antreneaza-te pentru viata.pdf
TRANSCRIPT
Primul tău E-book marca Lifetraining
Autor: Sergiu Tamaş
Din cuprins:
1. DE LA ÎNCEPUT… ...................................................................................................................................2
2. DIN RELAȚII ADUNATE .......................................................................................................................8
3. CUVINTE ÎNARIPATE ......................................................................................................................... 13
4. VULNERABILITATEA DIN NOI ........................................................................................................ 18
5. CUM SĂ-MI CREEZ CONȘTIENT VIAȚA? ..................................................................................... 23
1. DE LA ÎNCEPUT…
O întâmplare fericită
E fascinant cum ne sabotăm propriile visuri. Cred că undeva în devenirea noastră
ne-am pierdut nevoia de a face nebunii frumoase. Păcat. Păcat pentru ceea ce ar putea
ele aduce. Puţină fericire, puţină durere, un pic de dor şi-un pic de suflet. Dar revin la
visuri şi la nevoia noastră de a ni le auto-sabota.
E cazul şi momentul aici să fac o scurtă diferenţiere între vise şi visuri, înainte să îmi
expun părerea ochiometrică asupra întâmplărilor fericite din viaţă.
În primul rând, daţi-mi voie să nu fiu de acord cu utilizarea Dex-ologica a celor două
cuvinte: vise/visuri. Nu sunt unul şi acelaşi lucru! Pot să fiu de acord că ambele
reprezintă ”faptul de a visa” (cf.Dex). Dacă este în schimb să facem o diferenţiere, am
putea spune că visele sunt imagini în somn iar visurile sunt aspiraţii.
Dar, în ce le priveste pe cele din urmă, daţi-mi voie să nu fiu de acord cu Dex-ul – din
nou: Visurile nu sunt iluzii deşarte, gânduri, idei, aspiraţii irealizabile. Ele sunt – dacă
vreţi – aspiraţii. Dar nu irealizabile! Ele pot deveni irealizabile. Şi, vă vine sau nu să
credeţi, la asta ne pricepem. Da, ştim să facem din propriile noastre aspiraţii ceva
irealizabil.
Visuri devenite realitate sau nevoia de a face ceea ce simţi… încă o dată-n viaţă
Întâmplările fericite, aşa cum ştim cu toţii, nu vin în fiecare zi. Vin câteodată. Iar dacă
stau, depinde doar de noi. De cele mai multe ori le luăm în braţe, le strângem la piept şi
le păstrăm ca pe nişte frumoase amintiri. Atât! Şi e frumos. E frumos pentru că ne
umplu de energie şi ne sunt material de… gânduri bune…
O mică parte din aceste întâmplări le transformăm în realitate, le luăm de mână şi
începem un frumos tandem – în doi. Şi e din nou frumos, pentru că ne luăm
angajamentul să dăinuiasca întâmplarea. Nu e uşor, nu e nici greu, problema de la o
vreme e că nu mai ştim care a fost întamplarea sau în ce s-a transformat.
Şi acum ajung la întâmplările fericite şi la nevoia de a face ceea ce simţim. Cu ce vin
ele? Cu fluturaşi, cu zâmbete, cu ochi pătrunzători şi plini de drag… Cu acţiune dacă
vreţi. Şi, aşa cum cred adepţii puterii creative, acţionam doar când simţim. Dacă nu
avem pasiune şi energie pentru a acţiona, nu vom acţiona. Până la urmă puterea
creativă ajunge la fierbere doar când întâlneşte energia din fiinţa noastră.
Suprimarea propriilor noastre sentimente este ceea ce ne creează problemele. Adică ne
blocăm curgerea lină a energiei unei vieţi creative suprimând ceea ce simţim. Trebuie să
întelegem o dată pentru totdeauna că putem aspira la puterea noastra creativă
doar dacă ne dăm ocazia să facem alegeri. Şi putem alege să facem ceea ce simţim,
să acţionam mână în mână cu întâmplările fericite.
Ne place să credem despre noi înşine că nu suntem simpli spectatori şi că scena vieţii
ne aparţine. La fel şi eu. Iar dacă joc, dacă totul e un teatru sau e real, ei bine, cine eşti
tu ca să mă judeci?
Noile începuturi
Zero! New-born child. Empty. Fără nimic. Gol puşcă. Tu cu tine. Şi cu ceea ce poţi crea.
Spunându-ţi cu oareşce amărăciune în glas: şi cu un intens gust dulce-amărui
începe iar totul de la zero…
O reascultam zilele trecute pe Brene Brown spunând cum că Motivul pentru care suntem
Aici e că vrem să fim conectaţi. Să fim în conexiune cu noi şi cu alţii. Într-o conexiune
care să ne aducă un profund simţământ de iubire şi apartenenţă. Frumos, nu?
Dar oare totul să se reducă la asta? Credeam că e o întreagă filosofie în spate…
Atunci când începi, după ce ai lăsat în spate tot acel proces infernal de schimbare, nu-ţi
rămâne decât să te apuci cu mânecile suflecate de… ce o fi de făcut. Dar ce e de facut
când nu mai ai habar de nimic, când bâjbâi ca prin întuneric?
De fapt ce ne sperie şi ne ruşinează deopotrivă e faptul că nu mai vrem să dam. Nici
nouă şi nici altora. Ne-am pietrificat sufletele a mia oară pentru că am suferit, pentru că
a fost greu şi nu mai vrem să trecem prin asta. Bad news folks! Am mai fost prin aşa
ceva şi vom mai fi. Hang on! Nimeni nu zice că e confortabil sau placut. Asta depinde
doar de modul în care alegem să vedem lucrurile.
Umilinţa
Începutul de la zero poate să fie umilitor. Umilitor deoarece trebuie să admiţi că ai facut
anumite greşeli pe care le-ai fi putut evita. În plus, am aflat deja că experienţa este
un profesor costisitor. Umiliţi, aşa cum suntem, alegem să ne retragem bărcile, măcar
să nu mai pierdem o bătălie. De ce? Pentru că în luptă suntem mereu vulnerabili. Şi nu
ne place să fim vulnerabili.
Vulnerabilitatea
Vulnerabilitatea înseamnă să te arăţi celorlalţi complet, gol-goluţ, fără să ai reţineri care
vin din frica de rejecţie sau judecată. Înseamnă să spui “Sunt aici în carne şi oase.
Acestea sunt punctele mele forte, acestea sunt slăbiciunile mele, acesta sunt eu – ia-mă
sau lasă-mă”.
Ni se pare că vulnerabilitatea este slăbiciune. Brene Brown vorbeşte despre ea ca risc
emoţional, expunere, incertitudine. Hrăneste vieţile noastre zi de zi. Iar
vulnerabilitatea pare să fie cel mai puternic instrument al curajului – să te laşi
văzut şi să fii sincer.
In ciuda a ceea ce ar zice unii, este foarte atrăgător să fii vulnerabil. Motivul pentru care
nu funcţioneaza pentru ei este faptul că îşi trag concluziile dupa persoane cu o stimă de
sine scăzută care atrag persoane care le tratează rău – aşa cum se trateaza şi ei pe ei
înşişi.
Dar pentru a putea fi vulnerabil faţă de cineva e nevoie mai întâi să fii sincer cu tine
însuţi. Iar pentru asta e nevoie să laşi lucrurile să iasa la suprafaţă, să nu le mai
suprimi – suprimarea gândurilor duce la efecte negative adverse de tot felul.
1. Iubeşte şi accepta fiecare parte din tine.
2. Înceteaza să mai acţionezi ca şi când ai avea mereu nevoie de confirmări sau
să vezi daca pentru el e OK.
3. Nu te transforma într-o victimă a propriei tale vulnerabilităţi.
Ceilalţi te vor accepta aşa cum eşti dacă tu eşti OK cu tine însuţi, chiar şi cu părţile tale
mai întunecate. Dacă încă te mai judeci, şi ei vor continua să te judece. Să te iubeşti aşa
cum eşti nu înseamnă neaparat să vrei să te schimbi. Înseamnă să realizezi “Sunt
imperfect dar sunt programat să trăiesc, să fiu iubit şi să fiu cu ceilalţi”.
De fiecare dată când îţi vine să te judeci pentru ceva fă urmatoarele:
1. Adu-ţi aminte că e doar Ego-ul cel care te judecă, nu Sinele tău adevărat.
2. Spune-ţi “Mă iubesc şi ma accept complet exact aşa cum sunt”.
Cautăm confirmări
Cautăm confirmarile ei/lui, să vedem dacă e OK pentru ea/pentru el iar asta omoară tot
ce e atrăgător la noi. Devenind o victimă, devenim o persoană care nu-şi asumă
nicio responsabilitate pentru propria viaţă.
E foarte adevarat că mulţi din cei care ne văd vulnerabili se retrag şi atacă. Fac asta
pentru că nu le place nici când îşi manifestă ei înşişi vulnerabilitatea. Dar asta nu mai e
la tine, e la cel care şi-a suprimat tot ceea ce e vulnerabil în el pentru că a suferit enorm
în trecut.
Un alt motiv pentru care oamenii se feresc să fie vulnerabili unii cu alţii este faptul că nu
ştiu cum să fie stăpâni pe propria putere. De fiecare dată când ne abandonam
puterea pentru alţii şi luam de la ei porcării, ne închidem inimile şi ne retragem. Este
dureros să fii deschis cu cineva şi să vezi cum profită de tine sau cum te tratează mai
puţin frumos. Trebuie să ne luam în stăpânire propria putere ca să putem să ne
deschidem inimile.
Gandeşte-te la prima ta iubire şi la cât de mult ai lăsat-o să ia din tine. Ai lăsat-o să
plece cu părti din tine şi a durut tare de tot. Iar pentru a evita să mai simţi durerea
aceea ai încetat să mai fii vulnerabil şi te-ai închis. Adesea tindem să credem că am fost
răniţi pentru că am iubit prea mult. Dar nu inima a fost problema ci faptul că nu ştiam că
suntem atât de puternici.
Să lasi trecutul în spate şi să înveţi să-ţi iei în stăpânire propria putere pentru a putea fi
vulnerabil în viaţă este cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci pentru tine. Să nu fii cine
eşti tu în interior este foarte singuratic. În mod ironic această singuratate este
aceeaşi singurătate de care suferă toată lumea.
Incă o dată-n viață…
Ne place să credem despre noi înșine că nu suntem simpli spectatori și că scena vieții
ne aparține.
Ne place să spunem că vrem să lăsăm ceva în urmă, că vrem să fim în linia întâi. Iar
pentru asta, că avem nevoie de adrenalină, ca să simțim că trăim. Îl căutăm pe cel de
lângă noi deși atenția-i este la o mie de kilometri depărtare, departe, în viitor… acolo
unde nu sunt compromisuri și unde nu există întrebări sau umbre.
Și, până la urmă ce căutăm? Uităm că viitorul e chiar acest moment și nu vreun loc
acolo, undeva. Uităm să spunem că avem nevoie de cei de lângă noi acum, pentru că
acum e mâine și că acel paradis e aici.
Vorbim despre noi planuri pentru a muta munții din loc, vorbim despre un high life ce ne
așteaptă acolo undeva, o viață plină de faimă și bogății, imediat după colț. Uităm că nu
avem nevoie de high life pentru a ne simți cu adevărat noi înșine și că nu ne trebuie
castele în cer pentru a ne lăsa purtați de viață.
Și, încă o dată în viață, putem, dacă acceptăm că suntem actori pr propria scenă, viața,
să trăim acele visuri devenite realitate și să facem ceea ce simțim.
2. DIN RELAȚII ADUNATE
Cum sunt alcătuite vieţile omeneşti?
Vieţile omeneşti, ei bine, sunt alcătuite ca o compoziţie muzicală. Omul, animat de
simţul frumosului, transformă evenimentele imprevizibile (o muzica de Beethoven,
moartea cuiva într-o gară) într-un motiv ce se înscrie şi rămâne în alcătuirea vieţii sale.
Revine asupra lui, îl repetă, îl modifică şi-l dezvoltă, aşa cum face compozitorul cu tema
sonatei sale.
Replicarea în relaţii
La fel se întamplă cu tipul de ataşament pe care îl replicăm în relaţiile noastre. Ne
trezim că, după cateva relaţii, mai multe experienţe în tandem, am replicat acelaşi
motiv, de cele mai multe ori unul în care autoritatea, dispreţul, neîncrederea au rămas
singurele constante atunci când i-am ales pe cei care voiam de fapt să ne “împlinească”
viaţa. Asta e ceea ce spunea Milan Kundera undeva în Insuportabila uşuratate a fiinţei.
Ce pare să ne ghideze existenţa e această “putere” de a repeta, modifica şi dezvolta
motivele de a crea frumosul în jurul nostru. Uneori un frumos-urât, mai ales atunci
când realizăm că am trăit, am repetat şi dezvoltat viaţa altcuiva, în niciun caz a noastră.
Aşteptări
De ce? Pentru că tindem să ne cream viaţa trăind prin prisma aşteptărilor celui de
lângă noi. Şi iată o tristă depersonalizare a tot ceea ce-am fost sau ce am fi fost să fim.
Un potenţial în noi decăzut din drepturi! Şi pe bună dreptate!
Fritz Perls în 1969 spunea ceva despre viaţa trăită după aşteptări:
Eu fac treaba mea iar tu o faci pe a ta. Nu exist în asta lume pentru a trăi după
aşteptările tale, iar tu nu exişti pentru a trăi dupa ale mele. Tu eşti tu, iar eu sunt eu.
Iar dacă din întamplare ne găsim unul pe celalalt, e FRUMOS. Dacă nu, nu mai
rămâne nimic de făcut.
Oare chiar nu e nimic de făcut? Sigur că e – mereu putem să facem câte ceva care să ne
creeze un Fals Confort. Întrebarea e: putem să trăim cu celalalt acceptând că nu e
făcut ca să trăiasca după aşteptările noastre? Iar daca nu, avem dreptul să îl
învăţăm să facă asta?
Pentru toţi cei care acum iubesc, au iubit şi pe urma vor iubi din nou: un partener e
cineva care te ajută sa devii cea mai bună versiune a ta, nu cineva care te
forţeaza să fii cineva cine nu eşti!
In loc de concluzie: omul, fără să-şi dea seama, îşi compune viaţa potrivit legilor
frumosului, chiar şi în clipele cele mai adânci ale disperării.
Relaţiile sunt absolvite de Ataşament!
De ce? Pentru că atasamentul vine întotdeauna însoţit de teamă. Teama de a pierde alte
persoane, teama de a pierde acceptarea altor persoane, teama de a pierde încet
sentimentele pe care le purtăm faţă de cel/cea de lângă noi.
Ataşamentul cere multe… Atunci când cererile sau pretenţiile noastre nu sunt
satisfăcute, suntem răniţi şi vrem ca cineva să ni le îndeplinească cu orice preţ.
Ataşamentul generează frica, ura, gelozia şi multe alte sentimente care nu ne împlinesc,
ceea ce ne face nefericiţi şi începem din nou să ne facem planuri pentru a redeveni
fericiţi. Planuri în care îl facem pe cel de lângă noi nefericit. Se poate să nu fim conştienţi
de această parte negativă a atasamentului, dar ea există fără îndoială. E nevoie doar să
o conştientizăm. Ataşamentul şi Relaţiile nu pot funcţiona împreună!
Chiar şi o uşoară variaţie în sentimentele celuilalt ne doare. Ataşamentul nu e altceva
decât dependenţa de sentimentele noastre pentru cealaltă persoană prin
comportamentul, sentimentele şi gândurile celuilalt faţă de noi. E un soi de adicţie. De
îndată ce comportamentul, gândurile, percepţia, sentimentele celui de lângă noi se
modifică, ne simţim răniţi. În acest caz, sentimentele noastre pentru cel/cea de lângă
noi sunt mereu incerte. Mereu avem o frică faţă de incertitudinea sentimentelor celuilalt
pentru noi.
Încercăm mereu să asigurăm continuitatea sentimentului de certitudine în ceea ce simte
celălalt pentru noi, aşa fel încât să fim în siguranţă, fericiţi, bine. Frica şi sentimentul
de relaţionare nu pot să meargă împreună! În unele cazuri vedem că acest ataşament
devine atât de puternic încât, atunci când celălalt nu mai e cum obişnuia să fie, suntem
gata să facem cele mai mari greşeli din viaţa noastră.
De ce ne ataşam?
Prima întrebare pe care ar trebui să ne-o punem ar fi: De ce ne ataşăm?
Fiinţa umană are din naştere această aşteptare de a trăi Fericit. Vrem certitudinea,
coerenţa şi continuarea fericirii. Deoarece nu înţelegem ce este cu adevărat fericirea şi
cum anume putem să o avem, căutam, aşteptăm şi încercăm să ne asigurăm această
continuitate în acele lucruri care nu ne vor putea oferi nicicând continuitate. Expectanţa
fericirii într-un lucru care nu poate să-i asigure certitudinea, coerenţa şi continuitatea se
numeşte Ataşament.
Fiinţa umană vrea să trăiască cu Încredere în sine. Această aşteptare e mereu
prezenţa; încrederea în sine e retrăita ca Fericire. Datorită faptului că nu înţelegem cu
adevărat ce înseamnă Încrederea în sine, Încrederea noastra în noi înşine e dependenţa
de încrederea celorlalţi în noi, în statutul nostru, în situaţia noastră financiară şi alte
lucruri pe care le asociem cu propria noastră persoana. Astfel, ne cream expectanţa de a
fi acceptaţi necondiţionat de către cei din jurul nostru. Aceasta dependenţă de
sentimentul încrederii în sine se numeşte Ataşament şi aceasta e problema tuturor
problemelor umane.
Pentru că nu înţelegem ce e cu adevarat Fericirea şi Încrederea, ne creăm o expectanţă
de coerenţă în sentimentele, gândurile şi comportamentele celorlalţi faţă de noi. Iar când
acestea nu se manifestă, ne simţim răniţi şi vrem să rănim la rândul nostru.
Încrederea reprezintă de fapt înţelegerea valorii în propria persoană.
Din cauza lipsei de înţelegere a valorii propriei persoane, ne învăţăm să
recunoaştem această valoare proprie cu ajutorul percepţiei celorlalţi despre noi, despre
statutul nostru, frumuseţea noastră, inteligenţa noastră şi multe alte aspecte.
Ajungem să ne recunoaştem propria valoare prin intermediul societăţii şi a altor
asemenea lucruri. Oricine reuseşte să ne facă să ne simţim valoroşi sau bine, ne atrage.
Dependenţa de această nouă persoană creşte pe măsura ce celălalt continuă să ne facă
să ne simţim bine şi valoroşi. Cu cât mai dependent devenim faţă de celălalt, cu
atât mai mult suferim atunci când sentimentele celuilalt pentru noi se schimbă.
Fiecare fiinţă umană vrea să se simtă în Siguranţă. În siguranţă în ceea ce priveşte
starea fizica dar şi cea emoţională şi mentală. Devenim dependenţi faţă de oricine cu
care reuşim să ne simţim în siguranţă fizic şi emoţional. Ne simţim bine cu cei care ne
fac să ne simţim confortabil, în siguranţă şi valoroşi. Dacă cineva ne face să ne simţim
nevaloroşi, ne simţim răniţi şi începem să fim în opoziţie faţă de acel cineva. Vrem să ne
detaşăm de acea persoană.
Problema care apare aici este acest sentiment de siguranţa, confort şi valoare pe care
fiecare vrea să şi-l asigure din lucruri care nu-i asigură certitudinea, coerenţa şi
continuitatea. Atunci când nu recunoaştem faptul că nu reuşim să asigurăm
continuitatea sentimentului de siguranţă, continuăm să încercăm să asigurăm
continuitatea sentimentului de Siguranţă, Încredere şi Fericire din acele lucruri care nu
pot asigura asta. Totul, în final, devine sursa nefericirii şi nesatisfacţiei în propria
persoană.
În cele din urmă, toată problema se reduce la înţelegerea propriei valori, la a înţelege
ce este cu adevărat Siguranţa, Încrederea şi Fericirea. Întelegerea propriei valori în
existenţă înseamnă Incredere şi Fericire.
Relaţia, în realitate, este liberă de orice tip de Ataşament. E un soi de Acceptare
Necondiţionată a celuilalt. Nu e datorată unui anume lucru pe care îl regăseşti în celălalt.
E Acceptare fără niciun alt motiv. Un astfel de sentiment semnifică Certitudinea,
Coerenţa şi Continuitatea. Atunci când o persoana începe să-şi recunoască propria
valoare, dependenţa de a-şi recunoaşte valoarea în alte persoane se diminuează. Începe
să-si piardă fricile. Acceptarea sa pentru alte persoane începe să devină din ce în ce mai
Necondiţionată. Şi aceasta e calea spre Fericire şi Împlinire Mutuala în Relaţii.
Pentru a înţelege Increderea, Respectul, Fericirea, Acceptarea, Relaţiile, etc, avem
nevoie de Cunoaştere. Cunoaşterea include Cunoaşterea de Sine, Cunoaşterea Întregii
Existenţe şi Cunoaşterea Comportamentului Uman. Şi iată că revenim la importanţa
cunoaşterii Creierului Uman pentru că, oameni buni, pare-se că iar ne-a jucat feste.
3. CUVINTE ÎNARIPATE
Somnul profund provoacă licurici
Licuricii. Licuricii sunt insectele acelea fosforescente şi frumuşele care emit semnale
luminoase pentru a se putea găsi mai uşor, în vederea împerecherii. Ce gest frumos,
nu-i aşa?
Mă gandeam cum ar fi să ştim să ne semnalizam şi noi atât de frumos, discret şi
luminos. Poate prin priviri, poate prin ochi, sau poate prin zâmbet. Să ne reamintim
cum e fără telefon şi fără internet şi să reîncepem să căutam natural. Să ne spunem
doar ceea ce e semnificativ, să pastram vorbele fara rost pentru altceva şi să ne
bucurăm de secunda unei priviri.
Te trec fiori şi te întrebi de ce nu mai e la fel? Te-ai săturat să vezi că totul e o rutină
plicticoasă şi că de simţit oricum nu vei mai simţi?
Intoarce-ţi doar privirea spre tine şi adu-ţi aminte un moment frumos. Un moment în
doi. Ce a fost? Ce mai este? Şi ce va mai rămâne? O amintire plăcuta, un gând bun sau
o clipă cât o eternitate?
Nu e păcat să ne pierdem în vâltoarea căutarilor asidue a unui nu-ştiu-ce şi-a unui nu-
ştiu-cum, când totul e de fapt în noi şi-n puterea de a străluci?
Cum sa re-devii un licurici?
Încearca să adormi. Uită-te cu ochii de copil la licuricii aceia pe care i-ai văzut pentru
prima data în pădurea copilăriei tale. Ce simţi? E frumos?
Acum lasă-te dus de somn, nu riposta, e timpul să te îmbrăţişezi. Pentru copilul din
tine şi pentru omul care se maturizează. Îmbrăţişează-te şi stai aşa măcar o clipă. E cald
şi bine?
A sosit momentul să dormi dus. Adormi, adormi şi gândeşte-te doar la licurici. Eşti
printre ei. Eşti un licurici şi tu. Şi esti frumos şi străluceşti. E frumos din nou?
Hei! A fost un vis? Te-ai trezit adult şi obosit? Atunci promite-ţi că vei adormi aşa în
fiecare seară şi, când te vei trezi un licurici, adu-ţi aminte că totul a fost un vis…!?…
Să ne creștem aripi pentru… Gânduri Bune!
Imaginează-ți că stai deseară la cină și te gândești: ”Asta a fost o zi grozavă!”. Ce ți s-a
întâmplat? sau ce ai făcut să ți se întâmple?
Lucrurile merg mai bine pentru aceia care scot ce e mai bun din modul în care
merg lucrurile. Și acesta e mesajul principal al acestui articol.
Pornesc de la premisa că nu frica este cel mai mare impediment în a face lucruri mărețe,
provocatoare în viață, ci mai degrabă confortul.
Frica, pe de o parte, este o emoție inconfortabilă. Atunci când ne e frică suntem motivați
să facem ca acele senzații să treacă. Iar, dacă suntem suficient de evoluați, realizăm că,
cel mai bun antidot pentru frică este să facem acele lucruri care ne sperie. Evitarea doar
prelungește disconfortul.
Confortul, pe de altă parte, este o stare foarte ușoară. Confortul ne permite să stăm
confortabil … mai mult în pat, mai mult la masă, mai mult la TV sau la calculator… pe
principiul: ”De ce să supărăm acest minunat cheesecake când e atât de bun și dulce?”
Treaba e, că, dacă stăm prea mult în această zonă, greu ne va fi să ne crească aripi
pentru a face lucruri mărețe și provocatoare în viață.
Bineînțeles, nu ai nicio garanție că, părăsind acea zonă confortabilă îți va fi bine. Poți
însă să decizi să îți iasă bine și să:
Analizezi – Ce te reține de la a face lucrul acela măreț care îți va da aripi?
Îți faci un plan strategic – Ești suficient de inteligent încât să vii cu 3 acțiuni clare pe
care să le faci și să te ducă mai aproape de ceea ce îți dorești.
Anesteziezi gândurile negative și procrastinarea care te reține acolo.
Îți împuternicești mâna dreaptă să închidă TVul, să stingă calculatorul sau să facă
prima acțiune care te va duce unde vrei tu să te ducă.
Repeți aceste comportamente până când toată ființa ta va spune: Simt că am din nou
aripi!
Avem o tendință naturală de a ne complace în viață, mintea e un simplu servitor căruia
e nevoie să i se spună cum să lucreze pentru noi. Iar cei care reușesc sunt cei care nu
lasă lucrurile la voia întâmplării ci aceia care fac lucrurile să se întâmple pentru
ei!
Cum să fac sa devin un fluture?
Cum poate deveni cineva un fluture? Trebuie să-ţi doreşti atât de mult să zbori
încât să renunţi la a fi o omidă. — Trina Paulus
În mărunta noastră viaţă umană de toata zilele suntem puşi la încercări majore… să
avem răbdare (ceea ce e o virtute), să facem sacrificii (ceea ce e demn), să luam decizii
(ceea ce e important), să facem greşeli şi să învăţăm din ele (ceea ce poate fi o valoare)
şi să iubim (ceea ce e infinit).
Descoperă ceea ce contează în viaţă… pentru tine
Succesul pe termen lung are mai puţin de-a face cu a găsi cea mai bună idee, cea mai
bună structură organizaţionala sau model de busines şi mai curând cu a descoperi
ceea ce contează pentru fiecare din noi ca indivizi.
Gaseşte curajul să faci ceea ce contează
Îţi creezi succesul nu pentru că eşti perfect sau norocos, ci pentru că ai curajul să faci
ceea ce contează pentru tine. Este şi o chestiune de integritate.
Recunoaşte semnele pasiunii
Atunci când îmbrăţisăm o idee care ne pasionează, pierdem curgerea timpului, ne
interesăm doar de acel lucru pe care l-am face dezinteresat, doar de dragul de a face
acel ceva. Ar mai fi ceva: găşeste loc pentru mai multe pasiuni.
Trebuie să găseşti loc pentru tot ceea ce conteaza în viaţa ta. Atunci când excluzi
toate celelalte lucruri şi te focalizezi asupra unui singur lucru, există pericolul să găseşti
imposibil să localizezi adevarata comoară.
Conectează-te cu cauza ta şi găseşte voltajul
Atunci când facem ceva cu pasiune, cauza respectivă ne furnizeaza carisma şi ne
conectăm automat la acea activitate, ca şi cum ar fi curent electric. Dacă ne dorim ceva
de impact (asupra întregii noastre vieţi), vom avea grijă să conteze lăsând la o parte
ceea ce este politic corect sau popular.
Pune-ţi în aplicare pasiunea, determinarea şi abilităţile
Nu ai voie să sari peste niciuna dintre cele 3 dacă vrei să te bucuri de un succes care să
supravieţuiască, care să fie conectat cu misiunea ta în viaţă. Frederick Beekner spunea
că “a-ţi găsi misiunea în viaţă înseamnă să descoperi intersecţia dintre bucuria cea
mai adâncă din inima ta şi nevoia acestei lumi“.
Daca e să fii lacom după ceva, fii lacom dupa cunoaştere
A fi cel mai bun în ceea ce faci este esenţial pentru a-ţi construi un succes care să
reziste. Bineînteles, trebuie să cauţi să faci o diferenţă prin cunoaşterea pe care o
dobândeşti – să spunem că ai o responsabilitate etică să “investeşti” capitalul pentru a
face o diferenţă.
Aliniaza-ţi intenţiile, cuvintele şi acţiunile
Elimină toate inconsecvenţele. Aceasta aliniere îţi cere să scoţi din viaţa ta tot ceea ce
nu este consecvent cu pasiunile şi scopurile tale. Asta include şi oameni. Alege
înţelept.
În fine, îmi exprim speranţa că fiecare din cei care citiţi aceste rânduri veţi păstra
speranţa că există un fluture şi o persoana mai bună în fiecare din noi. Sper să
continuăm să luptăm pentru a aduce ce e mai bun din fiecare persoană.
4. VULNERABILITATEA DIN NOI
Nu ne place să fim vulnerabili
Pentru majoritatea oamenilor a iubi pe cineva presupune să fii vulnerabil faţă de
el/ea. Vulnerabil în sensul de a putea fi uşor de vătămat, de rănit, de atacat prin
manipulare sau persuasiune.
Ideea acestui capitol mi-a venit după o discuţie cu cineva care, în conflict fiind cu cea
mai relevantă persoana din viaţa ei, nu putea depăşi explicatia: “am vrut să-i arat ca
se poate şi mai rău de atât”.
Adesea când “supărăm” sau “enervăm” pe cineva el/ea ne supără înapoi. E o lege
nescrisă a noastră, a oamenilor. Ce se întâmplă apoi este că vrem să arătăm totuşi că se
poate mai rău. Prin urmare facem ceva nemaiauzit.
Să luam exemplul cu pricina. El o roaga să ducă ceva la posta. Ea uită. Când vine el
acasă şi întreabă (bineînteles pe un ton nervos, strigând) de ce mai e plicul ăla pe masă
când deja trebuia să ajungă la destinatar, ea, cu lacrimi în ochi, spune că a uitat. Nu e
greu de imaginat că seara e compromisă şi el nu o va mai însoţi la petrecerea celei mai
bune prietene a ei. Drept răspuns, cand el merge până la maşină să-şi aducă un dosar
important, ea îl inchide afară. “Doar o jumătate de oră”. Întrebată fiind de ce… “pentru
că vroiam să-i arăt că se poate şi mai rău decât să nu-i duc un nenorocit de plic la
poştă”.
Dupa o analiză mai atentă am ajuns la concluzia pe care mi-ar plăcea să o cizelez
împreuna cu voi. Nu ne place să ne mărturisim sentimentele sau gândurile
pentru că altcineva să nu profite de pe seama lor. Sau, în alte cuvinte fie spus, nu
ne place să fim / să parem vulnerabili… E UN CERC VICIOS!
Nu-i zic că o/îl iubesc primul/a ca să nu creadă ca sunt slab. Nu-i spun de problemele
mele, ca să nu ma compătimeasca sau să mă judece.
Deşi unii oameni au nevoia de a se simţi mereu vulnerabili.
De ce unii oameni au nevoia de a fi răniţi mereu? E ca şi cum ar tânji să fie mereu răniţi,
probabil ca validare a propriilor sentimente de insignifianţă sau poate ca auto-
agresivitate pentru propria slăbiciune şi laşitate.
Cele mai dificile emoţii pentru cei mai mulţi dintre noi sunt să ne simţim răniţi şi
vulnerabili. Aproape orice altă emoţie poate fi tolerată mai uşor. Să ne enervăm pe
cineva care ne-a rănit este adesea un mod de a nu ne simţi răniţi sau vulnerabili. Chiar
şi depresia – în forma “mă simt rău pentru mine însumi” – este mai uşor de tolerat.
Aşadar scoatem “artileria grea”: după ce simţim că am fost răniţi pentru că persoana
dragă ne-a spus “nu faci niciodată ceea ce te rog”, facem ceva ca să rănim la randul
nostru, cum ar fi să o lăsăm să aştepte afară vreo jumătate de oră. Ce urmează? Un
proces dureros care ia vreo săptămână şi multe eforturi din partea amândurora pentru a
ajunge la numitorul comun, la acel ceva care “ne făcea să fim atât de fericiţi” şi care
acum pare imposibil de adus înapoi.
Finalul: nu mai suntem dispuşi să continuam procesul de schimbare a vieţii
noastre în doi. Am trecut de atâtea ori prin acest cerc vicios încât lăsăm totul baltă.
Sau pe modelul unor “prea-frumoase” căsnicii care ajung pana la venerabila nuntă de
argint (şi se opresc aici), mergem în cerc fără să simţim vreodată pentru mai mult de 2
săptămâni (cel mult) că relatia asta se dezvoltă spre ceva mai bun.
Nu ne place sa fim vulnerabili
Toata situaţia rândurile anterioare m-a dus cu gandul la urechile de şacal şi cu câtă
uşurinţa le “purtăm”.
Urechile de şacal (ale ei) aud în această situaţie învinovăţire, teamă etc. Urechile lui aud
“ură”, “părăsire”, “abandon”. Nimeni nu aude compasiune, nu este nicio girafa în jur
care ar putea auzi cam aşa:
Ea: “Cred că el a văzut că plicul nu a fost dus (observaţia), a simţit multă frustrare
(sentimentul) pentru că avea nevoie ca acel plic să fie trimis exact în acea zi (nevoia) şi
ar fi avut nevoie din partea mea să îl duc (cererea)”.
El: “Atunci când văd că nu ai dus plicul acesta la poştă (observaţie fără a judeca), simt
multă frustrare/mă simt supărat (sentimentul) pentru că aveam nevoie urgentă de un
răspuns la acel mesaj (nevoia) şi aş fi avut nevoie să ma anunţi din timp dacă ai văzut
că nu reuseşti să-l duci (cererea).
Dar repet – cred că o mare problemă a noastră este că nu ne place să fim / să părem
vulnerabili.
Ce putem face în schimb?
Dacă ne luam urechile de girafă, urechile care aud nevoile şi sentimentele celui care
ne răneşte, începem să exprimăm cum ne simţim (a doua componentă a comunicării
non-violente; prima era să observi fără să evaluezi, fără să judeci sau să critici).
Repertoriul nostru de cuvinte la adresa altora este adesea considerabil mai mare faţă de
vocabularul de cuvinte cu care ne putem descrie stările emoţionale. Dar, dacă ne
exprimăm sentimentele ne putem rezolva conflictele.
O confuzie uzuală, generată de limba română la fel ca şi de limba engleză este felul în
care folosim cuvântul “simt” fără să exprimăm de fapt un sentiment. De exemplu, în
propoziţia “Simt că nu am stabilit nişte lucruri clare”, cuvintul “simt” ar putea fi înlocuit
mai degrabă cu “cred”.
În general, nu ne exprimăm corect sentimentele deoarece:
1. nu le distingem de gândurile noastre: “mă simt ca o epavă”, “simt că e inutil”;
2. nu distingem între ceea ce simţim şi cum credem că suntem: “ma simt un prost”.
Atunci când ai urechi de şacal vei spune lucruri de genul: “Sunt supărat pentru că tu…”,
“Ea mă face fericit”, “El mă enervează”.
Gânduri deghizate în sentimente
Când purtăm urechi de girafă sentimentele reprezintă o componentă vitală; când le
folosim pe cele de şacal ele sunt aproape absente. În următoarele exemple de expresii
“şacal” observaţi că, deşi se foloseşte cuvântul “simt”, noi nu ştim ce simte cu adevărat
vorbitorul: “simt că eşti rau”, “simt că nu-mi pasă”, “simt că nu este corect”.
În fiecare dintre afirmaţiile de mai sus ar fi mult mai potrivit să înlocuim cuvântul
“simt” cu “cred”.
Cum poate ajuta o relaţie sau chiar pe individ mărturisirea sentimentelor?
Nu am un răspuns, deoarece cred că sentimentele pot fi exprimate în mod diferit, aşa
cum am observat mai sus. Cu siguranţă, când sunt exprimate sentimentele reale,
într-un limbaj non-agresiv, relaţia va avea doar de câştigat.
Oricum, unul dintre cele mai… “ciudate” lucruri legate de împărtăşirea sentimentelor cu
alte persoane este să începi să le exprimi.
5. CUM SĂ-MI CREEZ CONȘTIENT VIAȚA?
Daca viaţa ta ar fi o carte…
Te-ai întrebat vreodată ce-ar fi dacă viaţa ta ar fi o carte? Iar tu ai fi autorul acestei
cărţi?
Ce fel de carte ar fi? De aventură, mister, ficţiune? Ar avea o scriitură bună? Povestea ar
curge lin? Şi personajele cum ar fi? Cât de interesante? Dar cum ar fi locul de
desfăşurare al poveştii? Plin de culori, bucurie, amuzament, sau negru şi deprimant? Ar
exista acţiune în cartea ta? Cum s-ar întâmpla totul? Rapid, încet sau foarte încet?
Dacă aş alege de pe raft cartea ta aş gasi-o interesantă? Mi-aş dori sa continuu să
întorc filele şi să vad ce se întâmplă în următoarele capitole? Mi-ar plăcea personajele
din ea? Aş recomanda cartea unui prieten?
Hai să ne acordăm şansa de a crede că putem să ne schimbăm povestea. Cum s-ar
schimba povestea TA din acest punct? Ai schimba oare personajele? Sau locul de
desfăşurare? Unde s-ar întâmpla acţiunea de aici încolo? Sau poate ar rămâne totul
neschimbat?
Cartea vieţii tale
Cartea propriei tale vieţi nu este o carte goală. Nu este nici gata-scrisă cu cuvintele
altcuiva. În schimb este jumătate plină, jumătate goală. Este mult mai scurtă decât îţi
poţi imagina şi mult mai lungă în acelaşi timp. Ai putea să o citeşti într-o singură zi, dar
îţi va lua o viaţă să o scrii. Este un infinit număr de pagini pe care nu vei putea să scrii
nici măcar un cuvant – sunt paginile dinainte de începutul cărţii şi cele de la final. Poţi în
schimb să scrii între capitolele “naştere” şi “moarte”.
Această carte poate fi folosită pentru a-ţi stabili obiectivele şi pentru a-ţi monitoriza
progresul. Pur şi simplu sari câţiva ani în avans şi începe să scrii ce anume doreşti să
fii, să ai, să faci. Apoi, ia-ţi timp să citeşti atent cum punctele de cotitură în viaţa ta se
întâmplă, cum se întâmplă şi eşecurile şi cum anumite obiective sunt atinse sau
abandonate.
S-au scris multe sfaturi pentru cei care se îmbarcă în Călătoria Vieţii: cunoaşte-te pe
tine însuţi, caută moderaţia în toate lucrurile, fă celorlalţi ceea ce ai vrea să ţi se facă
ţie, fii autentic, urmează-ţi inima, fii… tot ce poţi să fii…
Desi ştim cu toţii că nu există o anume cale spre succes, calea aceasta arată totuşi
astfel: stabileşte-ti un obiectiv, încearcă ceva, eşuează, încearcă altceva şi
repetă din nou şi din nou până când vei găsi ceva care să funcţioneze.
Odată ce ai gasit metoda care funcţionează, continuă s-o foloseşti până când nu mai
merge sau până când începe s-o folosească toată lumea sau, pur şi simplu, până când
înceteaza să mai fie amuzant. Apoi încearcă ceva nou. Dacă te împotmoleşti, rămâi pe
poziţie şi dă o şansă hazardului să-ţi trimită semne de continuare.
În fine, tot ce e nevoie cu adevarat să faci e să-ţi dai seama Cine eşti şi să Fii Cea mai
bună versiune a Ta! Nu-ţi pierde timpul creând o copie pală a persoanei pe care ceilalţi
se aşteaptă s-o întruchipezi. De ce să trăieşti viaţa mizerabilă a altcuiva când poţi să
trăiesti propria ta viaţă? Fii tu însuţi sau mori încercând să fii!
Viaţa ta e o carte deschisă, şi asta e tot ce e nevoie să ştii. Începe să o scrii!
Ce-ar fi să începi prin a scrie următorul capitol diferit?
Cum ar fi să iei un pix şi chiar să începi să scrii?
Exprimă cu Pasiune, Energie şi Curaj!
Creează viaţa pe care vrei s-o trăieşti.
De ce să nu începi chiar acum?
Eşti autorul propriei tale vieţi! Tu îţi scrii propria poveste!
Iată câteva întrebări pentru tine:
1. Care ar fi titlul cărţii tale?
2. Ar citi-o cineva? Câţi oameni ar avea-o pe noptieră? Câti ar pune-o în biblioteca
personală?
3. Cum ai vrea să fie viaţa ta… din carte?
4. Cine ai vrea să fii?
Ia condeiul, pixul, creionul grafic sau o pensulă şi începe să scrii sau să desenezi cum
va fi viaţa ta… s-ar putea să se întâmple!