animal de casa preview

EditoriSilviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

dirEctor EditorialMagdalena Mărculescu

rEdactorVictor Popescu

dESiGNAlexe Popescu

dirEctor producţiECristian Claudiu Coban

dtpEugenia Ursu

corEcturăCătălina IoanceaElena Biţu

descrierea cip a Bibliotecii Naţionale a românieiGuNtEr, BarriE Stăpânul şi animalul de casă : bene-ficiile relaţiilor cu animalele / Barrie Gunter ; trad.: Nadina Vişan. - Bucureşti : Editura Trei, 2011

ISBN 978-973-707-495-9

I. Vişan, Nadina (trad.)

159.9:636

ISBN 978-973-707-495-9

Titlul original: Pets and People: The Psychology of Pet OwnershipAutor: Barrie Gunter

Copyright © 1999 by Whurr Publishers Ltd.Ediţie publicată prin acord cu editura John Wiley & Sons Ltd.

Copyright © Editura Trei, 2011pentru prezenta ediţie

C.P. 27-0490, BucureştiTel./Fax: +4 021 300 60 90e-mail: [email protected]

Cuprins

1 De ce îşi iau oamenii animale de casă? .....................7

2 Sunt stăpânii animalelor diferiţi de ceilalţi? ...........31

3 De ce suntem aşa de legaţi de animalele noastre? ............................................ 58

4 Cine deţine controlul? ............................................ 86

5 Ne fac animalele bine din punct de vedere fizic? ......................................113

6 Ne fac animalele bine din punct de vedere psihic?................................... 130

7 Le fac animalele bine copiilor? ..............................147

8 Cum te ajută animalele să te păstrezi tânăr? .........173

9 Cum să depăşeşti momentul pierderii animalului tău ....................................................... 192

10 Cum se poate greşi în relaţia cu animalul .............216

11 Ne fac animalele mai sociabili? ............................ 233

Note ..................................................................... 249

7

1De ce Îşi iau oamenii animale de casă?

Omenirea se bucură de compania animalelor încă din preistorie. De-a lungul multor secole, poeţii, scriitorii şi romancierii au scris despre relaţia dintre oameni şi prietenele lor, animalele. Cândva privite doar ca o sursă de hrană şi de îmbrăcăminte, animalele au devenit în cele din urmă membre ale comunităţii sociale umane, ajutându-i pe oameni să vâneze, să strângă hrana, păzindu-i, fiindu-le tovarăşe şi confidente. Cu multe secole în urmă, cercetătorii observaseră deja că imaginea noastră de sine şi locul nostru în univers reflectau deopotrivă şi modul în care ne tratăm animalele. Comportamentul nostru faţă de animale copiază modul în care ne purtăm unii cu alţii. Semnificaţia animalelor în acest context poate fi aceea că ele ne reamintesc de originile noastre animale. Ca atare, ele ne repun în legătură cu natura, căci, trăind într-o societate modernă, industrializată, tindem să pierdem contactul cu rădăcinile noastre biologice. Pentru mulţi dintre noi, faptul că avem un animal are

8StăpÂnul şi animalul de casă

o valoare terapeutică şi chiar poate contribui la o mai bună înţelegere a propriei fiinţe1.

Înţelepciunea populară a subliniat valoarea multor animale ca modele de probitate către care putem aspira mulţi dintre noi. Un vechi pasaj din Talmud spune că „dacă un om nu a fost învăţat regulile bunei-cuviinţe, el poate să le înveţe de la animale; de la furnică cinstea, căci ea nu fură din proviziile altor furnici; de la pisică — bunul-simţ, căci aceasta îşi acoperă excrementele; de la cocoş — bunele maniere, căci el curtează găina cu promisiuni şi îşi cere umil scuze atunci când nu e capabil să se ţină de cuvânt; de la lăcustă — voia bună, căci ea cântă chiar şi atunci când ştie că urmează, în curând, să moară; de la barză — pietatea, căci ea îşi protejează familia şi se poartă frumos cu semenele ei; de la turturea — castitatea2“.

În multe culturi, miturile şi basmele exprimă o concepţie de bază a poporului respectiv, deseori prin intermediul comportamentului atribuit animalelor. Forţele naturii sunt mult mai uşor de înţeles, mai apropiate de sistemul de valori al oamenilor, atunci când sunt simbolizate de către animale. Valorile etice, mai ales lupta dintre bine şi rău, au fost deseori zugră-vite cu ajutorul animalelor, ca în poveşti precum Moby Dick3.

Oamenii s-au aflat într-o interacţiune îndelun-gată cu animalele, iar acest lucru durează încă din Antichitate4. Legătura de sute de ani ce există între oameni şi animale răspunde unei întregi game de nevoi pe care le avem. Animalele au constituit mai întâi sursa de bază prin care ne procuram hrana, îm-brăcămintea şi adăpostul5. Ulterior, relaţia dintre om şi animale a evoluat şi a ajuns să răspundă unor nevoi psihologice superioare ale oamenilor, nevoia de sigu-ranţă şi de a avea un tovarăş6. Câtă vreme odinioară

9

animalele aveau în primul rând rolul de furnizori de hrană, ajutoare la vânat, la păstorit şi la protejat casa, amplele schimbări culturale petrecute în modul nostru de viaţă au contribuit la creşterea importanţei rolului animalelor ca tovarăşe ale noastre.

A avea un animal de casă reprezintă mai mult decât simpla plăcere de a satisface nişte nevoi psihologice fundamentale7. De câte ori suntem întrebaţi, mulţi dintre noi răspundem ca şi cum ne-am considera animalele membri ai familiei noastre. Foarte adesea, simţim că animalul ne percepe foarte bine sentimen-tele8. Că el ştie când suntem bucuroşi şi când suntem trişti. Că el ştie când nu ne simţim bine şi că încearcă să ne ofere alinare. Animalele pot fi atât de importante în gospodăria noastră, că ajungem să cheltuim mai mulţi bani pentru ele decât cheltuim chiar pentru odraslele noastre9.

Din punct de vedere istoric, posesia de animale de casă reprezintă un fenomen mondial, predominant în multe societăţi diferite. Era un obicei în cadrul claselor stăpânitoare din Grecia şi Roma antică, precum şi în rândul monarhilor din Europa, China, Japonia şi Africa. Acest obicei a început să se înstăpânească ulte-rior şi în rândul altor clase sociale, în timpul secolului al XIX-lea, deşi e foarte posibil să fi fost adoptat deja de pătura mai săracă. Alte mărturii atestă faptul că posesia de animale de casă era un obicei practicat de societăţile tribale din America de Nord şi de Sud, ba chiar şi de cele din Australia. Aceste dovezi nu sunt întotdeauna sistematice şi tind să se compună mai ales din relatări anecdotice. Chiar şi aşa, acestea oferă o imagine coerentă a faptului că animalele domestice făceau parte din aceste culturi.


Câinii şi pisicile

Pentru a înţelege de ce ne luăm animale de casă, ne e de ajutor să vedem ce ştim despre istoria acestei îndeletniciri. Principalele specii din rândul cărora sunt selectate tovarăşele omului şi care joacă cel mai impor-tant rol în istoria animalelor de casă sunt cea a câinilor şi cea a pisicilor.

Asocierea dintre oameni şi câini este una străveche. Există mărturii reprezentate de fosile care atestă asocierea dintre Homo erectus şi un animal asemănător cu un lup datând de acum jumătate de milion de ani10. Dovezile legate de domesticirea câinilor datează de acum douăsprezece mii de ani şi mai bine11. Alţi scriitori au descris dovezile arheologice lăsate acum douăspre-zece mii de ani de un trib de vânători-culegători din Israel, dovezi care includeau osemintele unui căţeluş în-gropat odată cu un om al cărui braţ înconjura câinele12. Astfel de mărturii pot constitui o dovadă a relaţiei de afecţiune dintre om şi animal. Faptul că există fosile din timpuri atât de vechi i-a determinat pe unii cercetători să susţină că domesticirea câinilor se poate să fi început prin păstrarea acestor animale în jurul casei doar de dragul companiei, mai degrabă decât din alte motive precum vânătoarea sau faptul că puteau reprezenta o sursă de hrană13.

Domesticirea câinilor şi pisicilor a avut loc dintr-o varietate de motive. Schimbările radicale petrecute în cultura oamenilor în direcţia unui mod de viaţă mai aşezat în anumite zone din Orientul Apropiat au creat un cadru social şi economic propice unor experi-mente timpurii în domeniul domesticirii animalelor. Oamenii aveau probabil deja obiceiul de a captura şi creşte animale sălbatice. Însă relaţia a evoluat treptat,

11

transformându-se într-o legătură mai durabilă, de parteneriat domestic.

Se crede că cea mai veche specie de animal domestic este câinele14. Cele mai vechi fosile existente, de acum douăsprezece mii de ani, provin din Irak şi din Israel15. Ulterior, au fost făcute descoperiri în Statele Unite, identificate a avea aproximativ zece mii de ani16, în Danemarca şi în Anglia, având aproximativ nouă mii de ani17, şi în China, cu vechime de aproximativ şapte mii de ani18.

Mărturiile sugerează faptul că cele mai vechi cazuri de domesticire a câinelui s-au întâmplat în Orientul Apropiat în timpul perioadei preagrare mezolitice, imediat următoare ultimelor glaciaţiuni. La această dată a avut loc o trecere de la economia semi-nomadă şi specializată de vânători către comunităţile relativ stabile care s-au închegat după topirea calotei glaciare19. Climatul mai cald şi mai umed a avut drept rezultat o floră şi faună diverse, mai ales în bazinele râurilor şi în câmpiile de coastă. S-au născut astfel civilizaţii agrare complexe în Valea Indului, în Sumer şi în Egipt.

Originile pisicii domestice sunt mai greu de identi-ficat. Un specialist postulează că primul caz de domes-ticire ar data de acum nouă mii de ani20. Se crede că e posibil să existe o conexiune între domesticirea pisicii şi eradicarea rozătoarelor. Prin urmare, pisicile domestice au apărut mai târziu, în jurul anului 4000 î.Hr., odată ce au apărut societăţi mai dezvoltate de tip agrar. Ştim cu certitudine că în desenele egiptenilor erau zugrăvite şi pisici, încă din 3000 î.Hr.21.

Domesticirea animalelor a avut probabil loc din varii motive. Nevoile cele mai elementare erau satis-făcute de câini, care, de pildă, constituiau o sursă de hrană. Deşi nu mai este un obicei larg răspândit în zilele noastre, câinii erau pe vremuri mâncaţi, deşi


e posibil ca acest lucru să se fi întâmplat numai în situaţii de criză22. E foarte posibil ca acei câini sălbatici care fuseseră capturaţi pentru a fi mâncaţi în perioade de foamete să fi scăpat nemâncaţi şi să fi fost în schimb domesticiţi, fiind păstraţi ca animale de casă23. O altă funcţie îndeplinită de câini, dat fiind că sunt animale teritoriale şi fac zgomot mare, a fost aceea de paznici şi de vestitori ai musafirilor nepoftiţi. O altă întrebuin-ţare a câinilor a fost trimiterea lor în haite să ajute la vânătoare. Capacitatea lor de a descoperi prada după miros şi deosebita lor energie îi făceau să fie candidaţii perfecţi pentru această îndeletnicire. Probabil însă că această din urmă întrebuinţare a apărut mult mai târziu24.

Obiceiul de a ţine animale pe lângă casă a devenit foarte răspândit şi s-a menţinut astfel. Îmbunătăţirea semnificativă a nivelului nostru de trai, chiar şi în civilizaţiile timpurii, ne-a oferit posibilitatea de a avea timp liber în care să ne îndeletnicim cu activităţi neproductive în esenţă, precum arta, ritualul religios şi experimentarea diverselor metode de aclimatizare şi creştere a animalelor şi plantelor sălbatice. Astfel de societăţi aveau probabil surplusuri de hrană pe perioade mai lungi, ceea ce însemna că membrii lor îşi puteau permite luxul de a creşte animale de casă. Momentul fundamental de trecere de la simpla păstrare a unor animale în comunitate la o reală domesticire a animalelor în propriile cămine ale indivizilor din grup a fost probabil cauzat de relativ bruştele şi favorabilele schimbări de mediu în cazul unor anumite regiuni geografice.

Este clar că animalele de casă au ajuns să îndepli-nească o gamă variată de funcţii sociale de-a lungul anilor. Câinii, pisicile, precum şi celelalte animale complet domesticite pe care le ţinem pe lângă noi astăzi

13

satisfac însă nevoi mult mai personale şi idiosincratice ale stăpânilor lor. După cum vom vedea în următorul capitol, stăpânii animalelor sunt diferiţi de cei care nu au animale în ceea ce priveşte anumite caracteristici sociale, de mediu şi psihologice. Aceştia pot avea atitu-dini sociale şi personalităţi diferite.

Când animalele de casă convieţuiesc cu stăpânii lor, interacţiunea cu ele poate avea cel puţin trei funcţii separate pentru posesorii acestora. În primul rând, există rolul pe care aceste animale îl joacă în relaţie cu imaginea noastră de sine, în măsura în care selectarea unui anumit tip de animal este interpretată ca un fel de mesaj prin care se comunică ceva despre stăpânul respectivului animal. În al doilea rând, există o funcţie socială, care are legătură cu modul în care posesia unui animal are rolul de liant social, dozând cantitatea şi calitatea interacţiunilor cu semenii noştri. În al treilea rând, animalele pot îndeplini rolul de tovarăşe ale noastre, completând interacţiunea cu semenii noştri sau chiar, în anumite cazuri extreme, înlocuind-o.

Animalele de casă ca simbol al imaginii de sine

O persoană care se identifică public cu animalul său de casă face o afirmaţie simbolică despre personalitatea sa şi despre imaginea sa de sine. Fie că acest proces este intenţionat sau nu, prezenţa animalului şi modul în care acesta este tratat pot constitui factori ce influ-enţează imaginea pe care şi-o formează ceilalţi despre noi şi pot să ne afecteze modul în care ne vedem pe noi înşine. Soiul de animal pe care îl alegem, ca şi marca de maşină pe care o conducem sau stilul de îmbrăcăminte


pe care îl adoptăm, reprezintă o modalitate de a ne exprima personalitatea. Selectarea unui câine macho poate fi o încercare de a proiecta o imagine macho, aşa cum selectarea unei pisici persane poate fi o încercare de a proiecta imaginea de drăgălăşenie şi neajutorare feminină.

Un studiu efectuat pe posesorii de câini, bazat pe un eşantion redus şi nereprezentativ, a descoperit că acel câine din rasa Marele Danez servea ca simbol al „mas-culinităţii, puterii, forţei, dominaţiei şi virilităţii“, în timp ce câinele din rasa Chihuahua servea ca simbol al feminităţii25. Există şi alte exemple de animale care par a reflecta personalitatea stăpânilor lor. Ipohondrul poate să îşi extindă grija pentru sănătate şi asupra sănătăţii animalului său. Câinii ostili pot fi selectaţi ca un mijloc de a-ţi exprima propria agresivitate şi ostilitate26.

Animalele de casă ca simbol al statutului social

Animalele noastre pot comunica şi un mesaj legat de statutul social al stăpânului. Unele animale sunt scumpe — au costat mulţi bani, iar întreţinerea lor costă mult. Demografia posesiei de animale indică faptul că animalele, mai ales cele de talie mare, sunt asociate cu venituri şi cu case mari27. Regii şi împăraţii primeau elefanţi şi lei ca tribut; celebrităţile din zilele noastre au oceloţi şi leoparzi. În 1974, zece mii de americani erau în posesia unor feline de talie mare28. Animalele domestice mai neobişnuite transmit într-adevăr ideea de poziţie socială deosebită, fiind un lucru pe care numai cineva cu un statut aparte l-ar putea avea29. Persoanele

15

care sunt sensibile la statut sunt atrase de ideea de a fi în posesia unor animale exotice sau bizare30.

Când un animal este privit ca o extensie simbolică a proprietarului său înseamnă că animalul cu pricina nu trăieşte numai alături de stăpânul său, ci are acelaşi standard de viaţă. Bucuriile pe care i le poţi oferi animalului sunt un alt mod de a-ţi oferi ţie o bucurie31. Animalele pot fi umanizate până în măsura în care practic toate serviciile care le sunt accesibile oamenilor le sunt oferite şi animalelor — contra cost. Un exemplu bun îl reprezintă istoriile cu proprietarii de pudeli, care îşi duc regulat animalul să îl coafeze la saloane de înfrumuseţare unde acesta se bucură de un spălat cu şampon, tuns, frezat şi de o manichiură. Mai mult, aceştia nu îşi plimbă câinii, ci îi scot cu o limuzină specială, iar căţeii poartă adesea puloveraşe făcute pe măsura lor32. Alţi câini fac nu numai şcoală, ci şi sunt găzduiţi în timpul zilei într-un adăpost special, merg în tabără sau chiar la restaurante speciale33. Alte exemple de astfel de exagerări au primit numele comic de „petişism34“, care poate fi privit ca o formă de fetişism în societatea noastră35.

Un studiu întreprins în Statele Unite arată că din 224 de proprietari de animale, numai 0,4% au spus că îşi aleg un animal pentru funcţia lui de simbol de statut36. Deşi e posibil ca stăpânii de animale să nu fie conştienţi de existenţa unei asemenea funcţii sau să nu dorească să recunoască astfel de motive, este clar că posesia unui animal, mai ales a unuia costisitor, exotic sau dificil, indică faptul că respectivul stăpân este o persoană cu o poziţie bună. Un animal de companie, care nu e un câine de pază, sau un câine care ajută un nevăzător sau o persoană cu hipoacuzie nu are un alt folos decât acela de a-ţi face plăcere. Prin urmare, animalele de companie din zilele noastre pot fi privite


ca un lux, ca parte integrantă a vieţii noastre confor-tabile; resursele cheltuite de dragul lor indică faptul că alegem să ne folosim o parte din veniturile noastre în acest mod şi că avem un surplus de bani de care ne putem dispensa după ce achităm cheltuielile pentru nevoile de bază.

Animalele de casă ca liant social

Posesia unui animal de casă aduce după sine şi o modificare a contactului social pe care îl avem cu alţi oameni. Una din funcţiile animalelor este aceea de liant social, de a spori cantitatea şi calitatea interacţiunilor noastre sociale. Există câteva moduri diferite în care se poate realiza acest lucru.

În primul rând, animalele de casă atrag atenţia. Posesia unui animal poate spori vizibilitatea noastră socială, mai ales în faţa altor proprietari de animale. Orice persoană care îşi plimbă câinele în parc sau în orice alt colţ de natură are cu siguranţă experienţa întâlnirii altei persoane cu aceeaşi activitate şi a legării unei conversaţii cu aceasta, deseori pe un subiect despre câini. Animalele de talie mare atrag atenţia datorită dimensiunilor lor, dar chiar şi cele mai mici, cu precă-dere cele mai neobişnuite dintre acestea, pot constitui obiectul de interes al altora.

Din acest avantaj social pe care-l oferă posesia unui animal derivă un al doilea, tot de natură socială. Posesorii de animale sunt consideraţi în general de către ceilalţi ca fiind persoane „mai drăguţe“ decât restul lumii. Dragostea faţă de animale este foarte apreciată în societatea noastră. În multe cazuri, situaţiile dificile în care erau implicate şi animalele au fost percepute ca

17

mai puţin ameninţătoare decât situaţiile dificile în care nu era implicat niciun animal37. E foarte probabil, prin urmare, ca oamenii care au animale să fie consideraţi mult mai abordabili.

Legarea unor prietenii sau sociabilitatea implică ade-seori o îndelungă conversaţie pregătitoare. Iar animalele pot constitui o sursă excelentă pentru o astfel de conver-saţie. În ultimă instanţă, animalele pot furniza subiectul care să spargă gheaţa atunci când cunoşti pe cineva. Ele pot scurta sau elimina acele prime momente jenante în care întâlneşti pentru prima dată o persoană şi nu ştii ce să spui. Prin înseşi acţiunile lor, mai ales dacă fac vreo năzdrăvănie, ele pot oferi o sursă de interes comun în legătură cu care se poate face o remarcă. Animalele pot servi şi ca sursă de amuzament, oferindu-ne un prilej să le privim şi să ne înveselim.

Oamenii care au un interes aparte pentru anumite rase de animale sunt tipuri sociale recunoscute, acele categorii de persoane care fac o pasiune pentru un anume lucru. De pildă, „amicii câinilor“ sunt cei care, ca grup, sunt pasionaţi de câini38, iar acest interes poate să le faciliteze foarte multe contacte sociale. Etalarea câinilor şi a pisicilor poate constitui o mare parte din interacţiunile sociale ale entuziaştilor în cauză.

Animalele ca bariere sociale

Dacă animalele sunt de obicei un element ajutător în cazul interacţiunii sociale, în unele circumstanţe acestea pot fi folosite pentru a le limita. Unele animale sunt alese în mod intenţionat pentru că au darul să îi îndepăr-teze pe alţii. Un scriitor a descris la un moment dat un bărbat care avea şerpi şi care remarca foarte satisfăcut că


de când îi are nu îl mai vizitează rudele39. Animalele pot fi folosite ca scuze pentru a evita rezolvarea unor alte probleme. De pildă, o persoană mai în vârstă se poate înconjura de zeci de pisici sau câini şi deveni astfel „prea ocupată“ pentru a mai rezolva alte probleme. Un număr excesiv de animale, ceea ce înseamnă în mod normal o casă neigienică şi nu tocmai îmbietoare, poate servi de asemenea la îndepărtarea unor prieteni sau a unor rude nedorite sau prea băgăcioase.

Animalele ca tovarăşe alternative

Dorinţa de a avea companie este motivul principal pe care-l dau majoritatea oamenilor pentru deţinerea de animale. Deşi s-a sugerat faptul că proprietarii de animale sunt deseori persoane cărora nu le plac oamenii şi care preferă compania animalelor, sau care sunt izolate social şi folosesc animalele ca un substitut pentru alţi oameni, posesia animalelor nu este rezervată doar celor care trăiesc singuri. Nevoia de companie pe care o satisfac animalele a fost cu siguranţă confirmată în cazul proprietarilor de animale care trăiesc singuri, dar ea există şi în cazul celor care locuiesc împreună cu alte persoane, inclusiv în familiile cu mulţi membri40. Însă o altă variabilă importantă este experienţa pe care copiii o au cu animalele. Cei dintre noi care au crescut în cămine în care existau şi animale au mult mai multe şanse să aibă şi ei animale când ajung adulţi41.

Compania pe care o poate oferi un animal de casă este deseori văzută ca ceva ce are o valoare specială pentru persoanele în vârstă şi, aşa cum vom vedea în capitolul 8, animalele pot să contribuie la bună starea

19

fizică şi psihică a bătrânilor. Însă chiar şi în rândurile celor tineri, a avea un animal poate ţine la distanţă singurătatea. De pildă, s-a descoperit că existenţa unui animal în casă reduce sentimentele de singurătate în cazul studenţilor care locuiesc pentru prima dată departe de casă42.

Nu ar trebui să ne surprindă importanţa pe care animalele o au pentru cei tineri. Aşa cum vom vedea în capitolul 7, copiii se bucură adesea de o relaţie specială cu animalele lor. Dorinţa de a avea şi tu un animal este de fapt strâns legată de faptul că ai avut această experienţă în primii ani de viaţă. Aşa cum am menţionat deja, adulţii care sunt posesori de animale au crescut în general într-un mediu în care existau animale.

În momentul în care interacţiunea cu animalele este mult prea asemănătoare cu interacţiunea cu semenii noştri, spunem că animalele în cauză au fost „antro-pomorfizate“, însemnând că ele au fost investite cu atribute umane. Dacă acea interacţiune o înlocuieşte pe cea cu oamenii, considerăm că animalele au devenit un substitut al oamenilor şi că le folosim pentru a-i înlocui pe aceştia.

Într-o oarecare măsură, aproape toate interacţiunile cu animalele de casă implică un anume grad de antro-pormorfism şi pot fi privite ca un surogat pentru relaţia cu alţi oameni. Astfel, unul dintre cei mai importanţi factori din relaţiile noastre cu animalele este gradul în care le tratăm ca pe nişte fiinţe omeneşti şi cum le folosim pentru a le înlocui pe acestea.

Această concepţie, că anumite animale au caracte-ristici omeneşti, este foarte importantă şi în contextul în care decidem ce animale pot sau nu fi mâncate. Deşi un număr din ce în ce mai mare de oameni au devenit vegetarieni, în societatea noastră occidentală modernă cei mai mulţi rămân consumatori de carne.


Cei care consumăm carne nu avem o problemă cu ideea de a mânca animale, deşi uşurinţa cu care tratăm această chestiune este facilitată probabil de faptul că puţini dintre noi au fost vreodată la un abator. Creşterea animalelor ca surse de hrană şi tăierea lor este acceptabilă însă doar în condiţiile în care anima-lele respective nu sunt văzute ca fiind semnificativ investite cu trăsături umane. A mânca peşte, carne de pasăre, de porc, de oaie sau de vită este acceptabil. Însă perspectiva de a mânca un animal pe care suntem obişnuiţi să-l considerăm ca animal de companie este văzută în general ca respingătoare. Carnea de cal, care este acceptabilă în anumite părţi ale Europei, nu se vinde în Marea Britanie sau în Statele Unite. Privim cu deosebită aversiune ideea de a consuma carne de câine, deşi carnea de câine este o delicatesă în Hong Kong şi în alte părţi ale Orientului Îndepărtat43. Pentru noi, câinii şi pisicile au fost antropomorfizate în asemenea măsură, că a le mânca ar însemna să ne facem aproape vinovaţi de canibalism.

Nume omeneşti

Numele pe care oamenii li le dau animalelor lor pot fi legate de natura relaţiilor cu tovarăşele lor, animalele. Există un curent de opinie potrivit căruia numele date animalelor îndeplinesc o anumită funcţie pentru stăpânii acestora. Deţinerea unor anumite soiuri de animale poate avea un anume statut social şi crea impresia pe care dorim s-o oferim altora despre noi. O serie de studii interesante din Statele Unite a explorat motivele pe care le-au oferit oamenii pentru numele pe care le-au ales pentru animalele lor, rugându-i pe aceştia să descrie

21

tipul de persoană pe care l-ar asocia în mod normal cu un anume fel de animal şi examinând fişele medicale de la diverşi veterinari pentru a-şi forma o idee despre popularitatea unor nume de animale44. Descoperirile sugerează că oamenii au animale din varii motive, principalele fiind dorinţa de companie şi afecţiunea pentru animale. Animalelor li s-au dat o varietate de nume de către diverşi oameni pentru multe motive. S-a sugerat că anumite nume sunt alese să reflecte calităţile „omeneşti“ pe care le are animalul. Studiul a descoperit însă faptul că motivele date pentru alegerea unui nume nu păreau întotdeauna să corespundă cu numele ales. Şi nici numele cele mai des alese nu demonstrează un anume soi de relaţie cu caracteristici clare ale proprietarului sau ale animalului în cauză.

Vorbitul cu animalele

S-a observat că, în multe cazuri, proprietarii le vorbesc animalelor lor în acelaşi mod în care le vorbesc copiilor foarte mici. Această formă de a vorbi cu anima-lele a fost asemuită cu îngânările adresate lui „bebe“, fiind un fel de limbaj menit să suplinească comunicarea nonverbală, ca de pildă mângâierile destinate animalului tău. Dat fiind că animalele nu au cum să răspundă la fel ca un om, genul acesta de adresare reprezintă într-un fel un soi de vorbire cu tine însuţi şi de articulare a obser-vaţiilor şi a comentariilor tale, fără a aştepta un răspuns verbal45. Vorbitul cu animalele în speranţa că acestea înţeleg gândirea abstractă şi îţi pot răspunde reprezintă o altă chestiune.

Vorbitul cu animalele poate să meargă dincolo de simularea situaţiei în care animalul joacă rolul celui care


ascultă atunci când eşti lipsit de compania semenilor tăi. Potrivit opiniei unor cercetători ai comportamentului stăpân-animal, un animal poate fi confidentul stăpânului său46. Când animalul devine receptorul unei conversaţii serioase şi i se fac confidenţe înseamnă că acesta joacă de fapt rol de fiinţă umană.

Din acest punct de vedere, studiile arată că un stăpân din trei îi poate face confidenţe animalului său47. În acest mod, animalele pot oferi un sens vieţii stăpânilor lor. Acest lucru este îndeosebi adevărat în ceea ce priveşte stăpânii de animale care sunt în vârstă, deşi asta nu înseamnă că nu ar fi o caracteristică proprie tuturor vârstelor. Câtă vreme câinii şi pisicile au într-adevăr darul de a umple un vid social, cercetă-rile arată că şi păsările pot fi un tovarăş bun în acest sens, mai ales acele păsări care pot să le răspundă stăpânilor lor48.

Ceremonii sociale

Când animalele ajung a fi considerate nişte fiinţe umane, desigur că ele au parte şi de aniversări. Într-un studiu efectuat de Psychology Today pe un grup de peste treisprezece mii de americani, jumătate dintre aceştia au raportat că aveau fotografii cu animalul în portofel sau pe consola căminului, acasă; un sfert dintre aceştia comandaseră portrete cu imaginea ani-malului lor şi un alt sfert sărbătorea ziua de naştere a animalului49. În toate zonele în care au fost efectuate astfel de studii, un procent de 30% au recunoscut că sărbătoresc ziua de naştere a animalului într-un fel sau altul50.

23

Prieteni-surogat

Indiferent că un animal precum câinele este sau nu cel mai bun prieten al omului, e cert că el este unul dintre aceştia. Atitudinile faţă de animale pot varia de la cele estetice la cele utilitare, însă o dimensiune importantă o are cea umanistă, în care animalele sunt privite cu mare afecţiune de către stăpânii lor, oamenii51. Stăpânul poate să execute împreună cu animalul său numeroase activităţi pe care, în mod normal, le înde-plineşte cu prietenii săi umani: conversaţie, mâncat, curăţenie, plimbare, relaxare şi dormit.

Rolul de prieten este cu precădere important pentru aceia care, dintr-un motiv sau altul, nu au mulţi prieteni. Nu există date care să indice dacă anumite categorii de oameni au anumite preferinţe de roluri specifice pentru animalele lor. Cu toate acestea, este foarte probabil că rolul de animal-prieten este cel mai mult căutat de aceia care nu au prea multe contacte sociale.

Nu numai câinii sunt aceia care să îndeplinească cu succes rolul de prieten-surogat. S-a descoperit că şi păsările satisfac aceste nevoi sociale şi psihologice. S-a observat că oamenii în vârstă care locuiesc singuri se ataşează foarte tare de peruşi, care au darul de a le spori încrederea în sine şi a le ridica moralul52. De obicei, proprietarii de peruşi menţionează că le oferă păsărilor lor dragoste şi afecţiune53. Ei menţionează de asemenea prietenia şi tovărăşia pe care o primesc de la animalele lor şi valoarea deosebită pe care o găsesc în activităţi precum vorbitul, hrănitul şi curăţatul peruşilor lor. Peruşii sunt şi caraghioşi şi îi fac să râdă. Ei pot furniza un motiv special de amuzament prin faptul că pot copia vorbirea umană54.

Animalele le oferă companie şi acelor oameni cărora nu le mai surâde norocul. Observarea străzilor şi


parcurilor din oraşe precum San Francisco a demonstrat faptul că mulţi dintre oamenii fără cămin îşi păstrează animalul, în ciuda circumstanţelor lor nefericite. Stăpânii de animale care nu au locuinţă sunt îndeosebi ataşaţi de animalele lor şi sunt persoane care vin din cămine în care existau animale. În ciuda faptului că hrănirea animalelor şi ducerea lor la control la veterinar pot pune probleme mari pentru aceşti oameni care abia dacă îşi permit să plătească pentru subzistenţa proprie, compania şi afecţiunea pe care le-o oferă animalele depăşesc orice alte considerente şi constituie un motiv temeinic pentru a-şi păstra şi îngriji animalele55.

Înlocuitori pentru Tovarăşii de viaţă

Uneori animalele ajung să îndeplinească o funcţie mult mai importantă, semnificând o relaţie mai intimă şi mai însemnată decât simplul rol de prieten. Ele pot deveni la fel de importante ca un soţ sau o soţie, iar în unele cazuri chiar pot funcţiona pe post de tovarăş de viaţă56. Când animalele reprezintă o sursă de conflict cu partenerul sau partenera ta de viaţă, poate deveni clară preferinţa ta pentru animalul tău în detrimentul consortului sau consoartei. Se pot da un număr de exemple în care o persoană, trebuind să aleagă între soţ sau soţie şi câine, alege câinele. Un animal luat după moartea soţului sau soţiei poate fi investit cu o mare parte din ataşamentul emoţional care era anterior investit în persoana dragă. Animalele ce îndeplinesc această funcţie pot avea o valoare specială pentru persoanele în vârstă cărora le-a murit tovarăşul de viaţă şi care nu au cum să-şi mai găsească un alt partener uman57.

25

Literatura de specialitate tinde să evite menţionarea posibilităţii ca animalul să fie centrul unui interes de tip erotic. Un studiu care constituie o excepţie notează că, deşi acest fenomen este fără îndoială probabil, docu-mentarea ştiinţifică este aproape inexistentă în această direcţie58. Perspectiva contactelor sexuale om–animal este îndeajuns de plauzibilă pentru a fi încorporată în coduri religioase şi legale, fiind de obicei sancţionată drastic. Actele de bestialitate par însă a se întâmpla foarte rar, sunt atipice şi privesc un număr extrem de mic de oameni. În bine cunoscutul lor raport asupra obiceiurilor sexuale ale oamenilor, Kinsey şi colegii săi estimau că în Statele Unite doar 8% din bărbaţi şi doar 3% din femei59 avuseseră un soi de contact erotic cu un animal, la un moment dat.

Copii-surogat

Unul dintre cele mai proeminente stereotipuri despre cuplurile care nu au copii este acela că se folosesc de animale ca de nişte surogate pentru copiii pe care nu-i pot avea sau pe care nu şi-i doresc. Există cu siguranţă cazuri de cupluri fără copii care investesc în animalul lor toată valoarea emoţională şi comporta-mentul matern pe care l-ar dărui altminteri unui copil. Însă în general asupra acestui subiect există dovezi limitate60.

Cuplurile care nu au copii nu au mai multe şanse să fie posesorii unor animale de casă decât alte cupluri. Realitatea este că majoritatea cuplurilor au şi copii, şi animale. Probabilitatea de a avea un animal este mai ridicată, nu mai mică, în cazul în care cuplul respectiv are un copil61.


Deşi un studiu de cercetare a descoperit că două treimi din cuplurile fără copii au animale, dintre acestea cam jumătate aveau o atitudine destul de relaxată faţă de animalul lor. Cealaltă jumătate avea, într-adevăr, ten-dinţa — cu diverse grade de intensitate — de a-şi plasa animalul în rol de copil62. Unele cupluri se refereau chiar la căţelul lor ca la „puiul“ lor şi erau foarte deschise în a-şi arăta afecţiunea faţă de animalul pe care îl tratau ca pe un copil. Dacă animalele sunt ocazional un substitut pentru copiii doriţi, ele pot constitui şi o parte din procesul prin care cuplul poate decide să nu aibă copii. În unele cazuri, experienţa avută în încercarea de a creşte un câine sau un alt animal le oferă cuplurilor o idee despre dificultăţile pe care le-ar putea întâmpina ca părinţi şi constituie temeiul deciziei de a nu mai trece prin această situaţie63.

Dacă animalele pot juca şi rolul de copii pentru cei care nu au copii, ele pot fi şi un al doilea copil pentru cei care au deja unul. Una dintre funcţiile animalelor poate fi aceea de a prelungi rolul de părinte pentru cuplurile ajunse la vârsta a doua sau a treia. Un expert notează: „Animalul familiei are întotdeauna nevoie de atenţie, iar plăcerea pe care le-o aduce stăpânilor săi derivă parţial din dominaţia susţinută şi din importanţa pe care o au cei care îl îngrijesc. Necesitatea ca cineva să aibă nevoie de tine este foarte puternică, iar părinţii ai căror copii au ajuns adulţi găsesc satisfacţie în această dependenţă susţinută faţă de ei pe care le-o oferă animalul de-a lungul anilor“. (p. 288)64

Faptul că animalele sunt interşanjabile cu copiii poate opera însă şi invers, prin aceea că, uneori, copiii ajung să fie trataţi ca nişte animăluţe de casă. S-a observat că, în unele familii, unul dintre copii este ales să îndeplinească acest rol. Acest copil, opusul ţapului ispăşitor, poate primi privilegii speciale şi orice acţiune

27

a lui poate fi considerată ca scuzabilă. El primeşte o atenţie deosebită, este centrul interesului părinţilor, care se aşteaptă ca el să fie un mijloc de divertisment, veşnic plăcut şi dornic să placă65.

Părinţi-surogat

Copiii dintr-o familie pot şi ei, la rândul lor, să ajungă să îşi privească animalul ca pe un părinte-surogat. Un câine mare şi flocos, care are o toleranţă infinită faţă de pretenţiile sâcâitoare ale unui bebeluş, poate să îi acorde acestuia mai multă răbdare şi mai mult confort decât mama sa. Într-adevăr, mama care îi caută copilului un animal poate să recunoască faptul că, deşi îşi asumă îngrijirea încă unui „copil“, copilul ei are beneficiul unui al doilea „părinte“.

Poate deţinerea unui animal constitui o problemă?

Un curent de gândire sugerează că cei care au animale sunt într-un fel sau altul inadecvacţi din punct de vedere psihologic sau social. Acesta poate fi un stereotip aplicat femeilor care locuiesc singure şi nu au copii sau cuplurilor fără copii. Chiar şi unele comentarii făcute de psihiatri în legătură cu pacienţii lor care sunt prea ataşaţi de animale reflectă această opinie66.

Un expert recunoscut în acest domeniu, James Serpell, aduce argumente pertinente împotriva opiniei că dragostea pentru animale trădează semne de


imaturitate emoţională şi de slăbiciune67. El sugerează că această atitudine faţă de posesia de animale a apărut ca o consecinţă a modului general în care au fost văzute animalele în tradiţia iudeo-creştină a Europei occidentale. Această concepţie susţine că animalele au fost create special pentru a servi intereselor oamenilor care ocârmuiesc asupra lor. Serpell face de asemenea observaţia că posesia de animale este un fenomen mult prea răspândit în istorie şi în lume pentru a fi privită ca o reacţie anormală.

De ce am alege altfel, atât de mulţi dintre noi, să ne împărţim viaţa cu animalele noastre? Există o opinie din ce în ce mai pronunţată potrivit căreia compania anima-lelor reprezintă un aspect important al structurii sociale umane68. Animalele pot ajuta la satisfacerea diverselor nevoi psihologice. Ele pot oferi sprijin emoţional. Ele au o însemnătate specială pentru cei tineri şi cei bătrâni din acest punct de vedere, precum şi pentru cei care sunt izolaţi social sau emoţional. Animalele pot oferi sprijin şi iubire necondiţionată. Ele sunt prieteni de nădejde pentru copii, nejudecându-i, spre deosebire de adulţi sau de părinţi. Iar pentru părinţi, animalele pot constitui un tovarăş de joacă şi un protector al copiilor lor69. Cu cât este mai important un animal pentru căminul său, cu atât mai probabil va suplini el nevoile omeneşti de dra-goste, afecţiune, prietenie şi companie. Animalele pot constitui tovarăşi valoroşi pentru aceia care au pierdut o persoană dragă, pentru aceia care sunt izolaţi social, precum şi pentru aceia care au o familie sănătoasă şi completă sau pentru aceia care nu duc lipsă de prieteni.

Stăpânii de animale, la rândul lor, recunosc cu acurateţe multele aspecte pozitive derivate din deţinerea unor animale de casă. Acestea au toate şansele să aducă bucurie în vieţile stăpânilor lor prin atenţia, loialitatea şi afecţiunea lor. Ele îşi întâmpină stăpânii când aceştia

29

se întorc acasă, deseori cu mult mai mult entuziasm decât cel arătat de semenii stăpânilor lor70. Din multe puncte de vedere există similarităţi între relaţiile pe care oamenii le au cu animalele lor şi trăsăturile pe care tindem să le apreciem cel mai mult în relaţiile pozitive pe care le avem cu alţi oameni71. Animalele sunt depen-dente de noi în multe moduri, dar ele ne furnizează în acelaşi timp surse de haz, joacă şi relaxare. În afară de faptul că trebuie să le hrănim şi, în unele cazuri, să le scoatem afară la plimbare, animalele nu ne solicită prea mult72.

În cazul persoanelor vârstnice ale căror copii au crescut şi au părăsit casa părintească, animalele sunt fiinţe pe care să le îngrijească. Acest lucru oferă un sens şi un scop în viaţa unui om în vârstă şi poate constitui un stimulent pentru a avea mai multă grijă de propria persoană. În fond, faptul că ai o fiinţă care depinde în totalitate de tine înseamnă că eşti responsabil de bună starea ei. Acest fapt poate oferi o seamă de aspecte pozitive pentru cei vârstnici, inclusiv şansa de prelun-gire a vieţii.

Unele animale trebuie scoase la plimbare. Pentru oamenii care optează pentru un câine, nevoia de a menţine sănătatea câinelui înseamnă în plus menţinerea propriei sănătăţi prin mişcare. Faptul că scot câinele la plimbare reprezintă un exerciţiu fizic şi pentru ei, care poate fi folositor mai ales persoanelor vârstnice. Aruncarea unui băţ pentru câine sau a unei mingi poate chiar să ne impună mai multă mişcare. Capitolul 5 analizează în detaliu importanţa pe care o pot avea animalele pentru bună starea noastră fizică. Pe lângă beneficiile acestea de ordin fizic, există şi unele de ordin psihologic, foarte importante, care derivă din scoaterea unui câine la plimbare. Deoarece se pot face contacte sociale cu alţi proprietari de câini care ies la plimbare


cu animalele lor. Animalele noastre ne oferă un subiect de interes comun despre care putem vorbi cu ceilalţi proprietari.

Unii cercetători susţin că animalele nu sunt decât nişte paraziţi. Într-un strict sens darwinist, nu există niciun aspect în deţinerea de animale care să sporească şansele de supravieţuire a speciei umane73. În ciuda faptului că posesia de animale poate presupune costuri ridicate — legate de cumpărarea, hrănirea şi îngrijirea medicală — sunt multe dovezi care atestă că aceste costuri sunt înzecit răsplătite prin loialitatea, divertis-mentul şi afecţiunea pe care ni le dăruiesc animalele noastre. Dat fiind că nu oricine alege să-şi împartă viaţa şi căminul cu un animal, oare posesorii de animale sunt în vreun fel diferiţi, din punct de vedere psihologic sau al unor circumstanţe personale sau sociale, de cei care nu sunt posesori? Aceasta este întrebarea asupra căreia ne vom apleca în următorul capitol.

31

2Sunt stăpânii animalelor diferiţi de ceilalţi?

Oamenii se bucură de o relaţie specială cu animalele încă din primele timpuri ale civilizaţiei noastre. Din vânarea animalelor pentru mâncare şi îmbrăcăminte am învăţat să le creştem în captivitate, lucru mult mai uşor şi mai puţin stresant. Însă unele animale nu erau privite ca următorul fel de pe masă sau ca o nouă haină de blană, ci mai degrabă ca tovarăşe a căror simplă prezenţă ne era plăcută şi reconfortantă. Asemenea animale erau caracterizate drept animale domesticite, prietenoase faţă de oameni, care ne puteau arăta chiar mai multă loialitate şi afecţiune decât alţi membri ai propriei noastre specii.

Ţinerea unui animal în casă, sau în apropiere, este un fenomen răspândit pe tot globul. Cu toate acestea, natura relaţiilor dintre om şi animal variază de la o ţară la alta. Diferenţele culturale care au fost identificate în atitudinile diverse faţă de animale sunt încă vizibile în zilele noastre. În timp ce, în unele culturi, câinele este privit ca cel mai bun prieten al omului, în anumite părţi ale lumii există o îndelungă tradiţie în care câinele e

animal de casa preview

Documents