1

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LITERE

SCOALA DOCTORALĂ LITERE

REFLEXE ALE APOCALIPSEI LUI IOAN

ÎN LITERATURA ROMÂNĂ VECHE ŞI FOLCLOR

REZUMAT

Profesor conducător,

Prof. univ. dr. Silviu Angelescu

Doctorand,

Maria Ciobanu

Bucureşti 2011

2

Popunându-şi să identifice şi să comenteze incidenţe ale Apocalipsei Sfântului

Ioan în literatura română veche şi în folclor, lucrarea de faţă a definit mai întâi

termenul de bază cu care a lucrat şi la care a raportat materia subsumată titlului.

„Apocalipsa” a fost descrisă aşadar în termenii ei canonici, cu alte cuvinte aşa cum ea

ni se prezintă în ultima carte a Noului Testament. Revelaţia lui Ioan cuprinde întregul

ciclu eschatologic, întreaga istorie a mântuirii: „sfârşitul lumii” / istoriei, cea de-a doua

venire a lui Isus Cristos (parousia), învierea morţilor, Judecata de apoi, Raiul şi Iadul ca

lăcaşuri ale sufletelor celor drepţi, respectiv ale celor păcătoşi, instituirea, aşadar, a unei

lumi noi, Noul Ierusalim, a unei noi ordini ontologice, sustrasă temporalităţii / istoriei,

deci impurificării.

Ştiut fiind că Apocalipsa lui Ioan nu apare pe un teren gol, am schiţat preistoria

conceptului şi a realităţii subîntinse de el, identificînd aspecte eschatologice în scrierile

dinaintea Noului Testament, de la cele mai vechi, şi anume textele sumeriene, până la

cele mai „recente”, bunăoară în Metamorfozele poetului latin Ovidius. Indiferent în ce

măsură aceste texte conţin elementele întregului ciclu eschatologic – în variantă

„păgână”, bineînţeles - , am descoperit în ele constante ale aceleiaşi căutări umane

legate de puritatea spirituală şi de nemurire. Un loc aparte îl ocupă, în cadrul acestor

anticipări, potopul. Ca fenomen – natural - cu finalitate eugenică, acvaticul şi în mod

particular potopul circumscrie într-o formă prescurtată ciclul eschatologic, fiindcă el

scurtcircuitează drumul de la stadiul ultim al decăderii morale şi spirituale la naşterea

unui om şi a unei lumi noi, purificată moral-spiritual. Cu acest sens îl găsim în chip

deplin în Vechiul Testament (cartea Facerii). În capitolul despre creaţia noastră

populară am identificat pătrunderi ale aceleiaşi duble semnificaţii simbolice a potopului

(distrugere totală – reînnoire totală), pe fondul simbolisticii generice a apei. Tot astfel,

am considerat că prezenţa, pe zidurile pictate ale bisericilor noastre medievale, a

3

animalelor sălbatice care la judecata de apoi vin să restituie părţi din corpurile umane

îşi are originea în interdicţia pusă de Dumnezeu după Potopul lui Noe: „Numai carne

cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. // Căci Eu şi sângele vostru, în care e

viaţa, îl voi cere de la orice fiară”.

Căutând anticipările veterotestamentare ale Apocalipsei neotestamentare, am

procedat la o lectură comparată, confruntând, de exemplu, viziunile pofeţilor Daniel şi

Isaia cu textul lui Ioan. (Comparaţia este uneori implicită). Am continuat colaţionarea

cercetând aşa-numitul „discurs eschatologic” al lui Isus Cristos, aşa cum îl cunoaştem

din evangheliile lui Marcu şi Matei. Una dintre deosebirile esenţiale este că în trimp ce

Ioan descrie în chip... „expresionist” scenele cutremurătoare ale sfârşitului, Isus le

contrage în parabole, în pilde, ca mijloace de „învestmântare” a ideii şi de plasticizare a

abstracţiunilor (sau a unor realităţi concrete greu de imaginat de mintea umană).

Corpul principal al lucrării noastre îl reprezintă prezenţa elementelor

eschatologice în literatura română. Dând întâietate textului canonic, am urmărit într-un

prim capitol traducerile cărţii neotestamentare Apocalipsa lui Ioan, începând cu cea

dintâi, de la 1648 (în cadrul Noului Testament de la Bălgrad). Studiul nostru nu e unul de

istorie a limbii literare, totuşi ne-am îngăduit colaţionarea diverselor versiuni ale

Apocalipsei lui Ioan în vederea depistării personalităţii lor lingvistice şi a progresului pe

care îl realizează limba română literară prin aceste tălmăciri (am confruntat prima

traducere cu cele de la 1688 – Biblia lui Şerban Cantacuzino - , 1795 – aşa-numita Biblia de

la Blaj, tradusă de Samuil Micu – şi cu forma modernă a traducerii, Biblia sau Sfânta

Scriptură, 1993, apărută sub oblăduirea şi cu acordul patriarhului Teoctist. Ne-a

interesat de asemenea cuantumul de contribuţie originală a traducătorilor, evidenţiat de

Predoslovia la Apocalipsă, în care am descifrat mărcile intenţiei moralizatoare şi

pedagogice, mai puternice decât cele ale exegezei propriu-zise.

Cu toate că am căutat să dispunem cronologic materia tratată, în cazul textelor

apocaliptice apocrife am procedat la o inversare: deşi au fost scrise cu decenii bune

4

înainte de traducerea versiunii canonice, manuscrisele din Codex sturdzanus au fost

descrise şi comentate de noi după traducerile cărţii biblice. Motivul: raportarea acestor

manuscrise la modelul canonic faţă de care au statutul unei „disidenţe”. Din

comparaţie a rezultat , cum era şi de aşteptat, mai marea lor libertate de mişcare.

Libertate sub raportul limbii, care nu mai e ţinută să respecte cu stricteţe sensul

cuvântului din original. Tocmai de aceea, în pofida mai marii ei vechimi şi deci a

stadiului ei mai „înapoiat” sub aspect de limbă literară, limba apocrifelor este mai vie şi

mai diversă, mai îndrăzneaţă în folosirea regionalismelor şi a formelor colocviale, de

limbă vorbită decât limba traducerilor de text canonic. În privinţa conţinutului: dat

fiind că reprezintă în chip majoritar nişte traduceri, apocrifele pot fi revendicate în mai

mică măsură pentru conţinutul lor. A contat totuşi, în abordarea noastră, faptul că

traducătorii au operat o selecţie şi că au insistat asupra unor anumite pasaje. Am putut

astfel constata că în apocrife predomină secvenţa distructivă şi punitivă a eschatologiei, chiar dacă

în unele ciclul este prezent în forma şui completă. De asemenea, am identificat şi

subliniat componenta lor educativă şi exortativă. Scrise / traduse de feţe eclesiastice

(preoţi, călugări), apocrifele apocaliptice postează foarte în faţă păcatul nerespectării

pósturilor, al comportamentului necorespunzător faţă de preot, mai ales când acesta

vine de la biserică. La fel de des evocat şi de aspru pedepsit este păcatul nemergerii la

biserică duminica: actul este dat drept obligatoriu chiar şi pentru oamenii cu handicap

motor sau pentru bolnavii netransportabili, singura excepţie admisă fiind atunci când

creştinului i-a luat foc casa... În sfârşit, o poziţie foarte avansată, în schema păcatelor,

respectiv a pedepselor infernale, ocupă clevetitorii – semn, oare, că traducătorii au

observat accentuatul spirit critic, cârtitor şi de bârfă al românului şi au apăsat pe

această „bolgie”?

Apocrifele pe teme eschatologice au jucat un rol important în răspândirea

revelaţiei ioanice, fie şi în formă disidentă, sau, dimpotrivă, răpândire favorizată

tocmai de forma disidentă. Influenţa a fost cu atât mai de luat în seamă cu cât, cum am

5

amintit, Apocalipsa canonică s-a tradus mai târziu, iar prezenţa ei în ritualul liturgic

ortodox este mai estopată decât în cel catolic sau în cel protestant. De influenţa

apocrifelor apocaliptice se resimte în primul rând folclorul. În primul rând acesta

fiindcă literatura veche scrisă – „cultă” – este influenţată în mod vizibil de versiunea

biblică a eschatologicului. În schimb, „ereziile” din apocrife au avut un impact foarte

productiv asupra scriitorilor moderni, care le-au valorificat realizând un sincretism

deliberat între reflexele textelor canonice şi ale celor apocrife, adeseori mult mai pline

de sevă tematică şi stilistică (v. de pildă scriitorii de la „Gândirea”: Blaga, Voiculescu,

Pillat, Crainic etc.; sau grafica luiDemian etc.).

Oprindu-ne asupra folclorului, am identificat componentele eschatologice ale

imaginarului: mentalitatea privind sfârşitul lumii, moartea, Judecata din urmă,

pedepsirea păcătoşilor şi premierea drepţilor, înfăţişarea Iadului şi a raiului. Un loc

aparte îl ocupă în capitolul respectiv bestiarul, simbolistica legată de diferite animale

întâlnite frecvent în legende, basme, colinde, descântece: balaurul şi şarpele, lăcusta şi

altele. De asemenea, ne-am oprit asupra cataclismelor naturale: cutremurul, potopul,

simbolistica focului, seceta.

Înainte de a trece la comentarea incidenţelor eschatologice în scrierile vechi

laice, am făcut câteva consideraţii asupra contextului istoric medieval care a favorizat

proliferarea imaginilor şi simbolurilor apocaliptice. Între aceşti factori „catalitici”,

invaziile turcilor şi tătarilor, abuzurile şi cruzimile la care se dedau unii domnitori şi

slujbaşii lor, catastrofele naturale de felul pustiitoarelor inundaţii şi secete, foametea.

Acest context se alătură celui livresc, al impactului avut de textele religioase, canonice

şi apocrife, asupra literaturii epocii.

Am tratat mai întâi prezenţa temei eschatologice la doi importanţi autori

religioşi, mitropoliţii Varlaam şi Antim Ivireanul. Am considerat că la amândoi apare

cu evidenţă evidentă un fapt: predicile lor din Carte românească de învăţătură şi respectiv

Didahii sunt orientate de la un capăt la celălalt în sensul cuprins de cercul eschatologic,

6

cei doi înalţi păstori şi duhovnici urmărind orientarea enoriaşilor lor pe calea virtuţilor

creştine care să-i ducă spre accederea în Împărăţia cerurilor, aşa cum aceasta este

prefigurată în textul sacru al lui Ioan. Făcând o paralelă între Varlaam şi Antim, am

ajuns la concluzia că în vreme ce mitropolitul muntean este o natură accentuat critică,

satirică şi polemică (şi care transpare cu evidenţă în stilul ce uneori frizează vehemenţa

pamfletară), stilul omologului său moldovean se dovedeşte marcat de un duh al

blândeţii, urmărind o persuasiune subtil şi larg învăluitoare, o exortaţie şi o mobilizare

pe măsura şi de factura acestor mijloace.

În ceea ce priveşte literatura scrisă laică veche, am urmărit prezenţa motivelor,

scenelor, figurilor şi simbolurilor de tip apocaliptic la doi scriitori reprezentativi, Miron

Costin şi Dimitrie Cantemir. Trebuie să subliniez că nici pe departe nu avem de-a face

în cazul lor – ca şi în general al autorilor laici – cu o transpunere fidelă a scenariului

eschatologic. Acesta a fost luat ca model iradiant, furnizor de secvenţe epice, imagini,

figuri şi simboluri, care au substanţa unor succedanee. Autorii au imitat spiritul, nu literar

cărţii lui Ioan; altfel spus, ei au transpus în limbajul literaturii elementele revelaţiei

ioanice. Miron Costin este, prin firea sa, prin cultură ca şi prin destinul tragic,

„selectat” parcă de tematica eschatologică ,vizibilă în poemul Viiaţa lumii, dar şi,

ocazional, în comentariile letopiseţierului privitoare la chipul lumii, la deşerticiunea

măririlor omeneşti şi la fragilitatea vieţii „supt vremi”, dar şi în genere sub dintele

necruţător al Timpului. În ce-l priveşte pe Dimitrie Cantemir, cultura vastă şi

creativitatea lui barocă adăpostesc din plin şi imaginarul eschatologic. Pe care l-a

urmărit în Divan, unde am identificat trimiterile la cartea biblică a Apocalipsei,

întocmind o miniantologie de citate comentariile de tip eschatologic care atestă faptul

că o dată cu opera învăţatului principe moldav întâlnim scenariul aproape complet al

Apocalipsei neaotestamentare. Căci dacă de regulă autorii laici se rezumă, ca de altfel şi

creatorul popular, la componenta distructivă, negativă a eschatologicului, Cantemir

înfăţişează cvasiintegral cercul eschatologic. În ceea ce priveşte Istoria ieroglifică, operă

7

deplin originală, am consemnat succedaneele Apocalipsei în plângerea Inorogului şi în

alte secvenţe epice. Am semnalat de asemenea contribuţia lui D. Cantemir la

îmbogăţirea lexicului de factură eschatologică din limba noastră.

Lucrarea se continuă cu ceea ce am numit „deschideri către modernitate”. Am

intenţionat o privire rapidă asupra câtorva autori la care pot fi identificate elemente ale

imaginarului şi limbajului apocaliptic. Ne-am oprit la Heliade, poet de fior religios şi de

imaginaţie cosmică în Anatolida sau omul şi forţele, unde realizează scene monumentale,

impresionând prin dinamica cinematografică a succesiunii de planuri şi prin policromia

lexicului. L-am amintit chiar şi pe Alecsandri, poetul solar care s-a lăsat totuşi ispitit şi

de chipul negru al Infernului – în Pohod na Sybir şi în Grui-Sânger (secvenţa cumplitului

blestem rostit la adresa paricidului). Am stăruit asupra poeziei lui Eminescu,

romanticul „acosmic” (Ioan Petru Culianu) din Mureşanu, Memento mori, Rugăciunea unui

dac şi din numeroase alte poeme. Trecând la secolul 20, ne-am oprit la Tudor Arghezi,

descifrând în tematica Psalmilor săi reflexe ale Apocalipsei (îndeosebi motivul

dezagregării umane şi al atotputerniciei divine). Am luat în consideraţie şi romanul

Cimitirul „Buna-Vestire”, replică modernă a Apocalipsei biblice. Autorul apasă mai ales

pe efectul de parafrază parodică, cu adresă moralizatoare şi pamfletară (sunt vizate

îndeosebi lumea politică, cea juridică şi cea a bisericii ). Investigaţia ar fi putut

continua, cu referiri la alţi scriitori moderni, ca de exemplu A. E. Baconski – autorul

volumului de poeme curat apocaliptice Cadavre în vid şi al romanului parabolic Biserica

Neagră – sau contemporanul nostru Dan Stanca, autor prin excelenţă... apocaliptic

(scriind un roman intitulat Apocalips amânat) .

Lucrarea se încheie cu două excursuri. În primul trecem în revistă etapele

principale ale editării şi comentării Codexului studzan, iar în al doilea propunem o

imagine de ansamblu asupra iconografiei bisericeşti de tematică eschatologică, imagine

însoţită de câteva reptroduceri reprezentative.