anul viii, numĂrul 2 (84), februarie 1997 - lei 2500...

24
ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 Revistă de cultură editată cu sprijinul Editurii "Cogito" şi al ASOCIAŢIEI SCRIITORILOR PROFESIONIŞTI DIN ROMÂNIA Apare la Oradea PUBLICAŢIE INDEPENDENTĂ, DE OPINIE Şl INFORMARE CULTURALĂ 2 ce CO 1 o Q. N-ania!tăAnă : . ."•";••" v: zidesc pe mme, .• : ; 'v ; •• •'•: dne : n1ipoat{ spune că-i destul • and zidul nu Si surpă de la sine, O mpins dt o toană De buldozer somnambul înaintând de a vnlîDj prin coşmar. Şi iar zidesc • " ^ ' ;: Gum aş zidi un val, .. ; % \ :; Adguazim : , . .;; : : 'v.. : Apatra : ziiar, '-. .• ••••• . : : O mănăstire pururea lichidă Sortită ; săse năruie la mai; Si iar zidesc, O, var .:, V .' : : . . Şi cărămidă - ŞL fără de prihană. O făptură ..'"••'• ' :•• . Ca armătura; / '• Visului infam: :: "'•;'• N-am altii'Ană••{" •'••. ' Ş/ pe m/ne c^/a-^ D/n ce /n ce ma/ rar Mă am. : ; .. .•• : ... '• . AMA BLAND1ANA In acest număr semnează: Gabriel ŢepeUsi. V'iorcl Murt-s.nv, V.ijcntiii Chîfor, lo,in Moîdovaii, Yvcs Broussard> Pont f i , Ljiirifiijîii Coruri, Grigore Scări.;!, Ovidiu Urimh.», Vasile Muscă> Roberf Şs'ih.an,, ioan "fepeîe.i. Kiisabefa Pop, Roilica Bogdan ş,a.

Upload: others

Post on 20-Jan-2020

4 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

Page 1: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500Revistă de culturăeditată cu sprijinul

Editurii "Cogito"şi al

ASOCIAŢIEI SCRIITORILORPROFESIONIŞTIDIN ROMÂNIA

Apare la Oradea

PUBLICAŢIE INDEPENDENTĂ, DE OPINIE Şl INFORMARE CULTURALĂ

2ceCO

1oQ.

N-ania!tăAnă: . ."•";••" v:

Mâ zidesc pe mme, .• :

; ' v ; ••

•'•: dne:n1ipoat{ spune că-i destul• and zidul nu Si surpă de la sine,O mpins dt o toanăDe buldozer somnambulînaintând de a vnlîDj prin coşmar.Şi iar zidesc • " ^ ' ;:Gum aş zidi un val, .. ; % \ :;

Adguazim : , . .;;:

: 'v.. : •

A p a t r a : z i i a r , '-. .• •••••.•:

:

O mănăstire pururea lichidăSortită;săse năruie la mai;Si iar zidesc,O, var .:, V .':

:. .Şi cărămidă • -ŞL fără de prihană.O făptură ..'"••'• ' :•• .

Ca armătura; / '•

Visului infam: :: "'•;'•

N-am altii'Ană••{" •'••. '

Ş/ pe m/ne c /̂a-̂D/n ce /n ce ma/ rarMă am. :

; .. .••:... '• .

AMA BLAND1ANA

In acest număr semnează:

Gabriel ŢepeUsi. V'iorcl Murt-s.nv, V.ijcntiii Chîfor, lo,in Moîdovaii, Yvcs Broussard>Pont f i , Lji irif i i j î i i Coruri, Grigore Scări.;!, Ovidiu Urimh.», Vasile Muscă>

Roberf Şs'ih.an,, ioan "fepeîe.i. Kiisabefa Pop, Roilica Bogdan ş,a.

Page 2: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

UNU Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997

Scrisoare adresată profesorilor şi elevilorLiceului „Emanuil Gojdu" cu prilejul

împlinirii a 195 de ani de la naştereaeminentului lor patron spiritual

Domnule director,Stimaţi colegi şi prieteni,

Comemorarea lui Emanuil Gojdu, personalitate em-blematică a românismului din perioada imperiului austro-ungar, mă duce cu gândul la marea sa operă de ridicare atineretului şi mai ales la liceul care îi poartă numele. Suntunul dintre absolvenţii acestui liceu şi nu încetez a-i rostinumele cu mândrie la orice întâlnire cu alţi foşti elevi aişcolii. Generozitatea patronului a dat naştere unui spirit decolegialitate şi apropiere între absolvenţii din toate promoţiile.Muzeul unde profesorul Roşescu adună realizările şi foto-grafiile absolvenţilor care s-au ilustrat în viaţă prin operedeosebite, academicieni, universitari, inventatori, prelaţi etc.se constituie într-o adevărată oază a amintirilor pentrugojdişti şi un izvor de inspiraţie pentru alte licee din ţară.

Prin anii 1985-1986, gojdiştii din Capitală au hotărât- la iniţiativa unui fost şef de promoţie (1934), Gherdan, săse întâlnească lunar la restaurantul „Mărul de aur" de peCalea Victoriei. A fost ales un preşedinte în persoana aca-demicianului Caius Iacob, un comitet din care făceau parte

Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iaragapele s-au desfăşurat cu o participare de 60-100 de per-soane. Cum generaţiile mai noi de absolvenţi (1950-60 etc.)nu-i cunoşteau pe cei cărunţi ori pleşuvi şi invers, securi-tatea a început opera de vigilenţă. Ce fel de „colegi" au fostaceştia când abia fac cunoştinţă la restaurant, se întrebauvigilenţii?! Mai ales că apăreau şi absolvenţi de la secţiamaghiară. Şi după o desfăşurare a agapelor de circa un an,s-a convenit autodizolvarea cercului de gojdişti. Păcat! Aufost întâlniri de neuitat realizate în spiritul de confratemi-tate al liceului, de comunicare directă patronate de un cti-tor şi o instituţie.

Am daţ doar două exemple de apropiere prin ani şipeste ani a spiritului gojdist, cu regretul că nu pot fi alăturide dumneavoastră la această distinsă comemorare. Voi fiprezent cu gândul!

Academician Gabriel ŢEPELEAabsolvent din promoţia 1993

NOUTĂŢI EDITORIALE • NOUTĂŢI EDITORIALE • NOUTĂŢI EDITORIALE

LUCIIP U R I S M U LLUC1FER1CULoiora. |

1

i îTn %

llIIClii

BUH

:1 m

Page 3: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997 UNU

Viorel Mureşan

Ramele Nordului

Cântecul ciobului Ex libris

cum ar cădea şoriceii din podîntr-un dans lamentabiltot aşa noistrânşipe linii aproape concentriceca pilitura de fierne aşteptăm rândul de mai mulţi anisă ducem la ochi un ciob afumatprin el să privim partida de biliardpe timpul căreia de-acolo din cerse rostogoleşte un cap de copildrept în mijlocul meseila cină

Cărţi primite la redacţie:

1. Nunţile necesare, de Dumitru Ţepeneag, Editura ArsAmatoria, 1992.

2. Stâlpi de sare, de Ioan Matiuţ, Editura Mirador, 1996.

3. Biografia ideii de literatură, voi. IV., de AdrianMarino, Editura Dacia, 1997.

4. Vicleim, de Mircea Vulcănescu, Editura Crater, 1996.

5. O che bella note, de Mifclos Meszoly, Editura Pont,1996. (Nuvele, în româneşte de Constantin Olariu. Cu opostfaţă de Ion Bogdan Lefter.)

6. O femeie pe front, de Alain Polcz, Editura Pont, 1996.(în româneşte de Cristina Bâzu şi Marius Bâzu. Cu opostfaţă de Ana Blandiana.)

7. Strigătul de siliciu, de Alexandru Sfârlea, Editura„Mihai Eminescu", 1997.

8. Poetul iese din sine, de Ion Davideanu, Edition Brevis,1997.

9. Constelaţia Homer, Antologia scriitorilor nevăzătoridin România, Editura Sas, 1997. (Alcătuită de RaduSergiu Ruba)

am uitat baniîntre filele cărţii

răspunsuri la întrebăridin alte vieţi

TOP UNU1. Pagini transparente, (Lecturi din poezia română contem-

porană) de Ion Pop, Editura Dacia, 1997.2. Introducere în lectura lui Hegel, de Alexandre Kojeve,

în traducerea realizată de Ed. Pastenague, Biblioteca Apos-trof, 1997.

3. Caragiale, ediţia a doua, augmentată, de V. Fanache,Editura Dacia, 1997.

4. Lucian Blaga. Paradisîacul. Mioriticul, de Mihai Cim-poi, Editura Dacia, 1997.

5. Biografia ideii de literatură, voi. IV., de Adrian Marino,Editura Dacia, 1997.

în alcătuirea acestui TOP au fost avute în vedere doar cărţile de criticăşi escntiv primite la redacţie!

10. Introducere în lectura lui Hegel, de Alexandre Kojeve(traducere de Ed. Pastenague), Biblioteca Apostrof, 1997.

11. Pagini transparente, de Ion Pop, Editura Dacia, 1997.

12. Un visage appuye contre le monde, de Helene Do-rion, Editions du NOROÎT, 1990.

13. Les Etats du relief, de Helene Dorion, Editions duNOROÎT, 1991 (ediţia a doua în 1993).

14. L'Issue, la resonance du desordre, de Helene Do-rion, Editions du NOROÎT, 1994.

15. Sans bord sans bout du monde, de Helene Dorion,Editions de La Difference, 1995.

16. Momentul adevărului, de Iordan Chimet, EdituraDacia, 1997.

17. Enciclopedia doctrinelor mistice, de Marie-MadeleineDavy, Editura Amarcord, 1997.

18. Caragiale, de V. Fanache, Editura Dacia (ediţia a doua,augmentată), 1997.

19. LUCIAN BLAGA. Paradisiacul. Lucifericul Mioriti-cul, de Mihai Cimpoi, Editura Dacia, 1997.

Page 4: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

UNU Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997

Valentin Chifor

Eveniment epistolar: Ion D. Sîrbu

Ion Vartic ne oferă un nou dar de excepţie. După Dosa-rul Cioran, în Biblioteca „Apostrof" vede lumina tiparuluiun lot masiv din corespondenţa lui I. D. Sîrbu, Scrisoricătre bunul Dumnezeu. Deşi bântuit de o anume inchietu-dine asupra destinului operei sale, scriitorul avea conştiinţaunei dreptăţii postume ce va să vină: „De acum e datoria Luisă intervină..." scria. Şi bunul Dumnezeu a intervenit prin...Ion Vartic care ne restituie acest inestimabil sipet de scrisori.I. D. Sîrbu şi-a luat, de altfel, o admirabilă revanşă postumă,prin Adio, Europa!, romanul alegoric sublim, una din marilecărţi ale celei de-a doua jumătăţi a acestui veac la noi, prinLupul şi Catedrala, Jurnalul unui jurnalist fără jurnaletc, dar şi prin aceste scrisori, rezervate şi ele postumităţii.Povestitor şi romancier de rasă, I. D. Sîrbu socotea că valoareaunei opere în spaţiul valah depinde de „quantumul de curaj,de caracter şi cultură politică" pe care o încorporează. Cu unatare crez el este într-adevăr un martor creditabil al unei istoriideraiate, posesor al unui „doctorat în suferinţă" ca locatar alarhipelagului românesc al terorii. Mai mult, scriitorul nutreaconvingerea că nu trecem Styxul cu operele noastre (deşipostum el a fost una din marile revelaţii ale literaturii române,precum V. Voiculescu sau N. Steinhardt), ci prin „quantu-mul de dragoste pe care l-am dat şi l-am primit". Şi cummemoria lui (inclusiv a inimii) este fenomenală, epistolelelui asociază unui amor intelectualis (pentru filosofie, este-tică, politică) iubirea de semeni. „Bufonul generaţiei sale" emereu tonifiant, cu umor şi ironie debordante; are vocaţiaprieteniei şi iubirii. Sunt superbe scrisorile către Eta Boeriuşi Liviu Rusu (profesorul de estetică este un secret modelspiritual al celui căruia i-a fost un timp asistent), îndeosebiacelea adresate membrilor familiei la moartea celor doi, totlotul către Horia Stanca, câteva crochiuri memorialistice în

care apar L. Blaga şi RaduStanca, dar şi textul cu valoaretestamentară Să nu uit...adresat lui N. Carandino. E ui-mitoare în ele libertatea gându-lui, rectitudinea morală, tru-culenţa limbajului îndrăgostit,atunci când scrie prietenilor. Elesunt foarte vii; percepem dinrândurile lor cel mai „directsuflu de viaţă" (Goethe), impli-cit calitatea umană ireproşabilăa epistolierului. Cred că Garyn-a avut decât prieteni, iertân-du-i chiar pe Câinii lui torţio-nari, în afara desigur a acultura-lilor, activiştilor, agramaţilorepocii celui care a trăit într-oCraiovă identificată fictiv cu unIsarlîk turcit prin abandon mo-ral şi intelectual sub comunişti. Ardeleanul surghiunit devremi haine a triumfat însă exemplar prin spirit, prin operacare i-a asigurat un loc definitiv în literele noastre. Deşigradual diferit, practic toţi cerchiştii, eminenţii lui colegi degeneraţie (I. Negoiţescu, Radu Stanca, Şt. Augustin Doinaşetc.) trec prin paginile acestui epistolar. Dosarul întocmit deI. Vartic este excepţional. Cunoscutul eseist clujean ne oferăel însuşi una din cele mai exacte radiografii (cu foarte buneaccente valorice şi de situare istorică) asupra prestigioaseigrupări a Cercului literar de la Sibiu stând sub „straja Dra-gonilor": E. Lovinescu şi L. Blaga.

Mulţumim, Ion VARTIC.

Dana Măduţa FAPTE SI IDEI• Prin grija Editurii PARALELA 45, a apărut „pentru prima

dată... cu o carte de autor în România" poetul Nicholas Catanoy.Gheorghe Crăciun, cel care prefaţeazăSurâsul Pandorei, îl vede pe poet „unsceptic bine temperat", care pe lângăfaptul că şi-a tradus singur în româ-neşte parte din însemnările anilor1988-1995, a reuşit şi performanţafixării de sine sub învelişul ideilor saleaforistice. Nicholas Catonoy (născut laBraşov, în 1925, dintr-un tată greco-catolic şi o mamă săsoaică) are obiografie cum nu se poate mai inte-resantă, „de scriitor american". Chiardacă în actele româneşti îl găsim subnumele de Nicolae Cătănoiu, şi chiardacă începuturile sale literare poartăsemnul şi influenţa lui Radu D. Ro-setti, scriitor şi intim al familiei, geogra-

fia existenţială a poetului va fi una ale cărei linii compun-descom-pun un univers mozaical cu accente când protestatare, când avan-gardiste şi chiar aventuriere, între sălbatecul şi domesticul acesteivieţi. Gheorghe Crăciun ni-1 recomandă însă mult mai exact, ca„un cetăţean al lumii" şi, nu în ultimul rând, ca „un poet fascinatde revelaţia existenţială a metaforei". Fireşte, natura sa reflexivă,subordonată spiritului tutelar ales-înţelepciunea -, se dovedeşte pre-cumpănitoare în cartea la care ne referim, autorul nefiind „unmoralist de salon, ci - cum bine remarcă Gheorghe Crăciun - uncurios al cutumelor şi simptomelor vieţii, din observarea cărorascoate constatări şi învăţăminte conotate de scepticism, umor, iro-nie şi cinism sau pur şi simplu exprimând bonomia şi onestitateaintelectuală".

• Semnalele primite, referitoare la ultimele numere ale re-vistei UNU, îndeosebi cele de la sfârşitul anului trecut şi începutulnoului an, indică o creştere spectaculoasă a interesului cititoriloraflaţi în străinătate (şi la care, fireşte, acestea ajung greu sau cumultă întârziere). Nu este mai puţin adevărat că şi în ţară interesulpare în creştere, atâta timp cât suntem căutaţi, solicitaţi şi ni se

Page 5: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997

Ioan Ţepelea

i 1 î

Paradoxul singurătăţiisi al închiderii în sine

UNU

Nicolae Prelipceanu face parte din stirpea rară a poeţilorgravi-ironici, la care impresionează îndeosebi transfigurărilemetafizice, ştiinţa aşezării în liniştea cosmică cu aerul dumini-cal al celui care îşi simte parcursul existenţial mereu „maiacasă", lângă munţii patriei deoarece ei sunt la locul lor /ochii care să-i vadă / nu-s încă scoşi / mai e timp / mai etimp / ne strigă / aproapele nostru" (Aproapele nostru).Fireşte, răsucirea obsesivă, într-o preverbalitate uscăcioasă,chiar seacă, poate însemna şi evidenţă, prin afişarea contra-riului, dar şi forţă ideatică, prin semnele plutirii la suprafaţamirajului existenţial, încât oboseala, neodihna anilor scurşisă-şi spună cuvântul: „Nu mai vreau să fac / ce mi se cere/ ce mi se spune / ce mi se ordonă / / nu mai vreau să măschimb / după cum iarna cu iarna / şi toamna târzie cu otoamnă / şi mai neagră". Conştientizarea unui excurs pro-priu, pe filiera regresivă a devenirii, în fond pe acea custurădefinitorie a echilibrului monologal mereu în pericol de a fiuzurpat de chiar pornirile sacrificiale şi sagace ale poetului,se motivează prin afirmaţia/recunoaştere: „eu voi rămâneaici / acum schimbându-mi doar pielea / cu una mai galbenă/ mai bătrână" (Nu mai vreau).

Majoritatea sau aproape toate poemele din această carte,excepţie făcând, poate, poemul în proză „Pianele scufun-date", cu care se deschide, şi încă vreo două-trei, dar numaiparţial, recompun un univers existenţial cu intruziuni con-flictuale majore, încât dincolo de sclipitoarea haină a poemuluişi rafinatul, subtilul exerciţiu poetic, se poate descifra emo-ţional paradoxul singurătăţii şi închiderii în sine a poetului,de nu şi o anume topenie a vieţii. Recunosc, rar mi-a fostdat să am în faţă asemenea privelişti ca cele revărsate dinpoezia lui Nicolae Prelipceanu din această carte. O carte cao sărbătoare a certitudinilor despre vocaţia poetului şi apoeziei sale, un fel de topliţă preferată pe măsura urcării întimp, prin excizarea realului şi acceptarea esenţialului spec-

tral, fantomatic. Viaţa, consumată între o gară şi un pustiu,se reduce, vorba poetului, la „raportul între moarte / şi dolar/ sau alte monede / chiar neconvertibile" (Gări şi pustiuri, 1).

Percepţia xenogramică a poeziei cuprinse în volumulNemuritorul,* vădeşte o dată în plus că arcul construcţieipoetice acoperă dar nu asigură unitatea programatică a aces-teia, potrivit cu sensurile şi felul profund original alexprimărilor vizavi de starea de profundă criză pe care odenunţă poetul. Dimpotrivă, jocul subtil şi inteligent, prinrecurgerea deliberată la ceea ce s-ar putea numi, oarecum,„potemkiniada sacrului" (dacă ne este îngăduită comparaţia!),impun ineluctabil, nota de consistenţă atât a mecanismelorcât şi a nivelurilor de accedere către şi prin zona de nobleţea marii poezii. Ca într-o expoziţie de fotografii, poeziile luiNicolae Prelipceanu par, fiecare, fixată în rolul şi la locul ei,ultima (din volum) parcă, ar-gumentând o dată în plus însensul celor spuse: Poetul,spăşit, ţine să recunoască;„Nu mai am timp să contem-plu / alerg de dimineaţă pânăseara / cad pe urmă răpus cuochii închişi / mă ofer şi nuvine / / doar în spatele unuiperete / se aude aparatul defotografiat / ţăcănind ţăcănind/ ca şi cum aş fi vreo celebri-tate / / nu te nelinişti mi sespune / e moarte care tefotografiază / nu ai atins încăprobabil / poziţia optimă" (Ul-tima fotografie).

NICOLAE PRELIPCEANU

BiNEMURITORUL

Binemuritorul, de Nicolae Prelipceanu, Editura Vitruviu, 1996

trimit săptămânal zeci. de cărţi pentru a le semnala cel puţin. îiasigurăm, pe cei care au încredere în firma noastră revuistică, căvom încerca cât mai mult în sensul-de a nu-i dezamăgi, de a venichiar în întâmpinarea aşteptărilor lor!

• Sub semnătura lui Ion Pop, editura Dacia ne-a oferit re-cent, adică la începutul acestui an, cartea PAGINI TRANSPARENTE

al cărei subtitlu, Lecturi din poeziaromână contemporană, ne pune în gardă(printr-un foarte scurt „cuvânt înainte")că, de fapt, se merge „în prelungirea vo-lumului de eseuri, comentarii şi croniciliterare publicate în 1983". Ceea ce no-tează acum autorul, printre altele, esteşi că textele scrise mai ales înainte de1989 „pot să rămână, fără nici o mo-dificare, în forma iniţială". Cele douăsecţiuni ale cărţi (I şi II, într-o ordonareadânc şi subtil gândită) ne reaşează înfaţa pagini dense de cronică literară au-tentică, autorii cărţilor analizate, -de laVictor Valeriu Martinescu, Gellu Naum,Ana Blandiana, Dan Laurenţiu, DinuFlămând sau Emil Hurezeanu (şi alţii,

desigur), fiind surprinşi şi în dependenţa de „ritmul tipografic, în-deosebi din spaţiul poeziei româneşti" dar nu numai. Sperăm săputem reveni şi mult mai pe larg, asupra acestei foarte necesarepriviri critice, vizavi de poezia română contemporană.

• Numărul 7/1997 al revistei AURORA, editată de SocietateaOamenilor de Ştiinţă şi a Scriitorilor din Bihor şi Universitateadin Oradea, surprinde prin totala sa deschidere către spaţiul literareuropean, nefiind însă neglijat nici cel autohton. Adrian Marinodeschide acest elegant şi dens număr cu Studiile literareinternaţionale, o analiză pertinentă, de pe poziţii obiective, a soli-dei şi eruditei lucrări Zweite Internationale Hamburger Kollo-quium „Zu Problemen der Literaturinterpretation und Litera-turgeschichtsschreiburg" (Hamburg, 13, bis 16, Okţober, 1992),urmat fiind de Ovidiu Drimba cu studiul „Despre motivele relegăriilui Ovidiu". George Astaloş, „provoacă" cu interesantul său studiudedicat poeziei la contactul acesteia cu era tehnologică, în timp cealte nume de referinţă ale poeziei contemporane din spaţiul franco-fon, surprind prin ideile inedite şi de efect vizavi de temele dezbă-tute la Festivalul Internaţional de Poezie de la Liege, din septem-brie anul trecut (se cuvin menţionaţi, astfel, Abdellatif Laâbi, An-dree Doms, Alyn Marc, Helene Dorion, Charles Carrere, Cari Norac

(continuare în pag. 6)

Page 6: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

UNU Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997

Rodica Bogdan

Un nou poesis (II)Cezar Ivănescu - Rod sau despre metafora fiinţei către nefiinţă

Selecţia de poeme făcută de autor în volumul antologic Rod apărutla Editura Cogito (1996) aduce în faţa cititorului un surprinzător tip depoetică, pe care l-am putea numi „psiho-existenţialist", pentru că aceastăpoetică revelează sensul existenţei ca dat asumat, rostul fiinţei de a fi înlume, drept fiinţă „cu faţa îndreptată către moarte", dimensiunea „psiho",de fapt psihanalitică, nehind explicită, ci subversivă: versurile mascheazătendinţele instinctuale ale freudianului complex al lui Oedip, revelând şila nivel ideatic conflictul dintre cele două tendinţe subconştiente contra-dictorii, aceea de identificare cu tatăl (numită de Rene Girard „efectul demimesis") şi aceea de autonomie a atracţiei libidinale faţă de mamă. Ală-turi de Mamă şi Tată, fiinţe ancestrale, urcând în timp până la miturilebiblice, de exemplu al Turnului Babei, a căror implicaţie în existenţa fiinţeicare trăieşte efectiv este mai mult decât complexă, Moartea devine perso-naj, acumulând valenţele unei autorităţi supra-empirice, şi suprapunân-du-se, paradoxal, autorităţii materne.

De ce un complex al lui Oedip? Pentru că Tatăl este receptat de sineca o obiectivare a cenzurii. El este obiectul identificării către care seîndreaptă atenţia fiului şi cel care se pronunţă asupra devenirii lui: „ITatălal meu, tu, care Turnul Babei ai ridicat, / e demn de tine fiul tău? răspun-de-mi!" {Turnul, 30). Această demnitate a identificării paterne poate atrageatenţia asupra celeilalte tendinţe subconştiente a atracţiei libidinale faţă demamă: „!mamă, îţi zic, vino acasă / şi mângâie-mi, într-o mie de nopţipline, / fiecare deget şi ochi / şi-adierile viorii ale minţii!" (Rod, 16). înpoetica lui Cezar Ivănescu fixaţia la Mamă devine obsesivă, pentru cămama este cea care poartă în sine atât misterul naşterii fiinţei, şi, prinnaşterea plină de suferinţă, al suferinţei sinelui care se „pe-trece" prinaceastă lume, cât şi, prin identificarea ei cu Moartea, misterul trecerii înnefiinţă, de fapt al unei treceri definitive într-o altă stare de fiinţare: „Icândm-am născut, mama, / pe-o masă, întinsă, / cumplit suferea, / mama meacea bună / pe-o masă; / dar pe cealaltă /.../ mama mea Moartea / surâdea/ căci copilul ei mă năşteam / fără ca ea să sufere" (Turn, 48). Absenţamamei (trecută deja în moarte) este cea care determină invocarea ei ob-sesivă, pentru că mama este fiinţa prezentă şi în stările onirice ale poetu-lui, atingerea fizică a ei echivalând în ultimă instanţă cu conştientizareastării de singurătate ontică: „şi e bine să dorim pe pământ singur"! (Rod,42). Moartea devine o obsesie (şi) pentru că ea ascunde în taina ei fiinţaiubită, mama, pe care, încercând să şi-o apropie, şinele o identifică cucauza dispariţiei ei, moartea. Astfel, poetul afirmă că a ajuns „cu GândulMorţii ca un frate geamăn" (Gândul), atracţia către moarte putând foartebine să fie înţeleasă ca o atracţie către mama trecută în nefiinţă.

Poezia lui Cezar Ivănescu operează de asemenea cu metafora rodu-lui, alternând cu cea a roadei, cu valoare de metaforă revelatorie: sîntîn ziua mare jefuit / de rodul meu / visat din burta mamei!" (Rod, 72);„o, aminteşte-ţi cît de puţin, / cum va arăta tiparul / acelui vas uşor / încare rodulni-1 purtam surâzători" (Rod, 26); „...Dumnezeule,/câtăroadăva trebui să port / în fiecare toamnă / spre-a o azvîrli iar..." (Rod, 28)(sublinierile ne aparţin). Nu este greu de remarcat de la bun începutpolisemantismul termenului „rod". In primul rând, ca onoma, el trimitela misterul rodirii, urmare firească pentru fiinţa care a trecut mai întâiprin stadiul germinării. Nu suntem în altă sferă semantică decât în aceea

a blagienei „sămânţe mirabile". Ca rhema, deşi poetul nu îl foloseşteexplicit verbal, „rod" trimite la ideea de sfâşiere a fiinţei, de sacrificiu, deconsum, de fapt, de trecere înspre nefiinţă, scop ultim al fiinţei; în eco-nomia textului, viermii (care rod), agenţi ai extincţiei, metamorfozândfiinţa pentru reintegrarea ei în muma-pământ - „lungeşte-te fără teamă lapământ, îmi spun, / şi-aşteaptă / până se va deschide să te sugă!" (Rod,46) apar de mai multe ori. Chiar dacă nu în plan fizic, născând o altăfiinţă, în plan metafizic, sau ideatic, fiinţa rodeşte o operă care devineeternă prin însuşi „rodul" artistului, suferinţa dăruirii sale întru creaţie,adică sacrificiul său.

Dimensiunile categoriale ale spaţiului şi timpului pot fi receptatesurprinzând punctele extreme. Universul ontic în care se desfăşoarăexperienţa fiinţării tinde în mod voit către un univers exorcizat (seria depoezii cu titlul La Baaad). Limitele temporale extreme se referă la celedouă momente care ascund misterele esenţiale: al naşterii şi al morţiifiinţei. între cele două mistere, numai iubirea poate învinge atingândpunctul vulnerabil, călcâiul lui Ahile. Prin naştere, fiinţa este pusă subsemnul zodiei suferinţei: „!suferinţele mari se făcură / de curn am ieşit dintine, ca un ochi din orbită, / toată căldura soarelui / menită fu să măusuce...!/.../convulsii de spaimă în mine-ai stârnit / şi în lume suferinţelemari se făcură; / iubirea-n călcâi atingându-mă / mă umplu doborându-măcu ochii-n ţărână!" (Rod, 16). Limitele spaţiale tind să unicizeze un toposal fiinţei inocente, acelaşi spaţiu exorcizat, Baaadul: „Am fost copil înBaaad" (Copilăria lui Ario Paradis), sau câmpia, topos al ieşirii dinexistenţă, paradoxal, într-un alt tip de existenţă: „!Iată, Mii, vino-n câm-pie", „!vino Mii în câmpie", „aşteptând să vină Moartea / treaz lucrezpentru gloria ei". Alături de Ario Paradis, în acest univers exorcizat maiare loc nimfeta, fiinţă înzestrată cu puterea de mântuire a celuilalt, pe careîl poate sustrage devenirii: „dar - atenţie! - / rolurile sunt inverse, /căzneşte-te să mă ridici în braţe / şi ca o libelulă / dă din picioare / să teridici cu mine deasupra oraşului!" (La nymphette).

întâlnim aşadar la Cezar Ivănescu,la nivelul semanticii textului poetic, oserie întreagă de elemente metaforice,care au menirea să rostească de fapttaina fiinţării omului în „orizontul lu-mii date" ca şi în „orizontul misteru-lui". Aşa sunt identificarea Mamei cuMoartea, metafora rodului sau a roadei,delimitarea spaţiului ontic exorcizat.Şinele poetic se rosteşte ca fiinţă proble-matică şi problematizantă, el pune subinterogaţie realităţile empirică şi metafi-zică, scara de valori la nivelul existenţeiumane, dar mai ales sensul teleologic alexistenţei. Scopul esenţial al fiinţării peacest pământ, ar spune el (la fel ca OttoRank) ar fi îndreptarea către moarte, tre-cerea definitivă şi irevocabilă într-o altăstare de fiinţare.

(continuare din pag. 5)

sau Nuno Judice ş.a.). De altfel, întâlnirea cu poezia este marcată şiprin prezenţa creaţiilor unor mari poeţi ca Pierrette Micheloud,Jean-Pierre Vallotton, Yves Broussard, Jean Luc Wauthier, JeanPierre Verheggen ş.a., unii dintre cei menţionaţi beneficiind şi deutile prezentări bio-bibliografice. Paginile dedicate prozei surprindprin prezenţa poeţilor pe post de prozatori (Doina Cetea, GrigoreScarlat, George Vulturescu, de pildă!) dar şi prin nota de autentic-itate şi forţă dată de prozatori ca Emil Cira sau P. Andrei. Inter-viurile cu George Astaloş şi Cezar Ivănescu (luate de I. Ţepelea şi,respectiv, R. Şerban), precum şi analizele pe marginea unor cărţisemnate de Mircea Zaciu sau Ion Simuţ, ca să ne referim doar ladouă exemple din bogatul şi variatul sumar, fac din acest număr alAurorei orădene un punct câştigat pentru o autentică istorie literară.

• Oradea a găzduit, prin întreprinderea organizatorică aAsociaţiei Nevăzătorilor din România, filiala locală, o inedită sărbă-toare a cărţii. S-a prezentat şi lansat CONSTELAŢIA HOMER, oantologie de poezie şi proză, realizată din creaţiile scriitorilor nevăză-tori din România (printre care şi doi bihoreni, poeţii GheorgheArdelean şi Moise Ciorba, din păcate ambii trecuţi în nefiinţă). Lamanifestare au fost prezenţi numeroşi iubitori de literatură din rândul

mnsrturţtn«©MIR

nevăzătorilor şi nu numai. Primulcuvânt, după deschiderea emoţionan-tei activităţi (făcută de poetul Gheor-ghe Vidican) 1-a avut, cum era şifiresc, Radu Sergiu Ruba, cel care aalcătuit această antologie şi cel care şisemnează, în deschiderea ei, o foartelămuritoare prefaţă. Despre semnifi-caţia evenimentului editorial şi desprecarte au fost invitaţi să vorbească apoipoeţii Ioan Moldovan şi Ioan Ţepelea.S-a putut remarca, printre altele, sub-linierea că nu se poate vorbi de deo-sebiri în ce priveşte creaţia literară anevăzătorilor faţă de cea aparţinândcelorlalţi creatori, că se poate acceptadoar ideea că aceasta (creaţia - n.n.) este mai mult sau mai puţinreuşită, indiferent cine o realizează.

• Centrul Cultural Român de la Budapesta (director, scrii-torul Mircea Oprită) a organizat recent o întâlnire a editorilor dinBudapesta cu câţiva editori din zona de vest a României. Au parti-cipat Ioan Iancu, directorul editurii Helicon din Timişoara (însoţit

Page 7: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997 UNU

Viorel Mureşan

ION CREANGA: 160 de ani de la naşterea scriitoruluiîntre „Povestea porcului" şi poezia pură

Moto:Artist - Creangă trebuie citit, după multă pregătire şi lectura,pentru toată răcoarea, pe care numai atunci o vei afla in cu-vintele lui proaspete, ca în nişte harbuji care trebuiesc sparţi cugrijă, ca să nu-ţi scape prin spărturi zeama cea bună."

B. Fundoianu, Imagini şi cărţi, EdituraMine™, Bucureşti, 1980, p. 239

Cu Povestea porcului ne situăm în zona mitului mai mult decât cu oricare dintrebasmele scrise de Creangă. Iar mitul a fost, poate,cea mai fecundă sursă de poezie. Deaceea vom apropia, în cele ce urmează, basmul acesta de câteva scrieri poetice. Dar maiîntâi, revenim la Creangă.

Devenirea lui Făt-Frumos se întemeiază pe principiul reîntrupării sufletului -amănunt esenţial - bănuit de cititor de la început, dar a cărui revelaţie o are el abia lasfârşit. Identitatea personajului o aflăm pe la jumătatea povestirii - într-un moment-cheie- şi ea se dezvăluie numai fetei de împărat, cea care a trăit în intimitatea porcului şi care- absolut singură! - ştia că „Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iarănoaptea, la culcare lepăda pelea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foartefrumos. „Până în acest punct, singularul personaj, după ce îşi dezvăluie pe rând latenţelecreatoare (bănuite, în naivitatea lor, nedisimulată, de „crescători"), făptuise ceea ce pânăla el nimeni n-a mai realizat: „Iară purcelul atunci s-a suit binişor pe o laiţă, a spart ofereastră de bărdăhan şi, suflând o dată din nări, s-au făcut ca două suluri de foc, de îabordeiul moşneagului, care acum nu mai era bordeiu, şi până la palatul împăratului. Şipodul, cu toate cele poruncite, era acum gata." Dar să-1 vedem şi cum îşi confiază elputerea ascunsă: „Când vorbeau bătrânii, purcelul şedea în culcuş, într-un cotlon subvatră, cu râtul în sus, şi uitându-se ţintă în ochii lor, asculta ce spuneau ei şi numaipufnea din când în când" (s.m. V.M.). Sau:

„- Despre asta n-aibi grijă, tată, că eşti cu mine. Numai du-te şi vorbeşte împărat-ului ce-am spus eu!";

„- Nu te îngriji, mămucă, de feliu; că trăind şi nemurind (s.m. V.M.) ai săi vezicine sunt eu." (aluzie clară la eternitatea lucrurilor făcute cu puteri supraomeneşti!).Bănuind că la mijloc se află o putere mai presus de oameni, împăratul (care, dupăG. Călinescu, e tot un ţăran moldovean), după ce-şi vede porunca împlinită, îşi ţinepromisiunea, trimiţându-şi fata de noră „la bordeiul, care acum nu mai era bordeiul" alcelor doi bătrâni.

Momentul-cheie de care vorbeam mai sus, acela în care porcul îşi dezvăluie iden-titatea umană, este cel în care tânăra mireasă, urmând sfatul necugetat ai mamei, între-rupe cursul magic al blestemului, întorcându-1, printr-o asumare de destin, asupra ei. înurma scurtei convieţuiri cu Făt-Frumos-Porcul, tânăra femeie, care-şi valorifică valenţelematerne, va trebui să urmeze canoanele basmului până a ajunge să poată naşte - într-unalt tărâm, la Mănăstirea-de-Tămâie - după ceremonioase popasuri pe la sfintele consa-crate: Sf. Miercuri, Sf. Vineri, Sf. Duminică, şi după un soroc - mitic amânat - timp depatru ani, „pruncul, fără a simţi câtuşi de puţin durerile facerii." Concentrat asupra per-sonajului cu suflet reîntrupat, basmul Iui Creangă nu ne mai comunică nimic în legăturăcu destinul noului-născut

Basmul însă, citit şi dintr-o perspectivă alegorică - aşa cum s-a mai obişnuit încazul lui Creangă - prin conservarea unor arhetipuri mitologice, poate rămâne deschis şiunor asocieri cu opere poetice care-şi caută încă noi sensuri sau genesa. Ne gândim maiîntâi la Riga Crypto şi lapona Enigel de Ion Barbu.

Ca şi în baladă, şi-n basmul lui Creangă e vorba despre un personaj dintr-o specieinferioară celei umane, care se singularizează între semenii săi, indicând tendinţe accen-tuate spre integrarea într-o altă ordine. Riga Crypto e rege, Făt-Frumos-Porcul, împărat.Numai că regatul sau împărăţia lor sunt fără conture social-umane. Amândoi încearcă săse apropie de condiţia umană prin iubire. Dacă în majoritatea basmelor bărbatul cautăfemeia, în Povestea porcului, ca şi în balada lui Ion Barbu, obiectul pasiunii masculineface pasul îmbietor. Astfel, faţa de împărat trece peste podul durat de mire şi ajunge lacasa acestuia, iar lapona Enigel:

„De la iernat la păşunat,In noul an, să-şi ducă renii,Prin aer ud, tot mai la sud,Ea poposi pe muşschiul crudLa Crypto, mirele poenii."

Toate aceste coincidenţe ar putea rămâne nişte simple congruenţe şi nimic maimult. Dar faţa împăratului - în basmul lui Creangă - , împotrivindu-se destinului, seridică la condiţia solară a laponei Enigel, depăşeşte contingentul, străbătând cercurileplanetare Mercur, Venus şi Soare, cunoscute în forma populară drept: Sf. Miercuri, Sf. Vi-neri şi Sf. Duminică. Acest drum iniţiatic este necesar regăsirii paradisului pierdut Dez-nodământul diferă de la Povestea... la Riga Crypto..., dar sensurile simbolice ale poveştiilui Creangă - multiple - îşi află corespondenţe în altă baladă barbiana, în După melci. Aicicei doi scriitori se apropie prin scenariul simbolic, prin practica iniţiaţică, făcută cu aju-torul magiei. Şi copilul din baladă şi fata împăratului declanşează efectul magic înnecunoştinţă de cauză. Şi amândoi îi cad victimă. „Eroarea" celor două personaje devineîn cele din urmă sursă de cunoaştere. Pânzele freatice ale literaturii orale se aud sunândîn paginile celor două texte şi prin convulsiile cadrului natural, atunci când însoţescfenomenul magic.

Din basmul lui Creangă se degajă şi un alt înţeles regăsibil la nivelul poeziei. Astfel,prin sfaturile ce le dau fetei lor, împăratul şi împărăteasa se situează pe poziţii opuse faţăde misterul care însoţeşte fiinţa ginerului:

„- Fata tatei! i-a spus împăratul, să nu cumva să te împingă păcatul sâ-i faci vreunneajuns, ca să nu păţeşti vreo nenorocire! Căci după cum văd eu, omul acesta sau ce-afi el, are mare putere. Şi trebuie să fie ceva neînţeles de mintea noastră, de vreme ce afăcut lucruri peste puterea omenească!" Fiinţă rudimentară, înrobită fricii şi instinctuluide conservare, împăratul, potenţează misterul, ceea ce în termeni blagieni s-ar numicunoaştere luciferică. împărăteasa, dimpotrivă, îndeamnă la destrămarea enigmei,declanşând cu sfatul ei nenorocirea. Ea are rolulu şarpelui biblic care a provocat cunoaştereaparadisiacă:

„- Eu te sfătuiesc aşa: să potriveşti totdeauna, să fie un foc zdravăn în sobă şi cânda adormi bărbatu-tău, să iei pielea de porc şi s-o dai în foc, ca să ardă, şi atunci temântuieşti de dânsa." Strivit e în ambele cazuri obiectul adoraţiei, adoratorii rămânândsă ducă pe mai departe calvarul răscumpărării câte unei inocente „erori".

Un ecou şi mai târziu al basmului lui Creangă îl găsim la cel mai important Avatarpoetic al lui Ion Barbu, care este Leonid Dimov. Dintre cele 7 poeme tipărite în 1968,penultimul se intitulează Mistreţul şi pacea eternă. Aici, bardul se identifică cu animalulaflat sub puterea magiei, iar mobilul acţiunii sale, ca în basm, este erotic:

„Pornind la drum, mânat de rut,Rămân cocoaşe şi viscere,Căci porc eram, mistreţ temutDe lance ocolit la vrere."

Se impune acum să spunem că interpretul ezoteric al basmelor iui Creangă, VasileLovinescu, în magnificul op. Creangă şi Creanga de Aur, urcând pe scara mitului, dinantichitarea orală, ia Ion Creangă, concluzionează că: „... acest zis porc este în realitateun mistreţ." (op. cit., Ed: C.R., Bucureşti, 1989, p. 207). Acţiunea - căci poemul luiDimov e ţoţ o baladă - este împinsă spre timpul din basm, aproape fără materialitate:„Albastra noapte medievală". Că sursa baladei se află în Creană, înţelegem dintr-un distihce prezintă cavalcada mistreţului spre un „alb, după catarge, port" (ce mult seamănăacesta cu Mănăstirea-Albă-de- Tămâie!). Şi din nou, astfel, pe timpul alergării:

„Simţeam ci nu mai sunt vrăjitŞi iar în om mă voi preface."

Poemul dimovian nu e străin nici de ideea metempsihozei, întrudită cu întruparealui Făt-Frumos în porc:

„C-au murit în orice clipăInşi, puzderii, într-un ins."

Şi bestiarul din baladă se revendică de ia cel al basmului, iar printre mulţimea de„jigănii înspăimântătoare" recunoaştem - cu încântare! - „vasiliscul cel cu ochi fârmăcă-ţori", care la poet ia forma „bazilisc". în final, poetul-mistreţ, Leonid Dimov-menesţrelulîşi aduce maestrul, pe Ion Barbu, legitimat printr-un „reprezentant alegoric", la un dialog,în decorul de la începutul basmului lui Creangă:

„De când în tindă m-au ascunsJos printre doniţe şi măturiTaifasuri port şi mi-e deajunsCu melcul vagabond de-alături."

de Constanţa Marcu), Ioan Ţepelea, directorul editurii Cogito dinOradea, Valentin Taşcu, directorul editurii Clusium din Cluj Napoca,şi George Vulturescu (însoţit de prietenii şi colaboratorii săi IonVădan şi Al. Pintescu). Discuţiile la masa verde au reliefat intere-sul pentru schimburile culturale reale, nevoia unor traduceri dincreaţiile valoroase, aparţinând scriitorilor români sau unguri, pre-cum şi utilitatea unor astfel de întâlniri pentru cunoaşterea re-ciprocă şi dezvoltarea unei colaborări avantajoase. Expoziţiile decarte realizate cu acest prilej de editorii români prezenţi la Buda-pesta, s-au bucurat de mare succes, în final, toate cărţile fiind so-licitate de publicul participant.

• Al cincilea anotimp este titlul unui interesant suplimentcultural (o adevărată revistă) realizat de câţiva împătimiţi ai scrisu-lui, avându-1 în frunte pe poetul Miron Blaga. Şi motivaţiile gestu-lui şi realizarea par centrate în direcţia stimulării creaţiei autenticea bihorenilor ajunşi, în sfârşit, să fie „judecaţi" şi prin prismaexigenţelor statutului de universitari. Ne bucurăm, salutăminiţiativa, dorind viaţă lungă noii publicaţii culturale orădene!

• Poetul Ion Davideanu îşi iese din sine cu un volum recent,sub sigla BREVIS, motivând şi cum: „ca răspunsul din întrebare, /a face inima zbirului / uşoară cum râsul copilului, / cine mă iubeştepe mine / dacă respir / în acel mărăcine / care va naşte un tran-

dafir..." (Poetul îsi iese din sine, de I.D., Edi-tura Brevis, 1997).

• Aproape în acelaşi timp cu Davi-deanu, alt orădean, Alexandru Sfârlea, seanunţă şi el cu o nouă carte de versuri,Strigătul de siliciu, o carte „de suferinţă şiîmpăcare aparentă"- cum singur semărturiseşte în-tr-un autograf -,dar o carte care ni-1dezvăluie pe poetîn adevărata luminăa creaţiei sale in-trată acum pe liniadreaptă a maturităţii

depline. Evident, nu doar de acum, darmai ales de acum, poezia lui AlexandruŞfârlea poate trezi reale invidii. Ea este,incontestabil, pe creasta valului poeziei carese scrie la noi (deci, reţineţi, în România!).Vom reveni curând!

Page 8: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

UNU Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997

Vasile Muscă

Leibniz -filosof al Europei baroce

Sugestia ideilor dezvoltate în consideraţiile ce urmează a fostculeasă din Lucian Blaga. într-una din penetrantele sale analizestilistice a pus în evidenţă corespondenţele ascunse dintre stilulbaroc şi metafizica lui Leibniz care, în acest context, apare înplanul gândirii teoretice ca o ilustrare tipică a mentalităţii baroce.

Preluând conceptul atât de îndrăgit de scolastici al formei,barocul îi asigură, după Lucian Blaga, o extindere şi o aplicareproprie, manifestând „o înclinare spre înflorirea abuzivă a forme-lor, forma se debordează pe sine însăşi prin repetiţie, se depăşeşteprin suprapunere de forme"1. Categoria care constituie pentru gân-ditorul nostru marca distinctivă a spiritului baroc este aceea ainvoltului. Spre a-i înţelege mai clar conţinutul o menţine: deexemplu, ea se exprimă, arată Lucian Blaga, în deosebirile ce potfi constatate între o „floare simplă" şi o „floare invoalţă de aceeaşispecie crescută şi cultivată în grădină". Această tendinţă este ac-tivă şi în cazul imaginaţiei îndrăgostite de forme excesive, care aprezidat construcţia metafizicii monadelor a lui Leibniz, expresiacea mai profundă şi cea mai reprezentativă a barocului filosofic.„Lumea, unica şi marea lume a lui Dumnezeu se descompune laLeibniz în „monade", dar fiecare monadă este după părerea sa o„lume întreagă" văzută într-un anume, fel. Lumea cu alte cuvinteeste compusă din nenumărate „lumi". între lumea văzută de oricespirit clasic, una, singulară, şi lumea văzută de mintea barocă a luiLeibniz adică lumea compusă din nenumărate lumi, este o deose-bire c,a între floarea de măcieş şi trandafirul involţ".

într-adevăr, într-o porţiune semnificativă şi întinsă a sa,drumul vieţii lui Leibniz - născut în 1646 şi mort în 1716 -traversează lumea Europei baroce. Vorbind despre Leibniz ca filosofal Europei baroce, aceasta presupune acceptarea unei distincţiiprealabile: filosofia barocului, adică filosofia din epoca baroculuişi filosofia barocă, adică filosofia purtând amprenta stilului şiproblematicii barocului. Concluzia pe care vrem s-o impunem înurma consideraţiilor noastre este că filosofia lui Leibniz aparţinândepocii barocului este, în acelaşi timp, o filosofie barocă, marcatăvizibil de stilul de gândire dar şi de aria tematică a mentalităţiibaroce.

în primul rând, o remarcă privind situarea istorică-filosoficăa lui Leibniz care aparţine curentului raţionalist al gândirii mod-eme dar prezentând, în acelaşi timp, serioase abateri de la prin-cipiile sale, împrejurare care îl apropie de o mentalitate de tipbaroc,

în esenţă, filosofia lui Leibniz aparţine regimului spiritualcaracterizat prin autoritatea absolută a universalului, instaurat devictoria raţionalismului european. Obsesia centrală a lui Leibniz

EDTTURA PONT BUDAPESTA\

NOOCUUiz_f

0 femeiepefront

•!•• •• % •

. ' .-. % •

'•• ' m f '•

* • • ' • -

va coincide, pe acest motiv, cu ceea ce reprezintă valoarea funda-mentală a oricărui raţionalism: voinţa de a realiza universalul. înnumele idealului său de claritate şi distincţie a ideilor gândiriinoastre, proclamat încă de Descartes şi legat desigur şi de voinţasa de universal, raţionalismul respinge contrariile şi îi repugnăcontradicţia. Unitatea lor este decretată ca fiind doar o stare deconfuzie în care contrariile se complac într-o armonie aparentă. înspirit raţionalist, opera lui Leibniz constituie o grandioasă încer-care de a întemeia unitatea şi armonia ca atribute ale raţiuniiuniversale; aşadar, o unitate şi o armonie universală atât în celemateriale cât şi în cele spirituale. „Leibniz - observă în acest sensH. Barth - caută o ordine de drept suprastatală, care să uneascăpopoarele; o unitate a adevăratei credinţe creştine ce stă deasupraconfesiunilor creştine; principiile unei moralităţi care este elibe-rată de diversităţile temporale şi spaţiale fiindcă în ea păşeşte înfaţă natura orignală a omului. Leibniz caută totul în toate - ofilosofie a universalităţii, o philosophia perennis, una durabilă, adicăo filosofie care să conţină adevărul"2.

Astfel, în planul acţiunii politice, voinţa de universal prindecorp în ideea imperiului, îmbrăţişată cu entuziasm de Leibniz, înrealitate una din iluziile în care s-a legănat gândirea sa. Filosofulmonadelor mai stăruia să vadă în imperiu singurul mijloc de re-dresare naţională aflat la îndemâna germanilor, deşi, în epoca sa,instituţia imperială „vidată puţin câte puţin de substanţa sa" nuconstituia „câtuşi de puţin mai mult decât un ritual folcloric şiperimat"3.

La fel, în planul propriu-zis al gândirii filosofice aceeaşi voinţăde universal se traduce în ideea unui sistem filosofic universal,etern, ale cărui principii supraisţorice adună laolaltă principiileviabile ale tuturor filosofiilor istorice. „Leibniz - scria Mircea Flo-rian - nu vroia să recunoască opoziţii şi contradicţii de neîmpăcatîn părerile omeneşti. El apropia cele mai neîmpăcate păreri, ledescoperea nuanţele de apropiere, tranziţiile de grad, nu de natură,e drept, e drept, uneori prin simple compromisuri cari păgubeauoriginalitatea gândirii sale"4. Ambiţionat de idealul edificării uni-versalului în planul gândirii filosofice, Leibniz va extrage din doc-trinele predecesorilor nu elementele de gândire diferite ci celeidentice ce se constituie într-o sumă de principii durabile care sepot articula armonios într-o nouă filosofie, acea filosofie, aceafilosofie universală, eternă, „philosophia perennis", după a căreihimeră omenirea alergase de-a lungul unor lungi secole de gân-dire. Este, desigur, o altă problemă în ce măsură, inspirat de mira-jul acestei „philosophia perennis", Leibniz a dat într-adevăr pestenişte principii de gândire cu adevărat universale, ce se lasă împă-cate în corpul unitar, armonios întocmit, al unei doctrine filoso-fice eterne. în orice caz, ideea purtând amprenta universalismuluiraţionalist a unei „philosophia perennis" este considerată de cătreLeibniz din unghiul temei tipic baroce a relaţiei dintre centru şiperiferie. De aceea tratarea problemei împrumută termeni propriidomeniului arhitecturii, arta preferată a barocului. Datorită joculuide perspective - o altă temă centrală a barocului - fiecare filosofieistorică inaugurează propria sa perspectivă relativă, particulară,asupra realităţii. Dincolo de aceste unghiuri de perspectivă parti-culare, constituind doar puncte aşezate pe o periferie, există uncentru unic în care toate aceste perspective particulare se armo-nizează, adunându-se într-o' unitate ce constituie conţinutulsistemului universal al căutatei „philosophia perennis". Fiecarefilosofie istorică îşi deschide perspectiva sa proprie asupra lumii,astfel că adevărurile ce le conţine nu pot avea decât un caracterrelativ. Dar, din însumarea acestor adevăruri relative se constituieadevărul absolut al filosofiei supraisţorice, „philosophia perennis".

1 Lucian Blaga, Ştiinţă şi creaţie, în Opere, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, voi. X,p. 146.

2 H. Barth, Das Zeitalter des Barocks und die Philosophie von Leibniz, în voi. DieKunstformen des Barockzeitalters, Berna, 1956, p. 425.

;1 G. Gusdorf, Les principes de la pensee au siecle des Lumieres, Paris, Payot, 1971,p. 82.

" M. Florian, îndrumare în filosofie, 1. V. Socec, p. 310.

Q

Page 9: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997 UNU

Poeţi francofoni ai universalităţii

YVES BROUSSARDDezarmantă sinceritate a traversării inexorabilului

Nu mă număr printre cei carecred că un premiu literar poateschimba sau influenţa destinul unuiscriitor (poate Nobelul să fie oexcepţie, dar câţi dintre cei robiţiscrisului acced la această recu-noaştere a măreţiei patimii lor?!);de aceea, când m-am hotărât să-1traduc şi să-1 prezint pe Yves Brous-sard cititorilor români, nu faptul căîn ultimii ani activitatea şi cărţilesale au fost răsplătite cu prestigioasepremii ale spaţiului francez(amintesc doar Premiul Artaud -

1993 - pentru volumul Traversee de l'inexorable sau Pre-miul Apollinaire - 1987 - pentru volumul Nourrir le feu), cifascinaţia pe care naturaleţea lapidară, sobrietatea expresieişi tonul profetic al versurilor sale o exercită chiar de la primalectură asupra iubitorilor de poezie m-a determinat să dez-vălui „cuvintele tăcerii" prin care acest poet mediteraneanîncearcă mereu „să descopere inexprimabilul", „să atingăinefabilul".

Primul contact cu poezia lui Yves Broussard l-am avutcam în urmă cu un an de zile când, la îndemnul scriitoruluiGeorges Astalos („citeşte-1, vei descoperi pagini de adevăratăpoezie!"), am lecturat volumul Esquisses pour un autre lieu(apărut în urmă cu cinci ani în colecţia „Poesie" a Editurii„Sud" din Marsilia). Faptul că am fost de-a dreptul fascinatde acest volum e probat de frecventele traduceri pe carele-am publicat în „Cronica", „Symposion", „Poesis". Cu vre-mea, am ajuns să ne scriem şi când ne-am văzut pentruîntâia oară la începutul acestei toamne la Liege, eram dejaprieteni „de-o viaţă". Prietenie concretizată şi în invitaţia pecare, împreună cu poetul Ioan Ţepelea, mi-a'm permis să i-oadresez, de a participa la ce? de a patra ediţie a ,Salonuluiorădean al Cărţii". Ne-a promis că va participa alături de unalt scriitor proeminent al spaţiului mediteranean, poetuUeanPoncet, tălmăcitorul lui Blaga în limba lui Voltaire. întreLiege şi Oradea ne-am revăzut la Beuvry, la BienalaInternaţională de Poezie, loc binecuvântat al spiritualităţii

francofone, unde tânăra directoare Carmen Hascoet a reuşitsă adune pentru câteva zile cei mai importanţi poeţi ai Eu-ropei. Acolo mi-a dăruit şi celelalte volume ale sale, întrecare figurează şi pauvrete essentielle, din care am tradusacum câteva poeme pentru cititorii revistei „Aurora". Aceastăcarte este apărută în 1995 la editura belgiană „l'arbre â pa-role", editură dirijată de un alt poet francofon al universalităţii,Francis Tessa. Sub egida editurii „Sud" scriitorul a mai pu-blicat Traversee de l'inexorable, Milieu de l'epure, Nourrirle feu şi Paroles de silence. Din lucrările publicate la alteedituri amintesc în mod aleatoriu: Du jour au lendemain,Action Poetique; Commune mesure şi Chemin faisant,Oswald; Bestiaire des solitudes, Encres Vives; Proximite dugîte, Privat.

în ardenta versurilor sale se răstălmăcesc elanurile Sudu-lui, clocotul unui năvalnic exil interior născut din religiozi-tatea faţă de poezie, dezlănţuirea sentimentelor nefiltrate prinsubiectivitatea canoanelor şi o dezarmantă sinceritate cu carepoetul traversează inexorabilul. Şi totuşi, din planul sugestival Logosului se ivesc „singurătatea alergătorului de cursălungă şi zbuciumul creatorului conştient de inutilitateaasumării destinului unui Sisif modern, însă hotărât să-şipoarte până la capăt povara înveşnicirii prin cuvânt.

Cronici ale cărţilor pe care le-a publicat am întâlnit destulde frecvent în „Le Monde", în „Les Nouvelles Litteraires", în„Postface", în „Le Figaro Magazine", în „Estuaires" sau în„Sud", pentru că Yves Broussard e un autor răsfăţat şi decritică, şi de jurii, şi de public. Dar cred că personalitatea saa fost surprinsă cu o sintetică exactitate de Robert Sabatierîn faimoasa lui Istorie a Poeziei Franceze: „Broussard e unom de conştiinţă şi acesta se traduce prin tonul aforismuluidezvăluitor al secretului lucrurilor, prin puterea sa deînţelegere, prin inteligenţa-i sensibilă, căci pentru a găsiperenitatea el descifrează cuvântul (...) făcând să vorbeascătăcerea."

într-adevăr, o mistică a cuvântului care încifrează ele-mentaritatea existenţială, ţâşneşte din fiecare vers al său,aflându-şi ecou până şi în modestele mele transpuneri înlimba română.(continuare în pag. 10) prezentare si traduceri

Valeriu STANCU

, •.•••: ) • • I I • • i n i • :•••-

iturt Ir oaenlicllc

-.

Page 10: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

UNU"(continuare din pag. 9)

YVES BROUSSARDLa zece mii de metrihuruitul reactoarelorritmează bătăile inimii

Mult mai aproapepoateciocîrlia zgomotoasă

cîntecul îndepărtatal unui cocoşamplificat de vînt

Puritatea apariţieiunui roi de albinela intrarea grădinii

Spaţiulîncătuşat de ridurise destramă dintr-o datăşi se deschidedeasupra lanurilor de lucernaviu colorate

Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997

Trece existenţacu spatele întorsspre noapteşi spre absolut

Fiecare vorbă rostităla întîmplarereduce şi mai mult modicitateaefemerului

Fiecare piatră dislocatădezech ilibreazăo vremeunitateacosmică

Gheorghe Bodea

Vaier Hossu, Răstoci, o istorie într-un sateditura Clusium, Cluj-Napoca, 1996, 208 pagini

Cel care se încumetă a scrie o monografie istorică a unuisat, în afara cunoştinţelor stricte de specialitate, are nevoie deperseverenţă, cerbicie, răbdare, dar mai ales de o iubire neţărmurităa locurilor şi oamenilor, a destinelor şi metamorfozelor unor fiinţeşi unor ţinuturi în decursul veacurilor, când a purces la scriereaacestei monografii , Vaier Hossu le avea pe toate acestea, dupăcum a avut parte şi de o lungă perioadă de trudă şi căutări, rămasenu fără urmări benefice din moment ce cartea a putut vedea lu-mina tiparului.

Din punct de vedere al genului de literatură istorică, cartealui Vaier Hossu se încadrează în şirul monografiilor. La o analizămai atentă cititorul constată cu plăcere că de fapt, cartea aceastaeste o poveste. O poveste adevărată istorisită cu multă ştiinţă,imaginaţie şi talent.

în paginile acestei cărţi, Vaier Hossu îmbină acribia ştiinţificăa istoricului cu talentul condeierului publicist. Şi le îmbină înmod fericit, spre folosul cititorului.

Ne exprimăm părerea că monografic „Răstoci" este o istoriesimbol, o istorie simptomatică pentru un vechi sat românesc tran-silvănean. La scara de proporţiile unui sat ca Răstoci, istoria de-vine o proiectare in nuce a evoluţiei populaţiei româneşti dinTransilvania. De la bun început putem constata că ne aflăm în faţaunei valoroase monografii istorice a unui sat românesc transil-vănean, cu un destin aparte, pornind de la vieţuirea pe acestemeleaguri a omului încă din epoca bronzului până la strămoşiidaci, dar şi la turnurile de pază ale romanilor din megieşele PeriiVadului sau Dealul Mesteacănului.

După cum constată autorul, din convieţuirea cu sclavii, aurămas numiri de locuri în împrejurimi, cum ar fi Letca, Topliţa,Lemniu, Boi, Ileanda, dar şi toponime, unele ştiute doar din stu-

diul documentelor: loză, pod-vorie, prisacă, branişte (locdomnesc sau pădure interz-isă tăierii).

Un fenomen istoric im-portant poate fi urmărit în tre-cutul acestei localităţi: orga-nizarea social-economică tra-diţională la români, obşteasătească care îşi destăinuieexistenţa la vetrele aflate laBoiu-Mare, Prislop şi în coa-da Răstociului, la Mesteacăn.După cum apreciază autorul„toate mărturisesc prezenţacontinuă a oamenilor pe unpământ care a rodit seminţianeamului românesc" (p. 6).

Numele localităţii estemenţionat în documente pen-tru întîia oară în 1525, cîndproprietarul domeniului Cetă-

ţii de piatră (Chioar), loan Drăgffi, Ie-a donat lui Petru şi TomaHossu/Lungu?/, probabil tată şi fiu, din Mesteacăn administrareaVoievodatului din zonă şi locul pentru ridicarea unui sat şi a uneimori, pe locul unei „răstoci" [rostoka, în slava veche însem-nând un braţ de râu desprins (în acest caz din Someş) ca săînconjoare o insulă]. Cu certitudine, au fost cel puţin două aseme-nea rîuleţe desprinse din matca Someşului, de vreme ce satul aprimit numele de Răstoci.

Din documente rezultă că Voievodul militar românesc alRăstociului, deci o entitate administrativ-militară, mai cuprindea(după toate probabilităţile) Mesteacănului şi Perii Vadului, fiinddeci un voievodat foarte restrâns, dar, datorită poziţiei sale strate-gice nu unul dintre cele mai comode.

Odată descifrate tainele construirii acestui voievodat, autorulreconstituie, rînd pe rînd, imaginile şi stările principale ale existenţeişi ale permanenţei lupte pentru supravieţuire de-a lungul a maimultor secole. Cititorul curios, graţie autorului, va putea pătrundeîn viaţa interioară a unui voievodat românesc din evul mediu,aflînd date concrete despre pribegi şi statornici, despre oameniisatului, despre dregătorii, despre apăsarea gloabelor, despre poverişi slujbe, despre luptele la care au luat parte cei din Răstoci.

Mai apoi cititorul va face cunoştinţă cu stăpânirea austriacăpe aceste meleaguri, cu rigorile nemţeşti, cu strângerea frîielor şiînmulţirea poverilor, cu redeşteptarea naţională, rolul bisericii, alşcolii.

Deşteptarea de la 1848-1849 a cuprins şi Choarul, implicit şiRostociul, în zonă înregistrîndu-se lupte serioase.

Autorul urmăreşte apoi viaţa răstqcenilor şi a celor din jurancorată în marile evenimente ale istoriei din a doua jumătate asecolului XIX, şi primele decenii ale sec. XX; contribuţia acestorala lupta pentru libertate socială şi naţională, pentru unitate şiindependenţă, obolul adus la dezvoltarea şi îmbogăţirea tezauruluiculturii noastre naţionale.

Ca un fapt istoric demn de menţionat amintim că la înco-ronarea de la Alba Iulia a lui Ferdinanrf, ca „rege al tuturor româ-nilor", regina Măria a purtat pe cap o coroană confecţionată dinaurul dăruit de Alexa Pocol din Răstoci. Gestul era „un omagiuadus încoronării aspiraţiilor seculare de unitate şi libertate naţională,la realizarea cărora au lucrat, după putinţă, şi locuitorii acestuisătuc din Valea Someşului" (p. 121) - notează Vaier Hossu.

Lucrarea despre care scriem aceste câteva rânduri este rodulmai multor ani de trudă în diverse surse documentare, biblioteciuniversitare şi academice, arhive din ţară şi din străinătate, toatepuse în pagină cu talent şi pricepere de autor. A rezultat un studiuistoric, încărcat cu fapte şi evenimente, destine de oameni prezen-tate într-un stil publicistic vioi, colorat, pe înţelesul tuturor.

O asemenea lucrare merită cu prisosinţă să fie citită, eaajutând la o mai bună şi mai uşoară cunoaştere şi înţelegere ademersului istoric în societatea ţărănească a românilor din Tran-silvania.

Cluj Napoca28 ianuarie 1997

10

Page 11: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997 UNU

Poeţi francofoni ai universalităţii

Jean Poncet - Cărări de lună împletite-n vers

Un adevărat împătimit alspaţiilor necuprinse, înrobit demirajul şi de neastâmpărul călă-toriei, Jean Poncet (născut în1949 la Marsilia) şi-a înfrînatdorinţa de a da curs ademeni-toarei „invitaţii la călătorie" a luiBaudelaire doar în perioada stu-diilor universitare absolvite laAix-en-Provence şi cât a predatla Universitatea de Ştiinţe So-ciale din Grenoble, căci diferitelefuncţii culturale cu care a fost

învestit la ambasadele Franţei din Marea Britanie, Polonia,România, Cehoslovacia, Taiîanda, Belgia, China, Australia,i-au dat posibilitatea să-şi mai ostoiască în suflet acel nestinsdor de ducă, specific firilor visătoare lirice, îndrăgostite delibertate. Şi chiar dacă în cele din urmă a ales mai confor-tabila poziţie de profesor la liceul „Victor Hugo" din Marsilia- poziţie care-i dă şi răgazul de a se dedica adevăratei salechemări: poezia -, scriitorul poartă în fiinţa sa nostalgiacăutării acelor tărâmuri unde „totul nu e decât ordine şifrumuseţe, lux, calm şi voluptate" şi - după cum mi seconfesa de curând - este convins că nu peste multă vremeva deschide o nouă pagină în jurnalul de bord al peregrină-rilor sale.

Am scris despre el încă de pe vremea când nu-1 cunoş-team personal, fascinat de sclipitoarele echivalenţe pe carele-a acordat în limba franceză versului blagian, dar în ultimavreme l-am întâlnit în Belgia (laLiege), în Franţa (la Beuvry)şi în România (la Oradea, unde, alături de poetul Yves Brous-sard, directorul editurii Sud, a primit Marele Premiu al celeide a IV-a ediţii a Salonului Naţional de Carte, pentru impre-sionantul număr al revistei „Sud", dedicat în exclusivitate luiLucian Blaga, scriitor de a cărui operă poetică Jean Poncets-a îndrăgostit şi pe care a tradus-o în mod strălucit în limbalui Voltaire). Şi dacă la începutul acestei luni s-a aflat în ţarădatorită invitaţiei pe care poetul, istoricul şi editorul IoanŢepelea şi cu mine i-am făcut-o în luna septembrie, atuncicând am participat împreună la Bienalele Internaţionale dePoezie de la Liege şi de la Beuvry, legăturile lui Jean Poncet

Jean Ponceî

K A T I O U C II K A

Iran PONCET

ILFAUTLUTTER

cu România sunt mult mai vechi, el fiind vreme de patru anilector la Facultatea de Filologie din Suceava. Această şedereîn ţara noastră i-a permis un contact direct, „â la source", cu0 spiritualitate care 1-a fascinat, cu regiuni şi peisaje fabuloa-se de care s-a îndrăgostit şi cu o poezie pe care o admiră (caargument al afirmaţiei mele invoc doar faptul că în prezentneobositul tălmăcitor al „corolei de minuni" a versului bla-gian lucrează la o transpunere a poeziei scriitorului din Lan-crăm în... limba chineză). De altfel, fiind un poliglot redutabil,care are „la îndemână" limbile franceză, engleză, italiană,germană, spaniolă, română, chineză, tailandeză şi încă multealtele, înainte chiar de a se impune ca poet, concetăţeanullui Edmond Dantes era socotit unul dintre cei mai inspiraţitraducători din spaţiul francofon, spaţiu în care a „aclimati-zat" mai ales creatori englezi sau anglofoni (de exemplu, lui1 se datorează primele publicaţii în limba franceză ale ro-manelor scriitorului tailandez de expresie engleză PiraSoudham, ca şi transpunerea în vers francez a poemelorirlandezului Desmond Egon din volumul Peninsule) şi româ-ni (puţini sunt cei care ştiu că naistul Gheorghe Zamfir scrieversuri şi că aceste versuri au apărut în două volume înFranţa - Au-delâ du son, în 1989 şi Rythme shetlandais,în 1994 în tălmăcirea lui Jean Poncet).

Despre antologia Lucian Blaga ou Le chant de la terreet des etoiles (Sud, 1996), am vorbit deja, în cadrul lu-crărilor Salonului Naţional de Carte de la Orade; acum nuvreau decât să subliniez faptul că o nouă ediţie - multîmbogăţită! - a acestei lucrări se află pe masa de lucru atraducătorului Jean Poncet. Traducător în umbra căruia seascunde un poet discret dar profund, un poet de o rarămodestie dar şi de o sensibilitate ardentă, de o subtilă vibraţie,versurile sale constituind, după cum aprecia P. Jolas, „unexcelent exemplu de poezie lirică, vehiculând un val de ima-gini foarte variate: ea este reflexul viu al unei lumi în con-tinuă mişcare", cu rafinate şi bine stăpânite ecouri din cali-gramele lui Apollinaire, cu un inefabil dar încântător „es-prit du Midi", şi cu fulgurante replici la iluminările rimbal-diene, dar şi la marile teme ale poeziei de pretutindeni şi detotdeauna: iubirea, dragostea, creaţia, natura, lupta şi viaţa,mai puternică adeseori decât moartea.

Şi chiar dacă până acum n-a publicat decât două vo-lume'de versuri (Katiouchka, în 1974 la Editions du Marais

şi II faut lutter, în 1991 la Maison Rhodani-enne de Poesie - într-o prestigioasă colecţiededicată „întâlnirilor artistice şi literare"),Jean Poncet şi-a cucerit deja un loc stator-nic printre „Poeţii francofoni ai univer-salităţii". Textele pe care le traduc acumsunt complet inedite, ele vor vedea luminatiparului chiar în zilele următoare, în seriabilingvă de poezie a editurii Cogito dinOradea, serie în care vor mai apărea câtevanume cu care cititorii români s-au familia-rizat deja: Yves Broussard, Georges Asta-los, Francis Tessa, Laurent Bayart, DenisEmorine, Arthur Haulot, Pierre-Yves Soucyetc. Titlul viitorului volum poartă în sineceva din harul eminescian: Chemin delune / Drum de Lună.

— MAISON RHODANIENNE DE POESIE —-Cotlectiim ftenconlres ortisliijiiss et Wtetmru

prezentare şi traduceriValeriu STANCU

(continuare în pag. 12)

11

Page 12: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

UNU Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997

(continuare din pag. 11)

II

Cînd oare mi-a deschis lunasufletul spre moartepentru întîia oară?Mă întreb cuibăritîn nisipul pustiuLumină blinda şi nelumeascăîn arena părăsităoglindă de gheaţăRazele tale străpung fugitivele ceţuriMartor neclintit al trecătoarei neliniştirepetate în fiecare noapteAstă-seară luna mea de aicie luna ta astă-seară acoloDe ce, Doamne, apele timpuluinu mă poartă spre tineîn vara limpede a unui gazon englezesc?

"> ii;, *- f,M ; f j ' *

IVGoală ca un arcSuplă şi catifelată ca o coardăIubita meaDoarmeLanguroasă şi letalăîn talgerul adîncitAl lunii

' - . • • •

Epistolar: I. D. Sîrbu

O scrisoare inedităcătre Elisabeta Pop

Craiova, 14 septembrie 1986

Dragă Vetuţa,

îţi mulţumesc pentru afiş, scrisoare, inimă; îţi trimit (cu întârziere) un exemplar corect al Rapsodiei mele: vreau să o citeştişi tu şi Mircea (Bradu - n.n.).

Lucrez din greu, scriu proză grea, în condiţii grele, pentru vremuri grele etc. Am termen de predare în toamnă, romanulLupul şi Catedrala (frumos titlu) se va prezenta cu 400 de pagini capetelor luminate sau pătrate din Capitală.

O ducem rău cu mâncarea, ne sălbăticim într-o singurătate totală, am început serile să mă rog şi să cânt acatiste.Servus

Gary

Ovidiu Drimba

Lucian Blaga văzut de C. Noicaînalta preţuire a lui C. Noica pentru creaţia lui Lucian Blaga

a rămas constantă, exprimându-se prin articolele de-a dreptul en-tuziaste pe care i le-a dedicat de-a lungul a nu mai puţin de 53 deani; şi anume, începând din 1934 când mărturisea că „ne aflămaici în faţa celui mai interesant caz românesc de filosofie în deve-nire", şi până în 1987, când ajunsese la concluzia: „Putem spuneliniştiţi astăzi că secolul XIX culminează prin Eminescu, secolulXX prin Lucian Blaga". (Căci filosoful Noica îi admira nu numaifilosofia, ci „tridentul acesta al lui Blaga, prin care el a încercat săasalteze cerul: filosofie, poezie, teatru").

Cu referire specială la domeniul filosofiei, Noica nu ezită săafirme: „Sistemul lui Blaga este una din cele mai cutezătoare vi-ziuni filosofice ale lumii contemporane". Şi, cu o surprinzătoaresinceritate, continuă imediat: în numele altei filosofii - „cum potsă spun că mă ruşinez eu însumi de a nu fi făcut nimic pentruproiectarea lui Blaga în lume?".

Seria de articole (publicate în Revista Fundaţiilor Regale,Vremea, Tribuna, Steaua, Viaţa Românească) începe chiar cuprima operă - Eonul dogmatic - a primei trilogii, a cunoaşterii;articol în care Noica subliniază chiar din titlu („Un filosof origi-

12

nai") noutatea gândirii filosofului nostru - „singularizat în cer-cetări, şi ca obiect şi ca metodă"; şi aceasta, nu numai în filosofiaromânească, ci şi în cea străină. Singularizat ca metodă: „Toţigânditorii au fugit de dogme; autorul nostru le caută şi le cultivă"- transplantând dogma (ca tip de cunoaştere) de pe planul teolo-giei pe cel al filosofiei; cu alte cuvinte, „desprinzând dogma deorice sens religios şi dându-i o funcţie metodologică". Din acestconsiderent de ordin metodologic rezultă şi semnificaţia deosebităa Eonului dogmatic: „pentru că aici sunt de găsit încheieturilesistemului filosofic al d-lui Lucian Blaga". Importanţa fundamen-tală a acestei opere („Eonul dogmatic" e o carte mare") constă înfaptul că „pare să privească deopotrivă teoria cunoaşterii, metafi-zica şi filosofia culturii".

„Misterul - iată centrul filosofiei lui Blaga", obiectul esenţialal gândirii sale filosofice. Creaţia de cultură nu este altceva decâto încercare de revelare a misterelor în orizontul cărora omul trăieşte;mistere care, spre a deveni o sursă creatoare de cultură cât mai.incitantă şi mai fertilă, sunt potenţate. - In felul acesta, observăNoica, „Lucian Blaga aruncă de la periferia Europei o uimitoareidee prin care negativul (= misterul, n.n.) este convertit în pozitiv

Page 13: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997 — UNU(= creaţia de cultură, n.n.) şi îngrădirea omului, în sursa lui decreaţie".

„Orice filosofie este, dacă rămâne filosofie, raţională" - afirmăC. Noicâ iar „filosofia lui Blaga, rămânând una raţională, va fi amisterelor potenţate, cu restricţia - şi aici apare rigoarea gândi-torului - de a nu fi contrazise de experienţă". Sublinierile de acestfel pe care le operează Noica sunt cât se poate de justificate şioportune, într-o perioadă în care filosofia lui Blaga era acuzată, deo parte complet opacă a criticii, de idealism, iraţionalism, agnos-ticism, misticism. Dimpotrivă, adaugă Noica: „sunt de găsit înBlaga cunoştinţe ştiinţifice neaşteptate; se află o punere la punct,la zi, cu tot ce este al veacului". (Fizicianul Oliviu Gherman vor-bea, într-un interviu din 1987, despre interesul lui Blaga pentruproblema particulelor şi antiparticulelor în fizica cuantică realistă,şi despre intenţia lui de a-şi revedea sistemul filosofic în luminaprogreselor matematicii şi fizicii moderne).

Este paradoxal, continuă Noica (dar numai în aparenţă pa-radoxal) că „tocmai oamenii de ştiinţă sunt cei care lucrează cumistere, cu teologisme, cu o falsă religiozitate; pe când Blagalucrează cu raţiunea". - Pe de altă parte, „Raţiunea înseamnăconştiinţa unei ordini". (Or, însăşi superba arhitectură interioarăa sistemului filosofic al lui Blaga este în acest sens o perfectădemonstraţie). După Noica, deci, filosofia lui blaga este o filosofieautentică pentru că este raţională; chiar dacă şi limbajul folosit arputea induce în eroare un cititor grăbit: „Limbajul acesta parecâteodată telogic; el este în realitate riguros filosofic".

*„Odată cu Trilogia culturii e vorba de apariţia a ceva nou în

gândirea europeană". Aceasta, nu doar pentru noutatea metodo-logiei folosite şi aici, sau pentru perspectiva originală în care plasea-ză fenomenul cultural; şi nici pentru că această trilogie conferă unparticular prestigiu teoriei cunoaşterii, metafizicii şi filosofiei cul-turii în sine, - „dar şi psihologia, sociologia, estetica, filosofiareligiei, se văd puse în discuţie, revizuite, îmbogăţite şi crescute în

propria lor demnitate". -Aici, în câmpul^acestei trilogii, aprecierilelui Noica ating treapta superlativului. începând chiar cu primacarte: „Lucian Blaga nu are nici o carte mai tulburătoare pentruo minte românească decât Spaţiul mioritic". - „Orizont şi stil eopera cea mai convingătoare de până acum a filosofului" - con-tinuă Noica. „Este opera unui adevărat filosof, în timp ce Spaţiulmioritic nu e şi nu vrea să fie decât opera unui filosof al culturii.Iar „Geneza metaforei şi sensul culturii - „cuprinde poate tot cea spus dl. Blaga până acum maj adânc".

Cât priveşte Trilogia valorilor, Noica e de părere că aceasta„este cu adevărat o explicaţie a celei de a doua trilogii" (acunoaşterii), şi că „şi aici, metafizicul este cel care hotăreşte", -întrucât şi aici „se adâncesc faptul misterului şi condiţiile magicu-lui"; că şi aici „se face ca şi o prezentare a două teme - simbolulşi mitul", cu atâta strălucire actualizate de cel care era „mareleadmirator al lui Lucian Blaga, Mircea Eliade". („Marele admirator"- este adevărat. într-o scrisoare, din septembrie 1974, pe caremi-o trimitea la Torino - unde urma să vină în primăvara 1975,- Mircea Eliade îmi spunea, cu o atât de cordială nostalgie: „Câtde mult aş da să vă pot asculta de pe acum, povestindu-mi despreBlaga şi fudor Vianu!...).

De-a lungul unui arc de timp de 53 de ani Noica a rămasaşadar constant în preţuirea, admiraţia şi devotamentul său pen-tru filosofia lui Blaga. Dar - care să fi fost oare motivul cel maiintim, raţiunea cea mai profundă a acestui atât de susţinut interespentru filosofia lui Blaga?

încă în primul din seria articolelor dedicate lui Blaga, Noicascria aceste cuvinte - care, cred eu, au o valoare de (abia disimu-lată) confesiune: „O filosofie poate interesa pe alţi gânditori doarîn două cazuri: dacă discută problemele lor; sau dacă, discutândalte lucruri, sfârşeşte totuşi prin a rezolva problemele lor".

Care sunt problemele filosofice ale lui Noica pe care le dis-cută Blaga? Sau, pe care Blaga „sfârşeşte prin a le rezolva"? -întrebarea îşi aşteaptă cercetătorul.

Anton Florin BotaDacă

Dacă n-am fi,poate ne-ar părea răuDacă n-am fi,poate nu ne-am pune întrebări

Zbor

într-o ecuaţie a timpului, întrebările noastrese izbesc tot mai mult de greutatearăspunsului.S-au risipit prin petalele vemii, multe ceasurişi gânduri, în încercarea de a ni se răspundeprea multelor noastre întrebări. Şi s-au maiscurs câţiva ani,de când tot punându-ne întrebări, am ajuns săle ştim pe de rost.Intr-o ecuaţie a timpului, întrebările audobândit greutate:greutatea de a-ţi pune întrebarea; greutateade a afla răspunsul. Ne-am învăţat cu acestegreutăţi, obişnuinţa se transformă în fel de afi, ne-am învăţat şi cu lipsa de adevăr, cu lipsade buchie; cu lipsa de credinţă şi cu multe altelipsuri.Intr-o ecuaţie a timpului, poate va venivremea, când nu ne vom învăţa cu laşitatea,cu neadevărul sau cu boala nevindecată.Intr-o ecuaţie a timpului, vom întreba într-obună zi, cu bunul simţ al părintelui îmbătrânitde întrebări: „De ce, domnilor...? De cem-aţi condamnat să-mi pierd copilul?"

Dacă tot existăm,Să nu ne pară rău!Dacă tot existăm,Să ne punem ACUM întrebări

Zborul tău,Ca un urlet de lupSfâşie seninul,înlănţuire de aripi.

Singur, văzduhul,clipa destinului tăufărmiţată-ntr~o oazăde linişti.

Zborul tău,simplu spectacol de gală,înviat de amiazăpeste dansul terest.

Zborul tău,ca un cântec de nuntăîmi aduce amintecă există neânvinşi.

AmândoiA zecea zi după ieriNăscut din cenuşa oraşuluiM-am întors către SoareSă Te văd cum răsăriDin muţenia clipeiFaţa ta-mi aduceAmintirea zilei de mâineSimt cum creşte copaculîn pădurea bătrână de-acasăDeparte de mine,Departe de speranţă,Departe de vis.Un singur gând,Rătăcit în sufletul meuîmi spune să uitBucuria de-a fi

- Călători amândoi pe o rază.S

13

Page 14: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

UNU Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997

Grigore Scarlat

tf M'de Roxana Lupescu

La editura „Alexandru Ştefulescu", din Târgu-Jiu, studenta de laMedicină publică al doilea său volum de versuri, intitulat „M". Volu-mul de versuri este girat de „artileria grea" a criticii literare româneşti- având o prefaţă de Gheorghe Grigurcu şi un portret de Alex. Ştefă-nescu, la care se mai adaugă o întâmpinare făcută de Mihail Mihailideşi o postfaţă de Ion Popescu. Aşadar, o lansare de „zile mari". Iar cumprimii doi critici - „Gemeni" - la România literară nu sunt dispuşi săfacă nici o concesie, indiferent care ar fi „semnalele", trebuie să-i citimcu atenţie versurile tinerei poetese Roxana Lupescu.

Dl. Gheorghe Grigurcă afirmă în Prefaţă: „Ea are aerul nonşalant,sportiv al acestui sfârşit de veac, în care sentimentele par a fi obosit,în care formele protocolare s-au dezumflat, în care discursul consa-crat pare mai plictisit ca oricând". Pentru ca dl. Alex. Ştefănescu să-imarcheze calităţile de „reformatoare" în acest moment: „Expresivi-tatea energică a Roxanei Lupescu o prezintă ca pe o virtuală reforma-toare a limbajului poetic Ia modă". Se mai spune că tânăra poetesăeste influenţată - fără s-o copleşească - Mircea Dinescu şi MarinSorescu. Poate că tocmai - să-i zicem - influenţă, „apetit" spre ver-surile cu miză sportivă, cu gesticulaţie sportivă, face ca poezia românăsă se îndepărteze de formele sale originare (şi nu originale) la acestsfârşit de secol. Marea poezie română - în special cea eminesciană şiblagiană - a fost citită „pe sărite", ori chiar dacă nu s-a întâmplat acestlucru, tinerii nu rămân captivi în „haloul" marii poezii. De acumînainte îi putem citi şi înţelege dacă acceptăm că abandonul - căcinu-1 putem numi altfel - aparţine unui timp asaltat de o ideologieinfectă. Nu o mai numim, este prea cunoscută. Abandonul de careaminteam a provocat o „fractură" în receptarea poeziei, în primulrând, apoi în transcrierea ei de cei mai tineri. Fără a avea darul profeţiei,credem că poezia va reveni la formele ei originare.

Roxana Lupescu este, fără îndoială, un talent nativ ieşit dincomun, cu o viziune şi o prospeţime lirică menite să o caracterizeze.Ea „desfoliază" realitatea, mergând de la decorativul pur şi fragil, dela „metafizica" suprafeţei spre interior, ea vrea să ştie „tot" ce poate,de ce este în stare acest interior, iar, altădată, forme sacre, ce nu semai discută, sunt „descompuse" ce pot provoca nu numai crispareacreştinului, dar, uneori, şi un umor involuntar. Căci desacralizarea,căci „desfăcutul" este pândit de pericole. Dar pe lângă acest exerciţiual desacralizării, al tratamentului în stil sportiv, cum spune dl. Gri-gurcu, ne surprinde plăcut capacitatea artistică a poetesei de a „reîn-

cărca" noţiuni abstracte, de a le împlini, răspunzând, astfel, sensibilităţiigeneraţiei sale.

Tonul grav plonjează deseori într-unui de natură mai sprinţară,ludicul se iveşte neaşteptat la capătul unei întrebări profunde. Se poatevorbi, fără îndoială, de o colectivitate a poeziei Roxanei Lupescu nunumai datorită formei pe care o iau unele poezii, ci şi a sensului/sensurilor din acest volum. Poeta are talentul de a „întreba" - şi acestlucru contează imens -, evitând să dea răspunsuri. Pentru că oricerăspuns - se ştie prea bine - „dizolvă" gravitatea întrebării. Iată unuldin exemple: „O mamă şi-a azvârlit copilul în flăcări... / Când s-aridicat, copilul a întrebat-o: / „Mamă, / din rănile mele, / în loc să iasăfum, / de ce / ţâşneşte apă...?" (Terapie de şoc).

Nimic mai abstrat şi mai comod de a scrie despre infinit. Alteori,i se căutau fel de fel de rime pentru a-1 face mai „atractiv". Iată unremarcabil poem, „Dumnezeu, diavolul şi discipolul sau tablaînmulţirii", unde talentul Roxanei Lupescu se „iscă", pentru a folosiun verb arghezian, pregnant în cuprinsul volumului: „Discipolul adesenat de două ori / simbolul relativităţii: / unul cu faţa spreDumnezeu / şi celălalt cu faţa spre Diavoli; / a adăugat un „+" întreele / şi le-a cerut răspunsul... / / După un timp, / Dumnezeu a unitsimbolurile / „INFINIT!", / după care / a primit în dar / pe ADAM şipe EVA".

Uneori, desacralizarea merge atât de departe încât gândul neîntoarce - şi ne îngrozeşte - spre timpul ateu, din care de abia amieşit: „Oare, / Isus, s-a născut cândva sau doar a murit...?! /Oare, /a fost... sau s-a stins...?!" (Oare). Aici, întrebarea sau întrebările deacest fel se „înfundă". La fel se întâmplă şi în poemele „Lecţie dechiromanţie", „Interviu", Mai ales că, în final, poetesa „scrijeleşte" un„M" care vine de la Mântuitor: „Mă opresc aici / (la cel de-al treizeceleapoem) / (...) iar peste toate, scrijelesc un „M" / de la MÂNTUITOR".(Ultimul poem).

Cât despre piesa de teatru, cu trei personaje, Septembrie, cusimbolurile şi noţiunile care compun teatrul modern, ea corespundetribulaţiilor pe care şi le pune tânăra autoare. Probabil că această piesăjucată la Sala studio a unui teatru ar fi menită să ajungă pe mânaunui regizor tânăr, şi el, pentru ca imaginile artistice să aibă o anu-mită „corporalitate".

La sfârşit de veac, aşteptăm cărţile următoare ale Roxanei Lu-pescu, ale generaţiei sale, dar am dori să se „confrunte" cu modeleputernice ale literaturii noastre.

George Roca

Să vezi lumea de sus

Cu o trudă de Sisifam fixat înălţimile gânduluişi urcuşul...cărămizile, scara ambiţiei, forţachiar orgoliulşi-am ajuns în sfârşit Susfoarte Sus!

14

IINumai acolo îmi ajungeau baniinumai acolo mă puteam dumirice înseamnă să fii Sus...şi onoare şi glorie şi să vezilumea de Sus!

IIIMii de mici şi mitici josmii de fraieri ce încercauvezi doamne să ajungă şi ei

până Susn-aveau cum nu ştiausă-şi înjghebe scaraEra tranziţie şi nu pricepeauinventivitatea caremă propulsase Sus...Eram mândru solitareuforiccu capul în noripână când...

IVAm păţit-oMi-au înlocuit scara ambiţieicu o scară privată!M-am clătinat am urlatcând m-am trezit eram iarăşi josşi priveam regretamtruda mea de Sisifcu capul în nori...Mi-am zis: altădatăăă...!

Syclney, 14 iulie 1976

Page 15: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997 UNU

Ioan Moldovan • - ' • •

Cealaltă vedere, poeziaA apărut de curând (Editor: Fundaţia „Optimiştii") o

antologie mai puţin obişnuită: a scriitorilor nevăzători dinRomânia Constelaţia Homer. Ea a fost alcătuită, firesc, aşzice, de un poet, nevăzător el însuşi, cunoscut, de altfel, caun nume semnificativ al „optzeciştilor": Radu Sergiu Ruba.Titlul este, la rândul său, semnificativ: „Cel mai bine i sepotriveşte unui scriitor orb iposteza de aed care, asemeni luiHomer, se acompaniază la harpă, ritmându-şi armoniile in-terioare şi se serveşte admirabil de memorie în depanareaaventurilor" (R.S. Ruba). „Constelaţie" sau „ikebana" de texteşi spirite, antologia are ca punct de plecare şi sprijin, Antolo-gis poeţilor nevăzători din România, editată în scriere braillede către Asociaţia Nevăzătorilor, în 1987. Selecţia pentruConstelaţia Homer a avut în vedere în primul rând calitateascrierilor. Au fost antologaţi autori aparţinând mai multorgeneraţii, născuţi între 1907 şi 1972, poeţi şi prozatori, întrecele 25 de nume ale cuprinsului apărând şi două ale unorscriitori orădeni. Gheorghe Ardelean (1929-1977), absol-vent al Facultăţii de Drept din Cluj, arestat la începutul anilor'50 din cauza unei simple întâlniri, a sa şi a altor colegi, cuun fost profesor cu convingeri legionare; după mulţi ani depuşcărie politică, timp în care şi-a pierdut vederea, a revenitla Oradea, oraşul său natal, practicând o vreme profesiuneajuridică; a fost preşedinte al filialei Oradea a Asociaţiei Nevăză-torilor între 1966-1968; în 1970 îi apare volumul de poeme

Zbor târziu în scriere braille. Limpede şi cantabilă, poeziaacestuia e marcată de sentimentul dureros al unei vini tragicepe care poetul încearcă să o anuleze prin îndârjirea cu carecaută un orizont al adâncurilor fiinţei: „E mână vie oricerădăcină / şi gând ascuns e răbdător şi treaz: / pălmaşul traspe roata fără vină / prin ea îl judecă etern pe cneaz. / /Străbuni în liturghii subpământene, / ea ni-i preface-n azimăşi-n vin: / se-mpărtăşesc în flori de sânziene, / cu cei de altădata, cei ce vin" (Rădăcini, 1970). Celălalt orădean este MoiseCiorba (1949-1995) căruia în 1988, la Editura Litera, i-aapărut volumul Dincolo de lumină şi care, ca preşedinte alfilialei Bihor-Sălaj a Asociaţiei Nevăzătorilor (1990-1995), ainiţiat emisiuni de radio, rubrici în cotidienele locale dedi-cate vieţii orbilor, precum şi concursul anual de creaţie des-tinat acestora şi intitulat Paşii profetului. Utilizând şi elformele tradiţionale ale poeziei, circumscrise disciplineicompoziţionale şi formale, Moise Ciorba a scris o poezie dedelicate melancolii vesperale şi autumnale, ori de neliniştiîncărcate de premoniţii letale: „Să mai aştept? Dar până când?/ Să alerg, să strig, să bat? / La poarta ce s-a frecat / Cu-atâ-tea lacăte de gând. / / (...) E-aşa târziu, nici un lătrat, / Şinici un semn de stea arzând, / Cu nici un strigăt nu răzbat/ Prin noaptea scrisă de păcat, / / Să mai aştept? Dar pânăcând?" (Rondel).

încă din anii douăzeci, românii s-au lansat în aven-tura modernismului cu entuziasmul ce le este propriu. Din-totdeauna legaţi printr-un fel de cordon ombilical decompatrioţii lor Tzara şi Brâncuşi ce au influenţat de laParis climatul artistic al Bucureştiului, avangardiştii româniau creat reviste, au publicat cărţi, au fondat colecţii, auorganizat expoziţii şi manifestări artistice internaţionale.

Literatura, artele vizuale, muzica, arhitectura se ală-turau aceluiaşi spirit novator. într-un climat mai bine zisconservator avangardiştii români au exalat viaţa citadină ,aufost purtători de valori precum libertatea spiritului şiindependenţa creaţiei artistice.

Ultima apariţie a revistei Le Rameau d'or e dedicatădescoperirii acestei pasionante perioade, cuprinzând studiiglobale sau particulare uitând momentele forte ale acesteiaventuri cu reeditări de texte şi reproduceri ale operelorartiştilor celor mai reprezentativi. Descopeerim astfel debu-turi de Victor Brauner, Benjamin Fredone, Jaques Herold,claude Sernet, Darie Veronca care înaintea plecării la Parisau participat din plin la o viaţă culturală a Bucureştiului.

O atenţie particulară e de asemanea consacrată aven-turii grupării suprarealiste române, fondată de poeţii Sher-sim Luca şi Gellu Naum după sejurul lor la Paris. Activitateadesfăşurată până în anul 1947 (anul în care comunismul seinstala în mod durabil în România) va face din această gru-pare una din cele mai exuberante, mai aventuroase şi chiarmai delirante ale şuprarealismului internaţional.

Mulţi dintre aceşti poeţi şi scriitori scriau şi publicauîn franceză. Pentru ei, a scrie în franceză echivala cu ocăutare a identităţii culurale. Uitând sentimentul de-a fi exilaţigeografic şi cultural la extremitatea continentului, româniivisează să recâştige continentul prin intermediul limbiifranceze. Mulţi şi-au făcut propria patrie din limba franceză:pentru a nu cita decât numele cele mai cunoscute: PanaitIstrati, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, Emil Cioran sau aiciCiaude Şervet, Benjamin Fredone şi Gheraşim Luca.

Le Rameau d'or le aduce astfel omagiu arătând carea fost climatul cultural al Bucureştiului între 1920 şi 1947şi dând citire rezultatelor acestei pasionante recuceriri.

Le Rameau d'or (Creanga de aur)Avangarda Românească

Europa la ora capitalelor sale: Bucureşti(Texte critice, note şi bibliografie: Petre Răileanu)

Publicată în franceză la Bucureşti de către Fundaţia Culturală Română.Format 27x15 cm., 144 pagini.

L'AVANT-GARDEROUMAINE

t W NR. 2 (3 |-1995

15

Page 16: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

UNU Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997

LAURENTIU CERNET

FARSE Şl NAIVI(Dintr-un fel de jurnal)

Marţi, 29: Ce-ar fi să notez nişte întâmplări vechi? Unele-snostime şi ar folosi cuiva, vreunui biograf romantator (o fi binespus?) din mileniul ce ne-aşteaptă după un colţ de veac. Şau măcarpentru a descreţi o frunte contemporană încruntată politic şi maiales protecţionist-social. Ar rămâne doar să găsesc modalitaea dea evita vorbele „urâte", nerecomandabile într-o exprimare îngrijită,fără de care, uneori, istorisirea şi-ar pierde hazul. Văd eu cumfac... 0 să schimb şi două-trei nume, să nu mă-njure persona-giile. Deşi, oricum, nu-i numic de supărare, iar ele tot nu s-arrecunoaşte. Prin urmare...

Prin toţi anii '70, poetul Damian Ureche (semne particulare:talentat, scund, doritor de glorie, băutor şi complexat de prestanţa„înalţilor"), geniul „rău" al unei lungi suite de farse, îl luase încolimator pe Ion Velican (când prozator, când umorist, masiv,impulsiv, „cu chip parcă tăiat în piatră" şi băiat bun. De câţiva anipoartă alt nume: Jon Oregon, şi domiciliază prin judeţul LosAngeţes).

într-o bună zi, Damian, aşezat la biroul său din redacţiaOrizont, scrie ceva pe o coală de hârtie. Intrând Ion Velican, poe-tul îşi acoperă scrisul cu palma.

- Ce faci acolo? întreabă de la înălţime Velicanus.- Scriu.- Ce scrii?- Nelule, te rog, nu te supăra, nu pot să-ţi spun. E secret.- Mă torni?- Eu? Pe tine?- Mă! Vezi, că te bubui!Fals înfricoşat de statura velicaniană, Damian tremură.- Nelule! Mă nenoroceşti... Nu pot să...- Spune, că te bat!- îţi spun, numai ţie îţi spun, dar să nu afle nimeni. E

vorba de...Uniunea Sriiţorilor a hotărât să trimită în Vietnam cores-

pondenţi de război. O afacere minunată. Cine se duce acolo, una- că vede ce nici cu gândul n-a visat, şi alta - că primeşte o primăde deplasare de 3000 de dolari, başca diurna de. 500 pe săptămână.

- Şi... Şi eu tocmai făceam cererea, că...- Vin şi eu! sare plin de entuziasm Velican.- Tu da, chiar mă bucur, suntem prieteni şi eu te iubesc,

dar să-ţi ţii gura.Şi scrie fiecare: „Subsemnatul..., membru al Uniunii Scriito-

rilor din România, vă rog să binevoiţi a-mi aproba un stagiu decorespondent de război în Vietnam, ca scriitor voluntar. Luptămpentru pace! Semnătura"

- Acuma ne ducem la Anghel, zice Damian.- De ce?- Păi, şi el, ca secretar al Asociaţiei, trebuie să fie de acord,

să iscălească şi să pună ştampila. Fiindcă altfel, ăia de la Bucureştin-o să...

Dau fuga la Anghel Dumbrăveanu şi-i înmânează cererile.Ureche, primul. Anghel (în costum, cu vestă, cravată, aplomb şi

(continuare în pagina 19)

Noi apariţii editoriale

.. <

16

Page 17: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997 UNU

Eîisabeta Pop • : - • - . • \

„Cum vă place"sau „Neînţelegerea de gradul şapte'

Un Shakespeare pe scena orădeană, la doar câţiva ani de la „Fur-tuna" este o surpriză plăcută. Oricând un Shakespeare reprezintă o cartede vizită onorantă cel puţin pentru instituţie, pentru urbe. Şi apoi, cumbine zicea un cronicar, piesele lui Shakespeare nici nu mai înseamnă oîndrăzneală atât de mare şi nici „nu conduc la spectacole integral ratate",poate, adaugă el, pentru că „nu modifică într-atât textul, încât să nu mairămână din el măcar strălucirea verbului genialului poet..."

Nu e cazul acestui spectacol care, desigur, are ceva mai multe meritedecât acela de a „suna bine"...

De altfel, amatorii de statistici pot găsi în presă informaţii preţioaseprivind imensul număr de premiere şi reprezentaţii Shakespeare în în-treaga lume (şi România, nu-i aşa, care nu este doar o bucăţică de Europăci chiar de univers, nu face excepţie, de ce-ar face?)

De ce oare atâta Shakespeare? Poate pentru că pur şi simplu elrăspunde cel mai bine numeroaselor întrebări ale tuturor oamenilor, in-diferent de sex, de condiţie socială, de grad de cultură, de religie, denaţionalitate, de... de... Poate pentru că deopotrivă creatori şi receptorisesizează cât de puternică, de adevărată, de autentică este viaţa povestităde Shakespeare şi totuşi, cât de plină de poezie şi originalitate, de farmecşi fascinaţie, de mister şi fantezie! Şi cât de genial „sună" după atâtea sutede ani, cât de frumos, tulburător de frumos, de modern şi de actual, deparcă ar fi fost scrise, aceste piese, ieri... Reuşind să emoţioneze şi sătulbure, Shakespeare nu este un autor, ci o lume, cum scria MihailSebastian.

Nu vom cădea în greşeala să povestim subiectul cunoscutei pieseshakespeariene, cu toate că, ştim din experienţă, cel mai adesea publicultânăr (şi cel mai prezent în sala de teatru) nu prea cunoaşte piesele înaintede a veni la teatru, nici măcar pe cele clasice, deci publicate, româneştişau universale.

Cu toate acestea am fi curioşi câţi dintre cei prezenţi (mai ales elevi)ar fi fost capabili să povestească bine, cursiv, povestea în sine, după vizio-narea spectacolului. Desigur, nu acesta este criteriul după care se judecăun spectacol, dar este şi acesta un motiv de la care poate pleca o cât desumară analiză.

Aş reproşa aşadar creatorilor, principalilor creatori (Alexandru Col-pacci-regizor şi Vioara Bara-şcenograf, dar, mai ales regizorului) acestfapt: tăieturi neduse până la capăt, lipituri inadecvate, un text de spectacolneţinând cont de „curgerea" firească şi uşor de urmărit a subiectului, apoveştii propriu-zise.

Dacă e să începem cu decorul, trebuie să spunem că ideea în sinene-a prins, dar realizarea ei practică nu a funcţionat pe măsură. Un pod,o pasarelă străbătea sala de la scenă la baza lojei centrale de sus. Spaţiulleagă cele două locuri de joc: curtea, palatul ducelui şi pădurea Ardenilor.Dinspre loja superioară atârnă catifele grele, bogate, semnificând opulenţacurţii ducale, iar pe scena propriu-zisă un panou (rău) desenat cu tufişurişi copaci închipuie pădurea. In plus, de neînţeles pentru mine cel puţin,erau baloturile de paie din scenă care, trântite de ici colo produceau unpraf pe cât de inestetic, pe atâta de nesănătos pentru plămânii bieţiloractori.

Pe de altă parte pasarela de care vorbeam obliga spectatorii (în ceamai mare parte, precum se ştie, elevi) la poziţii incomode! Cu capeteleîntoarse spre fundul scenei, cei de jos, sau atârnaţi peste balustradele dela balcon, cei de sus, în speranţa că vor zări ceva acolo, în spatele sălii,că de auzit nu cred să fi auzit mare lucru. De ce, mă întrebam, unii artişticontinuă să ignore publicul pentru care joacă, de ce aceste „mofturi" carenu schimbă cu mai nimic esenţialul?

Marile spectacole shakespeariene sunt îndeobşte, şe ştie, frumoase,limpezi, simple. O simplitate ce ascunde în fapt adevărata complexitate:aceea a gândului dus până la capăt.

Fac aceste reproşuri spectacolului unor foarte buni şi foarte vechiprieteni (sau poate tocmai de aceea) şi unor artişti cunoscuţi care nu aunevoie, câtuşi de puţin de laudele mele nefondate.

In ultimii ani, aceasta însemnând şi LEAR-ul lui Penciulescu şiHAMLET-ul lui Dinu Cernescu sau al lui Alexandru Tocilescu şi CUM VĂPLACE, FURTUNA sau VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ ale lui Liviu Ciulei)ne-am obişnuit să vorbim nu atât de piesele lui Shakespeare, cât, spreonoarea noastră, a românilor, despre RICHARD-ul lui Mihai Măniuţiu,despre HAMLET-ul lui Tompa Gâbor, despre „Romeo şi Julieta" al Bea-tricei Bleonţ sau, nu în ultimul, ci chiar în primul rând despre TITUSANDRONICUS al lui Silviu Purcărete. Şi acest lucru se întâmplă mai alespentru că aceste producţii conţin, pe lângă genialele piese şi gândurile,viziunile creatorilor spectacolelor, propunerile lor. Cu ei şi numai cu eidescoperim şi redescoperim lumea bogată şi complexă a genialului poetelisabetan.

Mărturisesc sincer că, după ce am văzut spectacolul de la Oradea,m-am tot întrebat ce a vrut de fapt să comunice regizorul, dincolo depiesă! Erau atâtea „teme" ce se aşteptau a fi dezvoltate, dezghiogate. Săluăm de pildă câteva: ingratitudinea, lăcomia, încălcarea grosolană a po-runcilor biblice, căutarea cu ostentaţie a adevărului şi a dreptăţii, dra-gostea, adulterul, prietenia, trădarea, nebunia şi înţelepciunea, naturacurată, pură, faţă în faţă cu mizeria umană, cu intriga, cu poltroneria, cuminciuna şi nedreptatea, rostul cărţilor în viaţa omului, a învăţăturii, aînţelepciunii. Sau pur şi simplu revolta femeii pentru condiţia precară pecare o are în societate femeia privată de drepturi sociale, ignorată şi umilită.Ar mai fi temele filozofice, cum e cea a Timpului care „se scurge înbuiestru" („Cu cine-aleargă Timpul în galop?"), a Soartei sau Destinuluiomului. Şi câte şi mai câte...

Nimic din toate acestea nu am regăsit în spectacolul orădean. Ne-amîntâlnit cu o poveste adesea incoerentă în care era, ce-i drept şi comedieşi basm şi puţină dramă, dar nu exista mai nici un strop de emoţieautentică, de meditaţie. Câteva momente bune în scenele de comedie,umor adesea obosit cu Tocilă (un Petre Panait nu în cea mai bună formă),absenţa totală a misterului şi a surprizei. Un Jaques Melancolicul lipsit demelancolie şi, mai ales de fior emoţional ne povestea, parcă străin de piesăşi de spectacol pe un ton când didactic, când cu falsă superioritate, darnici o clipă meditativ şi grav celebrele monologuri atât de râvnite deactorii tuturor timpurilor („0, de-aş fi bufon! Mi-e dor să-mbrac o hainăde bufon" sau „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori").

Mărturisesc aici a nu fi înţeles ce vrea de fapt acest Jaques, ce cautăel în spectacol şi, mai ales, ce caută un actor excelent de comedie caDaniel Vulcu, în acest rol.

Actorii, cu câteva excepţii lăudabile de altfel (şi aici intră toţi tinerii,absolut toţi remarcându-se prin vervă şi poftă nedisimulată de joc: înfrunte, ducând de fapt tot greul spectacolului se află Roxana Ivanciu,frumoasă, cu o talie incredibilă, de viespe, vioaie, agresivă cât încape,dulce-amăruie, simpatică şi ursuză, inteligentă şi dinamică - o Rosalindăbună, pe alocuri chiar foarte bună. Serioşi faţă de partiturile încredinţate- mai importante sau mai mici - se dovedesc şi ceilalţi, cum spuneam:Andra Tudor, Ioan Coman, Ilie Turcu. Elvira Platon Rîmbu este bună, darsupralicitează, amintind, prin temperament şi agresivitate de alte roluri(cum ar fi cel din „Sânziana şi Pepelea"). Ceilalţi actori joacă fie onest şicuminte, nereuşind să evidenţieze calităţi deosebite personajelor lor (IonAbrudan, Eugen Ţugulea, Mariana Preşecan, Ileana Iurciuc, Dorin Prese-can, George Voinese, Nicolae Toma), fie gălăgios, zgomotos, transformândfără voie vorbirea rapidă în rostire precipitată şi mişcarea vioaie, iute, învânzoleală inexpresivă.

Remarcăm costumele bine gândite, bine croite şi adesea şi binepurtate. Atractive, elegante, colorate, ele continuă cumva trăsăturile celemai importante ale celor care le poartă: au când umor, când scorţoşenie,scrobeală ţanţoşă, când moliciune şi căldură, când unda de ridicol recla-mată de personaj.

Nu acelaşi lucru am putea spune despre muzica spectacolului saudespre o parte a muzicii, a ilustraţiei muzicale. Ce să caute, te întrebifiresc (fie şi ca un contrapunct) un cor (de altfel admirabil) al unor negridinte miri ce trib african într-o scenă franţuzesc de dulce-silvestră?

Lipsit de acea simplitate venind de fapt din complexităţi bine dige-rate, de „beţia crudă a vieţii", atât de_specifică genialului Shakespeare darşi capodoperelor spectaculare, CUM VĂ PLACE al Teatrului orădean rămânedoar o semireuşită, un lung şi uneori plicticos drum al căutărilor, unspectacol în care rareori îşi dau mâna emoţia autentică şi bucuria sincerăa jocului.

CUM VĂ PLACE nu poate în nici un caz şă ne invite să ne placăorice şi oricum. Bun subiect de meditaţie.

P.S. Personajul Tocilă m-ar corecta, eventual, dacă reproşurile ce-mifac pentru că nu m-a cucerit acest spectacol, mi-ar da târcoale.

Ar fi, după el, o „neînţelegere de gradul al şaptelea". Ce-ar fi maibună? „Gluma Cuviincioasă, Răspunsul Grosolan, înfruntarea Curajoasă,împotrivirea Vrăjmaşă, Minciuna de Circumstanţă sau Minciuna Directă?"Alt subiect de meditaţie.

17

Page 18: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

UNU Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997

Robert Şerban

Lung e drumul laşuluiîn ziua în care Viorel Marineasa îmi şoptea că trenul

care trece de două ori în 24 de ore (o dată, la primul cu-curigu, a doua oară, noaptea, în miez) prin faţa bloculuimeu se numeşte, din moşi strămoşi Muchi, am primit, toc-mai de la Iaşi, o carte de poezie: „Muchii". Şi cum unelecoincidenţe mă cam sperie, m-am pus pe citit gândindu-măcă poate autorul, Dan Lungu, are şi el un bloc prin faţacăruia...u, uuu! Dar nu,poetul încă mai crede în îngeri caresunt ba decăzuţi, ba sinucigaşi, ba cu aripi de pâine, ceea cenu-i rău ţinând cont că materia primă pentru acest produsstrategic este grâul care îşi trage seva din pământul ţărişoareinoastre ce tocmai a intrat în curbă. De sacrificiu.

Dan Lungu, un poet foarte bun şi un prozator senzaţio-nal (că altfel n-am scrie aici despre el), şi-a exasperat cititoriişi prieteni întârziându-şi debutul până la sfârşitul anului tre-cut când Editura „Junimea" i-a publicat op-ul cu titlul geome-trico-feroviar. Dar ce a făcut omul nostru de n-a ieşit decâtacum câteva luni la intervalul (generos?) al rafturilor libră-riilor şi bibliotecilor? Un an de zile, 1990, a alimentat cuproprii neuroni motoarele termice de la secţia cu acelaşinume a Politehnicii ieşene. Cum randamentul a fost scăzut,dl. Lungu s-a reorientat profesional şi a ales sociologia, pecare a absolvit-o cu brio. Ga dovadă, din câte ştim, domniasa este astăzi un serios asistent universitar la această facul-tate din Iaşi, demonstrând că sociologia salvează - nu nu-mai - poezia. Că D. L. are apetenţa pentru studiu o dovedescchiar versurile sale: „ar fi trebuit să studiez îndelung / înAcademia trupului ei" sau „să studiez ar fi trebuit îndelung

tanspiraţia caldă / ce tainic se strecoară până în creuzetulburicului". După ce şi-a tocit coatele şi, poate, genunchii,studiind, poetul aprofundează: „eu îmi scarpin pe burtă ha-halera interioară / mai stai la taifas, la o bârfă subţire / ei îiplace să-mi ronţăie cuvintele ronţ-ronţ, ronţ-ronţ,/ inima,creierul, ronţ-ronţ, ronţ-ronţ / până nu mai aud prăbuşireaîngerilor / în limpezimea oglinzii/ când sângele parcă îmirâde prin somn, / liliecii ţâşnesc prin aorta tristeţii ronţ-ronţ, ronţ-ronţ, / nu-mi mai desluşesc chipul / ochiul lichidîmi pătează obrazul / spre contemplarea pură. (fragment dinpoemul „Povestire cu fata morgana").

Cartea are patru cicluri (ca să respectăm terminologiamotoarelor) - „Introductive", „Materii epileptice", „Ca şicum", „Muchii" - ale căror texte consonează, cumva, cupoetica bună a anilor 70. însă, ar fi greu de precizat exacto influenţă ce sa-r regăsi în poezia lui Dan Lungu pentru căfin degustător de literatură, dânsul (ca să respectăm termi-nologia moldavă) reuşeşte să distileze ecourile. Triste şimolcome, versurile din „Muchii" nu au nimic ostentativ,nimic pătimaş. Simţindu-se în(tre) ele un iz de purgatoriupopulat de formele rubensiene ale fiinţelor şi ale lucrurilor,încercând să fie echidistant, autorul se alege pe sine ca punctde reper, dar fără să fie bântuit de bovarysme.

Scriitorul Dan Lungu, ca să n-o mai lungim, este unuldintre argumentele proverbului „Nasc şi la Moldova oameni".Ce oameni, domnilor.

Dan Lungu, „MUCHII", Editura Junimea, 1996

In curând, la rubrica Poeţi francofoni ai universalităţii,poeta HELENE DORION

SANSBORDSAMS JMJUT DU MONDE

mts-!1-f.w.V'l Ut.

?V ••>../:;

WT '''~''2zJ£'.î

• •

r* »••>• , * . • * .; . . - : ^ ' - - '

18

Page 19: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

VIII, nr. 2 (84), februarie 1997

(continuare din pagina 16)

condescendenţă superior-blândă) citeşte atent, nu se miră defel,este grav, important, dar binevoitor. Ia şi cererea lui Velican. Aceeaşilectură temeinică, o dată, apoi încă o dată, fiindcă, se pare, proza-torul are o caligrafie mai opintită, şi, în sfârşit, cuvântează şefeşte:

- Bravo, domnilor profesori!... In Vietnam, nu?_ Da, nene Anghele, şi dacă ne iubeşti...Dumbrăveanu îşi destinde cu greu un rictus indescifrabil.

Joacă tare, deşi nu ştie nimic de afacere. O bănuială tot are. Maimult: chiar o certitudine.

- Dom' profesor, i se adresează lui Damian, îmi pare rău,însă asta e o chestiune de mare răspundere. Eu nu vreau să te ampe conştiinţă. Tu eşti bolnav de stomac, poţi să mori pe-acolo. Maiales că în Vietnam clima e păcătoasă, umblă friguri galbene, şerpiveninoşi, iar tu...

- Nene Anghele, nu mă mai iubeşti... se văietă Ureche.- Nu pot, Damiane! Mâna şi sufletul meu refuză să scrie că

propun să ţi se aprobe plecarea. Aş fi un criminal.Poetul se smiorcăie. Prozatorul e fericit: unul respins, şanse

mai mari pentru el.- Dumnu' Dumbrăveanu, eu...- Dumneata, da. Dumneata eşti ca un taur. Rezistent... Şi

migăleşte pe colţul cererii formula tip, iscăleşte şi aplică ştampila.Nele Velican înhaţă hârtia şi fuge la poştă, s-o pună reco-

mandat. Pentru că tot e la poştă, trimite şi o telegramă la BebaVeche, unde soţia lui e profesoară şi face un fel de navetă: şase zileacolo, o zi la Timişoara. Text: „Vino urgent acasă. Plec în Vietnam.Nelu". Scurt şi clar. Fără cheltuială inutilă.

A doua zi, consoarta soseşte val-vârtej. emoţionată. El îipovesteşte ca-n transă ce şi cum. Ea, auzind cum a fost, că Da-mian i-a vândut pontul, se dezumflă.

- Nelule, zice, aici ceva nu miroase bine. Asta cred că e ofarsă.

Scriitorul voluntar se înfurie:- Eşti o proastă! Şi Dumbrăveanu a semnat.Ea îi dă înainte cu suspiciunile absolut nemotivate. El o

pune la punct.- Termină, că te bubui!Trece cu greu o săptămână. Apoi încă una. Uniunea tace.

Velican nu se mai încurcă cu telefonul. Se teme că la Bucureşti,unde se aranjază toate, va fi fentat de mitici. El n-are relaţii, prie-teni influenţi, nu-i nici membru de partid. Ia un tren de noapteşi se chinuie până dimineaţa cu gânduri sumbre. Ar fi mare păcatsă rateze o aşa ocazie unică. Si-a făcut socoteala cu câţi dolari seva înapoia acasă. Un purcoi de bani! Va scrie şi o carte.

Din Gara de Nord ia un taxi. Merită. La'Uniune, linişte şipace. întreabă în dreapta, întreabă-n stânga. în primul rând, seinteresează de bani. Pe urmă se va duce la „relaţii externe" dupăpaşaport şi delegaţie... Bani? - Jos, cere dolarii:'prima de depla-sare, plus diurna, nu?

UNUNu! Unde? de ce? Pe ce bază?... nimeni nu ştie nimic. Urcă

furios. Preşedintele nu-i. Secretara habar n-are... Dă nas în nas cuSzâsz Jănos.

- Salut, domnu Szasz!- Salut, domnu Velican!Dau mâna.- Am venit după dolari.- Păi, jos, la casierie.- Am fost... Aici e o harababură nemaipomenită. Nu vor să

mi-i dea.- Vreun drept de autor?- Nu, domnule, plec în Vietnam, scriitor voluntar.- Eu nu ştiu nimic.Domnul Szâsz este secretar al Uniunii. Ar trebui să ştie.

Velican turbează. Spune ce n-ar trebui să spună. Domnul Szâszare o migrenă dis-de-dimineaţă. Se supără şi-1 expediază fără milă:

- Lasă-mă, dom'le-n pace! N-am auzit de nici o plecare înVietnam.

Şi dispare.Velican se-nvârte ca un leu, cu coama prematur căruntă în

vânt. Până la urmă, acceptă cu greu realitatea: se pare că e opăcăleală.

A doua zi dimineaţa, descinde în municipiul de pe Bega, oraşal florilor, Cetate Universitară din apropiere de Recaş. Plouă. Efrânt de oboseală, nedormit, nervos. La redacţie, cum îl vede peUreche, se prăvale asupra lui altoindu-1 cu umbrela. O săptămânăîntreagă nu-1 mai cunoaşte. Damian mustăceşte fericit, bucurosc-a scăpat numai cu atât. Iar lumea, ca lumea, se amuză prosteşte.Recunosc plin de ruşine că şi eu.

Nu s-au stins bine ecourile marii călătorii în Extremul Orient(se mai găseşte câte un întârziat care nu ştie c-a fost farsă, saupoate plătind vreo poliţă, şi-1 întreabă cu candoare: „Cum a fost înVietnam, dom' Velican?"), că iată, într-un turneu Bucureşti-Arad-Şiria-Timişoara, pică Mircea Micu. Prieten vechi. Nelu Velican i seplânge că este extenuat şi i-ar fi necesară o perioadă de odihnă.Mircea cunoaşte povestea cu Vietnamul, dar se preface căzut dinlună. Zice:

- De ce nu te duci în vreo staţiune... La Sovata, la vilanoastră (el este responsabil cu casele de odihnă ale Uniunii), suntlocuri libere. Fă o cerere, mi-o dai mie, eu luni sunt în Bucureştişi miercuri tu te prezinţi la Sovata, unde o să te-aştepte re-partizarea pentru cazare şi masă, decontul pentru biletul de dusşi foaia de drum pentru încoace. Şi, bineînţeles, diurna de 60 delei pe zi.

Nelu scrie cererea pentru o săptămână.- Pune trei, îl sfătuieşte Mircea. Ce te costă?Apoi beau o bere şi binefăcătorul, se duce în treaba lui. Veli-

can nu stă prea strălucit cu finanţele. împrumută bani de drum şimiercuri, ajuns la Sovata, se prezintă la vila scriitorilor. Fapt in-credibil şi imposibil de prevăzut, acolo nu-1 aşteaptă nici o re-partizare şi nici diurna, decontul şi biletul promise.

în fine, făcând blaţul de la Sovatala Timişoara, flămând şi plin de obidă,se înapoiază acasă hotărât să se răzbunecrunt. Dar, Mircea Micu e departe.Damian îl căinează, s-au împăcat deja,şi merg împreună la Ştrandul termal.Se prăjesc la soare, glumesc, bârfesc pecei absenţi, Ureche recită versuri bunede spus la ureche. Se simt excelent,nişte puşti bat o minge.

Damian are ca întotdeauna o idee.Nu departe, în iarbă, se zăreşte o cutiede conserve.

- Nelule, tu mai joci fotbal?- N-am mai avut timp şi nici

ocazie.- înseamnă că nu mai ai antre-

nament...- Ce vrei să spui?- Vezi conserva aia? Facem pariu

pe o stilcă de bere că nu poţi s-o zboridintr-un şut peste gard?

- Eu? Nu-s eu în stare?... Ţinpariul! Dar pe cinci sticle.

- S-a făcut.Se ridică, îşi ia avânt şi, cu pi-

ciorul gol, trage puternic în cutie.Apoi vine Salvarea şi-1 duce la

Ortopedie. Cutia stătuse frumos pecapătul unei ţevi ce ieşea din pământ.

... Pentru astăzi e destul.

19

Page 20: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

UNU Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997

O discuţie cu scriitoruDUMITRU ŢEPENEAG despre cărţile sale

(într-un număr viitor!)

• 4 în foto:întâlnirea cu orădenii,în aprilie 1996.

Una dintre cărţile primiterecent (apărută în 1992),despre care urmeazăsă scriem esteNunţile necesare,Editura Ars Amatoria.

Revista noastră îi propune scriitorului Dumitru Ţepeneag, pentru unul din numerele viitoare, o discuţiedespre opera Domniei Sale, văzută, cum s-ar spune dinspre ... autor! Ceea ce nu înseamnă că întrebările noastrenu vor putea avea greutatea sau accentul necesar surprinderii aspectelor esenţiale (red.).

20

Page 21: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997 UNU

Din lirica străină

BILL BROWN - Sfârşitul Unei împărtăşanii... şi îţi mărturisesc, Părinte, toate actele de agresiuneintelectuală.

Câte, fiule?Trei.

Care sunt acestea?am expus într-o lectură o imagine conspectivăa subiectului, făcându-i pe elevii mei să creadăcă o cunoaştem în întregime.

înţeleg. Şi al doilea?am întâlnit un coleg de la o altă catedrăcare se ocupa cu cercetarea publicaţiilor recenteîn domeniul meu de studiu. Nu le citisem,am spus că munca era deja discreditată.

Şi al treilea?am forţat, mai mult sau mai puţin, un om să citească

lucruri care nu puteau avea nici un sens pentru el,doar pentru că ele mă interesau pe minepersonal.

Spune-mi, fiule, au fost ei impresionaţide lectura ta?

cred că au fost.Şi a fost colegul

tău ruşinat la timp?cred că a fost.

Şi a făcutacel om precum i-ai cerut?

da, a făcut.

Ascultă-mă, fiule. Biserica nu împiedică acestepăcate, cu siguranţă nu fatale; pentru înlăturarea acestora suntnecesare doar mijloacele prin care tu, ca şi noi,păstrezi respect şi manifeşti autoritatede dragul binelui şi al ordinii. Nu te teme din această cauză;căci eu nu mă tem. Eu mă tem de cu totul altceva:ca in zelul tău de a inventa păcate să nu cazi victimacelui mai fatal dintre toate, Mândria. Inima cinstită.care îşi etalează şovăiala este dintre toate cea mai înclinată spreaceasta;şi mintea sâcâitoare o va ameţi fără să ştii cum.De aceea, fiule, sfatul meu este acesta, să-ţi stăpâneştisufletul şi să-1 ţii supus, ca pe copilul înţărcat,lăsând la o parte aspiraţiile care sunt prea înalte pentru tine.Drept pedeapsă vei citi psalmul din care citez,De o sută treizeci şi Una ori. Şi aşa te absolv...

Traducere: Raluca SIMdin: „Lines review", nr. 64

Gabriela Olariu

Cântecul sirenei

Poetului rătăcitor(1994)

0, călător pribeag, făr' adăpost,Cu suflet cald şi tandru de copilDe ce cutreieri munţii fără rostIn nopţi de ianuar' şi april?

De ce prin văi adânci tu rătăceştiFlămând şi trist, purtat de-al vieţii val,Cu sufletu-nsetat după poveşti,Cătând mereu acelaşi ideal?

jn nopţi cu luna, ochii tăi spre cerÎşi caută prin stele un răspuns,91-n vocea nopţii plină de misterGăseşti fioruri dulci de repătruns.

Tu ştii citi în ceţuri şi în fum9' mţelegi al păsărilor cântJJar singur eşti mereu pe al tău drum,u umbră neştiută pe pământ.

Mă doare gândul trist ca uneori,f™ de viscol şi udat de ploi,

'^frigul ascuţit te infioridesculţ prin nea şi prin noroi.

Şi plâng atunci la gura sobei stând,Şi împletesc din lână un fularSperând că ţi-1 voi da odată cândVei face un popas la mine iar

Şi ierni se duc ca norii peste satŞi primăveri sosesc cu flori pe ram,Dar tu în drumul tău parc-ai uitatDe-o fată simplă ce te-aşteaptă-n geam.

Cu fiecare stol de porumbeiCe trec în zbor pe lângă-al casei pragEa îţi trimite azi mesajul ei„Te-aştept să vii, iubitul meu pribeag".

Când pe cerStelele ardŞi afară e noapteDintr-un visDepărtatCântec tainic străbatePe un valLiniştitStă şi plânge-o sirenăGlasul ei s-ansoţitCu al vântului gemet.

Iubirea-i pentru mine doar un visCăci eu sunt numai o sirenăPescarii fug de cântecul meu tristSpunând că-i cântec de sirenă.

De-un pescarPe-nseratInima i-a fost frântăŞi de-atunciNe-ncetatGlasul ei veşnic cântă.

Iubirea o voi chema în nopţi târziiChiar de sunt numai o sirenăŞi poate va veni cândva o ziîn care el mă va iubi.

Gabriela Olariu (n. 1978), studentă, anul I, Facultatea de litere, Universitatea din Oradea.

•21

Page 22: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

UNU Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 1997

Viorel Tăutan 4

Ar fi devenit scriitor?Ţin în mână placheta de versuri al cărei autor a plecat în

urmă cu aproape doi ani, pentru un timp nedeterminat, încealaltă parte a vieţii. Mi se întâmplă aceasta pentru a câta oarăşi de fiecare dată îmi spun că aşa trebuia să fie; poate că primiipaşi spre tărâmul nemuritorilor să fi fost atât de categorici încâtam greşi dacă am regreta mai târziu că nu ne putem continuaurcuşul cu aceeaşi vigoare. Şi-apoi cum să iniţiez un comenta-riu atunci când spiritul critic intrinesc ţi-e deblocat, oricât testrăduieşti să-1 ţii în frâu, tocmai de absenţa celui care ar trebuisă-ţi mulţumească sau, dimpotrivă, să te repudieze pentru ceeace-ţi îngădui.

Câţi dintre scriitorii momentului (chiar şi cei contaminaţide morbul veleitarismul) vor avea norocul lui Cichindeal, Prale,Mumulean, Daniil... etc, să-i eternizeze un alt Eminescu, sausă-i înşire la sfârşit de capitol vreun istoric al literaturii. Iarpreluarea critică a operei stă, ştim bine, sub semnul incert alstatutului axiologic, al diferenţierii de interpretare şi viziuneestetică.

„Dac-aş fi murit mai devreme, aş fi putut să mă laud că,din motive tragice, independente de voinţa mea, n-am avuttimp să ajung celebru. Istorică nedreptate!", scrie LaurenţiuCerneţ într-unui dintre panseurile sale lirico-ludice cu gust amar,apărute în revista Luceafărul din 13 nov. 1996.

Francisc Doda a plecat, se pare, prea devreme pentru ceeace avea şansa să devină în teritoriul literaturii, fiind astfel vic-tima ipotetică a „efemerei sale veşnicii". O dovedesc cele două-zeci şi patru de poeme din cuprinsul plachetei pe care EdituraMarineasa a publicat-o in memoriam, nu credem că numai dinraţiuni sentimentale, aşa cum poate fi înţeleasă notiţa biograficăde pe coperta a doua.

Cifra de mai sus reprezintă întâmplător segmentul de timpal unei zile sau, de ce nu?, al unei vieţi. Biografia autorului esteşi în acest caz un exemplu de complicitate între aparenţă şiesenţă. Campionul naţional la kick-boxing, fostul membru înLegiunea Străină - îndeletniciri care presupun duritate, violenţă- trăia într-o aparent stranie simbioză cu poetul şi prozatorulFeri Doda, ascunzând abil un spirit maleabil, prietenesc, o sen-sibilitate funciară coexistând cu ambiţia pătrunderii în eterni-tate prin scris.

Acel poem de jumătate de oră, singura carte (selectivăcredem) de poezie, datorată îmbinării dintre talent şi ostentaţie,reproduce autobiografia lirică a unui tânăr care şi-a adunatîntr-un caiet dispreţul pentru moarte cu dorinţa de viaţă incor-porând o diversitate eterogenă a sentimentelor şi senzaţiilor.Substanţa versurilor crează impresia că autorul s-a înscris pelinia estetică a pfoeţilor din generaţia optzeci, dar că nu l-arderanja glisarea înspre maniera nouăzecistă. Alternând senti-mente în imagini de sorginte romantică: „Au amuţit chitareleoraşului / şi sufletele lor cernite în refrene / şi-au confundatfiinţa/ cu vânturile nopţii" (Au amuţit chitarele), şi ritmuri ceamintesc de poeţii celui de-al doilea deceniu: „Sunt un intrusîn poala naturii / în registrele ei nu mai exist / nu mă maicunosc nici dimineţile / în briza cărora m-am născut" (Sin-gurătate), teribilismul adolescentin al începătorului: „Un iz deochi albaştri sfâşie tăcerea" (Idilă); „nu mă recunoaşte nicipământul (ce m-a alăptat cu pâinea lui)" (Singurătate), cuinsolenţa părelnică a unor locuri comune: „Mă bălăceam învană / în spumă şi clăbuci / gâdilat de aburi..." (fără titlu), pareun continuu efort de a căuta imaginea insolită, sintagma origi-nală, ceea ce justifică personificarea ca mijloc stilistic predilect.Ludicul se insinuează celor mai multe dintre poeme contri-buind la formulări bizare, frizând absurdul: „Esofagul mă tragede mână / mă acostează / cu pretenţiile sale / ficatul măpălmuieşte / de faţă cu iubita / care plimbă un cerb / ..." (fărătitlu), dar acolo unde resortul erotic este construit din spiralecaste, suavitatea expresiei susţine ineditul, ocolind disonanţele,ca în poemul Spovedanie: „... te iubesc oricum / Noi totuşine-nţelegem / tu n-ai nevoie de nimic / eu am nevoie de nimic/... /Vântul tău/mi-ademeneşte corăbiile/şi le-ngroapă/Suntînsemnat / să n-adorm."

Minulescian, în scurgerea melodioasă, insinuantă a dis-cursului, este şi ultimul poem al plachetei (Despărţire), de otristeţe premonitorie, ca şi când autorul, crud cu el-însuşi, darafişând un zâmbet ştrengar, n-ar îndrăzni să ne spună „eu credcă voi muri chiar mâine" şi care, alăturat altora, de o indiscu-tabilă candoare a imaginilor, ne îndreptăţeşte să punem subsemnul interogaţiei retorice întrebarea din titlu: „Ar fi devenitscriitor?" ... Nu. Era un scriitor. La început de drum.

(MMFNUOK DF STJINIĂ SI A

ADRIAN MARINO • JEAN PONCET * YVES BROUSSARD •

GEORGE ASTALOŞ * ALEXANDRU LUNGU • AUGU5T1N

POP • DOINA CETEA • OVIDIU DRIMBA • HELEWE DORIOIM

• HORIA BĂDESCU • ABDELLATIF LAÂ&i • DOMS ANDREE •

NAE ANTONESCU • ALYN MARC • CARL NORAC • EUGEN

GLUCK • NUNO JUDICE • DAN DAMASCHIN • CHAR1ES

CARRERE - LAURENŢIU CERNEŢ • OINO BUZ2ATI • VIRGIL

BULAT • VALERIU STANCU • HELEWE SINEHVO - IOAN

ŢEPELEA - JEAN LUC l/VAUTHIEFî - jfcAN PIEPRE

VERHEGGEN • PIERRETTE MICHELOUD JKAW PIFRR6

VALLOTTON - ION SIJMUŢ • ELISABEîA POP - HOHERI

ŞERBAN • GRIGORE SCARLAT - CRISTIAN W SCHENK •

ION VĂDAN • AL. PINTESCU

REVISTĂ DE LITERATURA

II

Pentru literaturile estice, mici, „minore", subdezvoltate etc. sedesprinde şi o mare lecţie: fenomenul literar de pretutindeni, lasfârşitul secolului 20, a devenit „internaţional", cu tendinţe tot maiaccentuat globale, „mondiale". Izolarea, închiderea în interiorul uneisingure filologii, critici, istorii literare, strict naţionale, a apus. Acestediscipline, evident, nu pot să dispară. Dar integrarea, adaptarea şidezvoltarea lor progresivă, la nivelul unor tendinţe şi standardeinternaţionale, devine în mod evident, o necesitate obiectivă.Izolaţionismul literar (inclusiv ideologia literară naţionalistă) numai este posibil şi, mai ales, justificat în această etapă istorică.

Adrian MARINO

22

Page 23: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

Anul VIII, iw. 2 <84), februarie 1997 UNU

Vă recomandăm, PENTRU DUMNEAVOASTRĂSI COPIII DUMNEAVOASTRĂ

în paginile puţine ale acestei apariţii edito-riale, cititorul de astăzi este chemat să cunoascăun colţ de viaţă creştină şi românească de di-nainte de a se abate asupra ţării ocupaţia co-munistă.

Iată-1 aici copilărindu-se pe însuşi mareleMircea Vulcănescu, teoreticianul universitar alproblemelor de filozofie sau ale celor teologice,practicianul anchetelor sociologice în echipelefaimoase ale lui Dimitrie Guşti, publicistul cau-zelor nobile, conferenţiarul în cele mai diversedomenii, de la specificul confesiunilor religioasela cele de politologie, poetul, esteticianul, auto-rul de studii de artă militară şi de istorie a ar-matei române, şi al atâtor altor domenii, şi maipresus de toate: creietul absolut al finanţelornaţionale. Tehnicianul care a determinat princompetenţa sa ca averea ţării în aur şi în valutăliber-convertibilă să se dubleze chiar în vremede război când economia ţării trebuia să alimen-teze, cu eforturi uriaşe, frontul în Războiul dinRăsărit, - ei bine!, tocmai el se aşează de-abuşilea, cum îl şi înfăţişează fotografiile de aici,şi regizează un Vicleim scris de el pentru a fiinterpretat de copiii şi de nepoţii săi. Un om deanvergură se vede până şi în această ipostazăjucăuşă, căci rescrie textul Vicleimului,schiţează decorul, costumele, măştile persona-jelor, şi apoi regizează el însuşi spectacolul înacest teatru la domiciliu.

Editorul rămâne profund îndatorat Doam-nei Măriuca Vulcănescu, fiica ilustrei persona-lităţi, pentru faptul că, punându-ne la dispoziţiemanuscrisele cu textul autograf şi cu deseneleautorului, fotografii ale unor scene din specta-col înfăţişându-i pe copiii interpreţi în costumelepersonajelor evocate, precum şi transcrierea câ-torva fraze muzicale cu care încep colindelece-au fost cântate în spectacolul de acum pesteo jumătate de veac, prin toate acestea a între-deschis o uşă spre intimitatea caldă şi aşa depreacurată a celui care a fost Mircea Vulcănescu,care mai apoi în temniţa de la Aiud s-a iposta-ziat, prin moartea christică, în figură mântu-itoare a neamului românesc.

Primeşte cititorul acest Vicleim ca pe orugăciune de lumină ce ne vine din adânc deveac ca un dar nesperat.

MIRCEA VULCĂNESCU

«r*- iir"*'

Redacţia:Ioan Ţepelea - director; Viorel Mureşan - redactor şef; Ioan Moldovan - consilier arte, idei; Redactoricolaboratori: Liviu Borcea, Magda Danciu, Dan Damaschin, Ioan Groze, Gheorghe Izbăşescu (Oneşti),Sebastian Koga (SUA), Rodica Lungu, Elisabeta Pop, Viorel Tăutan, Mircea Popa, Lia Pop, George Roca,Grigore Scarlat (Satu Mare), Robert Şerban (Timişoara), Mircea Velicu, Măria Vulişici-Alexandrescu

Sorin Cosma, Teodor Pantea, Nicolae Olenici - fotoreporteri

Editura Cogito, str. Independenţei nr. 13, Oradea, 3700, tel.: 059/13.33.39, 41.26.73itel./fax: 059/41.45.79,

ISSN 121 - 4264

Tehnoredactat la Imprimeria de Vest R.A., OradeaTiparul executat sub comanda nr. 711/1996, la Imprimeria de Vest R.A., Oradea

UNURevistă de culturăeditată cu sprijinulEDITURII COGITOşi al ASOCIAŢIEISCRIITORILOR

PROFESIONIŞTIDIN ROMÂNIA

23

Page 24: ANUL VIII, NUMĂRUL 2 (84), FEBRUARIE 1997 - LEI 2500 ...documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/unu... · Ovidiu Drimba, ca vicepreşedinte, Johny Ionescu şi alţii, iar agapele

CRONICA ILUSTRATA • CRONICĂ ILUSTRATĂ

«BL*. SP

Frumoc

, nimenCarmen Hascoet- directoare La Maison de laPoesie Nord / Pas-de Calais,alături de Mariana Stancu

Poetul Dan Damaschinmărtur i s indu-se vizavi de

Atotsfârşitul (Editura Cogito,1995), sub a tenta supraveghere a

criticului V. Fanache

.-.

Şt̂ fo'"-'

<?'$

mWm

ni4 UI

Constantin Cubleşan la dezba-terile prilejuite de întâlnireareprezentanţilor revistelor decultură din partea de nord-vest aţării (Oradea, aprilie 1996).în foto alături de Ştefan Melancu(Apostrof) şi Ion Maxim Dancin(Tribuna).