apel recurs.docx

36
CAPITOLUL AL V-LEA APELUL 1. Definiţia şi caracterele juridice ale apelului 1.1. Definiţie Apelul este mijlocul procedural prin care partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe sau procurorul solicită instanţei ierarhic superioare, în condiţiile prevăzute de lege, reformarea hotărârii atacate. Această cale de atac are ca obiect hotărârile pronunţate în prima instanţă. Prin apel este împiedicat faptul ca hotărârea unei instanţe să devină definitivă în termenul în care ea poate fi atacată. Pe de altă parte, această cale de atac are menirea să determine rejudecarea cauzei în fapt şi în drept urmând a se decide printr-o nouă hotărâre asupra modului de soluţionare a cauzei. Având în vedere această finalitate a apelului, se poate afirma că prin această cale de atac se realizează o garanţie legală şi eficientă a soluţionării cauzelor într-un mod conform cu realitatea faptelor şi cu prevederile legii. 1.2. Caractere juridice Apelul este o cale de atac devolutivă, suspensivă şi restrictivă. Caracterul devolutiv al apelului constă în repunerea cauzei civile în situaţia de a fi din nou judecată în fapt şi în drept urmând ca instanţa de apel să dea nouă hotărâre asupra fondului care îi aparţine. Caracterul devolutiv este integral în sensul că întreaga cauză cu tot complexul ei de chestiuni de fapt şi de drept care îi aparţin este trecută spre a fi rejudecată în competenţa unei instanţe superioare în grad. Rezultă că părţile au posibilitatea de a supune judecării în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept ce au fost ridicate în prima instanţă. Caracterul suspensiv constă în aceea că, în situaţia în care calea de atac a apelului a fost exercitată legal, hotărârea atacată nu poate deveni definitivă şi nu poate fi pusă în executare atâta timp cât apelul se află în curs de desfăşurare înaintea instanţei competente. Caracterul suspensiv al apelului este general şi absolut deoarece apelul împiedică, prin declanşarea sa, ca hotărârea atacată să devină definitivă şi executorie. Prin excepţie, se pot pune în executare unele hotărâri de fond

Upload: mezei-csilla

Post on 29-Nov-2015

73 views

Category:

Documents


1 download

DESCRIPTION

drept

TRANSCRIPT

Page 1: apel recurs.docx

CAPITOLUL AL V-LEAAPELUL1. Definiţia şi caracterele juridice ale apelului1.1. DefiniţieApelul este mijlocul procedural prin care partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe sau procurorul solicită instanţei ierarhic superioare, în condiţiile prevăzute de lege, reformarea hotărârii atacate. Această cale de atac are ca obiect hotărârile pronunţate în prima instanţă. Prinapel este împiedicat faptul ca hotărârea unei instanţe să devină definitivă în termenul în care ea poate fi atacată. Pe de altă parte, această cale de atac are menirea să determine rejudecarea cauzei în fapt şi în drept urmând a se decide printr-o nouă hotărâre asupra modului de soluţionare a cauzei. Având în vedere această finalitate a apelului, se poate afirma că prin această cale de atac se realizează o garanţie legală şi eficientă a soluţionării cauzelor într-un mod conform cu realitatea faptelor şi cu prevederile legii.1.2. Caractere juridiceApelul este o cale de atac devolutivă, suspensivă şi restrictivă.Caracterul devolutiv al apelului constă în repunerea cauzei civile în situaţia de a fi din nou judecată în fapt şi în drept urmând ca instanţa de apel să dea nouă hotărâre asupra fondului care îi aparţine. Caracterul devolutiv este integral în sensul că întreaga cauză cu tot complexul ei de chestiuni de fapt şi de drept care îi aparţin este trecută spre a fi rejudecată în competenţa unei instanţe superioare în grad. Rezultă că părţile au posibilitatea de a supune judecării în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, cu toate problemele de fapt şi de drept ce au fost ridicate înprima instanţă.Caracterul suspensiv constă în aceea că, în situaţia în care calea de atac a apelului a fost exercitată legal, hotărârea atacată nu poate deveni definitivă şi nu poate fi pusă în executare atâta timp cât apelul se află în curs de desfăşurare înaintea instanţei competente. Caracterul suspensiv al apelului este general şi absolut deoarece apelul împiedică, prin declanşarea sa, ca hotărârea atacată să devină definitivă şi executorie. Prin excepţie, se pot pune în executare unele hotărâri de fond nedefinitive dacă se bucură de execuţie vremelnică, de drept sau judecătorească.Caracterul restrictiv al apelului se explică prin aceea că instanţa de apel este limitată la interesele părţii care a exercitat calea de atac a apelului. Aceasta, în ceea ce priveşte soluţia pe care urmează să o pronunţe, căci, având în vedere faptul că devoluţiunea este integrală, instanţa de apel este în situaţia legală de a reexamina în fapt şi drept cauza civilă în întregul ei. Acest caracter constituie aplicarea principiului înscris în art.296 C. pr. civ., potrivit căruia“apelantului nu I se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată”.2. Subiectele apeluluiElementele apelului se identifică cu cele ale judecăţii în primă instanţă, deoarece prin apel cauza civilă este supusă unei noi judecăţi în fapt şi drept. Aceasta înseamnă că în cazul judecăţii căii de atac a apelului vor fi identificate aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. In acest sens dispune şi art. 294 alin. 1 C. pr. civ.: “în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi”. Elementele apelului trebuie să fie determinate şi adaptate noii etape a controlului judiciar care îi urmează judecăţii în primă instanţă. Astfel, părţile sau subiectele apelului sunt aceleaşi – reclamantul şi pârâtul – între care cauza s-a judecat în prima instanţă. Partea litigantă care nu a obţinut câştig de cauză în fondşi este interesată în promovarea căii de atac a apelului va deveni apelantă, iar cealaltă parte, împotriva căreia se promovează apelul, va deveni partea intimată. Trebuie precizat că partea

Page 2: apel recurs.docx

nemulţumită după judecarea în primă instanţă va putea să promoveze calea de atac a apelului numai dacă în termenul legal nu a renunţat în mod expres la exercitarea sa (art. 283 C. pr. civ.).O primă situaţie este aceea când una din părţi devine apelant, ca urmare a nemulţumirii sale faţă de hotărârea primei instanţe, iar cealaltă parte devine intimat, acesteia fiindu-i favorabilă hotărârea primei instanţe.A doua situaţie este aceea când părţile dobândesc o calitate dublă de apelant şi intimat. Este cazul în care pretenţiile reclamantului au fost admise numai în parte sau în care cererea reconvenţională a pârâtului a fost respinsă ori admisă numai în parte. In asemenea cazuri, ambele părţi au posibilitatea exercitării căii de atac a apelului, iar în cadrul judecării acesteia, ele dobândesc o dublă calitate de appellant şi de intimat. Există şi unele situaţii speciale în legătură cu calitatea de apelant. Astfel, este posibil ca alte persoane sau organe care nu au participat la judecata în primăinstanţă să declare apel şi anume:- creditorii chirografari, potrivit art. 974 C. civ., pot exercita dreptul de apel al debitorului lor, cu excepţia cazului în care litigiul se poartă asupra unei cereri strict personale;- moştenitorii legali ai părţilor litigante decedate, potrivit art. 285 C. pr. civ.;- orice persoană interesată, în materie necontencioasă;- procurorul poate să declare apel împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti nedefinitive, indiferent de faptul că a participat sau nu la judecată chiar şi atunci când este vorba de o hotărâre pronunţată într-o cerere cu caracter strict personal (art. 45 alin. 3 C. pr. civ.)În ceea ce priveşte atragerea terţilor în proces direct în faţa instanţei de apel, articolul 294 alin. 1 C. pr. civ. interzice cererile noi în apel. Totuşi există două excepţii.Prima vizează cererea de intervenţie voluntară accesorie care, conform art. 51 C. pr. civ. poate fi făcută chiar înaintea instanţei de recurs, deci cu atât mai mult poate fi făcută înaintea instanţei de apel. Această situaţie este permisă deoarece intervenţia accesorie are natura juridică a unei simple apărări.O a doua excepţie este prevăzută în art. 50 alin. 3 C. pr. civ. potrivit căruia, cu învoirea părţilor, intervenţia voluntară principală se poate face şi în instanţa de apel. Din cele de mai sus rezultă că intervenienţii principali şi accesorii sunt în drept să exercite calea de atac a apelului, cu aceştia realizându-se o întregire a cadrului procesual al subiectelor apelului.3. Obiectul apelului3.1. Hotărârile care pot fi atacate prin intermediul apeluluiCalea de atac a apelului se exercită împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă instanţă. Pretenţia părţilor dedusă judecăţii nu mai constituie obiectul judecăţii, deşi ea interesează totuşi la judecata în instanţa de apel. În principiu, toate hotărârile pronunţate în prima instanţă sunt susceptibile de a fi atacate în faţa instanţei de apel care reprezintă cel de al doilea grad de jurisdicţie. Precizăm că unele hotărâri, deşi pronunţate în prima instanţă, nu pot fi atacatecu apel, iar în unele situaţii legiuitorul a suprimat chiar dreptul de apel, prevăzând fie că hotărârea este definitivă, fie că hotărârea se dă fără drept de apel. Din analiza textelor cuprinse în art. 2 pct. 2 C. pr. civ., şi a altor dispoziţii, rezultă că pot fi apelate următoarele hotărâri:- hotărârile date de judecătorii în prima instanţă;- hotărârile date de judecătorii în urma judecării căilor de atac extraordinare – contestaţia în anulare şi revizuirea – când aceste căi au fost îndreptate împotriva propriilor hotărâri. In acest sens, menţionăm dispoziţia cuprinsă în art. 320 alin. 3 C. pr. civ. prin care se precizează că hotărârea dată în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată;- hotărârile date de judecătorii în urma contestaţiilor la executare (art. 402 C. pr. civ.);- hotărârile tribunalelor, atunci când acestea judecă în prima instanţă.

Page 3: apel recurs.docx

Pentru precizarea hotărârilor care nu pot fi atacate cu apel, facem observaţiacă nu pot fi atacate cu apel acele hotărâri care nu sunt date în prima instanţă. Există însă şi cazuri în care hotărârile ar putea fi considerate ca pronunţate în prima instanţă, dacă legea nu ar interzice în mod expres calea de atac a apelului.Având în vedere aceste sublinieri, pot fi menţionate următoarele hotărâri care nupot fi atacate cu apel:- deciziile date de tribunale şi curţi de apel în soluţionarea apelului;- hotărârile date în contestaţie în anulare şi revizuire, atunci când hotărârile atacate prin intermediul acestor căi de atac nu sunt susceptibile de apel (art. 320 alin. 3 şi art. 328 alin. 1 C. pr. civ.);- hotărârile pronunţate în contestaţiile la titlu, adică acelea care privesc înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului, în situaţia în care hotărârea a cărei interpretare s-a cerut nu poate fi atacată cu apel;- hotărârile pronunţate de judecătorii în baza art.1, pct.2 C.proc.civ.;- hotărârile care se dau fără drept de apel, ele nefiind rezultatul unei judecăţi propriu-zise; este vorba despre: hotărârile prin care se ia act de renunţarea reclamantului la dreptul subiectiv dedus judecăţii (art. 247 alin. 4 C. pr. civ.), hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor (art. 273 C. pr. civ.), hotărârea prin care se dispune strămutarea judecăţii, hotărârea de condamnare la despăgubiri a adjudecătorului care nu a depus suma acceptată pentru cumpărarea bunului scos lalicitaţie (art. 550 al.2 C. pr. civ.);- hotărârile pentru care legea acordă direct calea de atac a recursului, aşa cum este cazul hotărârilor prin care se rezolvă conflictele de competenţă (art. 22 alin.5 C. pr. civ.), al hotărârilor prin care se constată perimarea (art. 253 alin. 2 C. pr. civ.), al hotărârii pronunţate într-o cerere de revizuire pentru contrarietate de hotărâri (art. 328 alin. 2 C. pr. civ.).- hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al caror obiect are o valoare de pana la 1 miliard lei inclusiv, atat in materie civila, cat si in materie comerciala, acţiunile posesorii,acţiunile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, cele privind luarea măsurilor asigurătorii (art.282 ^1 C.pr.civ).3.2. Partea din hotărâre care poate fi atacatăÎn practica judecătorească se pune problema de a şti ce parte a hotărârii poate fi atacată pe calea apelului. Cu alte cuvinte constituie obiect al apelului numai dispozitivul hotărârii sau controlul judiciar se poate exercita şi asupra considerentelor hotărârii?Textul art. 282 C. pr. civ. face referire la hotărârile judecătoreşti date în prima instanţă de judecătorii şi tribunale fără a preciza deci o anume parte din hotărâre. Considerăm că argumentele cu privire la inadmisibilitatea recurării pot servi în egală măsură şi referitor la apel; astfel, practica instanţelor de control judiciar este în sensul că apelul se poate declara numai împotriva dispozitivului hotărârii, care constituie ordinul instanţei cu privire la raportul juridic dedus judecăţii, numai acesta fiind susceptibil de executare silită.3.3. Regimul încheierilor judecătoreştiPotrivit art. 282 alin. 2 C. pr. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul. Încheierile care pot fi atacate numai odată cu fondul sunt:- încheierea asupra încuviinţării în principiu a intervenţiei voluntare;- încheierea prin care s-a respins recuzarea;- încheierea de respingere a excepţiei de necompetenţă;- încheierea de refacere a dosarului sau a înscrisurilor dispărute (art. 583 alin. 4 C. pr. civ.).

Page 4: apel recurs.docx

Există o serie de încheieri premergătoare care nu pot fi apelate niciodată, această categorie constituind o excepţie de la regula enunţată mai sus. Astfel de încheieri sunt următoarele:- încheierea prin care s-a încuviinţat ori s-a respins abţinerea ori s-a admis recuzarea (art. 34 alin. 1 C. pr. civ.);- încheierea cu privire la cererea de asistenţă sau prin care s-a revenit asupra asistenţei încuviinţate (art. 78 alin. 3 C. pr. civ.);- încheierea de numire a arbitrului de instanţa judecătorească (art. 351 alin. 2 Legea 59/1993).4. Aspecte generale ale exercitării apelului4.1. Termenul de apelPreliminariiTermenul de apel reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia se poate exercita calea de atac a apelului. Este un termen imperativ (peremptoriu), legal şi absolut.Fiind un termen pe zile, termenul de apel se calculează după sistemul exclusiv, adică pe zile libere, înţelegând prin aceasta că nu se ia în calcul nici ziua în care el începe să curgă şi nici ziua în care se împlineşte (art. 101 C. pr. civ.).Dacă termenul se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, termenul se va prelungi până la sfârşitul primei zile lucrătoare următoare.Termenul de drept comunÎn conformitate cu art. 284 alin. 1 C. pr. civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel. Dovada comunicării hotărârii trebuie să rezulte din actul întocmit de agentul procedural (dovada sau procesul verbal).Comunicarea hotărârii poate fi echivalentă cu alte acte de procedură, astfel că termenul de apel începe să curgă din momentul îndeplinirii acestora. Aceste situaţii sunt expres prevăzute de lege şi se referă la următoarele cazuri:- când hotărârea a fost comunicată odată cu somaţia de executare (art. 284 alin. 2 C. pr. civ.);- când una din părţi depune cererea de apel înainte de comunicarea hotărârii (art. 284 alin. 3 C. pr. civ.).În legătură cu momentul de la care curge termenul de apel, art. 102 alin. 2 C. pr. civ. face referire la situaţia în care una din părţi a cerut comunicarea hotărârii către partea adversă. Textul menţionat precizează că în această situaţie termenul de apel începe să curgă împotriva părţii care face această cerere de la data când a formulat-o. Legea prezumă că partea care cere să se comunice hotărârea altei părţi din proces a luat la cunoştinţă de cuprinsul hotărârii, lucru care nu mai poate fi prezumat atunci când partea cere să i se comunice ei înşişi hotărârea. In concluzie, cazurile în care comunicarea hotărârii este echivalentă cu alte acte de procedură în vederea determinării momentului în care începe curgerea termenului de apel sunt cazuri expres prevăzute de lege, de strictă interpretare şi nu pot fi extinse şi la alte împrejurări. Întrucât actele de procedură se comunică din oficiu de către instanţă, în cazul că s-ar invoca tardivitatea unui apel, intimatul nu are posibilitatea de a dovedi că el însuşi a făcut cunoscută apelantului hotărârea la o dată anterioară aceleia la care s-a făcut comunicarea de către instanţă.Termenele specialeLegea consacră şi alte termene de apel – speciale, acestea constituind derogări de la dispoziţiile cuprinse în art. 284 alin. 1 C. pr. civ. Aceste derogări au în vedere fie durata termenului, fie momentul de la care începe să curgă termenul de apel, fie ambele aspecte.Astfel, în materia divorţului, art. 619 alin. 1 C. pr. civ. dispune că termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, chiar dacă partea atacă hotărârea numai cu privire la capetele de

Page 5: apel recurs.docx

cerere accesorii, pentru care, dacă s-ar fi soluţionat separat, termenul ar fi fost cel de drept comun.Sub aspectul momentului când termenul de apel începe să curgă există următoarele derogări:- în materia procedurii necontencioase, termenul de apel curge de la pronunţare pentru cei care au fost de faţă şi de la comunicare pentru cei care au lipsit (art. 336 C. pr. civ.);- încheierea de la îndreptare a greşelilor materiale strecurate în cuprinsul unei hotărâri a primei instanţe este susceptibilă de apel în termen de 15 zile de la pronunţare dacă părţile au fost citate, iar fără citarea părţilor, de la comunicare;- pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, cu excepţia cazurilor în care procurorul a participat la judecata în prima instanţă.Întreruperea termenului de apel şi repunerea în termenDe regulă, termenul de apel curge de la prima până la ultima zi în mod continuu, fără a fi întrerupt nici în cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu, deoarece aceştia sunt apăraţi prin reprezentanţii lor legali. În cazurile expres prevăzute de lege, termenul de apel poate fi totuşi întrerupt.Aceste cazuri sunt următoarele:1. prin moartea părţii care are interes să facă apel (art. 285 C. pr. civ.). In această situaţie, termenul de apel se întrerupe pentru a se face din nou comunicarea hotărârii către moştenitori. Aceasta se face o singură dată, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor, urmând ca termenul de apel să înceapă să curgă din nou de la această comunicare.Pentru moştenitorii lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori dispăruţi, precum şi în caz de moştenire vacantă, termenulde apel curge din ziua când se va numi tutorele, curatorul, respective administratorul provizoriu (art. 285 alin. 2 C. pr. civ.).2. prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea hotărârii primei instanţe, urmând să se facă o nouă comunicare părţii, la domiciliul ei, dată de la care va reîncepe să curgă termenul de apel (art. 286 C. pr. civ.). La situaţiile de întrerupere a termenului de apel menţionate se adaugă şi cazul general de întrerupere a termenelor procedurale, prevăzut de art. 103 C. pr. civ.Dispoziţia cuprinsă în acest articol permite părţii care nu a exercitat calea de atac în termenul prevăzut de lege, fiind împiedicată de un motiv mai presus de voinţa sa, să o exercite într-un termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, arătând şi motivele ce au împiedicat exercitarea în termenul legal. Spre deosebire de primele două situaţii în care legea stabileşte începerea unuinou termen de apel de aceeaşi durată cu cel întrerupt, în cazul articolului 103 C. pr. civ., legiuitorul stabileşte un termen fix, de 15 zile, indiferent de durata termenului de apel ce a fost întrerupt. Astfel, partea interesată are obligaţia ca în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării să facă atât cererea de repunere în termen cât şi cererea de apel. Prin această precizare, articolul 103 se constituie şi ca un text ce reglementează repunerea în termen. Competenţa de a rezolva cererea de repunere în termen aparţine întotdeauna instanţei de apel, conform art. 17 C. pr. civ., chiar dacă cererea se depune la instanţa de fond. Termenul de apel fiind un termen legal şi imperativ, nerespectarea lui conduce la respingerea apelului ca tardiv. Astfel, partea interesată decade din dreptul de a putea folosi calea de atac a apelului. Decăderea se înfăţişează ca o sancţiune mult mai severă decât nulitatea sau prescripţia, deoarece are ca efect stingerea efectivă a dreptului procedural fără a mai exista nici o posibilitatea de remediere.Excepţia de tardivitate a apelului poate fi invocată de partea interesată, de procuror sau de către instanţă, din oficiu. Respingerea apelului ca tardiv are drept consecinţă desfiinţarea hotărârii primei instanţe de la data la care a expirat termenul de apel şi nu la data respingerii apelului ca

Page 6: apel recurs.docx

tardiv. Aceeaşi sancţiune se aplică şi dacă partea interesată nu dispune în termen motivarea cererii de apel.4.2. Cererea de apelPotrivit art. 287 C. pr. civ., cererea de apel trebuie să cuprindă:1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în Registrul comerţului, codul fiscal şi contul bancar. Dacă apelantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;2. arătarea hotărârii care se atacă;3. motivele de fapt si de drept pe care se întemeiază apelul;4. dovezile invocate în susţinerea apelului;5. semnătura.O primă cerinţă este aceea ca apelantul să indice numele, domiciliul sau reşedinţa ambelor părţi, apelant şi intimat, mai ales în situaţia în care la judecata în prima instanţă au fost mai multe părţi. Indicarea domiciliului este necesară pentru a putea fi comunicate actele de procedură. Neindicarea domiciliului sau reşedinţei intimatului nu duce la nulitatea cererii, deoarece acest element de identificare se găseşte la dosar. În ceea ce priveşte cerinţa de a se arăta hotărârea care se atacă, aceasta vizează însăşi obiectul cererii de apel. Hotărârea primei instanţe supusă căii deatac a apelului trebuie individualizată prin indicarea instanţei ce a pronunţat-o, numărul sentinţei, data pronunţării acesteia, numărul dosarului ce a format obiectul judecăţii. In cazul în care nu se arată numărul sentinţei sau data pronunţării acesteia, dacă există în cerere suficiente elemente care să permit identificarea cu certitudine a hotărârii, apelul nu va fi anulat. Motivarea în fapt şi în drept a cererii de apel constituie unul dintre elementele importante ale acesteia, contribuind la stabilirea cadrului legal al procesului în această etapă a sa. In acest sens, apelantul trebuie să relateze succint pretenţiile sale în legătură cu soluţia care îl nemulţumeşte, indicând totodată temeiul juridic pe care îşi întemeiază pretenţiile respective. Semnătura cererii de apel este una din cerinţele prevăzute sub sancţiunea decăderii, permiţându-se însă ca apelantul să semneze până la, cel mai târziu, prima zi de înfăţişare. În cazul în care intimatul invocă neîndeplinirea cerinţei privind semnătura, aceasta se poate împlini până la prima zi de înfăţişare următoare sau chiar în şedinţa în care a fost invocată această neregularitate procedurală, presupunând că apelantul este prezent în instanţă. Pe lângă condiţiile pe care trebuie să le întrunească cererea de apel, se cer a fi îndeplinite şi o serie de condiţii extrinseci acesteia, cum ar fi: introducerea cereriiînăuntrul termenului de exercitare a apelului, respectarea condiţiilor privind depunerea cererii de apel, îndeplinirea cerinţelor privind taxele de timbru etc. Acţiunile şi cererile în justiţie se taxează în mod diferenţiat după cum sunt sau nu evaluabile în bani. Potrivit art. 288 alin. 2 C. pr. civ., cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sun sancţiunea nulităţii. Cererea de apel se comunică intimatului nu de către instanţa a cărei hotărâre se apelează, ci de către instanţa de apel. La cererea de apel se vor adăuga atâtea copii câţi intimaţi sunt (art. 288 alin. 1 C. pr. civ.). După ce primeşte cererea de apel, preşedintele instanţei va dispune înregistrarea ei şi comunicarea acesteia tuturor părţilor şi procurorului, dacă acesta a participat la judecarea cauzei. După împlinirea termenului de motivare a apelului pentru toate părţile, dosarul va fi înaintat de preşedintele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată către instanţa de apel.Introducerea şi primirea cererii de apel produce următoarele efecte:1. sesizează instanţa de apel cu judecarea apelului. Dacă la judecata în fond, în mod excepţional, instanţa se poate sesiza şi din oficiu (cum ar fi în material divorţului, cu privire la încredinţarea

Page 7: apel recurs.docx

copiilor minori şi a pensiei de întreţinere pentru aceştia), în cazul apelului este întotdeauna nevoie de o cerere care să îndreptăţească instanţa de apel să exercite controlul.2. prelungeşte efectul suspensiv şi după expirarea termenului în care poate fi exercitat apelul, iar în cazul hotărârilor cu executare vremelnică, oferă instanţei de apel posibilitatea de a dispune suspendarea executării. Potrivit dispoziţiilor art. 374 C. pr. civ., nici o hotărâre nu se va putea executa silit dacă nu va fi învestită cu formulă executorie, iar în art. 376 C. pr. civ. se arată că formula executorie se pune, în principiu, pe hotărârile care au rămas definitive, iar hotărâri definitive sunt acelea care nu mai pot fi atacate cu apel, potrivit art. 377 alin. 1 C. pr. civ. Efectul suspensiv al apelului rezultă din interpretarea unor dispoziţii legale din alte materii, în special din materia executării silite. De asemenea, efectul suspensiv de executare silită a apelului mai rezultă şi din art. 278 – 279 C. pr. civ. care arată în ce cazuri hotărârile date de prima instanţă se bucură de execuţie vremelnică (provizorie), fie de drept, fie judecătorească. Astfel, dacă hotărâreaprimei instanţe a fost dată cu execuţie vremelnică, apelul nu mai prezintă effect suspensiv. Dar, dacă s-a cerut primei instanţe să încuviinţeze execuţia vremelnică, însă cererea a fost respinsă, ea poate fi reiterată în apel, astfel că înainte de judecarea în fond a apelului, instanţa de apel poate să acorde execuţia vremelnică. Dacă primei instanţe nu i-a fost solicitată o asemenea cerere, ea nu mai poate fi făcută în apel deoarece are caracterul unei cereri noi, care, potrivit art. 294 C. pr.civ., nu mai poate fi primită în apel.3. Introducerea cererii de apel permite stabilirea cadrului procesual al apelului cu privire la părţi şi cu privire la pretenţiile ce vor fi judecate în fond.4. Ca urmare a cererii de apel, prima instanţă nu va mai avea posibilitatea de a îndrepta eventualele erori materiale strecurate în cuprinsul hotărârii apelate sau de a interpreta dispozitivul acesteia, deoarece apelul este o cale devolutivă de atac, iar hotărârea primei instanţe va fi înlocuită cu hotărârea instanţei de apel. În ceea ce priveşte determinarea competenţei apelului, dispoziţiile cuprinse în articolele 282 alin. 1 C. pr. civ. instituie că această cale de atac este de competenţa tribunalelor şi curţilor de apel, după caz.Procedura prealabilă în cadrul instanţei de apelAceastă fază premergătoare are drept scop fixarea termenului de judecată şi asigurarea contradictorialităţii şi a dreptului de apărare în respectiva etapă a procesului. Astfel, potrivit cu prevederile art. 289 C. pr. civ., preşedintele instanţei de apel, de îndată ce primeşte dosarul de la prima instanţă, este obligat să ia o serie de măsuri în acest scop. Mai întâi va fixa termen de înfăţişare astfel încât intimatul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 de zile pentru depunerea întâmpinării, iar în pricinile urgente, cel puţin 5 zile (art. 114 C. pr. civ.). După fixarea termenului de înfăţişare, se va dispune citarea părţilor. Odată cu citaţia, intimatului i se comunică şi o copie de pe cererea şi motivele de apel împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă. Totodată i se pune în vedere să depună la dosar întâmpinarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată. Dacă mai mulţi intimaţi au un singur reprezentant sau dacă intimatul are mai multe calităţi juridice (stă în proces în nume propriu, dar şi ca reprezentant al altui intimat) se va comunica o singură copie de pe cererea de apel şi de pe înscrisuri şi o singură citaţie.Articolul 289 alin. final C. pr. civ. prevede că apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la o singură secţie a instanţei de apel. In cazul că apelurile au fost repartizate totuşi la secţii diferite, preşedintele secţiei investită în urmă va dispune trimiterea apelului la secţia cea dintâi investită (art. 290 C. pr. civ.). Cu privire la obligativitatea depunerii întâmpinării în faţa instanţei de apel, în literatura juridică recentă s-au exprimat şi argumentat puncte de vedere care susţin efectuarea acestui act procedural. Obligativitatea depunerii întâmpinării rezultă în primul

Page 8: apel recurs.docx

rând din textele de lege. Astfel, în art. 298 C. pr. civ. se stipulează expres că: “preşedintele va dispune să se comunice intimatului, odată cu citaţia, o copie de pe cererea de apel, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare”.Judecarea apeluluiLa instanţa de apel, judecata are loc după regulile prevăzute de lege pentru judecata în primă instanţă, la care se adaugă dispoziţiile speciale din material apelului (art. 298 C. pr. civ.).La termenul fixat se începe cu strigarea pricinilor în ordinea stabilită prin lista afişată cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei. Se verifică dacă procedura de citare a fost îndeplinită pentru toate părţile. In situaţia îndeplinirii acesteia, se continuă cu judecarea cauzei; în caz contrar, se amână judecata şi se dispune refacerea procedurii de citare. Este posibil ca intimatul să nu fi primit în termenul prevăzut de lege cererea de apel motivată şi dovezile invocate de apelant. In acest caz, intimatul poate cere la prima zi de înfăţişare în apel un termen înăuntrul căruia să depună întâmpinarea la dosar (art. 291 alin. 1 C. pr. civ.). De asemenea, dacă intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa constată că motivele de apel nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării, următorul termen de judecată urmând a se fixa astfel încât intimatul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 de zile de la comunicare pentru a depune întâmpinare.Judecata în faţa instanţei de apel se supune şi unor dispoziţii speciale. Astfel, fiind o cale de atac devolutivă, calea de atac a apelului oferă părţilor posibilitatea de a supune judecării litigiul dintre ele în ansamblul lui, cu toate problemele de fapt şi de drept care au fost ridicate în prima instanţă.Cu toate acestea, caracterul total al devoluţiunii este limitat de două reguli. Una dintre ele se referă la faptul că efectul devolutiv al apelului vizează numai acele aspecte de fapt şi de drept care sunt criticate expres sau implicit de appellant sau de către intimat în întâmpinare.A doua regulă se referă la faptul că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Aceste reguli, exprimate succint în adagiile: “tantum devolutum quantum apellatum” şi, respectiv, “tantum devolutum quantum iudicatum”, au menirea, pe de o parte, de a determina instanţa de apel să surprindă voinţa apelantului pentru a stabili cât mai corect limitele efectului devolutiv, iar pe de altă parte, de a stopa abuzul în exercitarea drepturilor procesuale sub forma şicanei şi a relei credinţe. Obiectul apelului îl constituie hotărârea primei instanţe pe care apelantul opoate critica prin cererea de apel în întregime sau numai cu privire la unele aspecte. De exemplu, reclamantul care a introdus o cerere de chemare în judecată împotriva mai multor pârâţi poate ca prin apelul declarat împotriva hotărârii ce i-a respins cererea respectivă, să reafirme pretenţiile sale numai faţă de unii dintre pârâţii de la prima instanţă. Dacă au fost formulate mai multe capete de cerere, hotărârea de respingere a tuturor capetelor din cererea de chemare în judecatăpoate fi apelată şi numai împotriva unora din ele, reclamantul considerând că unele din ele nu ar fi întemeiate şi pot fi abandonate. În condiţiile în care prima instanţă a admis unele capete de cerere şi le-a respins pe celelalte, reclamantul are interes să le apeleze numai pe cele respinse, iar pârâtul numai pe cele admise, aşa încât devoluţiunea va opera numai în privinţa unora dintre pretenţiile deduse judecăţii primei instanţe. În cazul în care apelantul nu precizează aspectele criticate în legătură cu hotărârea primei instanţe, neputându-se stabili astfel limitele efectului devolutiv, urmează ca devoluţiunea să opteze pentru toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii. Articolul 294 C. pr. civ. interzice schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată precum şi introducerea de cereri noi în apel. Referirea la cererea de chemare în judecată nu vizează numai actul de procedură prin care s-a declanşat litigiul, ci este extinsă la toate actele de procedură care au natura juridică a unei cereri de chemare în judecată: cererea reconvenţională,

Page 9: apel recurs.docx

cererea de intervenţie voluntară principală, cererea de chemare în judecată a altei persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, cererea de chemare în garanţie şi cererea de arătare a titularului dreptului real. Cu privire la oricare dintre acestea este necesar să se păstreze tripla identitate de părţi, de obiect şi de cauză.Articolul 294 alin. 1 C. pr. civ. face precizarea că “excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”. Se observă că legiuitorul face distincţie între două categorii de “motive, mijloace de apărare şi dovezi” la care partea poate apela în mod alternativ: acelea invocate la prima instanţă şi acelea arătate în cererea de apel şi întâmpinare, deci, care nu au fost invocate la prima instanţă. În legătură cu excepţiile procesuale trebuie precizat că numai excepţiile absolute pot fi ridicate direct în apel, în timp ce excepţiile relative pot fi invocate de către partea interesată, sub sancţiunea decăderii, în termenul prevăzut de lege înaintea primei instanţe (la prima zi de înfăţişare ce a urmat neregularităţii şi înainte de a se pune concluzii în fond. Dacă excepţia este respinsă sau instanţa a omis să se pronunţe asupra ei, o va putea reitera în apel.Legiuitorul nu a prevăzut expres nici o derogare de la dispoziţiile cuprinse în art. 294 C. pr. civ. Tragem concluzia că aceste dispoziţii sunt de ordine publică,iar părţile nu pot conveni – invocând principiul disponibilităţii – ca în apel să se primească şi să se judece cereri noi în contra prescripţiilor legale. În privinţa probelor, art. 295 C. pr. civ. dispune că instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei. Rezultă că instanţa de apel poate să soluţioneze apelul în baza probelor administrate de prima instanţă, ori să refacă o parte din aceste mijloace de probă sau să completeze probatoriul cauzei prin administrarea de noi probe. Fiind o problemă de fapt, legiuitorul lasă la libera apreciere a instanţei de apel modul concret în care aceasta va proceda.Cuprinsul textului art. 295 C. pr. civ. trebuie coroborat cu cel din art. 292 din care rezultă condiţia ca probele noi ce se vor administra în apel să fie propuse de părţi prin motivarea apelului sau întâmpinare, sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Pentru nerespectarea acestor reguli şi termene este prevăzută sancţiunea decăderii din dreptul de a mai putea administra proba respectivă, afară de cazurile în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 138 C. pr. civ. Astfel, instanţa de apel poate să încuviinţeze o probă nepropusă în termen când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea, dacă administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii, sau dacă dovada nu a fost cerută din pricina neştiinţei şi a lipsei de pregătire a părţii (art. 138 pct. 2, 3, 4 C. pr. civ.).Dacă partea a fost decăzută din dreptul de a administra o probă la prima instanţă (nu a depus în termen suma fixată ca onorariu pentru expertiză sau pentru deplasarea martorilor) ea poate să propună proba respectivă în apel.În apel, între cele două momente marcate de investirea instanţei prin cererea de apel şi dezinvestirea acesteia prin pronunţarea hotărârii, pot să apară unele împrejurări dorite de părţi sau independente de voinţa lor care să abată desfăşurarea judecăţii de la cursul său normal. Aceste împrejurări corespund acelor acte de dispoziţie comune şi judecăţii în fond: renunţarea la judecată, renunţarea la dreptul subiectiv, tranzacţia şi achiesarea, cu deosebirea că în faza judecăţii de apel acestea prezintă o serie de particularităţi. Astfel, cu privire la renunţarea la judecată, art. 246 C. pr. civ. precizează că în faţa primei instanţe se poate renunţa la judecată oricând, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă, lucru care poate avea loc şi în faţa instanţei de apel. Deosebirea este aceea că instanţa de apel va lua act de renunţarea reclamantului apelant sau intimat, numai dacă pârâtul – apelant sau intimat – va fi de acord, întrucât s-a

Page 10: apel recurs.docx

intrat deja în cercetarea fondului. Renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii poate avea loc direct în faţa instanţei de apel şi fără învoirea celeilalte părţi, aşa cum prevede art. 247 C. pr. civ.Potrivit art. 271 C. pr. civ., părţile se pot prezenta oricând în cursul judecăţii pentru a cere pronunţarea unei hotărâri care să consfinţească învoiala lor. Această posibilitatea există şi dacă procesul se află în apel, cu condiţia ca cererea părţilor să fie înfăţişată în scris, ea alcătuind dispozitivul hotărârii. Pe baza învoielii prezentate, instanţa va putea admite apelul şi va modifica hotărârea primei instanţe în sensul că va lua act de tranzacţie. In cazul în care instanţa constată neîndeplinirea cerinţelor legale cu privire la capacitatea de a tranzacţiona, la consimţământ, sau constată eludarea unor prevederi legale, ea va respinge cererea şi va continua judecata.Achiesarea este acel act de dispoziţie prin care partea împotriva căreia s-a pronunţat de către prima instanţă o hotărâre nefavorabilă o acceptă – tacit sau expres – renunţând la dreptul de apel sau la apelul deja declarat. Fiind un act unilateral de voinţă, achiesarea îşi produce efectele indiferent dacă partea potrivnică o încuviinţează sau nu şi nu mai poate fi revocată, ci, eventual, anulată pentru vicii de consimţământ. Pentru toate actele la care ne-am referit anterior, fiind acte de dispoziţie, este necesar ca partea să aibă capacitate.Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apelHotărârea pronunţată de către instanţa de apel poartă numele de decizie. Prin ea se păstrează sau se schimbă în tot sau în parte hotărârea atacată, potrivit art. 296 C. pr. civ. Din textul menţionat rezultă că soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel sunt, în principal, de două feluri:a) de confirmare a hotărârii;b) de reformare a hotărârii atacate prin apel.a) Respingerea apeluluiDacă apelul a fost respins ca nefondat, se înţelege de la sine faptul că sentinţa apelată a fost confirmată şi efectele ei menţinute.Dacă la controlul efectuat asupra hotărârii atacate prin prisma motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea de apel se ajunge la concluzia că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, atunci instanţa de apel va dispune respingerea apelului şi păstrarea sentinţei.Soluţia respingerii apelului este posibilă chiar dacă hotărârea ce s-a atacat apare, în raport cu probele administrate pe care s-a sprijinit instanţa de fond, ca nelegală sau netemeinică; aceasta, cu condiţia ca, reapreciind probele şi pe baza probelor administrate de instanţa de apel, în condiţiile art. 295 C. pr. civ., soluţia apelată să fie găsită legală şi temeinică.b) Admiterea apeluluiO altă soluţie pe care o poate da instanţa de apel este aceea de a admite apelul şi, în consecinţă, de a reforma hotărârea atacată. Reformarea constă în aceea că instanţa de apel, admiţând apelul, schimbă total sau numai în parte hotărârea primei instanţe. Drept urmare ea va pronunţa o nouă hotărâre care o va înlocui pe cea atacată cu apel. Prin admiterea apelului nu se poate face părţii, a cărui apel a fost admis, o situaţie mai rea decât aceea creată prin hotărârea primei instanţe care nu a fost atacată cu apel de către partea adversă. In acest sens există dispoziţii în articolul 296 C. pr. civ.:”Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Instanţa de apel poate schimba total sau numai în parte hotărârea primei instanţe. Schimbarea hotărârii este totală atunci când se referă la toate chestiunile de fapt şi de drept care au format obiectul primei judecăţi şi se face cu privire la toate părţile care au participat la judecata în fond. Schimbarea parţială a hotărârii are loc atunci când se schimbă numai o partedin hotărârea atacată, iar cealaltă parte este menţinută. Cu alte cuvinte, schimbarea parţială poate viza numai anumite chestiuni de fapt şi de drept ale cauzei sau numai în favoarea unora dintre părţile litigante.

Page 11: apel recurs.docx

O primă situaţie de schimbare a hotărârii atacate este aceea când deşi faptele au fost bine stabilite, s-a făcut o aplicare greşită a legii. Astfel, instanţa de apel constată cu prilejul verificării probelor administrate în prima instanţă şi, eventual, pe baza noilor dovezi că starea de fapt a fost corect stabilită, dar s-a făcut o greşită încadrare juridică, aplicându-se un text de lege străin cauzei. In consecinţă, instanţa de apel va dispune schimbarea hotărârii, înlăturând încadrarea juridică necorespunzătoare făcută de prima instanţă şi înlocuind-o cu o încadrare corectă,realizată prin aplicarea corespunzătoare a legii.O altă situaţie în care se aplică soluţia schimbării hotărârii primei instanţe este aceea când hotărârea atacată cuprinde o soluţionare în contradicţie cu faptele stabilite. Instanţa de apel poate ajunge la această concluzie verificând probele administrate şi reapreciindu-le în raport cu eventualele noi dovezi atunci când probele administrate în prima instanţă nu au fost suficiente şi din conţinutul lor nu s-a desprins care sunt adevăratele raporturi între părţile litigante. In consecinţă, instanţa de apel va schimba hotărârea apelată, fie total fie în parte, pronunţând ohotărâre proprie prin care să remedieze deficienţele constatate. Există şi cazuri în care instanţa de apel nu poate pronunţa o soluţie care să privească fondul cauzei judecate, ci o soluţie care implică rezolvarea anumitor neregularităţi procedurale. Astfel, potrivit art. 297 C. pr. civ., “În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul făr a intra în cercetarea fondului ori judecata sa facut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe. Dacă prima instanţă s-a declarat competentă şi instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă, anulândhotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, afară de cazul când constată propria sa competenţă. In acest caz, precum şi atunci când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre judecare”. Putem observa, ca regulă generală, că instanţa de apel, în urma anulăriihotărârii primei instanţe va reţine procesul spre judecare. Ca excepţie, va trimite cauza spre judecare la o altă instanţă sau organ cu activitate jurisdicţională numai dacă pricina a fost anterior în faţa unei instanţe necompetente. În baza unor principii generale sau a unor texte de lege, altele decât cele menţionate anterior, instanţa de apel poate adopta şi alte soluţii, cum ar fi:- anularea apelului ca netimbrat sau neregulat introdus, potrivit art. 288 alin. 2 C. pr. civ.;- respingerea apelului introdus de o persoană fără calitate procesuală, neparticipantă la judecata în prima instanţă (art. 294 alin. 1 C. pr. civ.);- respingerea apelului ca inadmisibil deoarece hotărârea pe care o atacă nu poate fi apelată;- constatarea perimării apelului, conform art. 248 C. pr. civ.;- închiderea dosarului, când apelantul renunţă la apelul declarat.Hotărârea pronunţată de instanţa de apel este o hotărâre definitivă, având autoritate de lucru judecat. In principiu, ea poate fi pusă în executare silită. Având în vedere cuprinsul articolului 377 pct. 1, 2 şi 3 C. pr. civ., hotărârile definitive sunt:- hotărârile date fără drept de apel;- hotărârile date de prima instanţă care nu au fost atacate cu apel, sau chiar atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat sau apelul a fost respins;- hotărârile date în apel prin care se rezolvă fondul pricinii.Deci, hotărârile pronunţate de instanţa de apel, susceptibile de a fi puse în executare, sunt acelea la care se referă punctul 3 din text. Se observă că se pune condiţia ca instanţa de apel să fi rezolvat fondul pricinii, adică să fi examinat şi rezolvat litigiul în fond, pentru ca o astfel de hotărâre să aibă putere de lucru judecat şi să poată fi pusă în executare.

Page 12: apel recurs.docx

Hotărârile date de către instanţa de apel pot fi supuse, în primul rând, căii de atac a recursului, potrivit art. 299 C. pr. civ., indiferent de soluţia la care s-a oprit instanţa de apel. Împotriva hotărârilor date de instanţa de apel mai pot fi exercitate căile de atac, revizuirea şi contestaţia în anulare, potrivit articolelor 317 şi 322 C. pr. civ.; de asemenea, ele pot forma obiectul unei cereri de îndreptare a greşelilor materiale strecurate în cuprinsul lor.CAPITOLUL AL VI-LEARECURSUL1. Aspectele generale privind recursulRecursul este o cale de atac parţial devolutivă şi excepţional extensivă care poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în apel precum şi împotriva hotărârilor pronunţate în primă şi ultimă instanţă de judecătorii sau tribunale ori de către alte organe de jurisdicţie pentru a fi supuse unei noi judecăţi în drept înaintea instanţelor superioare. Recursul este o cale de atac parţial devolutivă sau, cu alte cuvinte, limitată numai la efectuarea controlului judiciar în drept asupra judecăţii efectuată de instanţa sau organul de jurisdicţie a cărei hotărâre se atacă.Intr-un al doilea stadiu, recursul poate deveni şi extensiv, aceasta evident în mod excepţional dacă se dispune casarea şi cauza se va rejudeca în fond în totalitatea ei, adică în fapt şi drept de către instanţa de recurs. Recursul este o cale de atac ce implică o desfăşurare normală a procesului civil, în sensul că se efectuează într-un termen fix şi scurt şi împiedică totodată cahotărârea atacată să devină irevocabilă şi executorie. Este de reţinut totodată că recursul nu provoacă un control integral din partea instanţei de recurs, ci numai un control parţial adică numai în drept. Semnalăm că, potrivit art.314 C.pr.civ., instanţa supremă de recurs hotărăşte asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt care au fost deplin stabilite. Având în vedere faptul că recursul constituie în principal o cale de atac pentrunulităţi de drept, justificarea sa apare ca fiind necesară şi indispensabilă. Aşa fiind, recursul apare ca o garanţie menită să asigure o interpretare şi aplicarea corectă a legilor. Aceasta se justifică şi se impune atât în interesul părţilor litigante cât şi ale societăţii în general.2. Obiectul şi subiectele recursului2.1. Obiectul recursului. Obiectul recursului îl constituie hotărârile susceptibile de a fi controlate de instanţele superioare în ceea ce priveşte legalitatea lor prin intermediul acestei căi de atac. Dezvoltând această precizare urmează să avem în vedere şi să reţinem care sunt hotărârile care pot fi atacate şi care sunt nesusceptibile de a fi atacate prin folosirea recursului.In art. 299 din C. pr. civ. se prevede că hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege, sunt supuse recursului. Având în vedere definiţia recursului putem preciza că, dintre hotărârilejudecătoreşti care pot forma obiectul recursului, trebuie menţionate în primul rând hotărârile pronunţate în apel, indiferent de soluţia la care s-a oprit instanţa de apel.Observăm că recursul nu poate fi exercitat trecând peste calea de atac a apelului, concluzia desprinsă şi din prevederile art. 377 din C. pr. civ. care arată că hotărârile date în prima instanţă, care nu au fost atacate cu apel, sunt nu numai definitive (nesusceptibile de apel), ci şi irevocabile (nesusceptibile de recurs).În anumite cazuri, legea suprimă dreptul de apel, astfel încât hotărârile ce urmează a fi pronunţate sunt susceptibile numai în recurs. De exemplu: hotărârile prin care se rezolvă conflictele de competenţă – art. 22 alin. ultim C. pr. civ.; hotărârea de expedient – art. 273 din C. pr. civ.) În unele situaţii, în care instanţele judecătoreşti exercită un control judiciar al unor acte cu sau fără caracter jurisdicţional, care emană de la organele care fac parte din sistemul

Page 13: apel recurs.docx

instanţelor judecătoreşti, legea prevede că hotărârile sunt definitive. Cum prin hotărâre definitivă se înţelege acea hotărâre care nu poate fiatacată cu apel dar care este susceptibilă de recurs, ar însemna că şi aceste hotărâri fac obiectul recursului. Hotărârile pronunţate într-o contestaţie în anulare sunt supuse recursuluinumai dacă şi hotărârea ce a format obiectul contestaţiei în anulare ar fi fost susceptibilă de recurs (art. 320 alin. 3 C. pr. civ.). De asemenea, dacă hotărârea ce a format obiectul revizuirii este susceptibilă de recurs, atunci şi hotărârea pronunţată în revizuire este supusă recursului, însăcând s-a cerut revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, calea de atac a recursului este deschisă numai dacă hotărârea ce a încălcat puterea de lucru judecat este o decizie a unei instanţe de apel, nu şi atunci când este o sentinţă de primă instanţă. Şi hotărârea pronunţată într-o contestaţie la titlu este susceptibilă de exerciţiul recursului dacă s-a solicitat lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului unei hotărâri pronunţate în apel. Hotărârile pronunţate în contestaţiile la executare propriu-zisă sunt de asemenea susceptibile de recurs. În anumite cazuri prevăzute de lege recursul se poate exercita şi împotriva încheierilor, fie că este vorba de încheieri pronunţate în afara judecării fondului sau încheieri prin care se pronunţă soluţii finale asupra procesului, fie că este vorba de încheieri pronunţate în cursul judecării fondului. Nu pot fi atacate cu recurs atât deciziile instanţelor de recurs, cât şi cele la rejudecarea fondului după casarea cu reţinere, deciziile de constatare a perimării recursului, deciziile pronunţate în contestaţiile în anulare şi în revizuirile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate în recurs, hotărârea de strămutare a pricinii, încheierea de îndreptare a greşelilor strecurate în deciziile instanţelor de recurs, încheierile prin care s-au încuviinţat abţinerea şi recuzarea, ori s-a respins abţinerea, indiferent de instanţa care le-a pronunţat, încheierea cu privire la asistenţa juridică sau prin care s-a revenit asupra asistenţei juridice încuviinţate, încheierea prin care partea ce în orice chip a pricinuit amânarea judecăţii a fost obligată la cererea părţii adverse să-i plătească o despăgubire pentru paguba cauzată prin amânare.2.2. Subiectele recursuluiHotărârile judecătoreşti îşi produc efectele numai între părţile care au luat parte la judecata pricinii. Aşadar, în faza judecăţii în recurs cadrul procesului cu privire la părţi odată fixat, nu poate fi mărit, dar nici micşorat. Nici uneia din părţi nu i se poate răpi dreptul de a recura hotărârea pronunţată în defavoarea sa, după cum nici unei persoane din afara procesului nu i se poate permite să se judece direct în faţa instanţei de recurs, fără a se judeca mai întâi în faţa instanţelor de fond. Dreptul de a exercita calea de atac a recursului îl au numai părţile de lajudecata în fond, care poartă denumirea de recurent şi intimat. Poate avea calitatea de recurent oricare dintre părţile de la judecata în fond, indiferent de poziţia procesuală pe care au avut-o, apelant sau intimat. O poziţie aparte o ocupă intervenientul accesoriu, al cărui recurs va fi considerat neavenit dacă partea în favoarea căreia a intervenit nu a declarat şi ea recurs.În cazul în care reclamantul, căruia i s-a admis cererea, nu a declarat apel împotriva sentinţei, nu poate să exercite recurs împotriva deciziei prin care s-a respins apelul declarat de cealaltă parte.Atunci când, în urma rejudecării fondului în apel, au fost admise atât cererea principală, cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul de la prima instanţă, recursul chematului în garanţie, dacă nu priveşte exclusiv raportul de garanţie, va repune în discuţie şi cererea principală, astfel încât efectele admiterii lui se vor extinde şi faţă de cel ce a formulat cererea de chemare în garanţie, chiar dacă acesta nu a declarat recurs. Dacă însă, instanţa de apel a respins cererea principală şi pe cale de consecinţă, cererea de chemare în garanţie a pârâtului dela prima instanţă a fost respinsă ca lipsită de interes, iar recursul reclamantului de la prima instanţă se admite, cu ocazia rejudecării fondului după casare, instanţa trebuie să pună în discuţie

Page 14: apel recurs.docx

şi cererea de chemare în garanţie. Cererea de recurs poate fi introdusă şi de unele persoane care nu au participat la judecata în fond. De exemplu, dobânditorul cu titlu particular al unui drept sau bun ce formează obiectul litigiului poate uza de calea recursului, dacă transmiterea a avut loc după pronunţarea hotărârii; creditorii chirografari pot declara recurs dacă debitorul lor nu a exercitat calea de atac, cu excepţia hotărârii pronunţate în pricini cu caracte strict personal; în materie necontencioasă, calea de atac poate fi exercitată de orice persoană interesată, chiar dacă nu a participat la dezlegarea pricinii; succesorii universali sau cu titlu universal, dacă transmisiunea a avut loc după pronunţarea hotărârii, pot şi ei introduce recurs.Potrivit art. 45 alin. ultim C. pr. civ. poate în condiţiile legii să exercite căi de atac, deci inclusiv recursul. Având în vedere dispoziţia menţionată, procurorul poate introduce recurs indiferent dacă a participat sau nu la judecarea hotărârii atacate.3. Cauza recursului (motivele de recurs)Pentru a putea fi exercitată această cale de atac, este necesar ca recurentul săşi sprijine cererea pe cel puţin unul din motivele limitativ prevăzute de lege. Motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. pr. civ. nu îşi găsesc aplicare în acele situaţii în care este recurată hotărârea primei instanţe dată, potrivit legii, fără drept de apel, ci se vor aplica dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ. In art. 304 C. pr. civ. sunt prevăzute 9 motive de recurs:1) Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;Motivul acesta vizează situaţiile în care instanţa a fost alcătuită cu încălcarea dispoziţiilor legale privind compunerea şi constituirea instanţei de judecată. Instanţa este greşit alcătuită, atunci când numărul de judecători este necorespunzător, fie că au participat mai mulţi sau mai puţini judecători decât prevedea legea. Modul în care a fost alcătuită instanţa se poate stabili prin verificarea primei părţi a hotărârii, care cuprinde şi numele judecătorilor ce au participat la soluţionarea pricinii, precum şi semnăturile acestora aflate la sfârşitul hotărârii.Instanţa este greşit alcătuită şi atunci când la judecată a participat şi un judecător incompatibil sau unul recuzat. Hotărârea este lovită de nulitate şi în situaţia în care s-a pronunţat fărăconcluziile procurorului, deşi, pentru pricina respectivă, legea prevedea obligativitatea participării procurorului.2) Hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte ladezbaterea în fond a pricinii;Motivul constituie manifestarea principiului continuităţii, aşa cum este el reglementat în sistemul nostru. Legea cere numai ca hotărârea să fie pronunţată de către judecătorii în faţa cărora au avut loc dezbaterile pe fond (concluziile părţilor, ale procurorului, pe fond, după rezolvarea excepţiilor procesuale şi administrarea probelor). Acest caz de nulitate este aplicabil atât dispozitivului întocmit cu ocazia pronunţării minutei, cât şi hotărârii redactate ulterior, deoarece nu este permis ca un complet să pronunţe hotărârea, iar altul să o redacteze şi să o semneze. Verificarea acestui mod de casare se face astfel: dacă pronunţarea hotărârii a avut loc la termenul la care s-a dezbătut pricina pe fond, se confruntă practicarea hotărârii cu semnăturile judecătorilor de pe minută şi de pe hotărârea redactată ulterior; când pronunţarea a fost amânată se confruntă încheierea de şedinţă cu minuta şi hotărârea redactată ulterior, cu menţiunea că lipsa încheierii de dezbateri, atrag nulitatea hotărârii.3) Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe;Textul are în vedere nu numai competenţa jurisdicţională ci şi competenţa generală.Competenţa generală, competenţa materială şi competenţa teritorială exclusivă au caracter absolut iar competenţa teritorială în pricinile privitoare la bunuri cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 13 – 16 C. pr. civ. are character relativ.

Page 15: apel recurs.docx

Competenţa absolută poate fi invocată de orice parte interesată, procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a procesului, chiar în recurs. Competenţa relativă trebuie invocată, sub sancţiunea decăderii, la prima zi de înfăţişare, în faţa primei instanţe şi înainte de a se intra în dezbateri. Dacă prima instanţă a respins excepţia de necompetenţă relativă, invocată de pârât, acesta trebuie să invoce necompetenţa relativă pe calea apelului declarat împotriva hotărârii pe fond, iar apoi, dacă este cazul, prin intermediul recursului.4) Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;Motivul de casare se referă la situaţia în care, prin hotărârea recurată, instanţa a depăşit atribuţiile autorităţii judecătoreşti, intrând în cele ale autorităţii legislative sau executive.Acest motiv de casare, care este de ordine publică, nu trebuie interpretat extensiv. El nu poate fi invocat dacă instanţa a cărei hotărâre este atacată, fără a împieta asupra atribuţiilor autorităţii legislative sau executive, şi-a atribuit o serie de prerogative procedurale pe care legea nu i le recunoaşte sau a încălcat principiile generale ori alte norme juridice.5) Incălcarea formelor de procedură prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. 2 C. pr. civ.;Casarea hotărârii pentru acest motiv se poate obţine în mod diferit, după cum s-a încălcat o normă procedurală cu caracter imperativ, când sancţiunea este nulitatea absolută, ori o normă procedurală cu caracter dispozitiv, când sancţiunea este nulitatea relativă. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată pe când nulităţile relative vor fi invocate prin intermediul recursului. In mod excepţional şi unele nulităţi relative pot fi invocate direct prin cererea de recurs, în acele situaţii în care partea interesată nu a avut posibilitatea să le invoce înaintea instanţei a cărei hotărâre o atacă.6) Acordarea a mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut;Motivul acesta este, parţial, şi un motiv de revizuire, iar partea are un drept de opţiune între recurs şi revizuire. In timp ce termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, termenul de revizuire pentru acest motiv este o lună de la comunicarea hotărârii.Acest motiv cuprinde două ipoteze:Prima ipoteză a motivului de casare – plus petitia – constă în aceea că, deşi sa cerut o anumită sumă şi fără a interveni o majorare a pretenţiilor formulate, instanţa a acordat o sumă mai mare.A doua ipoteză – extra petitia – se referă la situaţia în care instanţa, încălcând principiul disponibilităţii, acordă ceea ce nu s-a cerut7) Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motivecontradictorii ori străine de natura pricinii;Instanţa de judecată are obligaţia de a arăta motivele de fapt şi de drept care au formulat convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Dacă nu se respectă aceste motive, hotărârea poate fi nulă în condiţiile art. 105 alin. 2 C. pr. civ.Viciile motivării unei hotărâri se împart în două mari categorii: lipsa motivării şi motivarea insuficientă. Motivarea unei hotărâri să fie clară, precisă, să se refere la probele administrate şi să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de către părţi. Când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială, ori cuprinde considerente străine de pricina respectivă constituie motiv de casare a hotărârii. S-a apreciat că şi acest motiv de casare este de ordine publică.8) Schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actuluijuridic dedus judecăţii, prin interpretarea greşită a acestui;Acest motiv are în vedere netemeinicia hotărârii, în sensul că deşi natura actului dedus judecăţii rezultă fără dubiu, instanţa de apel a reţinut cu totul alt act juridic. Motivul de casare nu poate fi

Page 16: apel recurs.docx

reţinut dacă din probele administrate ar rezulta un dubiu în privinţa naturii juridice sau conţinutului actului juridic supus judecăţii. Acest motiv şi-ar găsi aplicabilitate dacă de exemplu s-ar judeca un contract de vânzare-cumpărare ca un contract de locaţiune, ori dacă ar stabili nişte obligaţii în sarcina unei părţi fără nici un suport probatoriu.9) Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cuîncălcarea sau aplicarea greşită a legii;Din text se observă existenţa mai multor ipoteze. Prima ipoteză vizează faptul că se aplică o normă juridică străină situaţiei de fapt sau că este vorba de împrejurarea că hotărârea şi-a pierdut fundamentul juridic. Acest din urmă aspect ar fi în strânsă legătură cu problema aplicării în timp a legilor, în acele cazuri în care, fără a se aduce atingere principiului neretroactivităţii, urmează a se stabili legea aplicabilă sub imperiul legii noi. S-a considerat că este preferabilă interpretarea potrivit căreia hotărârea este lipsită de temei legal, dacă a fost pronunţată în baza unei alte hotărâri judecătoreşti, dar care a fost desfiinţată sau modificată în timp ce procesul era pendinte sau chiar ulterior, aşa încât, la data introducerii recursului, nu mai există suportul juridic al hotărârii recurate. Pentru a face posibilă admiterea recursului în baza art. 304 pct. 9 C. pr. civ.,încălcarea sau aplicarea greşită a legii trebuie să se reflecte în dispozitivul hotărârii atacate.4. Sesizarea instanţei de recurs4.1 Instanţa competentăÎn conformitate cu art.299 alin.2 C.proc,civ., recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel. Textul de lege stabileşte deci, ca recursul să fie soluţionat, după caz, de trei instanţe, respectiv de tribunale, curţi de apel şi de către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, potrivit art.2 pct.3 C.proc.civ. tribunalele au competenţa de a soluţiona recursuri declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului. De asemenea, curţile de apel, potrivit art.3 pct.3 C.proc.civ., au abilitarea de a soluţiona recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege.4.2 Termenul de recursPotrivit art. 301 C. pr. civ. termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Calculul termenului se face pe zile libere (art. 101 C. pr. civ.).Termenul de recurs este un termen de procedură legal, imperativ şi absolut. Fiind un termen legal ar urma să fie un termen fix, însă art. 303 alin. 5 C. pr. civ. permite preşedintelui instanţei care primeşte cererea de recurs să prelungească termenul cu 5 zile. Termenul de 15 zile este un termen de drept comun şi începe să curgă de la comunicarea hotărârii, chiar dacă părţile iau cunoştinţă de conţinutul dispozitivului înainte de comunicare, putând totuşi să declare recurs din acel moment. Prin urmare partea care declară recursul mai înainte ca hotărârea să-i fiecomunicată este prezumată că îi cunoaşte conţinutul şi a renunţat la această formă procedurală.Legea prevede însă şi unele termene de recurs speciale:- hotărârea prin care se rezolvă conflictele de competenţă poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare;- hotărârea instanţei de apel de declinare a competenţei este susceptibilă de recurs în termen de 15 zile de la pronunţare;- în materia ordonanţei preşedinţiale, termenul de recurs este de 5 zile şi curge de la pronunţare, pentru părţile prezente şi de la comunicare pentru părţile lipsă;- în materie de divorţ, termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Page 17: apel recurs.docx

În principiu termenul de recurs este continuu de la prima până la ultima zi, fără a putea fi însă întrerupt. Cazul general de întrerupere prevăzut de art. 103 C. pr. civ. se aplică şi în privinţa termenului de recurs.Ca şi în cazul termenului de apel, termenul de recurs se întrerupe prin moartea părţii care are înţeles să facă recurs precum şi prin moartea mandatarului căruia I s-a făcut comunicarea hotărârii. Soluţia se desprinde din combinarea art. 285 şi art. 286 C. pr. civ.Pentru procuror termenul de recurs începe să curgă de la comunicarea hotărârii sau de la pronunţarea ei, după cum a participat sau nu la judecată. Termenul de recurs este un termen legal peremptoriu, astfel încât nerespectarea lui atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai exercita recursul, hotărârea devenind irevocabilă pe data expirării termenului de recurs. Partea decăzută din dreptul de a exercita recursul poate solicita instanţei repunerea în termen, dovedind că a fost împiedicată mai presus de voinţa ei. In termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, partea va solicita repunerea în termen, formulând şi cererea de recurs. Chiar dacă cererea se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, rezolvarea cererii de repunere în termen este de competenţa instanţei de recurs, deoarece această cerere are caracterul unui incident procedural.4.3 Cererea de recurs şi motivarea recursuluiÎn conformitate cu art.302 ind. 1 C.proc.civ., cererea de recurs va cuprinde următoarele elemente:- Numele şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar. Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arata şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. Este admis să se indice numai numele recurentului, dar dacă şi-a schimbat între timp domiciliul urmează a se indica şi noul domiciliu, precum şi persoana obligată să primească acte de procedură. In cazul când a existat o coparticipare procesuală, este recomandabil să se indice şi numele intimatului, mai ales atunci când recursul este introdus numai împotriva unora din părţile adverse. Atunci când cererea de recurs nu este făcută personal de către parte, ci printrun reprezentant, se va menţiona această împrejurare în cerere, alăturându-se dovada calităţii de reprezentant.- Hotărârea care se atacă sau obiectul cererii de recurs trebuie să fie individualizată prin arătarea instanţei care a pronunţat-o, numărul ei şi data pronunţării.- Motivele de recurs. Motivarea se poate face în chiar cererea de recurs, dar şi printr-un memoriu făcut separat, caz în care se va face această menţiune în cererea de recurs. Cererea de recurs va cuprinde arătarea motivelor de recurs şi dezvoltarea lor. Legea nu prevede o anumită ordine a motivelor sau o anumit formă de prezentare.Art. 303 C. pr. civ. arată că termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte. Deci, există un singur termen atât pentru introducerea recursului cât şi pentru motivarea acestuia, atunci când termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii. Art. 306 alin. 1 C. pr. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motiva în termenul legal, cu excepţia cazului în care instanţa de recurs ar putea reţine din oficiu motivele de casare de ordine publică. Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. pr. civ.- Semnătura. Lipsa semnăturii se poate împlini în tot cursul judecăţii recursului.Recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii. La cererea de recurs se ataşează un număr de copii de pe aceasta egal cu numărul intimaţilor.

Page 18: apel recurs.docx

Cererea de recurs, sub sancţiunea nulităţii trebuie timbrată. Taxele de timbre se percep anticipat, dar judecătorul poate să amâne plata taxei până la primul termen de judecată.Principalul efect al introducerii cererii de recurs constă în învestirea instanţei de recurs cu soluţionarea acestei căi de atac.5. Judecarea recursuluiÎn ceea ce priveşte faza iniţială a recursului trebuie să reţinem aspectele carese referă la sesizarea instanţei şi încunoştiinţarea părţii adverse.Procedura pregătitoare la instanţa de recurs implică luarea următoarelormăsuri:- Verificarea procedurii de comunicare a hotărârii atacate către toate părţilelitigante (art. 308 alin. 1 C. pr. civ.);- Fixarea termenului de judecată şi citarea părţilor.Începerea dezbaterilor are loc prin strigarea pricinii şi verificarea procedurii de citare. Se dă apoi cuvântul părţilor: mai întâi recurentului şi apoi intimatului. După cum se precizează în alin. 2 al art. 309 C. pr. civ. “procurorul vorbeşte cel din urmă afară de cazul când este parte principală”. Problema probelor noi în faţa instanţei de recurs este reglementată în art. 305C. pr. civ. Textul menţionat prevede că: “în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi cu excepţia înscrisurilor”. Din analiza acestui text se pot desprinde următoarele trei aspecte ale acestei probleme şi anume:a) Inadmisibilitatea în principiu a probelor noi în recurs.b) Admisibilitatea prin excepţie a înscrisurilor noi în recurs.c) Propunerea de probe noi pentru eventualitatea casării hotărârii şi rejudecarea cauzei în fond de către instanţa de recurs.6. Soluţiile instanţei de recurs.6.1 PreliminariiCa rezultat al judecării recursului instanţa competentă poate da o hotărâre de confirmare sau de casare a hotărârii atacate. In cazurile de respingere a recursului ca nefondat, ca nemotivat sau neregulat introdus ori de omitere ca netimbrat, hotărârea devine definitivă şi irevocabilă în mod absolut.În ipoteza în care recursul este admis, hotărârea atacată poate fi modificată sau casată, după caz.Modificarea hotărârii atacate poate interveni pentru motivele prevăzute de art.304 pct.6,7,8,şi 9.În caz de casare a hotărârii atacate se va proceda după caz:a). Casarea cu reţinere şi rejudecare a fondului (art. 312 alin. 4 C. pr. civ.).b). Casarea cu trimitere conform art. 312 alin.5 şi 6 C. pr. civ.; Casarea hotărârii atacate poate interveni pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5. precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi.Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive dintre care unele atrag modificarea iar altele casarea, instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacată, pentru a se asigura o judecată unitară(art.312 alin.3 C.proc.civ.). În caz de casare, curţile de apel şi tribunalele vor rejudeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă osingură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop (art.312 alin.4 C.proc.civ.).6.2 Efectele pe care le produc hotărârile pronunţate de instanţa de recursa) Efectele în cazurile de respingere a recursului. In cazurile de respingere a recursului ca nefondat, nemotivat sau neregulat introdus, ori anularea lui ca netimbrat, hotărârea atacată

Page 19: apel recurs.docx

devine definitivă şi irevocabilă. În cazul în care recursul a fost respins, indiferent de motivul care a determinat instanţa competentă să pronunţe o atare soluţie, hotărârea atacată, deveninddefinitivă şi irevocabilă, urmează a fi investită cu formulă executorie la cererea părţii litigante care a obţinut câştig de cauză.b) Efectele în cazurile în care s-a dispus casarea cu trimitere. Este posibil ca în unele cazuri instanţa de recurs să constate că motivele de recurs sunt întemeiate şi că se impune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sau de către o altă instanţă.Există trei cazuri în care instanţa de recurs urmează a face casarea cu trimitere la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sau la o altă instanţă competentă.Când instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului. Este posibil ca în urma invocării anumitor excepţii instanţa de fond sau instanţa de apel să ajungă la concluzia admiterii lor şi pe cale de consecinţă, să dispună respingerea sau anularea acţiunii civile fără a i se cerceta fondul. Astfel, este posibil să se ajungă la o asemenea soluţie în situaţii ca: dacă s-a invocat lipsa de calitate procesuală a reclamantului, prescripţia dreptului la acţiune, autoritatea lucrului judecat, anularea cererii ca netimbrată, respingerea apelului ca tardiv introdus, când minuta hotărârii atacate nu este semnată ş. a. În asemenea situaţii, datorită faptului că instanţa de recurs a ajuns la concluzia că excepţiile invocate au fost greşit soluţionate sau că anumite lipsuri nu puteau fi completate în cadrul judecării recursului şi pentru a se respecta principiul celor două grade de jurisdicţie, casarea se va face cu trimitere la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată.Este de reţinut că prima instanţă sau instanţa de apel este obligată să judece din nou cauza, aceasta ca urmare a dispoziţiei potrivit căreia “În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”(art. 315 alin. 1 C. pr. civ.).Când judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată laadministrarea probelor şi dezbaterea fondului. Este de reţinut că potrivit art. 85 C. pr. civ., “Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel”. Această dispoziţie are drept scop să asigure realizarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare a părţilor litigante în orice cauză civilă. Aşa fiind, dacă una din părţile litigante – de regulă pârâtul sau intimatul – nu a fost regulat citată la administrarea probelor şi dezbaterea fondului cauzei, ea este prezumată că nu şi-a putut susţine poziţia sa procesuală. Drept urmare, dacă instanţa de recurs va casa hotărârea atacată – cu precizarea sigură şi clară a motivaţiei menţionate – şi va trimite din nou cauza la instanţa de fond sau de apel pentru a efectua o nouă judecată, se impune respectarea strictă a citării părţii litigante pentru a fi pusă în situaţia de a-şi putea susţine poziţia sa procesuală cu ocazia rejudecării fondului cauzei.Când casarea s-a făcut pentru necompetenţă. Casarea pentru necompetenţă se face atât în cazul în care nu s-a respectat competenţa materială sau teritorială excepţională a instanţelor judecătoreşti, cât şi în cazul în care nu s-a respectat competenţa jurisdicţională a altor organe de jurisdicţie din afara instanţelor judecătoreşti.În această privinţă este de reţinut că, în primul caz, ne aflăm în prezenţa unei adevărate casări cu trimitere pentru necompetenţă, iar în cel de al doilea caz de casare a hotărârii judecătoreşti pronunţată de o instanţă necompetentă, urmează a fi avută în vedere şi o declinare de competenţă în favoarea organului jurisdicţional din afara sistemului judiciar al instanţelor judecătoreşti.Casarea cu trimitere în cazurile menţionate este reglementată, în mod expres, prin dispoziţiile art. 312 alin.6, în care se prevede: „In caz de casare a hotărârii atacate, pentru motivul prevăzut de

Page 20: apel recurs.docx

art. 304 pct. 3, instanţa va trimite dosarul spre judecare instanţei judecătoreşti competente sau organului cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii”.6.3 Casarea cu trimitere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Inconformitate cu dispoziţiile art. 4 pct. 1 C. pr. civ., Inalta Curte de Casaţie Justiţie are şi competenţa de a judeca “recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”.Este de reţinut că în cazul în care instanţa supremă constată că hotărârea atacată cu recurs este nelegală şi netemeinică, va dispune admiterea recursului şi pe cale de consecinţă, cu unele excepţii, casarea cu trimitere. Art. 313 C. pr. civ. reglementează următoarele trei situaţii în cazul casării cu trimitere de către instanţa supremă: a) când a apreciat că este cazul de a serejudeca pricina, aceasta va fi trimisă instanţei a cărei hotărâre a fost casată; b) în cazul în care interesele justiţiei o cer casarea se va face cu trimitere la o instanţă egală în grad cu cea a cărei hotărâre a fosta atacată cu recurs; c) în cazul casării pentru încălcarea regulilor privitoare la competenţă, casarea se va face cu trimitere la instanţa competentă sau la un alt organ cu activitate jurisdicţională. Reţinem, în concluzie, că instanţa de trimitere nu mai are dreptul de a verifica valabilitatea şi regularitatea sesizării sale, trimitere făcută de către instanţa supremă fiind lipsită de posibilitatea contestării ei.6.4. Efectele în cazul casării cu reţinere. În cazul casării fără trimitere, instanţa de recurs reţine cauza spre o nouă rejudecare în fond. Reţinem în această privinţă şi dispoziţiile art. 312 alin. 4 C. pr. civ. „ In caz de casare, curţile de apel şi tribunalele vor rejudeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singura decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop.” În ceea ce priveşte instanţa supremă este de reţinut că de la principiul consacrat prin art. 313 C. pr. civ., în sensul casării cu trimitere, există şi unele excepţii, când casarea hotărârii atacate se face cu reţinere pentru o nouă judecată.O astfel de excepţie este reglementată prin art. 314 C. pr. civ. în care se prevede că instanţa supremă “hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt care au fost deplin stabilite”.