O mare influență pe plan social impusă de război a fost aceea că britanicii erau nerabdători pentru o schimbare. Un număr mare de marinari și soldați întorși din război au dorit o schimbare a situației din prezent.Membrii forțelor armate britanice au fost mult mai bine educați decât au fost în primul război mondial. Soldatul întors din război nu mai simțeau admirație pentru liderii săi. El a fost indignat de șomaj, dorind o pondere mai mare în ceea ce privea restructurarea națiunii postbelice, nemaicrezând în puterea unui guvern conservator de a aborda enormele probleme sociale și politice, guvern ce nu a făcut prea multe pentru rezolvarea acestora între războaie.

Ca urmare, Winston Churchill, care a condus Marea Britanie spre victorie în timpul războiului, a devenit un membru al opoziției când alegerile din 1945 au returnat Partidul Laburist la putere. Sub conducerea Parlamentului de către Clement Atlee, noul guvern a inițializat unele dintre cele mai mari schimbări în întreaga istorie a Marii Britanie- nimic mai mult decât o restructurare a națiunii.

Guvernul Laburist a luptat eroic pentru a face față problemelor: pentru a îmbunătății standardele de viață, se trece la o „economie mixtă” (noile economii naţionalizate coexistau cu întreprinderile private) ; se reduce deficitul comercial, forțele a RMATE SUNT ÎNCĂ menținute în suficientă putere pentru a face față unei noi amenințări a Rusiei Comuniste și pentru a se feri de bazele sale de peste mări. Aceste măsuri au reușit remarcabil de bine. În timpul primelor zile întunecate ale Războiului, economistul William Beveridge a venit cu propuneri pentru securitatea socială postbelică. Guvernul și-a asumat responsabilitatea bunăstării naționale, oferind lapte bebelușilor, suc de portocale și ulei din ficat de cod pentru copii.

Acum era timpul Laburiștilor de a pune în funcțiune deplină planul „Beverage”. Alocațiile familiale au fost deja introduse înainte de sfârșitul războiului. Un program prin care erau servite mese nutritive (mic dejun și prânz) la mai mult de 28 milioane de copii (National School Lunch Act) a fost adoptat în iunie, 1946. În 1948, guvernul a introdus programul „National Health Service” prin care se oferea tratament medical gratuit tuturor, de la ochelari și dinți falși la servicii de maternitate și asistență socială a copiilor. Naționalizarea spitalelor a făcut posibilă îngrijiraea la nivel național a celor răniți și grav bolnavi. „Statul Bunăstării” începuse.

Cea de a doua schimbare majoră adusă de Guvernul Laburist sub conducerea lui Atlee a fost controlarea industriei și a serviciilor publice, iar într-o perioadă de doi ani începută în 1946, s-au naționalizat Banca Angliei, industria cărbunelui, energia electrică și gazul, transportul aerioan împreună cu cel rutier, feroviar și maritim. 20% din .întreaga industrie britanică a fost naționalizată până în 1950 (în august 1947, guvernul dezvolta prima sa pilă atomică la Harwell). Controlul central al economiei, care s-a dovedit de succes în timpul războilui, devenise acum o sarcină dificilă în timp de pace. Acesta a fost realizat în condiții economice foarte negative. O altă criză a avut loc în 1947.

Măsurile financiare stricte, impuse pentru a acoperi enormele datorii de război, au cauzat dificultăți excesive, împuternicite de una dintre cele mai nefaste ierni înregistrate până atunci, furtuni și inundații dinstrugând fermele și produsele agricole. O lipsă de combustibil a redus sever exporturile, produsele alimentare fiind încă puternic raționalizate, iar în anul 1948 fiind raționalizate chiar și pâinea și cartofii (alimente ce au fost scutite în tinpul Războiului).

În 1947, ajutorul a apărut sub forma Planului Marshall, introdus de SUA pentru a ajuta Economia Europeană să-și revină. Împreună cu devalorizarea lirei sterline și extinderea piețelor mondiale, a existat o renaștere a spiritului care a unit țara în timpul războiului. Introducerea Land-Roverului pe piețele mondiale în 1948 a reprezentat un noroc neprevăzut pentru exporturile britanice. Marea Britanie reușise să se alăture SUA în transportul proviziilor la Berlin în faimosul „Airlift” care a început în luna iulie a acelui an. Până în 1950 raționalizarea a început să fie eliminată treptat, însă carnea a continuat să fie raționalizată pâna în 1954.

Deși Guvernul Laburist nu s-a implicat foarte mult în dzvoltarea sectorului privat, își are totuși meritele sale pentru construirea giganticelor scheme hidroelectrice de la sfârșitul anilor 40, în special în zonele nedezvoltate din Scoția și Țara Galilor. În 1951, Conservatorii au reluat controlul asupra guvernului. Sub sloganul „Nu v-a fost niciodată mai bine” condus de bătrânul Churchill, perspectivele economice păreau a se redresa. În mai puțin de un an, deficitul balanței de plăți devenise un surplus.

În comparație cu țările în curs de dezvoltare din Asia De S-E și cu economiile refăcute ale Japoniei și Germaniei, puterea industrială britanică antebelică era grav slăbită. Mult vestitul Festival al Marii Britanii, ținut în Londra în anul 1951, a fost privit de mulți în retrospectivă, nu ca o demonstrație a puterii națiunii, ci ca un produs al slăbiciunii postbelice britanice și ca un semnal ce indică un viitor declin. O glumă la modă în acel timp a fost că, precum Skylonul festivalului, țara nu avea nici un mijloc vizibil de sprijin. Poporul și Comunitatea Națiunilor au deplâns moartea regelui George al VI-lea care, împreună cu regina Elizabeta, a făcut multe pentru a restabili demnitatea și onoarea monarhiei. Cu toate acestea, spiritele au fost reînsuflețite odată cu încoronarea tânerei regine Elisabeta, ceremonie ce a fost pentru prima data televizată.

Un lucru surprinzător s-a întâmplat doar când marile țări producătoare de petrol și-au dublat costurile produselor: Marea Britanie a devenit și ea o mare producătoare de petrol. Din 1962, aceasta a efectuat prospecțiuni pentru petrol și gaze naturale în Marea Nordului, activitățile pe scară largă începând în 1964. Marea expansiune a domeniilor de petrol a avut loc în 1970, astfel încât în 1979, producția de petrol a țării își depășăște importurile pentru prima dată. Porturile din Marea Britania s-au adaptat de asemenea noilor portcontainere, anunțând sfârșitul marilor porturi tradiționale precum Liverpool, Glasgow și East London.

Disputele între Catolici, unirea cu Irlanda și protestanții care doreau să-și mențină identitatea britanică, au condus guvernul să impună reguli directe asupra Irlandei de Nord, dar speranțele pentru pace au fost spulberate în „Sămbăta Sângeroasă”, când trupele britanice au deschis focul asupra protestanților la Londonderry (30 Ianuarie 1972). Armata

Republicană Irlandeză și-a întors armele spre Marea Britanie, omorând un deputat lider conservator în luna martie. În Irlanda violența a continuat și Lordul Mountbatten a fost omorât de o bombă a Armatei Republicane Irlandeze în august.

În 1974, Marea Britanie este asediată de o campanie vicioasă de bombardamente . Violența a continuat aproape fără încetare. În 1985, Acordul Anglo-Irlandez a reprezentat o modalitate de a-i pune capăt, atât MB și Republica Irlanda căzând de acord să se sfătuiască asupra problemelor și să lupte împreună împotriva terorismului. A fost nevoie, totuși, de ultrajul bombardamentelor Enniskillen din 1998 pentru a face ambele părți să realizeze că guvernul nu poate face prea multe; pacea trebuia să vină din inițiativele oamenilor.

Împreună cu cele mai multe dintre națiunile industrializate ale lumii, Marea Britanie a intrat într-o perioadă de depresie, în anii 70. O lovitură extraordinară în mândria britanică a avut loc în februarie 1971, când Rolls-Royce a declarat faliment, forțând guvernul să salveze compania pentru a evita pierderile de locuri de muncă și pentru a restabili prestigiul național.Producția postbelică britanică de motociclete a fost de mult întrecută de japonezi. În 1974, marea grevă a minerilor (asupra măsurii guvernamentale de „îngheț” a salariilor), a condus la pierderea alegerilor generale de către conservatori, însă sub conducerea laburiștilor, inflația a crescut și declinul economic a continuat, în ciuda contractului social între guvern și sindicate.

Disputele între sindicate și guvern au continuat să se agraveze. Greva docherilor britanici a ținut pe loc sute de nave și a împiedicat exportul bunurilor. În martie 1979, Prim-ministrul Callaghan a pierdut un vot de încredere printr-un vot în Camera Comunelor și conservatoarea Margaret Thatcher a devenit prima femeie prim-ministru a țării în mai. Promisiunile ei de a reduce impozitele pe venit, de a micșora serviciile sociale și de a reduce rolul statului în viața de zi cu zi, au avut un mare impact și i-au conferit o mare majoritate. Mulți alții din MB au dorit de asemenea să limiteze puterea sindicatelor, considerate aproape scăpate de sub control.Margaret Thatcher

A fost prima femeie Prim-ministru a MB și și-a câștigat reputația de „Doamna de Fier” prin controlul ei ferm asupra politicii monetare britanice. Accentul pus pe „auto-ajutor” a încurajat întreprinderile private, dar reducerea cheltuielilor pentru sănătate, serviciile sociale și pentru educație i-a adus impopularitatea în rândul maselor. Apoi, în anul 1982, Argentina a atacat insulele Falklands, afirmând suveranitatea asupra micului grup de insule pe care le-au numit „Insulele Maldive” în sudul Atlanticului, fiind casa câtorva mii de coloniști britanici.

Prim-ministru Thatcher a trimis un grup operativ pentru a recuceri insulele, și după două luni, infanteria britanică, mai bine pregătită și disciplinată, ajutată de portavioanele sale, a reușit să câștige. Națiunea a fost triumfătoare, iar Tatcher a fost privită ca un fel de erou național. Problemele care au rezultat din faptul că statul devenise rapid multinațional, cu zonele întregi ale orașelor mai mari ocupate de aceia a căror religie, stil ventimentar, mâncare și moravuri sociale erau considerate „anti-britanice” au fost înlăturate intr-o euforie de șovinism.

Guvernul lui Tatcher a fost de asemenea ajutat de divizarea unor membri laburiști în partidul social-democratic, care s-a alăturat mai târziu liberalilor în „Alianța”. Apoi, în a doua guvernare a lui Tatcher, care începuse într-o mod optimist , minerii au intrat în grevă, protestând pentru închiderea nenumăratelor mine considerate neprofitabile. Sub liderul lor, Arthur Scargill, minerii au protestat și împotriva orelor de muncă suplimentară. Amărăciunea provocată de greve și insensibilitatea guvernului față de cererile acestora, a divizat profund întreaga societate britanică. Conservatorii, ajutați din noi de o ruptură în rândurile opoziției, și-au recăpătat controlul asupra guvernului. Legislația lor, închiderea multor mine și trecerea la petrol au învins sindicatele.

Doamna Thatcher și- a continuat politicile sale de control economic ferm, privatizarea industriei și "dezmembrarea" (când era posibil) a Statului Bunăstării (Welfare). Privatizarea British Gas, British Telecom, autorităților de apa, British Airways și industriei energiei electrice, s-a dovedit a fi un noroc neprevăzut pentru veniturile guvernamentale, creând, de asemenea, o noua clasa de acționari britanici. Anii ‘80, într-adevăr, în ciuda revoltelor în zonele defavorizate ale unora dintre cele mai mari orase din Anglia, și a continuelor atacurile teroriste IRA, au reprezentat un deceniu de prosperitate.

O multitudine de progrese științifice promițătoare au avut loc. In 1974, în special datorită veniturilor obținute din vânzarea albumelor celor de la Beatles, tomografia computerizată a fost dezvoltată în Anglia, revoluționând medicina de diagnostic în imunologie (esențială pentru transplanturile de organe) În iulie 1978, medicii britanici de la Spitalul Oldham din Londra au făcut primul copil în eprubetă, Louis Brown. Oamenii de știință britanici conduceau din nou. Anii ’90 au cunoscut nașterea celebrei oi Dolly ( primul mamifer clonat dintr-o celulă somatică adultă),și apoi nașterea lui Polly, un animal transgenic obținut prin clonare.MB era, de asemenea, ocupată să-și creeze propriul Silicon Valley, dezvoltând noua tehnologie a micro-chipurilor pentru a înlocui industriile tradiționale. În anul 1981, Podul Humber a fost finalizat- cel mai lung pod suspendat din lume. Cea mai lungă legătură cu fibră optică de mare viteză conecta orașul Birmingham cu Londra. MB și-a creat o imagine favorabilă în întreaga lume. În plus, una dintre cele mai vechi companii de pantofi britanice, numită acum Reebok, a avut câștiguri impresionante pe piața mondială, concurând cu Nike.

Optimismul general, cu toate acestea, a fost temperat de neîncrederea generată de cea care a obținut puteri aproape dictatoriale, iar în 1990, impunerea „ impozitului pe cap de locuitor” de către Doamna de Fier a provocat neliniște și demonstrații de stradă. (capitația a fost o încercare de a reforma administrația locală și Finanțele prin înlocuirea ratelor de uz

casnic, ceea ce a făcut ca fiecare alegător să poarte o parte integrală a costurilor datorate cheltuielilor risipitoare). Ratele inflației și ale dobânzilor, de asemenea, au rămas alarmant de mari. Decizia doamnei Thatcher de a trimite forțele britanice maritime și terestre în Golf pt a participa la grupul de lucru multi-național al Națiunilor Unite izbucnit împotriva guvernului din Irak a divizat țara, mai ales atunci când s-a aflat că victimele engleze s-au datorat în special "focului prietenesc” (ex: SUA).

Guvernul a fost în principal divizat de problema integrării în Europa, unii membrii de frunte nefiind de acord cu achiziționarea Elicopterului Westland de către americani și nu de europeni. Alte probleme asemănătoare, ridicate de ceea ce Sir Geoffrey How (liderul adjunct al propriului ei partid) numește paranoia ei anti-Europeană, au constituit o provocare pentru conducerea lui Thatcer, iar în noiembrie 1990, epoca Tatcher a luat sfârșit.John Major & Tony Blair

J.M. a preluat apoi puterea partidului Conservator ca Prim Ministru. El a fost hotărât să păstreze „thatcheranismul” în viață .Sindicatele nu-și vor recăpăta fosta putere, în ciuda sentimentului opiniei publice în favoarea minerilor și a beneficiilor discutabile aduse de privatizare, nu se va mai reveni la vremea industriilor naționalizate (și a caselor de consiliu, care au fost oferite spre vânzare proprietariilor privați).

Încă din 1993, vântul schimbării bătea puternic . Mulți membrii ai partidului conservator s-au revoltat împotriva Europei. Acestora li s-a cerut să sprijine politica europeană dusă de Major sau să dea jos guvernul. Gloria războiului din Golf s-a disipat rapid și problemele economice continue și conducerea nesigură i-au limitat popularitatea lui Major.

În ciuda faptului că economia îsi revenea și inflația scăzuse, vânzarea a zeci de mii de locuințe sociale (la prețuri de chilipir),reprezentând probabil cel mai mare dar de avere din istoria Marii Britanii pentru clasa muncitoare , punând țara cu mult înaintea Statele Unite și a Europei în procentul de locuinte ocupate de proprietari și în ciuda unei mari rate de creștere și celei mai mici rate a șomajului din Europa, laburiștii au ieșit victorioși în 1997. Tony Blair a avut, astfel, posibilitatea de a căpăta o economie lipsită de temuta "boala britanică" (sindicate militante, reglementare excesivă, politici de guvernare ezitante și un dispreț prostesc față de antreprenoriat).

Alegerea a avut loc la doar doi ani după ce laburiștii s-au debarasat de clauzele din constituție, care au invocat "dreptul de proprietate comun asupra producției, distribuției și schimbului." Aceștia au fost deosebit de preocupați de păstrarea miliardelor de dolari care au fost investiți anual în Marea Britanie de către SUA, Japonia, Coreea și altele state în timpul celor 16 ani de guvernare conservatoare. Noul brand al socialismului a fost greu de deosebit de cel al doamnei Thatcher, dar înaintarea laburiștilor a fost accelerată de popularitatea liderilor săi.

Problema integrării MB în Europa a rămas o problemă spinoasă în rândurile noului guvern, alăturându-i-se acum o altă problemă mult mai veche: aceea a descentralizării insulelor britanice, cu dorința puternică de auto-guvernare a Scoției și a Țării Galilor și problema aparent insolubilă a Irlandei de nord care umbrea puternic așa numitul Regat Unit.

La 1 martie 1979 (Ziua Sfântului David), oamenii din Tara Galilor au votat majoritatea împotriva descentralizării. Motivele au fost multiple. Prea mulți se temeau de schimbăti în starea de lucruri existente; Activitatea celor care erau împotriva descentralizării, conduși de un membru influent al partidului galez, Neil Kinnock (interesat fiind de treaba primului-ministru) a fost făcută poate prea bine. Dar, în 1997 a fost organizat un nou referendum în care, cu o mică majoritate, oamenii din Tara Galilor au ales o Adunare a lor, în ciuda puternicelor campanii finanțate împotriva ei. De data aceasta, ei au fost susținuți de Partidul Laburist, condus de Tony Blair.

Scoția, între timp, a votat cu o majoritate covârșitoare în favoarea propriei sale Adunării.Deși era un partid minoritar, și încă suferea de stigmatul atașat ideii de naționalism din timpul anilor de război, (Partidul

Național Scoțian) SNP a început să-și dezvolte abilități organizatorice și să lucreze la strategia politică; cota sa de vot a crescut în mod constant. Nemulțumirile din ambele zone din Marea Britanie au dus la o proliferare febrilă de comitete de muncă în Westminster, interesate de alte măsuri de descentralizare pentru Scoția și Țara Galilor.

Guvernul și-a publicat propunerile sale pentru o adunare scoțiană descentralizată, în noiembrie 1975. Deși perspectivele pentru aprobarea acestor perspective arătau bine, gama largă de priorități concurente pentru atenția guvernului a limitat timpul necesar pentru ca guvernul Callaghan să se dedice problemei. Partidul laburist, temându-se de pierderea sprijinilui în Scoția în fața SNP, a fost, de asemenea, în continuare profund divizat de problema și de gradul descentralizării. Programul guvernamental a fost sortit eșecului: Bill se îndrepta spre înfrângere.

Optsprezece ani mai târziu, rezultatele s-au inversat. La 11 septembrie 1997, la patru zile după trauma generată de moartea prințesei Diana, referendumul a avut ca rezultat decizia de a înapoi a un Parlament în Scoția cu o marjă de 3-1. Premierul britanic Tony Blair, al cărui Partid Laburist a militat activ pentru adoptarea legii de descentralizare, a numit rezultatele drept un pas în procesul de "modernizare a Marii Britanie." Vedeta hollywoodiana de film, scoțianul Sean Connery (care nu a apărut în "Braveheart"), a făcut o campanie bună, contribuind cu o mare parte din bani pentru campanie și a invocat articolul 1370 din Declarația de la Arbroath, "Nu pentru glorie, bogății și onoruri vom lupta, ci numai pentru libertate, pe care niciun om bun nu o pierde decât cu propria sa viață ".

Decizia oferă Scoției o Adunare cu puteri fiscale. Scotienilor li se va da ampla autoritate de a legifera într-o serie de sectoare, dar Westminster are dreptul de a "rezerva" sau "refuza" multe puteri (probleme constituționale, politica externă, apărarea și securitatea națională, controalele la frontieră, probleme monetare și fiscale, piețe comune pentru bunuri și servicii, dreptul muncii și securitate socială).

Pentru oamenii din Țara Galilor și Scoția (dar și pentru oamenii din Anglia), decizia de a aproba planurile guvernului laburist pentru adunări distincte, poate a fi una dintre cele mai importante decizii din istoria acestuia. În consiliile din Europa, vor fi auzite trei voci în locul uneia singure: trei voci egale, care împart o moștenire britanică unică, dar fiecare fiind mândră de propriul său caracter distinctiv ca unitate culturală și politică. Westminster putea ofta ușurat că problemele de descentralizare pentru Țara Galilor și Scoția au fost soluționate pe cale amiabilă.

O altă criză a avut loc în 1960, când Antony Edgwood Benn, un promițător și ambițios membru al partidului laburist a fost ridicat în mod corespunzător la rangul de nobil după moartea tatălui său (care a fost numit nobil laburist doar cu douăzeci de ani în urmă). Ca nobil, lui Benn i-a fost refuzat accesul în Camera COmunelor când a venit să-și ocupe locul său obișnuit. Un proiect de lege privat, care i-ar fi permis acestuia să renunțe la rangul de nobil, a fost învins. A fost nevoie de patru ani de dezbateri contencioase pentru a rezolva această problema, dar era evident că Camera Lorzilor necesita unele schimbări drastice. Zilele de complezență se terminaseră.

În 1967, Partidul laburist și-a anuntat planurile de a reduce a puterilor Lorzilor. Încă o dată, cu toate acestea, a fost dispus să facă un compromis în legătură cu nesiguranța sa ce viza înlocuirea celei de a doua cameră. Mulți membrii au dorit să elimine Camera Superioară cu totul, dar s-a ajuns la un compromis: doar modificări minore au fost efectuate. La sfârșitul anilor 90, guvernul lui Tony Blair și Partidul Laburist centrist se luptă încă cu problema Lorzilor, o problemă care ilustreaza probabil încercarea Marii Britanii de a se adapta lumii moderne.

Conservatorii din frunte au vrut să stopeze orice înțelegere făcută de mB la Maastricht, ei se temeau că industria britanica ar fi obiectul unor reglementări europene în condițiile și relațiile de muncă .Sute de candidați conservatori s-au revoltat împortiva faptului că Major susținea Europa; Euro-scepticii se hotărâseră să-și saboteze liderul . De ce ar trebui să se oblige Marea Britanie pentru a introduce o Europă stagnare? În plus, revelatii continue în ziare despre scandaluri legate conservatorii lider condamnat domnul maior