TUDOR ARGHEZI – poet modernist, interbelic„Testament”

Tudor Arghezi este un poet de factură modernistă, care aparţine perioadei interbelice. Opera argheziană produce o revoluţie asupra limbajului poetic românesc, asemănătoare revoluţiei produse de opera eminesciană. Poetul interbelic impune valoare expresivă termenilor din toate registrele limbii: arhaismele, regionalismele, termenii populari, religioşi şi chiar neologismele.

Arghezi este supranumit un „clasic al viitorului”, întrucât porneşte de la aspecte tradiţionale care primesc interpretări moderne; de exemplu, inspiraţia religioasă este un pretext pentru a surprinde pendularea eului poetic între credinţa în existenţa lui Dumnezeu, respectiv negarea existenţei acestuia, rezultatul fiind un zbucium sfâşietor care duce la scindarea eului poetic.

Totodată, Arghezi impune în literatura română estetica urâtului, considerând că frumosul artistic – poezia – se poate inspira din urâtul existenţial – lumea robilor, a puşcăriaşilor, iar urâtul este transfigurat în frumos.

Temele liricii argheziene sunt redate prin poezia filosofico-religioasă; artele poetice, cunoscute şi cu denumirea de poezii sociale; poezia erotică; respectiv poezia universului mărunt, dedicată copiilor.

Poezia filosofico-religioasă este reprezentată de „Psalmi”, creaţii în care Arghezi porneşte de la modelul biblic, pe care îl modifică. Psalmii lui David sunt cântece de laudă a lui Dumnezeu. „Psalmii” arghezieni sunt, însă, construiţi diferit; apare pendularea sufletului liric între credinţa în existenţa lui Dumnezeu, respectiv negarea existenţei acestuia, care generează trăiri puternice în sufletului eului poetic, supranumit Toma necredinciosul, cel care „vrea să pipăie şi să urle: „Este!”.

Artele poetice – „Testament”, „Flori de mucegai” – definesc rolul poetului şi al poeziei. „Testament” descrie o lume a robilor, poezia inspirându-se din durerile lor, iar în „Flori de mucegai”, poetul demonstrează că urâtul existenţial poate fi punct de plecare pentru frumosul artistic – lumea puşcăriei devine, astfel, sursă de inspiraţie pentru creaţia poetică. În aceste creaţii se manifestă, în special, estetica urâtului.

Poezia erotică surprinde universul casnic. Iubirea este o experienţă esenţială, dar nu împlinirea ei atinge intensitatea maximă, ci aşteptarea împlinirii, speranţa întâlnirii cu iubita. Îndrăgostitul arghezian amână împlinirea prin iubire, tocmai pentru a spori intensitatea trăirilor.

Poezia universului mărunt conturează lumea vietăţilor, fiind dedicată copiilor – volumele „Cântece de adormit Mitzura”, „Prisaca”, „Hore”.

Creaţia lui Arghezi este împărţită în mai multe volume; poetul debutează cu volumul „Cuvinte potrivite”, apărut în 1927, al cărui titlu metaforic defineşte creaţia poetică. Volumul „Flori de mucegai”este rezultatul experienţei poetului în puşcărie. Metafora „flori de mucegai” sugerează teoria argheziană a „esteticii urâtului”; floarea simbolizează creaţia, frumosul, iar „mucigaiul” trimite la lumea puşcăriei. Eul poetic, captiv în această lume a puşcăriaşilor, descoperă că frumosul se poate naşte din urâtul existenţial. Arghezi demonstrează că din orice experienţă se poate naşte frumosul artistic – poezia. Alte volume de poezii sunt: „1907 – Peizaje”, „Frunze”, „Cadenţe”, „Ritmuri”etc.

Modernismul lui Tudor Arghezi este dovedit de inegalitatea strofelor, tehnica ingambamentului, deci o structură prozodică modernă; poezia este rezultatul unei conştiinţe frământate, poetul fiind un căutător, dar şi un revoltat; este prezentă estetica

1

urâtului, iar libertatea poetului constă în alegerea sursei de inspiraţie. La nivelul limbajului poetic observăm îmbinarea mai multor registre stilistice: arhaisme, regionalisme, termeni populari, neologisme, termeni religioşi şi chiar neologisme.

„Testament” este o artă poetică modernă, alături de „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga şi deschide volumul de debut „Cuvinte potrivite”, apărut în 1927. Fiind artă poetică, „Testament” este o creaţie lirică în care autorul îşi explică în mod direct concepţia despre rolul poetului şi al poeziei. Pentru Arghezi, creaţia poetică este un testament al creatorului care face legătura între prezent, trecut şi viitor; poezia este mesajul transmis generaţiilor care vin. Poetul este un mesager al durerilor neamului său de robi; el transformă urâtul – viaţa chinuită a robilor – în frumosul artistic – poezia.

Titlul are o dublă accepţie; în sens denotativ, testament desemnează un act juridic prin care se lasă moştenire materială urmaşilor. În sens conotativ, biblic, termenul însemna moştenire spirituală transmisă de Dumnezeu prin vocea evangheliştilor. La Arghezi, este păstrat sensul biblic, insistându-se asupra moştenirii spirituale lăsată de poet urmaşului său, unui fiu, care ar putea fi rudă cu poetul sau urmaş în arta scrisului, deci un viitor poet.

Temele poeziei sunt cunoaşterea şi creaţia, la care se adaugă rolul poetului şi al poeziei, pentru că „Testament” este şi o artă poetică.

Lirismul subiectiv este realizat prin unicitatea vocii lirice, dar şi prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric: verbe la persoana I – „voi lăsa, am prefăcut, am ivit”, pronume la persoana a II a – „ţi” sau la persoana I – eu; substantivul în vocativ „fiule”, textul devenind, astfel, un monolog liric adresat.

Termenul cheie al poeziei este„carte”, cu sens de creaţie poetică sau moştenire spirituală. Cartea devine „treaptă”, deci punct de legătură între trecut şi viitor, între generaţii diferite. În plus, trecerea spre viitor nu se poate face decât cunoscând trecutul. „Hrisovul cel dintâi”este o altă metaforă a cărţii, devenită un document vechi care atestă drepturile întregului neam. „Cuvintele potrivite” vizează cuvintele poetice, născute din transformarea, prelucrarea „graiului cu-ndemnuri pentru vite”, folosit de străbunii poetului. „Slova de foc” şi „slova făurită” sunt metaforele folosite de Arghezi, pentru a desemna talentul poetic, inspiraţia, respectiv truda creatoare. Cartea este scrisă de „robul”, înzestrat cu talent, dar este adresată stăpânilor.

Relaţiile de opoziţie se stabilesc între generaţiile trecute, respectiv generaţiile prezente şi viitoare; între instrumentele muncii ţărăneşti ( sapă, brazdă ), respectiv instrumentele muncii intelectuale ( condei, călimară ); între „graiul cu-ndemnuri potrivite”, respectiv „cuvinte potrivite”; între „venin” şi „miere” sau între „robi” şi „stăpâni”.

Strofa întâi propune un incipit abrupt, brusc în care poetul neagă faptul că ar lăsa drept moştenire bunuri materiale; moştenirea sa este una de tip spiritual – testamentul literar, văzut ca o mărturie a lumii străbunilor. „Seara răzvrătită”este o metaforă a revoltei ascunse timp de secole care se va produce în viitorul apropiat. Străbunii sunt cei care au trecut prin „râpi şi gropi adânci”, simbol al dificultăţilor existenţei de rob. Cartea oferă o imagine a trecutului, a acestei lumi de robi. Substantivul „fiule” conferă o notă familiară discursului liric şi trimite la ideea de urmaş spiritual, un alt poet care continuă creaţia începută şi să adauge o nouă treaptă în cunoaşterea lumii.

În strofa a doua , cartea devine „hrisov”, simbol al moştenirii spirituale, în care este menţionată lumea trecutului care trebuie cunoscută de generaţiile prezente, pentru a-şi

2

putea continua evoluţia. Din hrisov, tinerii pot afla durerile şi suferinţele străbunilor, pe care le pot transmite mai departe.

Strofa a treia descrie procesul creator, actul creaţiei în sine. Poetul este unic în lumea robilor prin harul său şi se transformă într-un deschizător de drumuri care vrea să realizeze luminarea neamului său prin propriul efort. Truda fizică este înlocuită cu truda asupra cuvintelor; poetul este un mesager, iar procesul creaţiei presupune modelarea cuvintelor, îmbinarea lor, încât să devină poezie. El liric îşi imaginează că scrisul cu condei şi călimară poate fi asemănat cu felul cum frământă ţăranul pământul. „Estetica urâtului” se manifestă în această strofă; „graiul cu-ndemnuri pentru vite” devine „cuvinte potrivite”. Poezia este un „leagăn” pentru stăpâni. Spre final, se manifestă funcţia de răzbunare prin poezie; veninul, metaforă care descrie sufletul robilor cuprins de ură împotriva stăpânilor, se transformă în „miere”, simbol al frumosului artistic, care se va răzbuna provocând suferinţă la nivel spiritual în sufletele stăpânilor care vor simţi, citind poezia, cea ce au simţit robii, fără a-şi da seama că ei sunt adevăraţii vinovaţi. Poetul este vocea robilor care se răzbună prin cuvânt.

În strofa a patra descoperim un creator care are capacitatea de a transforma injuriile suferite de robi în cuvinte poetice. Creaţia este numită „Dumnezeu de piatră”, „hotar înalt” care separă şi uneşte două lumi diferite: trecutul şi viitorul, respectiv robii şi stăpânii.

Epitetul dublu „durerea noastră surdă şi amară”, prezent în strofa a cincea, dovedeşte că poetul aparţine lumii robilor, prin adjectivul pronominal posesiv „noastră”, la persoana I, plural. „Durere surdă” trimite la neputinţa robilor de a se face auziţi şi ascultaţi de-a lungul secolelor, durerea lor a fost închisă în sufletele tuturor până când s-a ridicat un poet, văzut ca un profet al trecutului, care a găsit calea de-a transmite mesajul său – vioara, simbol al talentului poetic, al creatorului care se transformă într-o voce a neamului său. Versurile „Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi” sunt o nouă afirmare a esteticii urâtului. Cuvântul poetic are rolul unui bici, deci pedepseşte la nivel spiritual. Neamul de robi iese la lumină graţie creaţiei poetice.

Ultima strofă descrie schimbările provocate de creaţia poetică. Domniţa reprezintă lumea stăpânilor, este urmaşa celor care i-au asuprit pe robi şi trebuie să plătească pentru păcatele străbunilor ei. Ea suferă alături de robi când citeşte „cartea”, fără să conştientizeze cine este vinovat. Poezia este născută din „slova de foc” şi „slova făurită”, deci îmbină talentul poetul şi truda creatoare. Poezia scrisă de Rob îşi atinge scopul, stăpânii sunt pedepsiţi la nivel spiritual, iar forţa cuvântului este mult mai mare.

Poezia „Testament” este o artă poetică modernă datorită structurii prozodică în care strofele sunt inegale, la care se adaugă concepţia poetului despre rolul poetului şi al poeziei. Pentru Arghezi, poetul este un mesager al neamului său, iar poezia este mesajul sub care se ascunde dorinţa de răzbunare, mânia, furia robilor. Estetica urâtului este un alt element ca susţine modernitatea; astfel frumosul artistic se naşte din urâtul existenţial – lumea robilor. La nivelul limbajului poetic, observăm îmbinarea în acest text a cuvintelor din mai multe registre: arhaisme ( hrisov ), regionalisme ( bube, mucegaiuri, noroi ), termeni religioşi ( Dumnezeu, testament ), neologisme ( obscură ). Atitudinea potică surprinde prin intensitatea zbuciumului creator; iar creaţia este rezultatul talentului, dar şi al trudei asupra cuvântului. Trecerea de la munca pământului la truda intelectuală marchează o nouă treaptă în evoluţia lumii. „Testament” este una dintre creaţiile argheziene cele mai cunoscute, întrucât marchează debutul unui creator original, surprinzător.

3