secole trecute de la timpul lui Herodot şi până la venirea în Italia a Ostrogoţilor lui Theodoric al Amalilor şi a Vizigoţilor în Galiile Meridionale şi în Spania, conduşi de regele lor Ataulfo. Va trebui deci să mă mulţumesc prin a enumera faptele cele mai importante, lăsând pe alţii să facă referire la Tabla Cronologică, publicată de mine înainte de 1842.

Documentele amintite în Tabla Cronologică au fost foarte apreciate de celebrul Jakob Grimm care, într-un discurs despre Geţi ţinut la Academia din Berlin16, în 5 martie 1846, a dorit să le citeze în totalitate. El a făcut doar o singură observaţie în plus despre Daci sau Dani, cea a lui Anastasiu Sinaitul, fiind de acord cu părerile mele până în secolul al VI- lea î.Hr. Am fost extraordinar de bucuros să văd că un om atât de cult, mergea pe urmele mele în demonstrarea identităţii Geţilor sau Goţilor sau Dacilor; totuşi, nu pot consimţi opiniei sale cum că aceştia ar fi format un singur popor împreună cu Germanii lui Tacit, cu Longobarzii conduşi de regele Alboino în Italia şi cu Francii transmutaţi în Galii. Eu nu neg că Geţii sau Goţii şi Germanii au venit iniţial din Asia, locul de unde au plecat toate popoarele; dar, aşa cum am negat deja17, voi nega din nou că Germanii, pe care Herodot îi pune printre popoarele agricole ale Persiei antice, să fi fost progenitori ai Germanilor lui Tacit, doar datorită asemănării numelui. Nici nu cred că acei locuitori ai ordinarelor bordeie descrise de Tacit să fi conservat vreo cunoştinţă a Arhitecturii Orientale, atunci când se răspândiră printre sălbăticiile inospitaliere dintre Rin, Dunăre şi Baltică. Indiferent de vârsta sau de regiunea Asiei de unde au venit antenaţii Germanilor lui Tacit, este mai mult decât probabil că ei să se fi sălbăticit şi să fi pierdut contactul cu precedenta lor civilizaţie, în cazul în care au avut-o vreodată. Un lucru este sigur: că ei au rămas fără nicio amintire multe secole la rând până când, în secolul al VIII-lea, prin vocea Sfântului Bonifaciu, începură să construiască primele oraşe şi să ridice primele catedrale.

I.

16 GRIMM, Uber Iornandes und die Geten – Berlin, 1846 în 417 Vezi Istoria Italiei, Vol. 1 pag.143 (tipărit în 1839)

Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Geţii sau Goţii care s-au oprit în Tracia, la gurile Dunării, aflaţi fiind mai aproape de Egipt şi de Asia Minoră. În jurul anului 640 î.Hr., a domnit peste aceştia Zalmoxis (Herodot îl considera mai antic), erudit în artele Egiptului şi ale Orientului. El construi un Cenaclu unde obişnuia să-i adune pe Optimii poporului, unde va predica Religia ce va anticipa Creştinismul şi va onora mai mult decât orice demnitatea omului, fondată fiind pe dogma imortalităţii sufletului. Apare astfel dispreţul faţă de viaţă şi speranţa de a se uni cu Zeul lor, Zalmoxis, în viaţa de apoi. Mureau fericiţi în chinuri atroce, aruncaţi în vârfurile suliţelor. De-atunci înainte şi din această cauză au fost numiţi Imortalii. În aceeaşi perioadă s-au înfăptuit variate Caste: prima a fost casta sacerdotală Tarabostes sau Zorabos Tercos, locul de unde ieşeau marii sacerdoţi şi Regii; un alt ordin a fost cel al Pii-lor18 care, îmbrăcaţi în veşmintele lor candide şi cu armonicele lor cetre concludeau acordurile publice şi puneau sfârşit războiului.

Ei au fondat deci Istoria primitivă a popoarelor, cu facile şi ingenioase dialecte din etimologii ale unor puţine cuvinte, de un incert şi oricum mutabil semnificat. În secolul al VII-lea î.Hr., Germanii lui Tacit se mândreau cu o Arhitectură, bună sau rea aşa cum era ea, cu un Cenaclu - leagăn al unei ilustre Religii (deşi urâţită de multele ei superstiţii şi incantaţii), care avea Ierarhia sa, Ponteficele său, Liturghiile şi Cetrele sale, toate acestea cu mari efecte politice. În 640 î.Hr., nimeni nu ar fi suspectat că grandoarea lor va fi fost atinsă vreodată de către Romani sau că gloria lui Traian ar fi câştigat după alte nouă secole o parte, doar o singură parte, a poporului lui Zalmoxis.

II.

Filip al Macedoniei - tatăl lui Alexandru – luptă împotriva Geţilor sau Goţilor, atacând necontenit oraşul Udisitana, din Tracia. În atacul lui însă, după cum povesteşte istoricul Dione Crisostomo19, a fost surprins de comportamentul Pii-lor, îmbrăcaţi în veşmintele lor albe şi cu nelipsitele cetre. Văzându-i, asaltatorii opriră atacul stupefiaţi şi nu numai că Filip le oferi pacea, dar o şi luă de soţie pe Medopa sau Medea, fata regelui lor Gotila20. În acea vreme, coloniile Geţilor din Tracia locuiau teritoriile de dincolo de Dunăre şi construiseră deja oraşul Elis, pe care Alexandru Macedon îl atacă înainte de plecarea sa în Indii. El ajunse acolo neobservat, traversând grânele câmpiei Getice: distruse oraşul lor, dar Geţii îşi vor lua revanşa peste câţiva ani, prin uciderea locotenentul Zopirione, conducător a peste 30.000 de Macedoni. Cea mai mare răzbunare, pentru că a fost una nobilă, a fost capturarea lui Lisimah, succesor al lui Alexandru în Imperiul Tracic. Luându-l prizonier, Dromihete – regele Geţilor – îl invită la cine fastuoase, aşa cum era obiceiul Zalmoxian şi i-o dădu drept noră pe una dintre fiicele sale.

Aşa arată Istoria ocultă a cuceririlor Getice sau Gotice, care cu modurile lor rafinate de a trăi şi cu puterea armelor se adânciră gradual în vastele ţinuturi dintre Dunăre şi Baltică. Marea parte a Grecilor nu a cunoscut progresul pe care poporul lui Zalmoxis l-a realizat în Orientul Europei: necunoscut sau disimulat de către scriitori lor precum Hecateu din Abdera, Eforo, Senofonte din Lampsaco şi Filemon, aşa cum reiese din scurtele şi nesemnificativele lor fragmente. Ellanic din Lesbo, Platon, Timeu, Diodoro Siculi şi alţii au vorbit însă despre Geţi şi despre magiile lor; Theopompus îi confundă cu alte popoare şi scrise despre ei lucruri incredibile, lăudând încontinuu cetrele Pii-lor21. În secolul al II-lea î.e.n, Posidoniu povesti despre obiceiurile Ctisti-lor Getici, numiţi şi capnobaţi, care onorau celibatul şi înfiinţară sacrificiul şi inhalaţiile terapeutice22. Aceste memorii ale lui Posidoniu ne-au fost transmise de Strabon, care mai mult decât oricare altul

18 rădăcina ebraică hamasidă a cuvântului “esenian”, se traduce tot prin “pii”19 Vezi Istoria Italiei, vol.1 pag.189 – Tabla Cronologica pag.10320 Ibidem, vol.1 pag 18921 THEOPOMPUS, apud ATHENAEUM, Dipnos, cartea XIII cap.522 Vezi Istoria Italiei, vol.I, pag.278

ne-a delimitat succint Istoriile antice ale Goţilor; din păcate, acest mod de a istorisi ne-a adus mari pierderi23. Niciun popor în afară de acesta, căruia Grecii îi dădură apelativul de Barbar, nu a avut o istorie mai antică şi mai certă decât cea a Geţilor sau Goţilor.

Disciplinele de Arhitectură şi de muzică ale Imortalilor au cunoscut mari transformări datorită lui Deceneu, pe care Strabon îl distinge cu titlul de prestidigitator, pentru a sublinia minunatele reforme făcute pentru poporul Geţilor sau Goţilor de peste Dunăre şi edificiile de pe Muntele Sfânt, numit Cogeoni. Acest prestidigitator a venit din Egipt şi din Orient: el a introdus cultul Eroilor şi al Zeilor Minori după Zalmoxis. A ridicat în onoarea acestora mici Temple, care atestă înflorirea artelor Arhitectonice cărora Cenaclul lui Zalmoxis le dădu formele, probabil Orientale, dar sigur nu Egiptene şi care au fost primul sediu al practicării magiei.

Reformele lui Deceneu începură în timpul crudului împărat al Romei - Lucio Silla, când peste Geţi domnea Burebista, cel care mări incredibil graniţele şi puterea Imperiului său. Cuceri mare parte din Germania Orientală şi îl primi ca oaspete pe străinul Deceneu, îi făcu onoruri şi îl dori în Imperiul său, pentru a-i învăţa pe Imortali noi arte, printre care iubirea faţă de ştiinţele naturii. Deceneu dădu numele de Pilofori sau Pileaţi vechilor Zorabos Tereos, divizându-i astfel pe Geţi sau Goţi: din Pilofori se vor naşte viitori regi, iar din Capeluţi sau Criniţi se vor naşte războinicii care vor dura până în vremea Ostrogoţilor, în Italia. El scrise pentru Geţi sau Goţi Legile numite Bellagine24 care, după cum atestă Iordanes, se păstrară scrise la Ostrogoţii din Italia până în secolul VI d.Hr.

În ce alfabet au fost acestea scrise nu ştiu şi nici nu ştiu dacă Geţii s-au folosit de alfabetul Grecilor sau de un alt alfabet folosit înainte de anul 360 în Asia Minoră, pe care noi nu l-am cunoscut. Ştim doar că în acel an, Ulfila a redus alfabetul Getic la forma pe care o mai conservă şi astăzi, schimbându-i numele în alfabetul Ulfilan. Asemeni lui, Armenii, pentru a introduce conceptele lor în patrie, folosiră pentru o lungă perioadă alfabetul siriac: până la venirea lui Mesrob, tot în timpul lui Ulfila, când deveni autorul alfabetului actual.

În vremea Bellagine-lor, idiomul Imortalilor era deja format şi suporta amprenta Gramaticii; este perioada în care Ovidiu ajunse în Tomis şi va încerca să descrie şi să exagereze comportamentele barbarice ale Geţilor, ce ocupau ţinuturile de o parte şi de alta a marelui fluviu. Dar cine avea să-l creadă? Exilatul scrise o cărticică în limba Getică dar, dacă un mândru Roman, plin de ură pentru acel popor l-ar fi batjocorit25, el ar fi spus că doar l-a dictat. Tot ce scrise el a fost pentru lauda lui Augustus, cu scopul de a obţine graţia reîntoarcerii la Roma: plin deci de cuvinte frumoase şi emoţionante!

III.

Augustus nu a luat în seamă schiţele concepute de Iulius Caesar pentru supunerea Geţilor sau Goţilor lui Burebista, ci se mulţumi să desemneze Dunărea drept limită a Imperiului Roman. Dar lamentările lui Ovidiu despre continuele treceri ale Dunării de către Geţi demonstrează că aceste limite nu erau respectate de către Imortali. Faima acestora îl făcu pe Giuseppe Evreul, scribul împăratului Vespasian, să studieze obiceiurile Getice, notându-le în particular pe cele ale Ctistilor celibatari de care amintise şi Posidoniu - locuitori ai Pontului Euxin care fură asemănaţi cu Esenienii26 din Iudeea. Din această cauză, originile şi anumite obiceiuri Orientale ale Geţilor sau Goţilor nu puteau rămâne indiferente nimănui. În Istoriile sale, Giuseppe le dădu numele de Daci

23 STRABON, Geogr. Cartea VII, pag.303/ Casaub. (620)24 IORDANES, De rebus Geticis cap. XI “(DECENAEUS) naturaliter propriis legibus vivere fecit, QUAS USQUE

NUNC CONSCRIPTAS Bellagines vocant”.25 “Ah, PUDET! Et Getico scripsit SERMONE libellum!”, Ovid. Ex Ponto, cartea IV, str. 1326 = grup evreu de origine incertă, despre care se vorbeşte prima dată în Manuscrisele de la Marea Moartă

Plisti sau Polisti27. Imediat după el, Dione Crisostomo, om foarte preţios lui Traian, dictă în Greacă Istoriile Getice, pierdute din păcate astăzi; de la acelaşi scriitor am primit texte de laudă pentru cântecele Pii-lor din Udisitana şi ale regelui Filip. Mare pierdere sunt considerate Comentariile despre Războaiele Dacice, scrise de însuşi Traian, desigur nu pentru stilul lor, cât pentru calitatea evenimentelor.

Iată că pe parcursul anilor, de la Cenaclul lui Zalmoxis şi până la cucerirea Udisitanei, înfloriră de-o parte şi de alta a Dunării artele precum Muzica şi mai ales Architectura, căreia îi voi dedica toată atenţia mea. Se ştie că Geţii sau Goţii locuiră în oraşe murale, ca Udisitana şi Elis; că în fiecare dintre acestea exista un Colegiu sacerdotal al Pii-lor; că din comanda lui Deceneu se edificară mici Temple şi Capele în onoarea Eroilor şi Zeilor Minori. În Lituania şi în Samogiţia, cucerite de către Ermanaric cel Mare (progenitor al regelui Italiei, Theodoric), rămaseră până în secolul al XIV-lea relicve în manieră deceneică ale cultului micilor Numi, precum şi amintirea Pontificatului Getic28. În Lituania, Zeul Pământului se numea încă Zamelusk sau Ziameluski29; iar în Estonia, subjugată la Baltică de către Geţi sau Goţi după moartea lui Ermanaric cel Mare, un Castel se salvă de sunetul harpei unui preot Creştin, ceea ce ne duce cu gândul la faimoasele cetre Getice30.

IV.

Întorcându-mă la vremea lui Vespasian şi a lui Giuseppe Evreul, primului îi urmă la Imperiu Domiţian, care îşi propuse supunerea Geţilor de peste Dunăre şi ocuparea Sfântului lor Munte. Staţiu, adulându-l pe Domiţian, nu vorbi despre eşecul celor două Campanii ale acestuia, ci spuse că clemenţa îl făcu pe Domiţian să restitue Dacilor31 muntele sfânt, cu toate că la Roma, Căpeteniile ştiau că traversând Dunărea era nevoie de mult noroc pentru a te putea reîntoarce în Tracia. Aici Cornelio Fosco îşi pierdu viaţa, iar legiunile sale fură distruse de către Decebal, astfel că Imperiul se văzu obligat să plătească un tribut anual Geţilor sau Dacilor. Decebal avansă atât de mult în Tracia şi făcu un guvern aşa de temut, încât Tacit scrise peste ani:

“ Tot exercitus in MOESIA, Daciaque......amissi; tot militares viri cum tot cohortibus expugnati aut capti; nec jam de limite Imperii et ripd, sed de hybernis legionum et possessione dubitatum.......Cum damna damnis continuarentur, atque omnis annus funeribus ac cladibus insigniretur.....”32.

Imensa masă de prizonieri Romani îi servi lui Decebal nu numai ca forţă brută pentru a ridica fortăreţe în Regat, ci şi ca forţă intelectuală pentru a le mări validitatea. A nu se înţelege însă că poporul Getic învăţă Arhitectura de la aceştia, ci că faţadele gotice ale anticelor oraşe Elis şi Udisitana apăreau acum mult mai maiestuoase în regiunea Sarmizegetusei, pe care noi astăzi o numim Transilvania; Sarmizegetusa deveni şi sediul principal al Regatului Getic. Imaginile Palatului Regal şi al fortăreţelor, precum şi modificarea cursului râului Sargeţia – pentru a ascunde bogăţiile Getice - se văd şi astăzi sculptate în Columna lui Traian, cel mai nobil monument ridicat de Romani pentru celebrarea gloriei învingătorului Daco-Geţilor. Traian spălă deci ruşinea Imperiului şi aboli tributul impus pe vremea lui Domiţian; obţinu acestea după două războaie dintre cele mai dificile şi înspăimântătoare, pe care le găsim astăzi înregistrate în Analele Romane. Cât de mare i-a fost gloria acestui împărat, care îl supuse pe Decebal şi îi cuceri o treime din vastul Regat! Giuliano Apostata spunea în Satira sa împotriva celor Doisprezece Cezari, că Traian depăşi

27 Vezi Istoria Italiei, Vol.I pag.505, Tabla Cronologica pag.20228 Vezi Istoria Italiei, vol.II, pag.68729 Ibidem, vol.II, pag.68930 Ibidem, vol.I, pag.862 – Tabla Cronologica pag.35831 STAT., Silvar, cartea I, Carm.132 TACIT, Vita Agricolae , cap.41

pe acel popor care dispreţuia atât de mult viaţa şi care purta numele de Imortal. Dar, aceasta Satiră va fi derâsă mai târziu de magiile Zalmoxiene ale Geţilor.

Această splendidă laudă fusese făcută în onoarea Împăratului Traian şi pentru ridiculizarea predecesorilor săi. De asemenea, Columna Traiană care mai există şi astăzi, este mărturia Arhitecturii de excelenţă a Goţilor lui Decebal. În anul 98 d.Hr, înaintea celor două războaie Dacice, Tacit scria cartea sa despre Germania şi nu aduse nicio vorbă aici despre wergeld33, necunoscut Geţilor sau Goţilor, cum am explicat de atâtea ori în Codul Diplomatic Longobard. La Tacit se poate citi clar cât de diferiţi erau Germanii de Geţi sau Goţi, adică de Daci, atât prin Teocraţie, prin puterea Regelui, cât prin ordinele sacerdotale şi Aristocratice, prin sacrificii şi auspicii, prin disciplinele literare introduse de Deceneu, prin condiţiile mobile ale agriculturii, ale continuelor mişcări de teren (…); dar cel mai mult prin calitatea Arhitecturii, acolo unde nu se cunoşteau oraşele (urbes nullas habitari) şi nu se construiau bordeie unele lângă altele, ci cu ample spaţii între ele, fie datorită fricii de incendii, fie din cauza ignorării artei în edificare (inscritia aedificandi). Ei nu foloseau varul sau ţigla şi nelegiuit era gândul de a ridica Statui sau de a fabrica Temple Divinităţilor, încarcerându-le între ziduri (parietibus cohibere Deos).

Ştiu că unora le poate părea hilar conceptul că Germanii lui Tacit nu obişnuiau să ridice Temple sau alte simulacre Zeităţilor, dar eu nu vreau altceva decât să notez marea diversitate dintre Germani şi Imortali (ce aveau amprenta lui Zalmoxis şi mai ales a lui Deceneu), precum şi lipsa totală a unei Arhitecturi în Germania. Este adevărat însă că nimeni niciodată şi în toată Istoria, nu-i va mai lăuda pe Germani, aşa cum a făcut-o Tacit!

Doar de aici se vede ce asemănări existau între aşezările periferice din sălbăticia Germaniei şi nobila Sarmizegetusa a lui Decebal, fără a mai vorbi despre celelalte oraşe Dacice figurate în Columna Traiană, şi mai ales de locul în care se ascunse chiar sora Regelui34. Cam aşa erau Germanii lui Tacit, după şapte sau opt secole de la predica Zalmoxiană asupra imortalităţii sufletului. O perioadă atât de lungă de timp trebuie să fie ştearsă din Istorie, admiţând că cele două popoare nu sunt de aceeaşi rasă şi că nu au ajuns împreună din Asia, la gurile Dunării. Dacă ar fi să considerăm ca adevărat faptul că cele două triburi au venit împreună în aceeaşi zi, plecând împreună din Persia, din India sau din China, atunci ar fi nu mai puţin adevărat că ele s-au separat, înstrăinându-se una de alta şi trăind în acest mod multe secole, până la Zalmoxis, la Deceneu şi la promulgarea Evangheliei Sfântului Bonifaciu. Nu fac parte din această gândire a mea acele părţi ale Germaniei lui Tacit care au fost cucerite de către Burebista şi succesorii săi înaintea Sfântului Bonifaciu şi care primiră natura gotică, învăţând idiomul numit Ulfilan, despre care am vorbit mai devreme. Acest idiom se adânci şi se contopi cu idiomurile Germanice primitive, durând până în zilele noastre. Nici nu neg că Politeismul Roman era mai retrograd decât cultul evanghelic al Germanilor; dar care popor, în afară de cel al Imortalilor lui Zalmoxis, era mai indicat să vorbească despre Creştinism?

V.

Victoriile Geţilor sau Goţilor asupra Romanilor, cele dinaintea campaniilor lui Traian, şi în special cea asupra lui Cornelio Fosco, le-au adus acelor Pilofori şi Capeluţi numele de Ansi, Asi sau Semizei. Printre aceşti Asi se regăseşte Capto, cel din care va descinde peste 17 generaţii Theodoric cel Mare, Regele Italiei şi tatăl Amalasuntei; iar din Balto, îşi va trage originile Alarico, ce va deveni stăpân al Romei în 409 d.Hr. Nepoţii şi strănepoţii lui Capto stăpâniră peste Ostrogoţi, iar cei ai lui Balto peste Vizigoţi: două mari familii ale poporului Gotic, pe care le vom găsi în Dacia – rămasă liberă după moartea lui Decebal şi după triumful lui Traian. Strănepotul lui Capto,

33 = “preţul” unui sclav34 Vezi Istoria Italiei, Vol.I, pag. 574 – Tabla Cronologica , pag.227

care se numea Amalo, dădu numele descendenţilor săi: Amalii. Astfel, Asi sau Semizeii Amali, precum şi Semizeii Balţi, când pierdură în 107 d.Hr. Sarmizegetusa, se retraseră în celelalte două treimi necucerite ale Regatului lui Decebal, dincolo de Prut şi pe crestele Carpaţilor, de unde începură acel aspru şi continuu război împotriva Romanilor, ce îl constrânse într-un final pe Aurelian să abandoneze Dacia cucerită de Traian şi să se mulţumească, în 275 d.Hr., cu limite Augusteo de dincolo de Dunăre.

În cei 168 de ani de dominaţie Romană, Dacia se latiniză dar Goticul, purul Gotic, dură în toată perioada Regatului lui Decebal. Ostrogoţii trăiră sub regimentul Amalilor, iar Vizigoţii sub cel al Balţilor, până când Regele Amal al Ostrogoţilor domni peste cele două triburi, la jumătate secolului al III-lea d.Hr.. Ermanaric al Amalilor, al unsprezecelea descendent al lui Capto şi al şaselea al Regelui Ostrogot domni peste aceştia cu forţele unite, obţinând noi cuceriri.

VI.

Imediat dispărut Decebal şi căzută Sarmizegetusa, Celso Filosoful începu să scrie în anul 131 împotriva Creştinilor. Făcu şi o ciudată asemănare între Zalmoxis şi Isus Cristos, voind într-un fel să discrediteze antichitatea Cărţilor Mozaice, lăudând antichitatea şi cunoaşterea Geţilor sau Goţilor. Nu trecu nici jumătate de secol, când Luciano aminti despre sacrificiile Sciţilor, pe care îi confundă cu Geţii, atunci când vorbi despre “ambasadorii” pe care Piloforii îi trimiteau lui Zalmoxis35. Nu întârzie nici Clemente Alexandrinul36, care în anul 193 d.Hr. reafirmă în cartea sa istoria Ambasadorilor şi lăudă disciplinele filosofice atât ale Geţilor sau Goţilor, cât şi ale Tracilor Odirşi, dar mai ales doctrinele Zalmoxiene despre imortalitatea sufletului, despre resemnarea Geţilor în faţa morţii şi de grija lor faţă de onorarea Eroilor şi înţelepţilor naţiunii. (...) În ceea ce priveşte Dacia Romană, sacrificarea Ambasadorilor către Zalmoxis a fost interzisă, aşa cum în Galii au fost abolite ritualurile de sacrificii umane săvârşite de către Druizi.

VII.

Dintre toate popoarele numite Barbare de către Romani şi Greci, Imortalii ar fi trebuit să fie primii convertiţi Creştinismului (şi aşa a şi fost), atunci când apăru Evanghelia; în 211 d.Hr. Tertulliano vorbea despre Daci şi despre Buna Vestire37(...). În acest timp, Regele Ostrogot al Amalilor îi cucerea pe Gepizi, popor de sânge gotic38, după ce îi dezagregase pe Burgundioni sau Borgonioni; vorbind despre Vandali, Pliniu îi localiză din Germania până la Baltică. Prizonierii Borgonioni au fost încorporaţi Gepizilor şi aceştia, Ostrogoţilor şi Vizigoţilor. În felul acesta, Borgonioni îşi pierdură caracteristicile fizionomice Germanice şi le asumară pe cele gotice, ei fiind amintiţi de către Scriitori antici printre goţi: Agatia39 îi denumeşte popoare gotice, aşa cum şi deveniră pe parcursul Istoriei lor.

În zilele Regelui Ostrogot, Origene din Alexandria în Egipt apără Creştinismul de imputările Filosofului Celso, publicând în anul 250 d.Hr. împotriva acestuia şi a antichităţii şi

35 LUCIANUS, in SCYTHA, Operum Vol.I, pag.859(edit. Hemstheruis)36 CLEMENS ALEXANDRINUS, Stromatum, cartea I, cap.15; cartea IV, cap.837 TERTULLIANUS, Contra Iudeos, Operum pag. 189 (Venetiis 1741)38 Vezi Istoria Italiei, vol.I, pag.666 – Tabla Cronologică pag.26439 AGATHIAS, Histor, cartea I, pag.3

cunoaşterii gotice, pe care acesta atât le exaltase. Origene nu negă antichitatea Geţilor40, oricum inferioară lui Moise, despre care vorbise şi Giuseppe Evreul asemănând anumite obiceiuri ale Geţilor sau Goţilor cu cele ale Iudeilor. În orice caz, pe vremea lui Origene, Marele Sacerdot al Evreilor nu s-ar fi putut compara cu Ponteficele Zalmoxian sau Deceneic al Geţilor sau Goţilor. Inutila aşteptare a acestora, cum că Zalmoxis ar fi trebuit să vină şi să domnească pe Pământ, îi dădu un bun fundament lui Origene de a asemăna această vie speranţă a lor cu inutila aşteptare a deja venitului Mesia printre Evrei. Mai mult decât oricare alt trib, cel al Crobiţilor îl aştepta pe Zalmoxis, celebrându-i anuale banchete şi sacrificii.

Cel mai important aspect pentru mine în lucrarea Arhitectura Gotică este faptul că Origene a căzut de acord cu adversarul Celso asupra faptului că Geţii sau Goţii îl onorau pe Zalmoxis cu Temple şi Statui41, iar credinţa Zalmoxiană cât şi noua reformă a lui Deceneu erau cunoscute până în Egipt.

Geţii sau Goţii necuceriţi de Traian, Dacii liberi, nu întrerupseră practicarea Arhitecturii lor, fiind obligaţi de cultul lor în ridicarea Templelor şi a Capelelor pentru onorarea lui Zalmoxis, a Zeilor Minori şi a Eroilor. Aceste practici au rămas integre şi datorită urii pe care Dacii o aveau asupra Romanilor, care schimbaseră numele Sarmizegetusei în Ulpia Traiana şi care împingeau latinizarea tot mai mult în porţiunea din Dacia, căzută în mâinile lor.

Cam aceasta era situaţia în Goţia şi Dacia liberă înspre jumătatea secolului al III-lea când, o insolită mişcare agită popoarele gotice: Împăratul Claudiu, dobândi numele de Gothicus, după ce în 269 d.Hr îi supuse pe aceştia în Tracia, afirmând în scrisorile sale de a fi ucis 320.000 de oameni, de a le fi scufundat 2.000 de nave şi de a fi luat un număr infinit de prizoniere, printre care Unila, fată Regală Gotică.

Unul dintre Împăraţii cei mai valoroşi ai Romanilor a fost învins de către Iutungi, asemănători Tervingilor din tribul Vizigot, pe care Dessippo îi numea Sciţi. Aurelian, căci despre el este vorba, înţelese câte pericole îl ameninţau dinspre partea popoarelor gotice şi, printre măsurile luate a fost aceea de a ridica un zid împrejurul Romei (le muralie romane) şi de a abandona Dacia cucerită de Traian. Iutungii se opriră în Reţia şi în părţile Meridionale ale Germaniei, unde nu se pune în dubiu faptul că introduseră limba gotică. Borgonioni, deveniţi deja goţi – cum notase Agatia – ce abandonaseră Legal uzul Germanic al wergeld-ului, se alăturară goţilor în expediţiile lor împotriva Asiei Minore. Ei rămaseră în Germania Occidentală, până când nu trecură la locuirea Galiilor. Gotică a fost Arhitectura lor, pentru că Borgonioni deveniseră fervenţi Arieni.

Dar triburile adevăraţilor Germani ai lui Tacit se răstrânseră în grosolănia lor primitivă şi doar în anumite părţi, învecinate Imperiului, începu să se dezvolte o lentă şi incertă imitaţie a Arhitecturii Romane. Ammiano Marcellino42, care în 361 d.Hr luptă sub Iulius Caesar împotriva Germanilor dintre Mein şi Rin, notă case construite aici cu sistem roman.

VIII.

După Aurelian, readusă Dacia lui Traian în mâna popoarelor gotice, se deschide perioada celor doi Mari : a Împăratului Constantin şi a lui Ermanaric al Amalilor. Nu voi vorbi aici despre Ermanaric, care rămase fidel dogmelor Zalmoxiene şi care împinse învăţătura sa dincolo de Dunăre, formând în Europa acel vast şi misterios Imperiu ce se întindea de la Prut şi Carpaţi, până la Baltică şi pe care Iordanes îl asemăna celui al lui Alexandru, în Asia. Succesorii săi lărgiră atât de mult graniţele, încât atinseră Estonia, regiunile Orientale şi Septentrionale ale Mării Baltice şi cuceriră toată Scandinavia. Acum, trebuie să vorbesc însă despre două mari evenimente, petrecute

40 ORIGENES, Contra Celsum, cartea I, cap.16; cartea II, cap.55; cartea III, cap.54; edituta La Rue41 ORIGENES, ibidem cartea III, pag.3442 AMMIANUS MARCELLINUS, cartea XVII, cap.1

în zilele lui Constantin: primul, este acela că mulţi goţi au fost primiţi de către Împărat, cu numele de Federaţi , iar al doilea – că mare parte din Geţii sau Goţii Zalmoxieni se convertiră la Creştinism. Sfântul Epifaniu, care trăi în perioada aceea, lăsă posterităţii ştiri despre Mănăstirile Maicilor, edificate de către noii convertiţi43Goţi. Tribul gotic al Protingilor primi în rândurile sale un număr foarte mare de Călugări Catolici, ale căror tunici negre fură derâse de către Păgânul Eunapiu44.

Oare se mai poate pune în dubiu, că după conversia goţilor în Goţia sau Dacia de peste Dunăre, nu a mai supravieţuit Arhitectura Gotică? Acele Mănăstiri ale Maicilor, ce erau celebrate de către Sfântul Epifaniu, nu erau construite din lemn, ci din piatră: cum din piatră fură Cenaclul lui Zalmoxis, oraşele Udisitana şi Elis, Templele lui Deceneu, sediul Regal de la Sarmizegetusa şi zidurile Dacice efigiate pe Columna Traiană de la Roma. Într-adevăr, Dacia posedată de către Romani până în 275 d.Hr.se îmbogăţi de monumente de artă Greacă şi Latină; dar Mănăstirile Maicilor gotice şi Călugării Protingi nu imitară niciun monument din Păgâna Roma sau Atena.

Sfântul Isidor din Sevilia scrise că Gotul, devenit Arian, începu să edifice noi Biserici dincolo de Dunăre, dar de data aceasta după noua sa dogmă: ECCLESSIAS SUI DOGMATIS SIBI CONSTRUXERUNT45. Ceea ce demonstrează diversitatea care se stabilea deja între Arhitectura Gotică şi cea Ariană. Una încerca din tot dinadinsul să se despartă de cealaltă: dar, de orice natură să fi fost lupta între cele două Arhitecturi, Sfântul Isidor vorbeşte despre fabricile de peste Dunăre, referindu-se la cele de rit Arian. Lăsând la o parte Dacia, cea cucerită de Romani, se poate spune că în Goţia înfloriră trei specii de Arhitectură, în a doua jumătate a secolului al IV-lea d. Hr: cea Zalmoxiană şi Deceneică, cea Catolică şi Ariana.

Apoi este cunoscut cât de mult schimbă noua Religie Creştină obiceiurile goţilor şi cum dispărură magiile şi Pontificatul stabilit de Zalmoxis şi Deceneu. Goţii Creştini nu abandonară însă Castele Piloforilor şi Capeluţilor. Unii dintre acei Pilofori deveniră Episcopi şi alăturară autorităţii religioase, pe cea politică. Din ordinul lor se alegea încă Regele, se alegeau ceilalţi Capi cărora, după Ermanaric, Vizigoţii şi mai puţin Balţii le dădură numele de Judecători. Dar imediat după moartea lui Ermanaric, Hunii îi vor invada pe Ostrogoţii Amali, fapt care va aduce peste timp modificarea caracteristicilor fizice ale acestora. Vizigoţii, printre aceştia şi Protingii, încercară să reziste atacului Hunilor astfel că judecătorul Vizigot Atanaric, aşa cum povesteşte Ammiano Marcellino46, ridică un Lung Zid: trebui deci să facă rost de Turnuri şi de Porţi (…).

IX.

Judecătorul Vizigot le dădu o grea lovitură Hunilor, asaltându-i din spatele Carpaţilor. În 325 d.Hr., Vizigoţii trecură Dunărea şi se stabiliră în Imperiul Roman. În 409, Alaric al Balţilor îi conduse către Zidurile Aureliene şi jefuiră Roma fără niciun fel de probleme. Doresc să amintesc şi despre venirea Protingilor între rândurile popoarelor gotice, ce reuşiseră 11 ani să le ţină piept Hunilor. În 386 d.Hr. fură constrânşi să treacă şi ei Dunărea şi să ceară permisiunea de a se stabili în Provinciile Romane. Episcopi, Călugări, Maici din Ordinul Diaconilor treceau fluviul în magnifice căruţe; bogăţia lor era însă cu mult inferioară celei a Vizigoţilor care, după cum ne spune Eunapiu47, îmbrăcaţi în splendidele lor tunici de in şi încărcaţi de covoare preţioase, traversau Dunărea într-un lux nemaivăzut, femeile şi copiii Pilofori fiind împodobiţi ca şi cum nu ar fi cunoscut războiul vreodată.

După asaltul Romei şi moartea lui Alaric al Balţilor, aceşti Vizigoţi şi Protingi se supuseră Regelui Ataulf. Împaratul Onoriu îi va trimite însă în Galiile Meridionale cu un nou nume, ce

43 S.EPIPHANIUS, Adversus Ilaereses, cartea III, Operum I 827 (Coloniae, 1682)44 EUNAPIUS, in Excerptis Legationum, pag.48-52, Ediţia Niebhur (1829)45 S.ISIDORI HISPALENSIS, Chronicon Gothorum (Era quadringentesima quintadecima)46 AMMIANUS MARCELEINUS, Cartea XXXI, cap.3 “Muros altius erigebant...loricam....efficax opus”47 EUNAPIUS, loc.cit. in Excerptis Legationum, pag. 48-52

fusese deja stabilit de Constantin: federaţii. Ulterior, ei vor deveni stăpânii Spaniei. E cunoscut faptul că până în 360 d.Hr, Ulfila îi convertise Arianismului pentru a obţine beneficii din partea Împăratului Arian al Bizanţului; asemeni lor, fuseseră convertiţi şi Borgonionii. Totuşi, după abandonarea credinţei catolice, Episcopii Selina şi Sigresariu, discipolii lui Ulfila, au devenit nu numai conducătorii triburilor Vizigotice către Galii, ci şi îndrumători şi maeştri, doctori ai Arianismului şi traducători în Alfabetul Ulfilan ale Sfintelor Scripturi. Sfântul Eusebiu din Toledo, înşiruind Alfabetele cunoscute de el în secolul al VIII-lea, le enumeră pe cele Ebraic, Atic, Latin, Siriac, Caldeic, Egiptean şi adăugă: “GULFILA promisit GETICAS, QUAS VIDEMUS, ULTIMAS (literas)48”. De-atunci înainte, nimeni nu va mai putea spune că Vizigoţii pe de-o parte, şi Borgonionii pe de alta, ar fi pătruns în Galii şi Hispania, în calitate de popoare Barbare lipsite de o ştiinţă, de un Alfabet, o Arhitectură: nimeni nu va mai spune că Imortalii lui Zalmoxis şi Deceneu, nu ar fi fost locuitorii acelor splendide oraşe de peste Dunăre, că nu ar fi construit un lung şi rezistent zid împotriva Hunilor. Aşadar, mă întreb care să fi fost această Arhitectură pe care Vizigoţii au adus-o în Hispania şi Galiile Meridionale? Această arhitectură a fost mai întâi Zalmoxiană, apoi Deceneică, Catolică şi mai târziu Ariană, traversând o perioadă de zece secole, mai precis de la Zalmoxis şi până la trecerea Dunării, în 375 d.Hr. În zece secole s-au suferit multe modificări, dacă ne gândim numai la arcurile acute, numite ulterior ogive. Aşa cum am spus şi despre Alfabetul Getic din timpul lui Ovidiu, mi-e necunoscută Arhitectura de peste Dunăre în cele zece secole, dar ştiu că a existat şi nu s-a numit nici Greacă, nici Romană ci o militară, religioasă şi civilă Arhitectură Gotică.

Regele Ataulf, ajuns în culmea gloriei în Europa Occidentală, dori să schimbe numele Imperiului Roman, în Goţia49. De teamă, Împăratul Onoriu i-o dădu de nevastă pe sora sa, Placidia. Să nu credem însă că poporul gotic din Galiile Meridionale şi Spania îşi abandonă orgoliile naţionale, Alfabetul, Arhitectura, limba.

În 431 d.Hr, romanii le conceseră şi Borgonionilor acea parte a Galiilor care se situează între Magonza, Vormazia şi Spira şi, în calitate de Federaţi, se autointitulară Leti şi Gentili. Acesta va fi amfiteatrul Burgund, locul în care va începe Istoria lor şi în care se vor pune bazele noilor Legi, ce durează şi în zilele noastre; aici se intonară Imnurile Naţionale, care se crede că au fost scrise în idiom, cu ajutorul Alfabetului Gotic Ulfilan50. Aventurile poporului Borgonion în Vormazia, precum şi atacurile aprige ale Hunilor lui Attila dădură naştere unei frumoase epopei, care şi astăzi mai poartă numele de Nibelungen.

X.

Nu voi insista să vorbesc despre Istoria Vizigoţilor în Galiile Meridionale şi în Spania, în secolul al V-lea, considerat secolul lui Attila. Dar cum aş putea să nu amintesc despre regele Torrismondo, fiul acelui Theodoric al Balţilor care îşi dăduse viaţa în sângeroasele lupte împotriva Hunului, în câmpiile Marnei? Iordanes51 spune, că în câmpiile Cataloniei se dădură onorurile funerare gloriei lui Theodoric şi că Attila însuşi, se prezentă la înmormântare. Cetrele Pii-lor dispăruseră în secolul Attilian, dar ritualul magnific specific Sarmizegetusei, acel modus vivendi atât de distins de cel al Germanilor lui Tacit rămase, şi fu mai apoi introdus de Vizigoţi în Toulouse. Luxul Vizigoţilor pătrunse lent în Spania şi în Galia Gotică, prezentând o Arhitectură diferită de cea a Romanilor.

În vremea lui Attila apăru povestea lui Gaultieri sau Waltario, fiul unui Rege al Aquitaniei,

48 Vezi Istoria Italiei, vol.II, pag. 86549 Vezi Istoria Italiei, vol.I, pag.995 – Tabla Cronologică pag.41550 Ibidem, Vol.I, pag. 1056 – Tabla Cronologică pag.48451 IORNANDES, De Rebus Geticis, cap.XLI

şi a Ildegondei, fiica unui Rege al Borgonionilor. Povestea lor a fost scrisă în versuri de către un metricanor, cum l-a numit Cronicarul din Novalesa, iar versurile erau o ficţiune, prin care se nara cum cei doi îndrăgostiţi fuseseră luaţi prizonieri de puternicul Attila. Aceasta este cea mai veche mărturie a ceea ce mai târziu va purta numele de Roman. A fost inserat în Cronica din Novalesa şi a generat grave dispute în interiorul naţiunii, căci oricare ar fi fost patria Eroului, el fusese promis unei fete Burgundice (…). În această perioadă au apărut în Galia Gotică şi Limba Provensală şi primele generaţii de Trubaduri.

Eurico, fratele lui Torrismondo, ridică la cel mai înalt nivel de glorie triburile Vizigote, cucerind toate ţinuturile Romane din Prima Aquitania, în 472 d.Hr. adăugând şi Lemovicul sau Lemosi, astăzi cunoscut sub numele de Limoges52. Stăpâni Alvernia şi lărgi propriul teritoriu până la Arles şi Marsilia. A fost un crud persecutor al Catolicilor (…), distrugând cât putu de mult Bisericile lor, dar construind în acelaşi timp altele, după dogma Ariană, mărind ura şi diversitatea de cult între Arhitectura Gotică şi cea Greco-Romană din Spania şi Galiile Meridionale. Această diversitate a apărut şi printre Borgonioni alungaţi din Vormazia, cărora Împăratul Valentinian al III-lea le concese Sapaudia, astăzi Savoia. Se extinseră apoi până la Viena şi la Lyon, în vreme ce Imperiul Occidentului se restrânse la extremităţile Romei, Erulii lui Odoacru pregătindu-se de ocuparea lui.

Apollinare Sidoniu, ilustru Roman din Galii, îi trimise regelui vizigot Eurico acele versuri care mai mult decât oricare altă mărturie ne fac să înţelegem Dreptul public din acel secol, precum şi obligaţiile goţilor Federaţi faţă de Imperiu: Marte inquilino, adică armatele Vizigote de la marginea Garonnei trebuiau să ofere protecţia Romei şi Tibrului, apărând Imperiul debilitat:

“EORICE, TUAE MANUS ROGANTUR, UT MARTEM VALIDUS PER INQUILINUM DEFENSET TENUEM GARUMNA TIBRIM”53.

Cine s-ar fi gândit că Vizigoţii, cu a lor Arhitectura Gotică Transdanubiană, ar fi cedat vreodată cerinţelor romane(…)? În fapt, Eurico nu veni în ajutorarea Tibrului, iar în 475 d.Hr. Roma căzu în mâinile Erulilor şi o dată cu ea, Imperiul Occidentului luă sfârşit. Dar Ostrogoţii lui Theodoric al Amalilor scăpaseră deja de sub sclavia Hunilor, iar după moartea lui Attila vor succede Erulilor în stăpânirea Italiei. În perioada de servitute, aceştia şi-au uitat multe dintre disciplinele naţionale, devenind cel mai puţin “civili”, dintre toate neamurile de sânge gotic. Doresc să vorbesc acum despre antica şi particulara lor civilizaţie Gotică sau Getică, dar nu despre aceea pe care o imitară de la Romani şi Greci după moartea lui Attila; pentru că pe vremea aceea ei primiseră permisiunea Împăraţilor să locuiască în Provincia Romană a Panoniei şi trăiră acolo până când al şaptesprezecelea descendent al Semizeului Capto şi strănepot al lui Ermanaric cel Mare, Theodoric al Amalilor, nu îi conduse în Capitoliu pentru a domina Italia, Panonia, Rezia şi cea mai mare parte a Imperiului distrus al Occidentului.

Stăpânirea Hunilor peste Ostrogoţi îi făcu pe aceştia din urmă să-şi piardă dreptul de a fi consideraţi conservatorii şi propagatorii Arhitecurii Gotice Transdanubiene. Se îndrăgostiră de formele Romane ale Arhitecturii civile însă, pe partea religioasă, Arianismul reuşi să-i ţină sub adversitatea Catolică, împiedicându-i să construiască Biserici de această formă. În ceea ce priveşte edificiile civile, amprenta gotică nu a dispărut în totalitate în Italia, ci a fost încorporată artei Latine, observându-se astfel şi modul de fabricare Transdanubian. Astăzi este totuşi dificil să recunoaştem urma Ostrogotă în Italia, dar meritul de a conserva integre memoriile Arhitecturii Gotice Transdanubiene trebuie acordat indubitabil Vizigoţilor din Spania şi din Galiile Meridionale: Alaric al II-lea Victoriosul, fiul lui Euric, le va pune cel mai bine în lumină în Palatul Regal de la Toulouse; astfel, aceste Provincii ale Galiei vor purta numele de Galia Gotică, nume ce va supravieţui până în secolul al XII-lea. De aici înainte mă voi folosi şi eu de acelaşi vocabul, pentru a indica toate ţinuturile posedate şi apoi pierdute de către Vizigoţii din Galii.

Theodoric ridică armele împotriva Reziei şi a teritoriilor vecine, acolo unde de un secol se

52 DOM VASSETTE, Histoire de Languedoc, I. 217 (A.1730)53 APOLLIN.SIDONII, Cartea VIII, Epist.9

aflau Iutungii, despre care vorbisem ca fiind de sânge gotic; în felul acesta se răspândi Arianismul şi totodată ura faţă de Arhitectura Bisericilor Catolice. Astfel, Arianismul - care după Episcopul Ulfila a fost baza tuturor popoarelor gotice sau devenite gotice, alfabetul Ulfilan şi traducerea Bibliei domniră fără contrast peste tot teritoriul Italiei şi au fost transportate din Italia către celelalte Provincii ale Europei. Acesta va fi Codul argenteo al lui Upsal, adică Traducerea Ulfilană a Evangheliilor, mărturie fiind Papirul de la Ravenna, conservat la Napoli, scris în Alfabetul Ulfilan pentru Ostrogoţii lui Theodoric al Amalilor.

XI.

Introducerea idiomului şi a Bibliei Ulfilane în Spania şi în Galii erau însă mai vechi. În 506 d.Hr., prin Breviariul său, Alaric al II-lea îşi impunea Legile atât Goţilor, cât şi Romanilor din vastele sale Regate: lucru ce-i reuşi cu uşurinţă, deoarece Goţii nu folosiseră încă wergeld-ul German; asemeni lui, Theodoric al Amalilor publică în Italia al său Editto, atât pentru Goţi, cât şi pentru Romani. Ceea ce este de subliniat este faptul că şi un Rege şi celălalt nu îşi propuseră altceva, decât să arate lumii întregi că Goţii erau superiori Romanilor. Astfel, Alaric al II-lea promulgă Legea potrivit căreia vor fi pedepsiţi cu moartea cei care vor contracta căsătorii între Romani şi Gentili, căci prin Gentili Alaric se referea la Vizigoţii săi; un subtil artificiu pentru a ţine despărţite cele două rase. În Editto-ul Italiei nu exista această Lege, însă Theodoric abrogă dreptul Romanilor de a folosi arme în public, lăsându-le doar Ostrogoţilor acest privilegiu: o eroare imensă, pe care Vizigoţii nu au comis-o! În Spania şi Galia Gotică s-a făcut unificarea dintre Romani şi noii stăpâni, formându-se un unic popor divizat doar de interzicerea contractului matrimonial Gentilic; acestă uniune este negată însă de Cassiodoro şi avea doar scopul de înşelare a Italiei.

În acele zile, Clovis domnea în Galiile Septentrionale şi îşi publica cele Şaptesprezece Capitole54prin care, pentru uciderea unui Franc se plătea un wergeld major faţă de uciderea unui Roman. Romanii erau astfel degradaţi în condiţiile lor civile, iar unui popor josnic i se suprapunea unul nobil. Atunci când Clovis se converti la Catolicism în 496 d.Hr. şi publică Legea Salică, calităţile de Episcop şi Ecleziast îi vor scăpa pe Romanii din Galii de crudele discriminări ale Germanilor. Pentru aceasta, Sfântul Avito - Episcop al Vienei în Rodan – îi scrise lui Clovis din ţinutul Borgonionilor cum că credinţa sa era o victorie pentru Romani.

Clovis totuşi, care se trăgea din Germanii lui Tacit, trebui să recunoască că atât în litere cât şi în ştiinţe şi mai ales în Arhitectură, poporul de el degradat era superior. Francii din Germania lui Tacit nu aduseseră în Galii niciun fel de cunoştinţă în artele edificării.

Atunci când Clovis şi Regii Franţei, succesorii săi, voiră să ridice construcţii, o făcură după arta Romană sau Vizigotă. Planul lui Clovis, care îi dispreţuise pe Romani cu reducerea wergeld-ului, era însă acela de a-i ataca pe Vizigoţi. Pentru aceasta începu să îndârjească armata Francă, acuzând-o de laşitate: ştirea nedreaptă se difuză din gură-n gură printre Franci, cum că frica ar fi o calitate a goţilor (GOTHORUM est povere). Drept răspuns, Francii le dădură numele de Câini goţi, nume care se mai aude şi astăzi printre francezi, prin dubla-abreviere a cuvântului Cagot. Nu pot să neg totuşi că lunga prosperitate a Vizigoţilor slăbise în vremea lui Alaric al II-lea, dar unirea cu Francii îi făcu ca în secolele următoare, în lupta împotriva Saracinilor, să demonstreze curajul antic al Geţilor. Alaric al II-lea, care suspendase sau încetinise persecuţiile Ariene împotriva Catolicilor, a fost doborât şi ucis de către Clovis în 507 d.Hr., la Vouglè – lângă Pottier. Vizigoţii se făliseră că în acea bătălie, în ciuda diversităţii religiose sau a prohibiţiei contractului matrimonial Gentilic căzuseră, luptând pentru ei, cei mai iluştri dintre Romani. Clovis, cu tot scenariul său împotriva Vizigoţilor, se demonstră a fi generos cu populaţia oraşelor supuse, unde mulţi au fost

54 Vezi Istoria Italiei, vol.II, pag. 205

lăsaţi să trăiască fie în calitate de Duci, fie de Conţi şi să răspundă în numele Regilor Franci. Această situaţie a durat o lungă perioadă de timp, mai precis până în zilele lui Pipin şi ale lui Carol cel Mare. După moartea lui Alaric al II-lea, Reşedinţa Regală din Toulouse va fi fost mutată în Hispania.

Condiţiile Arhitecturii Ostrogotice în Peninsula noastră nu le voi examina, dat fiind faptul că fuziunea dintre Romanii din Galii şi Vizigoţi – stăpânii lor – nu se realiză şi în Italia, printre Ostrogoţii lui Theodoric. Un mare număr de Bazilice Ariene au fost edificate de către Ostrogoţi, în special la Ravenna, copiind arta Vizigotă. S-a întâmplat o dată cu venirea în Italia a lui Eutaric Vizigotul – aspru şi implacabil duşman al Catolicilor - ajuns aici pentru căsătoria cu Amalasunta, fiica lui Theodoric. Dar, lăsându-i de-o parte acum pe Ostrogoţi, voi face referire la Arhitectura Gotică Transdanubiană a Vizigoţilor care, în secolul al VI-lea, aşa cum vom vedea în Legile Regelui Longobard Liutprando, va lua numele de Arhitectura Galică. În aceeaşi perioadă, Arhitectura Romană primi apelativul de Romanese şi a fost asemănată de unii cu cea Galică a Druizilor antici şi mai ales cu cea din vremea lui Vercingetoringe: şi într-adevăr, chiar conservase formele Druidice din timpul lui Caesar şi până la Carol cel Mare. Avaric, oraşul în care se refugiase Vercingetoringe şi lăsat Biturigilor de către Caesar, avea zidurile numite Galice55, construite din grinzi la o distanţă de două picioare una de alta, spaţiile fiind umplute cu grund şi alte materiale din piatră. Dar, pe parcursul a cinci secole, de la Caesar la Ataulf, Romanii nu au construit în manieră Druidică şi nici ca la Avaric; nici de natură Galică nu au fost zidurile, în interiorul cărora Aurelian îşi ridicase eternul oraş; nici judecătorul Vizigot Atanaric nu învăţă de la Druizi arta de a construi Lungul Zid, pentru a se feri de atacurile Hunilor. Zidurile Galice din Avaric56 fură asemănate cu zidul lui Clermonte, în Alvernia Romană, patria lui Apollinare Sidoniu – cel care se lamenta mereu de faptul că erau prea fragile şi parcă arse57 şi asta, fie din cauza construcţiei lor tumultuoase şi recente, fie din cauza puternicelor atacuri pe care Vizigotul Euric le dădu oraşelor Alvernilor.

XII.

Victoria de la Vouglè a făcut ca Toulouse şi o parte din Galia Gotică să cadă în mâna Francilor Catolici. După câţiva ani de la acest eveniment, Borgonionii se convertiră şi ei la Catolicism, ceea ce produse mari modificări în special în Arhitectură, aceasta încetând a mai fi Ariană. În septembrie 517 d.Hr., Sfântul Avito din Viena convocă un Conciliu în Epaona, unde promulgă patruzeci şi unu de Canoane. Unul dintre aceste Canoane îi condamna pe Cherci la lovituri, pentru că acceptaseră o invitaţie la un banchet al Ereticilor; într-un altul, Bazilicile Eretice trebuiau să fie doborâte, neconciliind cultului Catolic. Se poate înţelege ce distrugere s-a făcut printre Bazilicele Ariene din Regatul Burgundic! Astfel pieri aproape total o Arhitectură, care nu a voit să semene celei Catolice:

“Basilicas haereticorum, QUAS TANTA EXECRATIONE HABEMUS EXOS , ut

pollutionem earum purgabilem non putemus, SANCTIS USIBUS APPLICARE DESPICIMUS. sane quas per violentiam nostris abstulerunt, possumus revocare”58.

După celebrarea Conciliului, Borgonionii deveniţi Catolici vor fi cuceriţi în 534 d.Hr de către Franci, preceptele Epaonense propagându-se în Provinciile Occidentale şi detaşându-se de Arianism; nicio altă Erezie nu a fost atât de puternică, ca cea a popoarelor gotice sau devenite gotice

55 CAESAR, De Bello Gallico, cartea VII, cap.2356 ARCHAINTRE, Ad Dictum Locum Caesaris, Nota (13), din Ediţia Clasicilor, numită LE MAIRE, I, 323 (A.1819)57 APOLLINARIS SIDONII, Cartea VII, Ep.XI “ SEMIUSTAS FRAGILIS MURI ANGUSTIAS”58 Concil.Epaon.Apud. MANSI, Concil...

şi nu dobândi atâtea favoruri Regale (…).

XIII.

Chlothar I, fiul lui Clovis, arătă Francilor săi din Neustria artificiile Arhitectonice ale noilor supuşi, Vizigoţii din Galia Gotică, şi îi constrânse să edifice în Rotomago sau Rouen - pe partea dreaptă a Senei, o Biserică cu forme Vizigote, dar de rit Catolic; un triumf asupra Ereziei! Totul se întâmplă în vremea lui Flavius, pe vremea când era Episcop Rotomagong. Dădu ordin să se construiască şi un magnific Templu pentru Sfântul Petru, aşa cum făcuse şi mama sa, Regina Clotilde – născută printre Borgonioni, în onoarea celor Doisprezece Apostoli. În ridicarea sacrului Edificiu din Rouen, Chlothar I ar fi trebuit să se folosească de Mâna Romană, ceea ce nu s-a întâmplat, alegând-o pe cea Gotică. Ridică astfel în acel oraş imponentul Templu ce se mai poate admira şi astăzi, deşi de două ori restructurat. Ulterior i s-a ataşat o amplă Mănăstire care în secolul ce-i urmă lui Chlothar nu se mai numi Sfântul Petru, ci Sfântul Ouen. Cenuşa ilustrului Episcop Rotomagong rămase acolo până în 841 d.Hr., când Normanzii începură ameninţările Rouen-ului. Un Călugăr Rotomagong - al cărui nume nu ne este cunoscut, deşi compuse Viaţa Sfântului Ouen - împreună cu alţi Călugări o vor transporta (n.m.- cenuşa) departe de acel Templu, pe care Normanzii îl prădară fără milă şi cărora Ulmaro, în 875 d.Hr. le dădu numele de Geţi59.

Iată acum câteva dintre puţinele, dar eficientele cuvinte ale Călugărului necunoscut, ce scrise despre Viaţa Sfântului Ouen sau Audoeno:

“In Basilica Beati PETRI Apostoli Beatum AUDOENUM sepelierunt. Denique ipsa Ecclesia, in QUA SANCTA MEMBRA QUIESCUNT, quadris lapidibus, MANU GOTHICA, a primo Lothario rege Francorum olim est nobiliter constructa …..MIRO OPERE ….Pontificante Flavio Episcopo Rothomagensi”60.

Gotică deci, nu Romană fu Mâna care ridică măreţul Templul, din comanda lui Chlothar I. Gotică! Această concepţie de construcţie era cu totul nouă în Rouen şi cu totul necunoscută în întregul Regat al Neustriei, acolo unde prevala arta Romană. Căci dacă Mâna Gotică nu ar fi fost nouă şi necunoscută, de ce ar fi scris cu atâta evlavie Călugărul necunoscut? El aminteşte despre formele pietrelor rombice, care ne fac imediat să ne ducem cu gândul la Columna lui Traian, unde cu astfel de pietre se văd edificate Reşedinţa Regală de la Sarmizegetusa, precum şi alte oraşe Dacice ale lui Decebal.

O eroare foarte gravă a făcut Surio, care susţinut de mulţi scriitori dotaţi, a indus falsa idee că acest Călugăr nu era altul decât Fridegod, Călugăr Englez în 965 d.Hr., ce scrise nu Viaţa Episcopului Ouen, ci pe cea a Călugărului Osvin. Un Cod al lui San Massimino Trevirense pe lângă Wiltheim vorbeşte în general despre Mâna Gotică, dar mai ales despre Meşterii gotici chemaţi de Chlothar I. În 1659, Wiltheim vorbi despre perpetua viaţă a Arhitecturii Gotice, un concept care ulterior se obscură şi chiar dispăru:

“ Hinc - spune el - haud dubie efficitur, habuisse GOTHOS....quamquam a Chlodoveo subacti....habuisse, inquam, GENUS AEDIFICANDI PROPRIUM”61.

XIV.

59 ULMARUS, De inventione Corporis S.VEDASTI, Apud BOLLANDUM , Acta SS.Februarii (6 Feb), I 806. (A.1658)

60 ANONYM. Apud Laurentium Surium.Vitae Sanctorum (24 August), IV, 879, 890 – et Apud BOLLANTISTAS, Acta Ss, Augusti, IV.818-819. s. 40-41 (A.1739)

61 ALEXANDRI WILTHEIM, De Diptyco Leodiensi, pag.22, in Appendice (Leodii , 1659)

Astăzi se spune că Arhitectura Gotică este un fals nume dat recent unei Arhitecturi care îşi are începuturile în secolele X – XII. Se mai spune că, într-adevăr, ar fi existat un particular al arcului acut, dar că acesta nu avea nicio legătură cu istoria trecutului arhitectural şi că era greşit atribuit goţilor Germanici, căci ei nu aveau nicio artă sau disciplină proprie. Cum am confesat deja, mai confesez o dată, că nu cunosc care să fi fost Arhitectura Gotică în 534, pe când Chlothar I domnea peste Franci; putem deplânge această ignoranţă, dar nu putem nega că Arhitectura Gotică Transdanubiană a fost transportată în Hispania şi în Galia Gotică. În 548 îşi începu domnia peste goţi, Atanagildo – tatăl Reginei Brunechilde a Francilor – care iubi mai mult decât oricare predecesor al său, Arhitectura Transdanubiană. Istoricul Mariana scrie că în secolul al XVI-lea, se mai găseau încă în Portugalia, în apropierea Idanei – astăzi Guimaraens (…), ruinele fabricilor gotice din vremea lui Atanagildo:

“In Portugalia - spune Mariana - ex sesto decimo ab urbe Guimaraens (antiquis IDAINA fuit) lapide, pagus EXTAT Athanagildi nomine, fortassis ab hoc tempore conditus; in eo parientinae CERNUNTUR et aedificiorum fundamenta Gotthicae structurae, Multum a Bomana Elegantia Degeneranvis speciem rapraesentantia62”.

Brunechilde se căsători în 566 cu Sigeberto, Regele Francilor din Austrasia. Episcopii Catolici Venanzio Fortunato şi Gregorio Turonese vorbesc despre frumuseţea şi graţia goticei domnişoare, iar cei mai mari duşmani ai ei nu pot să-i nege meritul de a fi umplut ţinuturile France de ilustre monumente, făcându-şi reputaţia de mare edificatoare. Să nu fi ştiut Brunechilde că Sfântul Petru din Rouen fusese construită cu Mână Gotică de către socrul său? Să fi uitat ea că era fiica Regelui Atanagildo? Aceasta este celebra Brunechilde, care se mândrea de natura ei gotică, şi nu Romană, aşa cum o găsim şi în cărţile Edda şi Nibelungen.

XV.

Chlothar I reuşise să unifice toate Provinciile cucerite de Franci în luptele împotriva Romanilor, Borgonionilor şi a Vizigoţilor în Galii. În Tratatul din 56263, Sigeberto diviză împreună cu cei trei fraţi ai săi Monarhia paternă. Lui îi reveniră în Galia Gotică, Prima Aquitania cu Alverinia inclusă, unde se afla Clermonte Apollinare Sidoniu, şi câteva teritorii din Provincia Romană, numită de noi Provence, unde se găseşte Marsilia64. Brunechilde, soţia lui, domni astfel din 566 peste multe oraşe nobile ale Vizigoţilor, ce fuseseră cucerite de Clovis după bătălia de la Voglè. Rămasă văduvă în 575, deveni stăpâna întregului Regat şi se ajută de supuşii Vizigoţi pentru a duce mai departe Arhitectura Gotică. Exemplul ei a fost urmat şi de către goţii din Limoges, lui Cariberto – Regele Parisului – revenindu-i această regiune ca parte de ereditate. Decedat şi el în 568, teritoriul lui reveni pentru o scurtă perioadă Regelui Chilperico, ca mai apoi Nimes – unde era faimosul Amfiteatru Roman – şi oraşul maritim Magalona să rămână în puterea Vizigoţilor. Pe vremea aceea, Vizigoţii erau uniţi cu Spania, iar cele două oraşe erau învecinate cu regiunile Galiei Gotice, condusă la rândul ei de către Franci.

La doi ani de la căsătoria Brunechildei cu Sigeberto, sosiră în Italia Longobarzii Regelui Alboino; fură urmaţi de Ostrogoţi, pe care Narsete îi alungase din Italia în 554, în timpul Împăratului Iustinian. În fuga lor, îşi găsiseră refugiu în Provincia Panoniei şi îi convertiseră Arianismului pe locuitorii Longobarzi. Alboino s-a demonstrat a fi foarte deschis noii credinţe,

62 MARIANA, De Rebus Hispaniae, cartea V, cap.963 GREGORII TURONENSIS, Hist., Cartea IV, cap.22, Editio Ruinart64 DOM VAISSETTE, Hist. Du Languedoc, I . 277, vezi nota LXXI

situaţie care ridică lamentări din partea Episcopului San Nicezio din Treviri65. Aceşti Clerici Ostrogoţi vor fi nu numai doctori şi maeştri pentru Longobarzii Arieni, ci şi Arhitecţi de Biserici. În concluzie, raza Arianismului se dezvoltă şi cuprinse şi Bisericile care fuseseră confiscate de către Catolici. Am promis totuşi să nu vorbesc despre Arhitectura Ostrogotă în Italia, dar vreau să menţionez doar căderea celui mai mare Templu, din Ravenna, ridicat de către Arieni sub Marele Theodoric, Templu ce reuşi să reziste un mileniu întreg, până în 1457.

Revenind la Vizigoţii Catolici, printre ei se afla Ducele Launebode căruia Regii Franci îi cedară guvernul bogatului şi frumosului oraş Vizigotic, Toulouse. În 578, Ducele ridică o grandioasă Bazilică în onoarea Episcopului San Saturnino, despre care Romanul Venanzio Fortunato scrise în versuri, cum că aceasta fu terminată de un Barbar, şi fără ajutorul vreunui Roman:

“Launebodes enim....Ducatum Dum gerit , instruxil Culmina sancta loci. Quod NULLUS VENIENS ROMANA E GENTE FABRIVIT Hoc vir Barbarica prole peregit opus66”. Aşa se construia în Toulouse, sub Franci. În Hispania, devenită reşedinţa Vizigoţilor, regele

Arian Leovigildo edifică oraşul Recogoli în Celtiberia, înconjurându-l cu ziduri şi cartiere periferice, operă ce-i păru extraordinară lui John Biclariens, Autorul Cronicii67, atât de persecutat de acel Rege, ce îi doborâse pe Catolici. Printre alţi persecutaţi s-a numărat şi Piloforul Got Mansona, nobil ce între 573 şi 606 a devenit Episcop în Emerita, astăzi Merida, în Lusitania. Născut în Grecia, deveni faimos datorită restaurării Templului Sfânta Eulalia din Merinda, căruia îi adăugă noi edificii şi mai ales eccelse Torri, pe care le suprapuse sublimei construcţii:

“CELSA TURRIUM FASTIGIA SUBLIMI PRODUXIT IN ARCE68”. Aşa vorbea Diaconul Paul din Merida, care în zilele lui Mansona compuse Vieţile

Episcopilor Ermeritensi. Cultul Sfintei Eulalia se răspândi cu uşurinţă în Cordoba şi Toledo, multe Bazilici ridicându-se în onoarea acesteia. Acelaşi Diacon spune că Mansona continuă să edifice Spitale şi Bazilici în Merida, folosindu-se de un admirabil artificiu, din nou Gotic şi nu Roman. Aceste Turnuri de la Sfânta Eulalia nu au fost construite nici pentru apărare, nici pentru alte scopuri belice, ci ca ornament arhitectural şi poate, începând chiar de atunci, ca susţinere pentru Clopote69. Grecii trebuiră să ridice şi ei turnuri pentru a urma exemplul Vizigoţilor Catolici, iar dovada că Mansona nu a imitat Arhitectura Bizantină a fost chiar Biserica Sfânta Sofia care, deşi reconstruită, nu dispunea de acest artificiu.

În timpul persecuţiei sale, Regele Leovigildo restaură zidurile anticei Italica, lângă Sevilia şi edifică la Toledo o Biserică de rit Arian care, atunci când goţii se convertiră la Catolicism în 587, a fost transformată de către Regele Recaredo la noul cult. Astfel, în Hispania şi în Galia Gotică necucerită de Franci, începură să se diminueze industriile ce îi învăţau pe Arieni să construiască diferit de stilul Catolic. Pe de altă parte, goţii Catolici impuseră Liturghia lor gotică şi Orientală supuşilor lor Romani din Hispania şi Galia Gotică, conform Decretului celui de-al Treilea Conciliu din Toledo, condus de Mansona – în 589. Noii Catolici goţi păstrară cu onoare uzanţa Arhitecturii lor, pe care o aduseseră în Spania din Dacia şi de la Dunăre. În unele familii ale goţilor, sclavii erau învăţaţi în artele edificării, aşa cum se citeşte într-o inscripţie a unui anume Gudila, care se mândrea că pentru ridicarea Bisericilor Sfântul Ştefan şi Sfântul Ion Martirul, în 607 (“Operarios vernulas. Sumptu Proprio70”) nu folosise alte mâini, decât cele ale sclavilor născuţi în acea casă.

65 Vezi Istoria Italiei, vol.III, pag.21766 VENANTIUS FORTUNATUS, Oper., cartea II, cap.XII, Editio Luchi (A.1786)67 IOH. BICLAR. , Chron. Apud Roncalli, Chron. Latin.Vetust.II. 389 (A.1787)68 PAULUS EMERITENSIS, cap.VI, S. 16 Apud FLOREZ, XIII, 31269 Vezi Istoria Italiei, Vol.II, pag.82970 INSCRIPTIO, Apud FLOREZ, Esp.Sagrada, VII, 35 (A.1766)

XVI.

Civilizaţia Gotică înflori cel mai mult în perioada Regilor Atanagildo, Liuba I, Leovigildo, Recaredo, Liuba II, Vitterico, Gondemaro şi Sisebuto, între 548 şi 622. Regele Chilperico, fratele lui Sigeberto, se căsători cu sora Brunechildei, Galsvinta, căreia îi făcu drept cadou Donno Matuttino, zis şi Morgincap de către Franci, Longobarzi şi de rămăşiţele Germanice ale lui Tacit. Astfel, Lemosi şi alte oraşe Galo-Gotice se văzură parte din acest cadou, iar când Regele îşi ucise soţia în acelaşi an, cadoul deveni pricină de război între fiii lui Chlothar I şi trecu, mai apoi, în domeniul privat al Brunechildei.

Dar care era diferenţa dintre acest Morgincap şi Morgengeba al Vizigoţilor din Spania? O Formulă scrisă în versuri Latine în 615, descoperită de Domnul Roziere şi repropusă de mine în Codul Diplomatic Longobard71, ne arată că acest cadou era Morgengeba, ce se dăruia Fecioarelor Vizigote. Un astfel de exemplu îl găsim în Romanul lui Waltario, atunci când se referă la Burgundica Ildegonda, fiică a Regelui Aquitaniei. Se observă în această Formulă, câtă delicateţe exista în sentimentele scriitorului atunci când schiţa unele obiceiuri ale secolului său, lăudând antichitatea. Geticul Senat ne apare ca în timpul Pilofori-lor:

“insigni merito et GETICAE DE STIRPE SENATUS Illius sponsae dilectae …. Ordinis ut Getici est et MORGINGEMBA vetusti.” Aici, în Formula din 615 se începe cu descrierea cadourilor pregătite de către soţ: “TE DOMINAM in mediis cunctisque per omnia rebus. CONSTITUO, donoque tibi vel conferoVirgo.” Câtă diformitate între Morgincap-ul Francilor şi Longobarzilor şi Morgengeba Vizigoţilor!

Fecioara Vizigotă devenea Doamnă chiar din momentul cadoului, în timp ce Femeia Longobardă se supunea mereu acelui Mundio Perpetuo, chiar şi din partea propriilor copii; doar din acest exemplu se poate observa diviziunea dintre lumea civilă a Goţilor şi cea a popoarelor Germanice ale lui Tacit. Ne putem da seama cât de mult Vizigoţii Regelui Sisebuto se mândreau cu datina Morgengebei, care cuprindea substanţa neamului lor Cavaleresc. De aceea spun, că Europa de astăzi este Vizigotică şi nu Longobardă şi aceasta se deduce din faptul că Regelui Sisebuto îi erau atât de dragi uzanţele şi datinile primitive ale poporului său, precum şi progresul Liturghiei Gotice şi cel al Arhitecturii Gotice. Cine nu cunoaşte strânsa legătură dintre sacra Arhitectură şi Liturghie? Sau cum s-ar fi putut uita obiceiurile Patriei Transdanubiene şi exemplele date de Regele Atanagildo, când Regele Sisebuto edifica în Toledo magnificul Templu din Santa Leocadia (CULMINE ALTO, MIRO OPERE72), unde se ţineau faimoasele Concilii Toledane? Al Patrulea Conciliu fu prezidat în 633 de Sfântul Isidor din Sevilia, când se dădură ample dispoziţii pentru reafirmarea autorităţii Liturghiei Gotice. De notat este la acest Templu elevaţia, pe care a admirat-o şi Sfântul Eulogio din Cordoba şi despre care se vorbeşte şi în Cronica de la Albelda. În Legi, în Actele Publice, în Formule, precum şi în Monede, Vizigoţii folosiră idiomul Latin, pe cel Ulfilan păstrându-l numai pentru uzul privat şi pentru comerţul cotidian făcut între Got şi Got. Despre acest obicei voi vorbi mai târziu, când voi aminti despre limbajele arcane ale Culdei-lor73.

XVII.

Nu ştiu dacă convertirea Vizigoţilor a fost atât de extinsă în Galia Gotică, ca în Hispania! Vorbesc despre Galia Gotică necucerită de Franci, unde mi se pare că rămăsese un firav Arianism

71 Vezi Cod.Dipl.Longobardo, Num.99472 Vezi Istoria Italiei, Vol.II, pag.83273 Vezi seg. S. XXVII

ce reuşea să ţină în viaţă diferenţa dintre Arhitectura Sacră a Ereticilor şi cea Catolică. În Galia Gotică posedată de Franci însă, Vizigoţii se convertiră credinţei Romane, deşi puţinora le plăcu să imite exemplul Ducelui Launebode din Toulouse, de a ridica Biserici de ordin Catolic. Sectele Albigezilor şi Valdezilor, ce traseră după ele în secolele următoare atât Toulouse-ul cât şi Galia Gotică a Francilor, pregătiră terenul pentru a întrerupe continuitatea Arhitecturii Gotice, literaturii şi limbii Provensale a Arienilor.

Cu siguranţă, acesta este un argument foarte amplu, dar eu mă voi întoarce acum la regele Sisebuto şi la elevaţia Vizigotică care, în Biserica Sfânta Leocadia încetă a mai fi de origine Ariană. Acea elevaţie era ubicuuă în Templele sacre ale Vizigoţilor, reprezentând comuniunea sufletului cu Dumnezeu, aşa cum fusese predicată de Zalmoxis Imortalilor, credinţă ce va creşte o dată cu victoriile lui Dromihete, Burebista şi mai apoi, Decebal. Orgoliul naţional luă noi forme după cucerirea lui Traian. Mărinimia Vizigoţilor se va menţine de-a lungul întregii Istorii a Spaniei şi până în zilele noastre. O dovadă în acest sens este o Scrisoare din 616 a lui Sisebuto, trimisă Reginei Longobarde Teodolinda prin Legatul său Totila, prin care se cerea predicarea Arianismului de către Ostrogoţii aflaţi sub conducerea Regelui Alboino:

“AFFINITATEM SANGUINIS NOSTRI ARIANA CONTAGIONE NUNC POLLUI, et virulenta profusione canceris FRATERNA COGNATIONE DISJUNGI?”. Care rasă, adăugă, este mai frumoasă, mai valoroasă şi mai prudentă decât cea a goţilor? Care are obiceiuri mai elegante decât aceasta? Cine are cel mai stimabil mod de a trăi, cine poartă demnitatea şi gloria numelui său? “GENUS INCLITUM et INCLITA FORMA , INGENUA VIRTUS, ET NATURALIS PRUDENTIA ELEGANTIA, MORUM vitae bona censura, PRESPICUA DIGNITAS, et GLORIA DIGNITATIS EXIMIA”74.

Frumuseţea şi graţia Reginei Brunechilde îi încântase pe Romani şi îl făcuse pe Sisebuto să exagereze şi să fabuleze despre eleganţa obiceiurilor Vizigoţilor :

“Puella elegans, venusta aspectu, honesta moribus atque decora, prudens consilio et blanda colloquio”. Gregorio Turonese scrie că ea venise din Goţia, urmându-l pe Regele Sigeberto.

O antică tradiţie va face ca Sisebuto să consolideze oraşul Ebora astfel că, spre sfârşitul secolului al XVI-lea mai rezistau încă două Turnuri, pe care istoricul Mariana i le atribuie acestui Rege. Sfântul Eulogio din Cordoba aminteşte despre Biserica Sfântul Eufrasio, construită de Sisebuto în Iliturgi, astăzi numită Martos, pe Guadalquivir75(...). În 621, Regele Sisebuto muri, iar un an mai târziu Mahomet fugea de la Mecca şi dădea începutul Islamismului. Arabii, care până atunci trăiseră în corturi, începură să edifice Temple şi Moschee în multe Regate, ajutându-se de mâna de lucru a popoarelor pe care le supuseră. De la aceste construcţii se va naşte, în secolele următoare, Arhitectura numită Moresca. Despre aceasta, fără să promit, poate mă voi ocupa succesiv; aici vreau doar să subliniez că Arabii lui Mahomet nu i-au învăţat nicio formă specială arhitecturală pe descendenţii Imortalilor lui Zalmoxis, pe Sisebuto şi poporul său.

XVIII.

În zilele lui Sisebuto, oraşul Lemosi din Galia Gotică înflorea prin excelenţa artelor. Artele Romane nu dispăruseră pe lângă Vizigoţi, dar nici nu ocupau o poziţie de vârf. Sfântul Ouen afirma că în Lemosi exista o întreprindere Publică a Monedei Fiscale: iată o Monetărie în Galia Gotică, prezidată de prestigiosul aurar Abbone (fabro aurifici probatissimo), care îl avu printre discipoli pe Sfântul Eligio. Era oare Abbone, Vizigot? Numele său nu avea origine Romană, dar nu părea nici Vizigot; Eligio însă, cu părinţii săi Eucherio şi Terragia, se poate spune că după nume, era de sânge

74 SISEBUTI Regis Epistola, Apud FLOREZ Esp.Sagrada, VII, 321-328 Num.VIII (A.1766)75 Vezi Istoria Italiei, Vol.II, pag.883

Roman. Lemosi s-a păstrat în aparenţă Vizigotică sub dominaţia Reginei moştenitoare76Brunechilde77, dar după dispariţia ei redeveni un oraş liber. În 620, dacă dăm crezare contemporanului Sfântul Ouen, au existat câteva motive care îl împinseră pe Eligio să meargă în Regatul Francilor78. Peste aceştia domnea Dagoberto, pe care Eligio îl întâlni chiar în ultimele zile de viaţă ale lui Sisebuto. Dagoberto obţinu toată Monarhia Francilor şi luă în posesie şi parte din Lemosi, nu se ştie dacă prin luptă sau printr-o donaţie voluntară. Aura Vizigotică se menţinu pe o lungă perioadă în acea parte, locul în care se născu Trubadurul Gerard de Berneuil, amintit şi de Dante Alighieri în Purgatoriu şi Eloquio Volgare.

Aurarul din Lemosi deveni Ministru şi cel mai bun prieten al Regelui Dagoberto. După spusele Sfântul Ouen79, toţi Ambasadorii care veneau la Palatul Regal din Italia şi Galia Gotică necucerită de Franci, doreau să câştige simpatia lui Eligio, pentru că acesta, dacă nu greşesc, dărui oraşul Lemosi lui Dagoberto. Eligio a dat dovadă de excelenţă în meseria sa, dar deveni şi un mare edificator de Biserici şi Mănăstiri. În 63280, ceru şi primi ca donaţie din partea Regelui un teritoriu în Lemosi, unde construi o magnifică Mănăstire- vizitată cu admiraţie de către Sfântul Ouen: ca urmare, aventurosul Ministru construi pe proprietatea sa din Paris o nobilă Mănăstire, pentru trei sute de Călugăriţe - dignum construxit Archisterium. În 634, cu ajutorul elevaţiei Vizigotice înălţă Bazilica din afara zidurilor Parisului şi acoperi cu plumb sublimele acoperişuri ale Sfântului Paul, dând – după cum spune Sfântul Ouen - un aer de mare eleganţă. Părăsi celelalte opere începute de Eligio şi se interesă de natura edificiilor, de arta folosită: Gotică sau Romanese. Cu siguranţă, primele forme ale Abaţiei San Dionigi, decorată în aur şi edificată în 637 de către Dagoberto, nu erau de origine Romanese. Eligio deci se ocupă în mare parte de a da forma şi de a urmări îndeaproape stilul Arhitectonic al faimoasei Bazilici, stil pe care Pontificul Stefano al II-lea dori să-l utilizeze la Roma81, o dată reîntors de la Paris.

Se înţelege ce spectacol se văzu lângă cursul Tibrului, când fu terminată ridicarea Bisericii San Dionigi! :

“ JUXTA FORMAS SPECIES DECORATA SICUT in FRANCIA (PONTIFEX) VIDERAT”.

Acestea sunt cuvintele lui Benedetto del Monte Soratte, din care se înţelege că Arhitectura primitivă din Templul Parizian San Dionigi nu era nici Romanese, nici Druidică, nici Francă (Francii nu au avut niciodată o artă proprie de edificare). Sfântul Eligio folosi arta Galo-Vizigotică. Cu toate acestea, eu nu voi investiga acum ce modificări s-au produs ulterior în Arhitectura de la San Dionigi.

XIX.

După moartea Regelui Dagoberto, cei doi prieteni Ouen şi Eligio ocupară în aceeaşi zi, 13 mai 640, Catedrele Bisericilor din Rouen şi respectiv, Noion. Eligio se mută în mod definitiv în Galiile Septentrionale, unde continuă să edifice Temple. Noul Prelat din Noion construi o Mănăstire pentru Călugăriţe, iar în 659 muri. Între timp, Sfântul Ouen plecă din Rouen de la Templul său Gotic pentru a predica credinţa Creştină împotriva Monoteliţilor. Acostă în Spania, unde mai existau încă relicvele dispărutului Arianism şi unde Regelui Recesvindo îi urmase la tron, Vamba.

76 GREG.TURON., cartea IX, cap.20, vezi DOM VAISSETTE, I.27777 Vezi prec. XVI78 S.AUDOENUS, loc.cit. Cartea I, cap.479 S.AUDOENUS, ibidem cartea I, cap.4 - vezi Codul Diplomatic Longobard, V, 1880 în atribuirea anilor, mă ghidez după Cronologia lui Dom Bouquet, şi o notez în marginea fiecărui capitol al Vieţii

Sfântului Eligio, scrisă de Sfântul Ouen81 Vezi seg.XXI

Arhiepiscopul Rotomagong a fost primit de către goţi cu mari onoruri (Unde felix opinio GOTHORUM terras penetravit82). În Guiserga, lângă Valladolid, Recesvindo edifică în 661 un Templu în marmură ale cărui resturi se mai aflau încă în timpul istoricului Mariana care, în scrierile sale le consideră de structură gotică (Vetusti operis atque adeo Gotthicae Structurae immaginem repraesentas83).

Recesvindo, atât de celebrat în Istoria Spaniei, era fiul Regelui Cindasvindo - unul dintre cei mai mari dispreţuitori ai acelor Romani pe care îi avea în supunere. Împotriva lor decretă o Lege prin care declara solemn nesupunerea faţă de universalitatea Legilor Romane (Romanis Legibus nolum amplius CONVEXARI84) (…).

În timpul lui Recesvindo a fost abolită interzicerea căsătoriilor dintre Romani şi Gentili85; Romanilor li s-a interzis legiferarea şi puterea în Actele Publice, iar toţi locuitorii din Regate nu se vor mai numi decât Vizigoţi. În felul acesta se realiză în parte dorinţa Regelui Ataulf, care voise să schimbe numele Imperiului Roman în Goţia. Locuitorii ştiau dacă originea lor era Romană sau Gotică, dar goţii se credeau nobili şi ignorau wergeld-ul impus de Clovis. Tot acum apare un nou vocabul, Hidalgo, care se păstrează şi astăzi şi are semnificaţia de fiu de Got (…).

În felul acesta se ilustrau calităţile civile ale rasei dominante Vizigote şi ale celei obediente Romane, atunci când Sfântul Ouen ajunse în Spania. Prelatul Rotomagong nu găsi Templul lui Recesvindo din Dogna, ci Biserica Sfânta Eulalia din Toledo, pe cea a Sfintei Leocadia realizată de Regele Sisebuto şi se pare că-l întâlni şi pe Sfântul Fruttuoso, din neamul regiei, adică gotic86; Fruttuoso dărui multe dintre bogăţiile sale săracilor, iar cu ce-i rămase îşi crescu sclavii şi le dărui apoi libertatea. Toate acestea le ştim de la un contemporan de-al său, Abatele Valerius de Saint Pierre87 care, scriindu-i biografia, spune că acesta construi un mare număr de Mănăstiri în special în Insula Cadiz, la Nono. A fost investit Episcop de Braga, în Portugalia, unde a lucrat zi şi noapte până la moartea sa, în 670, pentru a ridica alte edificii de natură Vizigotică.

XX.

În ceea ce priveşte operele de Arhitectură Gotică, Regele Vamba se demonstră a fi mai presus decât oricare alt predecesor al său. Restaură Toledo prin alungarea zidurilor - închizând astfel suburbiile şi propagă faima şi onoarea poporului său:

“Erexit fautore Deo Rex inclytus urbem. WAMBA, SUAE CELEBREM PRAETENDENS GENTIS HONOREM88”.

Aceste versuri au fost gravate pe noile ziduri ale oraşului prin vocea lui Isidor Pacense căruia, această construcţie i se păru magnifică. Vamba ordonă să se ridice Turnuri pe Porţi, deasupra cărora plasă statuile din marmură ale câtorva martiri. Până în secolul al VIII-lea, acesta era modul de edificare a Bisericilor realizat de Vizigoţi: ornamental, şi nu de apărare. În secolele următoare însă, după atacurile Arabilor şi ale Normanzilor, Turnurile deveniră unicul mod de a se salva de furia inamică şi necesitară chiar obligativitatea Clopotelor.

Statuile lui Vamba au fost distruse în timp, dar Mariana povesteşte că în zilele sale, Filippo

82 ANONYMUS, in Vita S.Audoeni, Apud BOLLANDISTAS (24 agosto) Acta Sanctorum Augusti , Tom IV, pag.807, S. 9, Auctore Suppare (A.1739)

83 MARIANA, De Rebus Hispaniae, cartea VI, cap. XI84 LEX WISIGOTHORUM, cartea II, Titl.I, Leg.985 LEX WISIGOTHORUM, cartea III, Titl.I, Leg.1, Editio Georgish86 MARIANA, De Rebus Hisp., cartea VI, cap.8, “Fructuosus ex regio Gotthorum sanguine”.87 VALERIUS ABBAS, Apud MABILLON, in Vita S.Fructuosi, cap. I, Act. Ordinis S.B, II 557.88 ISIDORUS PACENSIS, pag.8 Editio Sandoval (A.1634): et Apud FLOREZ , Esp. Sagrada, VIII, 293, S.21

(A.1769)

al II-lea le repuse la locul lor89; mai mult, Vamba folosi marmura din fabricile Romane în care sculptă imagini asemănătoare unei Roţi sau Roze90. De aceste Roţi sau Roze se va folosi Arhitecura Gotică în secolele XII şi XIII. Vamba se luptă şi cu Vizigoţii rebeli în Galia Gotică neocupată de Franci, unde fondă celebra Abaţie a Sfântului Egidio91, de lângă Nimes. Aici şi în alte edificii se vede cum vanitatea Vizigoţilor îi îndreptăţea să creadă Arhitectura Gotică net superioară celei Greceşti sau Romane. În perioada aceasta, în Provinciile supuse Vizigoţilor apare abandonul edificiilor publice de artă Romanese. În 680, lui Vamba îi succede Ervigiu şi va reface Podul Roman din Merida – lucrare efectuată iniţial de Ducele Salla - şi îi va plasa o inscripţie în versuri cu titlul Regele Geţilor, după cum ne spune Florez92, în care se afirmă că după ce îşi făcu cunoscut numele şi construi centura murală Meridei, realiză acea miraculoasă reconstrucţie:

….“Potentis GETARUM ERVIGII Regis....Studuit MAGNANIMIS FACTIS EXTENDERE NOMEN

Veterum et titulis addidit Salla Suum. Nam postquam EXIMIIS novavit moenibus urbem Hoc Magis MIRACULUM patrare non distitit; Adăugă, de asemenea, că el imită doar admirabilele opere ale primului autor al Podului: “Contruxit Arcos (sic), PENITUS FUNDAVIT in UNDIS Et MIRUM Auctoris Imitans VICIT OPUS. ….............. “Urbs augusta, felix, mansura per saccula longa, Novata studio Ducis....”. Menţionez că Ducele Salla era Vizigot şi, aşa cum am spus mai sus, Vizigoţii considerau

arhitecura lor superioară celei Romane. Vizigoţii din Spania, deşi scriau în Latină şi purtau numele de Flavii (pentru a nu fi inferiori Regilor Longobarzi) şi imitau ocazional fastul Palatului Imperial din Bizanţ, nu ezitau totuşi să se considere mai antici şi mai civili decât supuşii lor Romani; cu aceste sentimente Vamba folosea Rozele Gotice în Toledo, iar Sisebuto îi adresă scrisorile Teodolindei. În secolele următoare, intelectul Latin cuceri Europa, cu preponderenţă în Italia Longobardă, iar în Spania, după eliberarea de sub jugul Arab, vocabulul Ladino - adică Latin - care se mai foloseşte şi astăzi, va desemna un titlu de onoare.

XXI.

Trecuseră doar 79 de ani de la moartea lui Mahomet, când Arabii pătrunseră în Spania, în 711, şi asta după ce ocupaseră o bună parte din Asia şi parte din Africa. Ismailiţii se vor vedea nevoiţi să facă trecerea de la corturile lor la edificii, ceea ce va presupune necesitatea unei Arhitecturi, şi mai ales a celei sacre, pentru construirea Moscheelor. Edificară aşadar Moschee în fiecare loc în care dobândiră victorie. Pătrunseră în Galia Gotică înrudită cu Spania în 719, ocupând Narbona şi mergând spre Magalona. Intrară şi în Marsilia, ocupată de Franci, dar principele Charles Martel îi alungă. În 737, principele va recuceri oraşele Vizigotice ale Saracinilor - Agde şi Bèziers – pe care însă le va prăda şi arde. În acelaşi mod barbar va da foc şi Amfiteatrului Roman93 din Nimes. Distruse şi Magalona, de lângă Montpelière şi Aniana, astăzi Saint Aignan, la Marea Provence: de la Saracini mai rămase doar numele plajei, Port Sarrasin.

Deoarece bătălia deveni foarte aprigă, Charles Martel ceru ajutorul Regelui Longobarzilor,

89 MARIANA, De Rebus Hispaniae, cartea VI, cap. 1490 Id.Ibid. “Marmora convecta, in quibus Rotae aut Rosae similitudine sculptae immagines pluribus în locis”91 Vezi Istoria Italiei, Vol.II, pag.73392 FLOREZ, Esp.Sagrada, XIII, 222 (A.1782), vezi Istoria Italiei, Vol.II, pag.83993 DOM VAISSETTE, Histoire du Languedoc, I. 404 “ La Gothie, infortunèe Province , fut plus maltraitèe par les

chrètiens que par les infideles”

Liutprando. Saracinii au fost învinşi şi s-au refugiat în Pirinei şi în Narbona. Întors în Italia, Liutprando publică în 741 faimoasele Legi despre Maeştrii Comacini94, despre care am vorbit în Codul Diplomatic Longobard95, în care se observă diversitatea existentă între Arhitectura Romanese şi cea Galică sau Vizigotică. Aşadar, arhitectura pe care Liutprando o găsi acolo era Galică, nu Druidica lui Vercingetoringe, nu Moresca a Arabilor şi nu, a Germanilor lui Tacit.

Stefano al II-lea, Ponteficele Roman, notă şi el metoda arhitecturală folosită dincolo de Alpi, diferită de cea Romană. Întors de la Paris spre sfârşitul anului 754, comandă să se edifice în regiunea Flaminia din Roma o Biserică (San Dionigi), care să semene cu cea pe care o văzuse în Franţa şi care să onoreze astfel obiceiurile străinilor. Muri însă în 759 dar, după cum ne spune Benedetto del Monte Sorrate96, opera sa va fi terminată de către fratele şi succesorul său, Paolo I, şi se va mai păstra încă, în anul 1000.

În anul dispariţiei lui Stefano al II-lea, Regele Pipino – fiul lui Charles Martel, reuşi să-i alunge pe Saracini din Narbona, iar prin solemnul Tratat Accomandigia concese Vizigoţilor din acest oraş Legea Vizigotică97- potrivit căreia işi puteau păstra Magistraţii, Ducii şi Conţii Saionilor, Gardingilor şi Tiufadilor. În acelaşi an 759, Pipino îi donă ArhiEpiscopului Zidurile şi Turnurile dar şi taxele de trecere, des întâlnite printre Vizigoţii ce practicau comerţul naval98. Cu ajutorul acestor comercianţi Vizigoţi din Spania, Norbona, Magalona şi ale altor Porturi din Galia Gotică, pătrunse Arhitectura Gotică în Porturile Genoveze şi în ţările scăldate de Mediterană. Mai mult, Vizigoţii refugiaţi în Italia şi în Regatul Francilor, în fuga lor din faţa Saracinilor, propagară mai bine decât oricine conceptul arhitecturii lor naţionale. Printre refugiaţi se afla şi Contele Vizigot al Magaloniei, ce obţinu favorurile Regelui Pipino şi despre care Smaragdo, scriitor contemporan, spuse că era de origine Getică (Ex Getica Stirpe oriundus, natus in Gothia99), fără a-l nomina însă. Din acest Pilofor Vizigot se născu Vitizza100, care a fost primit la Reşedinţele lui Pipino şi ale lui Carol cel Mare şi care în 774 veni în Italia atacând oraşul Pavia al Regelui Desiderio. Se întoarse apoi în patria sa, în Aniana - lângă Magalona, unde începu să construiască cu mâinile sale o închisoare, ce mai târziu va deveni una dintre cele mai ilustre Abaţii din Europa. Vitizza îşi schimbă şi numele, apelându-se Benedetto, pe care noi astăzi îl cunoaştem ca Sfânt. Acest Optim Vizigot a pus fundamentul multor Mănăstiri în Galii, iar formele acestora se imitară apoi în Germania lui Tacit. Dar, înainte de a vorbi despre asta, vreau să povestesc despre cele întâmplate în Spania, după venirea Arabilor.

XXII.

Romanii îşi pierduseră numele în Spania Vizigotică şi în Galia Gotică, condiţie ce li se părea insuportabilă; cu toate acestea, animozităţile dintre ei şi stăpâni dispărură, cele două rase contopindu-se şi supunându-se noilor învingători, Arabii. Vizigoţii, la rândul lor, îşi vor pierde şi ei numele, aşa cum îl pierduseră şi Romanii cuceriţi de către Saracini; astfel, în Provinciile Spaniole ocupate de Arabi, ei vor purta numele de Muzarabi. Supuşii Creştini doresc de acum înainte să iasă împreună de sub această ocupaţie. Studiile şi disciplinele lor se vor amesteca printre Muzarabi, iar Liturghia Gotică va înflori şi va fi impusă Romanilor, prin Cel de-al Treilea Conciliu de la Toledo. Din acel moment se va numi Muzarabica, nume pe care-l mai poartă şi astăzi. Voi

94 = numiţi di Fabbri muratori, se pare că această asociaţie de zidari a fost prototipul Lojei Masonice. Venerau şarpele şi împletitura, specifice popoarelor orientale şi nordice

95 Vezi Codul Diplomatic Longobard, IV, 131, Num.56396 Vezi prec, S.XVIII, in fine97 Vezi Codul Diplomatic Longobard, Num.72998 Vezi Codul Diplomatic Longobard, Num.73099 SMARAGDUS, Apud MABILLON, Acta Ordinis S.Benedicti, V, 184-215100Vezi Istoria Italiei, vol.II, pag.840

vorbi mai încolo despre aceasta, demonstrând continuitatea ei în Spania şi modul în care ea a fost păstrată de popoarele de sânge Roman. Sfântul Ildefonso îşi va face rugăciunile conform Liturghiei Gotice, la fel ca Sfântul Isidor din Sevilia, prietenul Regelui Sisebuto – căruia îi dedicase Cartea sa Despre originea lucrurilor. Conservarea Liturghiei Gotice va merge mână-n mână cu Arhitectura Gotică sacră şi se va propăşi în fiecare loc din Spania în care Saracinii le permiseseră Muzarabilor să-şi edifice Biserici.

Dar să-i lăsăm acum pe Muzarabi şi să ne îndreptăm privirile spre fericiţii munţi ai Asturiei, locul de unde la capătul secolului va descinde eliberatorul mult aşteptat. Don Pelagio şi o mână de Vizigoţi s-au retras în locurile unde ulterior se va înălţa oraşul Oviedo şi vor ridica Crucea lui Isus Cristos. Sub acest semn tutelar, Don Pelagio declară război Arabilor şi se demonstră a fi perseverent cu infidelii. Între timp, Charles Martel prăda şi distrugea Galia Gotică, fapt ce-i deranja şi îi împingea pe Muzarabi de o parte şi pe Vizigoţi, de alta, să-i pună capăt prinţului Franc şi să dorească triumful în Asturia. Don Pelagio muri în 737, fiind urmat de către Catolicul Alfonso al cărui fiu, Froila, a avut meritul de a construi Oviedo şi de către Regele Silp, ce construi un Templu Eliberatorului; aceste construcţii au fost indubitabil de Arhitectură Gotică. Acesr mare edificator, care a dat un impunător aspect Templului lui Silo, purta numele de Alfonso Castul – nume temut de către Arabi. În vremea lui, în anul 778, Carol cel Mare ajunse în Spania. Tot atunci, se spune că Bernardo del Carpio, nepotul regelui Alfonso Castul, a fost autorul principal al eşecului lui Carol cel Mare în Roncisvalle, precum şi cauză a morţii lui Orlando. Faptele eroice au făcut să apară multe romane şi basme legate de Cavaleria Evului Mediu, plăcute poporului lui Don Pelagio, lui Waltario din Aquitania şi Ildegondei din Borgonia.

Episodul de la Roncisvalle va permite apariţia Cântecelor Vizigotice şi a Templelor în Asturia. Astfel, Goţii câştigau din nou şi continuau să edifice; Alfonso Castul consfinţi prin 7 Episcopi, în 802, Templul din Oviedo, continuând victoriile asupra infidelilor. Edifică unul şi Sfintei Fecioare, altul Sfântului Giuliano, dar cel mai elegant a fost cel dedicat lui San Tirso care, în Cronica din Albelda în Rioia (scrisă în 883) era admirat pentru coloanele în marmură, pentru arcurile şi unghiurile sale (Miro aedificio CUM MULTIS ANGULIS101) (…). Ce plăcu însă cel mai mult Goţilor, a fost faptul că Alfonso Castul reuşi să construiască oraşul Oviedo după imaginea pierdutului lor oraş, Toledo; construi atâtea Biserici câte erau şi în Toledo (…), precum şi mormintele Regale, lucru consemnat şi în Cronica de la Albelda: “OMNEM GOTHORUM ORDINEM, SICUT TOLETI FUERAT, TAM in ECCLESIIS QUAM in PALATIO, OVETI CUNCTA CONSTITUIT”102.

XXIII.

Carol cel Mare, imitându-l pe Alfonso Castul, reuşi să depăşească cu mult însă arta acestuia de a edifica, înflorind astfel Arhitectura Romană şi Muzica Ecleziastică. Mulţi cred şi astăzi că el a construit în manieră Vizigotică splendida sa Rotonda, din Aquisgrana. Eu nu voi repeta ceea ce am mai spus în alte scrieri despre această Rotonda103, pe care însă nu am văzut-o; pot totuşi să menţionez cuvintele Cavalerului Giulio Cordero din San Quintino: “Cine nu ar putea spune astăzi că Rotonda nu ar fi un edificiu de Arhitectură Gotică?”104. Eu adaug doar că, în Aquisgrana a domnit Gotica Brunechilde.

Tot opere Vizigotice pot părea şi Biserica şi Mănăstirea Regală din Centula sau din San Richerio, în Piccardia, aceste Biserici prezentând cele două Turnuri.

101 CHRONICON ALBELDENSE, Apud FLOREZ, Esp.Sagrada, XIII, 453102I dem, Ibidem, XIII, pag.453103 Vezi Codul Diplomaric Longobard, V, pag.24104 Cav. DI SAN QUINTINO, Raţionament asupra Arhitecturii Italiene sub ocupaţie Longobardă, pag.90, Brescia, in

8 (A. 1829).

Angilberto, ginerele lui Carol cel Mare, muri la puţin timp după socrul său, în 814. Noul Împărat Ludovico Pio îl chemă la Palatul Regal din Aquisgrana pe Vizigotul Vitizza, zis şi San Benedetto din Aniana. El ridică Mănăstirea Inda lângă râul cu acelaşi nume, a cărei gradină a fost probabil ultima din câte realizase în Galia Gotică şi în multe dintre Provinciile din Franţa. Smaragdo povesteşte că Ludovico Pio îl preferă pe Vitizza ca guvernator al tuturor Mănăstirilor din Aquitania şi din Goţia, sperând că exemplul va folosi Regatului Francilor: “Praefecit cunctis Coenobiis per AQUITANIAM et GOTHIAM, ut Franciam imbueret exemplo”105.

Una dintre cele mai renumite Abaţii ale lui San Benedetto, după cea Aniană, a fost Abaţia Sfântul Petru din Cauna, situată între oraşele Vizigotice Narbona şi Carcassona; iar despre Abaţia Aniană se poate spune că a fost primul concept Vizigotic în Galia Gotică.

XXIV.

Contemporan lui Vitizza – care muri în 821- a fost Walafrid Strabon, călugăr din Reichenau, lângă Lacul Constanţa. În acel an el îşi scrise Cartea Chestiuni Ecleziastice unde, numindu-se bărbat Teotisc106, afirma că limbajul Teotisc era cel vorbit de Geţi sau de Goţi, adică de către triburile scitice de la Tomis (unde fusese relegat Ovidiu). El povesteşte cum concetăţenii lui Teotişti învăţaseră multe lucruri utile de la Geţi, adică de la Arieni:

“ MULTA nostros (THEOTISCOS) UTILIA DIDICISSE, PRAECIPUE A GETIS, QUI ET GOTHI, cum eo tempore quo ARIANI effecti sunt (licet a vera fide aberraverint), in GRAECORUM Provinciis commorantes, NOSTRUM, idest THEOTISCUM, sermonem habuerunt. Et, ut historiae testantur illius gentis (GETICAE), divinos libros transtulerunt, quorum ADHUC Monumenta Apud Nonnullos Habentur. Et fidelium fratrum nostrorum relatione didicimus, apud quasdam SCYTHARUM GENTES et maxime apud TOMITANOS eadem locutione ADHUC DIVINA CELEBRANTUR OFFICIA.”107

Aici este vorba despre Traducerea Ulfilană, din care unele copii au fost găsite pe plaja Lacului Constanţa, în 820, la Teotişti – care între timp se convertiseră catolicismului. Dar, am putem spune că Geţii Arieni au fost învăţătorii Teotiştilor? Nefiind la cunoştinţă cu faptul că Geţii din Galia Gotică şi din Spania, adică Vizigoţii, ar fi trimis discipoli să predice Arianismul în apropierea Reichenau-ului, nu putem decât să bănuim că aceşti învăţători ai Teotiştilor au fost Sciţii Iutungi şi Borgonioni ai Arianismului şi ai limbii Ulfilane, despre care am mai vorbit108. Este de notat faptul că acei călugări, cunoscuţi de-ai lui Walafrid Strabon, care locuiseră pentru o lungă perioadă în regiunea Sciţilor Iutungi ai lui Aurelian, se deplasau deseori în regiunile Scitice de la gura Dunării; de aceea, limbajul german de astăzi este atât de bogat în cuvinte de origine Gotico-Ulfilană. Acest limbaj Ulfilan unea şi mărea comerţul între zonele vecine Lacului Constanţa, locuite de Borgonioni; s-a propagat superficial în Germania Meridională, dar totuşi s-a extins de la malurile Rinului, până la Coloanele lui Hercule, în Spania, în vremea lui Walafrid Strabon.

Dar tocmai când se forma limbajul Teotisc, dominaţia Francilor în Germania şi în satele Burgundice limita idiomul Ulfilan. Galia Gotică, Spania Vizigotică a Asturiei şi ce mai rămăsese din Spania – devenită Muzarabică – păstrară totuşi sub Ismailiţi, vechea stimă pentru limba lui Ulfila; acelaşi lucru îl făcură şi cu Legea, cu Liturghia şi cu Arhitectura Gotică. În 853, Udalric, Marchez din Goţia, prezentă un Placito109 în Narbona pentru judecata lui Godescal, Abate din San Piero din Cauna, împotriva Vizigotului Odilone, care uzurpase anumite teritorii ale Mănăstirii. La

105 SMARAGDUS, Apud MOBILLON, Acta O.S.V.B. 202106 = dialect vulgar din Franţa Orientală107 WALAFRIDUS STRABO, De Rebus Ecclesiasticis, cap.VII, in Bibliotecha Patrum, XV, 184 (A. 1587).108 Vezi prec. S VII., despre sciţii Iutungi , e s. X . despre Borgonioni.109 = Document al dreptului de proprietate

această judecată au fost prezenţi mulţi nobili, 6 judecători şi un saion110. Judecata respectă Legea Codului Vizigot, conform Tratatului din Accomandigia al Regelui Pipino, din 759, cea a Dreptului Roman fiind deja abolită de Regele Cindasvindo111. Cu ajutorul acestor Legi, care într-o veche Versiune Castelană se numeau Fuero-Juzgo, abatele din Cauna a avut câştig de cauză112.

Atât Vizigoţii, cât şi Romanii Muzarabi suportau cu greu ocuparea şi subjugarea stirpei Gotice, în Spania. Sfântul Eulogio, Roman de Familie Senatorială, care muri în 858 sub credinţa Creştină, deplângea în Cartea sa Memorialul Sfinţilor soarta Peninsulei Hispanice: “Cade – scria – cade Regatul Goţilor, înfloritor datorită sacerdoţilor săi, splendid graţie admirabilelor construcţii Bazilice” (“Post excidium regni GOTHORUM , quod Venerabilium sacerdotum dignitate florebat et ADMIRABILI BASILICARUM constructione fulgebat113”). Sfântul Eulogio a fost discipolul lui Alvaro, faimosul Got din Cordoba. Dar, cu cât Saracinii îi asupreau mai mult pe Vizigoţi şi pe Romanii Muzarabi, cu atât aceştia deveneau mai îndrăzneţi, fapt ce-l făcu pe Alvaro să-şi amintească despre Geţi sau Daci, obişnuiţi să derâdă moartea şi să-şi elogieze rănile: “ Ut me, qui sim ipse, cognoscas et amplius me tacendo devites, audi, Mortem contemnunt, laudato vulnere, GETAE....Hinc DACUS premat, inde Getes occurant”.

În mijlocul vastei opresiuni a Muzarabilor, Alvaro cultivă prietenia cu Diaconul Vizigot Leovigild, ce avea în posesie o bogată Bibliotecă în Cordoba, despre care se spunea că strălucea de lumina Getică: “Getica QUI LUCE FULGET114”. În felul acesta, Vizigoţii păstrau vie memoria trecutului lor grandios, Alvaro din Cordoba păstrând pe cât posibil în scrierile sale, legătura cu Legea numită Fuero-Juzgo, cu Liturghia şi cu Arhitecura Gotică. În 878, la Conciliul din Troia în Champagne, Sigebod – Arhiepiscopul din Narbona – şi alţi Episcopi din Galia Gotică îi cerură Ponteficelui Roman Giovanni al VIII-lea să pedepsească sacrilegiile, inserând pentru aceasta un nou articol, ce nu făcea parte din Codul Vizigot115.

XXV.

În aceeaşi perioadă, Germanii lui Tacit – creştinizaţi de către Sfântul Bonifaciu - încercau să-şi ajusteze idiomul şi să-şi schimbe viaţa, trecând de la colibe la viaţa de oraş. Apăruseră deja Catedralele şi Bisericile, pentru a căror construcţie erau aduşi Arhitecţi Vizigoţi şi Romani. Limba Teotiscă a rămas necultivată pentru o lungă perioadă, aşa cum reiese din mărturia lui Otfrid116 care, între 863 şi 879, parafraza poetic Sfintele Evanghelii, dedicându-i-le lui Liutbert, Arhiepiscop al Magonzei. Nu se ştie dacă Otfrid s-a născut în Regatul Francilor sau în Germania lui Tacit, ocupată de Regii Franci. El afirmă că este Teotisc, la fel ca Walafrid Strabon, doar că dialectul în care el işi dictează versurile (lângă Magonza) este cu mult inferior celui lui Walafrid (de lângă Lacul Constanţa), care simţise infuzia adevăratei limbi Gotice, cea Ulfilană.

În Prefaţa sa către Liutbert, Otfrid spunea despre limbajul său Teotisc că este barbar, incult şi indisciplinabil faţă de frânele Gramaticii, este dificil de scris din cauza pronunţiei Germanice, a scrâşnitului dinţilor şi a sonorităţii vocale a acelor popoare: “Linguae THEOTISCAE barbaries, ut est inculta et indisciplinabilis, atque insueta CAPI FROENO

110 = abate111 Vezi prec.S. XIX112 PLACITUM CAUNENSE, Ex Autographo CAUNENSI, Apud MABILLON, De Re Diplomatica, Cartea VI, NUM

LXXXIX.113 S.EULOGII, Cartea II, Memorialis Sanctorum, Apud Schottum , Hispaniae Illustratae IV, 231 (A.1608).114 ALVARUS CORDUBENSIS, Epistola XX. Ad Transgressorem, Apud FLOREZ, Esp.Sagr. XI.218. (A. 1775).115 CONCILIUM TRICASSINUM, Apud BALUTIUM, Capitularium, II. 277. (A.1677).116 OTFRIDUS, Paraphr.Evangel. Apud SCHILTER, Thesaurus Antiquitatum THEOTONICARUM, Tom. I, pag.11

(A.1728).

GRAMMATICAE ….DIFFICILIS scriptu propter litterarum congeriem aut incognitam sonoritatem...Ob stridorem dentium, ut puto, utuntur litera Z, et litera K ob faucium sonoritatem”. Mai adăugă că limba era încă rustică, nefiind scrisă nici de proprii săi cetăţeni şi nici ajustată : “Lingua Haec velut AGRESTIS habetur, DUM a PROPRIIS nec scriptura neque arte aliqua ULLIS TEMPORIBUS expolita”117.

Aceste ultime cuvinte ale lui Otfrid atestă faptul că lui îi erau necunoscute multe dintre Scrierile în idiomul Francilor secolului al VIII-lea. Par astfel să aparţină jumătăţii secolului al IX-lea, asemănându-se cu Versiunile cărţii Sfântului Isidor din Sevilia, cu Regula patriarhului San Benedetto, cu germanicul Pater Noster, cu Formulele Catechiste ale Conciliului din Leptines (din 743, traduse ulterior) sau cu o rugăciune din Weissenburg-ul bavarez118.

Aşadar Otfrid, deşi ţinea la limbajul Teotisc şi încerca să-l cizeleze prin rime sacre, nu putea totuşi să-i disimuleze defectele şi rusticitatea. Eu nu consider a fi adevărat că Amalasunta în Italia şi Brunechilde în Spania să fi fost dotate de o voce aşa stridentă! Această idee a circulat la Franci, pe vremea când aceştia nu vorbeau încă Latina. Cei care confundă rasa germanică a lui Tacit cu cea a Geţilor sau Goţilor, vor trebui să tragă o concluzie eronată, anume că Otfrid şi Vizigoţii din Spania şi Galia Gotică ar fi folosit acelaşi unic idiom. Şi tot eronat vor spune, că fabricile ridicate după perioada Sfântului Bonifaciu erau asemănătoare Templelor Toledane din Santa Eulalia şi din Santa Leocadia.

XXVI.

Între timp, tot pe vremea lui Alvaro din Cordoba, a Diaconului Leovigild şi a lui Otfrid, un alt popor ameninţa maritim ţărmurile Europei Occidentale, producând mari pagube Spaniei şi Regatului Francilor. Aceştia erau Normanzii, cărora Ulmaro, în 875 le dădu numele de Geţi119, nume care de fapt le aparţinea, aşa cum am vorbit în Cartea Treisprezece a Istoriei. Aici vreau doar să menţionez că în 912, Rollo Normandul - având titlul de Duce, primi de la Regele Carol doar acea parte de teritoriu din Regatul Francilor din Neustria, numită Normandia şi îşi stabili reşedinţa la Rouen. A fost tatăl lui Wilhelm I, zis şi Spadă Lungă care, la rândul său, de la nobila Sprote l-a avut ca fiu pe Ducele Richard I; rămasă văduvă, Sprote se recăsători şi îl avu pe Raoul, Conte d'Ivry şi de Baieux120. Despre relaţia dintre cei doi fraţi scrise Dudone de Saint-Quentin121, în emfaticele sale Istorii ale Normanzilor122, din care reiese că Rollo a fost un Dacigena123, adică din Dacia şi că vorbea Limba Dacică. Cei doi fraţi povestesc că Rollo s-a născut în Dacia şi nu în Danemarca sau în alte ţări Baltice cărora li se dăduse generic numele de Dacia, după cucerirea făcută de Goţi sau Daci după moartea lui Ermanaric cel Mare; adică în Dacia învecinată cu Alania124. Alania, pe parcursul vremii a cunoscut mai multe granieţe, mai mult sau mai puţin vaste, însă niciodată nu s-a extins în afara spaţiilor dintre Marea Neagră şi Vistola125. Rollo descindea dintr-un Rege ce avusese odată în posesie atât Regatul Alaniei, cât şi cel al Daciei: “Daciae Regnum penne universum possidens, AFFINES Daciae et Alaniae terras sibi vindicavit”126. Despre Alania, există mărturia ambasadorilor Împăratului Teodosiu: “DACIA et ALANIA finiuntur ab Oriente, desertis

117 OTFRIDUS, ibidem118 Vezi Istoria Italiei, vol.II, pag.873119 Vezi prec.cap. XIII120 Vezi Istoria Italiei, Vol.II, pag. 676-678121 = cronicar Normand122 DUDO SAN QUINTINI, Hist. Norm. Apud DUCHESNE, Script. Norm. (A.1619)123 Idem, ibidem, Cartea I, in principio, pag.69-70124 = Regatul Alaniei este zona Caucazului Septentrional de astăzi.125 = cel mai lung râu din Polonia126 Idem, ibidem, pag.70

SARMATIAE: ab Occidente, flumine Vistula: a Septentrione, OCEANO: a Meridie, flumine HISTRO”127.

Rollo fugi din Dacia Alanică, navigă spre Scandinavia şi ajunse în Meora (Meoya), în Norvegia. De aici, va pleca spre jefuirea Europei Occidentale; devenit creştin, numi prinţi în Ducatul Normandiei, din care vor ieşi cuceritorii Angliei şi ai celor două Sicilii, de mai târziu.

Prima intenţie a lui Rollo a fost aceea de a readuce corpul neînsufleţit al Sfântului Ouen în Templul Gotic al lui Chlothar I şi de a dona pământ Călugărilor repatriaţi. Mai donă pământ şi pentru Sfânta Maria din Evreux, pentru Sfânta Maria din Baieux şi pentru Abaţia Muntele Sfântului Mihai, care mai avea şi numele Pericol de mare, datorită recifului ce îngreuna accesul înspre şi dinspre Ocean. Aceasta a fost construită direct pe recif şi, chiar astăzi se mai pot observa ostentativele forme Gotice. Aşadar Rollo vorbea Limba sa Dacică, care era necunoscută descendenţilor acelor saxoni despre care Gregorius Turonensis128 spunea că războiul îi împinsese din Germania lui Tacit, către Baieux. În 941, aflându-se în Germania de peste Rin, Ducele Wilhelm I - Spada lungă – îl auzi pe Hermann - Ducele saxonilor, vorbind în idiomul Dacic: “DUX SAXONUM, spune Dudone de Saint-Quintin129, coepit affari DACICA LINGUA WILLELMUM, DUCEM NORTHMAN- NORUM”.

Întrebat cu uimire de unde învăţase un idiom necunoscut în Saxonia, Hermann răspunse că, după asediu, valoroşii Daci îl făcuseră prizonier: “Quis te, continua Dudone, DACISCAM LINGUAM , INEXPERTEM SAXONIBUS, docuit? BELLICOSUM, respondit, Tuae progeniei decus, quae innumerabilia proelia in me exercuit, meque proelio captum ad sua detrusit, et, me nolente, LINGUAM DACISCAM docuit”.

De aici putem deduce că patria Dacică a lui Rollo era situată între Alania şi Saxonia Germaniei lui Tacit şi că în secolul al IX-lea, nu avusese loc încă nicio infuziune a limbii Daco-Geţilor, Ulfilane, în idiomul saxon.

Ducele Wilhelm Spadă Lungă era atât de atras de idiomul tatălui său, încât îşi trimise fiul la Baieux, pentru a fi educat de către normanzi, în idiomul Dacilor. În acest oraş trăia un număr mai mare de Normanzi, faţă de Rouen – unde era preferată Latina: “ Quoniam ROTHOMAGENSIS civitas ROMANA potius quam DACISCA utitur ELOQUENTIA, et BAIOACENSIS frequentius. FRUITUR DACISCA quam ROMANA, volo ut puer at BAIOACENSEM deferatur ut EDUCETUR, FERVENS LOQUACITATE DACISCA”130.

În felul acesta, popoarele de sânge Daco-Getic îşi menţineau vie Limba şi o antepuneau Latinei, deşi Actele Publice erau scrise în Latină, datorită universalităţii locuitorilor Normandiei. Limbajul Dacic se utiliza şi în Galia Gotică şi în Spania; era diferit faţă de cel al Francilor, al Saxonilor şi al celorlalte popoare ale Germaniei lui Tacit (…).

Aşadar, Richard I învăţă Limba Dacică în Baieux şi îi urmă tatălui său, Wilhelm I, în fruntea Ducatului din Normandia. Nu cred însă, că Limba Dacică din Baieux semăna cu cea vorbită de Vizigoţi, existând diferenţe între Geţii ajunşi în Europa Occidentală cu multe secole înainte şi Daco-Geţii lui Rollo. Idiomul Dacic al lui Rollo era necunoscut noilor săi supuşi, Romanii din Normandia. În timp ce nici Rollo, nici Wilhelm Spada Lungă, nu încercară să-şi propage idiomul, Theodoric şi Amalasunta, în Italia, au optat pentru îndoctrinarea Romanilor în limba Gotică, iar printre aceştia se afla şi fiul lui Patrizio Cipriano131. Într-o scrisoare de-a lui Cassiodoro către Senatul Roman, el spune că studiul acestei limbi plăcu cel mai mult Amalasuntei, doctă în Latină şi Greacă şi încântată în a-şi etala bogăţia limbajului patriei: “NATIVI SERMONIS UBERTATE GLORIATUR”132.

127 MISII THEODOSII, Apud DICUIL, pag.10. Vezi Istoria Italiei, vol.I, pag.1052.128 GREGOR.TURON., Hist., Cartea X, cap.9, vezi Istoria Italiei, vol.II, pag.47129 DUDO S.QUINTINI, loc.cit. Cartea III, pag.100130 DUDO S.QUINTINI, ibidem, pag.112131 CASSIOD., Variar., Cartea VIII, Epistola 21132 Idem, ibidem, Cartea XI, Epistola 1, Senatui Urbis Roman.

XXVII.

Aşa cum promisesem în precedenţă, doresc să vorbesc despre limbajul arcan, despre Culdei sau Colidei133, spicuind din Glosarele lui Du Cange şi Spelmann; asemenea lor, istoricii Ettore Boezio şi Giorgio Bucanano spun despre Culdei, că aceştia erau anticii Călugări sau Canonici Regulari din Scoţia, care nu doreau să se supună preceptelor disciplinare ale Pontificatului Roman. Acest comportament îi făcu pe unii dintre scriitorii recenţi să-i considere fie Eretici, fie adepţi ai Schismei Greceşti134. Culdeii se considerau inventatorii Arhitecturii Gotice, ai ogivei sau arcului acut, ce se contrapunea arcului rotund - utilizat de Ponteficii Romani, dispreţuind astfel întreaga Arhitectură Romanese. Despre ogivă voi vorbi mai târziu; între timp, consider nefondată opinia potrivit căreia Culdeii din Scoţia să fi creat o Arhitectură ostilă celei Catolice, ce se observa în toată Europa Catolică şi care dăinui multe secole peste infinite generaţii de Episcopi, sacerdoţi şi Călugări şi care era conformă Pontificatului Roman. Eu mă întreb doar ce legătură aveau Ponteficii cu zidurile din Merida sau Toledo, cu oraşele Vizigotice, cu Castelele sau Palatele sau cu toate edificiile militare şi civile?

Eu nu neg că Sfântul Colombano, venit din Ibernia, nu a scris niciun cuvânt dur împotriva Cathedrei Petri135, cum am mai povestit şi în Codul Diplomatic Longobard136; dar aceasta s-a întâmplat datorită zelului său catolic şi pentru că era venit ca străin, ignorând deci faptele. Biserica Romană l-a onorat cu titlul de Sfânt pe acest distins fondator al Mănăstirilor din Lussovio (astăzi Luxeu) - în Regatul Borgonionilor şi din Bobbio, în Regatul Italiei. Bobbio va deveni ulterior sanctuarul virtuoşilor şi docţilor din Ibernia. Sfântul Gallo, Sfântul Deicolo, Sfântul Romarico, autorii faimoaselor Abaţii, au fost Călugării, nu Culdeii din Lussovio, urmaţi de mulţi imitatori în secolul al VII-lea care, numai în Munţii Vogesi înspre Alsacia, pe o suprafaţă nu mai mare de 45 de leghe, construiră – după cum spune Schoepflin137- circa şaptezeci de Mănăstiri pentru Canonicii Regulari şi pentru Religioşii de ambele sexe. Acelaşi autor judecă aceste edificii drept opere admirabile, datorită amplorii pilonilor şi frumuseţii formelor; mai apoi apărură un număr infinit de Vile şi Castele138.

Mai neobişnuită mi se pare cealaltă opinie139, care confundă intenţiile Culdeilor cu doctrinele Arhitectonice ale anumitor Facţiuni de Laici, Maeştri şi Arhitecţi, care au folosit un limbaj arcan între ei şi care, stabilind o anumită Ierarhie se obligau de a interzice profanilor dezvăluirea calculelor Matematice şi regula artei lor. Această Gran Carta a Facţiunilor Laice s-a completat în Anglia, chiar în anul 926 şi în timpul lui Wilhelm Spadă Lungă şi a lui Richard I. Trebuie adăugat că acest Document Anglo-Saxon, răspândit în oraşul Eboracense – adică York – se mai păstrează şi astăzi în Londra140. În ceea ce priveşte această Scriere, pe care eu nu am citit-o şi deci, nu-mi pot face o judecată, cu siguranţă ea nu poate distruge Istoria Arhitecturii Getice Transdanubiene, de la Zamolxis pâna la Deceneu şi Ulfila; de asemenea, nu poate distruge Istoria Arhitecturii în Hispania şi Gallia Gotică. Compilaţia din 926, adevărată sau falsă, nu putea deci să nu fi fost moştenită de la o precedentă Asociaţie din care, în vremuri şi mai îndepărtate, să nu se fi ivit un Tratat de Arhitectură. Şi chiar dacă în secolul al X-lea s-au unit mai multe Facţiuni Arhitectonice, ele nu au fost mai vechi decât Colegiile Fierarilor întâlnite la Romanii primitivi sau ale Maeştrilor Comacini Longobarzi. Astfel de Asociaţii se formau nu pentru a delimita artele, ci pentru ca membrii lor să se ajute între ei, în variatele situaţii cotidiene; erau importante mai ales

133 = sau Céli Dé “compagnons de dieu”134 RAMÈE, Manuel de l'Histoire de l'Architecture, II, 277 (A.1843)135 = tronul Sfântului Petru136 Vezi Codul Dipl.Long., I, 565 Num.284. Vezi şi Dizertatia Bobbiese după Num. 307, tot din Cod.137 SCOEPFLIN, ALSATIA Illustrata, in Conspectu Operis, I, 14 S. XXII (A.1751).138 Id. Ibid. “Ortae hinc înnumerabiles Villae, Arces, Vici, Oppida, Castra haud majore quam XLV spatio leucarum”139 RAMÈE, Manuel, ctc. II, 281140 RAMÈE, ibidem, II. 158, 281

pentru cheltuielile de funeralii, un exemplu în acest sens fiind Asociaţia Romană Mommsen141. În Regatul celor două Sicilii, există chiar şi astăzi aşa-numitele Congregaţii Spirituale ale Artelor, având acelaşi scop de ajutorare reciprocă prin caritate religioasă. Aceleaşi moduri cred, se ţinură şi de Colegiile Arhitecţilor Vizigoţi din Spania – înainte de venirea Arabilor, în 711- şi până în secolul al XII-lea, în Gallia Gotică.

Nu înţeleg deci cum se poate considera o noutate formarea, în 926, a unor Facţiuni nu numai de Culdei Ecleziastici, ci şi de Arhitecţi Laici; şi cum se poate ca şi unii şi alţii să fi descoperit o Arhitectură, nemaivăzută până atunci, care să se contrapună cu o insolită îndrăzneală celei considerate calitative, a Ponteficilor Romani? Apoi nu înţeleg ce este aşa de uimitor în faptul că multe Facţiuni jurau să nu comunice nimănui cunoştinţele artelor lor? Ce făceau ei, altceva decât s-a făcut, se face şi se va face mereu în toate Atelierele artistice şi de meserii? Chiar şi astăzi, în multe ţări din Europa, secretul a fost abolit prin Legea Colegiilor de Artă şi Meserii. Nu mai există jurământul secretului, este adevărat! Dar interesul privat, în orice Botegă de vinuri sau de produse sulfurice sau de fierăraie, va exista mereu şi va păzi cu stricteţe tradiţiile şi practicile industriei sale, ascunzându-se emulatorilor şi apărându-se de imitatori. În rest, nu pot ignora faptul că obiceiurile din Evul Mediu erau mult mai feroce, că un secret violat putea să deschidă poarta masacrului şi a sângelui, aşa cum se povesteşte că i s-a întâmplat, în 1099, lui Corrado – Episcop de Utrect, ce furase tânărului Pleber formulele pregătite pentru a pune fundamentul unei noi Biserici (arcanum magisterium); pentru acest fapt, va fi executat. Multe situaţii de acest fel s-au întâmplat, dar nu voi aminti aici nici măcar întâmplările înfricoşătoare din secolul al XIV-lea ale lui Erwin de Steimbach, autorul uneia dintre Turnurile din Strasbourg.

Limbajul arcan al acelor Meşteri, ai acelei Arhitecturi care pretinde a se fi născut în 926, este un mare fenomen pentru cei care consideră că arta care s-a propagat în toată Europa Catolică este cea numită de noi astăzi, Gotică. Cea pe care noi o numim Gotică, nu se poate atribui Vizigoţilor, oameni consideraţi barbari şi ignoranţi, care nu puteau edifica într-un alt mod decât Romanese şi mai ales, după preceptele lui Vitruviu142! în felul acesta judecă actualii Istorici ai Arhitecturii, ignorând toată Istoria Transdanubiană a Vizigoţilor pe de-o parte, ridicându-i pe de altă parte pe Arhitecţii Laici sau Facţiunile Culdeilor deasupra Istoriei existente cu multe secole înainte de anul 926. Aceşti Istorici pot fi asemănaţi cu cel care-şi caută maniacal ochelarii, când de fapt îi poartă pe cap!

Acest fenomen al limbajului arcan nu este foarte mult diferit de cel al lui Richard I, când plecă din Rouen în Baieux pentru a vorbi Limba Dacică. Prin urmare, Vizigoţii din Spania şi Galia Gotică, deşi scriau în Latină, foloseau între ei particularităţi ale Limbii Ulfilane sau Vizigotice; era un instrument arcan al Regatului lor pentru a-şi menţine identitatea în faţa popoarelor de alt sânge şi pentru a nu se face câteodată înţeleşi de către Romani. În armatele lui Alexandru cel Mare, compuse din multe naţiuni, limba sa Macedoneană era folosită doar de un număr restrâns; el însuşi o folosea în rare ocazii, preferând distinsă Greacă. Dar, vrând să-l ucidă pe Cleitus cel Negru, îi strigă “La arme!” în dialectul macedonean, chemându-i la el pe Purtătorii Plăcilor; Plutarco spune că atunci când Alexandru Macedon îşi folosea dialectul, era un semn sau aproape un simbol de mare tulburare interioară. Descendenţii Bulgarilor lui Aleczon, ce fură plasaţi în jurul anului 667 de către Regele Longobard Grimoaldo în apropierea Iserniei şi în porţiunea numită astăzi Provincia di Molise - în Regatul din Napoli - trăiesc şi astăzi acolo, acestora alăturându-li-se, în timpul Regelui Ferdinand I de Aragona, grupuri de Sclavoni sau Slavi. Sunt toate populaţii bilingve cărora astăzi, Profesorul De Rubertis – născut în Provincia di Molise – le publică anumite pasaje din cântecele lor populare, cântate de obicei de nepoţii şi strănepoţii Slavilor143 în ziua de 1 Mai. Dar cine, dacă nu cunoaşte tradiţia, ar putea înţelege semnificaţia?

În Evul Mediu, Arhitectura şi Matematica nu se predau aşa cum se procedează astăzi, de la Catedră, ci fie în Mănăstiri, fie în Facţiunile Laice ale Arhitecţilor (…). Din una dintre aceste Facţiuni ieşiră mai târziu Meşterii de Mână Gotică, cei care au fost chemaţi în 534 de Chlothar I, la

141 MOMSEN, De Collegiis et Sodalitiis Romanorum, in 8.°Kiliae (A. 1853).142 Vitruvio Pollione era un arhitect şi inginer roman, în sec. I î.Hr.143 GIOVANNI DE RUBERTIS, Delle Collonie Slave del Regno di Napoli, pag.20, 21.în 12. Zara (A.1856).

Rouen; ei nu au fost singurii care au venit în Regatul Francilor din Neustria. După predica Sfântului Bonifaciu în Germania lui Tacit, unii dintre Vizigoţi au fost chemaţi pentru construcţia oraşelor şi Bisericilor; de asemenea, fură aduşi şi Comacini din Italia şi Călugării Catolici. Toţi, indiferent de naţie, se prezentară atât pentru propagarea credinţei Creştine, cât şi pentru construcţia Abaţiilor din Fulda şi Corbeia, precum şi a multor altora. În principiu, limbajul tuturor acestora nu era înţeles de Germanii lui Tacit. Din această cauză, se inventară ulterior multe poveşti despre Culdei, despre Arhitecţii Laici din Evul Mediu şi despre limbajul arcan.

XXVIII.

Oare Dacia învecinată Alaniei, de unde plecă Rollo – Duce de Normandia – să fi avut astfel de Facţiuni? Se pare că trebuie să le fi avut, dar cine ar putea spune cu certitudine? Dacă le-a avut, obiceiurile piratereşti ale lui Rollo ne fac să credem că el nu a considerat necesar să-şi ia la bordul rapidelor sale nave Arhitecţi de acolo, iar scurta durată a Ducatului său după convertirea la Creştinism, nu i-a permis să-şi aducă oameni din Dacia nativă sau de la Dunăre. Dar dacă ar fi vrut să ridice vreo Biserică sau vreun Palat, nu ar fi putut alege Mâna Gotică din Saint-Ouen, din Rouen? şi nu ar fi putut fi tentat să cheme Arhitecţi Vizigoţi, în loc de Romanesi?

Richard I a dorit nu numai ca Istoria Daco-Geţilor săi Normanzi să fie scrisă de Dudone di San Quintino, dar păstră vie în memoria sa şi acele concepte ale Arhitecturii Daco-Getice Transdanubiene. Cel mai mult admiră sistemul de elevaţie din Temple - pe care eu îl voi numi Vizigotic – şi cel de încercuire cu Turnuri. Într-o zi, stând pe pridvorul Palatului Normandic din Fécamp, işi dădu seama cât de înaltă era construcţia sa faţă de Biserica Trinita; chemă astfel un Arhitect şi-i dădu ordin să ridice noua Biserică atât de mult, încât să depăşească nu numai zidurile Palatului său, ci şi pe cele ale întregului oraş. Noul Templu, bogat în Turnuri ca cel din Santa Eulalia în Merida, se ridică maiestuos pe două rânduri de arcuri: “Delubrum MIRAE AMPLITUDINIS , hinc inde TURRIBUS PRAEBALTEATUM, DUPLICITER ARCUATUM et de CONCATENATIS ARTIFICIOSE LATERIBUS DECORAE ALTITUDINIS CULMINE...intrinsecus depinxit historialiter144”. Casa lui Dumnezeu, spunea Richard I, trebuie să depăşească toate vârfurile oricărei construcţii.

În vremea lui Richard I, Notger – Episcop de Liège – reconstrui în oraşul său Bazilica Saint-Lambert, a cărei imagine se păstrează pe Lamine145, descrise de Wiltheim 146drept Diptice147 de Liège, în care se pot observa artificiile gotice ale Turnurilor şi ale varietăţii unghiurilor, asemănătoare celor din Biserica San Tirso din Asturia. Nu este oare aceasta, se întreba Wiltheim, Arhitectura pe care noi o numim Gotică? „Vidisti in singulis tabellis tria FASTIGIA ACUMINATA, et sub unoquoque horum singulos ARCUS acute ANGULOSOS, genus structurae a VITRUVIANA seu ROMANA GRAECAVE veteri longe diversum: vulgo Gothicum hodie appellant”.

În felul acesta, construcţia în Mână Gotică din Rouen va fi asimilată de Normandia, în Liège, adică de Regatul Francilor din Austrasia. Un alt exemplu elocvent, este cel al lui Richard I care, tot în Normandia, va începe în 966 construcţia Mănăstirii de pe Muntele Saint-Michel. Obţinu de la Ponteficele Roman Giovanni al XIII-lea şi de la Lothaire - Regele Francilor – multe privilegii pentru construcţia acestui măreţ edificiu, ce era aşezat pe o stâncă, lângă mare148; edificiul, distrus de flăcări, fu reconstruit însă în 1022 de noul Duce Richard al II-lea, iar imaginile

144 DUDO S.QUINTINI, loc.cit. Cartea III., pag.153.145 = plăci146 WILTHEIM, Diptycon Leodiense, pag.85-87, Cap.V (A.1659)147 = icoane de călătorie; două plăci prinse cu o balama.148 Gallia Cristiana Nova, Tom.XI, Col. 511-533; et in Appendice instrumentorum, Col.105.

reconstrucţiei fură publicate de Mabillon149. În aceste construcţii se observă cu uşurinţă formele Arhitecturii Gotice, cu principalul ei distinctiv: cel al elevaţiei murale. Nu am găsit niciun Document care să ateste că Richard I sau Richard al II-lea să fi cerut ajutorul Culdeilor sau Arhitecţilor Laici din Scoţia sau Anglia; dar în Cronica de la Muntele Saint-Michel150, suntem asiguraţi că Abaţii Mainard şi Ildebert au fost autorii: amândoi Călugări, amândoi Catolici.

Orderic Vitalis, Călugăr de Saint-Ebrulfo în Normandia, născut în 1065, vorbeşte despre un celebru Arhitect din Galii pe nume Lanfred, în vremea lui Richard I şi a fratelui său matern Rollo, Conte de Baieux şi d' Ivry; Albereda, soţia lui Rollo, îl rugă să ridice un Turn în Baieux după care îi tăie capul, pentru a nu mai ridica astfel de construcţii şi pentru alţii151. Acelaşi sfârşit tragic îl avură şi Arhitectul Abaţiei din Dobberano, din Mecklenburg, şi alţii; aceste fapte atroce îi făcură pe Arhitecţi şi Maeştri să-şi ascundă practicile şi procedurile Matematice şi să se retragă în Colegiile lor.

XXIX.

În timp ce Richard I edifica pe Muntele Saint-Michel, Vizigoţii din Galia Gotică erau încă sub influenţa Fuero-Juzgo- ului - în urma pactului Regelui Pipin din 759, şi exercitau antica lor Arhitectură Gotică. În regiunile lor se stabiliseră deja mulţi Franci, care trăiau conform Legii Salice152. Romanii din secolul al X-lea reintraseră în posesia Breviarului Alarican – abolit în secolul al VII-lea de Chindasvinto, în Spania; mărturiile acestor fapte se găsesc în aşa-numitele Placiti şi în donaţiile din 918, 933, 942, 949153. Tot acum, printre Romani şi Vizigoţi începea să se simtă influenţa Francilor dominatori, iar cele două limbi – Ulfilana şi Latina – erau îmbogăţite de cuvinte Germanice. Se observă la Vizigoţi introducerea obiceiului Feudei, deşi folosirea cuvântului Allodium – al Legii Salice a lui Clovis – devine frecventă în vorbirea lor, ea denotând posesiile libere opuse dreptului feudal.

Propagarea Feudei printre Vizigoţi nu aduse atingere descendenţei lor, aceştia păstrându-şi mare parte din bogăţii şi continuând să construiască un număr fabulos de Mănăstiri şi Biserici. Femeile Vizigote respectau Fuero-Juzgo-ul şi mai ales Legea Regelui Chindasvinto154. Nu erau deranjate de Mundio perpetuo155 al Longobarzilor sau de Reippus156-ul stabilit de Clovis împotriva văduvelor şi actualizat după trei secole de către Carol cel Mare, prin Legea Salică157.

Totuşi, două femei ilustre, fără a avea consimţământul vreunui tutore sau Mundualdo158, distribuiră multe Allodii159 şi servitori mai multor Mănăstiri: în 26 februarie 960, Contesa Berta - soţia Marchizului de Goţia Raimond I – dărui Mănăstirii de lângă Arles, în Provence, un mare număr de Allodii, fără a-şi anunţa soţul. Donă tot ceea ce primi legal din Regatul Goţiei (in regno gotiae160) şi anume, moştenirea de la unchiul ei Ugo din Provence, fost Rege al Italiei. După

149 MABILLON, Annales Ordinis S.B., Cartea L. S.62 “Ecclesia S.MICHAELIS, cujus Orientalis facies GOTHICI operis delicatissima est”.

150 Chon. S. Mich., Apud Labbè, Nova Bib. MS.151 ORDERICUS VITALIS, Eccl. Hist., Cartea VIII, inter Scriptores Nortmannicos Apud Duchesne , pag.706152 = colecţie de legi folosite de Franci, devenită oficială sub domnia lui Clovis I153 DOM VAISSETTE, loc.cit.II, Preuves, Col.56, 69, 85, 91.154 LEX WISIGOTHORUM, Cartea IV, Tit.II, Leg.5155 = drept de putere şi protecţie ale bărbatului, în calitate de cap de familie156 Vezi Istoria Italiei, Vol. II, pag. 361 – 362.157 LEX SALICA, Tit. XLVI158 = bărbatul căruia i se supunea femeia (dreptul trebuia cumpărat prin căsătorie, de la tată)159 = proprietăţi (opus feuda)160 DOM VAISSETTE, Histoire du Languedoc, II., 91 (A.1733) Vezi donatia , Preuves, col.102

modelul ei, în 977161 şi 990162, Vicontesa de Narbona – Adelaide – scrise două testamente pentru familie şi prieteni. S-a demonstrat a fi foarte generoasă şi cu Mănăstirile, amintind-o pe cea Anianensă a lui Sfântul Petru, în Cauna, şi chiar cea Aniană.

Puţin mai târziu, în 1002, s-a celebrat un Placit în care, Gausfrid – abate de Sant' Ilario în Carcassonne – câştigă o dispută împotriva Vicontelui Arnaldo, folosind Prima Lege din Cartea a V-a a Vizigotelor: Fuero juzgo163. Asemeni lui, Adelaide – fiica Contelui de Carcassonne, Pierre Raimond – renunţă la drepturile sale asupra Feudelor şi Allodiilor, în favoarea Contelui de Barcelona: o făcu fără intervenţia nimănui, ci doar prin puterea conferită de Legea a Şasea, Titlul al Doilea, Cartea a V-a din LEX GOTHORUM. Despre acestea se scrise în august 1070164, astfel noi astăzi ştim cum se desfăşura viaţa Vizigoţilor în secolul acela, în Galia Gotică. Spre începutul secolului al XII-lea însă, în acea Provincie şi în restul Galiilor, intelectul Latin va triumfa în detrimentul Legilor Vizigoticului Fuero-Juzgo, al Salicelor Francilor sau a celorlalte scrieri ale popoarelor Barbare. Cu această ocazie vor dispărea uzul Germanic al wergeld-ului şi lunga discriminare a stirpei Romane, a cărei viaţă era taxată de Clovis şi de Carol cel Mare, la jumătatea celei a unui Franc.

Întorcându-mă un moment în timp, mai precis în secolul al IX-lea, doresc să vorbesc despre Vizigoţii Spanioli din Regatul Oviedo, care trăiau conform Legilor Fuero-Juzgo. Don Ramiro, succesorul Regelui Alfonso Castul, îi învinse în 846 pe Mauri, care îndrăzniseră să ceară mărirea tributului anual cu o sută de donzelle165 Creştine; din armurile inamice construi în apropierea oraşului Oviedo un Templu Fecioarei Maria, Templu care încă mai exista în perioada lui Mariana. Totuşi Istoricul dispreţui Arhitectura Gotică, admirând doar artele Grecilor şi Romanilor: “EXTAT - spunea el – STRUCTURAE GENERE AC TOTIUS OPERIS in PAUCIS ELEGANTISSIMA”166.

Cu siguranţă nu i-ar fi plăcut, dacă s-ar fi păstrat până în timpul lui construcţiile primitive din Compostella sau ale celorlalţi Regi Vizigoţi din Oviedo, de la Don Romiro şi până la Ordoño II. Acesta din urmă îşi asumă titlul regal după ce, în 918 îi alungă pe Arabi din oraşul León. În acest moment gloria oraşului Oviedo dispăru, Bisericile lui Alfonso Castul începând să se degradeze, fapt ce-l întristă pe Mariana167 însuşi.

XXX.

În secolele al X-lea şi al XI-lea se vorbea des despre Arhitectura Gotică: în aparenţă apărură schimbări, dar în esenţă nu-şi pierdu particularităţile ce o distingeau de cea Greacă sau Romană; astfel, de unii era considerată frumoasă şi minunată iar de alţii, nebună şi deformă. Eu voi face referire la cele mai importante construcţii de Arhitectură Gotică din Normandia, Galia Gotică şi din Germania lui Tacit: mă voi îndrepta deci spre Europa Septentrională.

Rollo începu să pună bazele lumii Gotice în Neustria. Wilhelm I nu întrerupse opera tatălui, iar Richard I introduse o specie peculiară de civilizaţie, ce se difuză în multe ţări. Tot el, reuşi să atragă persoane ingenioase în Normandia, printre aceştia faimosul Lanfredo – ce-şi găsi sfârşitul din cauza unei admiratoare. Când nepoţii ferocilor piraţi ai lui Rollo erau dominatorii Angliei, Lanfranco şi Anselmo veniră în Normandia, urcându-se treptat pe Tronul din Cantorbery,

161 Idem ibidem, II, Preuves, col.131162 Idem ibidem, II, Preuves, col.147163 Idem ibidem, II, Preuves, col.158164 Idem ibidem, II, Preuves, col. 274165 = fecioare la vârsta măritişului166 MARIANA, De Rebus Hispaniae, cartea VII, cap. 14167 Idem ibidem, cartea VII, cap.20

în Provincia Kent şi dând faima Abaţiei din Becco168. Între timp, Bazilica din Saint-Ouen şi-a continuat existenţa, formele sale de Mână Gotică

fiind imitate în Provinciile Neustriei rămase sub puterea Regilor Franci, în Austrasia şi în Germania lui Tacit. Aceste forme se văzură însă până în 1042 când, un bărbat de sânge Dacic deveni Abate de Saint-Ouen; Nicolas al III-lea, fiul Ducelui de Normandia Richard al III-lea, restaură vechea Biserică din 534169ce fusese arsă, şi o reconstrui în secolul al XIV-lea, în modul în care o mai găsim şi astăzi, prevăzută cu minunatul Turn. Asemeni ei, o altă Catedrală normandă din Contances imită proporţiile vechei Saint-Ouen. Terminată în 1048170, fu prevăzută cu trei Turnuri. Saint Pier continuă construcţiile gotice în Normandia, aşa cum găsim şi Mănăstirea fondată în 1046 de către Lescelina, văduva Contelui Wilhelm (fiul Ducelui Richard I)171. Aura Arhitecturii Gotice a descendenţilor Daco-Normanzi ai lui Rollo se face simţită şi de Ramėe, ce era oarecum interesat de ştiinţa şi ubicuitatea Culdeilor172. Totuşi, Arhitectura Gotică nu înflori nicăieri mai bine decât în Sicilia, datorită Daco-Normanzilor; aşa cum confesează şi Ramėe, iar Catedrala din Palermo şi Cappella Palatina, Bisericile Martorana, San Cataldo şi Maggiore, Catedralele din Messina şi Cefalù, niciuna dintre acestea nu fură construite în stilul Romanese.

XXXI.

Aceeaşi situaţie o găsim şi în secolul XI, printre dominatorii Normandiei. Fulcrad, Episcop de Lodève şi nobil, avea două surori care, în 975 îi donară Episcopului Magaloniei173 Ricuin un teren sau sat numit Montpellier, aflat în regiunea Magaloniei - distrusă de Charles Martel. Începând cu 737, Episcopii Magalonezi se vor stabili pe teritoriul oraşului distrus, în apropiere de Substansion şi Melgeuil, iar Conţii vor fi toţi Franci, practicanţi ai Legii Salice174. În felul acesta s-a prezentat şi Contele Bernard (II), aşa cum apare înregistrat într-o donaţie din Noiembrie, 985175. Pons de Melgueil însă, descendentul său, care în 1109 deveni Abate de Cluny (există voci care-i atestă moartea la Abaţia Cavensa din Napoli), afirma în Scrisorile176 sale că ar fi fost din neamul Vitizza, cunoscut ca San Benedetto din Aniano, grad de rudenie transmis pe linie maternă, după spusele Istoricului din Languedoc177.

Aşadar, Ricuin se afla în Substansion când i-a fost donat Montpellier, ce deveni ulterior faimosul oraş. Îl va face vasal pe Guillaume, primul din cei opt Guillaume, seniori ai Montpellier178-ului. Arnold, succesor al lui Ricuin, dori să se întoarcă la Maguelone în 1037, unde construi un nou oraş împrejurul vechiului, delimitându-l cu Zid şi Turnuri179. Edifică în Montpellier Biserica Sfânta Maria, fapt care dădu naştere multor controverse între Episcopii Magalonezi şi Seniorii noului feud. În primăvara lui 1090, Părinţii Celui de-al Şaptelea Conciliu de la Toulouse puseră capăt litigiilor, iar în luna decembrie a aceluiaşi an, Episcopul Maguelone-ei şi Guillaume al IV-lea

168 legenda spune ca a fost construita de fariseul Nicodim, cel care l-ar fi uns pe Isus înainte de înmormântare şi şi-ar fi umplut degetul unei manuşi cu sângele Nazaretianului

169 ORDERICUS VITALI, loc.cit. Cartea IV, pag.530170 GALLIA CHRISTIANA NOVA, Tom. XI. col. 870 et in Append. Instrumentorum, col. 218171 Ibidem, XI. 728.172 RAMÉE, Manuel, etc.II. 186173 DOM VAISSETTE, loc.cit.II, 103174 = culegere medievală de norme de drept bazate pe obiceiul pământului, aparţinând francilor de pe teritoriul Galiei 175 DOM VAISSETTE, II. Preuves, col.139, Num.120176 Idem ibidem, II, 350 177 Idem ibidem, II, 104178 DOM VAISSETTE, Histoire di Languedoc, II., 103179 Idem ibidem, II, 171

– Senior de Montpellier, hotărâră să nu distrugă Zidul şi Canalul construite180. Martène181 spune că opt dintre Episcopii acelui Conciliu declarară în subscrierile lor că Scaunele aparţineau Galiei Gotice: Dalmazio - Mitropolitul Narbonei, Matfredo de Béziers, Guifred de Maguelone, Pier de Nimes, Pier de Carcassonne, Bernard de Lodève, Guillaume d' Albi şi Bérenger d' Agde. Acestea erau cele opt Dioceze şi graniţele Galiei Gotice - în 1090, cu ale sale Fuero-Juzgo şi Liturghie Gotică, umbrite doar de Accomandigia182 Regilor Franci.

Această Liturghie, nedespărţită de Arhitectura Gotică, va fi aproape înnăbuşită un an mai târziu, de Conciliul din Toulouse. Vizigoţii din Oviedo care-şi stabiliseră reşedinţa în León, cuceriră Toledo de sub Arabi, iar Alfonso al VI-lea deveni Rege. Constance de Bourgogne, soţia sa de origine Francă, dori ca Arhiepiscop de Toledo să fie un Francez pe nume Bernard care, convocând un Conciliu în León, decretă abolirea literelor din Alfabetul Vizigotic, adică Ulfilan, şi substituirea lor cu cele Latine. Totul se întâmplă când la Roma, un alt Francez deţinea Pontificatul: Papa Urban al II-lea, ce-şi trimise un cardinal să-l reprezinte la acel Conciliu. Bernard încercă suprimarea Liturghiei Gotice în favoarea celei Romane, fapt care îi creă destule dificultăţi, nereuşind impunerea în regiunile Spaniei restituite Creştinismului. Consimţămintele Papei Urban al II-lea şi ale Reginei Constance crescură însă influenţa Liturghiei Romane până la punctul de a cuprinde întreaga Spanie. Cu toate acestea, după mai multe secole, Cardinalul Ximenes dispuse ca în Catedrala din Toledo să se ridice o Capelă în care sacerdoţii, în anumite zile ale anului, să cânte Slujba conform cu Missale183 Gothorum184. Providenţa voi însă ca în Europa Evului Mediu să se formeze un grup de popoare care să vorbească şi să scrie aceeaşi limbă. Astfel, fără să ştie, Papa Urban al II-lea se supunea altor Decrete Divine, care stabiliseră ca Roma să vegheze asupra tuturor popoarelor, dându-le acestora un idiom şi un Alfabet Latin, comune.

În 1092, Papa Urban convocă un nou Conciliu, la Clermont, unde anunţă o dublă Cruciadă: una, împotriva Arabilor din Spania şi cealaltă, împotriva Arabilor de peste mare, din Siria şi Palestina. Cavalerii Creştini răspunseră sfintei şi nobilei invitaţii, astfel că o parte se îndreptă spre Orient, în 1096, sub conducerea lui Guillaume IV de Montpellier; cealaltă, mergând spre Pirinei, aduse victoria lui El Cid185, cucerind Valencia în ultimele zile ale acelui Pontefice. Godefroy de Bouillon însă, aduse victoria în Ierusalim. Astăzi au apărut noi Documente care vorbesc despre El Cid ca fiind un trădător, fapt pe care eu nu-l voi investiga, mulţumindu-mă să ştiu că Muzarabii şi descendenţii Goţilor lui Don Pelagio câştigară în numele lui Cid şi îl celebrară în timp, în Poemele şi Cântecele din Romancero186.

Acum mă reîntorc la problema Bisericii Sfânta Maria, edificată în 1037 la Montpellier de către un Episcop Magalonez din Galia Gotică şi îmi repun întrebarea dacă, după abolirea Liturghiei Gotice aceasta fu construită în stil Romanese sau Gotic? Şi dacă, Zidul şi Canalul erau opere Gotice, terminate de Gauillaume al IV-lea, aşa cum apare în Carta din Decembrie 1090? Pentru a afla adevărul, am luat declaraţiile a doi Arhitecţi din Montpellier, care au publicat un mare număr de Documente scoase din Arhivele patriilor de origine. Este vorba despre Renouvier şi Ricard, care scriseră o Operă intitulată Despre Artiştii Gotici din Montpellier187. Astfel, ei demonstrează – fără a fi ştiut despre Carta din 1090 – că Zidul şi Canalul, construite după 1037 în Montpellier, precum şi Turnurile188 erau toate de stil gotic. Se ştie că Vizigoţii construiseră în 374 Marele Zid prevăzut cu Turnuri şi Turnuleţe, pentru a se apăra de Hunii de dincolo de Dunăre.

Deja în 1096, pe vremea când Guillaume al IV-lea se pregătea să traverseze marea, exista o

180 Idem ibidem, II, Preuves col.327-329 “Quidquid est inter Vallatos et Muros”181 MARTÈNE, Novus Thesaurus Anecdotorum, IV. 120. (A.1717)182 = act prin care o regiune intra sub protectoratul altei regiuni, pe timp determinat sau perpetuu183 = carte liturgică184 CARDINALIS DE LORENZANA, Praefatio ad Breviarium Gothicum, secundum regulam B. ISIDORI. Matriti in

fol. (A.1775)185 = condotier spaniol (cap de mercenari)186 = poeme spaniole, interpretate prin declamaţie sau cântare187 RENOUVIER et RICARD, Des Maitres de pierre et des autres Artistes Gothiques de Montpellier, in 4. Montpellier

(A.1844)188 Idem ibidem, pag.11 “Ces pièces de l'Archive contiennent des details precis et interessans sur les Tours et les

Tourelles , les Portails et les Fossés d'une Chemise Gothique”

Facţiune de Arhitecţi, de zidari şi muncitori care împrejmuiseră Montpellier à la Chemise Gothique. După un secol, această Facţiune purta numele de Comune Chiusura şi, printr-un Act din octombrie 1196189, i se promitea asistenţă şi favoare din partea unui alt Guillaume, Senior al oraşului. Aşadar, mă alătur lui Renouvier şi lui Ricard şi repet, că Goţi erau Arhitecţii, zidarii şi muncitorii ce ridicară acel Zid gotic de jur - împrejurul oraşului Montpellier. Nu vreau să ignor faptul că multe Biserici au fost ridicate în secolul al XI-lea în Hispania, Galia Gotică şi Normandia în stil Romanese, dar cum i-am putea nega numele de Gotică, acelei Arhitecturii adusă de la Dunăre în Europa Occidentală, de către Vizigoţi? Cu toate calităţile şi defectele ei!

XXXII.

Întorcându-mă la Germania lui Tacit, atât de rurală până la venirea Sfântului Bonifaciu şi atât de săracă şi aspră în limbaj până la venirea lui Otfried, spun că primele construcţii Creştine din piatră sau lemn par să fi fost Romanese căci, aşa cum am confesat190, din Italia plecă spre ei mâna de lucru a Misionarilor şi a Maeştrilor Comacini. Asemeni lor, şi Vizigoţii din Galia Gotică ar fi putut să meargă, aşa cum Călugării Regulei Sfântului Colomban191 veniţi la Abaţia Burgundică din Luxeu, aduseră cu ei un fel de concept Arhitectural, care nu era pe deplin Romanese. În secolul al X-lea, un mare număr de Arhitecţi Bizantini veniră prin îngăduinţa Regelui Otto al II-lea, a cărei soţie era grecoaica Teofania. Printre Arhitecţii veniţi în Germania nu trebuie uitaţi şi cei ajunşi din Normandia, indiferent de naţiunea lor de provenienţă şi mai ales, în secolul al XI-lea, călugării Catolici. Ainardo, născut în Germania lui Tacit, fu primul Abate al Mănăstirii San Pier della Diva din al cărui Epitaf înţelegem că el edifică după studiul minuţios din Normandia (Aquo locus iste...aedificatus ingenti studio192). Cine ştie câţi Călugări Germani nu s-or fi îndreptat spre Saint- Ouen înainte de 1042, pentru studierea stilului gotic?

Astfel, infatuaţi de acest stil, începură să edifice construcţii în care se vor regăsi ogivele sau arcurile acute. Ogivale se spune că au fost Catedrala din Naumburg, edificată în secolul al X-lea în timpul Împărătesei Teofania, Catedralele din Minden, Bamberg, Goslar şi Hildesheim din secolul al XI-lea. Stilul arcului acut se păstră şi se înălţă atât de mult, până a ajuns la renumitele Catedrale din Strasbourg şi Köln; dar el prevala deja în toată Europa, iar arta Germană începu să fie foarte apreciată în Italia secolului al XIV-lea. Această rapidă răspândire îl făcu pe faimosul Albrecht Dürer193 să se afle în eroare, scriind în al său Tratat Geometric din secolul al XVI-lea, că Germanii ar fi fost inventatorii ogivei şi primii care o făcură cunoscută genului uman194.

XXXIII.

Astăzi, anumiţi Scriitori încearcă să denumească Arhitectura numită de noi Gotică - cea a arcurilor acute sau a ogivei, în ogivală. Trebuie totuşi să aduc aminte, că din anul 412 de când

189 Idem ibidem, pag.105, Append. Des Documents, Num. 1, Ex Arch. Com.de la Commune de Monpellier, Arm.B., Cass.10, num.2

190 Vezi prec.S. XXVII191 = reguli monastice192 Gallia Christiana Nova, Tom.XI, 730 - ORDERICUS VITALIS, Cartea IV, pag. 544-545193 = cel mai reprezentant pictor german din perioada Renascentistă; matematician194 DURER, Trattato Geometrico delle misure, etc. ( în germană) Nürnberg , (A.1525)

s-au stabilit Vizigoţii în Galiile Meridionale şi până în 1042, când Abatele Niccolo al III-lea reconstrui Saint-Ouen în Rouen, nu există în toată Europa Occidentală Arhitectura Gotică sau Mâna Gotică; adică un stil Transdanubian, diferit de cel grec sau roman. Dar cum se poate demonstra că ogiva, ce domni în Saint-Ouen după reconstrucţia din 1042, nu s-ar fi aflat acolo şi înainte de prima construcţie din 534? Să nu fie oare necesar să menţionăm că ogiva se găsea în Saint-Ouen până în secolul al VI-lea? Nu era oare considerată primordială elevaţia Vizigotică în Templul edificat de Chlothar I în Rouen, în Evul Mediu? Sau a celui ridicat de Regele Sisebuto, în Santa Leocadia din Toledo? (Mirum opus, spunea Sfântul Eulogiu înainte de 858195, CULMINE ALTO). Aşadar, ogiva a fost construită de Pilofori şi de Regii Vizigoţi; iar aceasta nu a fost inventată de nimeni, într-o anumită zi! ci s-a născut o dată cu omul, aşa cum o găsim în anticele oraşe ale Italiei (Alpino şi Palestrina), la Ninive, în Licia, Ierusalim, Egipt, chiar Libia, fără a mai vorbi de Persia şi India.

(….)

XXXIV.

Alte informaţii ne provin de la Beulé. Devenit faimos datorită descoperirilor sale arheologice, el găsi ogiva şi în apropierea Porţilor Atenei, ceea ce îl făcu să deducă că Anticii cunoşteau acest sistem, dar îl considerau nesemnificativ, căci apăru doar în mod excepţional, în Antichitate. Cu toate acestea, excepţiile se multiplicară, atunci când găsiră ogiva printre ruinele de la Ninive, alături de arcul rotund. Dar dacă aceasta se găsea la Atena, cum se poate ca Pliniu şi Vitruviu să nu o fi găsit şi la Roma? Curiozitatea faţă de formele străine, corupţia gustului şi, totodată, saturaţia şi plictiseala faţă de artele Romane alături de alte mii de motive, au făcut ca ogiva să fie uşor accesibilă peste cele 7 Coline. Într-un Diptic publicat de Montfaucon196 în anul 400 sau 405 al Erei Vulgare, este reprezentat Consolul Stilicon197 aşezat sub arcul acut al unei fortificaţii; în 847 a fost realizată Capela ogivală din Subiaco. Beulé ar spune că astfel de excepţii nu constituie stilul ogival, ceea ce este adevărat; dar el , atunci când se referă la Antici, îndreaptă degetul doar spre Greci şi Romani, ca şi cum vocabulul Get sau Got, nu ar exista. Ori, aşa cum încerc să demonstrez, ei foloseau acest stil şi dincolo de Dunăre şi în Spania şi în Galia Gotică şi în Saint-Ouen, în Rouen.

Vreau să spun că ne găsim în faţa a două tipuri de orgoliu naţional printre cei mai iluştri Scriitori ai Franţei de astăzi: unii, precum Vitet şi Viollet le Duc, care încearcă să demonstreze că ogiva este o invenţie Franceză, ceea ce ar fi adevărat. Doar că a fost opera Vizigoţilor Arieni din Toulouse şi din Galia Gotică. Ceilalţi, precum Beulé, nu numai că urâţesc stilul ogival, dar şi încearcă să ditrugă părerea potrivit căreia el ar fi fost executat pentru prima dată în Franţa. Acestea sunt sensurile date în Discursul lui Beulé, din 6 ianuarie 1857, atunci când vorbeşte despre Arhitectură. În publicaţiile sale, Laboulaye spunea că aceasta este cea mai aprinsă discuţie din vremea noastră198. Revenind la Discursul lui Beulé, el afirma plin de resentiment, că Francezii de astăzi nu sunt Franci, ci Neo-Latini: Latine le erau legile, obiceiurile şi limba. Dar există oameni, ca mine de exemplu, care şi-au dedicat parte din viaţă pentru a vorbi despre triumfurile intelectului Roman asupra barbariilor Germanilor lui Tacit, cu al lor Wergeld ce ofensă întreaga rasă Latină; iar Geţii sau Goţii, atât de diverşi de Greci, Romani şi Germani, de câte ori să spun că nu cunoşteau acest obicei?

Istoria Arhitecturii Transdanubiene, adusă în Europa Occidentală de către Vizigoţi, este cu

195 S.EULOGII, Apolo Geticus Martyrum, cartea II Apud. SCHOTTUM , HISP. Illustratae, IV, 272 (A.1608)196 MONTFAUCON, Antiq. Expliquée, III. 232 (A.1719)197 = general roman de origine barbară198 BEULÉ, Discours d'ouverture d'un Cours d' Archéologie – publicat în parte, în Journal des Débats, la 28 ianuarie

1857, împreună cu Observaţiile preliminare ale lui Laboulaye

mult mai veche decât cea care vorbeşte despre victoria intelectului Latin asupra Francilor, Longobarzilor şi Germanilor lui Tacit; pentru mine nu are niciun sens pasajul din Discursul lui Beulé, când spune despre dorinţa lui Carol cel Mare de a deveni Latin; a făcut-o drept omagiu involuntar pentru acel Împărat Roman, fără a elimina însă taxele minore puse pentru capul unui Roman (faţă de cele pentru un Franc), aşa cum prevedea Legea Salică dictată de el. Mă veţi scuza deci, că încerc să opun modernelor pretenţii Germanice nişte memorii în curs de extincţie, ale Arhitecturii Gotice, discipline ce nu au fost cunoscute de Germani înainte de venirea Sfântului Bonifaciu. Îmi permiteţi să invoc din nou studiile domnului Boissieu199 care, asemeni lui Beulé, nu e de acord cu ideea că Francii ar fi străbunii Francezilor de astăzi din Provincia Lyoneză, ci mai degrabă Romanii şi Borgonionii, aceştia din urmă încorporându-se Goţilor în executarea Arhitecturii lor. Eu nici nu vreau, nici nu pot să confrunt frumuseţea şi excelenţa acesteia cu cele Greco - Romane; dar îi mulţumesc sincer lui Beulé, căci la rugămintea lui Laboulaye s-a deplasat la Roma şi Atena pentru a contempla imparţial, atât arta Romană, cât şi cea Greacă.

XXXV.

Arcurile rotunde sunt cele cărora, Ramée şi Vitet200 şi alţi generabili Francezi adversari ai Romei dau astăzi numele de sacerdotale sau Hieratice. Eu mă întreb dacă arcurile realizate de Goţi, în 534 – la Saint Pier în Rouen, erau Hieratice sau ogivale, având în vedere că pe vremea aceea tot poporul era Arian?! Dacă stilul ogival era prezent în Templul Rotomagong, exemplu ilustru până în secolul al VI-lea sau era nevoie de apariţia actului Facţiunilor Laice sau Ecleziastice, în 926?

Conform lui Ramée201, doctrinele Arhitectonice descrise în Carta Eboracense din 926 datează din Antichitate, doar că în acel an, Anglo-Saxonii din York doriră să-şi impună ştiinţa lor în faţa tradiţiilor Hieratice ale Pontificatului Roman. Ori, cine puteau fi aceşti Anglo-Saxoni, dacă nu popoarele Germanice? Dar Iuții202 nu erau de origine germanică, ei venind doar în 449 pentru a-i ajuta în cucerirea Angliei, conduşi fiind de fraţii Hengist şi Horsa. Sub numele de Iuţi erau cunoscuţi, pe vremea aceea, Goţii sau Dacii care, sub conducerea lui Ermanaric al Amalilor cuceriră Iutlanda, precum şi celelalte regiuni Meridionale de pe lângă Marea Baltică, dând numele de Dacia bătrânei Dania sau Danemarca, înainte de a se îndrepta spre teritoriile numite astăzi Suedia şi Norvegia, adică Scandinavia. Acestea fură cucerite de către Goţi după moartea lui Ermanaric, fondând Vestrogoţia şi Ostrogoţia – nume pe care şi astăzi le mai poartă. Dar numele de Dacia se impuse mai târziu în Provincia Scania, din Suedia; apelativul se răspândea în vremea lui Rollo, de la gura Dunării şi Alania, până la Oceanul Germanic. Aşa cum am spus deja în Istorie203, în 449, Iuţii sau Goţii se opriră în Insula Tanet şi în apropierea oraşului Canterbury, ce îi ospită pe Sfinţii Anselm204şi Lanfranco205. Nu departe de Londra, oraşul deveni în zilele noastre reşedinţa principală a Primatului Anglican. Faptul de a se fi unit cu Iuţii, nu aduse atingere naturii germanice a Anglo-Saxonilor, care nu abnadonară obiceiul wergeld-ului, durând în Anglia pentru multe secole. Numărul redus al Goţilor aduse însă moduri mai civile de trai triburilor Germanice, care încă mai trăiau în colibe rustice, fără ţiglă şi fără var. Iuţii sau Goţii transmiseră un mare număr de cuvinte

199 Vezi Codul Diplomatic Longobard, V., 30200 VITET, Rapport à M. le Ministre de l'intérieur sur les Monuments et les Bibliothèques, pag.12 – 13, Paris (A.1831) - idem, Notre Dame de Noyon, în Revue des deux Monds, anul 1844, Tom. IV, pag. 654, 655201 RAMÉE, loc.cit. II, pag.158, “ Les traditions du 926 remontent à la plus haute antiquité... les ANGLO- SAXONS s'

elancèrent alors au delà des vieilles traditions (sacerdotales)”202 = populaţie din Danemarca şi Norvegia de astăzi203 Vezi Istoria Italiei, vol.I, pag. 1148, 1149204 = teolog, filosof şi călugăr catolic205 = teolog, filosof şi Episcop catolic italian

Ulfilane idiomului Germanic al Anglo-Saxonilor, de aceea Hikes206 scrise că Anglo-Saxona semăna extraordinar cu Gotica Episcopului Ulfila.

Deoarece stilul ogival renăscu în 926 printre Anglo-Saxoni, fu făcut cunoscut Germanilor de către Iuţi sau Goţi, nemainumindu-se gotic. Până la venirea papei Gregoriu I, Iuţii sau Goţii încă mai profesau cultul sângeros cincinal către Zalmoxis, despre care vorbeşte şi Herodot. Acest cult, reformat de Deceneu, prescria Geţilor sau Dacilor să ridice Temple şi Capele în onoarea Ansi-lor sau Semizeilor şi Eroilor lor. A mai încercat şi alte reforme, dar toate obscure şi necunoscute, dintre acestea, cea mai celebră este cea a lui Odin sau Wodan, ce răspândi cultul armelor şi predicaţia Gotică printre Germanii din Orient mai întâi, şi mai apoi în Scandinavia. Odin, urmându-l pe Zalmoxis, îndreptă spiritul războinicilor către spaţiul eteric al Vahalla, în care ei găsiră plăcerea de a se ucide între ei pentru a renaşte. Mult mai atroce fură preceptele lui Thor, aşa cum au fost descrise de Ducele Richard I, Contele Rodolfo (Raul) d' Ivry şi Dudone de Saint-Quentin207. Thor, Zeul Geţilor sau Goţilor208, înăspri Reforma lui Odin devenind astfel şi el idol, pentru Geţii sau Goţii din Scandinavia; dar despre această reformă, despre care am vorbit atât în Istorie209, cât şi în Tabla Cronologică210, nu mai adaug decât că a durat o lungă perioadă şi că pentru ea s-au vărsat tone de sânge uman. Puţin după Dudone de Saint-Quintin, Eilivo Skáld-ul211, fiul lui Gudrun, compuse poemul Thorsdrapa sau Războiul Giganţilor lui Thor, versuri ce au fost publicate cu un secol în urmă, de către Thorlacius212.

Propunerea lui Thor, nu era altceva decât vechea Religie a lui Rollo. Înaintea lui, Sfântul Oscar din Hamburg predicase Creştinismul în Suedia, mai exact în Birka, nu departe de Sigtuna, unde ulterior se înfiinţă Stockholm. El muri în 865, dar discipolul său, Rembertus, îi scrise biografia şi povesti cum Sfântul Oscar găsi în Birka o civilizaţie şi un comerţ abundente (quod ibi essent multi negotiatores divites et abundantia toţius boni atque pecunia thesăurorum multa213). Eu nu ştiu dacă din 865 se construi în Birka Templul numit Upsal care, după spusele lui Adam din Bremen, două secole mai târziu deveni faimos în toată Europa Septentrională214. Birka, spunea el, aparţine Goţilor din Sveonia: „ BIRKA est oppidum Gothorum in medio Sveoniae215”; în alte fragmente, declara că Suedia şi Sveonia erau acelaşi lucru: „SVEONIA vel SVEDIA....216” şi că Ostrogoţia se întindea până la Birka: „ OSTROGOTHIA protenditur usque ad BYRKAM217”. Birka nu era însă departe de celebrul Templu Upsal sau Ubsola, care se spunea că era făcut complet din aur (totum ex auro paratum) şi în care, continuă Bremensis, cele trei statui – ale lui Thor, Odin şi Freyr – erau venerate. Doar că, reamintesc, gândul de a închide Zeii între ziduri şi a le ridica simulacre era considerat o infamie pentru Germanii lui Tacit!

Celebritatea Templului Upsal precum şi obişnuinţa popoarelor non Germanice de a-şi celebra solemnităţile la fiecare 9 ani, demonstrează că Templul era construit cu mult înainte. Un alt celebru Templu era cel din Letra sau Leira (LEDERUM), din Insula Daneză numită astăzi Selandia. Ditmar din Merserburg218 spunea că în Letra se ucideau 99 de bărbaţi (eu cred a fi totuşi o eroare în text), cu tot atâţia cai, câini şi cocoşi – oribile rituri Zalmoxiene ce se înfăptuiau acum la 9 ani şi nu la 5, ca mai înainte.

206 HICKES, Praefatio ad Grammaticam Anglo-Saxonicam , pag. VIII, XIII, in Tomo I. Thesauri Linguarum Septentrionalium, in Fol. Oxonii (A.1703)

207 = primul exponent al istoriografiei Normande208 DUDO S. QUINTINI, loc.cit.Cartea I, pag.62 “Getae, qui et Gothi, venerantes Thur, Deum suum”209 Vezi Istoria Italiei, vol.I, pag.935, 959, 975, 1127, 1250, 1254.210 Vezi Tavola Cronologica, pag.407- 428211 = poet la curţile scandinave212 THORLACIUS, Miscellanea, Borealia, Specimen VII.in 8. Hafniae (A.1799)213 REMBERTUS, in Vita S. Anscharii, S.28 în culegerile lui Bollando, Mabillon, Langebek, Fant şi Pertz.214 ADAMUS BREMENSIS, Historia Ecclesiastica, etc. Apud ERPOLDUM LINDEBROGIUM, Script. Rer.

Germanic. Septentrionalium, curante FABRICIO (A.1706)215 Idem, ibidem, Cartea I, Cap.14216 Idem, De Situ Daniae, Post Historiam Ecclesiasticam, pag.60217 ADAMUS BREMENSIS, De Situ Daniae, pag.61, Ediţio Lindebrogii218 DITMARI, Sen THIETMARI, Historia, etc. Cartea I, cap.9, Editio Pertz, inter Monumenta Germaniae, V, 739

(A.1839)

La acelaşi interval de 9 ani se tăiau în Templul Upsal din Birka 9 capete din fiecare animal mascul, neexcluzând omul. Cadavrele animale şi umane erau apoi atârnate în copacii dintr-o pădure considerată sacră, lăsate în voia vântului şi a ploii. Aşa povesteşte Adam din Bremen219. Numărul 9 al victimelor, repetat la Letra şi în Birka la fiecare 9 ani, pare a fi pe de-o parte produsul unei superstiţii Pitagorice sau Zalmoxiene, iar pe de alta, ne demonstrează că în cele două oraşe era un singur popor Gotic şi o singură Religie. Enea din Gaza220, care în a doua jumătate a secolului al V-lea se afla în Constantinopol, spunea că pe malurile Dunării mai erau încă reziduri de Geţi Zalmoxieni ce făceau sacrificii printre nobilii lor, pentru imortalitate221. Acelaşi reziduu de Geţi sau Goţi se mai găsea şi în secolul al X-lea în Provincia Transilvania, după cum aminteşte Toppeltin222, istoric din Transilvania.

Dovezi despre natura Zalmoxiană sau Deceneică a acestei Religii, plecată de la Dunăre în Dacia sau Dania şi ajunsă în Scandinavia prin Reformele lui Odin şi Thor, se găsesc în scrierile legate de cultul Semizeilor şi Eroilor Vizigoţi şi Ostrogoţi, pe care ni le-a lăsat Adam din Bremen: „ Colunt et DEOS hominibus factos, quos pro ingentibus factis immortalitate donant223”; aceştia sunt Ansii sau Semizeii din care care provin Capto şi Ermanaric al Amalilor, precum şi Theodoric – Regele Italiei.

Nu vreau să vorbesc iar despre formulele magice ale Geţilor sau Goţilor, despre care aduce aminte şi Platon, în Charmides224, atunci când se referă la medicul Zalmoxian. Împăratul Iulian225 râdea însă de cuvintele arcane şi de sunetele extatice ale acestora, iar Adam din Bremen vorbea despre felurite libaţiuni ce se făceau în Templul Upsal, despre divinităţile atribuite copacilor ce aveau atârnate cadavrele despre care am amintit mai sus226. Între timp se dezvoltă comerţul între Goţii din Birka şi Letra şi Iuţii sau Goţii din Iutlanda, veniţi în Canterbury în 449 şi convertiţi la Creştinism înaintea Goţilor Scandinavici. Sigur, Ramée nu s-ar fi aşteptat să audă cuvintele mele, cum că stilul ogival pe care el îl consideră Anglo-Saxon ar putea în schimb să li se atribuie Iuţilor sau Goţilor din Canterbury; Anglo-Saxonii locuiseră până atunci în bordeie, ce au fost înlocuite ulterior cu edificiile specifice Arhitecturii Romane. Despre Iuţi sau Goţi, mai trebuie să spun că ei urmau preceptele Religiei Zalmoxiene sau Deceneice şi acceptară obiceiul wergeld-ului, atât de plăcut Germanilor. Fu diferit însă de acesta şi nu josnic, precum cel impus Romanilor, în Galii.

XXXVI.

În sfârşit, după ce trecu vremea lui Adam din Bremen, Creştinismul răsturnă altarele funeste şi strălucitoare din Birka: Vahalla rămase onorat doar în Ritmurile din Edda şi în Saga Islandeză. Ori, cum am putea noi să numim Templul din Birka şi Arhitectura sa, dacă nu Gotice? Căci stilul Romanese nu a fost, deoarece Romanii nu au ajuns niciodată în Scandinavia!

Trecuse un secol şi jumătate de când Adam din Bremen scrisese despre chestiunea Gotică. Băile edificate în Ravenna în timpul lui Theodoric purtau încă numele de Băi gotice, aşa cum reiese din Bula Ponteficelui Alessandro al III-lea: „ Monasterium sancti Stephani ad BALNEUM GOTHORUM227”. Gotică deci se numea Biserica ce a fost edificată în Ravenna, în jurul anului

219 ADAMUS BREMENSIS, loc.cit. De Situ Daniae, pag.61220 = filosof neoplatonic roman221 AENEAS GAZARUS, in Dialogo Theophrastus, Sive de Immortalitate animae, pag.43, Editio Barthii (A.1655)222 TOPPELTIN, Origines et casus Transylvanorum, pag.21, Lugduni, în 12, (A.1667) “Gothi, ut mea fert opinio, sunt

veteres DACI....GETAE, DACI pro iisdem habentur ….Reliquiae autem ipsorum Gothorum, ad Hunc usque diem, pristina orbati nobilitate, Vivimus Obscuri”

223 ADAMUS BREMENSIS, loc.cit. pag.61224 PLATO, in Charmide, Opp.II, pag.156-157, Editio SERRANI (A. 1578)225 IULIANUS, in Caesaribus, pag.309, Editio Spanhemii (A.1696)226 ADAMUS BREMENSIS, loc.cit. Pag.61227 PRIVILEGIUM ALEXANDRI III: Apud Fantuzzi, Monumenti Ravennati, II, 139 (A.1802): Ex. Archiv. Canonic.

Ravennae

515 de către soţul Vizigot al Reginei Ostrogote Amalasunta; aceasta este singura biserică din Italia Ostrogotă, despre care eu am vorbit. În anul 1254 se reformă Statutul Municipiului Ravennei şi se stabili o penalitate de 50 de Lire împotriva oricui ar fi adus atingere Bisericii Gotice: „ Ne ECCLESIA GOTHORUM possit destrui, nec destruatur228”.

Dacă toate oraşele din Europa ar fi imitat un exemplu atât de demn, poate că astăzi nu ar fi fost pierdute atâtea memorii despre Arhitectura Gotică. Cu toate încercările de conservare a acesteia, în 1457 Biserca Gotică căzu. Aşa comandară Veneţii, deveniţi Seniorii Ravennei. Istoricul Spreti, ce trăi până în 1474, asistă la căderea Templului Gotic şi vorbi cu amărăciune despre dispariţia acestei opere de Arhitectură. Veneții ridicară în acel loc o fortăreaţă, care nu dură însă mult: „ ADEST, spunea el, et GOTTHICUM TEMPLUM, quod Gotthi, licet ARIANAE heresis labe infecti, sub S.Andreae nomine SUMMOPERE COMPTUM, et Suis Tunc Aedificiis Admirabile construxere.Sed id nuper solo aequatum et funditus deletum vidimus; PRAECLARUM autem OPUS et multorum annorum labores arx munitissima, quae modo tanta VENETORUM impensa erigitur , paucis nunc diebus absumpsit229”.

Deci cum s-ar putea vreodată dubita, că formele Bisericii Gotice nu erau diferite de cele Romane, în Ravenna? Dacă erau asemănătoare, de ce ar fi vrut Veneţii să le distrugă? Cine nu observase că singularitatea formei ei atrăsese curiozitatea şi admiraţia universale, pe care Spreti o considera un Preclaro Monumento? Ca să afirmi că aceasta nu era de stil gotic, că nu ar fi existat deci o Arhitectură Gotică, ar trebui atunci demonstrat că goţii Arieni ar fi copiat-o de la Catolici sau că goţii idolatri, Zalmoxieni şi Odinici, ar fi adus cu ei în Birka efigii de la vreun Templu din Roma sau Ravenna.

(...) Repet că ogiva nu era singura sursă de diferenţiere între Greco-Romană şi Gotică. Amploarea Bisericilor, elevaţia zidurilor, Turnurile, Rozele sunt calităţi ce separau Arhitectura unui popor de a altuia, în aşa fel încât şi cea mai inexpertă privire în disciplinele Arhitectonice să le poată nota; de aceea, Templele din Birka şi Letra nu aveau nevoie de ogivă pentru a se delimita de San Vitale din Ravenna, aşa cum Arhitectura Chineză nu ar avea nevoie de un singur artificiu pentru a se diferenţia de cea Indiană sau cea Europeană, de cea Asiatică sau Africană.

Aşa cum am arătat deja230, După Conciliul Epaonense din 517, mare parte din Bisericile Ariene din Regatul Burgundic căzură sau fură modificate. O destrucţiune mai vastă au suferit însă cele Vizigotice din Hispania, prin mâna Arabilor: antica Sfânta Leocadia din Tajo231 a fost distrusă, în locul ei edificându-se o mică Biserică în onoarea acelei Sfinte, aşa cum povesteşte Spaniolul Arevalus232. Unde sunt edificiile sacre şi profane în acelaşi timp, ale Castului Alfonso din Oviedo? Templul din Letra a fost distrus de Regele Heinrich I pentru a pune capăt sacrificiilor umane, gest salutat de Ditmar din Meserburg. Victoria Creştinismului şi ulterior, trecerea timpului au făcut să dispară în Europa Septentrională nu numai crudul Templu din Birka, dar şi orice fel de edificiu sacru şi profan Dacilor, Vizigoţilor şi Ostrogoţilor pătrunşi de idolatrie până în secolele al X-lea şi al XII-lea. Însă, faptul de a fi dispărut de pe suprafaţa Pământului, nu va concede nimănui niciodată dreptul de a concluziona că acele popoare nu au avut o Arhitectură specială şi că ar fi lucrat în conformitate cu arta Greacă sau Romană!

XXXVII.

Aşadar, dacă voi fi întrebat dacă a existat ogiva în Biserica Gotică din Ravenna, voi răspunde: cu siguranţă! Giorgio Vassari, născut în 1512, a petrecut mult timp în Ravenna şi a văzut efigiile Bisericii Gotice, precum şi alte ruine de edificii, construite de Vizigoţii lui Eutharicus –

228 STATUTORUM RAVENNAE, Num. CCCXLVIII, Apud. Fantuzzi, Mon.Rav. IV, 142, (A.1802)229 DESIDERII SPRETI, De Originibus Ravennae, cartea I (A.1489), Extat etiam in Thes.Ital.Graevii et Gronovii,

Tom.VII, partea I230 Vezi prec. cap.XII231 = cel mai lung fluviu din peninsula Iberică232 AREVALUS, in Isidoriana, Tom.II, pag. 583, Opp.S. Isidori (A. 1797)

Băile gotice, astăzi dispărute; scrise despre acestea în 1550, la 25 de ani după Tratatul Geometric al lui Albrecht Dürer, în lucrarea Viaţa Pictorilor233. În Italia, în 1550, Arhitectura ogivală se numea Germană, aşa cum îşi schimbă numele după secolul al XII- lea. După ridicarea Catedralelor din Köln şi Strasbourg, în Italia au fost aduşi Meşterii Germani Laici, unde construiră totuşi conform preceptelor şi indicaţiilor Episcopilor şi Călugărilor Catolici.

Dar, o dată terminată Cupola din Firenze a lui Brunelleschi, toate privirile se îndreptară spre arta Greco-Romană, iar Catedralele din Köln şi Strasbourg au fost uitate. Eu voi rămâne obiectiv în a judeca Arhitecturile Greco-Romană, Gotică şi Germana lui Albrecht Dürer. Nu aş putea încă spune dacă Roma şi Italia, acolo unde abundă Monumentele artei Păgâne – cum ar fi Panteonul lui Agrippa – au fost primul loc unde s-a pus în practică Gândirea gotică a Ducelui Richard I, cel care dori ca înălţimile Bisericilor să depăşească orice vârf de edificiu; adusă de Vizigoţii lui Sisebuto şi de Daco-Geţii lui Richard I, urmată apoi de Germani, ea se dezvoltă în Italia dar trebui să combată cu minunata Arhitectură din Firenze, Pisa şi din alte oraşe, fără a aduce aminte de San Pietro, din Vatican.

Iată cuvintele lui Vassari, care interpretă Arhitectura Gotică şi mai apoi Germană, din prisma lui Beulé:

“Iată un alt fel de lucrări numite Germane, ale căror ornamente şi proporţii sunt foarte diferite de cele antice, dar şi de cele moderne. Nici astăzi nu se prea folosesc, considerate monstruoase şi barbare, lipsite de ordinea care aici este mai degrabă confuzie şi dezordine. Porţile ornate cu coloane împletite şi atât de subţiri, încât nu au forţa de a susţine vreo greutate; piramide, unghiuri şi frunze păreau a fi făcute din hârtie şi nu din piatră sau marmură. Şi făceau atâţia cârcei de viţă, console şi gravuri, încât lucrarea devenea disproporţională. Puneau atâtea ornamente unul peste altul încât, mergând atât de mult în înălţime, capătul de sus al porţii atingea tavanul. Această manieră era de origine gotică, cea a pătrimii de arc acut, care se răspândi apoi în întreaga Italie. Fiind aceste lucrări atât de diforme faţă de frumuseţea artei noastre, nu merită să mai adaug altceva234”.

Aceste puţine cuvinte conţin de fapt adevărata Istorie a Arhitecturii sau, cum se spune astăzi, sinteza Istoriei. Goţii au transmis arcul acut Germanilor, iar Germanii l-au adus în Italia. Vassari, care nu era versat în Istoriile civile ale popoarelor, nu s-a gândit nicio clipă la Vizigoţi, ci la Ostrogoţi: siguranţa afirmaţiilor sale demonstrează că el a avut desenele templului Gotic din Ravenna. Nu au fost însă descrierile sale cele care făcură ca în 1550 stilul ogival să fie numit Gotic, chiar dacă această denominare nu apare nici la Leon Batista Alberti, nici la alţi Istorici ce au vorbit despre arcul acut. După dialectul din Liège, în Lamine-le lui Wiltheim235, unghiurile acute erau numite Gotice.

Scriitorii contemporani au vorbit vag despre acest stil: unii consideră că el a apărut în Franţa, după căderea Imperiului Roman, fără a-i lua în calcul pe Vizigoţi sau pe Saint-Ouen; alţii spun că ogiva a fost inamica Catolicilor, fără a pomeni însă despre Arianismul Vizigoţilor; alţii spun că originile erau Anglo-Saxone, fără a aminti de venirea Goţilor în 449, în Canterbury sau de Templele din Birka şi Letra. Şi, în sfârşit, alţii amintiră de limbajul arcan al Arhitecţilor Laici, pe care Geţii sau Goţii l-au folosit multe secole de-a rândul în Europa Septentrională, idiom secret transmis de Zalmoxis.

Vassari nu a confundat niciodată triburile Gotice cu cele Germane, ale lui Tacit. Hickes pretindea că Ulfila, ai cărui străbuni se născuseră în Cappadocia – după spusele lui Philostorgius236, ar fi fost Neamţ. La această aserţiune, marele Leibniz răspunse că Goţii nu au fost un popor Teutonic: “ Quod doctissimus Hickesius novissime Ulphilam ad Francos , vel ad aliam Teutonicam Gentem voluerit Gothica referre, credo quod sibi persuadere non possit Gothos fuisse adeo Teutones237”. Din păcate, Scriitori Germani de astăzi preiau teoria lui Hickes. Un alt doct Suedez a

233 VASSARI, Introducere în Viaţa Pictorilor, Cap.III, in fine, pe lângă Torrentino (A.1550)234 VASSARI, loc.cit.235 Opera lui Wiltheim, a fost inserită de Gori în Raccolta de' Dittici236 Vezi Istoria Italiei, Vol.I, pag. 690237 LEIBNITIUS, De Variis Linguis, inter Scriptores Orationis Dominicae in varias linguas per IOHANNEM

CHAMBERLAYNE, pag.27, Amsterdam, in 4 (A.1715)

încercat să se apropie de adevăr, dar într-un final spuse că Zalmoxis şi Goţii săi plecară de fapt din Scandinavia înspre Tracia, pentru a predica imortalitatea sufletului. Este vorba despre faimoasa Operă a lui Carol Lund intitulată Zalmoxis, în care spune: “GETAS seu GOTHOS exisse e Scandia affirmant inter alia Scaldae, mores, litterae, sacra et leges patriae omnium antiquissimae238”.

Astfel de erori legate de originile Geţilor sau Goţilor şi cele ale Teutonilor sau Germanilor lui Tacit, au corupt Istoria Arhitecturii; aceasta este marea confuzie făcută între cele două popoare atât de diverse, cenaclul Tracic al lui Zalmoxis şi Arhitectura Gotică Transdanubiană care, în 412 au fost transmise şi în Galiile Meridionale, de unde se difuzară apoi în toată Europa, cu un dublu curent: unul Vizigotic – în Pirinei, altul Gotic - în Alpii Scandinaviei, Canterbury şi în Normandia Dacului Rollo. Totuşi, formele Arhitecturii Gotice s-au modificat pe parcursul secolelor, dar nu şi-au pierdut niciodată condiţia naturală Transdanubiană, atât de diversă de cea Greacă şi Romană. Diversele ei transformări au admis folosirea aproape generală a ogivei, aceasta triumfând în secolele al XIV-lea şi al XV-lea asupra arcului rotund; de aceea, nu se poate spune că era necunoscută Vizigoţilor în secolele al V-lea şi al VI-lea.

XXXVIII.

Trebuie să recunoaştem meritul Bisericii din Roma de a fi sanctificat şi binecuvântat Templele Păgâne. Acelaşi lucru îl făcu şi cu Bisericile Goţilor Arieni din Spania şi din Galia Gotică, după conversia lor la Catolicism, în 587. În timpul Arianismului, Vizigoţii au folosit ogiva pentru a-şi evidenţia ura faţă de Biserica Catolică şi a arcului rotund, căruia i se dăduse numele de sacerdotal sau Hieratic. În Galia Gotică, unde se vedeau încă urmele Arianismului, ogiva se păstră mai mult datorită Vizigoţilor neconvertiţi. Roma, cum am spus, nu a fost deranjată de erezia obstinată a unora dintre Vizigoţi. Ponteficii Romani din secolele următoare înţeleseseră că ogiva era de mare ajutor elevaţiei Vizigotice, căci înălţa sufletele fragile către Dumnezeu.

Cu toate acestea, Istoriile Arhitecturii se scriu astăzi pe fundamentul că Vizigoţii nu au avut nicio artă şi că stilul ogival a apărut în secolele al X-lea şi al XII-lea. Cea mai mare daună consistă în faptul de a împiedica executarea cercetărilor în Hispania şi în Galia Gotică, pentru a vedea dacă există relicvele fabricilor Regilor Atanagildo, Sisebuto, Vamba, Recesvinto, Erwig şi Alfonso Castul; astfel de ruine erau văzute în timpul lui Mariana. Galia Toulouse-ană şi Marca Hispanică, adică Barcellona, ar trebui să exploreze subsolurile, pentru a găsi un indiciu al industriei Gotice, căci Zidul şi Canalul din Montpellier nu au reprezentat prima tentativă, în secolul al XI-lea. Aceste cercetări vor da o nouă lumină Istoriei Cavaleriei Spaniole, a limbii şi literaturii Provensale şi a întregii civilizaţii Europene. >>

SFÂRŞIT

- scriere retipărită în Operele lui Leibniz, Tom.V, partea II (A.1768)238 CAROLI LUND, Zalmoxis restitutus, în 4 (A.1687)