UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM „ION MINCU” - BUCUREȘTI

ARHITECTURA CORUPTĂ POSIBILITĂŢI DE REABILITARE

REZUMAT TEZĂ DE DOCTORAT

2015

Doctorand: RALUCA - MARIA VELESCU Conducător științific: Prof. dr. arh. RODICA CRIȘAN

2

CUPRINS

REZUMAT

INTRODUCERE

TEMA ȘI SCOPUL CERCETĂRII

CONCEPTE FUNDAMENTALE

METODOLOGIA CERCETĂRII

STRUCTURA LUCRĂRII

CAPITOLUL 1.

ARHITECTURA CORUPTĂ: DEFINIRE ŞI CLASIFICARE

1.1.Arhitectura coruptă. Repere conceptuale

1.1.1. Semnificația noțiunii de “corupţie” în mediul construit

1.1.2. Arhitectura coruptă. Perspective teoretice

1.2.Tipologii ale arhitecturii corupte

1.2.1.Arhitectura coruptă imaterială (simbolică)

Arhitectura coruptă apriori încărcată simbolic

Corupţia politică

Corupţia asociată conflictelor militare

Corupţia arhitecturii de propagandă politică

Arhitectura coruptă aposteriori încărcată simbolic

Corupţia istorică

3

1.2.2. Arhitectura coruptă materială (fizică)

Corupţia antropică

Corupţia socială

1.3. Efecte ale corupţiei asupra mediului construit

CAPITOLUL 2.

POTENŢIALUL SIMBOLIC ŞI IMAGINATIV AL ARHITECTURII CORUPTE

2.1.Potenţialul simbolic al arhitecturii corupte

2.1.1. Construcţii simbolice corupte, de la artefact la obiect arhitectural

Obiectul şi fragmentul corupt

Obiecte arhitecturale corupte

2.1.2.Devalorizarea simbolului în lumea contemporană

2.2.Potenţialul imaginativ al arhitecturii corupte

2.2.1.Mecanisme ale imaginarului în arhitectura coruptă

Imaginarul simbolic în spaţiul arhitectural corupt

Mituri, zvonuri şi interpretări în spaţiul arhitectural corupt

Fascinaţia pentru spaţiul arhitectural corupt

2.2.2.Dimensiunea subiectivă a memoriei în spaţiul arhitectural corupt

Disjuncţia între istorie şi memorie în spaţiul arhitectural corupt

Memoria în spaţiul corupt - între amnezie şi reprimare

Uitarea (amnezia) în spaţiul arhitectural corupt

Reprimarea în spaţiul arhitectural corupt

Arhitectura coruptă ca resort al memoriei

4

CAPITOLUL 3.

ATITUDINI ŞI COMPORTAMENTE AGRESIVE ÎN SPAŢIUL CONSTRUIT CORUPT

3.1.Biografia arhitecturii corupte

3.2.Atitudini şi comportamente distructive în spaţiul arhitectural corupt

3.2.1.Comportamentul agresiv colectiv ca “act de vandalism”

3.2.2.Motivaţia şi scopul comportamentului agresiv în spaţiul

arhitectural corupt

3.3. Răzbunare vs. justiţie în spaţiul arhitectural corupt

3.3.1.Justiţia ca răzbunare legitimizată

3.3.2.Răzbunarea ca act justiţiar

3.4.Răzbunarea justiţiară tardivă şi rezistența simbolului

negativ în arhitectura coruptă

3.5.Ritualizarea violenţei. Sacrificarea arhitecturii corupte

3.6.Distrugeri contestate ale arhitecturii corupte

CAPITOLUL 4.

ATITUDINI ŞI COMPORTAMENTE AGRESIVE PASIVE ÎN

SPAŢIUL CONSTRUIT CORUPT

4.1.Agresivitatea pasivă şi arhitectura coruptă

4.2.Neglijarea, ca formă agresivă-pasivă de distrugere a arhitecturii corupte

4.2.1.Degradarea fizică, consecinţă a corupţiei arhitecturale

Ruina, consecinţă a corupţiei conceptului arhitectural

Ruina, martor al destabilizării sociale

5

Ruine ale arhitecturii corupte asociate regimurilor politice repudiate

Ruinele arhitecturii corupte, instrumente ale transformărilor politice şi

sociale

Ruinele arhitecturii corupte, martori inocenţi ai unui trecut repudiat

4.2.2.Degradarea fizică, generator al corupţiei arhitecturale

4.3.Distrugerea ‘virtuală’, ca formă agresivă pasivă de eliminare simbolică a

arhitecturii corupte

CAPITOLUL 5

PREZENŢE ALE ARHITECTURII CORUPTE ÎN ORAŞUL CONTEMPORAN ROMÂNESC

5.1.Arhitectura coruptă imaterială (simbolică) în oraşul contemporan

românesc

5.1.1.Arhitectura coruptă ideologic în Bucureştiul contemporan

5.2.Arhitectura coruptă material (fizic) în oraşul contemporan românesc

5.2.1.Anchetă sociologică. Hanul Solacolu din Bucureşti

DEFINIREA PROBLEMEI

Contextul istoric

Contextul actual şi juridic

SCOPUL CERCETĂRII

OBIECTIVELE CERCETĂRII

IPOTEZE

METODELE ŞI TEHNICILE DE INVESTIGARE

Criterii de selecţie a eşantioanelor

Motivaţia alegerii metodei de cercetare

REZULTATELE AŞTEPTATE

6

REZULTATELE STUDIULUI

INTERPRETAREA REZULTATELOR

CONCLUZII ale anchetei sociologice asupra

Hanului Solacolu din Bucureşti

CAPITOLUL 6

REABILITAREA ARHITECTURII CORUPTE

6.1.Reabilitarea, repere conceptuale

6.1.1.Definirea termenului “reabilitare” şi sensul utilizat în lucrare

6.1.2.Conceptul de diagnoză în reabilitare

Arhitectura coruptă, „pacient” al comunităţii

Rolul societăţii în reabilitarea arhitecturii corupte

6.2.Posibilităţi de reabilitare a arhitecturii corupte

6.2.1.Reabilitarea prin intervenţie fizică

Contextul ca obstacol în succesul reabilitării arhitecturii corupte

Reabilitarea prin “reconstrucţie radicală”

Reabilitarea, ca modalitate de reconciliere cu trecutul istoric

Reabilitarea prin reactivarea memoriei

Reabilitarea prin intermediul “arhitecturii narative”

Reabilitarea prin reactivarea valorii de utilizare contemporană

6.2.2.Reabilitarea prin intervenţie socială

Realibitarea prin implicarea comunităţii

Reabilitarea prin cultură

6.3.Reconcilierea cu arhitectură coruptă

7

CONCLUZII

Contribuția științifică a tezei și direcții viitoare de cercetare

BIBLIOGRAFIE

LISTA FIGURILOR

ANEXE

Ghid de Interviu Individual, semistructurat, pe teren (rezidenţi)

Ghid de Interviu de Grup, semistructurat (nerezidenţi)

Lista Participanţilor la interviuri

8

REZUMAT

În anul 2014, în cursul unui interviu, Mario Botta afirma: „Arhitectura este

întotdeauna, uneori în mod necruţător, expresia formală a istoriei și a societății. Este

imposibil să ne gândim la un oraș fizic detașat de un oraș social. Organizarea spațiului este

oglinda comunității. Când vorbim de ‘arhitectură urâtă’ trebuie să vorbim, de asemenea,

de ‘comunitate urâtă’”(Botta, 2014, b.)1.

Cuvintele lui Mario Botta punctează sintetic procesul de construcție al acestei teze.

În măsura în care arhitectura este “oglinda” societăţii atunci, aceasta poate fi interpretată,

pe de o parte, ca o reflexie a idealurilor, valorilor, aspiraţiilor unei comunităţi sau, pe de

altă parte, ca reflexie a instabilităţii şi fragilităţii condiţiei umane. Reflexiile “necruţătoare”

ale societăţii “oglindite” în structurile fizice ne îndreaptă atenţia către noi moduri de a privi

şi înţelege arhitectura: dacă o „arhitectură urâtă”, potrivit lui Botta, este asociată unei

„comunităţi urâte” atunci o arhitectură respinsă, repudiată, desconsiderată,

monstruoasă ar putea fi expresia unei societăţi marcate de dezechilibre, de anxietăţi

şi temeri, măcinată de ostilitate şi intoleranţă. Cu alte cuvinte, tot ceea ce este

înspăimântător, neplăcut sau ostil în viaţa comunităţii se poate transfera mediului construit

printr-un proces de “oglindire”.

Pornind de la perspectiva enunţată teza de faţă este construită pe prezumţia potrivit

căreia arhitectura poate fi personificarea unor dezechilibre, conflicte şi

vulnerabilităţi sociale, fiind asociată (metaforic) cu evenimente negative, neplăcute,

violente ori traumatice petrecute în viaţa şi istoria indivizilor comunităţii în care se

află. Aceasta arhitectură, purtătoare a unor mesaje simbolice negative, inevitabil

controversată, învinovăţită, chiar demonizată de societate, se află în centrul acestei

cercetări iar în cele ce urmează va fi denumită sintetic arhitectura coruptă.

1 În original: “Architecture is always, sometimes mercilessly, the formal expression of history and society. It is impossible to think of a physical city detached from a social city. The organisation of space is the mirror of the community. When we speak of ‘ugly architecture’, we must also speak of ‘ugly community’”.

9

Metafora oglinzii propusă de Botta desemnează în acest context existenţa unei alte

lumi, a conţinuturilor subiective, imaginare, ce transcede limitele spaţiului fizic, oferindu-

ne un instrument al imersiunii în analiza chipurilor noastre reale. Arhitectura este

oglinda societăţii, iar ceea ce vedem reflectat în ea trădează propria noastră istorie de viaţă,

demascată, reflectată în adevărata ei lumină. Reflexiile arhitecturii corupte expun astfel

adevăruri monstruoase, revoltătoare, reprobabile despre condiţia umană, iar dacă dacă

o evităm, dacă o dorim distrusă este pentru că, în loc să ne îndemne la reflecţie, aceasta ne

înspăimântă, demascându-ne vulnerabilitatea.

Conceptul propus de arhitectură coruptă este un concept nou ce urmărește relaţia

tensionată, conflictuală între mediul construit şi mediul social. Indisolubil conectată cu

aspecte multiple ale existenţei umane, arhitectura coruptă este dependentă de o analiză

holistică a societăţii în general, lucru care a favorizat o cercetare orientată în dublu sens: a

arhitecturii transformate prin locuire/utilizare (prin acţiune umană) şi a locuirii/utilizării

influenţate de caracteristicile simbolice ale spaţiului construit. În egală măsură,

arhitectura coruptă este atât realitate fizică, construcţie artificială, capabilă de intimidare

şi dominaţie, dar şi structură simbolică, imaterială, produs al naturii umane, reflexie a

propriilor noastre preconcepţii, temeri şi conflicte.

În mod obişnuit, în interacţiunea cu mediul construit suntem tentaţi să analizăm doar

ceea ce este frumos, ideal, valoros şi să respingem urâtul, neplăcutul, terifiantul,

monstruosul. Aşa cum noţiunea de urât este atribuită esteticii, în biologie este utilizată

noţiunea de boală iar în etică noţiunea de rău, în această lucrare am propus utilizarea

noţiunii de corupţie a mediului construit. În sens larg, semnificația noțiunii de “corupţie”

scoate în evidenţă o atitudine ce contravine moralei şi eticii, care poate determina, ca

fenomen extins, o pervertire a echilibrului social2. “Corupţia”, are deci mai degrabă o

dimensiune socio-morală decât una pur juridică, fiind definită ca o „abatere de la moralitate,

de la cinste, de la datorie; desfrânare, depravare” (DEX, 1996). Prin urmare, apelul la un

2 Etimologic, cuvântul „corupţie” provine din latinescul “corruptio” care înseamnă “putrefacție, descompunere, alterare, deformare” şi în ultimă instanţă “depravare pervertire” (Petit Larousse, 1966). Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte corupţia ca fiind o „abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie; desfrânare, depravare” (DEX, 1996). În mod similar, Dicţionarul Merriam Webster defineşte corupţia drept o „încălcare a integrităţii, virtuţii, a unui principiu moral dat”(Merriam-Webster, 1993).

10

termen moral la origine (larg utilizat în domeniul juridic), ce plasează de la bun început

discursul nostru într-o sferă a eticii şi moralei, se asociază potrivit înţelegerii tezei cu

pierderea integrităţii, distincţiei şi onestităţii mediului construit.

Astfel de spaţii arhitecturale sunt în permanență supuse reanalizării depinzând de

poziția societăţii. Se aduce astfel în discuţie faptul că modul de utilizare, comportamentele,

mentalitățile, cunoștințele, modul de percepere și interpretare concură la formarea unui

spaţiu arhitectural corupt, care se află în contradicţie cu nevoile sociale.

Noţiunea de corupţie a mediului construit este abordată în această lucrare în antiteză

cu un alt termen juridic şi moral, larg utilizat în teoria şi practica arhitecturală:

“reabilitarea”. În limba română, “restaurarea drepturilor”, ca prim sens al cuvântului

“reabilitare” (utilizat de regulă în sfera juridică) este secondat de sensul figurat al

termenului care presupune o “restabilire, redobândire a bunei reputații “ sau “a (-și)

restabili prestigiul știrbit” (DN, 1986). Prin urmare, reabilitarea, presupune repunerea în

drepturi şi refacerea, restabilirea prestigiului în fața comunității.

În ceea ce priveşte mediul construit termenul de reabilitare este utilizat de multe ori

în mod eronat pentru a îndreptăţi acţiuni ori intervenţii de factură creativă, adesea

radicale, care solidifică şi perpetuează problemele acestuia, neglijându-se faptul că

înţelegerea corectă a semnificaţiei actului reabilitării presupune o revenire la o stare

anterioară (fizică sau morală), superioară celei actuale, dar pierdută în timp. Prin

urmare, potrivit înţelegerii tezei, procesul “reabilitării” arhitecturii corupte presupune nu

doar intervenţii asupra materialităţii unui edificiu ci reorientarea pozitivă a

semnificaţiilor negative, reconcilierea societăţii cu acesta şi recuperarea sa prin metode

care urmăresc restaurarea demnităţii şi autorităţii morale. Cu alte cuvinte, o abordare

atentă a reabilitării mediului construit corupt nu este doar o “simplă modificare, subiectivă

a unei structuri existente, nici o succesiune de operaţii cu caracter tehnic destinate

reparării clădirii“ (Crişan, 2004) ci un proces complex, care presupune o reabilitare a

prestigiului pierdut în cadrul oraşului dar, mai ales, în mentalitatea oamenilor, a unei

arhitecturi, adesea ‘condamnate’ la moarte, dispreţ, neglijare sau maltratare (ibidem.).

Plecând de la aceste reflecţii, analiza corupţiei şi reabilitării, abordate ca opoziție

dialectică între două fenomene, doreşte să atragă atenţia către un ‘alt’ mod de a înţelege

11

arhitectura, care aprofundează perspectiva unei relaţii dinamice, conflictuale între mediul

social şi obiectul material, fenomenul de atracţie-respingere dintre aceşti doi actori fiind

punctul de plecare într-o analiză ce îşi propune atât înţelegerea a ceea ce se comunică

prin intermediul “corupţiei arhitecturale” cât şi căutarea posibilităţilor de “reabilitare” a

mediului construit corupt.

Obiectivele cercetării

Analiza unei arhitecturi a “negativului” este o incursiune captivantă şi tulburătoare ce

are ca scop nu numai identificarea semnificaţiilor asociate obiectului arhitectural ci, mai

ales identificarea vulnerabilităţilor psihicului uman şi explicarea reacţiilor, aparent

necontrolate şi iraţionale orientate împotriva mediului construit. Lucrarea analizează

diferite interpretări ale arhitecturii corupte, dar şi felul în carea societatea acţionează

pentru a exclude sau pentru a corecta ceea ce nu este conform cu propriile idealuri, valori

şi aşteptări. Ne-am propus astfel, să deslușim contextul care a determinat mutaţia

semnificaţiei acestei arhitecturi, precum și impactul acesteia asupra colectivităților umane.

Cercetarea care a condus la teza de faţă are ca obiectiv principal obţinerea de noi

cunoştinţe asupra fenomenelor şi acţiunilor observabile relaţionate cu arhitectura

coruptă, explicarea lor şi identificarea căilor de corectare a percepţiei negative

asupra acestei arhitecturi.

Pentru aceasta, teza și-a propus următoarele obiective intermediare:

1. Înţelegerea a “ceea ce se comunică” prin intermediul corupţiei arhitecturale

Investigarea felului în care semnificaţia mediului construit corupt influenţează fiinţa

umană.

Investigarea felului în care fiinţa umană acţionează asupra mediului construit corupt

şi identificarea semnificaţiilor acestor acţiuni.

2. Identificarea căilor de corectare a percepţiei negative asupra acestei arhitecturi

Formularea unui set de recomandări ce pot fi utilizate ca “posibil instrument” pentru

reconciliere, educare, informare şi responsabilizarea a fiecăruia dintre noi, în scopul

comun de a ‘reabilita’ disfuncţiile mediului construit.

12

Deşi spaţiul arhitectural corupt este în mod evident un spaţiu mental (imaginar),

reflexia unei societăţi afectate, destabilizate, nu este nimic mai fals decât ideea că această

”realitate” este privită de indivizi printr-un filtru obiectiv şi neutru. Percepţia acestei

arhitecturi este deformată, dominată de subiectivitate, de interpretări şi speculaţii, de

semnificaţii tulburătoare, fiind generatoare de anxietăţi, temeri şi pericole necunoscute.

Aceasta distorsiune perceptivă, datorată în principal incapacităţii umane de a separa

simbolul negativ de prezenţa fizică, materială a obiectului arhitectural, este o primă

observaţie pe care se fundamentează acest studiu. Plecând de la această observaţie teza va

încerca să caute un răspuns pentru o serie de întrebări care se formulează de la bun

început:

Putem fi influențați involuntar de conținutul simbolic al arhitecturii?

Care este impactul acesteia asupra psihicului uman?

Care sunt mecanismele care conduc către receptarea negativă a spaţiilor arhitecturale?

Percepţia negativă a unui obiect arhitectural corupt presupune aproape întotdeauna

şi o acţiune a societăţii asupra sa. Prin urmare, o nouă întrebare se naşte din întrebările

anterioare:

Care sunt consecinţele acestei receptări negative a arhitecturii corupte?

Aceste interogaţii formulează o singură întrebare fundamentală pentru studiul nostru

şi anume: Cum influenţează arhitectura coruptă societatea şi cum influenţează

societatea arhitectura coruptă?

Teza de doctorat este structurată în şase capitole cărora li se adaugă concluziile.

Capitolele 1 şi 2: “Arhitectura coruptă: definire şi clasificare” şi “Potenţialul simbolic

şi imaginativ al arhitecturii corupte” constituie prima parte a lucrării, care situează

conceptul de arhitectură coruptă într-o sferă a simbolizării, a descifrării semnificaţiilor

subiective pe care le personifică mediul fizic. Această parte a lucrării se concentrează pe

înţelegerea arhitecturii, asemeni înţelegerii ştiinţei, limbajului, religiei, artelor vizuale, ca

pe un sistem de semne şi simboluri, investigând felul în care fiinţa umană atribuie

semnificaţie mediului construit. Capitolele 3 şi 4: “Atitudini şi comportamente agresive

în spaţiul construit corupt” şi “Atitudini şi comportamente agresive pasive în spaţiul

construit corupt” se concentrează asupra analizei semnificaţiei atitudinilor, dar mai ales

13

comportamentelor umane în confruntarea cu arhitectura coruptă. Ultima parte a lucrării

investighează felul în care un spaţiu încărcat cu semnificaţii negative poate fi reconsiderat,

acceptat, reinterpretat și reasumat atribuindu-se un nou sistem de semnificaţii. Pentru

acest lucru s-a considerat necesară realizarea unei anchete sociologice, dezvoltată în

capitolul Capitolul 5: “Prezenţe ale arhitecturii corupte în oraşul contemporan

românesc”. Prin intermediul analizei unor spaţii arhitecturale corupte din România și a

investigaţiei sociologice pe de-o parte, se testează ipotezele tezei şi pe de altă parte, se

deschide perspectiva unei noi direcţii de analiză ce presupune recuperarea acestei

arhitecturi. Această direcţie de analiză este dezvoltată în Capitolul 6: “Reabilitarea

Arhitecturii corupte”. În acest capitol final se aplică rezultatele generate anterior,

analizându-se posibilităţile de recuperare şi ‘vindecare’ a arhitecturii corupte, propunându-

se un set de recomandări ce urmăresc reconcilierea mediului social cu mediului construit

corupt.

Capitolul 1 se referă la conceptul de corupţie și semnificațiile acestuia, urmărind

definirea şi realizarea unei clasificări a spaţiilor arhitecturale corupte.

Analiza porneşte de la sensurile de dicţionar ale cuvântului ajungând până la felul în

care asociem termenul mediului construit, susţinut prin trimiteri bibliografice. Deşi

literatura de specialitate (şi nu numai) analizează spaţii şi obiecte arhitecturale utilizând o

serie de termeni diferiţi cum ar fi: „dificil”, „negativ”, „corupt”, „contaminat”, „infectat”,

„conflictual”, „patologic”, observăm că, în ciuda diversității terminologice, toate aceste

studii tratează un subiect comun: mediul construit dominat de un puternic caracter

negativ. Aceste aspecte conduc către o clarificare utilă temei noastre: arhitectura coruptă

include o serie de spații ce personifică dar şi generează controverse fără de sfârşit datorită

semnificaţiilor negative asociate (amintiri traumatice, funcţiuni improprii, evenimente

neplăcute, conflicte sociale). Arhitectura coruptă este privită cu ostilitate şi intoleranţă

fiind profund respinsă, desconsiderată, condamnată şi agresată într-un anumit

moment al existenţei ei.

Complexitatea cercetării teoretice a arhitecturii corupte constă în înţelegerea dublei

perspective din care poate fi privit mediul construit: ca realitate fizică (ca obiect/produs

14

arhitectural) şi ca entitate imaterială (simbolică). În analiza arhitecturii corupte, pe

primul plan aşezăm nu atât obiectul de arhitectură, cât semnificaţia pe care acesta o are

pentru subiect: arhitectura este înţeleasa sub forma unui mesaj, supus unui proces de

codificare, având capacitatea de a comunica semnificaţii complexe. Pe de altă parte, se

evidenţiază dimensiunea materială a arhitecturii corupte, marcată de caracteristici vizibil

negative cum ar fi dificultatea în utilizare, exploatare, probleme ale designului, starea de

degradare, utilizări sau funcţiuni inacceptabile. Aceste spaţii, prin intermediul aspectului

lor tridimensional, de cele mai multe ori puternic degradat, mutilat, vandalizat, transmit

mesaje şi semnale simbolice negative ce fac trimitere către contextul care a condus la

aceasta degradare profundă a materialităţii. Aspectul tridimensional al spaţiilor corupte

materiale devine adesea asociat cu degradarea morală şi materială a unor comunităţi

iresponsabile, imorale, ori aflate într-o situaţie de destabilizare; aceasta arhitectură, ajunsă

în pragul colapsului, se devalorizează pierzându-şi prestigiul şi reputaţia originare.

Prin urmare, arhitectura coruptă nu simbolizează ceva clar, uşor de determinat ci este

mai degrabă produsul unui cumul de semnificaţii reprezentate simultan. O primă concluzie

care decurge din aceste lucruri este ca arhitectura coruptă este dependentă de felul în

care societatea o percepe şi interpretează dar şi societatea, la rândul ei, este

influenţată de “puterea” pe care o exercită arhitectura coruptă prin intermediul

materialităţii sale.

Capitolul 2 investighează felul în care fiinţa umană atribuie semnificaţie mediului

construit corupt. Arhitectura coruptă, fiind un ‘preaplin’ de sensuri şi înţelesuri, este

considerată mai degrabă un sistem de semne şi simboluri, ‘o stare a minţii’, profund

dependentă de modul de a gândi, imagina şi a îşi aminti fiinţă umană. Capitolul

investighează felul în care fiinţa umană lecturează configuraţia mediului construit după

regulile imaginarului simbolic, pornind de la o serie de teorii din domeniul arhitecturii, dar

şi al altor discipline, ce au în centrul interesului omul (filosofia, critica de artă, psihologia

socială, sociologia şi antropologia culturală) şi care ridica întrebarea: cum poate fi

înţeleasă arhitectura ca ‘produs’ social şi cultural?

Descifrarea semnificaţiilor arhitecturii corupte porneşte de la analiza obiectului corupt,

controversat, tabú, continuând cu fragmente ale obiectelor arhitecturale corupte pentru a

15

ajunge în final la obiecte şi spaţii arhitecturale corupte. O concluzie care se trage din studiul

semnificaţiei obiectelor personale corupte este ca gestionarea semnificaţiei acestora se

realizează prin intermediul aspectelor emoţionale şi afectivităţii umane resimţite la nivel

individual, şi mai puţin prin prisma controverselor colective. Însă, spre deosebire de

obiectele personale, fragmentele şi obiectele arhitecturale corupte, zugrăvesc traumele

colective nu doar pe cele personale. Cu toate acestea, fiinţa umană, prin intermediul

contactului fizic, senzorial cu arhitectura, o încărca pe cea din urmă cu o nouă “putere”,

transformând-o din obiect colectiv în obiect cu care formează o experienţă personală,

individuală. Prin urmare, arhitectura coruptă este experimentată, analizată şi

interpretată prin intermediul filtrului personal (emoţional şi afectiv).

Analiza fragmentului şi obiectului arhitectural deschid perspectiva înţelegerii

arhitecturii corupte sub forma unui bun material, ce aparţine unei persoane sau

colectivităţi, dar, mai ales, sub forma unei reflexii a societăţii şi culturii din care face

parte, un ‘produs’ cultural şi social, pe care ‘actorul’ social îl schimbă, transformă,

construieşte sau distruge, cu care stabileşte relaţii, de care se ataşează sau pe care îl

respinge. Spre urmare, se arată că relaţia pe care fiecare dintre noi o avem cu arhitectura

depinde de bagajul de semnificaţii, informaţii, de sistemele de citire şi interpretare, de

preconcepţii, memorie, mituri şi ritualuri, într-un cuvânt de sistemele noastre subiective

şi imaginative.

O altă direcţie investigată de acest capitol este cea a înţelegerii şi interpretării

spaţiului arhitectural prin intermediul mecanismelor memoriei, afectată de amnezie ori de

reprimare, ceea ce poate explica o anumită senzaţie de stranietate asociată spatiilor

corupte. O constatare care se conturează din această analiză este aceea că arhitectura

coruptă nu îşi regăseşte moralitatea prin uitare, reprimare, trecerea timpului ori

pasivitate; singura modalitate prin care aceasta se poate vindeca este acţiunea, nu lipsa de

iniţiativă.

Capitolul 3 se concentrează asupra analizei semnificaţiei atitudinilor, dar, mai ales, a

comportamentelor umane agresive în confruntarea cu arhitectura coruptă. Se porneşte de

la constatarea faptului că percepția subiectivă a societăţii poate avea ca efect o intensă

respingere a arhitecturii corupte. Acest lucru se traduce în incapacitatea fiinţei umane de a

16

relaţiona pozitiv cu spaţiul arhitectural corupt. Arhitectura coruptă este percepută, într-o

anumită unitate de timp, ca un factor agresiv pentru societate, fiind intens nedorită şi

adesea acuzată pentru destabilizarea socială, pentru erorile umane, pentru dezordine,

anarhie şi disfuncţiile sociale.

În confruntarea cu indezirabilul, fiinţa umană reacţionează de regulă în două moduri:

prin acţiune sau prin evitare. În ceea ce priveşte acţiunea, în aproape toate situaţiile în

care oamenii se confruntă cu arhitectura coruptă, comportamentele orientate spre

distrugere şi eliminare ocupă un rol central. Arhitectura coruptă este în mod automat

respinsă şi supusă unor acţiuni violente (fie ale societăţii civile, fie ale autorităţilor). Deşi

comportamentul violent este adeseori acuzat şi etichetat ca iraţional observăm faptul că,

cel mai adesea, acţiunile violente împotriva arhitecturii corupte au un scop foarte precis şi

motive bine conturate. Proiecţia violenţei din interiorul grupului social către un element

din mediul fizic este încărcată cu semnificaţie simbolică: arhitectura coruptă este

considerată „vinovată” şi „ucisă” pentru a elimina odată cu ea semnificaţiile pe care le

încorporează. Distrugerea poate fi deci asociată răzbunării sau unui act justiţiar, de

îndreptare al unui rău general acceptat.

Eliminarea arhitecturii corupte este adesea urmărită şi acompaniată în masă, de

multe ori realizându-se descrieri elaborate în mass-media. Ca întruchipare concretă a unei

traume, unei crize sau a unei tranziții, distrugerea unei clădiri poate lua astfel forma unui

‘ritual de purificare’, ca o condiție necesară pentru a transforma locul într-o tabula rasa.

Remarcăm felul în care oamenii se raportează, de data aceasta prin acţiune, la

semnificaţia încorporată în obiectele corupte: distrugerea materialităţii corupte se

bazează pe credinţa că dispariţia unui obiect arhitectural ar determina dispariţia

problemei de fond. Cu alte cuvinte, “iluzia” că eliminarea contextului fizic poate

vindeca tot răul social asociat este cea care dă semnificaţie acestor acţiuni.

Capitolul 4 analizează felul în care reacţionează societatea în momentul în care îi

lipsesc mijloacele de a elimina o clădire coruptă. Atunci când dorinţa distrugerii este

intensă, însă imposibil de realizat, ostilitatea faţă de arhitectura coruptă poate avea ca efect

evitarea şi ‘condamnarea’ acesteia la o moarte lentă.

17

Astfel, studiul identifică o altă caracteristică comportamentală a fiinţei umane în

confruntarea cu mediul construit corupt: agresivitatea pasivă. Acest termen (împrumutat

din domeniul psihologiei) nu presupune, în mod automat, suprimarea agresivităţii, ci doar

manifestarea ei pe căi ocolite. În contextul studiului, agresivitatea pasivă se manifestă cel

mai adesea prin abandon, aparentă indiferenţă, uitare în ruină, într-un cuvânt prin

neglijare. Neglijarea, nu este însă, la prima vedere, o formă de comportament agresiv,

putând fi, cel mult, identificată ca o atitudine negativă. Totuşi, această atitudine agresiv-

pasivă poate avea aceeaşi rezoluţie finală: distrugerea arhitecturii corupte prin

condamnarea la auto-ruina şi în mod evident, la dispariţie.

În egală măsură, agresivitatea pasivă se poate manifesta doar pe teritoriul

imaginaţiei. Atunci când orice tip de agresiune asupra arhitecturii corupte este imposibilă,

fiinţa umană găseşte căi, chiar şi virtuale, de eliminare a acesteia. În acest context, simpla

imaginare, sugestie sau simulare virtuală a distrugerii poate avea semnificaţia unei

purificări a spaţiului corupt, o eliberare a acestuia de sub povara semnificaţiilor

negative.

Capitolul 5 se concentrează pe analiza unor spaţii arhitecturale corupte din România.

Această investigație porneşte de la o serie de edificii reprezentative ale regimului comunist

ce raman puternice, concrete în memoria locală ca simboluri ale mutilărilor şi ambiţiilor

megalomanice ale conducătorului care le-a edificat. Deşi arhitectura coruptă depune

mărturie, reamintindu-ne permanent faptul că nu ne putem debarasa de trecut precum de

o haină uzată (Mihali, 2010), majoritatea populației nu doreşte păstrarea amintirii

regimului totalitar. Patrimoniul socialist s-a situat astfel în afara unui proces al reabilitării

reputaţiei, cronicizând în mentalul colectiv o anume decadenţă a sa. Suprapunerea peste

forma fizică a arhitecturii a unor tensiuni interne, traume latente, adânceşte (la nivelul

simbolisticii urbane) colapsul şi distorsiunea identităţii sale, spaţiul construit corupt

devenind un depozitar tăcut ale efectelor traumatice, insensibile orice formă de tratament.

Aceste “monumente non-memoriale”, spaţii ale excesului material şi simbolic, sunt urme

ale unui trecut despre care putem spune atât că a trecut (de care ne-am detaşat) cât şi că nu

a trecut (continuând prăbuşirea “unui proiect istoric total în toate fragilităţile construcţiilor

noastre individuale şi colective”), (Mihali, 2010).

18

Peste multe situri corupte din țara noastra s-a aşternut în timp uitarea şi tăcerea.

Punem “muţenia” de azi a acestor obiecte corupte, în care am înmagazinat traumele şi

reprimările noastre, pe seama progresului şi evoluţiei, însă la o privire mai atentă

observăm că sunt puţine monumentele asociate vechii dictaturi reintegrate în mod

veritabil în spaţiul social, lucru ce le dezvăluie slăbiciunile şi toxicitatea. Astfel, o serie de

clădiri corupte nu se află într-o stare de funcţionare sau conservare adecvată, lucru care

produce o dublă agresiune ţesutului urban, o dată prin durabilitatea statutului lor ideologic

şi o dată prin rezultarea unor spaţii oprimante şi deprimante, desfigurate de neîntreţinere

şi degradare. Distrugem astfel moştenirea traumatică, dacă nu prin acţiune concretă, atunci

prin nepăsare şi indiferenţă.

O a doua direcţie trasată de acest capitol este a corupţiei materiale. O serie de studii

de caz au identificat felul în care unele disfuncţii fizice, simbolice sau interconectate ale

mediului construit aruncă în derizoriu, ruină şi degradare edificii de o valoare inestimabilă.

Pe fondul destabilizării sociale sau politice, ocuparea abuzivă (ori tolerată de autorităţi ) de

către utilizatori agresivi a unor cladiri valoroase (cum ar fi Hanul Solacolu, Moara lui Assan,

Hala Matache Măcelaru) transformă aceste situri în ‘ruine vii’, ce au în comun atât o

prăbuşire fizică rapidă cât şi un declin moral. Aceste spaţii, aduse într-o stare de maximă

degradare, scad vertiginos în ochii societăţii devenind profund repudiate. În acest context

sumbru, demolarea, ca formă de salvare pentru populaţia zonei, este văzută ca soluţie

ultimă, ce creează şansa creşterii calităţii locuirii.

Dinamica schimbărilor sociale, destabilizarea socio-politică, situaţiile de criză, pot

conduce către o instabilitate a vieţii sociale, contrazicând continuitatea structurii materiale.

Astfel, nu doar cei ce au autoritate pot modifica structurile construite dar şi cei care sunt

(aparent) lipsiţi de influenţă pot avea un rol determinant în soarta unui edificiu. Acest

lucru devine evident prin rezultatele anchetei sociologice centrată pe clădirea Hanului

Solacolu din Bucureşti, analiză dezvoltată în acest capitol. Această clădire, a cărei mutaţie şi

devorare progresivă a materialului, asociată iresponsabilităţii rezidenţilor, este încă aflată

într-un proces letal de auto-distrugere. Prin intermediul aspectului său fizic, clădirea,

ajunsă în pragul colapsului, este intens respinsă, desconsiderată, dar mai ales evitată de

către societate. Mutilarea extremă, vandalizarea, degradarea profundă, într-un cuvânt

aspectul fizic general al acesteia, devine asociat şi chiar confundat cu degradarea morală

19

şi materială a rezidenţilor săi imorali. Această ultimă constatare ne conduce către o

reîntoarcere la observaţia de la care porneşte teza: imposibilitatea separării semnificaţiei

arhitecturii corupte de aspectul său fizic. Prin intermediul mutaţiei materialului, clădirea

Hanul Solacolu transmite semnale negative ce fac trimitere către problema socială de fond:

degradarea morală şi materială a fostei comunităţi etnice rezidente, cauzată de lipsa unui

control social adecvat.

În Capitolul 6 susţinem că arhitectura coruptă ne reaminteşte de faptul că în spatele

formei fizice se ascunde o ‘altă realitate’ care contestă certitudinile şi expune lucruri

scandaloase, monstruoase, inacceptabile despre propria noastră condiţie “coruptă”. Într-un

anumit fel, arhitectura coruptă declanşează în fiecare dintre noi sentimentul straniu al unor

primejdii permanente şi, dacă ne înspăimântă, e, fără îndoială, pentru că (re)activează

propriile noastre refulări. Arhitectura coruptă nu ne oferă ‘confortul’ de a ne distanţa

de propriile probleme şi dileme, confruntându-ne în permanenţă cu aspectele

negative prezente în fiinţa umană.

Totuși, ar fi eronat să înscriem arhitectura coruptă într-o sferă ce include doar un

registru negativ. Într-adevăr, acest discurs asupra spaţiului arhitectural corupt se

încadrează în sfera unei devieri de la echilibru şi normalitate. Imageria acestui “monstru”

bântuind bunul simţ social tinde să excludă ceea ce nu este conform din comunitatea

umană. Ea tinde, în egală măsură, să ne facă să uităm că ceva se comunică prin intermediul

“corupţiei”, ceva ce noi refuzăm adesea să auzim, pentru a apăra un echilibru precar sau o

ordine socială cangrenată. Arhitectura coruptă ne plasează astfel în faţa unei probleme de

neocolit: aceea a confruntării cu propria condiţie coruptă. Mutilarea, distrugerea,

eliminarea, neglijarea, abandonul, deşi la prima vedere par nejustificate şi iraţionale,

primesc în această nouă lumină o altă semnificaţie: fiinţa umană caută în permanenţă să

îşi vindece propriile tulburări, însă adesea foloseşte mijoace inadecvate.

În momentul în care privim arhitectura coruptă nu ca problemă, ci ca soluţie la o criză

din cadrul vieţii sociale, am putea începe să conştientizăm faptul că reabilitarea sa

(înţeleasă în sensul redobândirii bunei reputaţii şi a prestigiului pierdut) este o condiţie

sine qua non pentru reabilitarea fiinţei umane. Aceste constatări ne conduc către

formularea unei observaţii importante: dacă presupusa corupţie de care suferă

20

arhitectura este reflexia propriei noastre corupţii, vindecarea acesteia se poate

obţine prin intermediul unei strategii similare vindecării afecţiunilor umane. Prin

urmare, reabilitarea, nu presupune doar transformarea arhitecturii corupte prin intervenţii

asupra materialităţii sale ci angajarea într-un proces complex care impune şi o intervenţie

asupra întregului context social. Aducerea la viaţă şi reorientarea pozitivă a semnificaţiilor

arhitecturii corupte nu poate fi realizată decât cu efortul comun al tuturor actorilor

cointeresaţi de reabilitarea sa (specialiştilor, autorităţilor, proprietarilor, rezidenţilor şi

comunităţii) în scopul de a îmbunătăţi calitatea vieţii întregii societăţi.

Ancheta sociologică care a investigat felul în care oamenii interpretează clădirea

Solacolu din Bucureşti a concluzionat faptul ca ostilitatea mediului construit imobilizează

întreaga societate într-o stare de pasivitate, neajutorare şi victimizare. Mai mult decât

atât, societatea nu este conştientă de posibilităţile de reabilitare a clădirii ori de

propria capacitate de schimbare. Din aceste constatări decurg recomandările propuse în

ultima parte a tezei, care vizează o abordare integrată a unor măsuri de reconstrucţie

socială cât şi de regenerare urbană. Această abordare unificată este, în opinia noastră,

necesară reconcilierii fiinţei umane cu arhitectura coruptă. Prin confruntare, acceptare,

asumare, reinterpretare, acţiune comunitară, arhitectura coruptă poate fi folosită ca

instrument pentru transformarea profundă a societăţii devenind astfel, din spaţiu corupt -

generator al schimbării sociale.

Studiul arhitecturii corupte presupune, de fapt, studiul fiinţei umane confruntată cu

propriile dezechilibre, precarităţi, corupţii pe care nu le poate înfrunta, accepta şi vindeca.

Este adevărat că, aşa cum analizează această lucrare, de multe ori această arhitectură poate

fi considerată un eşec deoarece corupţia, blocajul, indezirabilitatea au tendinţa de a se

croniciza. Totuşi, demersul acestei teze reprezintă o încercare de conştientizare a

importanţei unei arhitecturi înţeleasă ca depozit de semnificaţii, dar şi ca produs social

asupra căruia se pot aplica măsuri sociale. Dacă se are în vedere rezolvarea problemelor

sociale concomitent cu intervenţiile arhitecturale efectele negative proiectate de

arhitectura coruptă asupra comunităţilor, şi invers, pot fi diminuate. Obiectul arhitectural

care se naşte din acest proces este centrat pe alte justificări decât cele raţionale, cantitative;

este un obiect care îşi recuperează demnitatea, având ‘puterea’ de a juxtapune într-

un singur corp mai multe straturi de semnificaţie.

21

BIBLIOGRAFIE (selectivă)

*** Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan”, 1996. Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a. Bucureşti: Univers Enciclopedic

*** Librairie Larousse, 1966. Petit Larousse. 24th ed. Paris: Phaidon

Aijmer, G., 2000, Introduction. În Aijmer, G., Abbink, J., ed. Meanings of Violence. Oxford, New York: Berg. pp: 1-21

Alexander, C., 1979. The Timeless Way of Building. New York : Oxford UP.

Altman, I, Chemers, M., 1980. Culture and Environment, Monterey, CA: Brooks / Cole

Amerlinck, M., J., 2001. Architectural anthropology. Westport, CT: Bergin & Garvey

Andreescu, I., Gaivoronschi, V., 2009. Identitate şi alteritate în spaţiul urban. Bucureşti: Arhitext

Appadurafs, A., 1988. The Social Life of Things . Cambridge: Cambridge University Press

Bachelard, G., 2003. Poetica spaţiului. Bucureşti : Paralela 45

Baris, R,, 2001. The Rape of Bucharest: Architecture as Performance and Mythology. În Tradition and Modernity in Romanian Culture and Civilization, 1600-2000, Oxford, Portland. pp.158-168

Bates, D. G., Plog F., 1990. Cultural Anthropology. New York : McGraw-Hill

Baudrillard, J., 2008, b. Simulacre și simulare. Cluj : Panopticon

Baudrillard, J., Nouvel, J., 2005. Obiectele singulare. Filosofie şi arhitectură. Paideia: Bucureşti

Belting, H., 2007. Antropología de la imagen. Madrid: Karz Editores

Benjamin, W., 2007. Critique of Violence. În Reflections, Essays, Aphorisms, Autobiographical Writings. New York: Schoken Books

Bevan, R., 2006. The distruction of memory, Architecture at War. London: Reaktion Books Ltd

Botta, M., 2014, b., Architecture in Times of Globalization. Interviu de Marco Nereo Rotelli, http://www.artein.it/?tag=mario-botta, [Accesat la: martie 2014]

Boyer, M., C., 1994. The City of Collective Memory: Its Historical Imagery and Architectural Entertainments. Cambridge Mass: MIT Press.

Boza, M., 2003. Psihologia Socială, nr. 11/2003. Bucureşti : Polirom

Boza, M., 2012. Atitudinile sociale si schimbarea lor. Bucureşti : Polirom

Brooker, G., Stone, S., 2004. Rereadings: Interior Architecture and the Principles of Remodelling Existing Buildings. London: RIBA Enterprises

22

Brooker, G., 2006. Infected Interiors: Remodelling Contaminated Buildings. Disponibil la: http://idea-edu.com/wp-content/uploads/2013/01/2006_IDEA_Journal.pdf. [Accesat la: ianuarie 2014]

Buchli, V., 1999. An Archaeology of Socialism (Materializing Culture). Oxford: Berg

Buchli, V., 2013. An Anthropology of Architecture. London: Bloomsbury

Buchli, V., Lucas G., 2001. Between Remembering and Forgetting. În Archaeologies of the Contemporary Past. London : Routledge

Buda, O., 2014. Marginalul: un destin antropolgic urban. Revista de Antropologie Urbană nr.4. Bucureşti : Oscar Print

Cantacuzino, Ș., 1989, Re/Architecture, Old Buildings/New uses. New York: Abbeville Press

Cantacuzino, Ș., 2001, Despre o estetică a reconstrucţiei. Bucureşti: Paideia,

Carlson, A., 1994. Existence, Location, and Function: The Appreciation of Architecture. În Mitias, M., ed. Philosophy and Architecture. Amsterdam: Editions Rodopi

Cassirer, E., 1994. Eseu despre om – O introducere în filosofia culturii umane. București: Humanitas

Castucci, A., 2010, The value of places. În Explorations in Space and Society, Nr. 18 , Disponibil la: www.losquaderno.ne. [Accesat la: februarie 2015]

Cernat, V., 2005. Psihologia stereotipurilor, Iaşi : Polirom

Chelcea, S., 2006. Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii. Bucureşti: Editura Economică

Chelcea, S., 2008. Atitudinile sociale. În Chelcea, S., ed. Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii. Iaşi: Polirom

Coates, N, 2012. Narrative Architecture (Architectural Design Primer). UK : John Wiley & Sons

Colb, E., 2010. Cultural heritage in conflict. În World heritage cityes of the Middle East, disponibil la: http:// repository. upenn. edu/cgi/ viewcontent.cgi? article= 1139& context.hp_theses. [Accesat la: august 2015]

Coleman, N., 2005. Utopias and Architecture. London: Routledge

Connerton, P., 2009. How Modernity Forgets. Cambridge : Cambridge UP

Connerton, P., 2011. The Spirit of Mourning: History. Memory and the Body. În Social Science. Cambridge : Cambridge University Press

Crișan, R., 2004. Reabilitarea locuirii urbane tradiţionale. Bucureşti: Paideia

Cuciumeanu, R., 2010. Prezența trecutului recent: traiectorii reprezentaționale și configurații valorice în cultura urbană. În Societatea Reală. Nr. 2/2010. disponibil la: http://societateareala.com. [Accesat la: august 2015]

Demandt , A., 1997. Vandalismus. Berlin : Siedler

23

Derer, A., H., 2007, A fi sau a nu fi ruină; Imobilul din strada Demetru Ion Dobrescu numărul 5, În Derer, H., ed. Un alt fel de istorie, Valente culturale ale patrimoniului construit. Bucureşti: editura Universitară Ion Mincu

Derrida, J., Benjamin, W., 2004. Despre violență. Bucuresti: Idea

Domanska, E., 2006. The material presence of the past. În History and Theory. Nr. 45 pp:337-348. disponibil la: http://www.staff.amu.edu.pl. [Accesat la: mai 2014]

Domenig, G., 2002. Confronting the architecture of evil. Milan: Domus 847, April.

Eco, U., 1982. Tratat de semiotica generală. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică.

Faulkner, W., 1996. The Tangible Past. London: University of California Press

Fitzpatrick K., LaGory M. 2000. Unhealthy Places: The Ecology of Risk in the Urban Landscape. London: Routledge

Foucault, M., 2001. Altfel de spaţii. Theatrum philosophicum. Studii, eseuri, interviuri, 1963-1984. Cluj-Napoca : Casa Cărţii de Ştiinţă

Frampton, K., 2010, Modern Architecture. A Critical History. London: Thames&Hudson Ltd

Freud, S., 1996 [1986]. The Aetiology of Hysteria. În The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud. Hogarth Press. Vol. 3. pp. 204- 211

Freud, S., 2003[1899]. b. The Uncanny. London : Penguin Classics

Freud., S., 2010 [1921]. Psihologia maselor şi analiza Eului. Trad. George Purdea şi Vasile Dem. Zamfirescu. În Opere Esenţiale, vol. 9. Bucureşti: edituraTrei

Gardiner, J.,1993. Defining Corruption. În Maurice Punch, et al., eds., Coping with Corruption in a Borderless World. Boston: Kluwer

Gell, A., 1998. Art and Agency: An Anthropological Theory. Oxford: Clarendon Press

Girard, R., 1986. The Scapegoat. London: Athlone

Girard, R., 2005. Violence and the sacred.. London, New York: Continuum

Golu, M., 1998. Dimensiunea psihologică a totalitarismului. Cazul regimului comunist, În Arhivele totalitarismului, an VI, nr. 2-3/1998, INST

Grigorovschi, M., Grigorovschi, A., 2010. Peisaj urban. Edificii semnal. Disponibil la: http://uac.incd.ro/Art/v1n1a07.pdf. [Accesat la: mai 2015]

Halbwachs, M., 1980 [1922]. The Collective Memory. New York : Harper and Row

Hamber, B., 2003. Healing. În Bloomfield, D., Barnes, T., Huyse, L. ed. Reconciliation after Violent Conflict: A Handbook. Disponibil la: http://www.idea .int/ publication s/ reconciliation /upload/reconciliation_full.pdf. [Accesat la: mai 2015]

Hampl, P., McConkey. J. ed., 1996. Memory and Imagination. În The Anatomy of Memory. An Anthology. Oxford: Oxford University Press. pp. 201-211

24

Harris, N., 1999. Building Lives: Constructing Rites and Passages. London: Yale University Press

Heidegger, M., 2003 [1927]. Fiinţa şi Timp. București: Humanitas

Hubert, H., Mauss, M., 1964 [1898]. Sacrifice: Its Nature and Functions, London: Cohen and West

Humphrey, C., 2002. The Unmaking of Soviet Life: Everyday Economies after Socialism. Ithaca: Cornell University Press

Iluţ, P. 2004. Valori, atitudini şi comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie. Iaşi: Polirom.

Ioan, A., 2000. Khora-Postmodernismul românesc. Bucureşti: Paideia

Ioan, A., 2005. Genius Loci. Djinn al locului. Loc(in)toxic(at). Disponibil la: http://atelier.liternet.ro/articol/2257/Augustin-Ioan/Genius-Loci-Djinn-al-locului-Loc-intoxicat.html. [Accesat la: ianuarie 2014]

Ioan, A., 2010, a. Bucureşti, un oraş deşirat, peticit. Interviu de Florin Şperlea, Observatorul Militar, nr.11 (1044) / 17-23 martie 2010, p.24

Ioan, A., 2010, b. Memorialul Holocaustului şi contextul său. Disponibil la: http://atelier.liternet.ro

Ioan, A., 2013. Arhitectura memoriei. Noua frontieră a spaţiului sacru. București: Igloomedia

Ittelson, W.H., Proshansky, H.M., Rivlin, L.G., Winkel, G.H., 1974. An Introduction to Environmental Psychology. New York: Holt. Rinehart & Winston

Kapferer, J.,N., 1991. Rumors: Uses. Interpretations. and Images. New Brunswick: Transactions

Kenzari, B. ed., 2011. Architecture and Violence, Barcelona: Actar

Konrad, L., 1973. On Aggression. New York: Bantam Books

Lawson, B., 2005. The Language of Space. Oxford : Architectural Press

Layton, R., Stone, P., Thomas, J., 2001. Destruction and Conservation of Cultural Property. London: Routledge

Leach, N., 1999.a. Anestetica (arhitectura ca anestezic). Bucureşti: Paidea

Leach, N., 1999.b. Architecture and Revolution. London: Routlege

Leach, N., 2006. Uitați-l pe Heidegger. București: Paideia

Lefebvre, H., 1991. The Production of Space. Oxford: Blackwell

Libeskind, D., 2012. Architecture is a language (video) conferinţă TEDX, Dublin. 8.09.2012. Disponibil la: http://tedxtalks.ted.com/video/Architecture-is-a-Language-Dani [Accesat la: octombrie 2013]

Lorenzel, A., 1977. Architektonische Symbole und subjektive Struktur. Das Prinzip Reihung. Dortmund: Hrsg. Abt. Universität Dortmund

25

Lynch, K., 1960. The Image of the City. Cambridge: MIT Press

Macdonald, S., 2010. Difficult Heritage: Negotiating the Nazi Past in Nuremberg and Beyond. London: Routledge

Machado, R., 1976. Old buildings as palimpsest. Stamford : Progressive Architecture

Mamdani, M., 2001. When Victims Become Killers. Princeton: Princeton University Press

Markus, T., 1979. Building Conversion and Rehabilitation. London: Butterworth

Merleau-Ponty, M., 1968. The Visible and The Invisible. IL : Northwestern University Press

Mihăilă, R., 2014. Healing the nation. Ground Zero and the critique of Exceptionalism in the Recent American Novel. În Mihăilescu, D., Oltean, R., Precup, M., ed. Mapping Generations of Traumatic Memory in American Narratives. Newcastle: Cambridge Scholars Publishing

Mihali, C., 2001. Inventarea spaţiului. Arhitecturi ale experienţei cotidiene. Bucureşti : Paideia

Mihali, C., 2010. Cum să ne scoatem monumentele din cap? Disponibil la: http://ciprianmihali.blogspot.ro/2010/11/cum-sa-ne-scoatem-monumentele-din-cap.html. [Accesat la: iunie 2014]

Miller, D., 2002. Artifacts and the meaning of things. În Ingold, T., ed., Companion Encyclopedia of Anthropology: Humanity, Culture and Social Life. pp: 397-419. London: Routledge Press

Mises, Ludwig von. 1998 [1949]. Acţiunea Umană. Institutul Ludwig von Mises-ww.mises.ro

Mitchell, W., J., T., 2004. What Do Pictures Want?: The Lives and Loves of Images. Chicago: The University of Chicago Press

Mostaedi, A., 2005. Building Conversion & Renovation. Barcelona: Filabo SA

Muntean, A., Munteanu, A., 2011. Violenţă, traumă, rezilienţă. Iaşi: Polirom

Nae, C., 2015. Moduri de a percepe. O introducere în teoria artei moderne și contemporane. Iași: Polirom

Neamţu, M., Ioan, A., 2010. Politicile memoriei. (Inregistrare video). Dezbatere RFI. Disponibil la: http://inliniedreapta.net/politicile-memorisei-dezbatere-rfi-mihail-neamtu-si-prof-augustin - ioan. [Accesat la: septembrie 2012]

Neamțu, M., 2010. Zeitgeist. Tipare culturale și conflicte ideologice. București: Curtea Veche

Neamțu, M., Tătaru-Cazaban, B. (ed.), 2009. Memory, Humanity, and Meaning. Essays in honor of Andrei Pleșu’s sixtieth anniversary. București: Zeta Books

Norberg-Schulz, C., 1971. Existence, Space and Architecture. London: Studio Vista

Norberg-Schulz, C., 1980. Genius Loci. Towards a Phenomenology of Architecture. New York: Rizzoli

Norberg-Schulz, C., 1985. Habiter. vers une architecture figurative. Paris: Electra Moniteur

26

Patapievici, H., R., 2002 [ 1995]. Zbor în bătaia săgeţii. Bucureşti: Humanitas

Patočka, J., 1988. Le monde naturel et le mouvement de l’existence humaine. Dordrecht : Kluwer Academic Publishers

Philpotts, M., 2014. The Ruins of Dictatorship: Prora and Other Spaces. În Central europe. Vol. 12. Nr. 1. May 2014. pp. 47–61

Pleșu, A., 2013. Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri. Bucureşti: Humanitas

Powell, K., 1999. Architecture Reborn, The conversion and reconstruction of old buildings. London: Laurence King Publishing

Proshansky, H.,M., Ittelson, W.,H., Rivlin, L.,G., 1970. Environmental Psychology: Man and his Physical Setting. USA: Holt. Rinehart and Wiston

Psarra, S., 2009. Architecture and Narrative - The Formation of Space and Cultural Meaning. London; New York: Routledge

Radu, C., 2007. Criterii de evaluare din punct de vedere cultural a clădirilor eclectic pitoreşti din Bucureştiul interbelic. În Derer, H.,ed., Despre Conservarea și reabilitarea patrimoniului construit. De la Istorie la soluţii şi probleme contemporane. Bucureşti: Editura Universitară Ion Mincu

Rapoport, A., 1977. Human Aspects of Urban Form: Towards a Man-Environment Approach to Urban Form and Design. New York : Pergamon Press

Rapport, N., 2000, Criminals by Instinct: On the Tragedy of Social Structure and the Violence of Individual Creativity. În Aijmer, G., Abbink, J. ed. Meanings of Violence. Oxford, New York: Berg. pp: 39-54

Reau, L., 1994 [1958]. Histoire du vandalisme: Les monuments detruits de l'art francais. Paris: Laffont

Riches, D., 1986. The Phenomenon of Violence. În Riches, D., ed., The Anthropology of Violence. Oxford, New York: Blackwell. pp: 1-27.

Robert, P., 1989. Adaptations. New Uses For Old Buildings. New York: Princeton Architectural Press,

Roberts, P., 2000. The evolution, definition and purpose of urban regeneration. În Roberts, P., W., Sykes, H., Urban Regeneration. A handbook. London: Sage

Rosenfeld, G., 2000. Munich and Memory: Architecture, Monuments, and the Legacy of the Third Reich. London: University of California Press

Schittich, C., 2006. Construire dans l’existant – Reconversion, Addition, Création. Basel: Detail

Schmidt, B., Schroede, I., 2001. Anthropology of Violence and Conflict. London: Routledge

Silvén, E., Björklund, A., ed., 2006. Difficult matters. Objects and narratives that disturb and affect. Introducere disponibilă la: http:// www.nordiskamuseet. se/ upload / documents / 576. pdf. [Accesat la: ianuarie 2015]

27

Sontag, S., 1978. Illness as Metaphor. New York: Farrar, Straus & Giroux

Stewart, P., J., Strathern, A., 2002 b. Violence: Theory and Ethnography. London, New York: Continuum

Strathern, A., Stewart, P., J., Whitehead, N., ed. 2006. Terror and Violence: Imagination and the Unimaginable. London: Pluto Press

Ticu, C., 2006. Memoria socială a evenimentelor controversate. În Social Psychology nr. 18. pp: 122-138

Tschumi, B., 1996. Architecture and Disjunction, MIT Press: London

Tuan, Y., F, 1979. Landscapes of Fear. New York: Pantheon Books

Tuan, Y., F., 1974. Topophilia: A Study of Environmental Perception, Attitudes, and Values. New York : Columbia University Press

Tuan, Y., F., 1977. Space and Place: The Perspective of Experience. University of Minneapolis :Minnesota Press

Vasilescu, S., 1995. Arhitectura totalitară. În Arhivele totalitarismului, an II, nr. 3/1995

Verdery, K., 1999. The Political Lives of Dead Bodies: Reburial and Postsocialist Change. New York: Columbia University Press

Vidler, A., 1996. The Architectural Uncanny, Essays in the Modern Unhomely, Cambridge: MIT Press

Virilio, P., 1994. Bunker Archeology. New York: Priceton Architectural Press

Ward, C., 1973. Vandalism. New York: Van Nostrand Reinhold

Woods, L., 2001. Radical Reconstruction. Princeton: Architectural Press

Woods, L., 1992. Anarchitecture: Architecture is a Political Act. New York: Academy Editions

Zumptor, P., 2010, Thinking Architecture, Basel: Birkhauser