1

Editorial:

Scrisoare pastorală la Naşterea Domnului

,,Hristos se naşte, măriţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!...”

Iubiţi credincioşi şi credincioase, Prăznuim cu bucurie Naşterea Mântuitorului

nostru Iisus Hristos sau aşa cum este îndătinat cunoscută această mărită zi ca fiind cea a Crăciunului.

Sfintele Evanghelii de la Matei şi Luca istorisesc evenimentul Naşterii minunate: Astfel, Sf. Ev. Matei insistă şi reuşeşte să ilustreze firea divină a Mântuitorului: naşterea supraomenească din Fecioară (1, 18); steaua minunată (2, 2); arătarea în vis a îngerului Domnului (1, 20); amintirea unor profeţii mesianice: Is., 7, 14; Fac., 49, 10. În antiteză, Sf. Ev. Luca insistă pe creionarea firii omeneşti a Mântuitorului: poziţionarea istorică a Naşterii, în timpul lui Octavian August şi a guvernatorului Siriei, Quirinus (2, 1-2); efectuarea unui recensământ (2, 3); culcarea pruncului în iesle (2, 7), lauda păstorilor (2, 16-18), circumciziunea (2, 22). Din datele furnizate de cei doi evanghelişti sinoptici putem înfăţişa în ochii sufleteşti Naşterea minunată a Mânuitorului nostru Iisus Hristos astfel: Iisus S-a născut la Betleem, în provincia Iudeea, când împărat al Romei era Octavian, nepotul lui Iuliu Cezar, supranumit ,,Augustus” adică ,,Sacrul” sau ,,Ilustrul” (27-14 î. Hr), guvernator al Siriei era Publius Suplicius Quirinius (10 î. Hr-9 d. Hr), iar Irod cel Mare (37 î. Hr-4 d. Hr) era ultimul rege tributar al romanilor al întregii Palestine. Regatul său cuprindea: Idumeea, Iudeea, Galileea, Pereea, cu Decapole, Gaulanitida, Itureea, Auranita, Trahonitida şi Betaneea. (Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 233). Familia Sfântă, din pricina recensământului Romei impus de Octavian, a trebuit să părăsească Nazaretul pentru a se întoarce în satul natal al dreptului Iosif, Betleem, ,,Cetatea lui David” din provincia Iudeea, la 10-12 km., sud de Ierusalim. Aici, după un lung drum ce a însumat 150 km, Fecioara Maria L-a născut pe Mântuitorul Hristos. Locul naşterii a fost stabilit de

Iustin Martirul şi Filozoful, Origen şi Cels într-o peşteră care în locurile muntoase se întrebuinţa pentru turme. (Iuliu Olariu, Manual exegetic la Sfânta Scriptură a Testamentului Nou. Sinopticii, vol. I, Tipografia Diecezană, Caransebeş, 1894, p. 441). Cerul şi pământul se bucura de această minunată Naştere, îngerii dădeau mărire lui Dumnezeu: ,,Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Lc., 2, 14), în timp ce pe pământ păstorii şi magii s-au închinat Pruncului aşezat în ieslea animalelor: ,,Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând visteriile lor, I-au adus Lui

daruri: aur, tămâie şi smirnă”. (Mt., 2, 11). Primind de la magii Orientului date despre naşterea Pruncului, Irod a convocat sinedriul din Ierusalim (Mt., 2, 4-5), punând la cale identificarea pruncului care a mers până la uciderea tuturor pruncilor nou-născuţi (Mt., 2, 16-18), în timp ce Familia Sfântă s-a refugiat în Egipt. La reîntoarcere nu se aşează la Betleem, fiindcă rege al Ierusalimului era Arhelau (4 î.Hr.-6 d.Hr), fiul lui Irod, ci la Nazaret, în Galileea.

Pr. Valentin Bugariu, (continuare în pagina 6).

ArhanghelulBiserica lui Mateiu Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc,

care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului. (M. Eminescu)

ArhanghelulPublicaţie parohială trimestrială. Revista Parohiei Ortodoxe Birda, Timiș, 2012, an. I., nr.4

2

La mare

Iuce o măi trecut Crăşiunu' Cu vremea dă colindat Anu' Nou şî Boboceadza Şî Sfântu' Ion s-o gătat. Ş-am plecat la Cimişoara Cu nişce bani puşi doparce Să plăcesc pântru la vară Că vreu ca să plec dăparce. M - o pricit măi multă lume

Că dacă plăcesc măi iuce O să fie mult măi lesnea Şică taxa să reduşie. Că n-o fost vinit Crăşiunu' Ş-am vorbit cu a mea muiere Că la vara a dă vine La mare noi doi om merjie. Am ajiuns la Cimişoara Locu iuce l-am zgogit Şică-i dzâşie agenţie Acolo îi dă plăcit. Lângă mine – două fiece Să-mi dzâcă şie-i dă făcut Molăraiuri să-mi arece Şî cât am dă plăcit: -Cu şie - aţi vrea, domnule dragă La şpăţir ca să plecaţi Cu avionu', cu măşâna O cu rata a dă marţi? -Fecilor, vă dzâc acuma Mi-i cam frică d-avion Cu măşâna îi greu tare Că mi-i frică să n-adorm Da cu rata şie marţ pleacă Îi măi bună dăcât toace Că mă uit pr-uiagă afară Şî pot să dorm prăstă noapce! Am plecat şî noi la mare Sara la vreme dă şină Ş-am ajuns mâne gimneaţă Chiciţi în a lor măşână. Şapce dzâle dă ogină Cu muierea am petrecut Zâua – pră pesăc la soare

Câţi oameni or fost acolo Dân toată lumea viniţi Şî bătrâni, şî jiuni şî fiece Şî măi răi, şî măi cuminţi. Am căutat sară dă sară O căfană cu muzică Dar acolo n-o dzâs lauta Numa' d-aia dă ce strâcă. Omeniţi am fost la masă Cu şie goge n-am ghingit Dar n-o fost sarma şi turta Cu care io am crescut. Am vădzut şî locuri sfince Şî măi mari şî măi mărunce Mănăstâri şie-or fost zâgice La-nălţâme, sus pră munce. Pră uliţi – ducheane mulce Tot cu ţoale şî păpuci Rumineli şî prăjâtură Numai banii să-i arunşi. Lăcomos ca fiecare Când pleacă în strinătace M-am pus şî io ca să târgui Dă nu m-or încheput toace Pântru mine şî muiere Pântru precinii d-acas Am golit tot pozonariu La ducheane într-un şeas. Dar mă tot ghingesc ş-acuma Că am dus-o tare bine Numai io şî cu muierea Şî nime pră lângă mine. Nişi soacra să-mi bleocească Dă n-am făcut şieva bine Nişi s-aud veşinu noapcea Dă la mândre acas când vine. Mă ghingesc anu' şie vine După şie iarna o treşie Să măi plec la Cimişoara Să măi iau două bilece. Acum şciu şî rânduiala Ca să plec prăstă hotare Şî cu rata dă marţ sara Om pleca iar la mare.

Alin Dirina

2

La mare

Iuce o măi trecut Crăşiunu' Cu vremea dă colindat Anu' Nou şî Boboceadza Şî Sfântu' Ion s-o gătat. Ş-am plecat la Cimişoara Cu nişce bani puşi doparce Să plăcesc pântru la vară Că vreu ca să plec dăparce. M - o pricit măi multă lume

Că dacă plăcesc măi iuce O să fie mult măi lesnea Şică taxa să reduşie. Că n-o fost vinit Crăşiunu' Ş-am vorbit cu a mea muiere Că la vara a dă vine La mare noi doi om merjie. Am ajiuns la Cimişoara Locu iuce l-am zgogit Şică-i dzâşie agenţie Acolo îi dă plăcit. Lângă mine – două fiece Să-mi dzâcă şie-i dă făcut Molăraiuri să-mi arece Şî cât am dă plăcit: -Cu şie - aţi vrea, domnule dragă La şpăţir ca să plecaţi Cu avionu', cu măşâna O cu rata a dă marţi? -Fecilor, vă dzâc acuma Mi-i cam frică d-avion Cu măşâna îi greu tare Că mi-i frică să n-adorm Da cu rata şie marţ pleacă Îi măi bună dăcât toace Că mă uit pr-uiagă afară Şî pot să dorm prăstă noapce! Am plecat şî noi la mare Sara la vreme dă şină Ş-am ajuns mâne gimneaţă Chiciţi în a lor măşână. Şapce dzâle dă ogină Cu muierea am petrecut Zâua – pră pesăc la soare

Câţi oameni or fost acolo Dân toată lumea viniţi Şî bătrâni, şî jiuni şî fiece Şî măi răi, şî măi cuminţi. Am căutat sară dă sară O căfană cu muzică Dar acolo n-o dzâs lauta Numa' d-aia dă ce strâcă. Omeniţi am fost la masă Cu şie goge n-am ghingit Dar n-o fost sarma şi turta Cu care io am crescut. Am vădzut şî locuri sfince Şî măi mari şî măi mărunce Mănăstâri şie-or fost zâgice La-nălţâme, sus pră munce. Pră uliţi – ducheane mulce Tot cu ţoale şî păpuci Rumineli şî prăjâtură Numai banii să-i arunşi. Lăcomos ca fiecare Când pleacă în strinătace M-am pus şî io ca să târgui Dă nu m-or încheput toace Pântru mine şî muiere Pântru precinii d-acas Am golit tot pozonariu La ducheane într-un şeas. Dar mă tot ghingesc ş-acuma Că am dus-o tare bine Numai io şî cu muierea Şî nime pră lângă mine. Nişi soacra să-mi bleocească Dă n-am făcut şieva bine Nişi s-aud veşinu noapcea Dă la mândre acas când vine. Mă ghingesc anu' şie vine După şie iarna o treşie Să măi plec la Cimişoara Să măi iau două bilece. Acum şciu şî rânduiala Ca să plec prăstă hotare Şî cu rata dă marţ sara Om pleca iar la mare.

Alin Dirina

4

Restituiri:

Vestigii arheologice din Egipt. O arheologie ,,în mişcare”

Descoperirile arheologice din Egipt au adeverit

o veritabilă viaţă de origine biblică, vechitestamentară, cu rădăcini în cartea Ieşirea, pagini care ilustrează rătăcirea poporului israelitean în deşertul sinaitic, loc unde Domnul a făcut legământ cu poporul său, epoca însoţirii evreilor cu Iahve. Periplul nostru printre antichităţile egiptene vor încerca să descopere trei dimensiuni ale unei arheologii ,,în mişcare”: nostalgia deşertului cu ambivalenţa acestui teritoriu, rugăciunea şi locul călugărilor în acest spaţiu spiritual.

Ţară plină de mistere, loc de întâlnire a mai multor spiritualităţi, culturi şi civilizaţii, generator de energii sufleteşti deosebite, Egiptul faraonilor, sfincşilor şi piramidelor, era predestinat să-şi aducă aportul la temeluirea noii credinţei adusă în lume de Mântuitorul Hristos. Spre pământul udat de bogatele ape ale Nilului s-a îndreptat cel dintâi drum pe care l-a făcut Iisus Pruncul, poate ca un omagiu patriei celor care au oferit umanităţii unanim recunoscute valori spirituale, artistice, morale şi ştiinţifice. Deşertul ca spaţiu geografic şi spiritual însemna pentru călugării egipteni, care dealtfel proveneau dintre localnici, locul cel mai propice pentru lucrarea hesychiei (gr. hesychia=tăcere, linişte şi concentrare interioară).

Ca fundament al vieţii călugăreşti creştine, dar şi locul demonilor, care se manifestau sub forma ,,gândurilor” şi împotriva cărora monahul (şi creştinul n. n.) trebuie să lupte pentru a avea linişte şi concentrare interioară în viaţa cotidiană.

Noţiunea de pustie este ambivalentă în istoria spiritualităţii creştine. Ambivalenţa simbolului este izbitoare dacă îl considerăm plecând doar de la imaginea solitudinii: este sterilitatea, fără Dumnezeu, este fecunditatea cu Dumnezeu, dar datorată numai lui Dumnezeu. Deşertul revelează supremaţia harului: în ordinea spirituală nimic nu există fără el; totul există prin el şi numai prin el.

Cu începere din Vechiul Testament avem o concepţie idealistă sau ,,mistică” despre deşert. Ea se referă la trecutul lui Israel prin Egipt şi la timpurile mesianice şi eshatologice. Această vizune e strâns legată de amintirile evreilor despre Ieşire, despre rătăcirea prin deşertul sinaitic, când Domnul a pecetluit un legământ cu poporul Său; este epoca însoţirii cu Iahve, urmată de

infidelităţile din ţara Canaan. O anumită nostalgie a acestor vremi se va menţine mereu, întreţinută îndeosebi de profeţi. Împăcarea cu Iahve are loc tot printr-o revenire în deşert, spaţiu al iubirilor şi apropierii divine; orcine îşi poate aminti pasaje celebre din Osea, Ieremia, Isaia, unde se află exprimată această concepţie mistică despre pustie.

Deşertul este şi un spaţiu al dezamăgirii, al infidelităţilor de tot felul faţă de Domnul Dumnezeu, a viţelului de aur, a ispitirilor de la Meriba (Ieş., 17, 7; Num. 20. 13), o epocă a damnării de vreme ce nimănui dintre peregrini nu i s-a permis să intre în Pământul Făgăduinţei, unde curge laptele şi mierea. Deşertul egiptean care are o proporţie de 80% din spaţiul

geografic al ţării se continuă dincolo de graniţele ţării în deşertul libian la vest şi deşertul arab mai muntos, la est. Era un pământ sterp, neprielnic, spaţiu al dezintegrării biologice, locaş al mormintelor, un domeniu al morţii, în care egipteanul nu se aventura niciodată fără teamă; aici nu putea să întâlnească decât, în cel mai fericit caz, hoarde de nomazi cu pielea neagră, libieni, mazici, blemizi şi alţii asemenea lor, care le erau străini şi, în cel mai adesea caz ostili, sau să dea peste animale sălbatice deosebit de periculoase şi temute: şerpi, ca năpârca sau vipera cu corn, carnivore, hiene, şacali şi altele.

După o cercetare mistică deşertul exterior întruchipează deşertul din

interiorul omului, singurătatea, abandonarea sa. Pământul arid semnifică lumea decăzută chemată să-şi regăsească starea originară, să se transforme în Eden, în grădină. Inima eremitului devine acel hortus conclusus evocat de Cântarea Cântărilor (4, 12). Mai mult, acest pământ arzător e menit să cunoască glorificarea despre care vorbeşte Isaia, atunci când îl descrie acoperit de flori (35, 1-2) sau transformarea în heleşteu. Astfel, ,,ţinutul cel însetat va fi izvor de apă” (Is. id. 6-7), iar din inima pustnicului curg valuri de apă vie, adăpându-i pe toţi cei însetaţi.

Mistica deşertului ar putea fi sintetizată într-o singură frază: mistica luminii solare de la miezul zilei. Alegând pustiul, sihastrul se îndreaptă spre Răsărit, loc privilegiat al luminii.

-Va urma-

Andrei Petrescu

5

Documentar:

Din amintirile unui ,,colonist” din

Gătaia (V)

,,Copiii învaţă bunătatea de la natură, iar răutatea de la oameni!”

Nicolae Iorga

Cu fiecare citat utilizat la începutul articolelor sunt tot mai convins de adevărul şi de necesitatea cunoaşterii unor asemenea cugetări. Ele constituie o reflectare concentrată a unor lungi perioade de existenţă umană şi de experienţe prin care a trecut individul în evoluţia lui.

Chiar dacă omul ,,este cea mai înaltă şi mai nobilă operă de artă a naturii”, cum spune Eminescu, el n-a utilizat doar ce-i bun şi înălţător pentru devenirea sa. A creat stări şi sentimente pe care natura nu le are. Egoismul, invidia, răzbunarea, duşmănia, ticăloşia şi aroganţa sunt doar câteva din larga paletă de răutăţi umane. Şi, în dezvoltarea lor, la unii oameni, aceste nonvirtuţi devin norme de conduită.

Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, ne arată primul verset din Biblie. Deci natura este de esenţă divină. De aici şi bunătatea emanată. De la natură, luată ca model de-atâtea ori, învaţă omul să trăiască. Această comuniune pilduitoare este minunat exprimată într-o creaţie lirică populară norvegiană. Fiinţa umană este îndemnată să ia ca model natura: ,,Învaţă de la apă să ai statornic drum, […] Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi, […] Învaţă de la soare cum trebuie s-apui, […] Învaţă de la nufăr să fii mereu curat, […] Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,/ Învaţă de la lună să nu te-nspăimânţi, […] Învaţă de la toate, că toate sunt surori,,/ Să treci frumos prin viaţă, să poţi frumos să mori”.

Şi, după această secvenţă introductivă, mă întorc la natura anilor mei frumoşi şi ireversibili, întrebându-mă cu o nostalgie eminesciană: ,,Unde eşti copilărie cu pădurea ta cu tot?”. Rememorez acea perioadă şi, selectiv, evoc întâlnirile mele cu natura din atât de aşteptatele vacanţe şcolare. Ele constituiau pentru noi, copiii, perioade de recreere şi chiar de eliberare de sub povara orelor de la clasă.

Lunile de vară cu farmecul lor şi arşiţa zilelor fierbinţi ne ademeneau să ne răcorim sufletul în blânda noastră Bârzavă. Acum ea este ,,frumos curgătoare”, dar, uneori, primăvara, se mai înfuria şi ieşea din albie, până când localnicii, călcaţi de viiturile spumegânde, au ridicat un dig de pământ, zăgăzuind-o în matca sa.

Am crescut lângă acest râu. Trecea şi atunci prin capătul grădinilor coloniştilor mlădiindu-şi trupul fluid şi formând coturi, vaduri şi gropane în lupta cu pietrişul nisipos pe care-l rostogolea alene pe albia-i zdrenţuită. Şi astăzi, apa aceasta, Ozana noastră, îşi urmează cursul şi-şi face veacul pe acelaşi drum.

La vârsta de 13 ani, mă puteam mândri că ştiam să înot bine şi în mai multe feluri. Mergeam la scăldat, când reuşeam să scap de privirea aspră a mamei, alături de alţi ortaci, în multe locuri. La ,,iaz”, bunăoară, unde mai dăinuia încă un zid mare de beton, lung de vreo 7-8 m, de când fusese aici un baraj pentru vechea moară de apă din Sculea, era un loc minunat pentru baie. Foloseam zidul ca trambulină, săream în vâltoarea apei, ne întreceam care stă mai mult fără să iasă să respire. Veneam aici şi copii de pe strada Maghiară din Sculea. Cu unii ne mai luam la harţă copilăreşte din te miri ce, dar ne împăcam repede.

Mi-amintesc că aici era să se înece odată fratele meu, Ionel. Începuse şi el să prindă a înota, avea curaj, dar îi lipsea experienţa unor atari încercări. Apa l-a dus până lângă zid, unde era adâncă şi te trăgea la fund. Văzusem zbaterea lui, nesiguranţa şi teama apărută. Atunci, eu şi Emil Sasu, un prieten de şcoală şi de stradă,

am sărit reuşind să-l salvăm. A fost o lecţie de viaţă pentru el şi o experienţă tristă pentru mine.

La ,,Berc”, un alt loc de scăldat, ne duceam de obicei duminica. Atunci veneau şi băieţii cei mari, de seama lui Vasile, văru-meu. Aici apa nu era prea adâncă, însă spaţiul de baie era mai mare şi se putea sări, în loc de trambulină, direct de pe malul care trecea de 3 m înălţime.

Şi aici, o duminică frumoasă şi caldă avea să ne

potolească avântul tineresc şi curajul nesăbuit. Întâmplarea aceea m-a urmărit mult timp, sădindu-mi în suflet frica de scăldat pentru o lungă vreme. Se sărea în apă de pe malul înalt. Cei mari, adică feciorii, erau înşiraţi unul după altul la mare distanţă. Îi invidiam noi ,,ţâncii” şi vedeam în acţiunea lor un mare act de bărbăţie. Feciorii înfruntau înălţimea şi adâncimea apei sfidând pericolul. Nu era prima dată când bravau. Acum însă, ghinionul face ca vărul meu, Vasile, să sară după Ghiţă Gocea, un băiat de pe strada noastră. Dar, vai! Ghiţă iese de sub apă aproape în acelaşi loc unde întrase, în loc să se îndepărteze. Vasile sare şi, în coborâre, se loveşte cu capul de acesta. Vărul meu a fost zdruncinat de izbitură şi, aproape leşinat, n-a mai ştiut de el sub apă. Marele noroc, rânduit de Dumnezeu, de bună seamă, a fost că în apropiere se afla şi Traian al lui Bold care îl prinde şi-l trage repede la mal. Spre bucuria noastră, îşi revine repede. În sufletul tuturor a încolţit atunci frica de ce-i mai rău.

Prof. Marius Iosif Circa

4

Restituiri:

Vestigii arheologice din Egipt. O arheologie ,,în mişcare”

Descoperirile arheologice din Egipt au adeverit

o veritabilă viaţă de origine biblică, vechitestamentară, cu rădăcini în cartea Ieşirea, pagini care ilustrează rătăcirea poporului israelitean în deşertul sinaitic, loc unde Domnul a făcut legământ cu poporul său, epoca însoţirii evreilor cu Iahve. Periplul nostru printre antichităţile egiptene vor încerca să descopere trei dimensiuni ale unei arheologii ,,în mişcare”: nostalgia deşertului cu ambivalenţa acestui teritoriu, rugăciunea şi locul călugărilor în acest spaţiu spiritual.

Ţară plină de mistere, loc de întâlnire a mai multor spiritualităţi, culturi şi civilizaţii, generator de energii sufleteşti deosebite, Egiptul faraonilor, sfincşilor şi piramidelor, era predestinat să-şi aducă aportul la temeluirea noii credinţei adusă în lume de Mântuitorul Hristos. Spre pământul udat de bogatele ape ale Nilului s-a îndreptat cel dintâi drum pe care l-a făcut Iisus Pruncul, poate ca un omagiu patriei celor care au oferit umanităţii unanim recunoscute valori spirituale, artistice, morale şi ştiinţifice. Deşertul ca spaţiu geografic şi spiritual însemna pentru călugării egipteni, care dealtfel proveneau dintre localnici, locul cel mai propice pentru lucrarea hesychiei (gr. hesychia=tăcere, linişte şi concentrare interioară).

Ca fundament al vieţii călugăreşti creştine, dar şi locul demonilor, care se manifestau sub forma ,,gândurilor” şi împotriva cărora monahul (şi creştinul n. n.) trebuie să lupte pentru a avea linişte şi concentrare interioară în viaţa cotidiană.

Noţiunea de pustie este ambivalentă în istoria spiritualităţii creştine. Ambivalenţa simbolului este izbitoare dacă îl considerăm plecând doar de la imaginea solitudinii: este sterilitatea, fără Dumnezeu, este fecunditatea cu Dumnezeu, dar datorată numai lui Dumnezeu. Deşertul revelează supremaţia harului: în ordinea spirituală nimic nu există fără el; totul există prin el şi numai prin el.

Cu începere din Vechiul Testament avem o concepţie idealistă sau ,,mistică” despre deşert. Ea se referă la trecutul lui Israel prin Egipt şi la timpurile mesianice şi eshatologice. Această vizune e strâns legată de amintirile evreilor despre Ieşire, despre rătăcirea prin deşertul sinaitic, când Domnul a pecetluit un legământ cu poporul Său; este epoca însoţirii cu Iahve, urmată de

infidelităţile din ţara Canaan. O anumită nostalgie a acestor vremi se va menţine mereu, întreţinută îndeosebi de profeţi. Împăcarea cu Iahve are loc tot printr-o revenire în deşert, spaţiu al iubirilor şi apropierii divine; orcine îşi poate aminti pasaje celebre din Osea, Ieremia, Isaia, unde se află exprimată această concepţie mistică despre pustie.

Deşertul este şi un spaţiu al dezamăgirii, al infidelităţilor de tot felul faţă de Domnul Dumnezeu, a viţelului de aur, a ispitirilor de la Meriba (Ieş., 17, 7; Num. 20. 13), o epocă a damnării de vreme ce nimănui dintre peregrini nu i s-a permis să intre în Pământul Făgăduinţei, unde curge laptele şi mierea. Deşertul egiptean care are o proporţie de 80% din spaţiul

geografic al ţării se continuă dincolo de graniţele ţării în deşertul libian la vest şi deşertul arab mai muntos, la est. Era un pământ sterp, neprielnic, spaţiu al dezintegrării biologice, locaş al mormintelor, un domeniu al morţii, în care egipteanul nu se aventura niciodată fără teamă; aici nu putea să întâlnească decât, în cel mai fericit caz, hoarde de nomazi cu pielea neagră, libieni, mazici, blemizi şi alţii asemenea lor, care le erau străini şi, în cel mai adesea caz ostili, sau să dea peste animale sălbatice deosebit de periculoase şi temute: şerpi, ca năpârca sau vipera cu corn, carnivore, hiene, şacali şi altele.

După o cercetare mistică deşertul exterior întruchipează deşertul din

interiorul omului, singurătatea, abandonarea sa. Pământul arid semnifică lumea decăzută chemată să-şi regăsească starea originară, să se transforme în Eden, în grădină. Inima eremitului devine acel hortus conclusus evocat de Cântarea Cântărilor (4, 12). Mai mult, acest pământ arzător e menit să cunoască glorificarea despre care vorbeşte Isaia, atunci când îl descrie acoperit de flori (35, 1-2) sau transformarea în heleşteu. Astfel, ,,ţinutul cel însetat va fi izvor de apă” (Is. id. 6-7), iar din inima pustnicului curg valuri de apă vie, adăpându-i pe toţi cei însetaţi.

Mistica deşertului ar putea fi sintetizată într-o singură frază: mistica luminii solare de la miezul zilei. Alegând pustiul, sihastrul se îndreaptă spre Răsărit, loc privilegiat al luminii.

-Va urma-

Andrei Petrescu

5

Documentar:

Din amintirile unui ,,colonist” din

Gătaia (V)

,,Copiii învaţă bunătatea de la natură, iar răutatea de la oameni!”

Nicolae Iorga

Cu fiecare citat utilizat la începutul articolelor sunt tot mai convins de adevărul şi de necesitatea cunoaşterii unor asemenea cugetări. Ele constituie o reflectare concentrată a unor lungi perioade de existenţă umană şi de experienţe prin care a trecut individul în evoluţia lui.

Chiar dacă omul ,,este cea mai înaltă şi mai nobilă operă de artă a naturii”, cum spune Eminescu, el n-a utilizat doar ce-i bun şi înălţător pentru devenirea sa. A creat stări şi sentimente pe care natura nu le are. Egoismul, invidia, răzbunarea, duşmănia, ticăloşia şi aroganţa sunt doar câteva din larga paletă de răutăţi umane. Şi, în dezvoltarea lor, la unii oameni, aceste nonvirtuţi devin norme de conduită.

Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, ne arată primul verset din Biblie. Deci natura este de esenţă divină. De aici şi bunătatea emanată. De la natură, luată ca model de-atâtea ori, învaţă omul să trăiască. Această comuniune pilduitoare este minunat exprimată într-o creaţie lirică populară norvegiană. Fiinţa umană este îndemnată să ia ca model natura: ,,Învaţă de la apă să ai statornic drum, […] Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi, […] Învaţă de la soare cum trebuie s-apui, […] Învaţă de la nufăr să fii mereu curat, […] Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,/ Învaţă de la lună să nu te-nspăimânţi, […] Învaţă de la toate, că toate sunt surori,,/ Să treci frumos prin viaţă, să poţi frumos să mori”.

Şi, după această secvenţă introductivă, mă întorc la natura anilor mei frumoşi şi ireversibili, întrebându-mă cu o nostalgie eminesciană: ,,Unde eşti copilărie cu pădurea ta cu tot?”. Rememorez acea perioadă şi, selectiv, evoc întâlnirile mele cu natura din atât de aşteptatele vacanţe şcolare. Ele constituiau pentru noi, copiii, perioade de recreere şi chiar de eliberare de sub povara orelor de la clasă.

Lunile de vară cu farmecul lor şi arşiţa zilelor fierbinţi ne ademeneau să ne răcorim sufletul în blânda noastră Bârzavă. Acum ea este ,,frumos curgătoare”, dar, uneori, primăvara, se mai înfuria şi ieşea din albie, până când localnicii, călcaţi de viiturile spumegânde, au ridicat un dig de pământ, zăgăzuind-o în matca sa.

Am crescut lângă acest râu. Trecea şi atunci prin capătul grădinilor coloniştilor mlădiindu-şi trupul fluid şi formând coturi, vaduri şi gropane în lupta cu pietrişul nisipos pe care-l rostogolea alene pe albia-i zdrenţuită. Şi astăzi, apa aceasta, Ozana noastră, îşi urmează cursul şi-şi face veacul pe acelaşi drum.

La vârsta de 13 ani, mă puteam mândri că ştiam să înot bine şi în mai multe feluri. Mergeam la scăldat, când reuşeam să scap de privirea aspră a mamei, alături de alţi ortaci, în multe locuri. La ,,iaz”, bunăoară, unde mai dăinuia încă un zid mare de beton, lung de vreo 7-8 m, de când fusese aici un baraj pentru vechea moară de apă din Sculea, era un loc minunat pentru baie. Foloseam zidul ca trambulină, săream în vâltoarea apei, ne întreceam care stă mai mult fără să iasă să respire. Veneam aici şi copii de pe strada Maghiară din Sculea. Cu unii ne mai luam la harţă copilăreşte din te miri ce, dar ne împăcam repede.

Mi-amintesc că aici era să se înece odată fratele meu, Ionel. Începuse şi el să prindă a înota, avea curaj, dar îi lipsea experienţa unor atari încercări. Apa l-a dus până lângă zid, unde era adâncă şi te trăgea la fund. Văzusem zbaterea lui, nesiguranţa şi teama apărută. Atunci, eu şi Emil Sasu, un prieten de şcoală şi de stradă,

am sărit reuşind să-l salvăm. A fost o lecţie de viaţă pentru el şi o experienţă tristă pentru mine.

La ,,Berc”, un alt loc de scăldat, ne duceam de obicei duminica. Atunci veneau şi băieţii cei mari, de seama lui Vasile, văru-meu. Aici apa nu era prea adâncă, însă spaţiul de baie era mai mare şi se putea sări, în loc de trambulină, direct de pe malul care trecea de 3 m înălţime.

Şi aici, o duminică frumoasă şi caldă avea să ne

potolească avântul tineresc şi curajul nesăbuit. Întâmplarea aceea m-a urmărit mult timp, sădindu-mi în suflet frica de scăldat pentru o lungă vreme. Se sărea în apă de pe malul înalt. Cei mari, adică feciorii, erau înşiraţi unul după altul la mare distanţă. Îi invidiam noi ,,ţâncii” şi vedeam în acţiunea lor un mare act de bărbăţie. Feciorii înfruntau înălţimea şi adâncimea apei sfidând pericolul. Nu era prima dată când bravau. Acum însă, ghinionul face ca vărul meu, Vasile, să sară după Ghiţă Gocea, un băiat de pe strada noastră. Dar, vai! Ghiţă iese de sub apă aproape în acelaşi loc unde întrase, în loc să se îndepărteze. Vasile sare şi, în coborâre, se loveşte cu capul de acesta. Vărul meu a fost zdruncinat de izbitură şi, aproape leşinat, n-a mai ştiut de el sub apă. Marele noroc, rânduit de Dumnezeu, de bună seamă, a fost că în apropiere se afla şi Traian al lui Bold care îl prinde şi-l trage repede la mal. Spre bucuria noastră, îşi revine repede. În sufletul tuturor a încolţit atunci frica de ce-i mai rău.

Prof. Marius Iosif Circa

7

Bucurii editoriale:

Mitropolitul Vasile Lăzărescu al

Banatului (1894-1969). Monografie istorică

Viaţa şi activitatea mitropolitului Vasile Lăzărescu al

Banatului a intrat într-un con nemeritat de umbră. Ca răspuns la această stare de lucruri încearcă şi reuşeşte să-i răspundă părintele profesor doctor Petrică Zamela din Borlovenii Vechi (jud. Caraş-Severin). Părintele este autorul unei teze de doctorat în domeniul istorie susţinută la Universitatea din Oradea. Contribuţia sa monografică a fost apoi tipărită într-un volum cu titlul: Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2011, 410 pag.. Monografia închinată vlădicii Vasile este prima pe care o înregistrează literatura teologică românească.

Valoarea acestui elaborat este scos în privelişte de prof. univ. dr. Mihai D. Drecin de la Universitatea din Oradea: ,,Bazată pe un substanţial suport de documente inedite din arhivele bisericeşti şi civile din Caransebeş, Timişoara, Oradea, Patriarhia Română, Arad, Sibiu, Bucureşti, inclusiv din Arhivele Securităţii anilor ’50 ai secolului trecut, la care se adaugă presa bisericească şi laică interbelică şi de după al doilea război mondial, lucrări generale şi speciale, inclusiv istorie a B. O. R – lucrarea prezintă viaţa, activitatea, afirmarea profesională şi ştiinţifică a primului Mitropolit roman ortodox al Banatului”. (p. 9).

Nu vom insista să prezentăm portretul mitropolitului, el fiind îndeobşte cunoscut din istoria Bisericii precum şi din Dicţionarul teologilor români (1996), scris de pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, ci vom insista pe coordonatele operei şi a sfârşitului vlădicii.

În 1933 a fost ales episcop al Caransebeşului. Realizările din perioada caransebeşană sunt însemnate pentru bunul mers al Eparhiei: S-au ridicat patru biserici, s-au efectuat reparaţii capitale la alte 65 de lăcaşe de cult. Este considerat îndeobşte ca fiind restauratorul monahismului bănăţean: a reintrodus în serviciul religios Mănăstirea Săraca de la Şemlacu Mic (jud. Timiş), a ctitorit schitul ,,Sfântul Ilie” de la Muntele Mic.

A avut o contribuţie remarcabilă la bunul mers al învăţământului teologic superior de la Caransebeş. Aici au fost titularizaţi profesori de renume ai perioadei intrbelice a Teologiei româneşti: arhim. dr. Lurenţiu Busuioc, dr. Mircea Chialda, dr. Petru Rezuş, dr. Gheorghe Cotoşman, dr. Dumitru Belu. A spijinit studenţii teologi merituoşi prin acordarea de burse. Între bursierii vlădicii amintim pe dr, Victor Vlăduceanu, dr. Marcu Bănescu, protopopul Ieremia B Ghita, alături de alţi 43 de studenţi ajunşi preoţi la parohiile din Banat.

Ca autor de scrieri teologice, episcopul Vasile a publicat două lucrări: Pârga darului. Cuvântări, Caransebeş, 1938, 111 p. şi Praznic luminat. Gânduri de sărbători, Caransebeş, 1940, 208 p..

În 12 iunie 1940 vlădica Vasile Lăzărescu a fost ales episcop al Timişoarei, intronizat de Bunavestirea anului 1941. A contribuit în mod decisiv la terminarea şi înfrumuseţarea catedralei mitropolitane, au fost finalizate lucrările de zidărie, pictură murală şi a fost confecţionat mobilierul liturgic. Tot cu binecuvântarea episcopului Vasile a funcţionat şi Academia Teologică din Oradea regugiată la Timişoara între 1941 şi 1944. În 1947 a fost înălţat la

rangul de arhiepiscop al Timişoarei şi mitropolit al Banatului. În ultima parte a păstoririi sale a fost canonizat Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş (1956), precum şi câteva traduceri din filosofia germană rămase în manuscris şi lucrarea În ce ne deosebim….? (1955).

Baza condamnării şi a pensionării forţate a reprezentat-o legătura sa cu Mişcarea Legionară fiind un susţinător ,,deschis“ al ei. (p. 102), membru al P. N. Ţ.,-Maniu. A participat la o misiune ortodoxă în Basarabia şi Transnistria la 31 august 1941. Aici a oficiat Sfânta Liturghie, a predicat, a vizitat spitale militare, iar împreună cu întreaga delegaţie românească au împărţit cărţi religioase, au înfiinţat biblioteci româneşti.

În ţară după 1944 a sprijinit pe cei consideraţi ostili regimului communist între aceşti numărându-se Sever Bocu precum şi câţiva preoţi ajunşi consilieri eparhiali. A folosit predica ca discurs anticomunist. Cu toate acestea a fost conştient de răutatea timpurilor: ,,Să nu te miri, dacă auzi într-o bună zi, că pe vlădica l-au dat afară şi l-au închis la mănăstire. Nu este greu să-ţi găsească o vină. Sunt mereu suspectat şi mă simt parcă supravegheat de personalul meu de la Mitropolie.

Vezi mai toţi câţi au fost în jurul meu au părăsit preoţia şi au luat posturi mirene, uite şi pe părintele Secoşan pe care-l ţineam ca

pe propriul meu copil, el m-a denunţat pe nedrept, scornind minciuni pe seama mea. Apoi în cine să mai ai încredere?” (p. 144).

Pentru înlăturarea mitropolitului Vasile au fost racolaţi dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai mitropolitului. Aceştia au primit nume conspirative: ,,Popa Vasile”, ,,Dunăreanu”, ,,Baba Mihail”, ,,Nistor”, ,,Costică”, ş. a. m. d.. Agentul Popa Vasile a fost ,,dirijat în vederea falsificării unor acte contabile care urmau să-l încrimineze pe mitropolit că ar sustrage bani în vederea ajutorării persoanelor marginalizate de către regim”. (p. 160). În iunie 1961 s-a demarat un control financiar la Mitropolie cu rezultatul deja cunoscut: reţinerea şi anchetarea unor salariaţi şi în final cu îndepărtarea mitropolitului Vasile. Odată îndepărtat din 1962 şi până în 1969 a fost trimis la Mănăstirile Sâmbăta de Sus şi apoi Cernica. După 1989 trupul mitropolitului Vasile a fost aşezat în cripta arhiereilor din subsolul catedralei mitropolitane.

Valoarea cărţii rezidă în bogata informare arhivistică, în mare parte inedită, autorul reuşeşte să dubleze viaţa şi

activitatea mitropolitului cercetat de o istorie a Bisericii din Banat, a învăţământului şi literaturii teologice din această provincie românească. Cartea este dublată de un capitol de anexe care fac referire la tema studiată precum şi un bogat fond ilustrativ. Apariţia unei astfel de lucrări aduce lumină într-o perioadă istorică mai puţin cercetată! Felicitări părintelui autor iar cititorilor lectură cu folos!

V. B.

Cronica parohială:

o Hramul bisericii din Birda. De sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului a fost oficiată Sfânta Liturghie, cu începere de la orele 1000. După săvârşirea Liturghiei a urmat ritualul Rugii, tăierea colacului. Naşii Rugii de anul acesta au fost familia Lucia şi Florin Stoian cărora le mulţumim şi pe această cale. Naşii au împărţit la sfârşitul ritualului colacul împreună cu dulciuri celor prezenţi.

6

Cateheza:

(Urmare din pagina 1) Pentru noi românii, sărbătoarea Naşterii

Domnului este şi sărbătoarea Crăciunului. O legendă culeasă de Tudor Pamfilie redă existenţa mitică a bătrânului Crăciun: Venindu-i Sfintei Fecioare vremea să nască, a fugit de la casa părintească şi s-a oprit la gospodăria a doi bătrâni – Crăciun şi Crăciunoaie – oameni cumsecade de altfel, dar care cu niciun chip n-au vrut s-o primească în casă, spre a nu le spurca cuprinsul cu naşterea unui prunc zămislit din greşeală. De aceea, închizându-i uşa, Maria fecioară, simţindu-se cu totul neputincioasă de a merge înainte, s-a tras într-un şopron de vite, unde s-a şi culcat în ieslea boilor, în paie. Aici, începând durerile naşterii, Maica Domnului a purces a se văita. Crăciunoaie, auzind-o şi ştiind ce înseamnă o naştere de copil, i s-a făcut milă de dânsa şi, fără a vesti pe Crăciun –unchiaşul–, a ieşit afară şi s-a dus la Sf. Fecioară în iesle. Acolo a ajutat-o la naştere, a tăiat buricul pruncului, a culcat lăuza pe paie şi a învelit-o, cu un cuvânt, a îndeplinit tot rostul moşitului. După aceasta a mers în casă şi i-a spus lui Crăciun: -Uite aşa şi aşa. Fecioara izgonită de noi s-a dus în ocolul vitelor şi acolo a născut. Ce puteam face eu altceva decât s-o ajutorez? Unchiaşul ei însă nu era om de înţelegere. A apucat pe babă de mână, a adus-o la tăietor şi acolo i-a ciuntit mâinile din glezne; apoi, înspăimântat de aceste toate câte s-au întâmplat la casa lui, a plecat şi s-a dus în sat. În urmă, moaşa Crăciunoaie a umplut cum a putut un ceaun cu apă, l-a pus cu gura pe foc şi când a crezut că apa este numai bună pentru scăldătoare, i-a spus Maicii Domnului să încerce apa şi să vadă cum este. Maica Domnului însă i-a răspuns: -Încearcă şi dumneata, moaşă Crăciunoaie! Crăciunoaie vârâ mâinile amândouă în apă şi deodată văzu că partea tăiată îi creşte la loc mult mai curată şi mai frumoasă ca la început. De la această minune se crede pretutindeni că moaşele au mâini de aur curat”. (Simona Goicu, Termeni creştini în onomastica românească, Editura Amphora, Timişoara, 1999,p.37). Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Ne bucurăm aşadar de o o sărbătoare a familiei. Acum mai abitir ca altădată familia se reuneşte şi se adună în jurul mesei. Tihna acestei întâlniri poate fi întreruptă doar de viersul duioaselor colinde care vestesc Naşterea. (Nicolae Corneanu, Popasuri duhovniceşti de la Crăciun la Paşti, Editura Învierea, Timişoara, 2001, p. 70). Din această pricină trebuie să înţelegem măritul praznic al Crăciunului ca fiind şi o perpetuă naştere a Pruncului Iisus în sufletele noastre. De aceea bucuria şi dragostea din familiile noastre trebuie să se reverse şi asupra celor aflaţi în lipsuri şi în supărări de tot felul. Un arhiereu român ne învaţă că această dragoste nu stă în vorbe, ci în fapte. Aşa că ne străduim să facem fapte bune ajutând pe cei ce se află în lipsuri, împlinind toate cele bune spre binele obştesc şi mântuirea sufletelor noastre.

(Urmare din pagina 3)

Desfăşoară o intensă activitate naţională în rândurile românilor, în preajma izbucnirii primului război mondial. Sprijină activitatea Astrei, difuzarea de cărţi româneşti şi a ziarelor editate de liderii P.N.R. Datorită atitudinii sale patriotice, va fi mobilizat şi trimis pe front în 1916. Va conduce la sfârşitul războiului lupta românilor pentru unirea cu România, organizând numeroase adunări naţionale în satele

vecine pentru organizarea de Consilii Naţionale şi de Gărzi Naţionale Româneşti, culminând cu Adunarea Naţională a românilor din cercul electoral Gătaia din 15 noiembrie 1918, pentru alegerea delegaţilor ce urmau să participe la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

Participă şi la aceasta act istoric ca şi conducător al delegaţiei românilor din acest cerc, delegaţie formată din 5 persoane. Privind situaţia pe ansamblu, observăm că începe să se arate o tot mai accentuată stratificare din punct de vedere social, ajungându-se, la sfărşitul acestei perioade, ca doar 78% dintre locuitori să se mai ocupe cu agricultura. Deşi procentul pare mic, faptul că peste 20% din populaţie nu mai depindea de agricultură ca sursă de venit reprezintă un serios pas înainte faţă de situaţia anterioară, când aproape întreaga populaţie avea ca principala sursă de venit doar agricultura.

7

Bucurii editoriale:

Mitropolitul Vasile Lăzărescu al

Banatului (1894-1969). Monografie istorică

Viaţa şi activitatea mitropolitului Vasile Lăzărescu al

Banatului a intrat într-un con nemeritat de umbră. Ca răspuns la această stare de lucruri încearcă şi reuşeşte să-i răspundă părintele profesor doctor Petrică Zamela din Borlovenii Vechi (jud. Caraş-Severin). Părintele este autorul unei teze de doctorat în domeniul istorie susţinută la Universitatea din Oradea. Contribuţia sa monografică a fost apoi tipărită într-un volum cu titlul: Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului (1894-1969). Monografie istorică, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2011, 410 pag.. Monografia închinată vlădicii Vasile este prima pe care o înregistrează literatura teologică românească.

Valoarea acestui elaborat este scos în privelişte de prof. univ. dr. Mihai D. Drecin de la Universitatea din Oradea: ,,Bazată pe un substanţial suport de documente inedite din arhivele bisericeşti şi civile din Caransebeş, Timişoara, Oradea, Patriarhia Română, Arad, Sibiu, Bucureşti, inclusiv din Arhivele Securităţii anilor ’50 ai secolului trecut, la care se adaugă presa bisericească şi laică interbelică şi de după al doilea război mondial, lucrări generale şi speciale, inclusiv istorie a B. O. R – lucrarea prezintă viaţa, activitatea, afirmarea profesională şi ştiinţifică a primului Mitropolit roman ortodox al Banatului”. (p. 9).

Nu vom insista să prezentăm portretul mitropolitului, el fiind îndeobşte cunoscut din istoria Bisericii precum şi din Dicţionarul teologilor români (1996), scris de pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, ci vom insista pe coordonatele operei şi a sfârşitului vlădicii.

În 1933 a fost ales episcop al Caransebeşului. Realizările din perioada caransebeşană sunt însemnate pentru bunul mers al Eparhiei: S-au ridicat patru biserici, s-au efectuat reparaţii capitale la alte 65 de lăcaşe de cult. Este considerat îndeobşte ca fiind restauratorul monahismului bănăţean: a reintrodus în serviciul religios Mănăstirea Săraca de la Şemlacu Mic (jud. Timiş), a ctitorit schitul ,,Sfântul Ilie” de la Muntele Mic.

A avut o contribuţie remarcabilă la bunul mers al învăţământului teologic superior de la Caransebeş. Aici au fost titularizaţi profesori de renume ai perioadei intrbelice a Teologiei româneşti: arhim. dr. Lurenţiu Busuioc, dr. Mircea Chialda, dr. Petru Rezuş, dr. Gheorghe Cotoşman, dr. Dumitru Belu. A spijinit studenţii teologi merituoşi prin acordarea de burse. Între bursierii vlădicii amintim pe dr, Victor Vlăduceanu, dr. Marcu Bănescu, protopopul Ieremia B Ghita, alături de alţi 43 de studenţi ajunşi preoţi la parohiile din Banat.

Ca autor de scrieri teologice, episcopul Vasile a publicat două lucrări: Pârga darului. Cuvântări, Caransebeş, 1938, 111 p. şi Praznic luminat. Gânduri de sărbători, Caransebeş, 1940, 208 p..

În 12 iunie 1940 vlădica Vasile Lăzărescu a fost ales episcop al Timişoarei, intronizat de Bunavestirea anului 1941. A contribuit în mod decisiv la terminarea şi înfrumuseţarea catedralei mitropolitane, au fost finalizate lucrările de zidărie, pictură murală şi a fost confecţionat mobilierul liturgic. Tot cu binecuvântarea episcopului Vasile a funcţionat şi Academia Teologică din Oradea regugiată la Timişoara între 1941 şi 1944. În 1947 a fost înălţat la

rangul de arhiepiscop al Timişoarei şi mitropolit al Banatului. În ultima parte a păstoririi sale a fost canonizat Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş (1956), precum şi câteva traduceri din filosofia germană rămase în manuscris şi lucrarea În ce ne deosebim….? (1955).

Baza condamnării şi a pensionării forţate a reprezentat-o legătura sa cu Mişcarea Legionară fiind un susţinător ,,deschis“ al ei. (p. 102), membru al P. N. Ţ.,-Maniu. A participat la o misiune ortodoxă în Basarabia şi Transnistria la 31 august 1941. Aici a oficiat Sfânta Liturghie, a predicat, a vizitat spitale militare, iar împreună cu întreaga delegaţie românească au împărţit cărţi religioase, au înfiinţat biblioteci româneşti.

În ţară după 1944 a sprijinit pe cei consideraţi ostili regimului communist între aceşti numărându-se Sever Bocu precum şi câţiva preoţi ajunşi consilieri eparhiali. A folosit predica ca discurs anticomunist. Cu toate acestea a fost conştient de răutatea timpurilor: ,,Să nu te miri, dacă auzi într-o bună zi, că pe vlădica l-au dat afară şi l-au închis la mănăstire. Nu este greu să-ţi găsească o vină. Sunt mereu suspectat şi mă simt parcă supravegheat de personalul meu de la Mitropolie.

Vezi mai toţi câţi au fost în jurul meu au părăsit preoţia şi au luat posturi mirene, uite şi pe părintele Secoşan pe care-l ţineam ca

pe propriul meu copil, el m-a denunţat pe nedrept, scornind minciuni pe seama mea. Apoi în cine să mai ai încredere?” (p. 144).

Pentru înlăturarea mitropolitului Vasile au fost racolaţi dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai mitropolitului. Aceştia au primit nume conspirative: ,,Popa Vasile”, ,,Dunăreanu”, ,,Baba Mihail”, ,,Nistor”, ,,Costică”, ş. a. m. d.. Agentul Popa Vasile a fost ,,dirijat în vederea falsificării unor acte contabile care urmau să-l încrimineze pe mitropolit că ar sustrage bani în vederea ajutorării persoanelor marginalizate de către regim”. (p. 160). În iunie 1961 s-a demarat un control financiar la Mitropolie cu rezultatul deja cunoscut: reţinerea şi anchetarea unor salariaţi şi în final cu îndepărtarea mitropolitului Vasile. Odată îndepărtat din 1962 şi până în 1969 a fost trimis la Mănăstirile Sâmbăta de Sus şi apoi Cernica. După 1989 trupul mitropolitului Vasile a fost aşezat în cripta arhiereilor din subsolul catedralei mitropolitane.

Valoarea cărţii rezidă în bogata informare arhivistică, în mare parte inedită, autorul reuşeşte să dubleze viaţa şi

activitatea mitropolitului cercetat de o istorie a Bisericii din Banat, a învăţământului şi literaturii teologice din această provincie românească. Cartea este dublată de un capitol de anexe care fac referire la tema studiată precum şi un bogat fond ilustrativ. Apariţia unei astfel de lucrări aduce lumină într-o perioadă istorică mai puţin cercetată! Felicitări părintelui autor iar cititorilor lectură cu folos!

V. B.

Cronica parohială:

o Hramul bisericii din Birda. De sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului a fost oficiată Sfânta Liturghie, cu începere de la orele 1000. După săvârşirea Liturghiei a urmat ritualul Rugii, tăierea colacului. Naşii Rugii de anul acesta au fost familia Lucia şi Florin Stoian cărora le mulţumim şi pe această cale. Naşii au împărţit la sfârşitul ritualului colacul împreună cu dulciuri celor prezenţi.

6

Cateheza:

(Urmare din pagina 1) Pentru noi românii, sărbătoarea Naşterii

Domnului este şi sărbătoarea Crăciunului. O legendă culeasă de Tudor Pamfilie redă existenţa mitică a bătrânului Crăciun: Venindu-i Sfintei Fecioare vremea să nască, a fugit de la casa părintească şi s-a oprit la gospodăria a doi bătrâni – Crăciun şi Crăciunoaie – oameni cumsecade de altfel, dar care cu niciun chip n-au vrut s-o primească în casă, spre a nu le spurca cuprinsul cu naşterea unui prunc zămislit din greşeală. De aceea, închizându-i uşa, Maria fecioară, simţindu-se cu totul neputincioasă de a merge înainte, s-a tras într-un şopron de vite, unde s-a şi culcat în ieslea boilor, în paie. Aici, începând durerile naşterii, Maica Domnului a purces a se văita. Crăciunoaie, auzind-o şi ştiind ce înseamnă o naştere de copil, i s-a făcut milă de dânsa şi, fără a vesti pe Crăciun –unchiaşul–, a ieşit afară şi s-a dus la Sf. Fecioară în iesle. Acolo a ajutat-o la naştere, a tăiat buricul pruncului, a culcat lăuza pe paie şi a învelit-o, cu un cuvânt, a îndeplinit tot rostul moşitului. După aceasta a mers în casă şi i-a spus lui Crăciun: -Uite aşa şi aşa. Fecioara izgonită de noi s-a dus în ocolul vitelor şi acolo a născut. Ce puteam face eu altceva decât s-o ajutorez? Unchiaşul ei însă nu era om de înţelegere. A apucat pe babă de mână, a adus-o la tăietor şi acolo i-a ciuntit mâinile din glezne; apoi, înspăimântat de aceste toate câte s-au întâmplat la casa lui, a plecat şi s-a dus în sat. În urmă, moaşa Crăciunoaie a umplut cum a putut un ceaun cu apă, l-a pus cu gura pe foc şi când a crezut că apa este numai bună pentru scăldătoare, i-a spus Maicii Domnului să încerce apa şi să vadă cum este. Maica Domnului însă i-a răspuns: -Încearcă şi dumneata, moaşă Crăciunoaie! Crăciunoaie vârâ mâinile amândouă în apă şi deodată văzu că partea tăiată îi creşte la loc mult mai curată şi mai frumoasă ca la început. De la această minune se crede pretutindeni că moaşele au mâini de aur curat”. (Simona Goicu, Termeni creştini în onomastica românească, Editura Amphora, Timişoara, 1999,p.37). Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Ne bucurăm aşadar de o o sărbătoare a familiei. Acum mai abitir ca altădată familia se reuneşte şi se adună în jurul mesei. Tihna acestei întâlniri poate fi întreruptă doar de viersul duioaselor colinde care vestesc Naşterea. (Nicolae Corneanu, Popasuri duhovniceşti de la Crăciun la Paşti, Editura Învierea, Timişoara, 2001, p. 70). Din această pricină trebuie să înţelegem măritul praznic al Crăciunului ca fiind şi o perpetuă naştere a Pruncului Iisus în sufletele noastre. De aceea bucuria şi dragostea din familiile noastre trebuie să se reverse şi asupra celor aflaţi în lipsuri şi în supărări de tot felul. Un arhiereu român ne învaţă că această dragoste nu stă în vorbe, ci în fapte. Aşa că ne străduim să facem fapte bune ajutând pe cei ce se află în lipsuri, împlinind toate cele bune spre binele obştesc şi mântuirea sufletelor noastre.

(Urmare din pagina 3)

Desfăşoară o intensă activitate naţională în rândurile românilor, în preajma izbucnirii primului război mondial. Sprijină activitatea Astrei, difuzarea de cărţi româneşti şi a ziarelor editate de liderii P.N.R. Datorită atitudinii sale patriotice, va fi mobilizat şi trimis pe front în 1916. Va conduce la sfârşitul războiului lupta românilor pentru unirea cu România, organizând numeroase adunări naţionale în satele

vecine pentru organizarea de Consilii Naţionale şi de Gărzi Naţionale Româneşti, culminând cu Adunarea Naţională a românilor din cercul electoral Gătaia din 15 noiembrie 1918, pentru alegerea delegaţilor ce urmau să participe la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.

Participă şi la aceasta act istoric ca şi conducător al delegaţiei românilor din acest cerc, delegaţie formată din 5 persoane. Privind situaţia pe ansamblu, observăm că începe să se arate o tot mai accentuată stratificare din punct de vedere social, ajungându-se, la sfărşitul acestei perioade, ca doar 78% dintre locuitori să se mai ocupe cu agricultura. Deşi procentul pare mic, faptul că peste 20% din populaţie nu mai depindea de agricultură ca sursă de venit reprezintă un serios pas înainte faţă de situaţia anterioară, când aproape întreaga populaţie avea ca principala sursă de venit doar agricultura.

8

o Începutul anului şcolar. În 17.09. de la orele 900 a fost delarat deschis anul şcolar 2012-2012. După slujba Te-Deum-ului au luat cuvântul domnul Marius Gheorghe Stoian, primarul comunei, prof. Bianca Tănase, directorul Şcolii gimnaziale din localitate precum şi prof. Daniela Isoc care a împărţit Abecedarele pentru elevii de la clasa I.

o Hristos împărtăşit copiilor. A reînceput un nou an al proiectului catehetic ,,Hristos împărtăşit copiilor” în parohia Birda şi filia Sângeorge. Şi anul acesta se vor urmării predarea lecţiei de cateheză, participarea la slujbele bisericeşti, împărtăşirea copiilor precum şi alte acţiuni religios-culturale: zile omagiale, Ziua eroilor ş.a. m. d..

o Forumul publiciştilor din presa rurală în Banat. În 6.10, s-a desfăşurat în comuna Săcălaz lucrările Forumului publiciştilor din presa rurală. La această ediţie a participat şi preotul Valentin Bugariu care a susţinut comunicarea ,,Lumină lină” şi ,,Arhanghelul” – două reviste religioase rurale din Banatul timişan.

o Taina Sfântului Maslu. În 7 10, de la orele 1700

a fost oficiată Taina Sfântului Maslu de obşte în biserica cu hramul ,,Naşterea Maicii Domnului” din parohia Birda. Au slujit alături de preotul locului, P. On. Păr. Ioan Prisăcean, protopopul Detei, C. Păr. Zaharia George (Voiteg), Adam Rugaci (Gătaia), Ionel Maftei (Giroc), Ioan Sălvan (Folea) şi Zoran Milovanov (Berecuţa). Un gând de mulţumire tuturor credincioşilor prezenţi la această Taină. În 4. 11 a fost săvârşită Taina Sfântului Maslu şi în biserica cu hramul ,,Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Sângeorge. Au slujit C. Păr. Ionel Maftei (Giroc), Zoran Milovanov (Berecuţa), şi Valentin Bugariu.

o Pelerinaj la mănăstirile Nera şi Călugăra. Cu sprijinul financiar al domnului Marius Gheorghe Stoian, primarul comunei şi a Consiliului Local în 11 noiembrie s-a realizat un pelerinaj de o zi la mănăstirile Nera şi Călugăra. (jud. Caraş-Severin) al credincioşilor parohiei Birda, alături de cei din celelalte sate: Sângeorge, Mănăstire şi Berecuţa.

o Întrunire catehetică. În 15.11 la biserica ,,Învierea Domnului” din oraşul Gătaia a avut loc o întrunire catehetică la care au participat profesorii de religie şi preoţii din zonă. A participat P. On. Păr. Sorin Lungoci, consilier eparhial cu atribuţii de învăţământ parohial care a prezentat mai multe mijloace de colaborare dintre Şcoală şi Biserică, precum şi material didactic.

o Titlu doctoral. În 17. 11 a fost susţinută la Universitatea de Vest din Timişoara şedinţa publică a susţinerii tezei de doctorat: Evoluţia activităţii industriale în comitatul Timiş în perioada 1867-1918, elaborată de profesorul Bogdan Enăşel din comuna noastră. Teza a fost realizată în domeniul fundamental Istorie sub conducerea ştiinţifică a domnului prof. univ. dr. Ioan Munteanu. La finalul prezentării, teza a fost evaluată primind calificativul ,,foarte bine”.

o Împărtăşirea copiilor. De sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică (21.11) a fost săvârşită Sfânta Liturghie în biserica cu hramul ,,Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Sângeorge. Au fost prezenţi copiii de la Şcoala cu clasele I-IV din localitate şi preşcolarii de la grădiniţă. Copiii au fost împărtăşiţi la momentul potrivit. Au fost prezenţi alături de părintele paroh,

C. Păr. Zoran Milovanov de la parohia Berecuţa şi Iulian Popa de la parohia Colonia Gătaia, institutorii eleviilor. La 6. 12 în biserica cu hramul ,,Naşterea Maicii Domnului” din parohia Birda au fost împărtăşiţi copiii de la Şcoala gimnazială din localitate. La despărţire fiecare elev atât din Sângeorge cât şi din Birda au primit un dar dulce din partea Parohiei.

o Te-Deum de Ziua Naţională. La 1 decembrie cu începere de la orele 1100 a fost săvârşită sluba Te-Deumului pentru Ziua Naţională la monumentul eroilor de la biserica ortodoxă din Sângeorge. Alături ne-a fost C. Păr. Jivoin de la parohia ortodoxă sârbă Denta, precum şi oficialităţi locale.

o Slujiri liturgice. În ultimul timp părintele Valentin Bugariu a slujit la Taina Sfântului Maslu la bisericile din: Berecuţa (26.08), Giroc (30.09), Gătaia (28.10), Colonia Gătaia (2.11), Remetea Mică (18.11), Folea (25.11) şi Percosova (18.11). De asemenea a participat la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Sfântul Gheorghe (31.10) şi parohia Berecuţa, filia Mănăstire (4.12).

COLEGIUL DE REDACŢIE:

Prof. univ. dr. Rodica Popescu, Prof. univ. dr. Ioan Viorel Boldureanu, Prof. Ioan Traia, Pr. dr. Iliia

Pavlovici-Pătruţ, Redactor-şef:

Pr. dr. Valentin Bugariu ISSN 2284 – 7731

Redacţia: Birda, Str. Principală, nr. 229, tel. 0729145610, cod postal:307187, jud.Timiş, e-mail:

parohiabirda@yahoo.com arhanghelulparohiaortodoxabirda.blogspot.com/