6

Corectarea însuşirilor apelor uzate

Apa este necesară vieţii pe pământ. Toate organismele conţin apă, unele trăiesc în ea, altele o beau. Plantele şi animalele au nevoie de apă moderat pură şi nu pot supravieţui dacă apa e contaminată de substanţe toxice sau cu microorganisme periculoase. Poluarea apei din râuri, lacuri, a apei subterane, golfuri sau oceane cu substanţe dăunătoare fiinţelor vii poate omorî un număr mare de peşti, păsări şi alte animale, inclusiv a tuturor membrilor unei specii din zona poluată. Oamenii care beau apă poluată se pot îmbolnăvi, iar la o expunere mai îndelungată pot dezvolta diferite forme de cancer sau se pot naşte copii cu defecte la naştere.

Poluanţii din apă rezultă din numeroase activităţi antropice: industrie, oraşe, agricultură. Poluanţii care provin din surse industriale pot curge din ţevile unor fabrici sau se pot scurge din rezervoare de depozitare subterane. Uneori, intreprinderile elimină poluanţii în canalizarea oraşelor, crescând varietatea poluanţilor în zonele municipale. Oraşele şi alte comunităţi rezidenţiale contribuie în principal cu ape combinate cu chimicale folosite în gospodărie. Poluanţii proveniţi din agricultură, cum ar fi ferme si gospodării şi ce contribuie cu dejecţii animale, îngrăşăminte şi sedimente provenite din eroziune.

Apele naturale trebuie supuse unor procedee adaptate scopului pentru care urmează să fie folosită apa respectivă. Aceste tratamente sunt cu atât mai necesare, cu cât se face apel din ce în ce mai mult la apele de suprafaţă, de obicei puternic impurificate. Alimentările cu apă constituie pentru centrele populate şi pentru industrie dotări indispensabile.

Uzina de tratare a apei cuprinde instalaţiile aferente procedeelor de corectare a proprietăţilor apei. Având în vedere marea varietate a compoziţiei apelor naturale, ceea ce face să nu existe două ape identice, nu există nici o tehnologie sau schemă şablon de tratare a apelor, ci de la caz la caz, trebuie aplicate anumite operaţiuni de tratare a apei, a căror combinare într-un proces tehnologic eficient, rezultă dintr-un studiu experimental temeinic, executat în prealabil în laborator şi eventual în instalaţii pilot.

PROCESE FIZICE

Procesele fizice de epurare sunt acelea în care substanţele poluante nu suferă în cursul separării lor din apă transformări în alte substanţe. Principalele grupe de procese fizice de epurare au la bază acţiunea forţelor gravitaţionale, centrifuge sau alte mecanisme .

Sedimentarea

Sedimentarea este procesul de separare a particulelor solide aflate în suspensie într-un fluid, sub acţiunea a trei forţe: gravitaţională, arhimedică şi de rezistenţă a fluidului.

Ca operaţie de epurare a apelor reziduale, acest proces se realizează prin utilizarea unor bazine denumite decantoare care sunt proiectate astfel încât să asigure o viteză de circulaţie a apei cât mai mică, în scopul sedimentării particulelor grosiere în număr cât mai mare.

Centrifugarea

Centrifugarea este un proces de separare gravitaţională a suspensiilor din apă în care intervin acceleraţii superioare celei corespunzătoare câmpului gravitaţional al Pământului. În aceste condiţii, se obţin viteze de sedimentare mai ridicate care se traduc prin productivităţi mai mari ale instalaţiilor şi prin obţinerea unor concentrate mai compacte, cu conţinut mai ridicat de solide.

Factorul de eficacitate sau factorul separării particulei este raportul dintre forţa centrifugă şi forţa de greutate.Acest factor are valori mai mari sau mai mici în funcţie de utilajul folosit şi scopul urmărit prin aplicarea acestui procedeu.

Filtrarea

Filtrarea apei este procedeul de trecere a acesteia printr-un mediu poros în care are loc reţinerea unor constituenţi sub acţiunea unei diferenţe de presiune .

Procedeele de tratare a apelor reziduale prin filtrare (prin membrană) se deosebesc între ele prin ordinul de mărime a particulelor care se separă din apă, respectiv prin mărimea

porilor membranei prin care are loc separarea. Prin microfiltrare se separă particulele coloidale (microparticule) din suspensii apoase, prin ultrafiltrare microparticulele şi moleculele mari, iar prin osmoză inversă se separă şi ionii sărurilor dizolvate în apă.

Lichidul care conţine substanţe dizolvate, emulsionate sau impurităţi mecanice fine este trecut de-a lungul suprafeţei unei membrane selectiv permeabile. Sub acţiunea unei presiuni corespunzătoare solventul şi anumiţi componenţi dizolvaţi sau emulsionaţi trec prin membrană, în timp ce alţi componenţi sunt reţinuţi de membrană cantitativ sau semicantitativ, în funcţie de mărimea porilor membranei.

Adsorbţia

Adsorbţia are la bază fenomenul de reţinere pe suprafaţa unui corp, a moleculelor unei substanţe dizolvate în apă. Materialul solid sau lichid pe care are loc reţinerea se numeşte adsorbant, iar substanţa care este reţinută adsorbat. Adsorbţia permite reţinerea unor poluanţi chiar când aceştia sunt prezenţi în concentraţii mici şi prezintă selectivitate pentru anumite substanţe.

După modul în care se realizează contactul între apa de epurat şi adsorbant se disting adsorbţia statică şi cea dinamică. În primul caz adsorbantul fin divizat este agitat cu apa şi după un anumit timp este separat prin decantare sau filtrare. În cazul adsorbţiei dinamice, apa uzată străbate în flux continuu un strat fix, mobil sau fluidizat de adsorbant.

Pentru alegerea adsorbantului şi pentru stabilirea condiţiilor de exploatare optime se recomandă efectuarea prealabilă de teste de laborator.

Substanţele adsorbante cele mai cunoscute în practica epurării sunt: cărbunele activ, gelul de silice, pământurile decolorate, sitele moleculare, fibre de bumbac şi de Asclepias.

Distilarea

Distilarea este procesul de epurare a apelor uzate ce constă în trecerea apei în fază de vapori prin încălzire, urmată de condensarea vaporilor. Datorită volatilităţii reduse a majorităţii impurităţilor dizolvate, se obţine, de obicei, o apă cu calitate net îmbunătăţită. Prin distilare se îndepărtează şi materiile în suspensie, iar microorganismele sunt distruse aproape în totalitate.

În practica epurării apelor reziduale, distilarea este un proces neutilizat din cauza consumului energetic ridicat pentru vaporizarea apei. Totuşi, chiar în condiţiile actuale, distilarea poate fi justificată când este folosită pentru concentrarea unor efluenţi cu toxicitate mare, care urmează a fi distruşi prin incinerare .

Flotaţia

Flotaţia constă în eliminarea unor particule din suspensia apoasă pe baza acţiunii forţei ascensionale (arhimedice) asupra acestor particule. Pentru ca forţa ascensională să depăşească forţa de greutate este necesar ca particula să aibă densitatea mai mică decât a lichidului. În afara unor cazuri limitate, totuşi, ca număr (uleiuri, grăsimi) majoritatea particulelor au densitatea mai mare decât apa.

Un procedeu de creştere a forţei ascensionale constă în ataşarea unei bule de aer particulei, astfel încât ansamblul particulă/bulă de aer să aibă densitatea adecvată pentru scopul urmărit şi să efectueze o mişcare ascendentă. Bulele de aer necesare procesului de flotaţie se formează prin diverse procedee: agitare mecanică şi dispersarea aerului aspirat, alimentarea cu aer comprimat prin intermediul unor difuzoare poroase sau prin alte procedee.

Particulele ridicate la suprafaţa apei intră în spuma formată prin dozarea unui reactiv denumit spumant. Spuma are rolul de a reţine particulele până când sunt îndepărtate cu ajutorul unei raclete răzuitoare. Flotaţia, ca operaţie de concentrare a particulelor ridicate în spumă prin mecanismul de ataşare a particulei cu bula de aer, poate fi privită ca un sistem bifazic suspensie-spumă în care turbulenţa curgerii suspensiei şi volumul de aer introdus în maşina de flotaţie are un rol deosebit de important.

Flotaţia reprezintă un procedeu avantajos pentru separarea metalelor grele din soluţii apoase diluate, deoarece consumul energetic este redus şi în plus constituie o operaţie de separare rapidă comparativ, de exemplu, cu sedimentarea. Totuşi flotaţia nu este larg răspândită ca procedeu de epurare din cauza complexităţii impurităţilor din suspensie şi a caracteristicilor fizico-chimice ale acestora .

PROCESE CHIMICE

Procesele chimice de epurare sunt acelea în care poluanţii sunt transformaţi în alte substanţe mai uşor de separat (precipitate insolubile, gaze care pot fi stripate), cu nocivitate mai scăzută sau mai susceptibile de a fi îndepărtate prin alte procese de epurare (de exemplu prin procese biologice).

Oxidarea

Iniţial, utilizarea oxidanţilor pentru tratarea apei a avut ca scop sterilizarea, mai exact, distrugerea germenilor patogeni. Reactivii folosiţi au fost permanganatul de potasiu, clorul şi compuşii lui, bromul, iodul şi chiar apa oxigenată.

În prezent, cei mai folosiţi reactivi sunt clorul, ozonul şi dioxidul de clor.

Ozonul are avantajul de a acţiona complementar pentru eliminarea multor micropoluanţi, pentru ameliorarea gustului, mirosului şi culorii.

Permanganatul de potasiu nu este utilizat decât pentru proprietăţile sale auxiliare în procesul decolorării, al demanganizării şi, uneori, se foloseşte drept coagulant.

Clorul este utilizat pentru potabilizarea apelor şi pentru tratarea apelor uzate. În cazul apelor uzate clorul e folosit pentru oxidarea cianurilor, hidrogenului sulfurat, amioniacului şi unele substanţe organice. Clorul are dezavantajul că prin reacţia cu unele substanţe organice din apă formează compuşi halogenaţi a căror nocivitate este recunoscută .

Bioxidul de clor e un agent de oxidare larg utilizat datorită caracterului său oxidant. Se utilizează, de exemplu, pentru eliminarea ionilor metalici din apele uzate dar si din cele potabile .

Utilizarea acestor reactivi se bazează pe reacţia de oxidare a cărei finalitate este atât dezinfectarea apei, cât şi trecerea unor compuşi din soluţie în precipitat (Fe, Mn, sulfuri) .

Coagularea şi flocularea

Coagularea este procesul fizico-chimic prin care particulele minerale foarte fine (d=10-6m) şi particulele cu diametrul de ordinul milimicronilor (d=10-9m –particule coloidale) sunt eliminate din apă ca rezultat al tratării cu reactivi chimici adecvaţi, deoarece aceste particule, datorită fineţii lor, nu pot fi eliminate prin procedeul sedimentării gravitaţionale.

Întrucât particulele coloidale sunt prezente în aproape toate categoriile de ape uzate, coagularea este unul dintre procesele de epurare care îşi găseşte o aplicare largă în practică.

Flocularea chimică constă în sedimentarea substanţelor prin adăugare de reactivi şi se foloseşte în operaţiile de epurare a apelor uzate. Deşi există numeroase teorii cu privire la stabilitatea coloizilor şi la mecanismele prin care se poate realiza destabilizarea, niciuna dintre acestea nu permite prognoza comportării în detaliu a unui sistem coloid şi, de aceea, în practică această comportare este evidenţiată prin teste experimentale.

Schimbul ionic

Epurarea apelor reziduale prin schimb ionic se bazează pe reacţiile ce au loc între ionii din apa mineralizată şi schimbătorul de ioni, care este o substanţă granulară insolubilă.

Structura moleculară a schimbătorilor de ioni este alcătuită din radicali acizi sau bazici şi ionii aferenţi. Prin intrarea în contact cu apa mineralizată ionul din apa mineralizată va forma împreună cu radicalul schimbătorului de ioni o nouă substanţă care va diminua astfel concentraţia lui în apa supusă tratării. Se poate spune astfel că are loc un schimb ionic.

Deoarece reacţia de schimb ionic este reversibilă, regenerarea schimbătorului de ioni este posibilă, fiind suficient să se pună schimbătorul în contact cu acizi pentru cationi şi cu baze pentru anioni. În această reacţie de regenerare, potenţialul de schimb depinde de tăria acidului sau a bazei care se formează.

Neutralizarea

Neutralizarea este procesul prin care pH-ul unei ape uzate, având valori în afara intervalului favorabil dezvoltării florei şi faunei acvatice (aproximativ 6,5-8,5), este reglat prin adaos de acizi sau baze, după caz. Neutralizarea apei are ca efect şi micşorarea

însuşirilor corozive ale apei care pot determina degradarea materialelor cu care vine în contact (conducte, construcţii şi instalaţii de transport sau de epurare).

Apele acide se pot neutraliza prin tratare cu lapte de var, Ca(OH)2, sodă caustică sau carbonaţi cu caracter bazic, iar apele alcaline se pot neutraliza cu substanţe ce conţin acizi sau oxizi acizi (CO2 de exemplu).

PROCESE BIOLOGICE

Substanţele organice pot fi îndepărtate din apă de către microorganismele care le utilizează ca hrană, respectiv drept sursă de carbon, de catre plantele macrofite. O parte din materiile organice utilizate de către microorganisme servesc la producerea energiei necesare pentru mişcare sau pentru desfăşurarea altor reacţii consumatoare de energie, legate de sinteza de materie vie, respectiv de reproducerea microorganismelor. Epurarea realizată cu ajutorul microorganismelor este numită biologică. Ea se desfăşoară prin reacţii de descompunere şi de sinteză, mijlocite de enzime, catalizatori biologici generaţi de către celulele vii.

Epurarea biologică se realizează pe baza unui transfer de materiale dinspre apă spre celulele vii şi dinspre acestea înapoi spre masa de apă. În prima fază, impurităţile trec din apa uzată spre filmul, floconul sau alte forme sub care apare masa de microorganisme (biomasă) prin contactul interfacial şi prin procese de adsorbţie-desorbţie. Substanţele de la interfaţă sunt adsorbite şi transformate în prezenţa enzimelor din celula vie. Drept rezultat sunt sintetizate celule noi, iar produşii finali de descompunere trec înapoi în apă, de unde cei volatili se degajă în atmosferă .

Iazuri (lagune, lacuri) cu plante (macrofite) (în engleză "macrophyte lagoons" sau ML ) sau zone umede construite cu suprafaţă liberă (în engleză "free water surface constructed wetlands" sau FWS ori FWSCW ) sunt sisteme constau din bazine etanşeizate umplute cu apă uzată cu adîncimea între cîţiva cm şi 1,0 m, prevăzute pe fund cu o umplutură de susţinere pentru plantele acvatice macrofite. După varietatea de plante utilizate, se deosebesc iazuri cu plante:- emergente (care se înrădăcinează pe fund şi se ridică deasupra apei)- plutitoare- submergente (care se înrădăcinează pe fund dar se dezvoltă sub nivelul apei)În mod obişnuit aceste sisteme se utilizează ca ultimă treaptă de epurare, aşa-zise "de finisare". Ele asigură o eficienţă ridicată în reţinerea suspensiilor, nitrificare-denitrificare şi îndepărtarea fosforului.

Epurarea apelor uzate este asigurată de activitatea comună a algelor producătoare de oxigen prin fotosinteză şi bacteriilor. Apa uzată în aceste lagune este stratificată într-o

zonă superioară aerobă şi una inferioară anaerobă. Grosimea stratului superior aerob este supus variaţiilor diurne de temperatură, concentraţia oxigenului fiind mai mare ziua şi mult mai mică noaptea. În stratul inferior nămolul depus intră în descompunere anaerobă cu producere de metan şi alte gaze. Dacă stratul superior aerob nu este menţinut în compensaţie cu o încărcare organică de suprafaţă adecvată, se pot genera mirosuri pătrunzătoare puternice. Adîncimea apei se alege între 1,2-1,8 m, iar timpul de retenţie între 20-40 zile. Aceste tipuri de iazuri pot fi utilizate în toate treptele de epurare.

Epurarea apelor uzate este asigurată de algele producătoare de oxigen prin fotosinteză. Din acest motiv, adîncimea apei este limitată de transparenţa acesteia, deoarece razele de soare trebuie să poată pătrunde pînă la fundul lacului. În cazul apei uzate, această adîncime nu depăşeşte niciodată 1,0 m, cel mai des însă 0,5-0,9 m. Timpul de retenţie este de 10-20 zile. Din cauza adîncimii reduse a apei, iazurile aerobe sînt foarte sensibile la acţiunea vîntului, valurile generate putînd cauza răscolirea nămolului depus pe fund, ceea ce conduce la creşterea semnificativă a suspensiilor în apa epurată.Aceste tipuri de iazuri pot fi utilizate în toate treptele de epurare. O variantă a iazurilor aerobe este cea a iazurilor cu microfite (alge microscopice, bacterii) şi peşte, dar în acest caz, numai ca ultima treaptă de epurare. Din acest motiv, acest tip de iaz se mai numeşte şi "iaz (lac) de finisare". În iazurile cu peşte trebuie asigurată întotdeauna şi o concentraţie a oxigenului dizolvat de cca. 4 mg/l.

O altă variantă a iazurilor aerobe sînt iazurile aerate. În acest scop se folosesc diverse sisteme de introducere a aerului, iar adîncimea apei poate creşte pînă la 3,5-4,0 m, ceea ce conduce la reducerea corespunzătoare a suprafeţei. Această variantă necesită însă un mare consum de energie electrică pentru echipamentele de aerare mecanice. Iazurile aerate necesită o bună tratare prealabilă a apelor uzate, ceea ce se poate realiza cu decantoare etajate sau în iazuri anaerobe.

În ambele metode de epurare cu utilizarea spaţiului radicular, se pot folosi o mare varietate de plante macrofite care cresc repede, îşi dezvoltă rădăcini puternic penetrante şi bogat ramificate, suportă bine lungi perioade secetoase şi inundarea periodică. Astfel pot fi utilizate papura (Typha sp.,T. latifolia, T. angustifolia), rogozul (pipirig) (Scirpus sp.), mana de apă mare (Glyceria maxima), iarba albă (Phalaris arundinacea) şi trestia (Phragmites australis). Cea mai răspîndită este însă trestia, ceea ce o face de preferat fata de alte specii. Desimea de plantare recomandată este între 4-8 rădăcini (plante)/m2 . Ca la orice sistem biologic, şi aici este nevoie de realizarea unui echilibru care necesită timp pentru acomodarea plantelor şi microorganismelor la noile condiţii hidrobiologice. De aceea, la punerea în funcţiune, prima umplere se realizează cu apă şi nu cu apă uzată. Apa uzată se va introduce treptat, numai după ce plantele s-au acomodat.

În funcţie de condiţiile locale, plantele utilizate şi de perspicacitatea în exploatare, răspândirea deasă pe toată suprafaţa filtrelor necesită o perioadă între 3 luni-2 ani. Atît în această perioad, cât şi în cea următoare, trebuie acordată o atenţie deosebită supravegherii şi întreţinerii plantaţiei. Aceasta trebuie secerată odată sau de două ori pe an, iar masa vegetală secerată trebuie îndepărtată. În exploatare este nevoie şi de rărirea din cînd în cînd a vegetaţiei prea abundente.

După tipul microorganismelor care asigură îndepărtarea poluanţilor organici din apă se disting procesele aerobe şi cele anaerobe.

Microorganismele implicate în procesele aerobe necesită pentru metabolism oxigen. În mod normal, necesarul de oxigen este acoperit de oxigenul molecular dizolvat în apă, prezent în proporţie foarte mică faţă de cea din aer. Aceasta face mediul acvatic foarte sensibil la nevoile de oxigen ale microorganismelor, în sensul că poate deveni cu uşurinţă deficitar în oxigen. Principalele produse finale ale degradării aerobe sunt bioxidul de carbon, apa, nitraţii.

În absenţa oxigenului dizolvat, organismele aerobe pier, iar locul lor este luat de organismele anaerobe sau facultativ anaerobe care folosesc oxigenul din materia organică sau din unele combinaţii anorganice. Cei mai importanţi produşi de descompunere anaerobă sunt bioxidul de carbon şi metanul.

Capacitatea de epurare a unei instalaţii biologice depinde de masa de microorganisme pe care o conţine. Ea este limitată de cantitatea de poluanţi care poate fi asimilată de unitatea de biomasă în unitatea de timp. De aceea, cantitatea de poluanţi organici aplicată în unitatea de timp unităţii de biomasă este la rândul său limitată.

Atât în procesele aerobe cât şi în cele anaerobe înmulţirea microorganismelor determină formarea de biomasă nouă, care este unul dintre produsele concentrate ale epurării biologice.

Procesele anaerobe au o mai mare răspândire decât cele aerobe datorită dezavantajelor pe care le prezintă acestea din urmă: spaţii mai mari, eficienţă de eliminare mai scăzută, consum energetic mai mare, producerea în exces de nămol, emisii poluante în mediul înconjurător. Totuşi procesele aerobe sunt utilizate în practică, separat sau în combinaţie cu procesele anaerobe, ca fază de post tratare anaerobă .

Procese aerobe

În practică, epurarea biologică aerobă se realizează în construcţii în care biomasa este fie suspendată în apă sub formă de flocoane, fie este fixată pe suprafaţa unui suport solid sub forma unei pelicule gelatinoase. În ambele cazuri, sistemele sunt aprovizionate cu oxigen

Concomitent cu asimilarea combinaţiilor organice ale carbonului, microorganismele acţionează şi asupra compuşilor cu azot. Astfel, azotul din substanţele organice este transformat treptat în amoniac, azotiţi şi azotaţi (nitrificare) şi în final în azot molecular (denitrificare).

În linii mari, apa uzată este introdusă într-un bazin de aerare care conţine o suspensie de flocoane biologice şi în care se administrează oxigenul necesar respiraţiei. Debitul oxigenului introdus depinde de cantitatea de biomasă din sistem şi de debitul poluanţilor organici care trebuie degradaţi. Pe măsura admisiei de apă uzată, suspensia din bazinul de aerare trece într-un decantor secundar, unde biomasa este separată prin decantare, iar apa epurată este evacuată din sistem. O parte din biomasa sedimentată, corespunzătoare vitezei de înmulţire a microorganismelor, este eliminată din sistem, dar cea mai mare parte este readusă în bazinul de aerare.

Epurarea biologică aerobă în sisteme cu biomasa fixată sub formă de peliculă pe un suport solid se realizează, de asemenea, în mai multe variante, dintre care cea mai uzuală o constituie filtrele biologice. Ca material filtrant se folosesc, de exemplu, bucăţi de rocă concasată, ceramică sau materiale filtrante din alte materiale (mai ales din mase plastice).

După un anumit timp de la începerea alimentării cu apă uzată, pe suprafaţa materialului filtrant se formează o peliculă gelatinoasă de microorganisme care elimină poluanţii organici din apă utilizând pentru respiraţie oxigenul din aer .

Procese anaerobe

Epurarea anaerobă a apelor uzate, spre deosebire de cea aerobă, se realizează în incinte închise ferite de accesul oxigenului care inhibă activitatea microorganismelor anaerobe.

Epurarea anaerobă a apelor uzate poate fi intensificată prin ridicarea temperaturii în bazinul de fermentare la valori de 20-400C sau mai mari, de 45-600C , dar poate avea loc şi la temperaturi de 10-200C .

Epurarea anerobă a apelor uzate prezintă faţă de cea aerobă avantaje mai ales din punct de vedere energetic, întrucât treapta de aerare, mare consumatoare de energie electrică, este eliminată, iar din descompunerea poluanţilor organici rezultă gaze de fermentare combustibile care pot servi la acoperirea unor nevoi de energie din staţia de epurare. Pe de altă parte, producţia de nămol excedentar este nulă sau neînsemnată; prin aceasta se evită cheltuielile legate de evacuarea finală a unor astfel de nămoluri.

Prin procesele anaerobe pot fi obţinute grade de îndepărtare din apă a poluanţilor organici cuprinse între 50-90% la încărcări organice care uneori pot să le depăşească pe cele realizate la instalaţiile de epurare aerobă, ceea ce duce la scăderea cheltuielilor de investiţii. Experienţa a demonstrat că procesele de epurare anaerobă pot fi aplicate şi apelor uzate cu conţinut relativ scăzut de poluanţi organici. În acest fel, epurarea anaerobă poate asigura în multe cazuri îndepărtarea înaintată a substanţelor organice fără a mai fi necesară asocierea unei trepte finale de epurare biologică aerobă.

Procesele anaerobe se aplică pentru epurarea apelor uzate din zootehnie, industria alimentară, industria textilă şi a pielăriei, precum şi anumitor ape uzate din industria chimică .

Un dezavantaj al proceselor anaerobe este durata mai mare de timp în care se desfăşoară reacţiile, deoarece viteza de creştere a bacteriilor este mai lentă şi este condiţionată de o serie de parametri, precum pH-ul, toxicitatea compuşilor şi supraîncărcarea cu poluanţii ce trebuie eliminaţi .