Date referitoare la viata si activitatea lui Anton Pann

Pr.prep. Codre Bogdan

Una dintre cele mai luminoase figuri ale culturii muzicale romaneşti din prima jumatate a secolului al XIX-lea a fost şi rămâne, fără îndoială, Anton Pann, în cel pe care marele nostru Eminescu l-a numit „finul Pepelei cel isteţ ca un proverb” (Epigonii 1870). Activitatea şi creaţia lui au fost mult diversificate oscilând între muzică şi literatură, dar aşa cum însuşi mărturisea „de cele mai multe ori balanţa înclina spre arta sunetelor … că eu altele n-am învăţat, decât din mica mea copilărie mi-am bătut capul ca să ajung desăvârşit în meşteşugul musicei bisericeşti, în care am şi izbutit. După ce am învăţat canoanele şi ortografia acestui meşteşug, n-am zăbovit a români şi a lucra pe note cărţile cele mai trebuincioase”. Această mărturisire îl defineşte pe Anton Pann ca muzician în primul rând, înţelegând prin aceasta compozitor, profesor de muzică bisericească, cântăreţ de strană, folclorist, tălmăcitor de muzică etc., apoi ca literat respectiv scriitor, poet, dar şi ca editor şi tipograf al propriilor sale lucrări1 aşa cum vom vedea din cele ce urmează. Anton Pann s-a născut în satul Sliveni din sudul Dunării (Bulgaria) după toate probabilităţile prin anii 1796-1798.2 Tatăl său, Pantoleon sau Pandele Petroveanu, era valah de origine, iar mama, Tomaida, grecoaică. Rămânând orfan de tată, mama s-a ocupat de educaţia lui dându-l să înveţe carte pe lângă dascălul bisericii din sat. Dar n-au stat prea mult pe acolo, căci din cauza persecutării creştinilor de către turci şi a declanşării războiului 1 Titus Moisescu, Muzica bizantină în Evul mediu românesc, Editura Academiei Române, Bucureşti 1995, p.68 2 Diac. Prof. Gh. Moisescu, o sută de ani de la moartea lui Anton Pann 1854-1954

1

ruso-turc din 1806, Tomaida s-a refugiat cu cei trei băieţi ai săi la Chişinău. Aici micul Anton , cu isteţimea şi puţinele sale cunoştinţe muzicale, a reuşit să se încadreze printre sopranii corului Catedralei de aici, după cum însuşi va mărturisi mai târziu menţionând anul 1810. Ceilalţi doi fraţi au murit în timpul asediului Brăilei, din care cauză Anton se refugiază cu mama sa definitiv la Bucureşti unde, în 1812 este angajat paraclisier la biserica „Olari” şi apoi cântăreţ II la biserica „Sfinţi” de pe calea Moşilor. Aici va aprofunda studiul muzicii bisericeşti cu Dionisie Fotino şi la şcoala lui Petru Efesiul. În anul 1820 se căsătoreşte cu Zamfira Agurezan cu care va avea un fiu, pe nume Lazăr care a ajuns preot la biserica ’’Sf. Visarion” din Bucuresti. Un an mai târziu în 1821, revoluţia lui Tudor Vladimirescu îl determină, ca pe mulţi alţii printre care şi Macarie Ieromonahul, să se refugieze peste munţi, în Braşov. Aici va petrece puţin timp, în care va activa ca protopsalt la biserica Sfântul Nicolae din Şchei.3

Trebuie menţionat aici faptul că înainte de acest episod în care a luat contact cu oraşul de la poalele Tâmpei, Anton Pann a petrecut un timp la Chişinău unde, ’’va admira bisericile ce străjuiesc cu clopotniţe aurite, şi înăuntru cărora se aud cântări măreţe. Coruri pe mai multe voci şi preoţi înveşmântaţi în odăjdii fastuoase, intonează axioane şi irmoase, tropare şi condace care nu se puteau auzi intr-o mică biserică de sat.” 4 Aici „pentru a câştiga existenţa sa şi a neconsolatei sale mame, intră în corul bisericii catedrale, unde prin frumoasa sa voce şi cunostinţele sale muzicale, atrăgea admiraţia credincioşilor.” 5

3 Diac. Dr. Nicu Moldoveanu, Muzică bisericească la români în sec. al XIX-lea, partea I, în rev. ’’Glasul Bisericii’’, nr.11-12 din 1982, p.893 4Constantin Mateescu, Drumurile lui Anton Pann, Editura Sport –Turism, Bucuresti, 1981, p. 20 5Nifon Ploieşteanu, Carte de muzică bisericească, Bucureşti 1902, p. 61

2

Într-o însemnare pe o filă a liturghierului său, mai puţin pagina 53, tipărit în 1847, se specifică : ”Doamne miluieşte, cântat în ruseşte de mine, Anton Pann, aflându-mă între sopranii armoniei eclesiastice, la anul 1810.”6

În anii 1826 – 1827 îl găsim la Râmnicu Vâlcea ca profesor de muzică la Şcoala Episcopiei, unde a avut elev pe Nifon, viitorul mitropolit al Ţării Româneşti, şi la mănătirea „Dintr-un lemn”.De aici împreună cu soţia a doua, „sora Anica” nepoata stareţei Platonida, ia din nou drumul Braşovului în 1828. În acelaşi an se întoarce la Bucureşti şi urmează cursurile colegiului Sf. Sava. Acum era şi psalt la biserica Olteni şi profesor de muzică la şcolile naţionale din Bucureşti. În 1837 se desparte de Anica cu care avusese un băiat, Gheorghiţă, şi o fata, Tinca, iar în anul 1840 se recăsătoreste a treia oară. In 1842 in urma unei jalbe pe care o adresează la 26 iunie Mitropolitului Neofit, este numit de acesta profesor la Seminarul Sf. Mitropolii (Seminarul Central) din Bucuresti, unde va funcţiona până la 2 noiembrie 1854, când îşi dă obştescul sfârşit, răpus de o răceală combinată cu tifos exantematic, contractate la Râureni (Râmnicu Vâlcea), unde se dusese tot pentru răspândirea tipăriturilor sale. A fost înmormantat la biserica Lucaci, unde mai târziu Asociaţia Generală a cântăreţilor din România, sub preşedenţia lui Ioan – Popescu Pasărea, i-a ridicat un monument.7 Dacă până aici am punctat câteva momente mai importane ale biografiei sale, în cele ce urmează vom încerca să reliefăm şi bogata sa activitate culturală, în special cea muzicală, legată mai ales de „românirea cântăreţilor biericesti„ la care alături de Macarie Ieromonahul, şi-a adus o contribuţie esenţială. Între anii 1829 – 1840 Pann compune şi tipăreşte mai multe broşuri şi cărţi laice precum : Versuri muziceşti (1830), 6 Constantin Mateescu op. it, p. 20 7 Diac. Dr. Nicu Moldoveanu , art. cit. pp. 893 - 894

3

Poiezii deosebite sau Cântece de lume (1831), Îndreptarul beţivilor (1832), Christomatia sau Şcoala moralului (1834), cinci tomuri din Erotocrit (1837), Calendar pe anul 1838, Calendar pe 1839, Povestire arabică (1839), Fabule şi Istorioare (1839 si 1841). În anul 1841, cu mari greutăţi şi cu înţelegerea Mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei, Anton Pann scoate de sub tipar Noul Doxastar cara aştepta de ani de zile.8 Prefăcut în româneşte după metodul vechi al Serdarului Dionisie Fotino şi dat la lumină pe acest metod nou, Tomul I, Bucureşti, 1841, cuprinde 322 de pagini şi în prefaţa lui, Pann dă câteva indicaţii foarte preţioase de prozodie şi interpretare a cântărilor bisriceşti. Acesta cuprinde stihirile şi slavele sărbătorilor împărăteşti şi ale sfinţilor de peste tot anul. Tomurile II şi III le va tipări la Bucureşti în 1853 şi cuprind cântările Triodului cu 127 de pagini şi ale Penticostarului cu 71 de pagini. Tomul I este singurul care n-a fost tipărit în tipografia sa, pe care o va inaugura în 1843 cu o a doua carte de muzică bisericească (teoretică)9. Trebuie menţionat aici faptul că tipărirea acestui Nou Doxastar l-a epuizat finanaciar într-o aşa măsură încât, după cum însuşi mărturisea, nu-i mai ajungeau banii „nici pentru pâinea cea de toate zilele”10

În 1843, aşa cum am arătat puţin mai sus, Anton Pann reuşeşte cu mari eforturi să-şi încropească o mică tipografie în una din chiliile bisericii (Oltului). Înfiinţarea şi înzestrarea ei s-a făcut „cu mari iconomii şi cu ajutorul multor preacuvioşi arhimandriţi, igumeni şi stareţi ai osebitelor mânăstiri”.11

8 Arhim. Grigoria Băbuş, Despre activitatea muzicală a lui Anton Pann, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4 /1986, p.110 9 Diac. Dr. Nicu Moldoveanu, art. cit. p.894 10 Arhim. Grigorie Băbuş, art. cit, p. 112 11 Ibidem

4

Aici va tipări el în 1845 cea mai însemnată lucrare a sa, o lucrare ce s-a bucurat de cea mai mare atenţie şi popularitate între toate lucrările teoretico-muzicale româneşti din secolul al XIX-lea. Este vorba de Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau Gramatica melodică şi reprezintă un adevărat tratat de teorie a muzicii bisericeşti, de meodică a predării muzicii în şcoli şi de compoziţie bisericească stând la temelia celorlalte lucrări teoretice care i-au urmat.12 Lucrarea cuprinde 276 de pagini şi este mai extinsă şi mai explicită decât Teoreticonul lui Macarie. În 1846 apar la Bucureşti alte lucrări: Irmologhiu sau Catavasier cuprinzând 216 pagini, Epitaful sau slujba înmormântării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Prohodul), un Kalofonicon şi un Heruvico-Chinonicar, acesta din urmă împărţit în trei tomuri. Tomul I cuprinde 166 de pagini, iar tomurile II şi III apar un an mai târziu în 1847. Întreaga lucrare cuprinde trei rânduri de heruvice, chinonice duminicale şi săptămânale plus 22 de axioane. Tot în acest an 1847 mai apar: Prescurtare din Bazul muzicii bisericeşti şi din Anastasimatar, Rânduiala Sfintei şi dumnezeieştii liturghii cu un cuprins de 92 de pagini Şi Păresimier care cuprinde cele mai de trebuinţă cântări ale Postului Mare, mai precis: răspunsuri la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, Ceasurile, pavecerniţa, Canonul Mare, Acatistul, Deniile din Săptămâna Patimilor, toate într-un număr de 89 de pagini.13 Din nefericire, în ziua de Paşti a acestui an 1847, mai precis pe data de 23 martie, un incendiu devastator izbucnit în capitală îi mistuie şi casa unde era tipografia de la care n-a mai putut să salveze decât teascurile. Anton Pann însă nu se dezarmează, ci cu răbdare şi speranţă îşi înjghebează o nouă 12 Titus Moisescu, op. cit. p.69 13 Diac.Dr. Nicu Moldoveanu, art. cit., p. 894-895

5

tipografie în casele cumpărate pe numele soţiei sale, Ecaterina, în strada Taurului, nr. 12, dar din cauza revoluţiei de la 1848 îşi va începe activitatea …. Abia peste doi ani. Astfel o nouă serie de cărţi de muzică vor vedea lumina tiparului, mai ales că după anul 1851 Anton Pann, ne mai fiind profesor la Seminar avea timp mai mult să se ocupe de tipăriturile sale. În paralel cu activitatea de dascăl şi tipograf, el a activat şi ca psalt la Curtea Veche. În 1848 îl întâlnim ca prim cântăreţ la Biserica „Kerţulescu” din Bucureşti, unde avea şi un cor de tineri, plătiţi cu 20 de lei pe lună. După aceasta cântă un an şi jumătate la Biserica „Lucaci”, dar fără plată după cum reiese dintr-un act de donaţie pentru acest locaş de cult, mai precis această donaţie constă în două rânduri de cărţi de muzică bisericească.14 Tot în 1848 îl întâlnim pe Pann printre revoluţionarii paşoptişti din Craiova şi Râmnicu Vâlcea. Acum apare la Bucureşti un „Privigher” ce cuprinde cântări la Vecernia cu priveghere de la sărbătorile împărăteşti şi sfinţii mari. În anul următor 1849, fiind deosebit de bolnav şi gândidu-se că poate i s-a apropiat şi lui obştescul sfârşit, îşi scrie în versuri propria viaţă, pe planul soţiei sale Ecaterina. În 1852 tipăreşte la Bucureşti Antologia muzico-eclesiastică, iar în următorul an 1853, tot la Bucureşti apar „Antifoane ce se cântă la Utreniile serii, dimineţii şi ale Sfintei Liturghii. În 1854 iese de sub tipar „Noul Anastasimatar”, tradus şi compus după sistema cea veche a Serdarului Dionisie Fotino şi tot în acest an apare şi lucrarea „La Sfânta Liturghie a Marelui Vasilie şi la Sfânta Liturgie a lui Ioan Gură de Aur”.15 La 20 august 1854 îşi scrie al doilea testament, în care cere să fie îngropat nu la Viforâta, ci la Rozioara, un schit de maici din munţii Prahovei. Dorinţa aceasta din urmă ia rămas însă neândeplinită întrucât, după cum am arătat la începutul 14 Arhim. Grigorie Băbuş, art. cit., p. 112-113 15 Diac. Dr. Nicu Moldoveanu, art. cit., p. 895

6

acestui articol s-a stins din viaţă toamna, (2 noiembrie 1854) şi condiţiile de transport erau dintre cele mai grele. Astfel, aşa cum am văzut a rămas să-şi doarmă somnul de veci în curtea Bisericii „Lucaci”. Preţuit şi apreciat în viaţă, neuitat nici după moartea sa, Anton Pann trăieşte în amintirea urmaşilor atât prin voiciunea lăsată în proverbele şi scrierile sale „ De prin lume adunate şi iarăşi la lume date”, cât şi prin tot ce a izbutit să realizeze pe tărâmul muzicii bisericeşti, pentru care din fragedă copilărie a muncit cu râvnă şi cu dragoste, cântând, scriind, tălmăcind şi tipărind. Viaţa sa a fost o dăruire totală pe altarul muzicii bisericeşti. Înzestrat de Dumnezeu cu alese însuşiri muzicale, Anton Pann a depăşit cadrul epocii în care a trăit prin spiritul său progresist. Pentru aceasta sunt semnificative cuvintele lui de mulţumire din Herovico-Chinonicarul tipărit în 1846-1847 şi adresate părintelui Veniamin de la mănăstirea Bistriţa şi din care reiese preocuparea sa de căpetenie: răspândirea cărţilor de muzică psaltică şi tălmăcirea lor în limba naţională. Iată ce spune aici: „Aţi împlinit o lipsă ce era neapărată trebuinţă într-o eparhie în care toate ştiinţele au luat înainte şi numai aceasta (psaltica românească) rămăsese înapoiată, din pricina lipsei de cărţi în limba naţională”.16 Opera lui Anton Pann de folclorist şi tipăritor rămâne în umbră pe lângă cea de „traducător” în limba naţională a cântăreţilor bisericeşti din limba greacă. Cu toate acestea, dacă opera sa muzicală implicată psaltichiei româneşti n-a fost întotdeauna privită cu indiferenţă, a fost în schimb întâmpinată cu răceală şi de cele mai multe ori cu un dezinteres total, chiar din partea cântăreţilor de la strană. Cunoaştem multe aspecte din prefeţele tipăriturilor psaltice ale lui Anton Pann, în care el foloseşte toate mijloacele posibile, chiar şi ironia şi satira, pentru a stârni interesul faţă de muzică. Făcând o cercetare mai 16 Arhim. Grigorie Bobuş, art. cit., p. 113

7

amănunţită a lucrărilor sale psaltice, ne dăm seama că în ele trăieşte duhul unui mare şi desăvârşit muzician. Astfel prima sa parte de cântări tipărită este intitulată „Versuri musiceşti, versuri care se cântă la Naşterea Domnului cu indicaţia glasului respectiv”. Precuvântarea ce însoţeşte această carte tipărită la Bucureşti în anul 1830 exprimă ceea ce l-a determinat pe autor să tipărească aceste versuri: „Pe aceste întra-acest chip eu văzându-le m-am îndemnat şi pe cât am putut culegându-le, le-am îndreptat. Şi ca să nu rămână puţina mea osteneală în deşert, le-am dat în tipar împreună cu glasurile lor, alcătuindu-le pe meşteşugul musichiei, alăturând versuri politiceşti.”17 Acţiunea de „românire” a cântărilor bisericeşti întreprinse de Anton Pann se deosebeşte cumva de cea a lui Macarie, în sensul că cel dintâi nu a căutat să fie prea fidel melodiilor greceşti originale, poate şi pentru faptul că nu era monah, ci laic şi încă din aceia care, după cum îl surprinde foarte bine O. L. Cosma desfăşurând activitatea sa „pe tărâmurile cele mai contradictorii : dascăl şi psalt, ocupându-se de smeritele cânturi bisericeşti şi cântăreţi de „inimă albastră” 18, care „împreună cu fiii boierilor pătrunşi de săgeţile lui Cupidon, zice Mihail Posluşnicu, culegea sau improviza inspiraţii poetice, versuri de dragoste, care aveau să fie mijloacele de convingere ale dulcineelor lui Costache Caragea, Bărcănescu, etc. apărute în pervazul ferestrei în miez de noapte şi-n scânteierea lină a razelor de lună, furşate în umbră de nuc, prezent cu firea sa glumeaţă şi iradiantă la cele mai gălăgioase petreceri în mahalalele capitalei”.19

Anton Pann a ştiut să îmbine fericit cultura orientală cu care era familiarizat din copilărie cu tendinţele înnoitoare venite din Apus. Prin urmare el era cântăreţ de biserică şi rapsod 17 Ibidem, p. 114 18 O.L. Cosma, Hronicul muzicii româneşti. Vol. II, Bucureşti 1974, p.390 19 Mihail Gr. Posluşnicu, Istoria musicei la români, Bucureşti 1928, p.45

8

popular, dar şi poet de versuri religioase şi politice, creator de literatură bisericească şi populară. Melodiile sale bisericeşti sunt adesea scurtate căci acolo unde nu este mulţumit de originalul grecesc al lui Dionisie Fotino care trăia tot aici în Ţara Românească, compune el însuşi faceri personale. Având totodată un simţ estetic dezvoltat, el se preocupă permanent de prozodie şi de adaptarea liniei melodice la ideea textului românesc. Astfel în prefaţa Noului Doxastar, tipărit în 1841 la Bucureşti (tomul I), el spune „Acest Doxastar este de neapărată trebuinţă ca să se predea şcolarilor îndată după Anastasimatar”. Întrânsul iubitorul de muzică întâmpină tot felul de tesuri (teze sau teme) precum de umilinţă, de rugăciune, de plângere, de întristare, de bucurie şi altele… Va şti cum să păzească tonul… va vedea ce fel se glăsuieşte (sic) zicerile cereşti şi cele ce cer suire , cum şi zicerile pământeşti şi câte cer josire şi, cu un cuvânt va dobândi ideea ca să ştie rosti cu bună întocmire şi zicerea cea mai măruntă în fiecare 8 glasuri…Ascultaţi cu băgare de seamă toate lucrările ca să le deprindeţi şi cu ifosul lor, adică liniştit, cucernic, mângâios şi dulce, uşor suind şi uşor pogorând, neabătându-vă în niscai adaosuri schimonosite, care sunt urâte lui Dumnezeu şi oamenilor. Sârguiţi-vă din toate mai mult ca să învăţaţi buna purtare a glasului, căci nu e învăţat cel ce ştie numai să cânte şi are glas lăudat, ci acela ce ştie a-şi purta glasul ca un instrumentar (instrumentist) iscusit şi meşteşugit la degete”20 În altă parte tot el spune, cu privire la potrivirea liniei melodice că „şi alţii mulţi s-au încercat la tâlmăcirea cântării bisericeşti, dar n-au făcut decât au ridicat silabele zicerilor străine şi-n locul lor au aşezat silabele zicerilor româneşti” Se prea poate ca aceasta să fie o aluzie la Macarie Ieromonahul sau mai degrabă la cei vechi fiindcă în „Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti” tipărit la 1845, Anton Pann îl laudă pe Macarie în 20 Ibidem, p.39

9

felul acesta: „pentru că după mutarea din viaţa aceasta a Părintelui Macarie, nu s-au orânduit nici un tâlmăcitor de cântări, nici s-au arătat vreunul ce să ceară a se însărcina cu această slujbă, ce rari oameni o pot îndeplini”. Prin aceasta el recunoaşte meritul cel mare al lui Macarie de a fi potrivit cum nu se putea mai bine textul românesc la melodiile greceşti. Fraza lui Anton Pann este corectă, cu ambitus mai larg, prozodică şi peste toate acestea mai mult influenţată de folclor.21 „Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti” este cursul pe care Anton Pann l-a predat elevilor săi di Seminarul Sfintei Mitropolii şi pe care l-a tipărit în Tipografia sa de muzică bisericească din Bucureşti, în 1845. El realizează această lucrare în calitate de fiu credincios şi iubit al Sfintei Biserici Ortodoxe. Din prefaţa ei se poate distinge personalitatea psihologică a autorului care-şi dezvăluie aici crezul şi concepţia sa despre muzica psaltică, dorurile şi îndemnurile călduroase ale sale pentru popăşirea muzicii străbune. Prefaţa acestei lucrări marchează totodată trecerea de la „metodul cel vechi” al muzicii psaltice, la „sistema cea nouă”, pe care el o popularizează în Principate. Ea este în acelaşi timp chiar un fel de mărturisire de credinţă pentru meşteşugul său muzical. Fără a părăsi linia tradiţiei ortodoxe, el este preocupat totuşi de o anumită perfecţiune nu numai a tehnicii muzicale adoptate în textul românesc al imnurilor cât şi a modului de tălmăcire. Anton Pann însuşi recunoaşte faptul că a fost o perioadă în care era adeptul „metodului celui vechi” în calitate de colaborator al lui Macarie, însă pe cât era pe atunci de entuziasmat pentru ceea ce lucra, pe atât este acum de îndârjit să muncească la perfecţionarea noilor metode. El are în vedere procesul evolutiv al muzicii bisericeşti atunci când zice: „atunci metodul muzicii noi abia se arătase la lumină şi regula tălmăcirii nu ne era cunoscută; acum această sistemă este cu mult mai înaintată.” 21 Diac. Dr. Nicu Moldoveanu, art. cit, p. 896-897

10

Pentru a-şi motiva tot acest efort de înnoire a muzicii bisericeşti, Pann aduce un exemplu ales cu grijă, al Bisericii Răsăritene, care prin dacălii ei mai de seamă şi-a îmbunătăţit tot mai mult meşteşugul muzical şi formele gramaticale. Faptul că românii rămăseseră în urmă faţă de aceste progrese ale Ortodoxiei, constituie pentru Anton Pann nu doar o mustrare ci şi un îndemn. De aceea el caută să reliefeze importanţa şi necesitatea acestei cărţi care este alcătuită potrivit vremurilor noi şi este dedicată Seminariilor teologice pentru studiu. Autorul răspunde tot în prefaţă şi eventualelor împotriviri ale unora pe motivul că preoţilor nu le este necesară atâta psaltichie, cu frumoase dovezi, arătând rolul preotului nu doar ca slujitor al Altarului ci şi ca dascăl şi cântăreţ stăpân pe cele ce se cântă la strană. De aceea el pune aici un accent deosebit pe gramatica limbii, de care atârnă, spune el „glăsuirea propoziţiilor cu păzirea tonurilor ultime, penultime şi antipenultime”. În încheierea acestei prefeţe el anunţă cuprinsul general al lucrării, mai precis regulile gramaticale ce trebuie să stea la baza muzicii psaltice. Totodată făcând o introducere în materi muzicii, arată că aceasta este de origine divină şi este înnăscută în firea omului. Cu alte cuvinte, orice om este în felul său un muzicant. Muzica este, după Anton Pann, o „plânso-cuvântare prin care omul îşi exprimă toată patima sufletului şi a trupului. Primul om, Adam, probabil a fost şi primul care, în durerea păcatului său şi mustrarea pentru acesta, a simţit nevoia întrebuinţării acestei plânso- cuvântări. De atunci ea încadrează viaţa omului de la naştere până la moarte, atât la tristeţe cât şi la bucurie, fie în societate fie în pustie.”22

Biserica Ortodoxă a adoptat încă de la începutul ei muzica vocală şi a dezvoltat-o, ţinând seama tocmai de acest aspect, că ea îşi are rădăcinile în sufletul omului şi de aceea şi are asupra lui un efect deosebit. Vechii muzicieni, mai corect 22 Arhim. Grigorie Bărbuş, art. cit. p. 115

11

spus aici, psalţii din vechime, încarcă modurile primare de scriere muzicală cu o mulţime de semne noi, încât aşa cum spune Pann: „nu-i ajunge omului toată viaţa ca să înveţe cu desăvârşire meşteşugul muzicii”.23 De aceea psalţii vremurilor mai noi au lăsat la o parte acest balast, această încărcătură greoaie şi inutilă, revenind la vechiul mod de scriere muzicală pe care-l foloseşte şi Pann. El culege ideile tuturor psalţilor „desăvârşiţi” şi prin confruntare scoate reguli complete după afirmaţia sa, de cântare şi ortografie muzicală, pe care le dă tuturor spre învăţare, pentru „folosul omului” ca nu numai cele „politiceşti”, cum spunea, să înflorim ci şi în cele bisericeşti să progresăm, ca să ne putem lăuda întru toate. O altă Prefaţă, cea a Catavasierului sau Irmologhiului din 1846 este importantă prin sfaturile pe care Anton Pann le dă cântăreţilor „cum trebuie să păstreze măsura în cântare şi cum un „music” trebuie să cunoască şi teorie şi practică, primind Catavasierul care s-a întocmit în româneşte „cu destule ameţeli şi pierdere de odihnă şi de somn, din îngrijirea Mitropolitului Neofit. În toate prefeţele ediţiilor ulterioare ale tipăriturilor sale psaltice, Anton Pann completează cu îndemnuri noi vechile sfaturi şi totodată mulţumeşte celor care l-au sprijinit la tipărirea şi răspândirea lor. În acest sens este concludentă o altă Prefaţă a Privigheriului tipărit la 1848, intitulat şi „Cântări la vecernia cu priveghere de la sărbătorile împărăteşti şi la sfinţi mari”. În aceasta el oglindeşte personalitatea marelui mitropolit Neofit al Ungrovlahiei care a sprijinit foarte mult cultura românească. Este interesant faptul că în Liturghierul său din 1847 întâlnim câteva compoziţii bisericeşti ale elevilor săi interni de la Seminarul Sfintei Mitropolii, pe care Anton Pann îi încurajează în felul acesta. Un lucru deosebit de frumos, având în vedere că este vorba de cântări simple, la ectenii cum ar fi „Doamne miluieşte” simplu sau întreit, precum şi răspunsuri 23 Ibidem

12

mari pe diferite glasuri. Acestea erau încercări ale elevilor săi: Dimitrie Protopoescu, Iancu Niculescu, Nicolae Andronescu, Mantu Ionescu şi Alecu Mircea. Tot aici la paginile 77-78 găsim „Domne miluieşte” recitativ, armonizat în câteva variante de însuşi Anton Pann, cu notaţie psaltică, pentru cor mixt (o înlănţuire de acorduri pe treptele principale).24 În privinţa catavasiilor, Anton Pann adoptă forma „symtomon” adică cea scurtă, în timp ce Macarie adoptase forma „argon” adică cea lungă, pe larg, forme pe care le găsim împreună la Petru Lampadarie. Astăzi se cântă la noi, cu mici modificări, cele tipărite de Anton Pann. Catavasiile Floriilor nu le-a păstrat nici unul nici altul în forma lui Filotei adică „pre glasul rumânesc”, doar Dimitrie Suceveanu le va reda mai apoi cu foarte mici modificări.25

Tot de la Anton Pann se păstrează şi astăzi în cadrul cultului Bisericii noastre următoarele melodii tradiţionale de la Sfânta Liturghie: Antifoanele pe glasul V, Răspunsurile Mari pe glasul V, Tatăl nostru şi Crezul tot pe glasul V şi multe altele. Adesea prefeţele lucrărilor sale despre care am amintit ceva mai sus erau prevăzute cu versuri satirice şi chiar poezii întregi devenind astfel extrem de interesante şi savuroase. Iată câteva dintre aceste versuri ce apar în prefaţa primului volum al Heruvico-Chinonicarului său din anul 1847: „Cântă măi frate române pre graiul şi limba ta Şi lasă cele streine ei de a şi le cânta Cântă să-nţelegi şi însuţi şi câţi la tine ascult, Cinsteşte ca fieşcare, limba şi neamu-ţi mai mult.”26 Iată că, deşi iubea cel mai mult muzica, în special muzica de tradiţie bizantină, muzica psaltică, practicându-o cu mare 24 Diac.Dr. Nicu Moldoveanu, art. cit., p. 895 25 Ibidem 26 Titus Moisescu. Op. cit., p. 69

13

pasiune, Anton Pann a ştiut să se apropie şi de literatură, în special de fabule, poezie, istorioare şi cântece de lume. Din acestea a reuşit să facă adevărate bijuterii de artă şi să le exploateze în interesul susţinerii materiale a tipografiei sale de muzică bisericească. De aceea pentru noi el rămâne un mare traducător şi creator de muzică, un mare teoretician, dar şi practician al muzicii psaltice, fiind participant direct la făurirea culturii muzicale naţionale. Adesea se spune că de la Macarie a rămas valabil până azi Anastasimatarul, iar de la Anton Pann, Catavasierul.27 Trebuie amintit aici şi faptul că din creaţia muzicală psaltică a lui Anton Pann, în Transilvania, Răspunsurile mari pe glasul V s-au impus atât de puternic încât Dimitrie Cunţanu notează aproape identic aceste cântări. Compuse într-un stil doinit, în ambianţa melancolică a tonalităţii minore, specifică glasului V, aceste Răspunsuri se pot auzi şi azi în majoritatea bisericilor parohiale din Transilvania. În cântările „Mila păcii…”, „Cu vrednicie…” şi „Sfânt…”, D. Cunţanu foloseşte tactul „pe larg”, eliminând notele acute şi unde a considerat de cuviinţă a simplificat modulaţia. Mai mult ca sigur că le-a notat aşa cum se cântau în Biserică de către credincioşii transilvăneni. De asemenea n-ar fi exclus ca D. Cunţanu să fi cercetat pe viu operele lui Anton Pann, după cum credem că s-a întâmplat şi cu irmoasele lui Macarie Ieromonahul.28

În paralel cu muzica psaltică, Anton Pann s-a ocupat şi de muzica liniară sau europeană. Astfel, la sfârşitul cărţii „Culegere de povestiri şi anecdote” din anul 1854, întâlnim aria I „În zadar apune, în zadar răsare…” scrisă pe note liniare, iar la sfârşit înştiinţarea următoare: „Acest tipar pe note europene se

27 Ibidem 28 Pr.Conf.Dr. Vasile Stanciu, Protopsalţi români posthrisantici şi contribuţia lor la menţinerea melosului psaltic în Transivania, în rev. „Credinţa Ortodoxă”, nr. 3-4/1998, Alba Iulia, p. 37

14

află în tipografia subscrisului, şi-l recomandează către cei ce vor avea cânturi de tipărit, atât vocale cât şi instrumentale, A. Pann”29. Faptul că era deprins cu muzica liniară, ne-o dovedesc şi unii termeni pe care-i foloseşte în muzica psaltică. Astfel în multe din paginile Anastasimatarului întâlnim termeni muzicali ca: allegro, andante, allegretto, etc. Din toate cele expuse până aici, concluzionăm cu satisfacţie că cea mai mare dorinţă a lui Anton Pann a fost aceea de a împărtăşi la toată suflarea românească frumoasele opere psaltice bisericeşti. Grija de a îndrepta greşelile traducerilor din greceşte, de a modela cuvântul potrivit intonaţiei, de a da silabelor cât mai multă expresivitate muzicală şi de a îndrepta gramatica românească pe făgaşul adevărat al limbii, dovedesc o dragoste pentru frumos şi o simţire naţională rar întâlnite mai ales astăzi. Alături de Macarie Ieromonahul, Anton Pann a fost cu adevărat omul unui început de veac nou în muzica noastră psaltică. El n-a lăsat sub nici o formă să se piardă comoara plină de farmec şi de bogăţie a psaltichiei. A muncit o viaţă întreagă să adune cântările vestiţilor dascăli, le-a tălmăcit şi le-a potrivit cu iscusinţă pentru graiul nostru „pe ifosul vechi naţional”30 Cu toate că avea o concepţie estetică limpede, legând strâns linia melodică de conţinutul textului, totuşi acest lucru l-a determinat uneori să construiască melodii cu ambitus prea mare, cu salturi prea mari, mai ales la cântările papadice ca şi la o serie din cele stihirarice. De aceea nu s-au putut impune, cu toate că el a eliminat din construcţia melodică „figurile externe”, adică maniera ornamentală şi modulaţiile tipic orientale care pătrunseseră şi în cântarea bisericească datorită acelor „cântece exterioare” (ασματα έξωτερίκα) de origine greco-turco-perso-

29 Arhim.Grigorie Băbuş, art.cit. p.116 30 Diac. Conf. Dr. Nicu Moldoveanu, art. cit. p. 897

15

arabă, atât de îndrăgite în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul celui următor.31

În concluzie, modest şi întreprinzător, isteţ şi inovator, îmbinând talentul muzical cu cel de poet, Anton Pann a reuşit să lase posterităţii o zestre inestimabilă prin el trăieşte şi azi. Prin munca sa neobosită a impus definitiv cântarea bisericească în limba română prin numărul mare de publicaţii în acest domeniu, care cuprinde toată gama de cântări necesare cultului ortodox; a realizat o prozodie de toată lauda, cu mici exagerări poate, şi a trasat linia de dezvoltare ulterioară a muzicii psaltice româneşti. Aşa încât, prin tot ce a făcut, Anton Pann rămâne figura cea mai proeminentă a culturii psaltice româneşti din secolul al XIX-lea.32

31 Gheor ghe Ciobanu, Anton Pann şi „românirea” cântărilor bisericeşti, în volumul „Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie”, Bucureşti, 1974, p.322 32 Idem, Muzica bisericească la români, pp.339-340

16

Regarding to Anton Pann`s life and musical activity

Pr.prep. Codre Bogdan

Anton Pann, was born probably in 1796, in Sliven village, the Southern part of the Danube river (Bulgary). Because of his activity and multifarious creation, vassilate between music and literature „Pepelea`s godson, who is clever like a saiyng”, as he will be called by the great Romanian poet Eminescu, in his poem Epigonii (1870), Anton Pann will become one of the greatest personality of national culture, especially of Church`s musical culture, from the first half of XIX-th century. His most important Church`s musical works, through them, with the apport of Macarie Jeromonachul also, Dimitrie Suceveanu and others, he brought his contribution to the „românire” process of Church`s songs, are: The New Doxastar (1841), The theoretical and practical Baz of Church`s musical or melodious Grammar (1845)- his most important work, Catavisien (1846), The Epitaf or the funeral of our Lord Iesus Christ, A Kalofonicon, A Heruvico-Chinonicar (1846-1847), A Păresimier, A Privigher (1848), The Antology eclesiastical-musical (1852), Antifoane wich are singing now, in the evening and morning ectenii and also in the Holly service of Lithurghy, The New Anastasimatar (1854). Most of his works were printed in his own printing house wich was opened in 1845. He passed out in 2 November 1854, and he left to his succesors, an incomparable and incontestable literary production, in literature and poem field, but, especially in Romanian psalm musical history.

17