(Eu & Tu) → Ei

sau

Ne-am luat televizor

Ce faceţi aici? Adică ce aşteptaţi? Dacă pierdeţi autobuzul? Credeţi-

mă nu are sens să plătiţi pe urmă taxiul. Vreau să vă spun de pe acum să nu

vă aşteptaţi ca ceea ce urmează să va schimbe viaţa sau să vă bine-dispună.

Poate cel mult să vă trezească milă. Sau s-ar putea să nu vă alegeţi cu nimic.

Cu absolut nimic. Doar cu timpul pierdut. Aţi putea mai bine să mergeţi la

un film bun, sau prost. Ştiţi momentele alea din viaţă în care vrem să ne

uităm la filme proaste. Deobicei când suntem disperaţi... Sau puteţi să staţi

în linişte... Sau să faceţi ce vă place cu adevărat.. Vor fi momente în care mă

voi plânge, mă voi victimiza, momente în care dimpotrivă vă voi acuza, aşa

că bineînţeles nu sunteţi obligaţi să ascultaţi toate astea. Totuşi dacă vreţi să

rămâneţi, eu voi încerca să fiu sinceră pentru că este o zi... Este o zi ca

oricare alta. Dar aşa se duce viaţa cu zile dintr-astea. Puteţi să nu vă

închideţi telefoanele, puteţi să mă întrebaţi ceva când credeţi că e cazul, ba

mai mult puteţi să-mi răspundeţi sau puteţi să nu-mi răspundeţi când vă

întreb ceva.

Vreau să vă imaginaţi că sunt îmbrăcată într-o rochiţă albastră. Un

albastru cald... O rochiţă până peste genunchi, fără mâneci, fără breteluţe.

Să vă imaginaţi că sunt cu umerii goi şi desculţă. Pe urmă să vă imaginaţi că

am părul mai lung decât îl am şi că e împletit într-o coadă lăsată pe spate. Să

1

nu vă imaginaţi că am spatele gol. Aţi fost vreodată pe bulevardul de la

cetate, dimineaţa la ora 7, vara? Când soarele se-arata aşa printre frunze.

Când nu e foarte cald, e doar puţin răcoare. Vreau să vă imaginaţi că suntem

acolo.

Să vă imaginţi că stăm toţi şi ne bem cafeaua ca nişte oameni normali

şi fericiţi şi fără nicio grijă. Puteţi să vă imaginaţi asta?

Iartă-mă că te întreb:

Tu cine eşti? Dar tu? Cine eşti?

Şi voi? Cine sunteţi voi?

Cum vi se pare? Nu vi se pare intrigant să vă întrebe cineva asta? De

ce să te întrebe cineva asta? Cine eşti?! Eu de exemplu sunt o femeie. Sau

sunt o actriţă. Sau sunt o nevastă. Sau sunt haotică, malefică şi amorală.

Amorală.... Nu, nu pot spune asta despre mine. Adică n-o pot spune pentru

că dacă există? Dumnezeu. Dacă există Dumnezeu se schimbă treaba, nu?

Dacă există, eu sunt ce vrea El sau sunt ca El. Dumnezeu ne-a făcut după

chipul şi asemănarea Lui. A...deci nici El nu ştie cine e? Sau da, poate chiar

nu ştie cine e. Şi atunci ne-a făcut pe noi, ca să se cunoască pe El. Vă

imaginaţi asta? Dumnezeu stând aşa în capul oaselor şi întrebându-se: „ cine

sunt?” şi pentru că nu avea cine să-i răspundă i-a venit o idee „ Ia hai să fac

eu nişte.... oameni, da o să le spun oameni, că dacă văd ce o să fac o să văd

şi cine sunt”. Asta înseamnă că suntem ceea ce facem....

Sau... sunt un extraterestru, venit în România, acest pământ ales, unde

oamenii au fost înzestraţi cu nişte suflete enorme, cu sincerităţi de

necombătut, cu principii de neînlăturat, cu un curaj de nesperiat. Toate astea

pentru că au fost iluminaţi de nişte fiinţe muuult superioare lor. Iar eu am

venit aici să vă aduc veşti... proaste. Sau sunt un gândac, sau ... sau sau sau.

2

Cine eşti?! Cine pot să fiu? Voi voi cine sunteţi? Deci voi, cine

sunteţi? Normal că nu răspundeţi. Nu ştiţi ce să răspundeţi. Şi dacă

răspundeţi nu sunteţi sinceri.

Când eram mai mică şi mă uitam în oglindă, nu mă uitam niciodată la

mine. Mă uitam la cealaltă. Dacă te apropii la o distanţă perfectă de oglindă

îţi poţi auzi vocea. Acolo înăuntru adică.

Cineeee eştiiii?

Da. Asta era prima întrebare pe care o puneam. Şi mă apropiam tot

mai tare de oglindă...ce faaaaci?

Mai demult era o femeie, aşa la vreo 40 de ani, care se plîmba pe aici,

pe la cetate şi care oprea oamenii pe stradă să le pună tot felul de întrebări

sau să le vorbească despre Dumnezeu. M-a oprit şi pe mine odată şi m-a

întrebat „Cine eşti?”. Asta-i nebună. Ce-o interesează pe ea cine sunt eu? Iar

acum o să credeţi că am devenit ca ea, nu? Nu, nu despre asta e vorba. Mi-

am amintit de ea într-o zi când am ajuns acasă, iar acasă.... uneori am

impresia că telvizorul merge înontinuu de secole întregi....mereu, mereu

merge televizorul şi la televizor se auzea „ cine eşti, cine sunt” melodia aia

mai veche de la Zob. Da. Cine sunt? Pe urmă... să vă arăt. Aveţi o eşarfă?

( se leagă la ochi şi se învârte) 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10. Aşa. 1,2 aici e

televizorul. 1,2,3,4 aici e patul, 1,2,3 a treia carte de pe al doilea raft este

„Cum să fii fericit în zece paşi” (îşi desface eşarfa de la ochi). Asta e

bineînţeles.

Păi da! Se spune că dacă te poţi descurca în camera ta cu ochii închişi

înseamnă că te cunoşti destul de bine. Sau înseamnă doar că stai singur în

cameră şi nu îţi deranjează nimeni lucrurile. Dar asta nu poate fi decât bine,

nu? Dacă în loc de „Cum să fii fericit în zece paşi”, găsesc „Un om sfârşit”.

3

Am şi cartea asta dar m-aş fi deprimat. Sau dacă găsesc pe patul meu o

cămaşă de bărbaţi, mărimea XXL, sau mai rău şosete aruncate. Cel mai bine

e să stai singur.

Şi să dormi singur.... adică e destul de greu să faci faţă certurilor zilnice,

mofturilor. E destul de greu să dormi dacă celălalt sforăie. Sau îţi amorţesc

mâinile că adormiţi îmbrăţişaţi. Romantismele astea la care visează toată

lumea, în realitate pot fi destul de urâte. Am auzit chiar că există boala

îndrăgostiţilor. Îţi poate amorţi braţul atât de rău pe timpul nopţii încât să

paralizezi. Dar certurile sunt.... şi vouă vă place să vă certaţi, nu?

Păi eu m-am despărțit de... El, pentru că n-am făcut suficientă

maioneză la salata boeuf.

„Cred că ajunge” am spus.

„Nu, nu ajunge”, el.

„Ba da”

„Nu”

Așa că n-am mai făcut, pentru că eu credeam cu tărie că ajunge. Și

vroiam să fac salata perfectă. Abia dup-aia mi-a spus ca așa îi place lui, cu

mai multă maioneză. Era doar o chestiune de comunicare și de înțelegere.

Sunt sigură că mulţi dintre voi aveţi o relaţie doar ca să aveţi cu cine

vă certa. Şi atunci cine sunteţi? În momentele alea de nervi sau de supărare?

V-aţi dat vreodată seama că vă place să suferiţi? Că dacă nu, aţi face tot

posibilul să nu mai fiţi...

În fine ...cine sunt? Gata! Gata! Încep.

Bună seara! Eu sunt Alexandra David, am vârsta aia pe care deja n-o

mai poţi spune, şi sunt... sunt bine. A, şi nu sunt extraterestru dar trăiesc în

România, acest pământ ales unde...

Cine sunt, cine eşti....poate eşti ceea ce ai, nu?

4

Bun! Eu sunt Alexandra David şi am un câine, un ceas verde şi multe

perechi de pantofi. Eşti şi ce ai avut, nu? Păi am avut păpuşi, bicicletă, role.

Am avut şi calculator înaintea lui Răzvan de la 4. Familiile noastre erau într-

o continuă competiţie. Dacă mama mea îi spunea mamei lui că îmi cumpără

un rahat, a doua zi Răzvan avea un rahat şi mai bun ca al meu. Întotdeauna

mi-a fost ciudă pe Răzvan. Pentru că dacă lua o notă bună la şcoală părinţii

lui îi dădeau bani. Mie îmi spuneau că notele sunt pentru mine. Acum mi-am

dat seama că notele nu arată decât dacă eşti de aceeaşi părere cu profesorul

sau nu.

Oricum, părinţii mei nu m-au bătut niciodată. Nu, nici măcar mama.

Îmi dădeau banii, mă lăsau să ies în oraş şi aveam voie să stau afară până la

11, cu o oră mai mult decât toţi ceilalţi copii de vârsta mea. Rămâneam pe

urmă cu cei mari. Treceam rapid de la o stare la alta. Ziua mă jucam de-a

mama şi de-a tata şi seara...

Aşa că cine eşti?! Eşti toţi oamenii pe care i-ai cunoscut. Mai ales

aceia care nu ţi-au plăcut şi mai ales atunci când ai fost mic. Dar nu, atunci

nu te întreba nimeni cine eşti. Ca şi cum încă nu erai.

Aşa că totul a început cu întrebarea: „ ce vrei să te faci când o să fii

mare?”. Ce vrei să te faci când o să fii mare, pentru că aia eşti. Răspunsul la

întrebarea asta te urmăreşte toată viaţa. Bine, când eşti mic ai voie să spui

orice. Mai târziu începi să spui că vrei să fii ca părinţii tăi. Până când în cele

din urmă ţi se spune că trebuie să devii ceva mai important, că tu chiar

trebuie să faci ceva. Oricum, majoritatea sfârşesc spre a fi exact ca părinţii

lor cu atât mai mult cu cât nu vor asta. Şi mai sunt unii care vor să se facă ce

văd ei pe la televizor.

Noi avem televizor în fiecare cameră, şi în apartament în funcţie de

anotimp miroase a: zacuscă, a sarmale, a portocale, a cozonac. Duminca la

5

ora 12 mâncăm împreună: supă de tăiţei, piure de cartofi cu pulpe de pui la

cuptor şi nelipsita prăjitură cu mere. Mama mea găteşte foarte mult aşa că

ea ar vrea un televizor şi în bucătărie, dar tata spune că doar când o să luăm

altul nou la mine în cameră îl ducem pe ăsta acolo.

De când ia tata bonurile mergem toţi la cumpărături. Nu facem listă

niciodată. Fiecare ştie ce vrea. Mama cumpără detergenţi, tata demâncare,

iar eu .....ce vreau. Doar că am învăţat că ceea ce vreau înseamnă lucrurile de

care am nevoie. Când eram mai mică voiam să moară părinţii mei ca să iau

toţi banii de sub prosoape, şi să mergem cu Ioana, cea mai bună prietenă a

mea, să ne cumpărăm de toate. Şi mai voiam să arunc televizorul pe geam.

Îmi doream atât de mult să văd ce se întâmplă. Încă îmi doresc asta.

Până să ştii să răspunzi la ce vrei să te faci când o sa fii mare, ajungi

la facultate. Eu, după ce termin facultatea asta, mă gândesc să mai fac una,

aşa spuneam. Dar, pe urmă m-am angajat. Nu, nu avea nicio legătură cu

facultatea, nici cu ce vrei să te faci. Cine vrea să se facă, ba nu, cine vrea să

fie vânzătoare? Când o să fiu mare o să fiu vânzătoare. Răspunsul ăsta nu

există. Şi totuşi, sunt multe. Şi ca vânzătoare vezi tot felul de oameni. Îmi

dau seama destul de repede. Uite, tu. Tu ştii cine eşti? Adică ai putea spune:

„ eu sunt ală care nu lasă bacşiş niciodată pentru că atâta e prea mult şi atâta

e totuşi prea puţin” sau tu, tu eşti ăla „ ce dragă, n-ai chef de lucru? Da’ ce

eu te-am obligat să te faci vânzătoare? De ce n-ai învăţat şi tu mai bine?” şi

tu eşti aia care se uită cu milă la mine şi spune „ Nu, lasă, nu vreau rest”.

Dupaia ai mei au fost de acord să nu mă mai angajez. Asta era doar

aşa ca să am nişte bani în plus. Nici acum nu lucrez. Ai mei simt încă

nevoia să-mi dea o anumită sumă de bani pe zi.... Dar bine că am multe

perechi de pantofi. Scumpi bineînţeles. A şi Nero ....v-am povestitt de Nero?

6

Da, căţelul meu. Întodeauna mi-am dorit un câine. Ai mei nu m-au lăsat

niciodată să am unul aşa că într-o zi am apărut cu el în faţa uşii. Ce puteau

face? Le-am zis că plec şi dorm cu el pe stradă dacă nu... l-am învăţat să

doarmă lângă pat chiar. Nero.... îmi pare rău că nu l-am luat cu mine dar.....

Nu, nu! Mai bine încep iarăşi.

Eu sunt Alexandra David. Am un câine de pluş, şi multe cutii de

pantofi în care îmi ţin pozele cu noi, cu familia.

Eu sunt Alexandra David şi am conştiinţă.

Voi aveţi conştiinţă? Nu,nu, fără răutate. Că sunt oameni care nu au, dar ăia

sunt criminali, violatori, nebuni... fericiţi.

Am frică sau frici şi raţiune. Am mâini curate, amintiri, şi dimineţi pierdute.

Voi avea 30 de ani peste un timp de acum. Am vicii. Mie nu-mi plac

oamenii fără vicii. Mi se par ciudaţi. Ştiţi eu cred că oamenii fără vicii au

frustrări. Eu sunt Alexadra David şi am frustrări. Am credinţe, gânduri,

stilouri şi întotdeauna un creion. Iar când sunt singură scriu, scriu monoloage

lungi şi mă bucur de ele. În dialog e altfel. În dialog îmi place să fie scurt şi

tare. O replică proptită bine în opinie, în opinia mea ajunge. Sunt Alexandra

David am realităţi, clişee, iubiri neîmplinite.

Acum mă descompun

Uitaţi, ea e mama: grijă şi frustrări, el e bietul tata: frică şi credinţe.

Pe Ioana o ştiţi ea nu e creaţă, ea e ura ce mă descompune. Iar el, e ultimul

cu care am purtat un dialog, deloc firesc, cu replici bune totuşi. Iar ea, ea e

România: gânduri şi clişee, tradiţii şi minciună, frică şi nesiguranţă, morcovi

şi cartofi, varză, ciorapi, câini vagabonzi, deodorant, mirosul de omletă,

bătrâni cu mâini întinse, milă, milă....

Dar azi mă descompun.

7

Uite, uite mamă îmi ies cuvinte pe care nu le-aş spune niciodată.

Mamă, în fiecare zi te doare: capul, stomacul, mâinile, bunica, spatele,

regretul. Dar mamă, nu te cert.

„ Ai să vezi tu când o să ai copii” spui

„ Ai să vezi tu când o să fii mare” da

„ Ai să vezi tu când o să te căsătoreşti”

De ce să vad eu, mamă? De ce? Mamă nu eu te-am obligat să mă naşti şi să

mă faci sacul tău de frustrări. Ştiu, ştiu că mă iubeşti mamă, dar asta nu mă

face să fiu decât un sac iubit.

Da. Un sac, cu cât mai multe diplome pentru tine tată. Pentru că prin simplul

fapt că nu mi le ceri eu trebuie să ţi le aduc.

Pentru tine mamă asta, pentru tine tată cealaltă, pentru Dumnezeu ceva,

pentru Ioana altceva, pentru el tot, pentru voi la fel şi pentru mine....ce a mai

rămas.

Aşa că eu mă descopun.

Uite el. El e bărbatul cu care nu vreau să fiu doar pentru că-s singură.

Sau pentru că sunt disperată că n-am cu cine să mă cert şi s-ar putea să mă

cert cu mine.

Nu. El e bărbatul pe care n-o să-l am niciodată pentru ca e bărbatul pe

care nu-l caut. Şi pe care n-o să-l caut nici la 30 de ani când EI... EI mă văd

deja căsătorită. Pentru că EI mă văd şi vă văd şi pe voi. Ei văd, aud şi se

impun.

Şi ce dacă spun tot, mamă? Ce pierd? Ţi-ai dat seama acum că tata s-a

căsătorit cu disperarea şi tu cu siguranţa? Ţi-e teamă de ce spun pentru că

astea-s gândurile tale? Te superi mamă? Plângi? Strigi? Dacă strigi nu-ţi mai

auzi gândurile?

„Îl faci de râs pe taică-tu!”

8

Dar nu râde nimeni, mamă.

Dar sunt liniştită, tată. Abia acum sunt liniştită. Poate voi nu sunteţi.

Dar nu e din cauza voastră. E din cauza lor.

„După tot ce am făcut pentru tine”

Eu nu v-am cerut nimic. Şi când v-am cerut nu am primit, oricum.

Ştiu , îmi imaginez că poate să fie ciudat când investeşti atâta în ceva şi nu

obţii ce doreşti. O afacere- un faliment.

Știi ceva, tată? Nu-mi cere să fac nimic. Nu mă învăța să lupt pentru

ceea ce-mi doresc, pentru că tot tu m-ai învățat și că nu pot avea.

Mai ții minte când aveam 6 ani și am mers de Crăciun la șeful tău? A

fost frumos. Ne-a servit cu de toate. Și când am ajuns acasă, nu, n-ai dat în

mine, dar m-ai făcut să mă simt atât de prost încât nici acum nu mai pot să

mănânc alune.

„Nu ți-e rușine? Ai fost încontinuu cu mâna în farfurie, ca o nesătulă.

Ca și cum noi n-avem. Ce-o să creadă acum despre noi?”

„Cine tată?”

„Ei, ce-o să creadă ei acum?”

Mereu, mereu e despre ce-o să creadă ei. Dar știi, tată, nu era vorba

numai de alune...

Acum nu mă mai întreabă nimic.

„Mi-e frig” spune mama

„Dă drumul la televizor” tata

„Ce legătură are asta?”

„ Vreu să mă uit la televizor”

„Dar pe mine nu mă încălzeşte cu nimic”

„Dă-mi telecomanda. N-are rost să mă uit la televizor fără

telecomandă”

9

„E o iluzie telecomanda. Oricum ăia vorbesc ce vor ei”

„ Şi ce vrei să te ascult pe tine?”

„ Cu mine poţi să şi vorbeşti”

„ Ai ceva interesant de spus?”

Atât. După prea mulţi ani de căsătorie. Atât.

„Întotdeauna te-ai crezut mai deşteaptă ca mine.”

Atât. După o prietenie prea lungă. Atât.

„ Nu eşti ceea ce-mi doresc din punct de vedere fizic”

Atât. După..... un timp. Atât.

„ Ne pare rău. Nu facem angajări”

Atât. După mulţi ani. Atât.

„ Nu, nu ţinem ţigări aici. Scuze nu am să-ţi dau rest. Am uitat că

aveam întâlnire. Tonomatul de cafea este defect. Trenul are întârziere 160 de

minute. Mulţumim de înţelegere. Aţi apelat căsuţa poştală. Bună seara ora

3:00 bunica dumneavoastră a decedat.”

Mă descompun şi mă împart dar ....

Mă întreb cui îi revine în final speranţa. Pentru că nu vă îngrijoraţi

încă mai am speranţa. Speranţa că într-o zi vei fi fericită mamă. Şi atunci

diplomele n-ar mai avea sens, Ioana ar fi creaţă şi-am fi iar cele mai bune

prietene. În România ar creşte salariile şi pensiile şi s-ar putea privatiza

SMURD-ul pentru că mamă, nu te-ar mai durea nimic.

Eu voi avea 30 de ani, copii, un bărbat care să-mi dea replica. Voi avea 2

copii, nu unul. Pe care n-o să-i întreb ce vreţi să vă faceţi când o să fiţi mari.

Şi pe care n-o să-i oblig să facă facultatea doar pentru că aşa se face, sau să

mănânce tot din farfurie doar pentru că aşa se face. Şi n-o să le spun

niciodată ce mă doare, nici că mă doare. O să am o carieră. Şi nu pentru că

aşa se face, ci pentru că o să vreau. Aş putea să fiu doctor. Şi-atunci aş fi zis

10

simplu cine sunt? Sunt Doctor Alexandra David. O să mergem la

cumpărături şi o să ne putem cumpăra şi ce nu ne trebuie, pentru că unele

lucruri vrei să le ai şi atât. Duminica vom mânca împreună. Dar vom mânca

la cele mai bune restaurante din Anglia, Franţa, Germania. Iar în timpul

meu liber, chiar dacă foarte puţin, pentru că o să fiu doctor, nu voi mai scrie,

pentru că voi fi fericită. Şi-atunci voi... înşira mărgele pe o aţă, în Anglia, în

Franţa, în Germania, oriunde.

Dar azi, aici în România, eu mă descompun.

Pentru că astăzi împlinesc 30 de ani. Şi încă scriu monoloage poate

prea lungi, port dialoguri cu necunoscuţi cu replici învechite. Mie nu-mi

ajunge niciodată nimic, pentru că eu nu ştiu să aleg şi să decid. Şi-atunci

decide ea. Viaţa? Nu Viaţa. România. România care spune să am grijă de

tine mamă, iar pe tine tată să te fac mândru. România care-mi spune că nu-i

nevoie să aprind mereu lumina, că nu-i nevoie să trag apa mereu când merg

la toaletă. România aia care-mi spune că bunicii noştri nu merită croaziere.

România care nu mă-ntreabă niciodată dacă sunt bine şi care nu-mi spune La

mulţi ani, pentru că n-o interesează.

Şi totuşi dacă există? Dumnezeu adică. El de ce nu-mi zice La mulţi

ani? Pentru că El ne iubeşte, nu? Păi nu. Nu ne iubeşte. Pentru că a iubi

ceva înseamnă să simţi că-ţi lipseşte acel ceva. Ori Lui nu-i lipseşte nimic.

Nici Lui, nici extratereştrilor, nici parlamentarilor. În fine....

Cine sunt? Asta sunt! Toate astea sunt eu.

În spate îi car pe-ai mei, în mâini îmi duc prietenii, de picioare mă ţine în

lanţuri România şi-n cap e el. Pleacă. Stai de prea multă vreme aici. Vino să

te iei acasă.

11

Ieri mai aveam o dorinţă. În capătul bulevardului de la cetate este un bar.

Întotdeauna mi-am dorit să beau acolo o cafea. O cârciumă împuţită dar, îmi

doream de mult să beau o cafea acolo. Aşa că am ajuns şi am cerut o bere.

Ca să nu îmi epuizez toată dorinţa.

Acum ştiţi cine sunt? Aţi venit, aţi rămas, aţi ascultat toată tărăşenia

asta. Mă rog, care-aţi ascultat. Ca să ce? Să puteţi spune după-aia că mă

cunoaşteţi? Nu! Ca să aflaţi câte ceva despre voi, nu despre mine.

Oricum la dracu’ si cu cine sunteţi voi că oricum habar n-aveţi. Dar

cine sunt EI, ştiţi?

EI! EI din cauza cărora se întamplă toate. Pentru că orice se întâmplă e

de la EI. Când se ia curentul e de la EI, când nu merge televizorul, e de la EI.

Când totul merge prost EI sunt de vină. Şi vă întreb cine dracu’s ăştia? Cine-

s EI? Ce contează cine eşti, cine sunt. Cine-s EI? Asta e! Aşa concret îi

puteţi arăta cu degetul? Îi puteţi arăta cu degetul fără să arătaţi spre voi? Că

nu, nu suntem noi. Că dacă am fi noi, nu am mai spune EI. Trebuie să te

descompui să vezi cine-s EI. Să te împarţi. Să le dai lor câte-o parte din tine.

Şi pe urmă ştii cine sunt. Şi dacă ştii ce? Că eu am făcut-o.

Azi dimineaţă când am mers în bucătărie şi i-am futut maică-mi o

palmă. Ea m-a întrebat atunci dacă vreau prăjitură cu mere. Şi am futut un

pumn şi în farfuria cu prăjitură. Ea s-a aşezat pe scaun şi-a început să cureţe

nişte firmituri de pe faţa de masă. O vedeam cum îşi înghide lacrimile ca să

pară tare. S-a uitat la pumnul meu plin de gem şi m-a întrebat „de ce-ai făcut

asta tocmai azi”. Mi-am lins mâna, m-am aruncat pe jos şi am început să

mănânc prăjitură cu tot jegu’ de acolo. E cea mai gustoasă prăjitură cu mere

pe care ai facut-o până acum, mamă. „Ştiu că trebuia să-ţi fi făcut un tort” a

zis. Un tort? De ce? Să sărbătoresc, ce? Că la 30 de ani locuiesc cu voi în

casă? Şi că nu muncesc? Şi că nu am o carieră? Şi o familie?

12

Vi se pare trist, nu? Vi se pare trist pentru că aşa spun EI. Că aşa ceva

nu se face. Sau mai rău. Vă e milă, nu? Vă e milă şi vă excită asta. Mila vă

face să vă simţiţi oameni buni, nu-i aşa? Mila, sentimentul ăsta căcăcios, cu

care nu rezolvaţi nimic. Voi credeţi că mila este o virtute nobilă. Şi mie îmi

era milă de femeia aia care oprea necunoscuţi pe stradă. De ce? Pentru că

ştiam că aşa ceva nu se face. Ştiam şi eu reţeta: vârstă, carieră, familie, rost.

Să-ţi faci un rost în viaţă. Şi femeia asta avea un rost. Dar nu rostul ăla pe

care ţi-l cer EI. Nu îmi mai este milă de ea. Mi se pare chiar că e nevoie de

curaj pentru asta.

Gata! Am spus tot. Acum vă rog să nu vă imaginaţi că plec. Să vă

imaginaţi realitate. Eu, rochiţa albastră, vară, copaci, desculţă, bulevardul de

la cetate, dar eu n-o să vă mai întreb nimic, niciodată.

13