199-200-201199-200-201Apare cu sprijinul Consiliului Local ºi al Primãriei Galaþi

Anul XVI / Octombrie - Noiembrie - Decembrie 2014 / 2 lei / Director Corneliu Antoniu

Municipiul Galaþi

DUNÃREA - CALEA REGALÃ A POEZIEI EUROPENE

În urechea unui melc

Ai noroc Toate sunt cum suntLocuieºti în urechea unui melcªi bei cu ochii închiºiÎn ceaþa care creºteªi se aºeazã la masa ta: e paceAi noroc Cã nu eºti singur Plãteºte ºi pleacã în decemvreªi mulþumeºte-te cã ningePlãteºte ºi pleacã. E simpluO, cât e de simplu!

Corneliu AntoniuLa mulþi ani!

2015

2

Antares

din viata filialeidin viata filialeidin viata filialeidin viata filialeidin viata filialei

ANTARESColegiul redacţionalRedactori interni:Constantin Gherghinoiu,Viorel Coman, Petru Iamandi,Maria Cogălniceanu, Viorel ŞtefănescuRedactori externi:Ion Dumitru - GermaniaA.R. Morlan - S.U.A.Raymond Humphreys - Marea Britanie

“Mă leagă ceva de Galaţi: o iubire spirituală.Sunt bucuros că sunt aici!” - s-a adresatacademicianul Eugen Simion publicului gălăţean,la cel mai recent Salon literar “Axis Libri” alBibliotecii „V. A. Urechia”, cu prilejul lansării cărţiisale ”Ion Creangă: Cruzimile unui moralist jovial”,Editura “Princeps Edit” Iaşi.

Alături, prefaţatorul cărţii, venit special tocmaide la Chişinău, academicianul Mihai Cimpoi, şi-auitat discursul pe un stick, astfel încât ne-a oferitun rezumat. Uneori, chiar în stilul humuleşteanului.O mostră: întrebând nişte şcolari de peste Prut ceculoare are dracul mistic şi mitologic, a aflat că…gri, apoi negru şi, corectându-i - „roşu” -, un copila exclamat: „Voronin!”

Dar să nu-l lăsăm pe drăcuşor să nedespartă de încă un invitat: poetul Liviu IoanStoiciu, acum cu un roman fantastic: „Vrăjmaş”,apărut la Editura “Polirom”.

Creangă, studiat la şcoală în JaponiaCartea lui Eugen Simion despre Creangă

este a 15-a dintr-o colecţie de 60 dedicată autorului„Amintirilor din copilărie” (serie începând cu Iorgaşi Ibrăileanu), având model seria „Eminesciana”,a Editurii “Junimea”, cu 84 de cărţi. De faţă, laSalon, a fost şi directoarea Editurii “Princeps Edit”,Filomena Corbu, şi redactorul-şef al acesteia,poetul Daniel Corbu. Iniţiator şi prefaţator alcolecţiei, Mihai Cimpoi le-a prezentat şi gălăţenilor

Biblioteca “V. A. Urechia” şi Filiala Sud-Est a USRSeară cu trei academicieni

* Eugen Simion, Mihai Cimpoi şi Maya Simionescu le-au oferit numeroşilor gălăţeni prezenţi un regal al cărţilor

„cea mai dificilă carte” scrisă de academicianulSimion, care abordează, într-o „carte debătrâneţe”, unghiuri pe care nu le-a încercat niciCălinescu! Deşi cu o analiză tradiţionalistă, EugenSimion face o demonstraţie a unui Creangă artist,nu doar un povestitor, autor de „ţărănii”.

În timp ce la noi sunt glasuri care îl considerădepăşit pe Creangă pentru a mai intra, cu limbajulsău arhaic, în manuale, micuţii japonezi îl învaţăpe genialul humuleştean la şcoală, a mai spusacademicianul Cimpoi. Deci Creangă este şirămâne universal! „În viaţa mea n-am scris cevamai greu”, a recunoscut la lansarea gălăţeană şiautorul. Mai notăm şi înţepături, elegante, înmomentul în care oaspetele din Chişinău l-a felicitatpe academicianul de la Bucureşti că are… aşapuţine greşeli de tipar în cartea editată.

O sală plină-ochi!Acest regal al cărţii, cu invitaţi speciali, a

făcut neîncăpătoare Sala „Mihai Eminescu” abibliotecii. Ne-au trecut pragul nu mai puţini de treiacademicieni - Eugen Simion (fost preşedinte alAcademiei), un membru de onoare al AcademieiRomâne, Mihai Cimpoi (fost preşedinte al UniuniiScriitorilor din Republica Moldova), şi biologulMaya Simionescu, vicepreşedinte al AcademieiRomâne (ş i cavaler al Legiunii de OnoareFranceze), alături de mereu neaşteptatul scriitor

Liviu Ioan Stoiciu. Organizată cu prilejul SerbărilorGalaţiului, întâlnirea a fost un succes, salarămânând plină-ochi, în ciuda prelungirii lucrărilor,fiecare dintre cărturarii invitaţi susţinând adevăratelecţii de literatură, cu umor şi sinceritate.

Deputatul Florin Pâslaru de la Comisia deCultură a Camerei s-a declarat „mai mult decâtemoţionat şi încântat, înnebunit, dacă vreţi, defericire, de faptul că în Galaţi se întâmplă aşaceva!” Ei bine, se întâmplă! Şi e bine când vădaceasta chiar şi reprezentanţii noştri! Aşteptămasemenea prilejuri şi dinspre ei!

Cartea ”Vrăjmaş”, un roman „atipic”, a fostprezentată de preşedintele Filialei UniuniiScriitorilor din România (USR), poetul CorneliuAntoniu. Notăm şi o idee a poetului Stoiciu:„Literatura română se devalorizează de la sine,pentru că se schimbă sensibilitatea noastră”.

Au fost multe luări de cuvânt. Cu aceastăocazie, am aflat şi că directorul bibliotecii, prof. dr.Zanfir Ilie, cu un al doilea doctorat susţinut laChişinău, este de-acum şi membru al UniuniiScriitorilor din România, filiala Sud-Est.

Elevi de la Liceul de Artă au susţinut unminiconcert, iar actriţa Petronela Buda ne-aemoţionat cu „Moartea căprioarei” de N. Labiş.

Victor Cilincă

“TRILOGIA MUSCELENII”a scriitorului Titi Damian, membru al filialei SUD-EST

a Uniunii Scriitorilor, a obţinut MARELE PREMIU

la Concursul Naţional "Vasile Voiculescu"

Târgul de carte “GAUDEAMUS” 2014

Filiala Sud-EstStela Iorga (2010), Sava Bogasiu (2011), CornelGalben (2011), Gheorghe Petcu (2011), Ion TrifPleşa (2011), Săndel Stamate (2011), Ion Toderiţă(2011), Cristian Corcan (2012), Diana Corcan(2012), Octavian Mihalcea (2012), Viorel Mortu(Coman) (2012), Andrei Velea (2012).

*Dan Bistricean (2014)Constantin Kapitza (2014)Apostu Panaitache Vultureanu (2014)Ilie Zanfir (2014)

Titularizarea unor stagiari şinoi primiri de membri titulari ai USR

Premiile Filialei Sud-Esta USR pentru anul 2013

Sâmbătă, 20 decembrie 2014, orele11.00, în Sala Mihai Eminescu aBibliotecii “V.A. Urechia”, a avut locdecernarea premiilor USR - Filiala Sud-Est pentru anul 2013.

Poezie - Iulian Grigoriu pentruvolumul “Eu, prea-străinul”, Ed. TipoMoldova, Iaşi.

Proză - Cristian Robu Corcan pentruvolumul “Fără ruşine” Ed. Herg Benet,Bucureşti.

Premiul “Opera Omnia” poetuluişi publicistului Ion Zimbru.

Juriul a fost format din Scriitorii ViorelComan, Viorel Ştefănescu, CorneliuAntoniu (preşedinte), A.G. Secară şiTudor Cristian Roşca.

Revista de cultură Antares acordăpremiul de critică scriitorului A.G.Secară.

*

aglomeraţie mare moncher...!

Antares

3cronicã literarãcronicã literarãcronicã literarãcronicã literarãcronicã literarã

Închizând ochii imediat după lectura „Verii carenu mai apune”, în acel întuneric creat a apărutcartea lui Radu Sergiu Ruba, ca un obiect luminos,strălucitor.

Pentru că este, fără doar şi poate, o Carte aLuminii Adevărate.

Omul, ca fiinţă platonică a cavernelor şi asubteranelor, poate vorbi, probabil (singur întrucolţul acesta de univers ori plurivers), cel mai binedespre absenţa şi căutarea Luminii.

Corpul energetic despre care vorbeşte nunumai R.S.Ruba este gata să strige nostalgic dupăLumina adevărată.

Scrie scriitorul (p.171): „Lumina e maiputernică decât trecerea timpului. Fiinţa noastrăo absoarbe în celule, nu ştiu unde, în ADN, fiindcăea nu ţine numai de memorie. Iată, ca dovadă,reprezentările mele vizuale: ele se producobligatoriu înaintea ochilor îndreptaţi asupra lumii,nici vorbă să răsară înăuntrul craniului. Imaginilegenerate spontan se situează numai în bătaia (…)fantomei privirii. Dar se alcătuiesc toate în afaramea, din materie luminoasă, oricât de intenscolorate sau de stinse ar fi ele.”

Tot legată de Lumină este şi una dintre celemai frumoase declaraţii de dragoste pentru ideeade destin, pentru Fiinţa Luminii, dar implicit şipentru femeia iubită, o declaraţie care apare lasfârşitul cărţii, când scriitorul stă cu Nicole pe obancă din părculeţul de la Sévres Babylone: „Măuitam la ea şi mă preocupa felul destinului de a-şiface jocul: de ce adică ea, şi nu, să zicem, o fatădin Bucureşti, din Spania sau din Moldova?... Nicolevenea chiar din mijlocul priveliştilor străbătute demine şi care-mi dăruiseră imaginea lumii în verde,galben, albastru, în purpuriu, vânăt sau violaceu,sub regimul înalt al soarelui unei veri fără sfârşit.Nu puteam respira fără a extinde amintirea acelorpeisaje asupra întregii realităţi cu care ajungeamîn atingere. Aveam nevoie de culorile şi umbrelecopilăriei şi pentru recompunerea Parisului meude sub pleoape. Mă ajuta şi Nicole nu numai cu

O Carte care vă priveşte cu Iubire sau…

Lumina Adevărată a Înalturilor şi a Adâncimilor

explicaţiile sale, ci prin însuşi faptul că venea depe ţărmurile luminii, ce mai, ea însăşi, în totalitate,o epifanie… Era un semn că nu numai eu măcufundam în memorie în căutarea ei, ci şi luminaaceea mă căuta stăruitor pe mine.” La începutulcărţii mărturiseşte că nu a văzut-o niciodată, „darfiinţa ei este, înainte de toate şi înainte de orice, oemisie neîntreruptă de lumină”…

Ş i pentru că veni vorba de adevăratafrumuseţe, care nu se pierde niciodată, dincolode toate simţurile noastre, în capitolul „Femeilealtei dimensiuni” se precizează că „frumuseţeafeminină e o energie discretă a constelaţiei, oputere adâncă şi, de multe ori, independentă depurtătoarele sale.”

Pentru că în lumea lui Radu Sergiu Ruba „totule logos, revărsare în logos şi în biomagnetism.”(p.168). Sau, dacă vreţi, „revărsare în poveste”,pentru a scoate la lumină „adâncimi ce dau semnede retractilitate”…

Acum să nu credeţi că este vorba doar de ocarte cu „o vară”, cu Lumina acelei veri, chiar şiaceea vară din anul 1965 care a rămas întru RaduSergiu Ruba „în nesfârşită scăpătare, străpunsăuneori de tăişul razei de la marginea mării, ultimulfulger care-mi trecuse pe dinainte, târând cu elîntreaga lume. Căci, de atunci încoace, totul a fostsă fie închipuire.” (p.15).

Dacă vreţi, este şi o formă de jurnal (scris dinamintiri), poate un pic „extim” (fac aluzia ţinândcont de prietenia lui R.S.Ruba cu Michel Tournier,unul dintre scriitorii mei preferaţi, care m-a şiinfluenţat, scriitor francez tradus parţial de cătreromân), care se împleteşte cu un roman de familie,cel al străbunicilor Floare şi Gheorghe, pe care îiurmărim atât în ţinutul Sătmarului cât şi prin„Cicagău” (Chicago, pentru cunoscători) ori „Sibir”,pe unde i-a dus viaţa pe aceşti înaintaşi, dar şi cuo prezentare monografic-artistică (dacă mă potexprima astfel) a unei mici regiuni din nord-vestulţării (Răteşti, unde era primar la un moment dattatăl eroului-scriitor, Pişcari, în special, şi Ardud,locul naşterii.).

Duios – amuzante sunt rândurile care descriucum se formează imaginile femeilor pe ciudatulecran lăuntric: „ceva stră lucitor, vaporos,feminomorf şi foarte, foarte plăcut. Ce mai?! Ozână!” sau, „în sepia, rămân femeile placide,birocratele, nesăratele, iar liturghioasele şivoluntarele o cotesc spre negru şi se scufundă.”Dar despre tipologia feminină avem un capitolîntreg, intitulat „Femeile altei dimensiuni”…

În primul capitol observă, meditând asupracondiţiei umane speciale a orbilor, că lumina poatefi fosilă în cel puţin două cazuri: cea a unui fostastru şi cea din memoria orbilor, „cea care dăsplendoare doar de ei gustată chipurilor altfelcomune ale unor femei cu biocâmpuri iscoditoare.Stranii se dovedesc însă spaţiile în care ştie lu-mina să se fosilizeze: eterul interstelar şi infinitulminţii omului.

Iată, prin urmare, măcar două dintre apele pedeasupra cărora alege să se poarte Duhul.”(p.18).

Despre Lumina ca Duh mai scrie şi în altăparte, legându-le strâns şi de copilărie: „Pentruaproape toţi oamenii, copilăria e asimilabilăparadisului. Pentru toţi, paradisul e o împărăţie

a luminii. Pentru mine, copilăria e însăşi lumina…”(p.126).

Într-un fel, unul dintre cântecele Selmei, „I’veSeen It All” din „Dansând cu întunericul”, filmul luiLars von Trier, ar putea fi unul dintre cântecelesale preferate, unul dintre capitole, „Valea Măriei”aducându-mi aminte de versurile cântecului: dariată că din lumina acestei lumi reflectată prin numainouă aşezări („cinci dintre aceste aşezări sunt satedin ţinutul Sătmarului, a şasea e reşedinţa judeţuluicu pricina, apoi un colţ din Baia Mare iarna, curţi,străzi şi coline din Cluj, dar şi pădurile de lamarginile sale, iar în depărtare, vreo două crâmpeiede Bucureşti, între care Floreasca, dimpreună culacurile ei”) poate da naştere la un întreg univers.Şi literar.

Într-adevăr, chiar nu este nevoie chiar să vezitotul, pentru a fi un om în adevăratul sens alcuvântului!

Şi poet deosebit de înzestrat (am avut ocaziasă scriu despre „Graţia/Dizgraţia”), Radu SergiuRuba reuşeşte să folosească şi metafora când teaştepţi mai puţin, dar aşa cum trebuie pentru ca oproză să aibă sclipirea luminii autentice: de pildă,povestind despre o fotografie de-a sa de la patruani, îndrăgită atât de mamă, care o păstreazăînrămată, dar şi de Nicole, într-un album de unde„o scoate din când în când ca s-o contemple şi săcadă pe gânduri… Dar şi pentru ca fotografia, simtasta, în imposibilitatea mea de a o face, s-ocontemple pe ea.” (p.159).

Ei bine, cărţile lui Radu Sergiu Ruba (mă re-fer şi la „Demonul confesiunii”, pe care l-am cititdupă „O vară…”, deşi îl aveam mai demult), simţimşi noi, ne privesc şi cu toţi cei o mie de ochi aiscriitorului, arătându-ne nu numai aşa cum suntem,ci poate un pic mai buni, mai luminoşi, mai însufleţiţi,mai cu duh care va să zică, poate mai dornici săcredem ceea ce ni se spune în capitolul „Zânelelui Zarathustra”, prin cărturarul Dumitru Constantin-Dulcan, neuropsihiatru, care, întrebat dacă studiulmorţii clinice aduce argumente concrete înfavoarea realităţii lumii celeilalte, afirmă: „unuldintre cele mai puternice argumente este faptulcă, în timpul morţii clinice, nevăzătorii din naşterevăd prima oară ce se întâmplă în jur. Ei văd cuochii spiritului, ai corpului de energie. Este odovadă că nu avem doar corp fizic, ci şi corp subtil,care este însoţit de o conştiinţă detaşată decreierul nostru anatomic şi care are o altă percepţieasupra timpului şi a spaţiului. Experienţa este aacestei conştiinţe, nu a creierului. Vederea se faceîntr-un unghi de 360 de grade şi poate explorainstantaneu la orice distanţă” (p.239-240).

Deşi finalul capitolul pare surprinzător, fratelelui Borges declarând că s-ar târî, s-ar întoarce cuorice preţ „la mocirla acestei lumi, caldă, plină demiasme şi miresme”, dacă ar putea, noi ghicim căeste vorba doar de dragostea pentru tot ceea cene face oameni aici, în lumea noastră, mai alesdorul pentru fiinţele fără de care nu ne simţimîntregi…

Da, ca să nu o mai lungesc, dacă închideţiochii, veţi vedea cum cartea asta vă priveşte cuiubire, că doar Lumina, de care tot am zis, esteIubire…

a.g.secară

4

Antares

poesispoesispoesispoesispoesis

viermii şi mineralele au început

în trupul meu să intre-n rutdin limba lor în limba meace nu era se traduceace nu fusesem deveneamalbastru galben unde ne-amdin întâmplare regăsit pe lumedomni concrescuţi în gri costumegrăbiţi şi hotărâţi să se rezume:florile îşi presimt tăiereagrâul culesul şi-mbăiereae-nfirea lucrurilor sănu dai mărul pe caisă.

s-a întâmplat

să întârzii la slujbă.

dar de lipsitn-am lipsit niciodată.

totuşin-am văzutpe nimenirugându-se acolo.nici un îngernici un dreptcredinciosnici măcarvreo biată văduvă.

şi ce fel de slujbă e astala care nu se aprindlumânări?

până la urmă pe cine slujesc?

cuislugă-i sunt?

oamenii

care nu (mai) fumeazăde obicei fac şi sportmănâncă în general sănătosvor să fie în formăsă trăiască mai multca să facă mai mult răuunui număr mai mare de oameni.

bărbatul se opreşte

la semafore tuns precum câinele careîl poartă în lesă iarburtă au amândoi.aşteaptă verdele şiverdele nu mai vine.

îşi închipuie cătrec strada şiintră în cuşcape care scrie LOTO

se lasă încă o dată seduşide singura lor speranţăcu oarecarisorţi de izbândă.

când m-am întors de la slujbă

câinele era singur în casă.se uita la patapievicipe tvr cultural.

n-a venit să mă salute deşicumpărasem o bucată decarne pe cinste.

abiaîn pauza de publicitatea catadicsitsă dea din coadădar şi atunci foarte puţin.

cu toţii greşim.

m-am culcat lângă elaşa îmbrăcat cum eramcu bucata de carne sub braţşi l-am privit împreună pe patavievicipână s-a terminat.

aproape bătrân pe călcâie murdare

mă târâi între slujbăşi casă.pe măsură ce mordevin în mod evidentnemuritor.lumea curge.

nici apa einu măspalănicifemeia meanu mă doreşte.

doar dumneaieibanca la care

ehe

sunt datormă vrea încă viu.

dar cred că şi eanumaipână la pensie.

lumea pe scurt. vedută.

când ieşi din ospătăriedai de spălătorielângă care se înalţă (scunde) o farmacieşi o pulberărie.încolo case de toată seamaiar la marginea marginii vama.în acest perimetru îngustexplodează mereu luna augustluni sau sâmbătă sau oricând altcândvacând se poate descătuşacu pierderi mariprintre amploaiaţi şi cloşcari.carnea putrezeşte dintr-odatăşi trebuie îngropatăluncile se umplu de nagâţi şi ploieritoate zilelele sunt de fapt ieri.fructele anului miros deja acruşi nimic niciodată nu-i sacru.

toamnă numele tău e glorie

frunze galbene purpuriişuviţe căruntetot ce a fost semănat şi cules e acum înhambarecrizantemele strălucesccopiii-s-au-aşezat-pe-la-casele-lorfelia noastră zilnică de camembert ne-a fostdatăprecum şi flaconul de isseymyaketotul garantat împachetat ş.a.m.d.biştarii au fost deja convertiţi în linişte &splendoareiubitele-foste în pământ sau niciundecarne veştedă frunze roşiiîntreaga pedeapsă a glorieiţietoamnămenită îţi este.

TUDOR CRISTIAN ROŞCA

Soba tridimensionalăde la ferma poetului Florin Ciocea - Maltezi

5prozatori români de aziprozatori români de aziprozatori români de aziprozatori români de aziprozatori români de azi

Antares

Tânărul rămase cu satârul ridicat, uitându-se la el laînceput fix, apoi cercetându-l de jos în sus şi de sus înjos, prevestind o furie chiar stăpânită.

- Măi tataie, dumneata ne crezi proşti aici? Uite bonul,uite carnea, o mai cântărim odată!

- Da, domnule, dar eu n-am cerut muşchi, nu înţelegi?- Dă-i, domnule, carne tocată, că iau eu muşchiul,

bine că l-am găsit. Şi ce bunătate de muşchi, ai pierdut,tataie! interveni mulţumită o doamnă.

- Ce să-i faci, măi băieţi,... Se mai întâmplă şi de-astea. Chestia-i că mi-am uitat listuţa de cumpărăturiacasă. În disperare de cauză...

- Auzi la el, "în disperare de cauză", enervat cum eram,mai aveam niţel şi-i scăpam satârul în cap. Noroc cudoamna care l-a adus cu picioarele pe pământ! comentătânărul în urma lui.

*"- Poţi să-ţi pui mintea cu nebunul? Să mă cert cu el

în faţa lumii, în plină piaţă? Ce-ar fi zis atâta lume care măcunoştea? Ia să caut eu mai bine bileţelul, ştiu sigur căchiar nevastă-mea mi l-a îndesat în buzunar. Dar unde?Buclucaşul, ia uite-l! Aşa-i, domnule, scrie clar, carnetocată. Cred că chiar aşa i-am comandat, dar tânăr, cuochii la vreo fată din rând, cu mintea la mama naibii, a pusmuşchiul, l-a trântit pe cântar, a pus preţul, cântarul i-afăcut socoteala şi, plăteşte Dumbravă, dragule. Îndisperare de cauză... ce nu face omul. Uite, acum ce seîntâmplă cu fata asta a mea? Dacă pică şi aşa-zisareexaminare? Dacă insul o fi vreun... E fată, o poateşantaja. Refuz să mă gândesc. Dar ce, parcă ăla de laCluj ce-a făcut? L-au dat şi la televizor. Le chema la el încameră, pe bandă. Până când una l-a filmat cu cameraascunsă. Dar câte or mai fi păţit-o cu el! Cine ştie, unelechiar şi-au cumpărat examenele trecând prin patul lui.S-au mai întâlnit lucruri de-astea şi când eram noi studenţi.Mai şantajau unii profesori şi ele, în disperare de cauză...O şi vedea pe fi-sa şantajată. Îl omor cu mâinile mele, îlsugrum în disperare de cauză!"

Aşa se gândea Dumbravă în timp ce intra în sensulgiratoriu să se încadreze pe şoseaua naţională ce duceaspre Costeşti. Auzise că acolo găseşte mult mai ieftinnişte îngrăşăminte pe care urma să le dea acum pezăpadă.

Tocmai atunci un scârţâit straşnic de frână îi fluierăpe la ureche trezindu-l din gânduri. Chiar luase mâinilede pe volan şi făcuse semnul prostului. Nici nu-şi mai dăseama când a apăsat pe frână.

- Măi tataie, eşti nebun? De ce schimbi banda decirculaţie fără să te asiguri şi fără să semnalizezi? seîndreptă spre el o matahală de şofer cu o manivelă înmână.

Puse mâna la cap, pregătit să primească lovituraprin parbriz.

- Măi omule, ce-ai păţit? Unde-ţi sunt minţile? Tefăceam terci! Lasă naibii volanul, nu mi-e de maşină, câtde de dumneata! continua şoferul apropiindu-se periculos.

Se trezi ca dintr-un vis rău. Auzea vorbele şi aşteptalovitura patralizat. Mai citise el undeva că un şofer îlsalvează de la moarte cu o frână puternică pe un pietonimprudent, dar coborîse furios, nu s-a putut stăpâni şi îlpocnise în frunte doar o singură dată cu un levier... Unul înmormânt, altul la puşcărie...

- Ai copii? Lasă-i pe ei să conducă! Treci mai bine pescaunul din dreapta!. Noroc că în disperare de cauză, amvirat brusc şi am trântit cât am putut piciorul pe frână!Linişteşte-te şi mergi prudent. Un noroc ca acesta seîntâmplă numai o singură dată la volan...

*Nu i-a mai spus soţiei ce era să i se întâmple.

Tulburări de-astea am mai avut el şi au trecut. "Aşa-i cândcu un eveniment ca ăsta cu fata te pomeneşti când ţi-elumea mai dragă. Dac-aş putea s-o ajut cu ceva, aşface-o!", îşi spuse în timp ce corecta de zor nişte pagini lanoul eseu pe care redactorul i-l cerea cu insistenţă, pentrurevistă.

- Ia stai aşa! Măi nevastă, zici că la Măgurele areAmalia programat examenul?

- Da, da, poimâine la zece. Am mai discutat cu eaîntr-un timp, zice că şi-a mai clarificat unele noţiuni în

DISPERARE DE CAUZĂ

româneşte. A avut mare noroc că are o colegă de căminde la Politehnică şi a mai lămurit-o, da-i greu că trebuiespus pe engleză.

- Nu cumva ţi-a spus cum îl cheamă pe profesor?- Da, mi-a dat un nume, cred că Simionescu, un ins

care-a fost şi prin America, ce-o fi fost cu el de s-a întors,parcă nu putea rămâne acolo!, îşi zise ea cu năduf.

- Stai! Stai!! Stai!!! strigă el de fiecare dată mai tare,de parc-ar fi vrut să înceteze totul din jur, să prindă ungând de undeva din aer, în timp ce soţia apăsă instinctivpe butonul de telecomandă să închidă televizorul.

O clipă toată camera rămase încremenită, în tinp ceel butona, punea telefonul la ureche, asculta, se auzeauîntreruperi iar, şi iar,...

- Ce-are, domnule, de nu răspunde? Ce l-a găsit?Mi-am adus aminte, nevastă! strigă el victorios. Ştii căaveam coleg de cenaclu literar, acum vreo 20 de ani, peColin Cristescu, bărbatul acela slab, slab, cu părul bogat,de pe atunci cărunt, nu ştiu de ce. E profesor la Măgurele.Întâmplarea îşi are şi ea rosturile ei. N-o fi cumva vreolegătură.între ei?

- Şi-o fi schimbat numărul de telefon, cine mai ştie...- De unde să fac eu acuma, la 10 noaptea, rost de

telefon sau de e-mail?- Parcă mâine dimineaţă când se trezeşte, una-două,

ca tine, intră cu nasul în calculator! îl ironiză so?ia cu unfel de ciudă.

- Nu se poate, o cât de mică, infinitissimă-şansă!N-o putem abandona. În disperare de cauză...

- Hai, Dobre, băiatule, răspunde măcar tu! insista elformând a nu ştiu câta oară numărul. Aşa, băiatul tatii, uitedespre ce-i vorba: Nu cumva ai telefonul lui ColinCristescu? Ştiam că el îţi mai trimite câte ceva la revistă.Voi aţi ţinut mai bine legătura, eraţi cam de aceeaşigeneraţie.

- Telefonul lui nu-l găsesc, aş putea să-ţi dau adresade e-mail, dar am computerul stricat. Să văd dacă o găsescîn calculatorul lui fi-miu. Dacă nu doarme, ai noroc. Dacădoarme, adio! Te sun eu peste 10 minute, îi răspunde înnoapte vocea de la celălalt capăt, destul de iritat că-lderanjează la acea oră destul de târzie.

- Ai noroc, îi răspunse după un timp, notează adresa.Dar pentru ce-ţi trebuie numărul lui la ora asta?

- E o poveste mai lungă, nu te mai ţin acum, îţi spunaltădată. Sunt într-o disperare de cauză cu fi-mea.

- Ce disperare de cauză, domnule? Ce-are coadavacii cu ştampila primăriei?

- Are, o să-ţi spun eu când om avea timp.- Ia mai sună, îl îndemnă soţia şi ea înviorată.

Parcă-ţi răspunde ocupat. Dacă nu răspunde, probabil ofi în vreo altă cameră, presupuse ea.

- Până una-alta, timpul trece, mă duc să-i trimitmesajul pe e-mail. Cine ştie, în disperare de cauză... Maisună tu, între timp.

- Gata, i-am trimis e-mail-ul, nu avem decât săaşteptăm.

- Şi eu am insistat de vreo şapte ori, cred că i s-aînroşit telefonul, dar tot nu răspunde. Poate mâine, cândo vedea de dimineaţă atâtea apeluri şi dac-o fi parolist...

- Dacă nu... Asta e!- Asta e! constată resemnat Dumbravă, exact în

momentul când telefonul zbârnîi atât de tare, parcă maitare ca niciodată, făcându-i să tresară.

- Da, domnule Dumbravă, eu sunt, Colin Cristescuîn persoană, îmi cer scuze, eram la calculator, dar telefonull-am avut la bucătărie. Ce s-a întâmplat? Am citit mesajulpe e-mail şi m-am dus la telefon. De obicei, la ora asta,nu răspund. Care-i problema, bănuiesc că-i ceva îndisperare de cauză, de aţi insistat atâta.

- Auzi, dragă Colin, parafrazez şi eu, în disperare decauză personajul lui Caragiale: "Să nu mă laşi, ştiu că numă laşi, trebuie să nu mă laşi!"

- Hai, zi odată, lasă-l pe Caragiale, nu cred că ai vreoloază...

- Ba tocmai asta e! Tu îl cunoşti pe Simionescu, profulde Fizică de la voi de la Măgurele?

- Cum să nu, îl cunosc, suntem colegi.- Nu te întreb în ce relaţii eşti cu el. Tu eşti în relaţii

bune cu toată lumea. Eşti cel mai bun profesor, dar şi caom...

- Ei, şi? Nu mă maiflata atâta, spune!...

- Fiică-mea a dat un examen cu el şi a picat-o. Cumsă facem să atacăm canalia, scuză-mă, ţi-e coleg, dardacă a picat-o, o fată cuminte, silitoare. Nu prea înţelegela el. Nu ştie să explice, dar nu înţelege, o fi şi proastă,cum zice, dar trebuie. Îţi dai seama, e ultimul, subliniez,ultimul examen, mai are de susţinut disertaţia. Şi englezaasta, în sfârşit, sunt în disperare de cauză, fă tu imposibilulposibil, "să nu spui că nu poţi, ştiu că poţi, trebuie să poţi",vorba aceluiaşi genial nenea Iancu...

- Mai eşti pe fir? i se adresă el obosit de emoţie dupăo lungă pauză, ascultându-ţi parcă vocea, crezând căcelălalt a închis. Am avut impresia c-ai întrerupt, băiatule,ajută-mă pe mine, nu pe ea. Închipui-ţi, mai are de dat oreexaminare mâine, la ora zece, sărăcuţa, învaţă plângând,cu sughiţuri. Tot viitorul i se năruie. Dacă nu-l ia, totul senăruie, nu mai are dreptul să repete, e singura, nu maiare alt an în urmă, să zici că mai poate repeta...

-....?!?- Hai, prietene, dragule, zi că mă ajuţi. Ea-i un copil,

n-ar minţi, fetele astea... necazuri... nevasta plânge, nuştiu pe care să împac mai întâi!

- Bine, să văd ce pot face, nu-ţi promit. Ai noroc, chiarde dimineaţă am drum mâine până la Măgurele. Îl caut.Cum o cheamă? A, da, mi-ai spus pe e-mail. Dar cuprofesorul, ce mi-ai zis, mă zdruncină. Nu cred, îl cunoscbine, e onest, chiar "filantrop" la note. Se gândeşte şi el,ca oricare din noi, mai ales cu studenţii din anii terminali...,dar dacă eşti în aşa disperare de cauză, fac tot posibilul.Hai, lasă, nu fi trist! Îţi mai aduci aminte noaptea aceea depomină când am sărbătorit venirea pe lume a fecioruluicolegului nostru de cenaclu, Marius? O tempera, o mo-res! Pe mâine, bătrâne! Te sun. Fii liniştit!

*A doua zi de dimineaţă, cei doi nu-şi mai găseau

locul. Soţia se dusese la bucătărie şi, aşa cum procedade fiecare dată când era preocupată, freca vase, tacâmuri,chiuveta, pe măsură ce-şi freca şi creierii. Soţul se totplimba cu o carte în mână, ba butona la televizor, dar încealaltă mână butona mobilul. Se uita la ceas. Se făcuse10. "Peste o jumătate de oră, dau telefon, îşi propuse.Poate sună chiar el." Se simţea sleit de aşteptare. "Calm!Calm!! Calm!!!" îşi propusese strângând din dinţi, în timpce mâna-i tremura pe telefon. Pur şi simplu-i scăpă dinpalmă, zbârnâitul parcă îl zgâlţâi, de parcă l-ar fi curentat.Se uită pe cadran. În loc să apese pe butonul de recepţie,de emoţie, îl oprise. Văzuse numele lui Cristescu. În sfârşit,reuşi să sune.

- Unde-i fata, domnule, să se prezinte urgent la exa-men! auzi el vocea-i iritată. Ceilalţi studenţi au venit, s-auprezentat. Proful se pregăteşte să le dea subiectele. Săştii că nu-i aşa cum zice fata. Nu s-a prezentat la niciunlaborator în timpul semestrului. De-aia proful supărat, i-aamânat, să se înveţe minte! Să vină neapărat la examen,eu n-am de unde s-o pescuiesc! Ştii doar că prima condiţiede a lua un examen este să te prezinţi! Acum sunt eu îndisperare de cauză! Îmi bate colegul obrazul!

Cei doi se uitau înmărmuriţi unul la celălalt. Gândulfiecăruia ar fi vrut să comande mâinilor să apuce telefonul,să o caute, s-o sune, s-o găsească. Palmele le rămaserăparalizate, având fiecare câte un telefon în mână, privindu-le abătuţi, prostiţi, încremeniţi. Mii de gânduri li se învârteauîn cerc, învolburându-le creierii. "Fata noastră", "Fatanoastră", rosteau aceleaşi cuvinte într-o transmisietelepatică. Timpul încetase să se scurgă, se oprise odatăcu ceasul de pe vitrină care parcă uitase să mai bată.

Zbârnâitul telefonul din palmele maică-sii trecuasemeni unui fulger prin urechile lor. Femeia nu mai priviecranul. De undeva, de la Măgurele, un glas de fată, fatalor, un glas vesel:

- Mami, staţi liniştiţi, să ştiţi că am luat examenul,proful a fost tare cumsecade, am întârziat puţin cuautobuzul, ştiţi, cu zăpada asta...

- Disperare de cauză... Disperare de cauză...Disperare de cauză..., rostea din ce în ce mai slab taică-său, răsuflând tot mai greu, cu ochii ficşi în tavan, cudegetele încleştate pe inimă, cu mâna cealaltă întinsăspre dulapul cu medicamente...

(continuare din numărul trecut)

TITI DAMIAN

6

Antares

poesispoesispoesispoesispoesis

MAI POTOLIŢI-L PE EMINESCU

Mai potoliţi-l pe Eminescudaţi-i un hapun pişcot otrăvitcum se dau la acei cîini de pripascare se prăsesc prea multcîini vagabonzicare muşcă din noaptea adromită a speciei

Mai potoliţi-l pe Eminescuduceţi-l la secţiearestaţi-lla ecarisaj cu elba nu injectaţi-l mai binesă nu mai poată scrietot ce-a scristoată lumea ar răsufla uşuratădacă în sfîrşit ar muriîn sfîrşit şi-ar da obştescul sfîrşitl-am duce la bellul-am băgabucuroşiîn manualele de literaturăunde ar fi meritat de mult să fiedacă ar fi avut înţelepciunea să moară la timpdar asta nu se întîmplă la nici unul dintre poeţii noştripoate cel mult la labişunde, recunosc, l-am ajutat şi noi puţin,i-am dat un brînci existenţialun mic ghes metafizicdar să ne amintim totuşiîn general ei, ăştia, au nesăbuinţasă moară chiar atunci cînd îi apucăadică tîrziuadică între foarte tîrziu şi prea tîrziusînt rezistenţi. sînt chiar foarterezistenţibunăoară arghezia preferat să vîndă cireşela mărţişorîn loc să se euthanasieze singurar fi avut nobleţe dac-o făcea

lui nichita stănescu a trebuit să-i dăm ceva cirozădin ciroza noastrăsă ne rupem, cum s-ar zice,ciroză din ciroza noastră

dar, în general, aceşti...cum să le spunempoeţinici nu ştiu cum să îi categorisesc mai binenu au simţul măsuriisînt şi recalcitranţi pe deasupracam aşa cam ca şi cezar ivănescudacă nu chiar şi mai incomozidacă nu chiar cu mult mai insuportabili

Mai potoliţi-l pe EminescuFaceţi tot ce trebuie pentru astapuneţi-l în cele mai elegantecămăşi de forţăcu gulerul călcatproaspăt apretatescrobite încît să steacît mai drepte pe el

întreprindeţi tot ce trebuie întreprinsnu precupeţiţi nimicca să îl aducem înapoi în sanatoriuaici la noiunde o sobiţă duduie întotdeauna pentru elca o inimă fierbintca un crematoriula auschwitz ori birkenau

aici se va găsi în fiecare clipă unulîn stare să-i dea cu piatra în capsă împlinească scripturile

Mai potoliţi-l pe EminescuÎnchideţi-i gurapuneţi-i mîinile pe pieptcu care scriacu care încă mai scriepuneţi-ieventualmîinile noastre în locul mîinilor lui

Mai potoliţi-l pe Eminescudaţi-i un sedativ puternicsă nu mai scrieaşa de frumosaşa de razant atît de nemernic

*(2)

Mai potoliţi-l pe Eminescunu ştim ce l-a apucattocmai acumda' e aşa ca un cîine turbatde parcă în gazetăria asta ar fi fost sufletul luide parcă în scris şi-ar vărsa toată inima luiîn locul fierii

el scrie cu toate secreţiile luipe toţi pereţiide parcă ar crăpa, aşa, deodată, rînza în ella minutscrie cu gîfîiturigîrîiescrie cu din ce în ce mai mult sîngecu tot mai multe răni adunate pe picioare.

Potoliţi-l pe Eminescu.Unde scrie el, doare.

INTRAVENOS

OPERA - şI VIAŢA

Opera mea, despre care atît de mulţi vorbesc, mai ales în chip critic,este viaţa mea de fiecare zi. În fiecare zi,trăiesc un text, numai cîte un text, pe rînd,trăiesc fragmente dintr-o carte. Şi, la urmă, numai la urmă,atunci, abiaatuncise unifică totul,avem,în sfîrşit,un sfîrşit.ediţia mea/ sau a noastră, nici nu ştiu cum să spunmai bineediţia definitivăde luxlegată în pieleşi-n cîte în lună şi-n stele.

DESPRE GLORIA POETULUIMIHAI EMINESCU

Gloria lui Mihai Eminescu sînt plopii.Gloria lui Mihai Eminescu sîntfemeile cu părul bălai.Toate aceste clişeee formează o glorie.Toată gloria lui Mihai Eminescuîncapeîntr-o ladă de lemnprăfuităundeva pe la Academie.

Gloria lui Mihai Eminescu este formatădin toate femeile pe care le-a iubit.Şi scrisorile lor.De dragoste.Care, adesea, formează o operă.Şi pot îmbogăţi pe cineva.

Şuviţele de păr bălaidin capul femeilorcu păr bălaiacum sau nevers-au pierdut. Ce-ţi dorsc io ţie, dulce chip de lut?

Nici nu mai ştii ce să crezidespre gloria poetului.Gloria e o candelă care încă mai pîlpîieîncă mai arde, cumva, cît de cît,la mormînt. Din mai multe bucăţi. Dincapete de lumînare. Din cîndîn cînd.

Mihail Gălăţanu

7

Antares

lectorlectorlectorlectorlector

Prima notaţie consemnată în sistemul meu defişe, după parcurgerea primelor pagini alevolumului semnat de Teodor Parapiru, Oraliciulsta®tului global mişto, (Editura Senior, Călăraşi,2014) a fost senzaţia de carte trăsnită, ieşită dincadrele cunoscute şi bătătorite de imaginarulnostru narativ contemporan. Apoi mi-am notat căeste o carte densă, dar densă prin abudenţaironiilor disipate pe centimetru de pagină, cum mairar mi-a fost dat să remarc în proza noastrăcontemporană. În cele din urmă a trebuit sărecunosc că este o carte profund românească,pliată pe realitatea noastră endemică şi care, submasca unui pişicherism asumat şi sub formazeflemelei spumoase spune lucruri grave, adânciş i provocatoare care circumscriu fiinţaromânească, esenţa modului de fiinţare românescşi explică multe din lufturile evoluţiei noastre întimp, în istorie şi în competiţie cu alte popoare şineamuri.

Dac-ar fi să aduc toată dispunerea noastrămarginală în registru cioranian, ar trebui să admitşi eu, la fel ca şi scepticul din Răşinari, că ironiaînscăunează un zeu tras la sorţi dintre îngeri, darnu-s deloc sigur că hâtrul de pe rue de l, Odeon aintuit lucrurile perfect. Mi se pare că lumea reperatăde sceptic este una de androgini, ceea ce mai multsărăceşte decât vascularizează posibilităţile ironieiIntr-o lume constituită din asexuaţi ironia,zeflemeaua, hazosul, comicul de situaţii sunt seriosdepotenţate în capacitatea lor de a alimentaconţinutul şi substanţa imaginarului narativ. Altaar fi situaţia dacă zeul ironiei ar fi ales dintre oameniobişnuiţi, fie în ipostază angelică, fie diabolică.

Cunosc bine proza gălăţeană şi n-aş zice căse disinge fundamental de trendul general alprozei româneşti actuale. Imaginarul lor narativ,celmai adesea (Katia Nanu, Dan Plăeşu, Ion Manea,Grigore Postelnicu) se resoarbe din observarearealităţii noastre actuale, destul de generoasă înposibilităţile ei de a furniza substanţa şi conţinutuldispunerilor narative, dar la fel de prezent este şifilonul memorialistic, (Constantin Vremuleţ, SterianVicol, Victor Aciocârlănoaie, Ion Rusu) recurg lamemorie ca la un depozitar de evenimente, cuanacoluturi bogate, cu tipologii ţâfnoase sauurgisite şi cu rememorarea exactă a situaţiilor, cucare viaţa i-a confruntat, uneori depăşind fabulosulşi capacitatea de ficţiune a scriitorului.

Dar Teodor Parapiru? De unde îşi extragesubiectele epice? Neobişnuit în tot ceea ce faceşi greu de cuprins într-un cadru bine statornicit,Teodor Parapiru, ca şi în alte lucrări anterioare,foloseşte şi în acest ultim volum o manieră proprie.N-aş zice că evadează din real, dar, vorba lui Gr.Moisil, gândul său ocoleşte mai întâi prin stelepentru a da seama de ceea ce se petrece pepământ. Ironia pehlivanului autor nu înscăuneazăun zeu tras la sorţi dintre îngeri, ci unul uman, cucalităţi şi defecte, în deplină consonanţă curealitatea pe care o circumscrie. Mobidic Gulie,alias Galapagos este un personaj pitoresc, iarrealitatea prin care se mişcă ne induce deja osenzaţie de deja vu. Asemenea brebanianuluiGrobei, dar, fireşte, din cu totul altă perspectivă,eroul lui Teodor Parapiru îşi arogă aptitudinidoctrinare şi-şi propune reformarea lumii prininiţierea unui mare partid mondialist - Mişcarea

Un autor trăsnit şi o carte trăsnită

Sexului Moral (M.S.M.) Noi vrem, geclară cuarogasnţă, să salvăm planeta de apocalipsă, deecologie, de religie, de droguri, de educaţie, desănătate, de alba-neagra şi de alte pericoledemografice (p.37).

Într-o lume haotică, imprevizibilă, lipsită derepere clare şi perspectivante, interesată desenzaţional, de transformarea derizoriului înesenţial şi a caricaturii în valoare prototipală,doctrina lui Mobidic Galapagos are toate şanselesă capete audienţă, adepţi şi să se impună casoluţie pentru o salvare mapamondică. Lumea sebuluceşte spre noul partid salvator, iar din staffulliderului nu lipseşte secletara Orgasma sau poeţide mare prestigiu local, precum Molia RâmanGuiţievici. Şi cum orice program autoritar induce,printre alte idei majore şi cu trecere la bobor, şi unmesaj mobilizator, apare şi tribunul cu verbulînaripat şi claxonat pe toată întinderea decibelilor:Să luptăm eroic pe toate fronturile, da să lăsămuşa deschisă, că, dacă corupţie nu e, nimic nu e!(p.45). Toţi viseazuă la ujn amor fără frontiere.

Odată înfiinţată, M.S.M. organizeazăcongrese, întruniri de partid, ocazii excelentepentru intelighentia din Oraliciu să defileze com-petent şi convingător. Compozitorul TomiţăOxiurescu, bunăoară, afişează un entuziasmcopios şi molipsitor: Întreaga lume urmăreşte cusufletul la dosare felul remarcabil cum sedesfăşoară şi înfloreşte Partidul Mişcării noastreşi aşteaptă soluţii solide de redresare a vieţiinoastre de salam şi de soia ambalată în Occident,şi propune o schimbare de Mărie/ Cu altă pălărie/De pomină să fie (p.56). Urmează apoi la cuvântacademicianul Caisă Batracian, care, după calculecomplicate a ajuns la concluzia că foaie verdemuşuroi, şansa noastră suntem noi! (p.57)

Mai cuvântează, tot aşa, cu patos şi avânt pa-triotic, Sulea Spătaru, mare felcer mecanicginecolog în agricultură care, cu gândul la ridicareanivelului general al boborului, face o constarelogică impecabilă: are românul şapte vieţi înpieptu-i de aramă? Atunci să fie impozitat cât pentruşapte şi-n felul ăsta, cu multe resurse interne şimanuale, vom ridica nivelul de trai al boboruluişi-l vom excita până îşi va pierde udul raţiunii(p.64). Bineînţeles, toate aceste taxe şi impozitesunt pentru bobor, nicidecum pentru membriipartidului care pot fura fără nici o ruşine în bazalegitimaţiei de membru. Noi o să dăm o ordonanţăde urgenţă ca membrilor noştri să nu le fie ruşine.De nimeni şi de nimic să nu le fie ruşine. (p.67)

Mai convingător, Gigel Malagamba, mare fantede Oraliciu, claxonează şi el în stilul lui Caţavencu:Fraţilor, să ascultăm ce sistem financiar i-a fătatmintea marelui învăţat Sulea Spătaru spre bineleţării dragi, a băştinaşilor care o întreţin, o apără şio vând cu toate organele vegetale, gazoase şichiar spre bunăstarea întregii omeniri care pârâiedin toate încheieturile. După ce vom trece teoriadomnului Sulea prin maşina noastră parlamentarăde tocat, puteţi de-acum să vă exprimaţi adeziunilefierbinţi şi să veniţi cu propuneri democraticeintime (p.68).

Aceasta este viaţa politică în Oraliciu. Am cititaceastă carte pe nerăsuflate şi m-am întrebat, lasfârşitul ei, dacă în literatura noastră mai existăvreun pamflet aşa de caustic, de tăios, de satiric.

Poate fi paralelizat doar cu opul lui Ştefan Zeletindin 1914, În ţara măgarilor, dar, fireşte, mijloacelesunt total diferite. În ţara măgarilor, calitatea umanăcea mai apreciată era, bineînţeles, măgăria -evidentă în toate straturile sociale, de la castamilitarilor la cea a preoţimii. Cartea n-a beneficiatdecât de cinci cronici, care de care mai urgisite,mai acuzatoare şi mai indignate. Autorul a avutînsă noroc, intrarea României în război a mobilizatpublicistica românească spre alte priorităţi şi s-atrecut peste cartea lui Şt. Zeletin lăsată în plansecund. Mai mult, autorul, pentru a arăta că n-aavut în intenţie denigrarea poporului său, s-aînrolat militar şi-a participat la operaţiile de întregirea ţării.

Sper ca volumul lui T, Parapiru să beneficiezede un altfel de tratament. A făcut atâta risipă deficţiune şi de inteligenţă că merită o recunoaşterepublică fără rezerve. Poate se va găsi unaşezământ cultural care s-o premieze. Ar fi un semnc-am înţeles năduful cu care scriitorul a izvodit-o.Sunt sigur c-a scris-o, ca şi Cioran când şi-azămislit Schimbarea la faţă a României, dintr-oiubire cu o ură grea.

Ar mai fi ceva. Traversăm vremuri cumplite şitulburi, când scara valorilor este serios avariată,când societatea acceptă manelizarea cu voievegheată, iar mediocritatea este urcată în fotoliinemeritate, pentru care nu are, nici pe departe,aptitudinile trebuincioase. Este vremea omului fărăînsuşiri, anticipată cu multe decenii în urmă descriitorul austriac Robert Mussil. Este greu deprevîzut care vor fi consecinţele pe teremen lung,dar poate se vor găsi anticorpii necesari. Îl felicitpe autor pentru această bijuterie literară, orecomand, ca model de scriere, tuturor celor cenăzuiesc la o afimare literară şi ca lecturăşampanizată tuturor cititorilor de literatură bună.Să trăieşti maestre!

Ion Necula

8

Antares

liriceliriceliriceliricelirice

scriu

marea construcţienu încape într-un manuscrisinvoc certitudineadefectele pe care mi se-ntâmplă să le ammă gândesc la detaliiconvinsă că nimicul este urmarea carene va detesta

nu e nimic idealîn aceste cuvinten-ai să crezidar poeţii sunt oamenise îmbolnăvescrămân fără banile miroase guraconduc mişcări de rezistenţă la durerese exprimă prea mult şitrăiesc prea punţinîn finesunt multe de spusiar scârba de perfecţiunenu încape cu nici un chip

iubirea mea

e ca o maşină germană vechemerge şi-acumchiar dacă piesele ei nu se mai fabrică de mult

tu

îţi închipui că eşti aici de când lumeacă tu însuţi ai zămislit timpulşi toate secretele lumiiîţi sunt oase şi carnedimineţile sunt fetiţele tale desculţecare noapte îţi zâmbescdezvelindu-şi dinţii înnegriţi de tutunîţi închipuică poeţii lumiite cunoscpentru că şi-au împărţit cu tinecuvintelecă iubita ta a adunat în sinesingurele femei care conteazăcă ea nu aleargăfiindcă nu a învăţat decât să meargătucare plângi cu faţa ascunsă între sânii meilacom

tueşti fragilca aceste cuvinte

mergi prin timpul meu

pe josca un balerin cu picioarele ruptecu braţele pline de macidintr-o altă grădinăsensul se răstoarnăcu fiecare culoareabsentăgenele ţin lumeasă nu cadăpe trotuarpaşii se desprind din asfaltse încalţă cu alte drumurişi pleacă

despre cum poţi cunoaşte şi nupoţi scăpa de curva universală

anonimăfrumoasăînfricoşătoarecurva blondă cu sandale roşiicu mănuşi lungide dantelă neagrăîmpodobită ca o sorcovăcu pietre şi metale preţioaseea nu vorbeşte niciodatăîşi ridică rochia scumpăea nu poartă chiloţiîşi desface picioareleşi râdese culcă cu toate femeilecu toţi bărbaţiicu toate vieţuitoarele lumiişi nu rămâne niciodată gravidăcolecţionară de adresenu citeştenu beanu cântănu fumeazănu scrienu doarmerâde ca proastaşi ne-o trage la toţi

de la o clipă la alta

soarele se rostogolea peste timpşi noi deveneam tot mai reci

tot mai preocupaţini se părea nedreptsă avem întotdeauna dreptateorganizam petrecerila care Bach întârzia mereuîntrebam cuvintele despre cuvintebeam fierturi de crini şi mentăfumam ierburi uscateşi în tot acest timp spiriteledeschideau în noi realităţi inseparabilesoarele îşi inventa alte drumurişi noi deveneam tot mai reci

pentru că lumea

e făcută din aşteptăridin luminiburuieni şi zgomotiar Neptun mă strânge de umeriîntr-o îmbrăţişare paternămi-e limpede că duelul cu tinefemeiese amânătaci şi judecăsunt atâtea probe în favoarea tala ce bun că javrelesunt mai puternice noapteadin umerii tăicresc degete cuminţi cu inele de gheaţăcare vor saluta mulţimearămasă în urmăsă pleci zâmbindauzicu paşii tăi egali şi siguriştiu că nu ai o destinaţieai mai multnorocoasoai un drum pe carene vom întâlni

ce mică se face lumea

în fiecare zi tot mai micăcum să o apărcu mâinile mele micişi ce să-i spunîn puţine cuvinteheimicuţ-ocâinele meu mi-a promiscă va scormoni în pământsă mă caute

DANA POTORAC

9

Antares

lectorlectorlectorlectorlector

Dintre metehnele mele asumate prin voie vegheatăşi cu toate consecinţele derivate este şi aceea că un scriitor,despre care am dat seama cândva, ca reacţie la isprăvilesale literare, rămâne în continuare în aria mea de interesşi-i urmăresc evoluţia cu o consecvenţă nereprimatăpentru a-i observa evoluţia, noutatea, schimbările demanieră şi de construcţie literară. Îmi face plăcere să con-stat că, de la un volum literar la altul, cei pe care-i ţin îngraţie perceptivă se depăşesc pe ei înşişi şi-mi confirmăşi mie aşteptările.

Sigur că toate aceste consdideraţii introductive nu-lprivesc şi pe Gheorghe Andrei Neagu - un scriitor productiv,pe care-l ţin în graţii receptive de multă vreme, ca pe unautor consacrat şi-a dobândit deja o autoritate unanimrecunoscută în cadrul imaginarului narativ contemporan.Îl citesc şi recitesc cu interes nescăzut şi fiecare nouăapariţie vitrinieră îmi produce frisonări şampanizate.

Mai recent, şi-a adunat risipirile epice într-o alcătuiremasivă, (peste 600 de pagini), având o funcţ iereprezentativă, opera omnia, sub un titlul derutant, care arputea duce spre politic, deşi autorul s-a lecuit de multăvreme de nesăbuinţele vieţii noastre politice. Politica sa,pe care o promovează ca un mentor cu vocaţie şi dăruirefilantropică, de care nu cred că se va vindeca vreodată,este politica adăstării în cultură, în creaţie, în acte deplăsmuire literară şi nu-şi precupeţeşte nici timpul, nicisărăcăcioasele sale resurse pentru a încuraja tineretul

Un spiritul însetat de realvrâncean doritor de zbateri plăsmuitoare, pentru aînjgheba un climat cultural, şi o atmosferă prielnicăzborului înalt şi adânc. Conduce un cenaclu literar, unde-şi dau întâlnire săptămână de săptămână toţi cei încercaţide mirajul unui mod de viaţă cultural, şi editează, numaiel ştie cu ce eforturi, o revistă de cultură lunară, una dincele mai populare din zariştea Moldovei de Jos. Păcat cămai marii judeţului Vrancea nu-l creditează cu mai multăsolicitudine şi nu-l ofertează cu o răspundere managerială.A dat atâte dovezi peremptorii că ştie să optimizeze viaţaculturală vrânceană încât este, se vede de departe, celmai indicat să conducă destinul spiritual local şi să-iconfere valoare, calitate şi competitivitate în raporturilesale cu alte arealuri spirituale. În orice alt judeţ ar fi activat,i s-ar fi încredinţat o răspundere culturală şi nu înţeleg dece Vrancea nu-i fructifică priceperea şi nu-i valorificădispoziţia managerială.

Revin însă la carte. De la stânga la dreapta (EdituraTipoMoldova, Iaşi, 2013) este o carte complexă în cuprinsulcăreia regăsim etapele afirmării sale narative - de ladebutul literar, cu multă vreme în urmă, la Editura Albatros- până la izvodirile mai noi, marcate de prezenţa uneiprelungiri a realului în fabulaţie, în ficţiune. Reconstituieun drum, drumul parcurs de scriitor de la debut la deplinamaturitate, dar îl reconstituie, vorba lui Hegel, cu drum cutot, cu toate marcajele menite să-i conturezepersonalitatea. Este o carte serioasă, bine alcătuită şi cutoate adjuvantele ce-i întregesc profilul de scriitor. Ceiinteresaţi găsesc în această alcătuire toate informaţiiletrebuincioase pentru a-şi forma o idee completă asuprascrisului său. Eu l-am creditat de la primele lecturi şi măbucur că în timpul ce s-a scurs nu m-a dezamăgit înaşteptările mele şi şi-a consolidat un loc privilegiat încadrul imaginarului narativ vrâncean.

Cum despre unele lucrări cuprinse în acest volumam mai avut prilejul să scriu la apariţia lor, mă voi opri, înaceste rânduri mai mult asupra nuvelisticii sale, multedin ele necuprinse în alte alcătuiri livreşti şi, bineînţeles,voi însoţi comentariul de cuvenitele reflecţii ocazionale.Surprinde, înainte de toate construcţia epică, structurareaacţiunii şi dispunerea ei graduală, sprinţară şi captivantă,care antrenează cititorul şi-l aduce, pot spune, într-un felde co-parteneriat la derularea pretextului epic. Naraţiuneacare dă şi titlul volumului, bunăoară, este tipic pentrumaniera componistică folosită de autor. Arhitectul SeverinMaxoda este chemat la telefon de soţia sa pentru a-lanunţa că mama sa şi-a anunţat venirea în localitate învederea strângerii de fonduri pentru ocrotireamaidanezilor. Nu-şi poate refuza însă colegii de birou şi,după program îi însoţeşte la groapă - cârciuma pe care ofrecventau obişnuit pentru a sărbători un evenimentoarecare, un pretext de a socializa la o bere. De aici, de labombă, porneşte cu Dacia sa spre casă, în afara oraşului.Polei, întuneric şi ceaţă, s-o tai cu cuţitul. Era acelaşi drumprin pădure, pe care îl măsura cu pasul şi HortensiaMaxoda spre casa fiului său. Ce bine ar fi dacî s-ar ivi vreomaşină, se lăsă ea pradă unui gând încurajator pentru ceîncepuse să simtă în suflet faţă de pustietatea ce-oînconjura. De parcă i-ar fi citit cineva gândurile, de undeva din dreapta din spatele ei se auzi un zgomot de motor,

apoi se zări farurile unei maşini. Dacă fac din mânămergând pe stânga, pe întunericul acesta n-o să măzărească, zise ea hotărându-se să treacă pe parteadreaptă şi să-i facă din mână automobilului rătăcit Făcuun pas, apoi încă unul, până trecu dincolo de mijloculşoselei gata să ajungă pe dreapta şi să facă din mână.Nu mai apucă. O izbitură îi fânse picioarele (p. 209)…

Aceasta e drama. O acţiune simplă, cu o logicăplauzibilă, cu dialoguri vii, surprinzătoare şi cu suspansuricare fac deliciul lecturii. Fabulosul nu este opus realului,ci disipat în real şi distribuit în rosturi verosimile.

O poveste frumoasă şi bine regizată narativ este şiFemeia tatălui meu, unde pretextul epic este simplu,dispus, tot aşa, gradual şi-ntr-o logică , dacă nu adevărată,cel puţin plauzibilă. Realul este aşa de cosmotic articulatcă nu mai poate fi prelungit în ficţiune şi nici nu esteprevăzut cu fisuri ontologice prin care să pătrundăfabulosul. Scrisă la persoana întâi şi cu mijloace clasiceinduce impresia de evidenţă şi de realitate ostensibilă.Eroul povestirii revine în casa părintească pentru aparticipa la înmormântarea tatălui său şi în zilele cât amai rămas pentru a pune ordine în gospodăria rămasăfără stăpân descoperă că îndoliata nevastă a tatălui său îlpriveşte şi-l tratează cu o dragoste ce duce spre incest.Mărturisirea femeii este copleşitoare: toată viaţa am fostîn tine, lângă tine. Şi te-am iubit fără să ştii şi fără săpercepi asta niciodată (p.438)

Însetat de real, autorul nu pare dispus să rătăceascăprin ţinuturi imaginare şi nu-şi pune dispoziţia pentrufantezie să se dea peste cap, eventual să facă nişte cursecu obstacole pentru a se iriza narativ. Nu încurcă lucrurile,nu combină realul cu fictivul în cadrul aceleiaşi procesăriepice. Dar asta nu înseamnă că fabulosul lipseşte dinplăsmuirile sale narative.

Războiul muştelor e un semn că ficţiunea nu i-a fostniciodată străină autorului. Nici aici realul nu coabiteazăcu fantezia, planurile nu se combină, dar se trag şi seprelungesc unul în altul, cel mai adesea realul seconverteşte în ficţiune, în fabulaţie lăsând imaginaruluitoată libertatea de divagaţie. Faliile sunt distincte, darsubstanţa lor nu este etanşeizată şi nici fără o legăturălogică între ele. Iată conţinutul:

O comunitate din zona Romanului este invadată,dintr-o dată, de roiuri masive de muşte uriaşe, greţoaseşi stânjenitoare. Lumea se panichează şi declanşeazăun adevărat război împotriva lor, dar roiul muştelor nu sediminuează, dimpotrivă, devine mai numeros, şi maiagresiv. Până la urmă au constatat că proveneau dintr-ogroapă de gunoi, unde un tânăr îşi arunca resturileexperienţelor sale chimice, în căutarea unui medicamentmiraculos. Se-nţelege că tot năduful este îndreptat acumîmpotriva tânărului cercetător, pe care-l aruncă în flăcăriledin groapă.

Revin la consideraţiile de la începutul acestor rânduri.Gheorghe Andrei Neagu este un scriitor împlinit şi binesituat în cadrele imaginarului narativ. Numeroaselerecunoaşteri cu care-a fost onorat e un indiciu căautoritatea sa nu poate fi pusă la îndoială. Eu îl creditezcu toată ardoarea şi-l recomand călduros tuturor celoramatori de literatură bună.

Cunoscuta scriitoare vrânceană, Janine Vadislavmi-a oferit un nou prilej de lectură propunându-minoua sa carte Veghea cuviosului Vili Glaser (EdituraTerra, Focşani, 2014). Regăsesc şi în această lucrareaceeaşi manieră literară, de disipare a acţiunii într-oserie de secvenţe distincte, mai greu de asamblatîntr-o compoziţie articulată. O secvenţă de roman esteo fărâmă de viaţă şi toate la un loc recompune viaţaîn toată devălmăşia sa. La fel personajele, intră şiies din scenă în funcţie de misiunea narativă ce le-afost încredinţată de autoare şi nu trebuie să neintrigăm de faptul că unele dintre ele părăsesc repedepeisajul, iar altele au doar nişte apariţii blitz. La fel ca şi celelalte scrieri anterioare, nici aceastanu este lesne de lecturat. Lipseşte factorul coagu-lant, elementul de legătură al secvenţelor, lipseştelogica sub care să se recompună fragmentele dis-parate. Este, desigur, un roman postmodernist, înmăsura în care reclamă o participare a cititorului la

Janine Vadislav şi ideea deconstrucţiei în active epicedesprinderea înţelesului, fiecare având libertatea de aordona secvenţele după dorinţă, de a schimba dupăvoie regulile regrupării. Personajul principal, Vili Glaser, cel însărcinat deautoare cu funcţia articulării acţiunii şi a regrupăriisecvenţelor, este un tânăr de 16 ani, vopsitor la circuldin localitate, pe care cititorul îl îndrăgeşte repede. Areghinionul ca în drum spre serviciu să întâlnească înplină stradă o tânără femeie aflată în chinurile facerii.Nu doar că nu se sperie, dar chiar o ajută să nască şiacceptă, la rugămintea lehuzei să pună un nume noiinăscute: Clara. O regăseşte pe fosta lehuză după patru ani şiîntre ei se înfiripă o pasiune copleşitoare. Aceasta eintriga. Restul romanului este consacrat tentaţiei deîmplinire şi de finalizare a acestei pasiuni legitimatădin întâmplarea nefericită că tânărul fusese martorulunui moment cardinal din viaţa Aidei şi-i devoalase dejatoate tainele, iar o femeie fără partea ei de enigme

este complet dezarmată şi lipsită de interes. Nu înaceastă situaţie se afla Aida, care pendula cu greutateîntre soţul legitim şi tânărul imberb. N-am spus că teiubesc, mă simt bine cu tine, atât. Am un copil decrescut, nu pot… să mă dăruiesc cu totul ţie (p.17). Ceea ce impresionează cu precădere la autoaresunt dialogurile vii, replicile surprinzătoare şidinamismul imprimat secvenţelor narative. Se vedede departe că autoarea a ajuns la o maturitatescriitoricească neîndoielnică şi că-şi poate croi unloc aparte în cadrul imaginarului epic contemporan.Aşa cum am creditat-o şi la lectura lucrăriloranterioare, o creditez şi cu această nouă ocazieşi-o recomand cu căldură tuturor celor dornici deliteratură adevărată. Îi promit s-o ţin în atenţie şi spersă mă pot bucura de viitoare lecturi pe care le aşteptcu acelaşi interes nescăzut.

Ion Necula

10

Antares

provinciaprovinciaprovinciaprovinciaprovincia

Dintre scriitorii români interbelici, Mihail Sebastianeste cel care a provocat cel mai profund conştiinţacriticii. Pe raftul Sebastian sunt peste 15 cărţi noi,exegeze şi antologii publicate doar în ultimii trei luştri.Fără îndoială, avem de-a face cu un fenomen dereceptare.

A existat în această perioadă ceva ce am puteanumi febra Sebastian. Jurnalul publicat în anii ‘90 areaprins motoarele receptării, a provocat relecturaîntregului, adesea cu efecte spectaculoase, chiar cuschimbarea centrului de greutate al operei. Doar EmilCioran şi Mircea Eliade mai au, în anii ‘90 o asemeneasituaţie, dar în cazul acestora se umplea un mare gollăsat de perioada totalitară prin publicarea ediţiilorinterbelice sau traducerea cărţilor noi.

Astăzi sunt conturate şi, în cea mai mare parte,cunoscute cam toate perioadele de creaţie ale lui MihailSebastian. Una singură rămâne încă necunoscută,adesea ignorată, mai mult imaginată din cauza lipseiresurselor: perioada de formare din anii gimnaziului şiliceului de la Brăila.

Eseurile lui Mihail Sebastian publicate încă de lavârsta de 19 ani în una din cele mai valoroase ziare dinperioada interbelică - ziarul Cuvântul, condus de NaeIonescu - dezvoltă o problematică şi o viziune europeanăasupra modernităţii literaturii, pe care marii critici oprobează - de regulă, spre miezul carierei - cu intuiţiicritice despre mari scriitori la modă în literaturilefranceză, engleză, italiană sau germană încât eştiobligat să-ţi pui întrebarea: care e contextul cultural,literar în care s-a format tânărul Sebastian?

De unde să fi avut acest tânăr precoce, cu caş lagură, copil, în fond, cum îl numea şi G. Călinescu,puterea de a demonstra exactitatea informaţiei şieleganţa admiraţiei despre operele unor scriitori de carecititorii români auzeau pentru prima dată? Datele realuluisunt relativ puţine iar cele care sunt aparţin tot luiSebastian. Brăilenii, toţi cei cu şansa de a-i fi stat înpreajmă şi îndreptăţiţi prin memorie să scrie, nu auscris, nu au depus mărturie. Veche poveste. Nici cuPanait Istrati nu s-a întâmplat altfel. Acum se repetăaproape identic aceeaşi situaţie cu Fănuş Neagu. Mărog, passons!

Un bildungsroman despre anii de ucenicie, în sensgoethean, ai lui Sebastian este greu de alcătuit. Autorulînsuşi a evocat puţin şi doar decorativ aceşti ani. Doarcâteva referiri la şcoală, profesori, la dulapul cu cărţi...Două repere se impun: Liceul Nicolae Bălcescu şisingurătatea lecturii.

Mihail Sebastian - Anii de ucenicie

La prima vedere pare un adolescent obişnuit, aldoilea copil într-o familie modestă, cu trei băieţi. I-amvăzut notele din foile matricole ale liceului, însoţind undistins cercetător bucureştean. Nu erau cele maistrălucite. Alţii, destui, aveau note mai mari. Ei şi? Cinea mai auzit de ei? Evident, trebuie să-l căutăm peSebastian şi în altă parte.

Să idealizăm Brăila începutului anilor ‘20, sărăcităşi răvăşită de ocupaţia germano-bulgară, nu e cazul.Cultural vorbind, Brăila oferea puţin. Fără universitate,fără o mare bibliotecă publică, fără viaţă literară, reviste,cafenea, doar cu câţiva profesori - fie ei şi de primamână! - într-o cancelarie de liceu, nu ai cum să susţiiatmosferă culturală de anvergură europeană. Răsfoindpresa acelor ani, se impune sentimentul sufocant alprovinciei. Pentru cine dorea mai mult, Brăila păreafără ieşire.

Pentru Sebastian, Brăila a rămas un oraş de oanumită individualitate în România Mare, un oraş careînsemna pentru el doar acasă, unde revine adesea să-şi vadă familia, să participe la evenimentele Primărieisau să-şi revadă colegii de şcoală.

Ocazional, va lăuda administraţia oraşului, unprimar destoinic, va avea cuvinte frumoase pentru unbun prefect. Dar niciodată pentru el Brăila nu devine ostare de legendă a Dunării (Fănuş Neagu). El nu vaavea nici ataşamentul lui Panait Istrati sau Perpessiciusfaţă de urbea natală şi nu va dezvolta nostalgiile luiMihu Dragomir, Fănuş Neagu sau Nicolae GrigoreMărăşanu.

După întâlnirea legendară a tânărului absolvent deliceu cu Nae Ionescu, la examenul de bacalaureat, învara anului 1926, din toamnă Mihail Sebastian începesă publice eseuri de critică literară la Cuvântul. Eradeja student la Drept, dar locuia încă la Brăila şi îşiexpedia articolele prin poştă. Aceste eseuri de adoles-cent nu numai că sunt, ştiinţific şi stilistic, valabile şiazi ci sunt cu mult peste ceea ce se scria atunci înpresa literară din România. Şi azi ele sunt socotiteeseuri de referinţă în receptarea unor mari scriitorieuropeni.

Dacă putem lega un mit de figura lui Sebastiandin aceşti ani, acesta este neîndoielnic, mitul tinereţii.

Deşi păşeşte în arena criticii literare foartedevreme, la 19 ani, el pare un critic literar deja format.Nu scrie articole de mâna a doua, pentru subsolulpaginilor. Prin complexitatea abordărilor, în epocă doarMircea Eliade îi stă în preajmă.

Nu se impune prin polemici sau scandaluri depresă. Nu îşi cultivă o imagine pitorească, nu abordeazăgenul lejer al comentariului politic. El pare a intra înarenă descinzând direct din bibliotecă.

Tot ceea ce scrie Sebastian în primii ani laCuvântul presupune un exerciţiu lectural îndelungat,supravegheat sever de conştiinţă, selectat, bineîndrumat. Rămâne enigmatic, încă nedescifrat, modulcum găsea la Brăila aceste resurse.

Autorul însuşi pare a păstra acest secret. Nu-l vadivulga niciodată. Din ceea ce scrie Sebastian se poaterecompune, ca într-un joc puzzle, atmosfera copilăriei,şcoala, viaţa de familie, câţiva prieteni. Mărturiile suntîn publicistică, în jurnal dar şi în romane, mai ales înnecititul, uitatul şi necunoscutul De două mii de ani şivag, în Oraşul de salcâmi. În toate există un ataşamentaproape liric referitor la copilărie şi adolescenţă. Referirilela anii de formare intelectuală lipsesc aproape complet.

Neîndoielnic, Sebastian este unul din copiii teribilial literaturii române de la sfârşitul anilor 20. Când facemsocotelile, rămânem miraţi: pentru poezie, cei 19 anisunt o vârstă precoce viabilă. Mai rar, la aceşti anidebutează prozatorii sau dramaturgii. Oasele deprozator, cum spunea Marin Preda, se formează maigreu.

Şi totuşi, caz foarte rar, Mihail Sebastian are la 19ani, rubrică permanentă de critic literar într-una din celemai citite reviste din România interbelică. Precocitatealui Sebastian nu e vorbă-n vânt. Când intră în arenănu-i tremură genunchii. Lasă impresia că ştie foarte

bine ce are de făcut, că îşi cunoaşte misiunea. El nuare acei paşi pe nisip, cu care debuta, cu două deceniiînaintea lui, Eugen Lovinescu.

Sebastian nu rescrie vreo fiziologie a provincialuluiîn... Bucureşti. Se acomodează repede cu atmosferaredacţiei bucureştene, frecventează cafenea literară,leagă prietenii trainice în lumea mondenă. Nu areinhibiţii. Scrie uşor, pare a nu avea chinurile stilului.Este om de replică. Adesea este bântuit de un spiritpolemic pe care îl ţine greu în lesă. Este foarte laborios.Scrie patru-cinci articole pe săptămână. Între timp esteş i student la Drept. Este foarte curajos. Are oindependenţă de spirit pe care puţini din generaţia lui oau pe măsură. Chimia sufletului său este foartecomplicată.

Adesea, printre rânduri, găsim în articolele luicuvinte de o anumită ambiguitate care, la lecturapostumă vor căpăta sensuri premonitorii, ca şi când arfi fost o Casandră a propriului destin.

Rezumând, Mihail Sebastian are o activitateliterară relativ scurtă, din 1927, până în 1940. Ca numărde ani, aproape cât Panait Istrati.

Debutul precoce, activitatea literară febrilă ca orisipire, în mai multe direcţii, încercând romanul, teatrul,eseul, critica literară, traducerea, finalul tulbure, ultimiiani de interdicţie publică, moartea violentă la 38 de aniîntr-o eră a bănuielii, toate acestea îl aproprie de unpattern eminescian.

E bine să ştim ce refuză tânărul Sebastian. Înprimul rând, deocamdată, nu este preocupat de lecturaniciunui scriitor român. Nu e atins de iubire nici pentruEminescu, nici pentru Caragiale. Nu scrie nici despremarii săi contemporani aflaţi în plină glorie: MihailSadoveanu şi Liviu Rebreanu. Nu-l intereseazăexperienţele poetice ale lui Arghezi, Blaga, Bacovia.

Peisajul literar românesc aproape că nu-i spunenimic. Pe pagina de gardă a romanului De două miide ani (1934) Mihail Sebastian anunţă carteaRomanul românesc, studiu critic, în două volume.Dorea probabil să refacă experienţa lui Perpessiciuscare publicase deja câteva volume de Menţiuni critice.Cartea nu a mai apărut niciodată.

El vine în literatura română cu o experienţă notabilăa literaturii moderne europene. Este, să fie clar, untraseu unic, clar.

Sebastian este printre primii la noi care vorbeşte,mai ales în articolele din primii doi ani, despre MarcelProust şi Apollinaire, despre Anatole France şi AndréGide, despre Unamuno, Pirandello şi Ibsen, despreAlain-Fournier, Goncourt şi Francis Jammes. Despreopera fiecăruia face afirmaţii pertinente, valabile şiastăzi. În jurul unor teme vizând modernitatea s-auadunat în ultimele nouă decenii, în limba română,bibliografii impozante. Printre primii, mereu surprinzătorşi exact, Mihail Sebastian.

Acum şi aici pe noi ne interesează acel procestainic, miraculos, pe care autorul s-a sfiit să-l evoce. Înmod normal, ar fi trebuit să ţină jurnal de licean, ar fiputut să scrie şi el un hronic, precum Lucian Blagasau o Viaţă ca o pradă, ca Marin Preda sau chiar unRoman al adolescentului miop, ca Mircea Eliade.

Panait Istrati povesteşte în jumătate din opera sacopilăria şi adolescenţa brăileană. Perpessicius - casă cităm numai brăileni contemporani cu Sebastian -glosează voluptos pe urmele paşilor săi din Brăila. DoarSebastian rămâne tainic. Ceea ce impresionează laSebastian este nu atât lectura, cantitatea de textparcursă în adolescenţă, cât calitatea ei. Intereseazămai puţin diversitatea lecturilor cât puterea de selecţiepentru o anumită orientare a gustului literar.

Cum toate hârtiile de pe masa unui scriitor au ocoerenţă de adâncime, tot aşa lecturile unui tânăr carese pregăteşte pentru o misiune, au o unitate careformează un bazin ideatic. Sebastian dovedeşte mânăfermă şi instinct foarte bun în alegerea lecturilor. Eleste produsul lecturilor de tinereţe, cum Istrati esteprodusul patimii aventurii.

(continuare în pagina 14)

11

Antares

magnamagnamagnamagnamagna

Chiar dacă o nouă lectură a romanului De douămii de ani încă mai seamănă cu zbor deasupra unuivulcan fumegos, totuşi, la opt decenii de la apariţie,considerăm că este necesară o redeschidere şievaluare a dosarului critic. Mai ales în cazul acestuiroman controversat şi cu o receptare în permanentăcutremurare verificarea rezistenţei vechilor peceţi pareo operaţiune nu doar firească ci şi necesară.

Asupra romanului încă mai pluteşte un noian deprejudecăţi. Rareori găsim, de la Ciocoii vechi şi noi,de N. Filimon, încoace un alt roman în care elementelepolitice, etnice şi estetice să se împletească atât detainic încât încercarea de a le despărţi, de a le separaşi de a le analiza diferit pare o aventură pe cont propriu.Este adevărată afirmaţia lui Marin Preda, fără istorie,romanul se sufocă dar la fel de adevărat pare a fi - şiacest roman al lui Mihai Sebastian justifică exemplarafirmaţia - faptul că romanul poate fi sufocat şi de preamultă istorie...

Prin temele politice sau etnice cărora le-a devenitcutie de rezonanţă şi le-a amplificat până la absurd,romanul mai mult a inhibat decât a stimulat energiihermeneutice.

De cele mai multe ori a avut cititori încruntaţi.Seninătatea în analiza acestui roman este o ipostazărealizată târziu, de-abia după 1990, când toată istoriacăreia romanul îi scrisese cronica îşi încheiase destinul.

De două mii de ani este încă nefixat în istoriaspeciei la noi. încă este privit ca o curiozitate , ca uncaz rămas cartoful fierbinte al romanului românescinterbelic. Dar este el un mare roman? Mai degrabănu. Mai întâi trebuie scos din zona romanelor pititeprin pliurile istoriei literare unde este pomenit doar întreacăt. Dacă nu este o capodoperă a romanului nostru,dacă nu este o piatră de hotar în istoria speciei, subnici un chip nu este un roman oarecare, de serie, caretrebuie citit doar pentru că e semnat de un mare scriitor.Este aici un Sebastian autentic, care aduce în roman,cu foarte mult curaj, una din temele obsedante aleperioadei interbelice prin care autorul captează ipostazetragice ale existenţei.

Câteva din marile romane româneşti au stârnit laapariţie mari scandaluri literare, polemici. Fie că vorbimde Ion, de Liviu Rebreanu sau de Bunavestire, deNicolae Breban, fie că evocăm receptarea romanelorPrincepele, de Eugen Barbu sau Orbitor, de MirceaCărtărescu, apariţiile lor au şocat şi au provocatschimbări de paradigmă în istoria romanului românesc.Dar, de fiecare dată şocul era estetic şi, prin urmare,operele au căpătat la scurtă vreme statut decapodoperă.

Un scandal de proporţii - poate cel mai dur dintoată perioada interbelică - a stârnit romanul lui M.Sebastian, De două mii de ani.

Dar scandalul stârnit era mai ales ideologic şi maipuţin estetic. În epocă, mai mult decât romanul, celebraPrefaţă a lui Nae Ionescu a provocat toată furtuna. Înprima perioadă de receptare a romanului prefaţa a fostîn centrul dezbaterilor iar romanul a părut multora maimult ca o anexă a ei. Oricum, este un caz unic înliteratura română. Cititorii au scotocit toate detaliileprefeţei şi - cu câteva excepţii - doar au răsfoit romanul.Bătălia nu a fost literară, ci mai ales politică şi, pe calede consecinţă, nu a produs mutaţii semnificative înestetica romanului românesc. Ritmul ediţiilor spune cevadespre destinul romanului. Prima ediţie rămâne şisingura în perioada interbelică. Deşi este în centrul unormari dezbateri, deşi o vreme are statut de best-sallertotuşi romanul nu este republicat până în vara anului1940 când autorului i se interzic drepturile cetăţeneştipentru că era evreu. A doua ediţie apare în 1946, la 12ani de la prima ediţie, dar fără prefaţa lui Nae Ionescu.Războiul se terminase şi toate tragediile profeţite înprefaţă se consumaseră. în 1946, republicarea prefeţeipărea de neconceput. Nae Ionescu scrisese o prefaţănu numai anticipativă ci şi premonitorie. Intuise unuldin semnele întunecate ale istoriei din prima parte aveacului al XX-lea.

În toată perioada comunistă nu a mai apărut nicioaltă ediţie. S-au emis doar câteva opinii critice -V. Mândra, Cornelia Ştefănescu, Dorina Grăsoiu - înrest, ignorare totală.

Într-o perioadă în care, mai ales în a doua eijumătate, a funcţionat principiul valorificării moştenirii

Un roman uitat: De două mii de ani, de Mihail Sebastian (1)

literare nu a fost posibilă republicarea unei opereconsiderată dificilă pentru ideologia comunistă. Acestroman a rămas nu doar uitat, îngheţat ci chiar proscris,chiar dacă Sebastian era un scriitor căruia i serepublicaseră în mari tiraje celelalte romane iar pieselesale de teatru făceau săli pline oriunde se jucau.

În 1990 o ediţie grăbită a romanului mai mult aumplut un gol decât a recuperat o carte. Ediţia nu astârnit un prea mare ecou. După revelaţia Jurnalului,în 1996 şi după reaşezarea faliilor receptării lui M.Sebastian în istoria literară, romanul a început săprezinte un oarecare interes.

În 1997 apare traducerea în limba franceză şi, unan mai târziu, în limba germană, dar fără prefaţa carei-a înveninat receptarea. O altă ediţie, reluată de câtevaori, publicată de editura Hasefer nu a provocat o nouăsituare a romanului. Ediţia integrală Sebastian reiaromanul în colecţia tip Pleiade dar cu prefaţa lui NaeIonescu adăugată la anexa note, comentarii şi variante.

De două mii de ani, de M. Sebastian este unroman complicat, căruia încă nu i s-au pătruns toatesemnele. Este, în egală măsură, roman al unei mariprietenii, roman de familie, roman iniţiatic dar şi romanpolitic, cu cheie, jurnal, roman gidist dar şi obiectiv,parabolă despre un tip de existenţă ciclică, repetabilăde două mii de ani, roman evreo-gentilic, dar şiroman al rinocerilor surprinşi în plin proces şi efort demetamorfozare.

Şi nu în ultimul rând, este un excelent roman alBrăilei vechi, probabil, cel mai tulburător text din tot cea scris Sebastian pe tema aceasta.

De asemenea, romanul De două mii de ani facepereche peste timp cu Cartea şoaptelor, de VarujanVosganian, roman care, după trei sferturi de veac, evocăo tragedie asemănătoare, suferită de o altă etnie.

Acest roman are povestea lui unică...... De Sânziene, în 1934, apărea în vitrinele librăriilor

din Bucureşti al treilea roman al lui Mihail Sebastian.Din confesiuni reiese că începuse să-l scrie în perioadapregătirii doctoratului parizian, în 1931. După doi ani,1933, romanul era deja scris. Presa literară anunţaapariţia în curând a unui nou roman de M. Sebastian.Dar se întâmplase ceva: când doar începuse să scrieromanul, apucă să-i ceară lui Nae Ionescu, mentorulsău, o prefaţă. Nae Ionescu promite, dar îi oferă prefaţaabia după trei ani, în primăvara anului 1934. În momentulîn care Mihail Sebastian cere lui Nae Ionescu să-i scrieo prefaţă la un roman, de fapt tânărul se pregătea sădebuteze.

Aşa cum se mai obişnuieşte, prima carte a unuiscriitor este însoţită de o prefaţă semnată de un numecert care garantează prin renumele său numeledebutantului. Au mai făcut-o şi alţii: Titu Maiorescu,G. Călinescu, Paul Georgescu, Marin Preda au scrisprefeţe, adesea fundamentale, despre debutanţi. PanaitIstrati şi-a publicat prima carte cu o prefaţă devenităcelebră semnată de Romain Rolland. Sunt câteva zecide scriitori care au debutat cu tableta de recomandarea lui Fănuş Neagu.

Numai că în cazul lui Mihai Sebastian se întâmplaceva atipic. După ce îl roagă pe Nae Ionescu să-i scrieprefaţa la un roman cu un subiect atât de delicat,Sebastian, văzând că Profesorul întârzie, scrie şipublică alte romane. în 1929, la 22 de ani începe săscrie la Brăila şi îl încheie la Paris, în 1931 romanulOraşul cu salcâmi. În februarie, 1929 începe şiromanul Femei, pe care-l încheie în 1932. în vara anului1930-1931 scrie micul roman Fragmente dintr-unjurnal găsit. Din 1929 până în 1932, adică de la 22 la25 de ani, Mihai Sebastian scrie trei romane, deci esteun prozator de o precocitate pe care o mai au poeţiişide o prolificitate pe care o mai au maeştrii. Acestedate impun o demonstraţieesenţială: perioada studiilordoctorale de la Paris, din decembrie, 1929 până în iulie,1931 are în cariera lui Mihail Sebastian acelaşi rol deferment şi declanşator al proiectelor ca şi - păstrândproporţiile - pentru Eminescu perioada vieneză. Tot aiciscrie o bună parte din romanul De două mii de ani.Este un ritm excepţional. În ediţia integrală a prozeiaceste romane cuprind 850 de pagini. Perioadapariziană este esenţială pentru Sebastian. Ea ar trebuireconsiderată din temelii. Scurtă ca o iluminare - 18luni, cam cât stătuse şi Panait Istrati în U.R.S.S. cuefectele speciale ale unei alte iluminări - ea este placaturnantă a operei epice.

Deci este o perioadă în care Mihail Sebastian lucrala patru romane deodată, fiecare având problematicăspecifică, diferită. Romanele au comune doar câtevaelemente de modernitate estetică, în rest sunt toatediferite. Se remarcă şi uşurinţa cu care autorul trecede la un subiect la altul, de la o viziune epică la alta.La ieşirea din adolescenţă, la 22-23 de ani M. Sebastiantrăieşte o mare febră a creaţiei. Dacă mai adăugăm şicele câteva sute de eseuri literare publicate în aceeaşiperioadă deja înţelegem mai bine excepţ ionaladimensiune Sebastian.

Ritmul de publicare şi ordinea în care vor fipublicate romanele deja scrise formează o altă temă.Sebastian alege să debuteze cu micul romanFragmente dintr-un jurnal găsit (1932). În 1933publică romanul Femei. Oraşul cu salcâmi, de fapt,primul său roman, va fi publicat abia în 1935. Darromanul care încurcă toate socotelile autorului esteDe două mii de ani. Nu se poate şti care ar fi fostordinea dacă Nae Ionescu oferea Prefaţa imediat cei-a fost cerută, la începutul scrierii romanului.

În proiectul epic iniţial, credem că romanul Dedouă mii de ani ar fi trebuit să fie romanul de debut.În fond, era romanul unei legitimări, al unei explicaţii şial unei situări în contextul istoric românesc al anilor‘30. Oricum, era un roman mult mai potrivit pentruînceputul unei aventuri epice.

Mihail Sebastian scrie romanul în aşteptarea uneiprefeţe dar şi din perspectiva ei, aşa cum şi-o imagina.Era sau ar fi trebuit să fie confirmarea unei prietenii.Neîndoielnic, romanul a fost scris din perspectiva acesteiprefeţe aşteptate şi mai ales imaginate de romancier.

Din lectura prefeţei reiese că Nae Ionescu ştia maiales spiritul romanului şi mai puţin litera lui. Mai probabileste faptul că în redacţie sau în momentele peripateticeevocate adesea, Sebastian se confesa maestrului săudespre problematica romanului. Cert este că romanula fost scris din perspectiva unei prefeţe nu doar promiseşi aşteptate, cât mai ales visate.

Sebastian a scris istoria unei prietenii şi a uneiforme de aderare la ideal. Prefaţa ar fi trebuit săconfirme starea aceasta.

În 1933 romanul era deja scris. Mai aşteaptă încăun an până când, în primăvara anului 1934 Nae Ionescuîi oferă, în sfârşit, textul. În loc de sprijin pentru untânăr scriitor, prefaţa toarnă gaz pe foc, ceea ce vainfluenţa masiv receptarea romanului.

Ceea ce i s-a întâmplat lui Nae Ionescu, dinmomentul promisiunii prefeţei până în momentul scrieriiei este deja o poveste severă şi complicată pe care M.Sebastian o ignoră. Istoria începuse să intre în delir iarNae Ionescu nu era un filozof care să contemple lumeadin bibliotecă. El era un implicat. Cei trei ani, sunt ceimai complicaţi în destinul lui Nae Ionescu. Acum ducemari bătălii ideologice, acum alunecă spre extremadreaptă, este bănuit de complicitate la împuşcareaprimului ministru I. G. Duca, este arestat, anchetat, ise interzice ziarul Cuvântul. În funcţie de stările despirit - era oricum un om în care luciditatea şi umoarease împleteau într-o formulă unică - putea să scrie înaceşti ani mai multe variante de prefeţe. O voce a raţiuniiar fi trebuit să-l îndemne să renunţe, ştiind situaţia etnicăa lui Mihai Sebastian. Nicidecum. Pentru scriereaprefeţei alege momentul cel mai întunecat, primăvaraanului 1934. Când o citeşte, Sebastian este îngrozit.Merge la Mircea Eliade şi se confesează. În Memorii(1907-1960) Eliade notează: Sebastian era palid,aproape desfigurat. "Mi-a adus Prefaţa, mi-a spus.E o tragedie. E o condamnare la moarte" aadăugat, întinzându-mi manuscrisul profesorului.Evident, Sebastian putea să renunţe la Prefaţă. Dinraţiuni necunoscute, dar bănuite, nu o face. La începutulverii astronomice romanul este în librării. Aşa cum sebănuia, stârneşte un imens scandal, dar nu atâtromanul, cât mai ales Prefaţa lui Nae Ionescu. Nici unalt roman românesc nu a fost atacat cu atâta furie şinu a fost analizat cu atâta violenţă. Rareori ficţiunea aprovocat atât de sever realul. Se produce chiar unfenomen de tranzitivitate: cei ce comentează romanul,îl folosesc doar ca pretext. De fapt vorbesc despre eişi himerele lor.

Viorel Coman

Antares

12 lectorlectorlectorlectorlector

Literatura română contemporană aultimelor trei decenii - să zicem - cunoaştepuţini prozatori ai genului scurt care să fiplăsmuit în scrierile lor personaje memorabile,cu atât de viguroasă autenticitate încât săcreeze iluzia realităţii ca pe o existenţăveridică, puterenic ancorată într-o supra-realitate (a imaginarului artistic) şi care să nudistoneze cu realitatea vieţii şi naturaleţea ei.

Nefiind vorba - nicidecum - desuprarealismul "originar", ca rod al plăsmuiriiunor avangardişti.

Şi cu toate acestea, să nu conţină vreodoză "subversivă" de livresc, de artificial şinefiresc, să nu fie populată (o astfel de scriere)de personaje evadate ca dintr-o altă lume,paralelă cu lumea contingentală şi obiectivăce o trăim.

Să nu... cum arătam mai sus, aşa cum seîntâmplă mai totdeauna, în "grădina" cufundături şi hârtoape a postmodernismului...

Senzaţia de firesc şi de veridicitate ce oemană schiţele distinsului prozator George D.Piteş, reprezintă efectul peremptoriu al uneiautenticităţi ce conferă scrierilor acestui gen"planeta" vieţuirii unor personaje ce par atâtde vii şi de reale, încât, cu toate ale lornăstru?nice atitudini şi trăsături de caracter,unele din ele par a fi teleportate dintr-o lumefoarte înrudită cu lumea în care trăim...

Adică, o lume "plină de urmări" a unui..."om pe nişte scări" (ca să citez un regretatpoet de certă valoare literară), unde suntidentificate prin mijlocirea unor personaje"memorabile" aceleaşi calităţi umane, dar,mai cu seamă, aceleaşi metehne ce nemaleficiază uneori, viaţa, în loc s-oîmpodobească: ignoranţa, prostia,cameleonismul, lăcomia, demagogia"ideologiei" unor politruci care ocupă funcţiiînalte, parazitismul, abuzul în serviciu,infatuarea, grandilocvenţa, indolenţa,lăudăroşenia, locvacitatea.

Acestea toate fiind "vizibile" şi decelabileca nişte cărţi de vizită sau etichete lipite directpe fruntea ori pe pieptul personajelor, graţiegenului umoristic abordat, prin care autorulface dovada unui talent narativ de excepţie,al unui acut simţ al umorului, cultivând mai rarcomicul de situaţie (şi bine face, întrucât acestinstrument umoristic, aparent facil, face partedin recuzita burlescului, a operei bufe) şi foartedes ironia (când fină, subtilă, când spumoasăori mordantă), ca mod elevat şi "eficient"totodată, de a pune într-o lumină favorabilă şimemorabilă personajele sale.

Rareori am mai întâlnit un prozator caresă-şi iubească atât de pătimaş personajelesale... remarcabile, ca pe nişte copii reuşiţi,rod al plăsmuirii sale debordande...

În plan estetic, prozatorul (dar şi poetul,umoristul şi traducătorul de romane poliţiste,

Schiţele scriitorului George D. Piteş sunt pline de viaţă.Dar nu... "în zadar"

(I)

de spionaj, de romane de dragoste şi romanefantastice din literaturile europene), mai exactspus, scriitorul complet şi complex, cu multiple"valenţe" literare şi culturale, George D. Piteş,prin excelenta sa carte "O viaţă-n zadar"devine un demn continuator al talentatuluiumorist, scriitor de înaltă clasă, Ion Băieşu, darşi un moştenitor legitim şi îndrituit al mareluiclasic al Literaturii Române, Luca IonCaragiale.

Cartea "O viaţă-n zadar" a fost publicatăla editura "Artmontania" din Moreni în anul2007, cuprinzând un număr de cincisprezeceschiţe, ale căror titluri, potrivit ordinii în careapar tipărite în carte, sunt: "Metodă nouă","Iluzii", "Filozoful", "Un şef model","Pronosport", "Comunicările", "Nuntă cu dar","Aniversare de neuitat", "Televizorul color","Lozul cel mare", "La examen", "Fapt divers","Matriţa", "Aparatul", "Preţul unei clipe derătăcire".

O remarcă importantă se cuvine să oenun?ăm asupra tuturor schiţelor. Anume, căacţiunea tuturor acestora se petrece în aniinefaşti ai "socialismului victorios" asuprapopoarelor din ESTUL EUROPEI.

Pentru că, numai într-o societate bolnavă,aşa cum a fost societatea socialistă"multilateral" bulversată ş i înapoiată("dezvoltată", susţinea goarna mincinoasă apropagandei de partid) puteau să se nască,să se manifeste - la modul hidos - caracterelebolnave ale acelei societăţi.

Tot de la "minunata" orânduire socialistă,după anul 1989 s-a răspândit şi proliferatCorupţia (prin contaminare) care în aniicomunismului era piatra de temelie a politiciide stat şi "motorul" funcţionării instituţiilorstatului socialist.

Mă nedumireşte ş i mă surprinde,totodată, că tocmai această meteahnăcapitală a vechii orânduiri nu estedeconspirată mai apăsat şi vehement, înaceastă carte a deconspirării tarelor societăţiicomuniste.

Ca să fim obiectivi şi oneşti până la capăt,există câteva schiţe şi în această carte, caredeconspiră - destul de palid şi timid -meteahna corupţiei din societatea socialistă,în două schiţe, dacă nu greşim, anume:"Comunicările" şi "Televizorul color", în care,prin deducţie se subînţelege că personajeleacestor schiţe (cu excepţia ingineruluipovestitor din "Televizorul color") erau corupteşi abuzive.

Dintre schiţele mai reprezentative ale cărţii"O viaţă-n zadar", ţinem să remarcăm, pentruumorul natural, ironia fină ori acidă, cu caresunt reprezentate personajele la modulmemorabil, schiţele: "Iluzii", "Filozoful", "Un şefmodel", "Nuntă cu dar", "Aniversare deneuitat", "Matriţa", "Lozul cel mare","Aparatul", "Preţul unei clipe de rătăcire".

În schiţa "Un şef model" - a se înţelege :"Un profitor model", numele şefului - MieluTigrescu - comportă un scurt comentariu:

Precum Alecsandri în ale sale piesecomice ori Caragiale în piesele sale de teatru,prozatorul George D. Piteş utilizează metodade a caracteriza sintetic şi satiric personajeleplăsmuite, prin acordarea acestora a unornume proprii definitorii, ce le poartă ca semndistinctiv:

- Mielu - aparent, numai, "şeful model"trece drept un miel, căci, analizândcomportamentul personajului, concluzia estecă aparenţa e înşelătoare;

- Tigrescu - în fond, îşi merită numele,deoarece el este un "profitor model" atât pelinie de serviciu, cât şi în plan particular, alintereselor personale, comportându-se ca unveritabil... Tigru!

Astfel de personaje, în aceeaşi schiţă, cunume proprii burleşti, mai întâlnim: doamnaNărăvescu, domnul Scăunescu şi naşulacestuia, Parvenescu de la Centrală,funcţionarul Robescu, subalternii Păcălescu şiVidescu, Pilescu, adjunctul "şefului model".

Se remarcă, între schiţele reprezentative,un număr de trei schiţe ce reprezintă cele treiperle ale "coroanei" umorului sănătos alîntregii cărţi: "Aniversare de neuitat", "Lozulcel mare", "Preţul unei clipe de rătăcire".

Aceste schiţe sunt de fapt reuşitele de vârfale cărţii acesteia, povestiri memorabile cese recitesc cu o mare plăcere şi care-lcontrazic pe autor, demonstrând că nici viaţaşi nici umorul nu sunt... "în zadar"!

Pentru reuşita întregii cărţi, autorul merităfelicitat.

Nicolae Dorel Trifu

13

Antares

prozãprozãprozãprozãprozã

Atunci când Dumnezeu vrea să-i ofere unui om cevaîn dar, îl face ca, mai întâi şi mai întâi, să-şi dorească dintoată fiinţa lui acel lucru. Darurile care vin aşa, peneaşteptate, fără ca omul să se fi gândit la ele, să şi le fidorit îndelung şi din toată inima sa, care sosesc aşa, şi-ţi bat la uşă, ca nuca-n perete, fără ca omul să se fi pregătitîndelung pentru a le primi, sunt, de fapt, daruri care nu vinde la Dumnezeu, ci de la Satan.

Antonie ştia adevărul acesta din fragedă pruncie.Toată viaţa lui a fost marcată de ghearele sărăciei, astfelcă, de mic copil, se dezobişnuise să-şi mai doreascăceva cu adevărat, nici tu bicicletă, nici tu blugi sau adidaşi,aşa cum aveau copiii mai înstăriţi din sat, cu excepţia,poate, a unei vieţi mai liniştite în casă, fără scandaluriinterminabile, când tatăl său se întorcea acasă pe treicărări şi i se căşuna atunci pe orice, mai ales pe mamalui, nepierzând nicio ocazie să o facă în toate felurile, să oînjure de toţi sfinţii şi, într-un final, să o învineţească înbătaie.

În nopţile acelea albe, de scandal continuu şi deropote sfâşietoare de plâns, Antonie şi-a dat seama că…încă nu era pregătit sufleteşte să primească de laDumnezeu o viaţă, aşa cum şi-ar fi dorit-o, calmă,echilibrată, fără bucurii explozive, dar şi fără căderi îndisperare. Aceasta însemna că Dumnezeu chiar nu voiasă-i ofere o astfel de viaţă, chiar pregătea altceva pentruel.

Mult mai târziu, la mănăstire, avea să se convingăpe deplin de adevărul acesta. Lăcaşul care i-a oferit primaşi cea mai adevărată oază de linişte fusese, de fapt,pregătit cu migală de Dumnezeu în însuşi sufletul luichinuit, cu mult mai înainte, încă din vremea frământărilor,peregrinărilor şi orgiilor sale adolescentine şi de primătinereţe, când încă mai credea că viaţa cea mai frumoasăeste aceea pe care o trăieşti la cea mai înaltă tensiune,clipă de clipă, cu urcuşurile şi coborâşurile ei inevitabile,cu alergările ei obositoare şi cu popasurile dese pe lamesele cârciumilor cu rachiu ieftin ş i prin odă i lebordelurilor de mâna a doua, când încă nu putea înţelegecum mama dracului au făcut unii prostia să părăseascăo astfel de viaţă şi să o schimbe cu aceea cenuşie, ternăşi lipsită de perspective, între zidurile unei mănăstiri.

Îş i aduce bine aminte sentimentul acela destânjeneală, sau poate de frustrare, care îl încerca ori decâte ori întâlnea pe stradă vreun călugăr ori vreo măicuţă,cu hainele lor negre şi ponosite, cu ţinuta lor dezordonatăşi parcă venită din altă lume, cum le ocolea privirile, carelui i se păreau pe atunci prea iscoditore, prea aducând aintruziune obraznică în sufletul său, cum evita să se aşezeîn tramvai alături de cineva îmbrăcat în haină monahalăşi cum parcă ar fi vrut să se descotorosească de orice arfi adus cumva a viaţă de mănăstire.

- 2 -

Mai târziu, când a intrat pentru prima dată pe porţileschitului, având deja conştiinţa deplină a adevărului cănu-l va mai părăsi niciodată până la moarte, ţine bineminte, cu un fel de memorie a cărnii, liniştea deplină carei-a cuprins sufletul deodată, ca un trăsnet venit din cerurişi incendiind pădurile de brad din preajmă, aceeaşi linişteaducătoare de eternitate pe care o va simţi mai târziu şiatunci când va fi trebuit să părăsească acelaşi schit, laînsăşi porunca dată, de pe patul morţii, a stareţuluiTheodosie.

Într-adevăr, toate întâmplările şi peripeţiile unei vieţide om sunt pregătite dinainte de însuşi bunul Dumnezeu,care, la rândul său, te pregăteşte pe tine, din timp, înmare taină, pentru a le putea trăi cu adevărat, pentru a leputea suporta greutatea, caracterul lor inevitabil, şi, maiales, noutatea clipei unice şi irepetabile pe care o trăieşti,ca şi cum doar ţi-ai aminti-o. Poate că aici, în acest adevărfundamental, stă întregul secret al Vieţii şi al Morţii…

Stând aşezat pe singurul scaun de la singura masădin camera sa, în faţa unui pahar de votcă ordinară, dincare nici nu apucase să guste măcar o picătură, Antoniese gândea la toate acestea ca la nişte lucruri menite să-i mai pună ceva ordine în viaţă, să-l împace cu întregul

ACESTA ESTE DARUL MEU *

său trecut, dar, mai ales, să-l pregătească pentru viitorulextrem de apropiat, de care era sigur, dar care i seascundea totuşi, în toate detaliile sale imprevizibile ceaveau să urmeze.

Se uită la ceas: mai erau zece minute până la sosireaDoamnei Isadora şi, acum, când timpul se precipita cuaproape viteza luminii, începea să înţeleagă că oaşteptase, de fapt, întreaga lui viaţă şi că tot ce se petrecusepână acum, fapte menite să intersecteze cumva aceastăviaţă, sau chiar să facă parte inevitabilă din ea, au fostsimple evenimente colaterale, destinate să-l pregăteascăpentru ceva care abia avea să urmeze. Era, cum s-arspune, evenimentul vieţii lui.

Sorbi pe nerăsuflate paharul de votcă, apoi îşi maiturnă unul, cu care procedă întocmai. Şi încă unul…timiditatea se vindecă numai aşa !!

Exact la ora fixată, fără nici un minut întârziere, uşacamerei se întredeschise timid şi, pe crăpătura care secăsca din ce în ce mai mult, Antonie reuşi să întrevadă,treptat - treptat, mai întâi chipul, apoi trupul cernit alDoamnei Isadora. Era aşa cum şi-o reamintea el, desigurceva mai ofilită, trecuseră doar mai bine de zece ani deatunci, nici măcar nu avusese curiozitatea să-i numere.

Rămăsese ca ţintuit în scaun, nu ştia dacă este cazulsă se ridice sau nu, parcă o ghiulea de fontă îi atârnalegată de amândouă picioarele şi, cu toate acestea,simţea în tot trupul o toropeală binefăcătoare de parcăadevărata lui naştere abia acum s-ar fi petrecut. O naştereca un ţipăt de eliberare….

De cele mai multe ori, în viaţă , oamenii se comportăcu adevărat contradictoriu faţă de aşteptările celorlalţi, dar,mai ales, faţă de propriile lor aşteptări. Una se aşteaptă eişi ceilalţi că ar trebui să facă, dar cu totul şi cu totul altcevafac ei în realitate. Parcă ar exista înlăuntrul lor un resortimperceptibil care îi împinge să se comporte altfel de cumar fi vrut, de cum ar fi fost normal să se comporte. Unastfel de resort îl ţintuia acum pe Antonie în scaun, deşi arfi vrut din toată fiinţa lui să se ridice şi să-i iasă înîntâmpinare cu braţele deschise, iar pe Doamna Isadorao îndemna să se

- 3 -

apropie vijelios de scaunul lui, deşi ar fi vrut să facă rapidstânga - împrejur şi să se întoarcă în lumea de unde avenit. Fără nici un cuvânt, doar privirile, care spuneau maimult decât un ocean de vorbe, l-a ridicat cu blândeţe, pro-tector, de pe scaunul în care rămăsese încremenit, s-auprivit pentru câteva clipe adânc în ochi, apoi, tot fără cuvinte,s-au îmbrăţişat cu un fel de încleştare disperată şibinefăcătoare, în acelaşi timp. Au rămas aşa, încleştaţi,câteva secunde lungi cât o veşnicie. Apoi, cu aceleaşigesturi blânde şi protectoare, l-a dus şi l-a aşezat pepatul care parcă numai asta aştepta. Patul veşniciei nunţiilor, neîntâmplate vreodată.

Ea rămăsese în picioare, în faţa lui şi, cu gesturilente, discrete şi vecine cu intimitatea cea mai profundă,începu să se dezbrace.

- Ai mai făcut asta vreodată? - întrebă ea. Antonie îşicoborî privirile spre podea şi, din gestul lui, DoamnaIsadora înţelese tot ceea ce ar fi trebuit să înţeleagă:bărbatul acesta puternic din faţa ei nu fusese niciodatădat la vreun trup de femeie.

- Te-am visat de câteva ori în tot răstimpul acesta, decând nu ne-am mai văzut, eu eram la mănăstire şi, maiales în nopţile cu lună plină, întotdeauna către dimineaţă,îmi apăreai în vis, goală şi cu părul despletit, aveai sâniiexact cum îi ai acum, mari şi fleşcăiţi de vârstă şi degreutăţi, aveai şi chipul tot ca acum, ridat şi cu ochii adânciţiîn orbite, eu eram tânăr ca atunci, doar tu erai bătrână caacum…

Se opri brusc, dându-şi seama că, fără să vrea,scăpase cuvinte nelalocul lor, ofensatoare pentru o femeieîncă frumoasă şi încă în puterea vârstei. Dar DoamnaIsadora parcă nici nu auzise cele spuse de el, se dezbrăcaîn continuare, cu aceleaşi gesturi lente dar imperturbabile,oferind treptat vederii lui Antonie, mai întâi sânii, mari,obosiţ i ş i atârnând în jos ca două ştreanguri despânzurătoare, apoi picioarele lungi şi cărnoase, apoi, în

sfârşit, izvorul dătător de viaţă şi de moarte, acoperittemeinic de o pajişte de culoare neagră şi ascuns undeva,în partea de sus,dintre cele două pulpe.

Poezia aceasta a vieţii, Antonie n-o mai citiseniciodată până acum , poate doar în "Cântarea cântărilor",pe care, pe vremuri, o citea şi-o recitea, în fiecaredimineaţă, la ceasul de rugăciune, aşezat în genunchi şicu fruntea lipită de pardoseala rece a chiliei sale. Acumstătea însă încremenit cu privirea însetată, îndreptată spretoate ascunzişurile trupului celei pe care o visase neîncetat,încă din adolescenţă şi întâia lui tinereţe, o privea şi seruga în gând, aceeaşi rugăciune păgână şi înfiorătoare:"Gâtul tău e turnul lui David, menit să fie casă de arme:mii de scuturi atârnă acolo şi tot scuturi de viteji. Cei doisâni ai tăi par doi pui de căprioară, doi iezi care pascprintre crini. Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntindeumbra serii, voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine,munte de tămâie…"

Goală pe de-a-ntregul, Doamna Isadora se apropiede el şi, cu aceleaşi gesturi lente, începu să-l dezbrace,mai întâi cămaşa albă, descoperind părul negru, aspru şides, răsărit ca iarba câmpului de pe pieptul viguros, apoipantalonii, lăsând să se vadă doua picioare puternice,virile şi cu muşchii încordaţi la maxim.

Îl aşeză apoi cu capul pe pernă, ca pe un copilneajutorat, ea rămânând în genunchi lângă pat, cu capuldeasupra trupului lui

- Şi eu te-am visat pe tine de nenumărate ori. Într-unul din aceste vise se făcea că suntem amândoi copii,ştii tu, exact ca atunci când eram copii de şcoală şi

- 4 -

stăteam în aceeaşi bancă, iar tu mă trăgeai de cozi şi-mipuneai piuneze pe aşezătoarea băncii, fericit nevoie marecă mă poţ i face să sufăr ş i să urlu de durereaînţepăturilor…Doar că, în visul acesta, tot în aceeaşi bancăstăteam, dar tu, în timpul orelor, când învăţătoarea ne scriape tablă, întoarsă cu spatele la noi, îmi strecurai tiptil mânape sub fustă mai întâi, apoi pe sub chiloţi, şi-mi mângâiaiîndelung părul abia crescut deasupra porumbiţeinevăzute, care se zbătea în captivitate, eram atât de fericităîn visul acesta , încât dimineaţa, când m-am trezit şi mi-am dat seama că a fost doar un vis, mi-a venit, aşa, dintr-o dată, o poftă nebună de sinucidere.

În vreme ce îi spunea aceste cuvinte, DoamnaIsadora, strecurându-i mâna în chiloţi, îi prinsese deja, încăuşul palmei, tulpina zdravănă, învârtoşată şi fremătândă,palpând-o frenetic, până când Antonie simţi într-adevăr ouşurare de dincolo de lume şi o fericire eliberatoare.

" Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pemâna ta ca pe o brăţară! Că iubirea ca moartea e de tareşi ca iadul de grozavă este… Zid de piatră de-ar fi ea,coroană de argint i-am face; iar uşă dacă ar fi, cu lemn decedru am căptuşi-o" -astfel se ruga în continuareAntonie,frământând în palme aluatul moale al sânilor eifierbinţi şi eliberând, din când în când, câte un strigăt scurtşi victorios.

Doamna Isadora se apropiase deja cu buzele detulpina lui învârtoşată, mai întâi i-o sărută scurt şi repetat,apoi i-o cuprinse cu buzele fierbinţi, mişcându-şi sacadatcapul înainte şi înapoi, înainte şi înapoi…O a douaeliberare, la fel de puternică şi de universală ca prima,după care aceeaşi linişte de dincolo de lume…

Se aşeză în pat, alături de el. O boare de aer răcoros,intrată pe fereastra deschisă a odăii, le răcorea trupurilegoale.

- Ţi-am pregătit cel mai mare dar pe care ţi-l pot euoferi - îi spuse Doamna Isadora într-un târziu şi el simţi înglasul ei o indiferenţă rece, soră cu moartea. Se ridicăîncet, se îndreptă spre uşa de la intrare şi o deschisebrusc. În faţa uşii stătea încremenită o fetiţă, tunsăbăieţeşte, cu păr de culoarea smoalei şi cu sâni abiaînmuguriţi, palpitând printre cutele rochiţei. DoamnaIsadora o luă de mână, o aduse în faţa patului, aşezând-o lângă el cu grijă, părinteşte.

* Fragment din romanul "Iadul până-n poarta Raiului"

Paul Spirescu

14

Antares

poesispoesispoesispoesispoesis

Degetele

Într-o noapteAm privit degeteleUnui instrumentistDegetele lui cântauDegetele lui mângâiauSuneteleSufletelePrivirile zâmbeteleAnotimpurileDegetele lui plângeauAtunci m-am privit:Eram degetul arătător.

Vreascurile

GârboviteUmbrele urcauPotecile muntelui.Spinările încovoiateDe încordareSuspinauPicioarele suspinau.Umbletul se răsuceaDupă umbra cărării.Cântecul păsărilorŞi geamătul copacilorToate se adunaserăÎn umbletul lor.Era greu.Se înmuiau genunchiiScârţâiauLegăturileSufletului.VreascurileAdunate pentru focSe clătinauPrinse în chingi.Mai este mult.SusTocmai susNe aşteaptăRăsăritulDar a rămas de trecutNoaptea,Cu tot cu spaimeCu tot cu viseCu tot cu somnDar pentru astaAm adunat vreascurile

Apostu PanaitacheVultureanu

ConfesiuneScriitorului Ioan Dumitru Denciu

Nu, bătrâne prietenDe la tine am învăţat multeAbia acumPrivindu-teÎnţeleg pietrelePrivirea taAdâncită în timpCautaStrigătul.Copiii(Singurul nostru adevăr)Ne privesc curioşiCum de noi(Două amintiri)Putem înţelegeO piatră.Lacrimă zeilorA căzut.

Lacrimă deplină

Se zbate umbră în adâncÎmprăştiind în jur luminaPurtata-n ea precum un pruncSe naşte fără nicio vină

Şi umblă strigătul prin noriScăldat în lacrima deplinăCum numai pana de cocoriSe clatină, uşor, săvină

Iar cântecul născut în versSe deapănă urmându-şi cursulCa o petală-n universPe chipul tău cum stă surâsul.

Roţile carului

Roţile caruluiFrământau pietreleDrumuluiScoţândScântei din pietre.Licuricii tragClopotele vecernieiSpre noapteaLungă şi aspră.Doar lătratul

CâinilorAh! Lătratul câinilorEste somn de viaţăPeste tot întinsulScufundatÎn tăcere.

Picăturile de ploaie

Bat rece şi tandruPicăturile de ploaieÎn zilele noastreDe aziŞi de mâineTopind plictisealaDin ochii copiilorPrea curioşiŞi neştiutoriSă înţeleagăÎntrebarea.

Din volumul TĂCEREA CUVINTELOR

E adevărat, amândouă sunt două forme decunoaştere la fel de fascinante. Istrati face într-oprefaţă chiar o mică teorie a acestui mod decunoaştere a lumii.

În anii de liceu Sebastian a trăit la umbracărţilor în floare, ca să parafrazăm proustian. Dardespre aceşti ani Sebastian nu a vorbit decât întreacăt. Cu cine se consulta? De unde îşi procuracărţile pe care nu le evocau nici universitariibucureşteni de la 1925? Cumva de la profesorii săide liceu? Dar cei evocaţi în Jurnal sau în unelearticole au publicat puţin şi, se pare, aveau lecturide altă factură. Să fi avut atunci Brăila vreun spiritocult, de mare fineţe - în toate marile oraşe existăastfel de oameni retraşi, ciudaţi, care se mulţumescsă privească spectacolul lumii de sub streaşinabibliotecii - care să-i fi oferit cărţile rare? Să fi existatprintre profesorii de limbi moderne de la liceu vreunulvenit din Franţa, cum se obişnuia pe atunci, pentrua învăţa tinerii români? Consultând anuarele, găseştiprofesori cu nume exotice pentru limbile franceză,engleză, germană, italiană. Să fi fost unul dintreaceştia sfătuitorul de taină al adolescentului MihailSebastian?

Să fi avut Cartea de Aur, celebra librărie de peBulevardul Cuza, din preajma locuinţei scriitorului,un serviciu de procurat la comandă cărţi franţuzeşti?

Existenţa vreunui manual şcolar de excepţie,care să iniţieze exact în temele modernităţii, esteexclusă. Manualele vremii erau mediocre sausubmediocre, minate de prejudecăţi estetice. Întreceea ce se învăţa în liceele din România anilor ‘20şi ceea ce căuta, citea, interpreta şi publica MihaiSebastian la 19-20 de ani nu este doar diferenţă, cieste chiar ruptură.

Nu avem deocamdată un răspuns privind sursalecturile formative ale tânărului Mihail Sebastian.Întrebarea, însă, rămâne.

Viorel Coman

(continuare din pagina 10)

15

Antares

lectorlectorlectorlectorlector

Poetul Camil Tănăsescu s-a născut la Slatina(Jud. Olt) în luna mai 1972 şi a absolvit Facultăţilede Drept şi Filosofie din Universitatea Bucureşti.În prezent este conf. univ. la Facultatea de Drept"Dimitrie Cantemir" din Bucureşti, urmând tradiţiafamiliei. (Petre Pandrea şi Iancu Tănăsescu, tatălsău).

A publicat până acum următoarele volumeindividuale: Consolaţio, poeme (2007), Caligraful,povestiri (2009), Fidelio/Infidelio, poeme (2012),Illuminatio, poeme (2012), Leviathanul, poeme(2012), Odisee tribală, poeme (2014) ş iResignatio, poeme (2014).

Voi comenta în continuare poeziile din volumulLeviathanul întrucât mi se pare reprezentativpentru întreaga creaţ ia a autorului ş i caretransfigurează liric experienţa sa profesională. Titlulfascinant al volumului, face trimitere nu numai lamonstrul biblic, marin şi vorbitor, din cartea lui Iovdar şi la statul atotputernic, constrângător legislativ,din lucrarea omonimă a filosofului Th. Hobbes. DarLeviathanul lui Camil Tănăsescu îmi pare alcătuitdin suma păcatelor omeneşti, reprezentate prinmonstrul marin pomenit, similar Diavolului.

Criticii literari au reamarcat tema moralăimanentă licirii autorului: "Excesiv de simplu dar şide complicat, prin voinţa de reprezentare a uneilumi dispusă să trădeze cele mai rafinate virtuţi,pentru a-şi trăi cele mai pierzătoare plăceri,..."(Constantin Barbu), cât şi imaginarul excesivhistrionizat: "...Camil Tănăsescu e un fantastposedat de himere pe care încearcă să leexorcizeze prin magia (nu neapărat albă) a scrierii.El compune în cheie maximalistă, la modul spec-tacular, textele sale se nasc dintr-un soi de inflaţiea imaginarului, iar personajul liric, pe care îl ghicimîn culisele acestui spectacol care parcă ar vreasă-şi amâne finalul la nesfârşit, capătă uneoriipostaza inocentă a uceniculu vrăjitor, copleşit detorenţ ialitatea propriilor imagini:"(OctavianSoviany). Ioana Dinulescu stabileştetematica lirică generică: "Poemele trimit la oumanitate ancestrală prinsă într-un joc al vieţii -dragostei - morţii...", iar Leonard Ancuţa remarcă:"În Leviathan, camil Tănăsescu se remarcă printr-o acurateţe a descrierii emoţiilor prin prisma unuiexterior sumbru, cu tuşe neomoderniste (...) Osimplitate înşelătoare poartă cititorul până îninfern, odată cu îngerii căzuţi, până în cele maiîncifrate mistere ale universului, un univers cutiea Pandorei ce-şi deschide porţile revărsând însufletul poetului un manierism dramatic, oconstelaţie de virtuţi şi păcate, alfa şi omega, fiinţăşi nefiinţă."

Recenziile celor patru scriitori din care amcitat, constituie pietre de hotar pentru liricaautorului. La parcelele lor critice, am să o adaugşi pe a mea, lucrată minuţios, ardeleneşte, în caream să relev şi o caracteristică nemenţionată deexegeţ i ş i anume umorul mascat sub varulsobrietăţii, sobrietatea rămânând dominanţastilistică.

Leviathanul

Un indiciu important pentru analiză îl constituiededicaţia cărţii, pe care o redăm în continuare:"lui Albert Tănăsescu pentru îndepărtarea deconstrângerea regulilor respectate prin credinţă!"Aşadar, chiar dacă tema principală a volumului oconstituie morala bazată pe religie, liberul arbitrune decide comportamentul: "Ai liberul arbitru, lasă-ţi părinţii şi credinţa!/ (...)/ Totul se cumpără cubani, sufletul, maternitatea,/ sângele de canibal,/profanarea dorului de femeie, prin deşertăciune."(34.)

Premisele fiind stabilite, să pornim disecţiaLeviathanului camiltănăsescian.

Datorită stillui uzitat, poetul îmi pare un justiţiarcare propovăduieşte respectarea celor zeceporunci, folosind îndemnuri impertaive: "Să nucedezi plăcerii trupului,/ orice încercare eînspăimântătoare./ Minuni pentru trupuri muritoareşi pentru oameni/ şi pentru îngeri./ te închinicerşind căderea prostituatei minore în păcat/ şiapoi jeleşti, aruncându-ţi fruntea/ de piedestalulmoaştelor făcătoare de minuni." (9.) şi concluziisapienţiale: "În foc de iad cuprinse sunt patimilescornite/ de simţurile-n extaz," (7.)

Din predica propusă se desprinde o viziunespecifică asupra lumii. La actul Genezeicolaborează două divinităţi opuse, Dumnezeu şiDiavolul: "Tălmăcirea durase mult, cuştile eraupregătite./ Un servitor scrijelise "cuşcă de om",/iar femeia îi pusese brizbrizuri. Nepăsători,/ cei doimari creatori/ îşi pierduseră cumpătul înainte desoroc./ (...)/ Cad întunecate fulgere, un îngerobosit dăruieşte jocul/ de a crea omul./ (...)/ "Nusunt păcate, sunt pofte"/ de care şi îngerii au partecând vor!" (2.) Viziunea diavolului ca înger căzute la ea acasă.

Datorită destinului muritor, omul vieţuieşte caîntr-o cuşcă. Religia îl face să creadă că destinulîi e scris dinainte, dar autorul e de părere căalegerea între virtute sau păcat, o facem conformpropiei voinţe. Iată decăderea animalică,instinctuală: "Poftind la ce nu e sfânt, soclul statuiise pregăteşte-n iad,/ unde deznierdările te vor-nsoţi în foc pe veci./ (...)/ Răul vine de la simţuri,şi-n vânzarea cărnii/ nu există decât pofte fărăsaţ iu." (15.) Se pune întrebarea: "Ce alegi:îmbogăţirea vrajbei sau iertarea-n veci?" (16.) Şiconcluzia: "ca sfânt să dai, ca sfânt o să primeştişi-n viaţa netrăită,/ căci trăind prin altul vei trăi înveci!" (18.)

Viaţa e o luptă împotriva păcatelor, uşor hilară,de aceea omul e simbolizat prin soldat saucruciatul care luptă în numele credinţei: "Este unlegământ ca acest război sfânt,/ în care dorinţelesunt dogme sacre,/ şi puţina eternitate smulsănimicniciei/ să rămână veşniciei precum ţepele dinpiaţă." (2.)

Practicarea pe bani a celei mai vechi meseriidin lume, relevă umorul întreţesut cu sutanapreotului sau roba judecătorului. Deşi trimiterilese referă, în general, la o epocă arhaică, ghiduşiileadolescentine: "Unde este ostenitoarea plăcere aprivitului,/ prin geamul smolit al băii comunale,înfricoşătoarele/ trupuri de femei goale?" (22.) şisugestiile la evenimente contemporane, aducsatisfacţii compensatoare: "Dau o poruncă, undecret, ceva şi schimb legea puşcăriilor/(...)/ "Lareligii nu mă bag, sunt mulţi care ne sperie/ săvindem pământul, pentru că vine sfârşitul./ E calculgreşit, nu vine acum." (46.)

Poetul simte nevoia unui dialog pentru a nupropovădui în gol. Uneori aplează chiar la Fiul luiDumnezeu: : "Pentru că ziua nu se urnea din loc,/

iar El tot slobozea izvorul bucuriei,/ cineva a spus:să învieze toţi morţii,/ să nu mai vină noaptea, iardin tăinuita suferinţă,/ noi, cei din faţă, să fim primiiscăpaţi./ El a ascultat tăcut chemările şi-a zis:/"Puţin credincioşilor, măsura vremii, e necuprinsă,/odată rostită/ porunca Mea, nu o înţelegeţi. Suntmunţi de suflete,/ care-aşteaptă-n rând la judecatăşi voi nu-i vedeţi." (42.)

Putem concluziona că viziunea asupra lumiipe care ne-o propune Camil Tănăsescu estemaniheistă, pictată în alb şi negru. Arhaiculumanităţii prezentate, judecată prin prisma tablelorlegii, este contemporaneizat prin persistenţapăcatelor: "Sunt ani deprinşi cu frica păcatelortrecute-n veşnicie," (5.)

Poetul glosează pe tema păcatului biblic,hiperbolizându-l languros: "Un măr uriaş serostogoli femeii în sân./ Din priviri întrebă dacă eclipa potrivită să guste./ Adam-ul din mine făcusemnul căderii-n păcat" (64.)

Stilul poetului se caracterizează printr-unermetism penetrabil în cheie maniheistă, înnobilatcu maxime şi parabole existenţiale. Tehnica binestăpânită, apelează la versul amplu, whithmanianşi la aliteraţii semantice. Construcţia pare săpornească de la unele sintagme obţinute prindicteu automat, apoi meşteşugul lustruieşte versul.Sub aspectul antropologiei imaginarului, păcateleînfierate se încadrează în regimul nocturn:"Întunericul, ca o groapă comună/ în care se vădîndoliate sufletele," (3.)

În viziunea vieţii efemere, regăsim săgeţiveninoase lansate din concretul decăzut: "Totuleste înscenare, lumina e înscenarea bisericii,/ iarcei în robe negre sunt gânditorii diavolului"/ (...)/E plină de răspunsuri uşoare viaţa,/ ultima suflaree moştenirea morţii." (4.)

Între poeţii contemporani, Camil Tănăsescuconstituie un caz aparte. Postmodernismul nu-latinge. Transgresând religiile sub semnul libertăţii,pledând pentru moralitatea înaltă, mesajul poetuluipare să se închege holografic în trasdisciplinaritatemetaforică.

Este preocupat şi de destinul scriitorului careinteroghează existenţa: "Ca om simplu alegi trăireafără chin./ Cărturarul se chinue tră ind prinîntrebări:/ există o Divinitate pentru fiecare fiinţă?/De ce Iisus îi arată pe muritori să-l arate aşa cumvrea fiecare?/ De ce există prea multe biserici şide ce nu-l înfrânăm/ pe diavol, chiar prin sacrificiulcelui mai bun dintre noi?/ (...)/,/ (...)/ "Să nu păţimceva, să nu luăm lumea de la-nceput!"/ (...)/ Săcrezi în ceva îţi trebuie puteri supranaturale./ Dacăexistă cutia milei înseamnă că loialitatea secumpără/ cu bani grei." (64.)

Poetul crede în supravieţuirea prin cuvântulcare tinde să redea fiinţa: "Să mori fără slavă, cesoartă aşteaptă pe om!/ (...)/ Statuia poetului seridică, se cumpăneşte,/ se ridică spre apa tulbure,se vede, e aur curat/ Alături, tulburătoare veciade cuvinte-o-nsoţeşte!/ Nu am putere de tiran, suntdoar poet!/(...)/ Sub balcon era căzută statuia dinaur a poetului./ Cum de-ndrăznisem să port ceastămască?/ Experimentasem saltul "coapartenenţeimele cu fiinţa!" (64.)

Demersul poetului pare să ilustreze aserţiunealui Horia Bădescu: "Poetul întreabă lumea despredumnezeu şi pe acesta despre lume şi pe amândoidespre sine."

Evoluţia scriitorului Camil Tănăsescu estedemnă de interes.

Lucian Gruia

16

Antares

poesispoesispoesispoesispoesis

ochi închişi

într-o zi îţi vine să te arunci în lumea maresă ţi se piardă urma ca şi cum nu ai fi fostvreodatăconceput de vreo mamătotul te sugrumă de nefericirevisele ţi se înoadă de deznădejdeprecum un trunchi contorsionatcare-şi căuta lumina la începuturile luiale soarelui de varătotu-i răsucit în tinepână şi inima şi-a mutat loculîn capul tăutotul este ca o gelatină ieftinădin care se scriu poveştile de cartierori de la periferieşi totuşi dincolo de ieftinătatea şi schemaîn care funcţionează nefericirea ta toatăeste o oarecare noimăla al cărei înţeles se ajungecu ochii de-a pururea închişi.

stări

în jurul meu păsărileîn jurul lui văzduhul golîn rest malluri pline de o lumealergândă şi neîmplinitătoate că stau într-un echilibrunumai tu nutu nu stai nicăierite preumbli prin lumea goală de conţinutşi de fericireîţi spui poveşti de iubirela urechea unei scoici moartădemult şi nefolositoarepoveşti pe care apoi le transcrii în versuricare ţi se par fadeşi nemachiate când le reciteştişi mai ales fără încheieturicare să îndoaie inima în jurul mareluiCuvânt.

anapoda

un act de curajşi de viaţăeste să uiţi o pasăreori cel puţin să încerci asta

începând de la zbor şi apoi de la penele eimulticoloreapoi sufletul eişi la urmă de totdacă poţi să uiţiochii păsăriilargimari de tottriştide atâta înverşunarepe sufletul unui simplu ompe care ea totuşi îl iubeşte.

uneori viermele

unele păsări nu îşi mai găsescdrumul către sufletul tăuuscat ca o prună bună de pus la afumatnimic nu mai e acoloafară de nişte biete păsări înfrigurateşi ele de prea multă tristeţenici nu e de mirare că unelealeg să nu se mai întoarcăde unde au venitla începutcând a fost soare orbitor şi afarăşi în mineacum lumea este şuie şi posacăprecum un vierme de mătase mortşi plesnit de prea multă îmbuibare.

despre iubire

când înveţi să îţi ceri iertarede la păsăriceva din tine moarepoate se numeşte chiar trufiade a trăinu rămâne decât Domnulşi aburul acela care ne iese încet pe gurăatunci când îngenunchem în noişi iubim.

duminica Domnului

mergând pe stradăam înţeles că sunt murdarăcă nu sunt oarecumîn rând cu lumeaoaie murdarăcu blana plină de scaieţi şi de spinieram ca din altă lumepentru toţi cei fără de pată

eram ca o culoare cu mult prea închisăpentru aşa stradă luminoasăşi plină de oameni atât de fericiţiîntr-atât încât îşi permiteau să râdănu numai de minedar şi de poemele meleunele monocromeca o filmare în alb şi negru duraşa sunt euoiţa Domnuluicam murdarăşi nimeninimeni sufletul de păcatenu mi-l spalăafară de mineîn unele duminici când mă mai apleccătre oameni şi către mine.

distanţe

se lasă înserareaşi pasăreanu mai vrea să mănâncedin palma mease lasă într-un fel moartea peste eaşi ea nu mai este în staresă zboarede la pom la palma meatot aşanici eu nu mai am puteresă zbor şi să mă descriude la mine la Dumnezeu.

STELA IORGA

17

Antares

sã ne cunoastem scriitoriisã ne cunoastem scriitoriisã ne cunoastem scriitoriisã ne cunoastem scriitoriisã ne cunoastem scriitorii

Eduard Dorneanu(capitole din ,,Mălini'' - Editura Eikon, 2014, carte prezentată la Târgul Gaudeamus)

Eduard Dorneanu s-a născut în satul Mălini (Suceava) la data de 1 octombrie 1968. A debutat în anul 2011 în revista Luceafărul de dimineaţă.A publicat poezii, articole şi proză în revistele: Timpul, Luceafărul de dimineaţă, Antares, Cultura, Dunărea de Jos, Boema, Regatul cuvântului,Nomen Artis (Dincolo de tăcere), Faleze de piatră, Melidonium, Singur, etc. sauarticole în ziarele online: Radio Metafora (SUA), Necenzurat.

Editorial, a debutat în 2011 la Editura Eurograph - Cluj-Napoca, cu volumul de poezie Gothic. La aceeaşi editură a publicat în 2011 volumele depoezie şi proză: Frăţia trandafirului rupt, Jurnalul apelor purpurii, Jurământul Templierului, Jurnal de nopţi şi dimineţi risipite, Rugăciunea de piatră,Neînţelese dimineţi şi Jurnal de primăvară mutilată. În anul 2012 i-a apărut la Editura Tracus Arte - Bucureşti, antologia (de poezie şi proză), Jurnalulapelor purpurii, despre care Radu Voinescu spunea în prefaţă: ,,Poeticitatea atroce a acestei cărţi o individualizează în peisajul nostru literar.Talentul autorului e mai presus de orice îndoială. Cred că prin apariţia ei se deschid căi fertile pentru poezia română, căi pentru care, fără falsămodestie, autorul rândurilor de faţă, militează de vreo două decenii. Poate că e timpul ca astfel de apariţii să nu rămână nişte momente insolite''.În anul 2013 a publicat la Editura Eikon, cartea de proză scurtă ,,7,63'' despre care scriitorul Liviu Antonesei spunea, pe coperta a patra: ,,Da,talentul său este chiar de calibrul 7,63, cum dovedeşte şi volumul ce poartă acest nume, pentru că literatura este o armă superioară tuturorcelorlalte, cu pistolul mitralieră în frunte! Este uimitor cum autorul reuşeşte să ridice banalul vieţii, ba chiar şi al ,,vieţii la ţară'', până la graniţele -adesea dincolo de ele - magicului şi miraculosului''.

Cap 10

E ultima zi de vară a anului 2013. Suntsupărat. Cei patru gutui se vor usca. Şi ceidoi din livadă şi cei doi din faţa casei. Fructelelor s-au chircit, frunzele sunt deja vestejite.Copacii par pârjoliţi. Parcă un dragon ar ficoborât din slavă în livada mea şi ar fi aruncatasupra gutuilor otrava căldurii. I-am plantatacum mai bine de zece ani. Le-am pus numeşi i-am apărat de primele zăpezi. Cei doi dincurtea casei se numesc Lavinia şi Alteea. Ceidin livadă sunt Lena şi Karen. Nu cred că vorsupravieţui încă un an. Poate că dacă i-aş fistropit la timp cu vreo substanţă miraculoasă,ar fi rezistat. Cine ştie!

Încep să scot cartofii cu sapa. Dacă nu arcosta atât de scump aş fi plătit pe cineva careare cal şi plug să facă munca asta. În fiecarezi scot câte două sau trei rânduri. E mai bineaşa. Din cauză că a plouat cu gheaţă, de peun rând de abia dacă adun două găleţi decartofi, majoritatea foarte mici. Din 1987 nuam mai avut o recoltă atât de slabă.

Sap greu în pământul pietros. Cel mai greuse sapă lângă cireş, în apropierea hatului. Într-un cuib de cartofi găsesc şi o monedă de 100de lei, din perioada regelui Mihai. Am maigăsit monede în livadă, nu e nimic deosebit înasta. Şterg moneda de iarbă. Sunt curios dacăe din 1943 sau 1944. Cele din 1944 sunt mailucioase, par mai noi. Nu am noroc. E din1943. Arunc sapa sub cireş şi mă duc să culegdouă roşii pe jumătate coapte, singurele careau scăpat de urgia gheţii. Găsesc şi treicastraveţi mici şi ţepoşi.

Acum treizeci şi opt de ani, tata stătea pehat şi tăia roşii, castraveţi şi ridichi într-o cratiţămare, verde. Îi urmăream fascinat mişcările,cuvintele. Uitase să spele roşiile, dar ce maiconta asta pentru un copil care aştepta săînmoaie miez de pâine neagră în sucullegumelor? Aveam în mână o jumătate depâine neagră. Tata a rupt-o în două, apoi apus în farfurii salata şi am început să mâncăm.Roşiile nu erau coapte foarte bine. Castraveţiinu erau curăţaţi de coajă. Miezul de pâine udatcu sucul roşiilor se lipea de cerul gurii.

- Niculai!, strigă mama din faţa bucătărieide vară. Ai spălat roşiile?

- Spălat, răspundea tata cu un zâmbet larg.Mâncam veseli, fără griji. Pe atunci erau

încă în picioare cei patru meri raneţi altoiţi, treiionatani, părul domnesc şi mărul care făceamere dulci, văratice. Livada era de ofrumuseţe nepământeană.

- Vine toamna, spunea tata. Ştii că sespune că toţi cei morţi se întorc toamna acasă.Chiar şi pentru o clipă.

- Mi-ai spus asta şi anul trecut dar nu avenit nimeni, am ripostat eu.

- Ba au venit. Au venit bunicii tăi.- Nu i-am văzut. M-am uitat şi nu i-am văzut.- Poate că au venit noaptea şi de asta nu

i-ai văzut tu. Dar au fost aici. Te-aş minţi eu petine?

- Au fost aici bunicul Vasile şi bunicaMaria?

- Da! Toţi au fost.- Asta înseamnă că vor veni şi la toamnă?

O să pot să îi văd şi eu? Pe bunica Maria amvăzut-o doar într-o poză şi pe bunicul Vasilenu îl mai ţin minte.

- Vor veni, Eduard. Precis vor veni.Mânânc miez de pâine neagră şi ascult

cum povesteşte tata despre cei din neamulnostru, despre primii Dorneni, desprepoveştile lor de iubire, despre război. Roşiilenu îmi mai par acre. Pişcăturile furnicilor numă mai ustură.

Nopţi la rând am ieşit pe furiş noaptea şim-am dus în livadă. Am aşteptat să îmi vădbunicii sau pe ceilalţi Dorneni, trăitori în Mălinicu mult timp în urmă. Nu a venit nimeni, dar num-am supărat. Am văzut în schimb cum sejoacă umbrele printre strujenii de popuşoi, cumcad din înalturi stelele, cum dansează norii pecer şi cum lumina lunii desenează inimi decopil pe acoperişurile caselor. Am auzitşoaptele firelor de iarbă, blestemele roadelorneculese, chemările pomilor. Toate acesteanu aveam cum să le aflu dacă nu aş fi ieşitafară, în miez de noapte.

Cu două roşii şi trei castraveţi nu voi reuşisă fac o salată ca pe vremea când trăia tata.Oricum, încerc. Adaug şi două cepe mici. Apoiulei. Zdrobesc încet roşiile ca să iasă din elesucul. Mă aşez pe hat. Nu mai am pâine

neagră ca în copilărie. Pâinea feliată nu estegustoasă, chiar deloc. Îmi torn şi un pahar desuc alb, de lămâie. Dumnezeu se aşază şi Ellângă mine. Îi întind farfuria cu salată. Mănâncădirect cu mâna. Din buzunar scoate o jumătatede pâine neagră, cu coaja groasă, crocantă.O rupe în două: jumătate pentru mine, jumătatepentru El. Înmoi miezul de pâine în suculroşiilor. Dumnezeu face la fel.

- Crezi că toamna asta vor veni acasă ceiplecaţi la Tine?, întreb cu privirea în pământ.Măcar pentru o clipă?

- Precis vor veni, răspunde Dumnezeu. Înfiecare toamnă vin.

- Va veni şi tata, şi bunicii, şi ceilalţiDorneni?

- Da, Eduard. Toţi vor veni.- Va veni şi părul domnesc, şi pisica

Hadesa, şi căţeluşa Tina, şi caii de povară aibunicului, şi prunul altoit? Sau animăluţele şipomii nu au voie să vină?

- Ba vor veni, Eduard. Toţi vor veni.Mâncăm în linişte. Dumnezeu mănâncă

din aceeaşi farfurie cu mine. Mă uit pe furiş laEl şi cred că are lacrimi în ochi. Hainele Luimiros a vegetaţie arsă, iar în plete i seodihnesc frunze de măr ionatan. Nu rămânenimic în farfurie. Resturile de pâine le aruncămîn iarbă. Dumnezeu îşi şterge palmele de noriipufoşi care aleargă deasupra satului, apoiînchide ochii şi deschide larg braţele. Închidşi eu ochii. Vântul ne ridică deasupra livezii,deasupra Măliniului, deasupra tristeţii.

Neo Narva

18

Antares

poesispoesispoesispoesispoesis

[după ce te-ai agitat o oră, plângeai]

*după ce te-ai agitat o oră, plângeai în surdină pe canapea;alături, ravel - concertul în g pentru pian şi, evident, dezvelite,coapsele şi fesele tale;cine te mai înţelege şi pe tine, Lolita?!?...

[suplă cum o linie e rară în puncte]

*suplă cum o linie e rară în puncte, zbânţuită, însă până la refuzamestecată într-o poveste ciudată; zilele astea difuzeai vrea să le schimbi pe sticlă, Lolita,însă una e ceaţa, care se-adună până la urmă în apă

şi alta e fumul.

nu-ţi spun că-mi pare rău, pentru c-ar însemna să mint!dar crede: mă bântuie praful;alungit între îndoieli, tensiuni fără faţă,iarăşi te-aleg pe tine, supliciul meu, Lolita.

[mă priveşti azi de parcă pui ceva la cale]

*mă priveşti azi de parcă pui ceva la cale,însă te-asigur:ţeşi intrigi în ceaţă, zeiţo!

toată această mreajă,atent pusă la cale, scriind-o pe hârtie,se-arată mai clară, mai limpede ca sticla.aici te ocolesc,pentru că scriu despre tine - în versurile astean-ai să mă joci niciodată,Lolita!

o siguranţă firavăcu fiecare rând…ştiu: mint Lolita... mint...

[mustaţa lui dali]

*mustaţa lui dali - stranie mărturie pentru sânii tăi, Lolita.nu sunt pe liniile ei nici sfârcuri, nici alunecări prea interesante,ci doar felul în care-ţi admiri formele în fiecare oglindăşi nebunia lui privilegiată.

[în limita unei presupune decenţe]

*în limita unei presupuse decenţe, doar brahms şi coapsele tale;întrucât de pe marginea acestui poem, Lolita, nu te pot privi altfel,rămâne să te iau ca atare; şi nu-i vulgaritate, ştiu bine,ci doar presupunerea unora ce-agită ceaţa-ntre pleoape.

"versuri pentru Lolita"- dintr-un carnet de-al lui Humbert-Humbert nedescoperit încă -

[reper între lucrurile astea numai tu eşti]

*reper între lucrurile astea numai tu eşti, Lolita:întâmplări vagi, mai rare ca o plasă fără ochiuri;n-am cum să mai cred toate pierderile astea -doar în genunchii tăi mai cred acum, Lolita.

a bea, a se-mbăta, rotula de la marginea privirii…cum pleoapele cruciş, aşa peste cuvintele de aici vocea;a lăsa fiecare cuvânt în preajma altuia, pe mine în preajma ta,numai tu erai în stare de o asemenea cruzime, Lolita!

[poem nesigur de sine]

*poem nesigur de sine, incert în propriile-şi construcţii,adunând doar pentru tine, puştoaico, ghemotoace de aţepe care să-ţi înşiri genunchii şi vertebrele,pentru ca abia atunci să capete greutate -

o scriitură cu ochii ca luaţi de la paie.

[veniţi să te vadă, să te admire]

*veniţi să te vadă, să te admire, puştoaico, zeiţo!,veniţi să te privească zbânţuindu-te într-o odaie rotundă,veniţi să-ţi sărute genunchii, să-ţi pipăie fustiţele, ciorapii,veniţi fără ca tu să bănui...

noi doi: Humbert şi Humbert.

[mă bănui de lucruri ascunse]

*mă bănui de nu ştiu ce lucruri ascunse, crezi că în toate asteae undeva o intenţie, un scop, bănui că urmăresc ceva!vei fi foarte surprinsă când vei afla că nu mint:nu ştiu nimic din ce se-ntâmplă, nici eu măcar nu ştiu.

şi poate că-n ceaţa noastră aici e cel mai vag lucru;cât de false acele stridenţe, acele ascuţimi,atât de lipsite de vlagă, Lolita, toate... un singur lucru ştiu:de întrebarea asta mi-era cel mai mult teamă.

îţi vine să râzi, m-ai pus în încurcătură… te zbânţui mai departe…ce bine e să fii Lolita!... înghit în gol - a trecut şi asta;acestor creşteri şi descreşteri aş vrea să nu le mai ţin contul;peste hotelurile dimprejur s-a lăsat o toamnă indecentă.

[întristările tale bruşte]

*întristările tale bruşte: se-nchide în el sexul tăuprecum melcul într-o odaie de taină; e-o cochilie în fiecare amănunt,în fiecare dres pe care-l porţi rămâne un detaliu de-al nostru;prinşi într-o plasă cu ochi denşi, te-ai întrista, Lolita,

dac-ai citi poemele astea…

19

Antares

cronicã literarãcronicã literarãcronicã literarãcronicã literarãcronicã literarã

Un poet surprinzător, unicat în contextulînghesuielii post - (şi post post) moderniste,un adept declarat şi înzestrat al modeluluihermetic barbian, este necunoscutul PetruSolonaru, de care, deşi se află la vârstamaturităţii, până la întâlnirea cu copertaacestui volum, nu am auzit. Autor al încă uneicărţi de versuri, în care, ne spune dl. NicolaeGeorgescu, varientează obsesiv pe ideea lui"Întru", din sistemul lingvistic metafizic al luiConstantin Noica, nu pare să fi frecventat viaţaliterară şi nici aventura filologică a celor ce sededică unei îndoielnice şi nesigure carierepoetice.

Emulaţia creaţiei ermetice în jurul poezieilui Ion Barbu, autor genial, într-adevăr dedimensiuni universale, cel care a apropiatpoezia de matematică, alături de careinginerul Paul Valery este un biet amator, arămas un proiect neîmplinit. Un poet ca DanBotta, care a pornit de la modelul barbian, aajuns el însuş i la o formulă liricăindividualizantă, construindu-şi o operă demare scriitor, într-un context literardefavorizant. Emil Gulian a rămas un epigonnerealizat, dar, dintr-o altă generaţie şi la unnivel cultural superior, Cezar Baltag a reluatproiectul barbian aproape explicit cu volumul"Răsfrângeri", dar mai departe neexistânddecât spiritul ludic. În rest, inflexiuni,reminiscenţe, reluări barbiene se facrecognoscibile în operele multor poeţi fără cabarbianismul să reprezinte peceteastructurantă, constituind, mai de grabă, unfactor catalizator al creativităţii fiecăruia.

În volumul "OR" (editura "Semne",Bucureşti, 2009) am remarcat universulcompact, imaginarul poetic bine conturat şieleganta limbă literară, morfologia criptică, încare ar fi de subliniat apariţia rarisimului dativetic, cel al "facerii"(poeion), dar şi sintaxaarborescentă care performează o metafizicăa cuvântului şi necuvântului. Spre deosebirede poezia lui Ion Barbu - altminteri,asemănările sunt ameţitoare - textele d.luiPetru Solonaru folosesc din plin verbul. IonBarbu l-a evitat pentru că verbul înseamnă, prindefiniţie, mişcare, o dinamică specifică, ori,autorul "jocului secund" ambiţiona săconstruiască un univers închis, îngheţat,cerebralizat, pe când d.l Petru Solonaruuzitează verbul, vorba lui Eminescu, cu"asupra de măsură", pentru a sugeracontrariul, un teritoriu impermanent, pulsatoriu,pregnant, hermesian, după cum ne semnificăprefaţatorul cărţii, făcând referire şi la volumulanterior, "ÎN", apărut la aceeaşi editură"Semne", în 2008.

Poezia între modele şi imaginarul hermetic

Dacă ar fi să descoperim o asemănarestructurală cu poetica barbiană, atuncitrebuie să numim fascinaţia Greciei, iubireapentru Elada dionisiacă şi apolinică a luiFr. Nietzsche, Grecia presocratică,pithagoreică, Grecia eleată a lui Zenon, carepromova misterul, profeţia, gnozaesoteră.Titlul chiar ("OR") poate fi descifrat în diversemoduri, dar mai la îndemână pare instituireabivalenţei, ca formulă poetică, între cele douălumi, cea pământeană şi aceea cerească,între templul lutului şi templul spiritului.

Aspiraţia ultimă rămâne apropierea dematematica sacră a Cuvântului, sugerată într-un cântec atoatecuprinzător al Tăcerii. Limbabogată şi flexibilă favorizează subtile euritmiişi incantaţii, iar apariţia abstracţiilor tindespre înrâurirea formelor geometrice - linia,punctul, sfera - unde din realitateaevanescentă, liniar-ondulată a cuvintelor, seîntreţese o realitate reversibilă a sferei, dreptetern prezent al Cuvântului. Filosofia poeticăse prezintă ca unspontan tempou al spirituluiîn ambianţa sufletului printr-o reordonare alumii simbolului spre timpul sacru. A semănacu nume sacrul în rugăciunar, iată menireapoetului! Într-o religiozitate ascunsă el accedela un singur rod: Sensul. Aşteptatul. (CelAşteptat): "Cum întru Gol, ce'în două părţicuprinde/ născutul dar, dedus hiat, a fi-în de/sineşi urmă pururi spre curmare,/ visăm gândi,aflăm că numai pare/ starea de fapt. Măsurăcorectivă,/ iluzia, din insistent derivă/interogări de-abis evocatoare./ "-Copleşitor,prezent ce nu-i, cum oare,/ ascuns temei,lipsit de tot, se-arată/ dezvăluit prin vegheastrănegată?..."/ ...Întoarcerea, plecareîntrecută,/ îşi trece rost şi'în trecător dispută/configurat doar Unul, sieşi nume./ Erupt în el,Cel Aşteptat acum e..."//

D.l Nicolae Georgescu vorbeşte şi de unstrat metafizic al revărsării poeticeinspiratoare, cu care aş fi de acord dacă s-ar denumi: "disimulare religioasă şi credinţăobscurizată, ori dematerializată şi ferită deorice spectacol". Căci nu lipseşte aici nicireprezentaţia cosmogonică, a arheului, cutrimitere la Scrisorile eminesciene dar şi la"Oul dogmatic" barbilian, cu reiterareaelementelor asumate precum: Oglinda şioglindirea, simbolon-ul şi diabolon-ul măruluiparadisiac, tăcuta voce a Fiinţei şi labirintulraţiunii spectacular, tâmpla şi templul, plinulşi vidul, credinţa şi înţelepciunea (agape şisophia), masculinul şi femininul ca muţie aandroginului, abisul şi isihia, golirea minţii şipogorârea în pneuma imaculată, învierea însărbătoarea Clipei ca prezentul etern,

mişcarea infinită a cuvintelor dar şi neclintireaCuvântului.

Miza poeziei este foarte mare, de la un jocpur intelectual (de la "cugeto, ergo sum") lasfiala cutezătoare (la "amo, ergo sum") a uneiconfigurări metafizice a lumii. Iată, reiteratăipostaza hamletiană a unui Demiurgosmonologând, în care fiecare afirmaţie conţinepropria sa negaţie: "Între a fi şi pricina ce nue,/ imaculat stă nimeni nimănuie/ ca ou dintâi.Fiin?ă singulară.../ sub devenit părere-i doarsă pară,/ unul spre tot, ce tot cât unu-şi are/nemarginea, identica-i oglindă./ Născândpierind pecete-i să cuprindă/ la nefinit acugetării pace./ şoptitu-i vis, cum poartă dar atace,/ e cheia'în schimb spre uşa tainei vide,/umplând un gol ce în deschis se-închide.../Înnefiind nu este chip să fie,/ căci fiinţând, serânduie pustie..."(Pustia).

Desigur, poet înzestrat, cultivat, cu o bunăştiinţă a limbii, în virtutea căreia îşi permite săgramaticalizeze printr-o sintaxă originală, dl.Petru Solonaru rămâne un poet singular întrepoeţii de azi, postmodernişti, apocaliptici şimilenarişti. Câte ceva , dl. Petru Solonarudeţine, sublimat, de la fiecare categorie, darproblema sa nu este comunitatea poetică, cicategoria cititorilor virtuali. Acceptând săelaboreze pentru o ,, comunitate de discurs" ainiţiaţilor şi să creeze simulacre lingvistice aleunor formule de existenţă aflate numai înreprezentări artistice şi nu în realitateaimediată.

Aureliu Goci

20

ISSN: 1453-8539Corecturile apar\in autorilor

Editor Funda\ia Cultural` ANTARESRedac\ia ]i Administra\ia: Gala\i, Str. A. I. Cuza, Bloc „Cristal”, sc. 4, et. 1, ap. 1

ROM^NIA - Tel: 0236/413973; 0744/205032; E-mail: fundatia.antares@yahoo.com

UNIUNEA SCRIITORILORDIN ROMÂNIA

FILIALA SUD-EST·

FUNDAÞIACULTURALÄANTARES”

·PRIMÃRIA

GALAÞI

UNIUNEA SCRIITORILORDIN ROM

FILIALA SUD-EST

FUNDA

ÂNIA

·

·

ÞIACULTURALÄANTARES”

PRIMÃRIAGALAÞI 199-200-201199-200-201

Tipãrit la S.C. GRAFPRINT S.R.L. Galaþi, tel/fax: 0236.318440, www.grafprint.ro

antaresantares

drumuri europene

Scriitorul francez Patrick Modiano,

învârstã de 69 de ani, considerat un veritabil

"artist al memoriilor" ºi un fin cunoscãtor al

psihologiei compatrioþilor sãi din timpul

Ocupaþiei naziste, a primit, premiul Nobel

pentru literaturã pe anul 2014.

Patrick Modiano este al 11-lea laureat al

premiului Nobel pentru literaturã care s-a

nãscut în Franþa. Scriitorul francez a câºtigat

anterior alte douã dist incþi i l i terare

prestigioase - marele premiu pentru roman

decernat de Academia francezã (pentru "Les

Boulevards de ceinture", 1972) ºi premiul

Goncourt (pentru "Rue des boutiques

obscures", 1978).

Cel mai cunoscut roman al lui Patrick

Modiano, Strada Dughenelor Întunecoase

este singurul din opera sa care a primit Premiul

Goncourt în 1978, deþinând ºi recordul de

traduceri în peste patruzeci ºi cinci de limbi.

Patrick Modiano mai are publicate în limba

românã cãrþile "Dora Bruder" (apãrutã în 2006

la Rao, în traducerea Simonei Brânzaru),

"Micuþa Bijou" (apãrutã în 2003, la editura

Humanitas) ºi "Bulevardele de centurã"

(apãrutã în 1975, la editura Univers).

PatrickModiano

NOBEL 2014

Strasbourg - capitale de NoëlLa Strasbourg ajungem cu maºina pe la mijlocul lui

decembrie. Oraºul se pregãtea pentru întâmpinarea Crãciunului ºi a Anului Nou 2010. Cetatea era împodobitã cu milioane de beculeþe colorate strânse în ghirlande de lumini care dãdeau urbei un aer de sãrbãtoare. Totul se desfãºura sub lozinca Strasbourg Capitale de Noël. Încã de la începutul lui decembrie erau anunþate programe muzicale cu melodii tradiþionale, unele din ele fredonate sub pomul de Crãciun sau în noaptea de Anul Nou. Contribuiau la aceste spectacole artiºti reprezentând diferite comunitãþi locale, printre acestea corala Ancor a românilor ortodocºi din Strasbourg.

În piaþa centralã, aici Piaþa Catedralei, din mulþimi de cãsuþe se vindeau dulciuri ºi jucãrii, podoabe pentru pomul de Crãciun; mici spectacole printre care Naºterea

lui Iisus, Închinarea Magilor ºi Prezentarea lui Iisis la Templu, folosind pãpuºi ºi lumini cu lasere. Aromele de vin fiert cu scorþiºoarã erau îmbãtãtoare.

Î n An t i ch i t a te oraºul a fost locuit de gali apoi de romani, fi ind cunoscut sub numele Argentoratum. În secolul al V-lea francii numesc oraºul cu numele de astãzi, limba francezã fiind r e c u n o s c u t ã p r i n “Jurãmântul de la Strasbourg” d int re

nepoþii lui Carol cel Mare. Dar zbuciumata istorie a oraºului deabia de atunci începe.

Din anul 879, ca oraº episcopal Strasbourg este absorbit de Sfântul Imperiu German pânã în secolul al XIV-lea, când devine oraº liber imperial. Dupã pacea de la Westphalia, în 1648, oraºul este anexat Franþei ºi aºa va rãmâne pânã în 1870 când va fi ocupat de Germania pânã la sfârºitul Primului Rãzboi Mondial.

Reamintim cã în 1792, moment în care Franþa intrã în rãzboi cu Prusia ºi Austria, la comanda primarului Strasburgului, tânãrul Rouget de l'Isle compune un cântec pentru armata Rinului; cântecul devenit simbolul Revoluþiei Franceze se numea Marseillaise, astãzi imnul Naþional al Franþei.

Din 1940 Stasbourg a fost încorporat din nou de Germania iar dupã al Doilea Rãzboi Mondial revine la Franþa. Fiind oraº de frontierã Strasbourg a devenit în timp un simbol al reconcilierii franco-germane ºi chiar al Uniunii Europene. În acest fel oraºul ajunge una din capitalele europene. Aici îºi desfãºoarã activitatea Consiliul Europei, Parlamentul european, Curtea europeanã a drepturilor omului ºi Mediatorul european.

Strasbourg. Îmi vin în minte cuvintele lui Vergilius: Cine vrea sã ºtie toate amãnuntele, sã numere nisipul mãrii sau sã cântãreascã greutatea munþilor. Reveniþi în Piaþa Catedralei ne cumpãrãm city pass pentru trei zile, care ne va oferi gratuitãþi ºi unele reduceri la muzee. Tot de aici ne-am procurat hãrºi ºi pliante; având documentaþia cu noi am pornit sã cãutãm frumosul ºi cultura.

Zona centralã Grande Ile (Marea Insulã) stã prinsã în bucla alungitã a râului Ill, afluent al Rinului, care trece nu departe de oraº. Sunt peste 20 de poduri, unele chiar elegante, prin care se leagã de alte cartiere ale oraºului.Pe aceastã micã insulã se aflã o concentraþie uimitoare de capodopere arhitectonice. Datoritã acestui fapt, în 1988 UNESCO a inclus zona în Patrimoniul Mondial al Umanitãþii, recunoscând astfel valoarea deosebitã a monumentelor istorice ºi ansamblul unic de arhitecturã, specificã secolelor XV ºi XVI.

Atrage atenþia în primul rând Catedrala Notre Dame din Strasbourg, despre care Victor Hugo spunea cã este o uriaºã ºi delicatã minune. O privim de la distanþã ºi ne bucurãm de frumuseþea ºi mãreþia ei. Din Ghidul oraºului aflãm cã este una din cele mai frumoase catedrale gotice din Europa. Amplasatã pe locul unui fost templu roman, catedrala a fost ridicatã între anii 1176 ºi 1439 ºi are o singurã turlã. La ea a lucrat acelaºi sculptor care a sculptat ºi catedrala Chartres.

În anul 1521, în t i m p u l R e f o r m e i , c a t e d r a l a a f o s t transformatã în bisericã protestantã; dupã 1681 când oraºul Strasbourg este realipit Franþei, catedrala va reveni la statutul de locaº catolic. Atunci a fost momentul c â n d l a r e s f i n þ i r e

catedrala a fost închinatã Fecioarei Maria.Casa Kammerzell un alt monument istoric al oraºului

Strasbourg dateazã din anul 1427; este construitã din cãrãmidã ºi lemn, în stil gotic. Sculpturi ce înfãþiºeazã scene sacre ºi personalitãþi istorice orneazã pereþii exteriori ºi interiori ai Casei. Faptul cã a putut fi conservatã atâta timp îi dã un aer medieval.

În Piaþa Gutenberg, în apropiere de Camera de Comerþ, este statuia lui Gutenberg, omul care a inventat principiului tipografiei cu litere mobile, aici la Strasbourg. Câteva strãzi mai încolo, pe malul uneia din ramificaþiile râului Ill este cartierul cel mai pitoresc al oraºului Mica Franþã (Petite France), cu strãduþe înguste, pietruite, cu cãsuþe cochete ce au vara ferestre încãrcate de flori.

Denumirea de ,,Petite France” a fost datã de germani, numele nu are nimic comun cu arhitectura locului, ci doar din cauza numãrului mare de prostituate, care erau aici în perioada Evului Mediu. ªi cum germanii considerau prostituþia o “treabã franþuzeascã”, au dat cartierului numele de “Mica Franþã”, deºi nici ei nu erau strãini de acest cartier. Zona este strãbãtutã de canale ce pornesc din râul Ill, multe poduri peste ele, dar ºi o ecluzã fãcutã în timpul lul Ludovic al XIV-lea.

În palat sunt gãzduite trei muzee: Muzeul de Arte decorative, Muzeul de Arheologie ºi Muzeul de Arte Frumoase. Muzeul de Arte decorative se aflã la parterul Palatului Rohan; are douã secþiuni: apartamentele Cardinanilor Rohan ºi colecþii de artã decorativã din Strasbourg (ceramicã, faianþã, mobilier, sculpturã, picturã). Se viziteazã Sala Sinodului, Sala Episcopilor, Camera Regelui ºi Biblioteca. Muzeul de Arheologie expune obiecte folosite de oamenii locului în perioada 800 î.Hr-800 d.Hr.

Muzeul de Arte Frumoase ocupã primul din etajele Palatului Rohan. Vizitãm muzeul cu liniºtea ºi bucuria cu care ne-am îndreptat de fiecare datã spre un asemenea locaº de culturã. Spre surprinderea noastrã am gãsit aici o bogãþie de opere de artã, în special picturã semnate de artiºti italieni, flamanzi ºi olandezi, spanioli ºi francezi, o imagine de ansamblu, fascinantã din istoria picturii europene: artã primitivã (Giotto, Memling), Renaºtere ºi Manierism (Botticelli, Rafael, Veronese, El Greco), Baroc, naturalism ºi clasicism din secolele XVII-XVIII: Rubens, Canaletto, Tiepoli, Goya.

Am reþinut Portretul unei tinere femei realizat de Rafael (1483-1520) spre sfârºitul vieþii, în 1520. Portretul a suscitat numeoase dezbateri privind paternitatea sa, ºtiind cã Rafael a avut numeroºi elevi, dintre care unii au ajuns celebri. Rafael stãpâneºte arta portretului, în care pune întreaga sa ºtiinþã ºi sensibilitate de artist, ajuns la deplinã maturitate.

"Pentru arta memoriilor, prin care a evocat cele mai greu de înþeles destine umane ºi a dezvãluit universul þãrilor aflate sub ocupaþie”

(va urma)

Avem în faþã tabloul Frumoasa din Strasbourg realizat în 1703 de Nicolas de Largilliere (1656-1746). Autorul nu poate fi egal cu Poussin sau cu Chardin ºi totuºi pictura lui Largilliere este una din cele mai frumoase lucrãri ale unui pictor francez din secolul al XVIII-lea, frumosul este dat de aspectul ºi tratamentul de culoare, poezie ºi mister. Fundalul este un peisaj cu aspect acvatic, o atmosfeã crepuscularã ce contribuie la ºarmul misterios al personajului. Datoritã popularitãþii pictura apare pe multe din prospectele turistice aflate la Oficiul de turism din Strasbourg.

Cosma Tudose

Crãciunul care ne bate la uºã!